Ce este chimia?

Introdcere in studiul chimiei

Denumirea de Chimie provine din limba egipteană, kēme [k`em] –

pământ.

Chimia este știința care se ocupă cu studiul materiei și

proprietățile acesteia.

Materia – tot ceea ce ne înconjoară;

Chimia:
- știință a naturii, alături de matematică, fizică și biologie;

- procese ce se desfășoară în natură, în organismele vii, în

învelișurile Pământului, explicate cu ajutorul chimiei;

- știință experimentală (experiment – simulare la scară de

laborator sau industrială a unui proces din natură);

- a contribuit și contribuie la creșterea calității vieții:

- săpun, detergenți, produse pentru igienă și curățenie;
- medicamente;

Materie. Corp. Substanță. Material

Materia este tot ceea ce ne înconjoară.

exemple: plantele, animalele

Materia prezintă următoarele proprietăţi:

- apare sub diferite forme;
- ocupă un loc în spaţiu;
- prezintă o masă proprie;
- se găseşte în continuă mişcare şi transformare;
- nu dispare şi nu se creează.

Corpurile sunt porțiuni limitate de materie cu formă concretă.

După starea de agregare, corpurile pot fi:
- solide (au volum și formă proprii) gheata
- lichide (au volum propriu dar nu au formă proprie)ser fiziologic
- gaze (nu au volum și nici formă proprii): aerul

Substanțele sunt forme omogene de materie din care sunt

alcătuite corpurile.

- simple: oxigen, azot, sulf, argint, carbon;

- compuse: apă, dioxid de carbon, acid acetic, clorura de sodiu,
acid sulfuric, metan, etanol.

Materialele sunt forme neomogene de materie din care sunt

alcătuite corpurile: lemn, beton, mortar, cărămidă, sticlă etc.

Proprietăți fizice, proprietăți chimice

 Proprietățile sunt însușiri pe baza cărora putem identifica
substanțele.

Proprietățile fizice se referă la transformări ce nu modifică

structura substanței analizate;

a)proprietăți fizice observabile – cu ajutorul simțurilor:

- forma;
- culoarea;
- mirosul;
- gustul (numai pentru alimente): dulce, acru, amar, sărat, iute;
- starea de agregare: solidă, lichidă, gazoasă.
b) proprietăți fizice măsurabile – cu ajutorul unor aparate:
- temperatura de topire și remperatura de fierbere – cu ajutorul
termometrului;
- densitatea – cu ajutorul densimetrului;
- duritatea;
- solubilitatea;
- conductibilitatea termică și electrică.

B. Proprietățile chimice se referă la transformări ce au loc cu

modificarea structurii substanței analizate:
- proprietatea de a arde;
- proprietatea de a fermenta;
- proprietatea de a (se) coroda.

Fenomene fizice, fenomene chimice

Fenomenele sunt transformări pe care le suferă substanțele:

a) Fenomene fizice – transformări care au loc fără modificarea structurii

substanțelor.
Exemple:
- rupere, fărâmițare, spargere;
- transformări de stări de agregare: topire, solidificare, vaporizare,
condensare, sublimare,
desublimare;
- dizolvarea;
- dilatarea, contractarea.

b) Fenomene chimice – transformări care au loc cu modificarea structurii

substanțelor:

exemple:
- arderea;
- oxidarea;
- fermentația;
- coroziunea metalelor;
- fotosinteza;
- respirația etc.

Substanțe pure. Amestecuri de substanțe

Substanțe pure – substanțe perfect curate, a căror compoziție rămâne
neschimbată prin operații fizice.

Substanțele chimice simple conțin o singură specie chimică.

exemple : oxigen, azot, hidrogen, carbon etc.

Substanțele chimice compuse (combinații chimice) conțin două sau mai

multe specii chimice.

exemple: apă, alcool etilic, sodă caustică, dioxid de carbon, oxid de

mercur, acid acetic, clorură de sodiu, acid sulfuric etc.

Amestec – două sau mai multe substanțe, luate împreună și între care
nu au loc fenomene chimice.

Amestecurile eterogene au în masa lor compoziție și proprietăți

diferite.

Exemplu: amestecul pilitură de fier – sulf:

- stare de agregare solidă;
- culoare cenușie;
- se obține în urma amestecării fierului și sulfului.

Amestecurile omogene au aceeași compoziție și proprietăți în toată

masa.
Exemplu: amestecul apă – alcool:

- stare de agregare lichidă;

- incolor;
- se obține în urma dizolvării alcoolului în apă.
Metode de separare a substanțelor din amestecuri

1. Decantarea este operația de separare a amestecurilor solid – lichid,

atunci când densitatea
solidului este mai mare decât cea a lichidului.

Aplicații:
- obținerea apei potabile
- obținerea unor băuturi

2. Filtrarea este operația de separare a amestecurilor solid – lichid cu

ajutorul unor mase poroase,
permeabile numai pentru lichid atunci când densitatea solidului este
mai mică sau egală cu cea a lichidului.

Aplicații:
- obținerea apei potabile;
- obținerea cafelei;
- purificarea unor substanțe (ulei, apă, aer);
- filtre pentru mașini etc.

Cristalizarea este trecerea unei substanțe solide din soluție în stare

cristalină. Operația are loc la încălzire, atunci când lichidul se
vaporizează iar solidul rămâne sub formă cristalizată.

Aplicații:
- obținerea zahărului;
- obținerea sării.

4. Distilarea este o metodă de separare a amestecurilor omogene de

lichide, prin fierbere, urmată de condensare.

Aplicații:
- obținerea băuturilor alcoolice;
- obținerea fracțiunilor petroliere (benzină, kerosen, motorină, păcură);
- obținerea unor gaze prin distilarea aerului lichid (azot, oxigen).
Solul – amestec eterogen

Solul – partea superioară a litosferei, este un amestec eterogen format

din substanțe minerale, substanțe organice, apă și gaze.

Structura solului – stratificată:

- suprafața solului – acoperită de vegetație;
-stratul superior, caracterizat de activitate biologică;
- subsol;
- stratul cu roci primare dezagregate;
- stratul de rocă.

Componentele solului:
a)substanțe solide – sursa de elemente nutritive:
-substanțe minerale (anorganice): calcar, cuarț, caolin, feldspați, sare
gemă, gips, oxizi de fier,compuși ai aluminiului, fierului, cuprului,
zincului, magneziului etc.
- substanțe organice (humus) – componenta cea mai valoroasă a solului,
rezultat al proceselor fizice, chimice și biologice;

b) substanțe lichide – mijloc de transport:

-apă în care sunt dizolvate substanțe minerale, substanțe organice și aer;

c) substanțe gazoase:
- aer;
- dioxid de carbon, rezultat din activitatea rădăcinilor și a
microorganismelor din sol.

Tipuri de sol:
a)sol nisipos:
- particule mari de nisip;
- aerat, drenat;
- folosit la fabricarea vaselor din ceramică;

b)sol argilos:
- arată ca un nisip maroniu;
- bogat în substanțe nutritive (roditor);
- când este uscat formează bulgări;
- utilizat la fabricarea sticlei;
c) sol calcaros:
- aspect albicios;
- cantitate mare de pietre;
- predispus la uscare;
- folosit la fabricarea varului.

Aerul – amestec omogen

Aerul –principalul component al atmosferei, amestec omogen format
din azot, oxigen și alte gaze.

Atmosfera:
- este învelișul gazos al Pământului, pe lângă aer ea mai conține vapori
de apă;
- principalii componenți ai aerului, azotul și oxigenul reflectă culoarea
albastră din lumina solară (de culoare albă), motiv pentru care, ochii
noștri percep cerul albastru;
- odată cu creșterea altitudinii, aerul se rarefiază (densitatea aerului
scade);

Compoziție:
-azot, N2 – 78%;
- oxigen, O2 – 21%;
- alte gaze – 1%.

Poluarea aerului – alterarea calității aerului cu substanțe nocive,

numite poluanți.

Surse de poluare:
a) naturale:
-descompunerea resturilor vegetale și animale;
- emanații vulcanice.

b) artificiale:
-transporturile;
-industria;
-agricultura.

Poluanți: oxizi de carbon, oxizi de azot, oxizi de sulf, pulberi, cenușă,

pesticide etc.

Importanța aerului:

- menține temperatura planetei și o protejează împotriva radiațiilor

solare (majoritatea radiațiilor
sunt reflectate);
- industria chimică (obținerea azotului, oxigenului, gazelor rare prin
distilarea aerului lichid).
Apa

- apele ocupă trei sferturi din suprafața Pămantului;

- hidrosfera cuprinde toate oceanele, mările, ghețarii, lacurile, fluviile,

râurile, apele subterane etc.;

- doar 3% din totalul apei este reprezentat de apele dulci (ghețarii,

apele curgătoare, lacurile cu apă dulce, apele subterane);

- bun dizolvant;

- întreține toate procesele fizico-chimice de la nivelul celulelor;

- menține căldura, acumulând-o greu și cedând-o treptat (utilizare ca
agent termic, explicarea variațiilor mici de temperatură din zonele de
climat oceanic).

Apele naturale conțin:

- substanțe minerale: săruri minerale, gaze (oxigen, dioxid de carbon);
- substanțe organice: provenite din descompunerea resturilor vegetale
și animale sau din apele uzate (dejecții, pesticide, detergenți).

Apa distilată:
- apă pură din punct de vedere chimic;
- utilizată în laboratoare, farmaceutică.

Apa potabilă:
- apa bună pentru consum;
- incoloră, inodoră, gust plăcut, limpede;
- nu conține substanțe toxice;
- nu conține microorganisme.

Poluarea apei:
- poluare fizică: deșeuri menajere, mase plastice;
- poluare chimică: îngrășăminte, pesticide, metale;
- poluare radioactivă: deșeuri radioactive;
- poluare biologică: microorganisme, ouă de paraziți.

Rolul apei în organism:

- procentul de apă din organismele vii variază între 55 și 95%;
- mediul de desfășurare al tuturor proceselor fizico-chimice din
organism;
- formarea și refacerea țesuturilor;
- stimularea digestiei și absorbției nutrimentelor, favorizarea eliminării
toxinelor;
- mediu de transport pentru nutrienți, gaze respiratorii, toxine etc.
Soluții apoase

Soluție – amestec omogen format din doi componenți între care nu au

loc fenomene chimice.

Se obțin în urma fenomenului de dizolvare.

Componenții unei soluții:

- dizolvat – substanța care se dizolvă (solvat);
- dizolvant – substanța în care are loc dizolvarea (solvent); dacă
solventul este apa, soluțile se numesc apoase.

Dizolvarea – răspândirea particulelor unei substanțe printre particulele

unei alte substanțe.

Depinde de:

- Agitarea componenților soluției

- Gradul de fărâmițare
- Temperatura

Clasificarea soluțiilor apoase:

1. După starea de agregare a dizolvatului:
- solidă: apa oxigenata
- lichidă: băuturile alcoolice;
- gazoasă: apa minerală, sifonul.

2. După cantitatea de dizolvat conținută:

- soluții diluate – conțin cantități mici de dizolvat;
- soluții concentrate – conțin cantități mari de dizolvat;
- soluții nesaturate – conțin cantități de solvat mai mici decât
cantitatea maximă ce se poate dizolva;
- soluții saturate – conțin cantitatea maximă de solvat ce se poate
dizolva.

Solubilitatea – proprietatea unei substanțe de a se dizolva într-un

anumit dizolvant.
Depinde de:
- natura componenților soluției (uleiul nu se dizolvă în apă dar se dizolvă
în benzină);
- temperatură (solubilitatea pietrei vinete crește odată cu temperatura).

După solubilitatea în apă deosebim substanțe:

- solubile: sarea(NaCl), zahărul(C12H22O11);
- greu solubile: varul stins(Ca(OH)2);
- insolubile: fierul(Fe), carbonul(C), uleiul.
Concentrația procentuală a soluțiilor apoase

Concentrația soluției – cantitatea de substanță dizolvată într-o

anumită cantitate de soluție

Se exprimă matematic ca fiind raportul dintre masa de dizolvat și masa

de soluție, fiind adimensională.

md md
c= =
md + m apă ms

unde, c – concentrația;
md – masa de dizolvat;
mapă – masa de apă;
ms – masa de soluție (ms = md + mapă).

Concentrația procentuală – cantitatea de substanță dizolvată într-o

100g de soluție
md
c md c=100
= ms
100 ms
c ms
md=
100

md
ms=100
ms

Etape în realizarea problemelor cu concentrații procentuale:

1. Se citește cu atenție enunțul problemei;
2. Se scriu pe caiet datele problemei;
3. Se stabilesc cerințele problemei;
4.Se alege relația literală cerută de problemă sau pleacă de la formula
concentrației procentuale;
5. Nu se neglijează unitățile de măsură;
6. Nu se confundă masa de solvent cu masa de soluție!;
7. Se efectuează rezolvarea numerică;
8. Se interpretează rezultatele și verifică matematic sau experimental
(dacă este posibil).

Aplicație: Calculează concentrația soluției ce se obține prin dizolvarea a

12,5g sare de bucătărie în 37,5g apă.

md = 12,5g sare
mapă = 37,5g
c=?
ms = md + mapă = 12,5g + 37,5g = 50g soluție

c md md 12,5g
= =>c=100 =100 =25%
100 ms ms 50g
Noțiuni despre atom

Atomul este cea mai mică particulă dintr-o substanţă ce nu poate fi

divizată prin procedee chimice obişnuite.

-are forma sferica

Atomul prezintă dimensiuni foarte mici:

-10m
- raza atomului este de ordinul 10
-27kg.
- masa atomului este de ordinul 10

Structura atomului:

- nucleul - partea centrală a atomului, conține particule numite

nucleoni;

- învelișul electronic - spațiul aflat în vecinătatea nucleului, format din

straturi pe care gravitează electronii.

Atomul este neutru din punct de vedere electric.

Nucleul atomic. Nucleoni

Nucleul atomic:
- partea centrală a atomului, concentrează 99% din masa atomului;
- prezintă o stabilitate mare şi nu se modifică în timpul proceselor
chimice;
- conţine particule elementare numite nucleoni, cei mai importanți
fiind protonii și neutronii.

Nucleonii:
1. Protonul (p+)
- este o particulă încărcată cu o sarcină electrică elementară pozitivă, +
- masa protonului este m = 1,67 ∙ 10-27kg;
- totalitatea protonilor din nucleu dau numărul atomic, Z;

+
P =Z

0
2. Neutronul (n )

- este o particulă neutră din punct de vedere electric;

-27kg;
- masa neutronului este m = 1,67 ∙ 10 suma dintre numărul
neutronilor și numărul protonilor dau numărul de masă, A;

0
n =A-Z

Aplicații:
1. Heliul are numărul atomic Z = 2 și numărul de masă A = 4. Câți
protoni și câți neutroni se găsesc în nucleul
atomului de hidrogen:

p+ = Z = 2

0
N =A–Z=4–2=2
Element chimic. Simbol chimic

Fiecare atom are un număr atomic propriu.

Totalitatea atomilor care au acelaşi număr atomic, Z, formează un
element chimic.
Până în prezent se cunosc 118 elemente chimice: 92 elemente
naturale, restul artificiale

Un element chimic oarecare se reprezintă:

Simbolul chimic reprezintă notaţia convenţională, printr-o literă sau un

grup de litere, a denumirii unui element chimic.

Reguli de stabilire a simbolurilor chimice:

- folosind prima literă mare din denumirea acestora:

H- Hidrogen; O – Oxigen; C-Carbon; S-Sulf; F- Fluor; I – Iod;
- elementele diferite ale căror denumiri încep cu aceeaşi literă se
notează convenţional folosind primele două litere din denumirea
elementului (prima literă mare și a doua literă mică):
Ca – Calciu; Cu – Cupru; Ar – Argon;
- dacă primele două litere din denumirea elementului sunt folosite,
simbolul se scrie folosind prima literă şi o altă literă din denumire:
Magneziu – Mg; Mn – Mangan; Arsen – As;
- elemente ale căror simboluri provin de la denumirea în limba latină;
Azot – Nitrogenium – N; Sodiu –Natrium – Na; Fosfor - Phosphorus – P;
Potasiu – Kalium – K; Mercur – Hydrargirum – Hg

Semnificaţia simbolului chimic:

• calitativă (denumirea elementului chimic);
• cantitativă (un atom din acel element chimic).
Izotopi

Aplicație: Prin ce diferă cei atomi de hidrogen de mai jos?

1H 1H 1H
1 , 2, 3

La o primă vedere, putem spune că cei trei atomi de hidrogen diferă

prin numărul de masă.
Cunoaștem deja că numărul atomic Z este dat de numărul de protoni
iar numărul de masă de suma dintre
numărul protonilor și numărul neutronilor.
Toți cei atomi de hidrogen au în nucleu câte un singur proton.
Să calculăm și numărul neutronilor:
- 1H
1
(hidrogen ușor sau protiu): n = A – Z = 1 – 1 = 0; Hidrogenul ușor nu are
neutroni în nucleu.
- 1H
2
(hidrogen greu sau deuteriu): n = A – Z = 2 – 1 = 1; Hidrogenul greu are
în nucleu un neutron.
- 1H
3
(hidrogen supergreu sau tritiu): n = A – Z = 3 – 1 = 2; Hidrogenul
supergreu are în nucleu doi neutroni.

Mai observăm că cei trei atomi sunt specii ale hidrogenului.

Izotopii sunt specii ale aceluiași element chimic care diferă prin
numărul de neutroni.

Hidrogenul ușor este cel mai răspândit element chimic din Univers,
intrând în componența stelelor.
Hidrogenul greu își găsește aplicații la fabricarea apei deuterate (apă
grea), folosită la răcirea combustibilului din reactoarele nucleare.
Hidrogenul super greu se găsește cel mai rar, fiind instabil (radioactiv).
Învelișul electronic - structură

Învelișul electronic este zona din jurul nucleului, în jurul căreia

gravitează electronii.
Este alcătuit din șapte straturi numerotate începând cu 1 de nucleu
către exterior sau notate în același mod cu literele K, L, M, N, O, P, Q.

Electronul (e–)
- este o particulă încărcată cu o sarcină electrică elementară negativă, –
e. (e = 1,6 ∙ 10-19C);
- masa electronului este m = 9,31 ∙ 10-31kg, de aprozimativ 10000 ori
mai mică decât masa nucleonilor;
- numărul elecronilor este egal cu numărul protonilor, numărul
electronilor fiind de asemenea egal cu
numărul atomic, Z;

e-=p+=Z

Din acest motiv atomul este neutru din punct de vedere electric.
Deoarece electronii au masă foarte mică comparativ cu nucleonii, masa
învelișului electronic se neglijează din calculul masei atomice.

În funcție de energia pe care o posedă, electronii sunt așezați pe

straturi, conform legii:

Nmax = 2×n2
unde n – numărul stratului.
Învelișul electronic – completarea straturilor cu electroni

Electronii se repartizează pe straturi, conform legii:

Nmax = 2×n2

unde n – numărul stratului.

Ordinea ocupării straturilor cu electroni se stabilește ținând cont de

următoarele reguli:

- Electronii completează mai întâi nivelurile de energie mai joasă (de la

nucleu către exterior);
- Pe un strat se găsesc maxim 2 × n2 electroni.
Exemplu: Hidrogen:

Dacă un strat conține numărul maxim de electroni, acesta este

denumit strat complet ocupat iar dacă numărul de electroni dintr-un
strat este mai mic decât cel maxim, spunem că este un strat în curs de
completare.

Exemplu: Oxigen:

Elementele care prezintă 2 sau 8 electroni pe ultimul strat sunt stabile

(configurații de dublet pentru stratul K, respectiv octet pentru celelalte
straturi).
Elementele cu astfel de structuri sunt gaze rare ce se manifestă prin
reactivitate chimică foarte scăzută.

Exemplu: Argon:
Orbitalii

-zone in care electronii pot fi gasiti cu cea mai mare probabilitate;

-fiecare strat contine substraturi cu orbitali

Orbitalii pot fi:

-de tip S : contin maxim 2e

-de tip P : contin maxim 6e
-de tip D : contin maxim 10e
-de tip F : contin maxim 14e

Repartizarea electronilor pe straturi si substraturi se numeste

configuratie electronica ;

14 3
>azot K=2 1S2p
7 L=5
Tabelul periodic al elementelor

In anul 1869 Dimitri A. Mendeleev -> realizeaza Tabelul periodic al

elementelor pe baza legii periodicitatii ;

Legea periodicitatii : proprietatile fizice si chimice ale elementelor

precum si compusii acestora variaza in tabelul periodic in mod
periodic ;

Tabelul este format din:

18 grupe : coloane verticale in care elementele au proprietati

asemanatore ;

8 grupe principale : I A, II A, III A, …VIII A

10 grupe secundare: I B, II B, III B, … VII B
7 perioade : siruri orizontale care se termina cu un gaz rar;
1,2,3,..7; - notatia
Relatia dintre configuratia electronica si pozitia electronului in tabelul
periodic

Numarul de e de pe ultimul srtrat numit si strat de valenta reprezinta

numarul grupei ;

Numarul ultimului strat complet in curs de completare indica numarul

perioadei;

Z=7
K=2
perioada<-L=5 grupa
Metale. Proprietăți fizice generale

În Sistemul periodic, metalele sunt poziționate în partea stângă a liniei

îngroșate.

exemple: magneziu, zinc, mercur, etc.

Proprietăți fizice generale:

1. Aspectul:
- sunt solide cu excepția mercurului care este lichid;
- prezintă culoarea argintie sau cenușie, puține metale fiind colorate
osmiu - albastru); - prezintă luciu.

Proprietăți optice: Metalele sunt opace (nu permit trecerea luminii).

Conductibilitata electrică: Metalele conduc curentul electric (sunt

conductoare).

4.Solubilitatea:
- metalele nu sunt solubile în apă sau alți dizolvanți;
- ele sunt solubile unele în altele la încălzire, formându-se aliaje

5. Densitatea:
Metalele prezintă densități diferite (mai mici la metalele din grupele
principale și mai mari la cele aflate în grupele secundare);

6. Temperatura de topire: Metalele au temperaturi de topire ridicate.

7. Duritatea:
Majoritatea metalelor prezintă durități mici, fiind maleabile (pot fi
prelucrate în foi) și ductile (pot
fi prelucrate în fire).
Nemetale. Proprietăți fizice generale

În Sistemul periodic, nemetalele sunt poziționate în partea dreaptă a

liniei îngroșate.
exemple: hidrogen, carbon, azot, oxigen, fluor, siliciu, fosfor, sulf, clor,
iod.
Proprietăți fizice generale:
1. Aspectul:
- sunt solide (carbon, siliciu, sulf) lichide (brom) sau gaze (hidrogen,
azot, oxigen, clor);
- sunt incolore (hidrogen, azot, oxigen) sau colorate (cărbune - negru,
sulf - galben);
- grafitul (varietate de carbon) prezintă luciu, diamantul (varietate de
carbon) este transparent cu indice de refracție mare.

2. Conductibilitatea electrică:
- nemetalele solide nu conduc curentul electric, fiind izolatoare;
- excepție face grafitul, bun conductor electric.

3. Solubilitatea:
- oxigenul se dizolvă parțial în apă (lucru ce a permis apariția și
existența organismelor acvatice,
care preiau oxigenul dizolvat în apă cu ajutorul branhiilor).
- clorul prezintă un comportament asemănător oxigenului;
- celelalte nemetale sunt insolubile în apă.

4. Duritatea:
- în general mică, nemetalele solide se sparg ușor (sunt casante);
- diamantul prezintă duritate maximă.

5. Densitatea:
Nemetalele au densități diferite, mici la gaze și mai mari la nemetalele
lichide și solide.

6. Temperaturile de topire și fierbere sunt variate.

Formarea ionilor pozitivi și negativi

Multe dintre substanțele chimice nu sunt alcătuite din atomi ci din

particule încărcate cu sarcini electrice,
numite ioni.
De exemplu, sarea de bucătărie (clorură de sodiu - NaCl) este formată
din:
- ioni pozitivi (cationi) de sodiu;
- ioni negativi (anioni) de clor.

A. Formarea ionilor pozitivi:

-1e
Na Na+
11p+ 11p+
11e- 10e-
K–2 K–2
L–8 L–8
M–1
Prezintă un electron mai mult decât Electronul de pe ultimul Ion pozitiv de Na p+>e-, structura
invelisului electronic este la fel cu cea a Ne. Sarcina particulei este de 1+
Ne(gazul rar cu structură stabilă care îl strat este cedat
precede în tabelul periodic)

Ionii pozitivi (cationii)se formează prin cedare de electroni.

Elementele care cedează electroni și formează ioni pozitivi prezintă
caracter electropozitiv.
Procesul este specific metalelor.

B. Formarea ionilor negativi

+1e
Cl Cl-
17p+ 17p+
17e- 18e-
K–2 K–2
L–8 L–
M–7
Prezintă un electron mai puțin decât Ar Acceptă un electron Ion negativ de Cl p+<e- , structura învelișulului
electronic este la fel cu cea a Ar.Sarcina particulei este -1.
(gazul rar cu structură stabilă
înaintea căruia se află în tabelul
periodi
Ionii negativi se formează prin acceptare de electroni.

Elementele care acceptă electroni și formează ioni negativi prezintă

caracter electronegativ.

Procesul este specific nemetalelor.

Ionii sunt particule încărcate cu sarcini electrice ce provin din atomi

prin cedare sau acceptare de electroni.

Procesul de transformare a unui atom în ionul său se numește ionizare.

Compuși ionici
Formarea clorurii de sodiu – NaCl:
În lecțiile anterioare am văzut formarea ionilor de sodiu și clor, ioni ce
intră în componența clorurii desodiu:
Na − 1e− → Na+
Cl + 1e− → Cl−

Prin cedarea și acceptarea de electroni între atomii de sodiu și cei de

clor se formează ioni pozitivi (Na+) și negativi (Cl–).

Având sarcini opuse, ionii formați se atrag, formând un compus stabil

numit compus ionic – clorura de
sodiu:
Na+ + Cl– → Na+Cl–

Formarea clorurii de magneziu – MgCl2:

Procesele de ionizare:
Mg − 2e− → Mg2+
Cl + 1e− → Cl−
Cl + 1e− → Cl−
Formarea compusului ionic:
Mg2+ + 2Cl– → Mg2+2Cl

Compușii ionici sunt neutri din punct de vedere electric deoarece

numărul sarcinilor pozitive este egal cu
numărul sarcinilor negative (numărul electronilor cedați este egal cu
numărul electronilor acceptați).

Molecule
Molecula este cea mai mică particulă dintr-o substanță care poate
exista în stare liberă și care prezintă toate proprietățile substanței
respective.

Sunt particule materiale neutre din punct de vedere electric, cu masă și

dimensiuni extrem de reduse.

Clasificarea moleculelor:
A. Molecule formate din atomi ai aceleiași specii chimice:
1.molecule monoatomice: He, Ar, Ne (gaze rare)
2.molecule biatomice: H2, N2,O2, F2, Cl2, Br2, I2;
3. molecule poliatomice: O3, P4.
B. Molecule formate din atomi din specii chimice diferite:
1.molecule biatomice :HCl, HI, HF
2.molecule poliatomice: CH4, NH3, CO2, H2O, H2SO4.

Formarea moleculelor:
1. Molecula de hidrogen, H2:
H: 1e–: K-1
H: 1e–: K-1 2e– puși în
comun
1 covalență simplă
H–H

1.Se scriu atomii componenți

cu configurațiile electronice

2.Se desenează cei doi atomi cu electronii

de pe ultimul strat.
Se observă de câți electroni mai este
nevoie pentru fiecare atom pentru a se
ajunge la o configurație stabilă (dublet sau octet)

3.Se comentează câți electroni se pun în comun,fiecare pereche de

electroni fiind o covalență.
2. Molecula de oxigen O2:
O: 8e–: K-2, L-6 4e– puși în comun
O: 8e–: K-2, L-6 1 covalență dublă
O=O

3. Molecula de apă, H2O:

H: 1e–: K-1 4e– puși în comun
O: 8e–: K-2, L-6 2 covalențe simple
H: 1e–: K-1 H-O-H

Moleculele se formează prin punere în comun de electroni.

Proprietățile moleculelor

1. Starea de agregare:
Moleculele se găsesc în toate cele trei stări de agregare:
- gaze: azot, oxigen, monoxid de carbon, dioxid de carbon, amoniac,
acid clorhidric;
- lichide: apă, alcool etilic;
- solide: acid citric.

2.Solubilitatea în apă:
- majoritatea compușilor moleculari sunt solubili în apă.
- hidrocarburile (compuși moleculari ce conțin numai atomi de C și H)
nu sunt solubile în apă dar sunt solubile în solvenți organici precum
alcoolul.

3. Conductibilitatea electrică:
- materialele plastice, formate din compuși macromoleculari nu conduc
curentul electric.
- majoritatea soluțiior compușilor moleculari nu conduc curentul
electric;
- soluțiile acizilor sunt bune conductoare electrice.

Valența

Electrovalența – capacitatea atomilor de a ceda sau accepta electroni;

Covalența – capacitatea atomilor de a pune în comun electroni cu unul

sau alți atomi;

Valența – capacitatea de combinare a atomilor unui element chimic cu

atomii altor elemente chimice.

Valența se notează cu cifre romane.

Valența se exprimă:

A. Față de hidrogen:
- elemente monovalente (se combină cu un atom de hidrogen), de
exemplu Cl în molecula de acid clorhidric, HCl;

- elemente divalente (se combină cu doi atomi de hidrogen), de

exemplu O în molecula de apă, H2O;

- elemente trivalente (se combină cu trei atomi de hidrogen), de

exemplu N în molecula de amoniac, NH3;

- elemente tetravalente (se combină cu patru atomi de hidrogen), de

exemplu C în molecula de metan, CH4.

Pentru elementele chimice din grupele principale valența față de

hidrogen se stabilește astfel:

-grupele 1, 2 valența este egală cu numărul grupei;

- grupele 13, 14, valența este egală cu cifra unităților numărului grupei;
- grupele 15, 16, 17, valența este egală cu diferența între 18 și numărul
grupei.

B. Față de oxigen:
- elemente divalente (se combină cu un atom de oxigen), de exemplu
Ca în compusul ionic oxid de calciu, CaO;

-elemente tetravalente (se combină cu doi atomi de oxigen), de

exemplu C în dioxidul de carbon, CO2;

- elemente hexavalente (se combină cu trei atomi de oxigen), de

exemplu S în trioxidul de sulf, SO3.

Valența elementelor față de oxigen este egală cu cifra unităților

numărulului grupei (cu excepția F care este constant monovalent).

Unele nemetale pot avea și valențe cu două unități mai mici decât
valoarea maximă a valenței față de oxigen.
 Clasificarea și denumirea substanțelor chimice.

Substanțe chimice:
-substanțe simple (elemente chimice):
- metale: sodiu – Na, aluminiu – Al, fier – Fe, Cupru – Cu, Argint – Ag,
Aur – Au etc.;
- nemetale: carbon – C, sulf – S, siliciu – Si, hidrogen – H2, oxigen – O2,
clor – Cl2 azot – N2 etc;
-substanțe compuse (combinații chimice, compuși chimici):
a)substanțe anorganice:
- oxizi: dioxid de carbon – CO2, oxid de calciu (var nestins) – CaO;
- hidroxizi (baze): hidroxid de sodiu (sodă caustică) – NaOH, hidroxid de
calciu (var stins) – C(OH)2;
- acizi: acid clorhidric – HCl, acid sulfuric – H2SO4;
- săruri: carbonat de calciu – CaCO3, sulfat de cupru – CuSO4;
b)substanțe organice: metan – CH4, glucoza – C6H12O6, zahăr –
C12H22O11, alcool etilic – C2H5OH,
acid acetic – CH3COOH, etc. (se vor studia pe larg în liceu);
În practică se utilizează denumirile științifice și denumirile tehnice ale
substanțelor.

Denumirea substanțelor simple este în cele mai multe cazuri

denumirea elementului chimic.

Denumirea substanțelor compuse se realizează plecând de la

elementele chimice ce compun acea substanță:
- clorura de sodiu conține elementele Cl și Na;
- carbonatul de calciu conține elementele C, O și Ca;
Denumirea substanțelor este foarte importantă pentru identificarea
acestora.

Oxizi

I. Definiție
OXIZII sunt compuși ai nemetalelor și metalelor cu oxigenul
II. Clasificare, denumire, formulă generală
A. Oxizi nemetalici (acizi) conțin atomi nemetalici și oxigen, de
exemplu, oxizi ai carbonului (CO, CO2), siliciului (SiO2), oxizi ai
azotului(N2O, NO, N2O3, NO2, N2O5), ai sulfului (SO2, SO3) etc.
Denumire: N2O – (mon)oxid de diazot
NO – (mon)oxid de azot
N2O3 – trioxid de diazot
NO2 – dioxid de azot
N2O5 – pentaoxid de diazot

Regula de denumire: (mon-) + oxid de + (mono-) + denumirea

nemetalului
di- tri- penta- di-
hepta-

Formula generală: E2Ox în care E – nemetal, x – valența nemetalului

B. Oxizi metalici (bazici) conțin atomi metalici și oxigen, de exemplu:

oxizi ai metalelor alcaline (Na2O, K2O), oxizi ai metalelor alcalino-
pământoase (CaO, MgO, BaO), oxizi ai metalelor din blocul p (Al2O3,
PbO, PbO2), oxizi ai metalelor tranziționale (Fe2O3, FeO, Cu2O, CuO,
MnO2 ) etc.
Denumire: FeO – oxid de fier (II) / oxid feros
Fe2O3 – oxid de fier (III) / oxid feric
Cu2O – oxid de cupru (I) / oxid cupros
CuO – oxid de cupru (II) / oxid cupric
MgO – oxid de magneziu

Regula de denumire: oxid de + denumirea metalului + (valența

metalului dacă este cazul)

Oxid + denumirea metalului + -os(metal cu valență inferioară) -ic

(metal cu valență superioară)

Formula generală: M2Ox în care M – metal, x – valența nemetalului

III. Proprietăți fizice
1. Starea de agregare: la temperaturi obișnuite, majoritatea oxizilor
sunt gazoși (CO2, SO2, NO2) sau solizi(CaO, P2O5, SiO2).
2. Culoarea:
- oxizi incolori (CO2, SO2, SiO2);
- oxizi colorați (CaO – alb, CuO – negru, HgO – roșu, Cr2O3 – verde,
Pb3O4 – portocaliu, PbO – galben ș.a.).
 Hidroxizi (Baze)

I. Definiție
Hidroxizii sunt compuși chimici ce conțin un cation metalic sau cationul
amoniu și unul sau mai mulți anioni hidroxid (-OH).

II. Clasificare, denumire, formulă generală

Clasificare și denumire:
1. După culoare:
- albi: hidroxid de sodiu – NaOH, hidroxid de calciu – Ca(OH)2;
- colorați: hidroxid de cupru(II) – Cu(OH)2– albastru, hidroxid de fier(III)
– Fe(OH)3 – roșu brun;
2. După solubilitatea în apă:
- solubili: hidroxid de sodiu – NaOH, hidroxid de potasiu - KOH;
- greu solubili: hidroxid de magneziu – Mg(OH)2, hidroxid de calciu –
Ca(OH)2;
- insolubili (hidroxid de aluminiu Al(OH)3, hidroxid de zinc Zn(OH)2;
3. După tărie:
- tari: hidroxid de sodiu – NaOH, hidroxid de magneziu – Mg(OH)2;
- slabi: hidroxid de amoniu – NH4OH, hidroxid de cupru(II) – Cu(OH)2.

Regula de denumire: hidroxid de + denumirea metalului +(valența

metalului dacă este cazul)

Formula generală: M(OH)x în care M – metal, x – valența nemetalului

III. Proprietăți
1. Starea de agregare: sunt substanțe solide;
2. Culoarea: hidroxizii pot fi albi sau colorați (clasificarea mai sus);
3. Solubilitatea: hidroxizii sunt solubili, greu solubili sau insolubili
(clasificarea mai sus);
4. Soluțiile bazelor solubile sunt lunecoase la pipăit și au acțiune
distrugătoare asupra pielii (sunt caustice);
5. Soluțiile bazelor solubile sunt bune conducătoare electrice;
6. Acțiunea asupra indicatorilor: bazele colorează turnesolul în
albastru, metiloranjul în galben și fenolftaleina în roșu carmin.

Acizi

I. Definiție
Acizii sunt compuși chimici ce conțin în moleculă unul sau mai mulți
atomi de hidrogen și un radical acid

II. Clasificare, denumire, formulă generală

A. Hidracizi – nu conțin oxigen în moleculă:
H2S - acid sulfhidric HBr - acidbromhidric
HCl - acid clorhidric HF - acid fluorhidric
HI - acid iodhidric
Regula de denumire: acid + denumirea nemetalului + -hidric

Formula generală: HxE, unde E – nemetal, x – valența nemetalului

B. Oxiacizi – conțin oxigen în moleculă:

HNO2 - acid azotos H2CO3 - Acid carbonic
HNO3 - acid azotic H3PO3 - Acid fosforos
H2SO3 - acid sulfuros H3PO4 - Acid fosforic
H2SO4 - acid sulfuric

Reguli de denumire: acid + denumirea nemetalului + -ic(nemetalul are

valență superioară)

acid + denumirea nemetalului + -os(nemetalul are valență inferioară)

Formula generală: HxEOy - nemetal cu valență superioară

HxEOy-1 - nemetal cu valență inferioară, unde E – nemetal, x – valența

nemetalului

III. Stare naturală

HCl - liber: foarte puțin în emanațiile vulcanice, în sucul gastric;
- în compuși: săruri, numite cloruri: NaCl, KCl, MgCl2 etc.
H2SO4 - liber: foarte puțin, în glandele unor moluște;
- în compuși: săruri numite sulfați: CaSO4, MgSO4, CuSO4 etc.
HNO3 - liber: foarte puțin, în atmosferă și în apa de ploaie;
- în compuși: săruri numite nitrați: KNO3, NaNO3, NH4NO3 etc.
H2CO3 - se găsește în apele minerale carbogazoase și în sărurile
acestuia, carbonații (Na2CO3, CaCO3 etc.)

IV. Proprietăți
1. Starea de agregare: acizii sunt substanțe gazoase (HCl, H2S), lichide
(H2SO4, HNO3) sau solide (H3PO4);
2. Solubilitatea în apă: toți acizii sunt solubili în apă;
3. Gustul: soluțiile acizilor prezintă gust acru;
4. Conductibilitate electrică: soluțiile acizilor conduc curentul electric;
5. Acțiune asupra sănătății: acizii sunt substanțe corozive și produc
leziuni la nivelul pielii și țesuturilor;
6. HCl: gaz incolor, miros caracteristic înțepător, densitate mai mare
decât apa, foarte solubil în apă (soluțiile de acid clorhidric fumegă în
aer);
7. H2SO4: lichid uleios, incolor, inodor, densitate mai mare decât apa,
solubil și foarte avid de apă; la dizolvare se degajă căldură; la
prepararea soluțiilor se adaugă acidul în apă prin prelingere, niciodată
invers.
8. Acțiune asupra indicatorilor: acizii colorează în roșu turnesolul și
metiloranjul și lasă incoloră fenolftaleina.

Săruri

I. Definiție
SĂRURILE sunt compuși chimici ce conțin în structura lor unul sau mai
mulți cationi metalici sau cationi amoniu și unul sau mai mulți radicali
acid.

II. Clasificare, denumire, formulă generală

A1.Săruri neutre ale hidracizilor:

NaCl – Clorură de sodiu KBr – Bromură de potasiu
FeCl2 – Clorură de fier (II) FeCl3 – Clorură de fier (III)
Al2S3 – Sulfură de aluminiu

Regula de denumire: denumirea nemetalului + -ură + de + denumirea

metalului + (valența metalului)

A2. Săruri neutre ale oxiacizilor cu valență inferioară:

Ca(NO2)2 – azotit de calciu Na2SO3 – sulfit de sodiu
FePO3 – fosfit de fier (III)

Regula de denumire: denumirea nemetalului + -it + de + denumirea

metalului + (valența metalului)

A3. Săruri neutre ale oxiacizilor cu valență superioară:

CuSO4 – sulfat de cupru (II) Fe(NO3)2 – azotat de fier (II)
KClO3 – Clorat de potasiu CaCO3 – carbonat de calciu

Regula de denumire: denumirea nemetalului + -at + de + denumirea

metalului + (valența metalului)

B. Săruri acide – atomii metalici sunt înlocuiți de unul sau doi atomi de
hidrogen:
NaHCO3 – Carbonat acid de sodiu NH4HCO3- Carbonat acid de sodiu
NaH2PO4 – fosfat diacid de potasiu

Regula de denumire: denumirea + -ură + acid + de + denumirea +

(valența metalului) nemetalului -it diacid metalului -at

Formula generală: MxEy, unde M – cation, x –valenţa radicalului acid, E

– radical acid, y – valenţa cationului

III. Stare naturală

NaCl – sare gemă dizolvată în apa mărilor, oceanelor, lacurilor sărate,
ape minerale;
CaCO3 - calcar – în zonele cu relief carstic (peșteri) piatră de var, cretă,
marmură si în oase.

IV. Proprietăți
1. Starea de agregare: sărurile sunt substanțe solide, deseori
cristalizate;
2. Culoarea: incolore (NaCl, KCl, KBr), albe (CaCO3, Na2SO4, BaSO4),
colorate (CuCO3 – verde, Fe2(SO4)3 – portocaliu, CuSO4 – albastru);
3. Gustul (la sărurile folosite în alimentație): NaCl și KCl sunt sărate,
MgSO4 amar, Na2SO4 amărui – sărat.
4. Solubilitatea în apă: sărurile de sodiu și de potasiu sunt solubile în
apă iar cele de calciu sunt insolubile.
5. Conductibilitatea electrică: în stare solidă, sărurile nu conduc
curentul electric. Soluțiile sărurilor solubile sunt conductoare.