Sunteți pe pagina 1din 92

CUPRINS

1. COMUNICAREA INTERPERSONALĂ

9

1.1. Definiţii ale comunicării

9

1.2. Evoluţia comunicării interpersonale din perspectiva mijloacelor de

comunicare

13

1.2.1.Perioada clasică

14

1.2.2. Perioada medievală şi renascentistă

15

1.2.3. Perioada modernă

15

1.2.4. Perioada postmodernă

16

2. COMUNICAREA INTERPERSONALĂ –DELIMITĂRI CONCEPTUALE:

PERSPECTIVĂ ISTORICĂ ŞI PERSPECTIVĂ INTERDISCIPLINARĂ

19

 

2.1. Informaţia, într-un spaţiu pluridimensional

19

2.2. Comunicarea din perspectivă interdisciplinară

20

2.2.1. Perspectiva lingvistică

20

2.2.2. Perspectiva semiotică şi pragmatică

21

2.2.3. Perspectiva psihologică

26

2.2.4. Perspectiva psihiatrică

27

2.2.5. Perspectiva dezvoltată de mass-media

27

2.3. Delimitări conceptuale ale comunicării interumane

28

2.4. Scopurile comunicării interpersonale

29

2.5. Rolurile comunicării

30

2.6. Rolurile limbajului

30

2.7. Conţinutul comunicării

31

2.8. Mijloacele comunicării

31

2.9. Funcţiile comunicării

32

2.10. Formele comunicării

34

3.

TIPURI DE COMUNICARE

37

3.1. Comunicarea interpersonală

37

3.2. Comunicarea intrapersonală

38

3.3. Comunicarea de

39

3.3.1. Clasificarea grupurilor

39

3.3.2. Reguli ale grupului

40

3.3.3. Rolurile pe care indivizii le au în cadrul grupului

40

3.3.4. Tehnici de comunicare în cadrul grupului (pentru fiecare rol

în parte)

43

3.3.4.1.Tehnica blazonului

43

3.3.4.2. Comunicarea rotativă

44

3.3.4.3. Purtătorii de cuvânt

44

3.3.4.4. Studierea riscurilor şi găsirea soluţiilor

44

4

Adela C. Fekete

Maria C. Fekete

Repere pedagogice şi psihologice în comunicarea interpersonală

C. Fekete Maria C. Fekete Repere pedagogice ş i psihologice în comunicarea interpersonal ă Editura Napoca

Editura Napoca Star

2007

1

Editura NAPOCA STAR Piaţa Mihai Viteazul nr. 34/35, ap. 19 tel./fax: 0264/432.547 mobil: 0740/167461

e-mail: contact@napocastar.ro http://www.napocastar.ro

Director de editură: Dinu Virgil-Ureche Redactor şef: Ileana-Voichiţa Vereş

Coperta:

Diego Rivera. Portrait of Two Women. 1914. The Arkansas Arts Center, Little Rock, Arkansas, USA.

© Autoarele, 2007

ISBN: 978-973-647-532-0

2

Părinţilor noştri, Ana şi Zoltan

3

3.3.4.5. Lauda şi răsplata

44

Motto: Drumul cel mare e bătut de toţi călătorii; ce să le mai spui despre el? însă, pe cărările de alături, nu se abat toţi; dacă dai aici de ceva nou, de ceva sau de ceva frumos, ai ce să le spui.

(T. Maiorescu, Culese şi alese, 1910).

8

3.4. Comunicarea publică

44

3.5. Comunicarea de masă

44

3.6. Comunicarea la distanţă şi comunicarea transculturală

45

3.7. Comunicare de întreprindere sau intra/inter-instituţională

46

3.8. Comunicarea internaţională

46

3.9. Comunicare politică şi electorală

46

3.10. Comunicare mediatizată

46

3.11. Comunicare publicitară

47

3.12. Comunicare educativă

47

3.13. Comunicare esopică

47

3.14. Comunicarea paradoxală

47

3.15 Comunicarea defensivă

47

4. ŞCOLI ŞI TEORII ALE COMUNICĂRII INTERPERSONALE

49

4.1. Teoria clasică a comunicării interpersonale

49

4.2. Analiza tranzacţională (AT)

50

4.3. Programarea neuro-lingvistică

51

4.4. Şcoala de la Palo Alto

52

5. AXIOMELE COMUNICĂRII INTERUMANE

54

6. COMUNICAREA VERBALĂ

59

Limbă – limbaj – limbaj verbal

59

6.1. Limba

 

59

6.2. Limbajul

59

 

6.2.1. Teoriile nativiste ale limbajului

60

6.2.2. Teoriile învăţării limbajului

62

6.3.

Limbajul verbal

63

 

6.3.1.

Formele limbajului verbal

65

6.4. Diferenţierea între limbă şi limbaj

66

6.5. Metacomunicarea şi limbajul verbal

67

6.6. Limbajul oral

68

6.7. Mecanismul de funcţionare al comunicării: triada emiţător – mesaj –

 

69

6.8. Comunicarea digitală şi comunicarea analogică

72

6.9. Codificarea şi decodificarea

74

6.10.

Rolul celorlalţi factori ai comunicării: zgomotul şi redundanţa în

comunicare

74

5

7.

ROLUL ŞI IMPORTANŢA MESAJELOR NON-VERBALE ÎN

 

10.3. Rolul funcţiilor limbajului în modificarea comportamentelor

119

COMUNICAREA INTERPERSONALĂ

76

10.3.1.

Funcţia manipulatoare prin modelul Donald Trump

120

 

7.1. Comunicarea non-verbală

76

10.4. Cuvinte potrivite: puterea şi fragilitatea cuvintelor

122

7.2. Modalităţile de comunicare non-verbală

77

10.5. Cuvinte-etichetă

123

 

7.2.1. Aparenţa

77

10.6. Cuvinte-imagini

123

7.2.2. Comunicarea prin gesturi

77

10.7. Vocabularul transformaţional

124

7.2.3. Expresia feţei

78

10.8. Cuvinte-capcană

124

7.2.4. Mesajele kinetice şi posturile

79

10.9. Negativul vs. Negarea negativului

125

7.2.5. Tăcerea

81

10.10. Trădarea cuvintelor

126

7.2.6. Ascultarea

82

10.11. Denotaţia şi conotaţia. Rolul metaforelor

126

7.2.7. Zgomotul

83

7.2.8. Mesajele paralingvistice

85

11. GENOSANALIZA CUVINTELOR

130

7.2.9. Aspectele non-verbale ale scrisului

85

11.1. Orientarea spre în afară şi spre înăuntru a cuvintelor

130

 

7.3. Comunicarea prin spaţiu şi

85

11.2. Analiza cuvintelor care compun universul natural şi uman

131

7.4. Mesajele ambientale

86

11.2.1. Argumente de ordin lingvistic

131

7.5. Comunicare prin imagini

88

11.2.2. Argumente de ordin psihologic

134

7.6. Funcţiile comunicării non-verbale

88

11.2.3. Argumente de ordin stilistic – literar

136

7.7. Diferenţe culturale reflectate în limbajul non-verbal

89

11.2.4. Argumente de ordin filozofic

138

7.8. Codarea-decodarea comunicării non-verbale

90

11.3. Feminitatea ecologiei

138

8. PERSOANĂ ŞI PERSONALISM

92

12. LIMBAJUL IMAGINILOR

142

 

8.1. Geneza identităţii personale

93

12.1. Aspecte definitorii ale semnul iconic

142

 

8.1.1. Reprezentarea despre sine prin sine

93

12.2. Prezenţa verbalului şi iconicului în acelaşi mesaj

149

8.1.2. Reprezentarea despre sine prin ceilalţi

99

 

8.2. Persoană şi personalitate

101

13. LIMBAJUL PUBLICITĂŢII

153

8.3. Cunoaşterea de sine prin perspectiva Ferestrei Johari

101

13.1.

Publicitatea metamorfozează produsul uman

8.4. Perspectiva psihologică a definirii personalităţii

102

şi comercial prin discurs

153

9. LIMBAJUL PROVERBELOR ÎN CADRUL COMUNICĂRII

 

14. COMPORTAMENTUL ŞI ATITUDINEA – ANTRENAMENTUL

INTERPERSONALE

109

COMUNICĂRII

 

162

 

9.1.

Valoarea proverbelor, maximelor şi cugetărilor în viaţa omului

109

14.1. Comportamentul

164

9.2. Valoarea cugetărilor în cunoaşterea aspectului moral al vieţii (înţelep-

 

14.2. Atitudinea

 

166

ciunea de viaţă sau morala): despre omenie, învăţătură, familie

111

14.3. Atitudini şi comportamente conversaţionale

167

9.3. Valoarea cugetărilor în cunoaşterea personalităţii umane: categorii de

 

14.4. Comportamentele din cadrul dialogului

168

maxime şi proverbe care vorbesc despre om şi relaţiile sale

114

14.5. De la raportul cognitiv la cel afectiv în cadrul comunicării

171

 

14.6. Identificarea şi evaluarea intenţiilor partenerului

172

10. COMUNICAREA INTERPERSONALĂ ŞI SITUAŢIILE DE INFLUENŢARE

117

15.

COGNITIV ŞI AFECTIV ÎN COMUNICAREA INTERPERSONALĂ

174

 

10.1. Sugestia

117

15.1. De la raportul cognitiv la cel afectiv în cadrul comunicării

174

10.2. Cuvântul: puterea cuvintelor de a influenţa

15.2. Comunicarea şi etica

175

comportamente umane

118

Bibliografie

 

178

6

7

faţă de posibilitatea realizării unei definiri exhaustive a comunicării. El susţine că o definiţie corespunzătoare a comunicării ar fi utilă, dar că nu crede că un astfel de lucru poate fi realizabil. Sigband ia în calcul multitudinea de elemente pe care le presupune comunicarea – de la funcţie până la structură – încât chiar „o definiţie care ar include aspecte motivaţionale, organizaţionale, abilităţi de exprimare scrisă şi orală a emiţătorului şi receptorului, nu ar putea circumscrie întreaga sa amploare”. (N. Sigband, p.23) Autorii lucrării intitulate, Concepte fundamentale în ştiinţele comunicării şi studiile culturale, definesc comunicarea prin perspectiva a două abordări (O’Sulivan et al, 2001, p. 74):

prima abordare – prezintă comunicarea ca pe un proces în care A transmite un mesaj lui B, iar mesajul are un efect asupra acestuia. În cadrul acestei abordări are loc identificarea următoarelor elemente: Cine spune/ Ce spune/pe ce canal/ Cui spune/ cu ce efect?; cea de a doua abordare – este una structuralistă, vorbeşte despre relaţia dintre elementele constitutive necesare ca înţelesul să poată să apară. Aceste elemente pot fi grupate în trei categorii:

(1)

textul, semnele şi codurile lui;

(2) persoanele care „citesc” textul, experienţa socială şi culturală care i-a format pe ei şi, totodată, codurile şi semnele pe care le folosesc; (3) conştiinţa unei „realităţi externe” la care se referă atât textul cât şi oamenii. Teoriile mecaniciste consideră comunicarea un compus format din mai multe elemente. O abordare similară în modalitatea de a studia comunicarea este cea a lui Jean Lohisse care ne trimite la ideea de a vedea în aceasta un ansamblu dinamic, în care accentul este pus pe relaţiile dintre elemente. Acest tip de abordare este numită de Jean Lohisse organicistă (Lohisse, 2002). Autorul pleacă de la analogia

interconexiunilor existente între elementele organismelor biologice. Astfel, aceste teorii privesc comunicarea ca pe un sistem dinamic, ce stabileşte relaţii interactive între elemente (emiţător, receptor, mesaj) etc. Într-un sens mai puţin metaforic, se poate vorbi despre o abordare sistemică. Perspectiva organicistă se bazează pe patru principii (Lohisse, 2002, p. 101):

• Modelul este circular şi complex. El nu se mai derulează linear, nu are

nici început, nici sfârşit. În acest caz putem spune că dispare ideea de transmitere şi apare aceea de contact.

• Modelul este interactiv. Interactivitatea reprezintă acţiunea reciprocă

prin care se transformă comportamentul sau natura componentelor. Spre deosebire

de viziunea analitică, legătura de la cauză la efect nu mai este unică şi obligatorie. Există o opoziţie cu principiul secvenţialităţii. Bateson remarca faptul că, în momentul în care comunicăm cu o persoană, raporturile faţă de noi înşine diferă de cele existente cu o clipa înainte. În consecinţă, analiza nu mai trebuie să descrie ceea ce se spune sau se face, ci să vadă actul de comunicare în desfăşurarea lui.

• Modelul ia în calcul totalitatea, inclusiv contextul. Abordarea

mecanicistă izolează părţile pe care experienţa ni le oferă în totalitate. Un sistem reprezintă un tot ireductibil la suma componentelor lui. Totalitatea implică ideea de

12

1. COMUNICAREA INTERPERSONALĂ

Comunicarea interpersonală reprezintă un fenomen complex, de mare amplitudine, care face din munca de definire şi de interpretare, un efort, pe cât de provocator, pe atât de dificil (încercările în acest sens sunt de ordinul sutelor). De aceea, suntem conştienţi de faptul că exerciţiul nostru de a contura domeniul comunicării umane, rămâne, în continuare, deschis interpretărilor, analizelor şi chiar polemicilor.

1.1. Definiţii ale comunicării

Cursul de faţă îşi propune să prezinte şi să analizeze puncte de vedere în legătură cu fenomenele, procesele, conceptele, contextele socio-psihologice care se petrec la nivelul comunicării interumane. Ţinând cont de faptul că avem de a face cu o disciplină interdisciplinară, vom defini fenomenul de comunicare interpersonală din perspectiva vastă de domenii în care aceasta îşi regăseşte reprezentarea. Vom face o incursiune prin lungul circuit de „afluenţi”, la confluenţa cărora comunicarea se întregeşte: filosofie, sociologie, retorică, lingvistică, estetică, psihologie, pedagogie, psihologie socială, folclor, teoria informaţiei, lingvistică etc. În aceeaşi măsură, punctele de vedere pentru care vom opta vor ţine cont de evoluţia societăţii şi mai exact de dinamica acesteia în raport cu procesul de comunicare. Trăind într-o societate care îşi modifică, în continuu, forma, singura constantă a acesteia este că rămâne mereu dependentă de comunicare. În aceste condiţii, atât societatea cât şi comunicarea se condiţionează reciproc, încercând, în permanenţă, un demers de compatibilizare şi de sincronizare. Primele explicaţii cu privire la comunicarea interpersonală şi implicit la cele cu privire la definirea noţiunii de comunicare sunt cele care trimit la etimologie. Originea cuvântului comunicare se găseşte în verbul latin „comunico, - are”, care, la rândul său provine din adjectivul „munis, -e”, cu sensul de cel „care îşi face datoria, îndatoritor, serviabil”. Prin aceasta, se avansează ideea unei atitudini de deschidere, de interes şi de bunăvoinţă a unei persoane faţă de celălalt/ceilalţi. În limba română, primele cercetări cu privire la originea cuvântului ne-au relevat faptul că prima formă pe care această noţiune a cunoscut-o a fost aceea de „cuminecare”. Prin aceasta, comunicarea dobândeşte un timbru metafizic, ce surprinde o dubla dimensiune: sacră şi comunitară. Sensul ecleziastic, cultural al noţiunii trimite la sensuri precum „a împărtăşi”, „a face ceva să devină, prin luarea de cunoştinţă,” „un bun comun”, „a deveni părtaş la ceva”, „a unifica”. Ulterior, limba română a preluat şi sensul laic al cuvântului dat de neologismul „comunicare”. Acesta se referă, printre altele, şi la baza organizării existenţei sociale determinată de modul de realizare a raporturilor interumane. Dicţionarul explicativ al limbii române notează în dreptul acestei noţiuni următoarele: „a comunica” înseamnă „a face cunoscut, a da de ştire, a informa, a înştiinţa, a spune (despre oameni, comunităţi sociale, etc.) a se pune în legătură, în contact cu; a vorbi cu; a fi în legătură cu, în contact cu, a duce la…” (DEX, 1979; p. 179).

9

Marele filosof român Constantin Noica, în „Rostirea filosofică româ- nească”, (C. Noica,1970, p. 268), definea comunicarea în următorii termeni: „… comunicarea este în sânul a ceva, întru ceva. Comunicarea trebuie să fie, şi în orice caz, tinde să fie fără rest; cuminecarea nu se petrece decât dacă există un rest, şi cu atât mai bine cu cât zona de rest e mai mare. Comunicarea e de date, de semnale sau chiar de semnificaţii şi înţelesuri; cuminecarea e de subînţelesuri”. Sensul metaforic al cuvântului „rest” este lesne de dedus. Orice afirmaţie trebuie să producă o reacţie: un efect. La fel de metaforic se arată şi Corneliu Mircea, care percepe cele două sensuri ca fiind „convergente” spre sensul unic de la care au pornit. El declară despre „cuminecarea” că „porneşte ca şi comunicarea, de la făpturile aflate în plină împărtăşire şi dezvăluire de sine”. Ambele implică (cel puţin) două entităţi ale fiinţei, care îşi părăsesc ţinutul limitat şi se deschid înspre adevărul lor, dăruind şi primind deopotrivă. Acesta ar fi momentul fundamental, care transformă, defineşte şi întemeiază fiinţele comunicante, împingându-le într-o nouă realitate. Dar „… fiinţa umană nu se termină şi nu sfârşeşte cu cele două fiinţe pentru că [ea] se împărtăşeşte fără contenire din fiinţa tuturor făpturilor lumii… De aceea există şi va exista „un rest” ce se va completa mereu, cu fiecare nou act comunicant pentru a rămâne neacoperit mereu, îndemnând fiinţele să comunice, să se cuminice”. (C. Mircea, 1979, p. 24, 25) Este important de subliniat faptul că, sensul originar al cuvântului permite interpretarea prin prisma a două perspective. Prima dintre ele, deschisă pe o direcţie orizontală, răspunde satisfacerii unei nevoi materiale, concrete. Este vorba despre interpretarea comunicării în funcţie de ceea ce se întâmplă la nivelul relaţiilor de cooperare între fiinţele umane în cadrul unor comunităţi familiale, sociale, naţionale, chiar globale (date fiind transformările socio-politice la care asistăm). Cea de-a doua direcţie, orientată pe verticală, răspunde satisfacerii unei nevoi spirituale, abstracte. Este vorba despre necesitatea fiinţelor umane de a se împlini şi într-un plan superior existenţei materiale, în lumea spiritului. Mihai Dinu completează perspectiva, în sensul în care, pentru sine „cele două cuvinte surori dau seama împreună de ambivalenţa procesului de „cumu- nicare”, evidenţiindu-i dubla dimensiune comunitară şi sacră”. Autorul justifică această dublă orientare astfel: „… comunicarea dobândeşte o rezonanţă mai adâncă, un timbru metafizic, pe care definiţiile uzuale i-l refuză, din păcate…” (M. Dinu, 1997., p. 15, 16) Cercetătorii americani Frank E.X. Dance şi Carl E. Larson au adunat într-un volum cele mai reprezentative definiţii ale comunicării. (contabilizate la un număr de 126 de formulări). Analiza lor a evidenţiat faptul că termenul este utilizat într-o accepţiune particulară, specializată, deseori în divergenţă cu sensul încetăţenit în alte domenii. În cele ce urmează, vă oferim câteva dintre definiţiile prezente în volum.

În opinia biologului Edward O. Wilson „comunicarea este o acţiune a unui organism sau a unei celule care alterează modelele probabile de comportament ale altui organism sau altei celule, într-o manieră adaptativă pentru unul sau mai mulţi participanţi”.

10

Carl I. Hovland, Irving I. Janis şi Harold H. Kelley definesc comunicarea

ca pe „un proces prin care un individ (comunicatorul) transmite stimuli (de obicei, verbali) cu scopul de a schimba comportarea altor indivizi (auditoriul).”

Charles Morris vede în comunicare „punerea în comun, împărtăşirea,

transmiterea unor proprietăţi unui număr de lucruri” şi adaugă că „orice mediu care

serveşte acestui proces de punere în comun e un mijloc de comunicare: aerul, drumul, telefonul, limbajul.”

Collin Cherry afirmă: „comunicarea este ceea ce leagă organismele între

ele.”

„totalitatea

proceselor prin care o minte poate să o afecteze pe alta.”

Louis Forsdale dă următoarea definiţie: „comunicarea e procesul prin care

un sistem este stabilit, menţinut şi modificat prin intermediul unor semnale comune

(împărtăşite) care acţionează potrivit unor reguli.”

Jose Aranguren conchide: „comunicarea este o transmitere de informaţie

la care se aşteaptă răspuns.” (după „Istoria teoriilor comunicării” de A. Mattelart şi

M. Mattelart).

Webster defineşte în dicţionarul său termenul de comunicare ca fiind un

act / o situaţie de transmitere; un mesaj verbal sau scris; un schimb de informaţii; un sistem de comunicare; un proces prin care se realizează un schimb de sensuri între indivizi cu ajutorul unui sistem comun de simboluri” (Webster, p. 460).

Himstreet şi Batsy definesc comunicarea: „ca manager, principala

preocupare o reprezintă procesul de transmitere şi fluxul informaţiei. Ca scriitor şi vorbitor, principala preocupare o reprezintă construirea/prezentarea mesajului. Ca emiţător şi receptor al mesajului eşti obligat să fii preocupat de sens. Aceste trei abordări diferite referitoare la definirea comunicării îşi propun doar să izoleze diferitele aspecte ale procesului de comunicare în scopul realizării unei cât mai precise înţelegeri”. (Himstreet şi Batsy, p. 6-7).

O definiţie, remarcabilă prin amploare, se poate identifica la Ana Bogdan

Tucicov. Pentru autoare, comunicarea este considerată a fi „un proces, activitate umană ce constă în transmiterea şi schimbul de informaţie (mesaje) între persoane, în împărtăşirea unor stări afective, decizii raţionale, judecăţi de valoare, cu finalitatea expresă de a obţine efecte în reprezentările şi opiniile indivizilor”. (A. Tucicov, p. 56)

Un punct de vedere şi o definiţie făcute într-o manieră a tot cuprinzătoare

este cel al lui Abraham A. Moles (p. 25). El vede în comunicare „acţiunea prin care un individ sau sistem situat întru-un punct dat este făcut să participe la stimuli şi la experienţe ale mediului de către un alt individ sau sistem situat într-un alt loc sau epocă, utilizează elemente ale cunoaşterii pe care le posedă deopotrivă ambii parteneri”. Se stabileşte astfel o corespondenţă univocă între un anumit univers spaţio-temporal şi un altul dat. Autorii citaţi încadrează comunicarea în parametrii şi în normele pe care disciplinele, în care aceştia au creat doctrină, le corespund. Există însă şi cercetători care deşi au investigat fenomenul numit comunicare, evită formularea unei definiţii clare. Unul dintre aceştia este Norman Sigband. Autorul manifestă multă prudenţă

Waren

Weaver

spune

despre

comunicare

că

reprezintă

11

confruntaţi cu problemele transpunerii limbajului articulat într-un nou cod, vizual. În studiul său Dominant Trends in English Rhetorical Thought, 1952, Douglas Ehniger identifica patru direcţii de abordare specifice pentru aceasta perioada:

clasică, psihologică, beletristică şi elocuţionistă. Abordarea clasica consemnează apariţiile unor lucrări ce reprezintă sinteze ale doctrinei clasice de „retorica ciceroniana”. De o importanţă capitală este lucrarea lui Fenelon „Dialogues on Eloquence” 1679, care se remarcă prin adaptabilitatea teoriei clasice la cerinţele lumii moderne. Autorul poate fi considerat ca primul teoretician important din epoca moderna în domeniul comunicării umane. Studiul cercetării comunicării, în special, al cercetării formelor de comunicare umană a început să prindă contur începând cu o dată cu activitatea Institutului de Cercetare Mentală (Institute of Menthal Research). Teoriile din cadrul acestui institut au fost elaborate de nume importante precum Paul Watzlawick şi Don D. Jackson. Ei au avut un rol deosebit în aprofundarea dimensiunii non-verbale a comunicării. Aceştia au ajuns la o serie de teorii ce caracterizează comunicarea interumană. Unele dintre cele mai importante sunt:

- Comunicarea este inevitabilă, respectiv non-comunicarea este imposibilă.

- Comunicarea se desfăşoară la două niveluri: informaţional şi relaţional, cel din urmă oferă indicaţii de interpretare a conţinutului primului.

- Comunicarea este un proces continuu, ce nu poate fi tratat în termeni de

cauză -efect sau stimul – răspuns.

- Comunicarea îmbracă fie o formă digitală, fie o formă analogică.

- Comunicarea este o formă ireversibilă.

- Comunicarea răspunde raporturi de forţă şi ea implică tranzacţii simetrice şi complementare.

1.2.4. Perioada postmodernă

În concepţia lui Jean-François Lyotard este „postmodernă” cultura (euro- americană) care a fost afectată de criza metapovestirilor. („metapovestiri” = fr. „récits” aici intrând romanul, fabula, scriptul cinematografic, discursul-despre- ceva.) Ştiinţa modernă este în conflict cu metapoveştirile. De aici derivă o altă trăsătură a postmodernismului: neîncrederea în metadiscursuri de orice fel. Postmodernismul este o modernitate care nu mai crede în bazele ei, o modernitate fără fundament. Postmodernitate nu crede în eroi, pericole, drumuri iniţiatice şi scopuri înalte. Ea funcţionează strict cantitativ. Vrea să măsoare şi să determine totul. Ceea ce nu poate fi măsurat, este condamnat la dispariţie. Postmodernitatea este o reducere la cantitativ (în paradigma postmodernă, calitatea este o cantitate mai mare). Legitimitatea postmdernităţii a fost înlocuită cu criteriul operativităţii. Ceea ce este operativ devine adevărat si just. Cunoaşterea are alt statut în postmodernism faţă de toate tipurile de societate care ne-au precedat. Cunoaşterea postmodernă se exprimă şi trebuie să se exprime în termeni cantitativi. Cunoaşterea calitativă (non-cantitativă, sacră) este condamnată la dispariţie. Cunoaşterea operativă (postmodernă) NU mai este formativă (nu construieşte caracterul individului). Ea este temporală (deci perisabilă), se produce şi se consumă ca o marfă. Nemaifiind formativă, cunoaşterea nu mai interesează în sine, ci doar ca mijloc, instrument. Sensul

16

organizare, de strângere a relaţiilor pentru obţinerea unor calităţi pe care componentele nu le au. Morin vorbeşte aici de „unitatea globală organizată de interrelaţii”. Orice comunicare necesită luarea în considerare a contextului. Fără

context nu există sens şi nici contextele nu au sens decât atunci când sunt inserate într-un clasament al contextelor, formând contexte noi. Comunicarea înseamnă inserarea unui subiect complex într-un mediu la fel de complex. În comunicarea din modelul organicist, subiectul face parte din mediu, iar mediul, din subiect.

• Modelul este relaţional. Semnele nu reprezintă, ele exprimă relaţia şi se

află în interior, în persoane, lucruri, obiecte care exprimă şi sunt exprimate în teoriile comunicării. Mesajul este definit drept ceea ce se transmite prin procesul comunicării, respectiv mijloacele prin care emiţătorul influenţează receptorul.

Măsura mesajului este informaţia care conferă dimensiunea originalităţii acestuia prin cantitatea de imprevizibilitate conţinută. Distincţia dintre mesaj şi informaţie se poate face ţinând cont de cele două aspecte: aspectul cantitativ, unde informaţia poate fi măsurată în unităţi lineare (biţi), atât la emiţător (ieşire) cât şi la receptor (intrare) şi aspectul calitativ, unde valoarea informaţiei este dată de relaţiile existente între părţi ale mesajului, de capacitatea subiectului de a o recepţiona şi de momentul psihologic al transmisiei (L. Şoitu, 1997). Printre înţelesurile pe care noţiunea de comunicare le dobândeşte din analiza definiţiilor prezentate şi asupra cărora niciun teoretician nu a avut ceva de obiectat, se numără:

înţelegere:

o înţelegere a mesajelor primite pe diferite canale de comunicare de la diferite mijloace de comunicare;

înţelegere între doua persoane, între o persoana şi un grup sau între doua grupuri;

o comunitate: comunicarea se implementează la nivelul mental colectiv,

automat. Existenţa grupurilor precum şi a structurilor sociale pe care acestea le

dezvoltă implică actul de comunicare;

o organizare: prin comunicare este posibilă atât acţiunea organizata cât şi

organizarea acţiunii. Factorii care se organizează şi susţin întreg procesul comunicării sunt: interacţiune; comportament şi transfer de sensuri între membrii unui sistem.

o participare: comunicarea văzută ca proces implică participarea din

partea membrilor grupului. Prin această dimensiune a sa subliniem unul din rolurile principale ale comunicării şi anume acela de a informa şi de a asigura transferul de informaţie. Altfel spus, comunicarea este un proces de transfer şi contratransfer informaţional, care se realizează doar în prezenţa membrilor prezenţi la aceasta.

1.2. Evoluţia comunicării interpersonale din perspectiva mijloacelor de comunicare

Aşa cum am văzut, comunicarea presupune un complex întreg de manifestări. Astfel că putem avea o comunicare interpersonală, care presupune existenţa a cel puţin două persoane (în care fiecare poate juca, alternativ, atât rolul de transmiţător /emiţător, cât şi cel de receptor). Comunicare există şi atunci când

13

în locul interlocutorului se află propria persoană şi atunci o numim comunicare intrapersonală (când o persoană comunică cu sine însăşi). Tot comunicare avem şi atunci când în locul persoanei avem comunicarea prin intermediul mijloacelor de comunicare în masă (radio tv, cinematograf) sau mai nou comunicarea prin internet şi network. Pentru a descrie numeroasele înţelesuri ale comunicării pe care o folosim şi o trăim zilnic trebuie să ţinem cont de existenţa a trei câmpuri: forma, mediul şi

media. a. Forma comunicării Prin forma comunicării înţelegem un mod al comunicării aşa cum sunt vorbirea, scrierea sau desenul. Aceste forme sunt distincte şi separate una de alta aşa încât au sistemul lor propriu pentru transmiterea mesajelor. Astfel, când semnele sunt făcute pe foaia de hârtie potrivit anumitor reguli (cum sunt cele ale gramaticii şi ortografiei), atunci noi creăm cuvintele şi „forma” scrierii.

b. Mediul comunicării

Prin mediul comunicării se înţelege un mijloc al comunicării care combină mai multe forme, inclusiv utilizarea tehnologiei. Spre exemplu, o carte este un

mediu care foloseşte forme ale comunicării precum cuvintele, imaginile şi desenele.

c. Media

Prin media înţelegem acele mijloace de comunicare în masă care s-au constituit într-un grup propriu. Exemple binecunoscute sunt radioul, televiziunea, cinematograful, ziarele şi revistele. Toate acestea sunt distincte şi prin modul prin

care pot include un număr de forme de comunicare. Spre exemplu, televiziunea oferă cuvinte, imagini şi muzică. Adesea termenul de mass-media identifică acele mijloace ale comunicării bazate pe tehnologie care fac o punte intre cel care comunica şi cel care receptează.

Un lucru este cert, mediul comunicării nu a arătat astfel de la început, ci el s-a conturat de-a lungul timpului. Aşadar, există modalităţi diferite de abordare în tratarea comunicării interumane. Una dintre ele ar fi aceea care ţine cont de etapa sau de era istorică care a marcat momentul respectiv. Potrivit lui McLuhan istoria omenirii se împarte în patru etape mari, care vorbesc despre evoluţia mijloacelor de comunicare. Cronologic aceste etape sunt:

- era tribalismului sau era semnelor şi a semnalelor. Aici am putea vorbi

despre aşa numita perioada clasica (500 î.e.n.-40 e.n.). Acesteia îi corespunde un

anume tip de cultură, cultura orală, mitică (al cărui organ de simţ privilegiat este urechea);

- era vorbitului şi a scrisului de mână (Grecia antică după Homer). Putem vorbi aici de perioada evului mediu şi Renaşterea (400-1600);

- era tiparului (1500-1900) sau „Galaxiei Gutemberg” (cu ochiul organ de simţ privilegiat);

- era electronică, audiovizuală sau Era Marconi (în care asistăm la o diversificare de coduri: lingvistic, vizual, auditiv etc.)

La acestea am adăuga încă o delimitare care să includă epoca moderna (1600-1900) şi pe cea postmodernă (1900 anii 2000 şi mai departe):

- era informatică şi a GSM-ului (epoca postmodernă).

1.2.1.Perioada clasică

14

Interesul omului pentru cunoaşterea naturii comunicării se poate descifra încă din Vechiul Testament, dar dovada unor preocupări precise în acest sens este semnalata abia în secolul al V-lea î.e.n., o data cu apariţia lucrării „Arta retoricii”, elaborată conform afirmaţiilor lui Aristotel, de Corax din Siracuza. Lucrarea avea menirea de a indica cetăţenilor diferite moduri de comunicare eficienta reclamate de introducerea unor reguli de convieţuire democratică. Autori precum M. J. Cary şi J.J. Haarhoff (Life and Thought in the Greek and Roman World, 1940) au arătat că studierea comunicării a apărut în antichitate ca o necesitate practica determinată de exigenţele sociale. Teoria lui Corax a fost ulterior introdusa la Atena de Tisias, ca ulterior să fie dezvoltată de sofişti. Iniţial, retorica (gr. rhetorika) a fost definita de creatorii săi ca „ştiinţa şi arta de a convinge” pentru a fi considerata azi „arta exprimării alese utilizată în scopul convingerii unui auditoriului (Fl. Marcu, C. Maneca, Dicţionar de neologisme, 1978) deci, a comunicării cu succes. Cel care a contribuit esenţial la dezvoltarea studiului comunicării, în acea perioada, a fost Platon (428-348 î.e.n.) care a introdus retorica în viata academica greacă. Platon a fost primul care a vorbit despre (studiul comportamentului uman), organizarea (studiul aplicării practice) şi realizarea (studiul instrumentelor de influenţare a oamenilor). El consideră retorica drept ştiinţa a comunicării. Conform teoriei sale, comunicarea umana parcurge cinci etape: conceptualizarea (studiul cunoaşterii), simbolizarea (studiul sensului cuvintelor), clasificarea aceeaşi direcţie, Isocrate (436-338 î.e.n.) în „Antidosis” concepe retorica drept teoria generala a comportamentului uman şi expresie a celei mai înalte culturi umane. Aristotel (384- 322 î.e.n.) continua dezvoltarea teoriei, lucrarea sa „Rhetorike” cuprindea aspecte pragmatice referitoare la sistemul de comunicare interumana. Până în anul 100 î.e.n. se poate consemna şi contribuţia filosofilor romani la dezvoltarea teoriei sistemului; astfel acum apare prima oara distincţia între teoria comunicării (retorica) şi practica (oratoria). Elaborarea paradigmei sistemului a fost atribuita de istorici lui Cicero (106-43 î.e.n.) cu lucrările „De inventione” (86 î.e.n.) şi „De oratore” (55 î.e.n.).

1.2.2. Perioada medievală şi renascentistă

După interesul manifestat în antichitate faţa de teoria comunicării, în lunga perioada care urmează nu se înregistrează preocupări deosebite în domeniu. Această perioadă se caracterizează printr-o stagnare. Ideile rămân tributare domeniului scolasticii sau teologiei. Singurele preocupări notabile ale acestei perioade rămân cele legate de exersarea retoricii în scrisori şi discursuri, iar în epoca medievala formele de joc scenic, „actoricesc” o formă de teatru.

1.2.3. Perioada modernă

Începând cu secolul al XVII-lea se poate constata reapariţia interesului pentru studierea teoriei comunicării, poate şi ca urmare a unei noi atmosfere de deschidere spre democratizare şi libertate de expresie, caracteristică pentru Europa acelei perioade. Primele elemente de gândire teoretică în domeniul comunicării interumane apar o data cu inventarea scrierii. În această situaţie, autorii s-au văzut

15

Cherry, teoria codurilor a lui Hammingh cu a sa genetică moleculară. În deceniul 1950-1960 apare studiul proceselor de învăţare cu următoarele repere: lingvistica generativ-transformaţională a lui Chomsky; inteligenţa artificială a lui Minsky; teoria sistemelor a lui Bertalanffy; ştiinţele cognitive; În deceniul 1960-1970 apar teoria limbajelor de programare avându-i ca teoreticieni pe Ginsburg, Rice, Floyd; teoria algoritmică a informaţiei a lui Kolmogorov-Chaitin; teoria informaţiei semantice dezvoltată de Carnap, Bar-Hillel, Hintikka, Suppes; teoria controlului; teoria relaţiilor internaţionale a lui Karl Deutsch; semiotica i-a avut în prim plan pe Peirce, Morris, Greimas; sistemele cu informaţie incompletă a lui Zadeh; teoria textului; holografia; lingvistica computaţională. În deceniul 1970-1980 se dezvoltă teoria complexităţii prin Blum, Hartmanis; ciberneticile de al doilea ordin prin Foerster; sinergetica prin H. Haken-M. Eigen; teoria catastrofelor prin R. Thom; geometria fractală prin Mandelbrot; ştiinţa haosului determinist; criptografia cu cheie publică; teoria structurilor autopoietice (Maturana-Varela); logica zgrunţuroasă („rough logic” a lui Z. Pawlak). În deceniul 1980-1990 se dezvoltă biologia computaţională; calculul cuantic; abordarea cuantică a conştiinţei; emergenţa metaforelor cognitive. În deceniul 1990-2000: calculul biologic în diferite variante: calculul cu DNA, calculul cu membrane (Gh. Păun).

2.2. Comunicarea din perspectivă interdisciplinară

Pe tot parcursul secolului al XX-lea s-au acumulat diferite descrieri ale procesului de comunicare umană. Fiecare descriere a adoptat unghiul de vedere al uneia dintre disciplinele care au ca obiect comunicarea sau / şi limbajul. Perspectivele sub care acestea ni se înfăţişează sunt:

2.2.1. Perspectiva lingvistică

Comunicarea este un aspect al funcţionalităţii limbajului. Acest lucru a fost

unanim acceptat de către toţi teoreticienii. Dar este ea cea mai importantă manifestare a acestei funcţionalităţi? Aceasta a fost întrebarea care i-a frământat pe cei acre au dorit să pregătească o descriere unitară a acesteia.

Se ştie că limbajul are un rol important şi în formarea ideilor. Dacă totuşi a

prevalat punctul de vedere după care principala funcţie a limbajului este cea comunicativă, trebuie să observăm că acest fapt a fost supus unei reexaminări atente, iar autori precum S. Kuroda, în Some thoughts on the foundations of the theory of language (S. Kuroda, 1979, p. 1-12) contestă primordialitatea funcţiei comunicative faţă de celelalte funcţii ale limbajului.

O reprezentare triadică a procesului de comunicare a fost propusă de K.

Bühler (Studieri, vol.38. 1933, p. 19-90), considerat părintele conceptelor:

emiţător-mesaj-destinatar. Ulterior, Roman Jakobson (R.Jakobson, 1960) a mai adăugat trei componente: cod, canal şi context (referent). Lingvistul distinge şase componente ale comunicării cărora le aparţin, în mod corespunzător, tot şase funcţii: expresivă, poetică, conativă, metalingvistică, fatică şi referenţială. Este însă

necesar ca reprezentarea Bühler -Jakobson să facă joncţiunea cu o altă linie de gândire, de la care lingvistica şi semiotica s-au reclamat uneori, dar pe care nu au

20

cunoaşterii postmoderne este circulaţia, tranzitul, transformarea în deşeuri în urma utilizării. Cunoaşterea ştiinţifică (modernă/postmodernă) este intolerantă la adresa cunoaşterii narative (tradiţionale), pe care o tratează drept: arierată, sălbatică, primitivă, subdezvoltată, alienată, făcută din opinii, din cutume, din prejudecăţi, din ignorante. Ea este utilizată atât de către mass-media cât şi de către oamenii de ştiinţă. Ştiinţa modernă nu admite la baza ei o probă metafizică (autoritate transcendentă fondatoare), ci consideră că adevărul este imanent. Condiţiile adevărului pot fi descoperite în urma unei dezbateri ştiinţifice care duce la consensul experţilor. Cunoaşterea tradiţională nu cere nici o dezbatere, nu cunoaşte nici o acumulare progresivă, nu are nici o pretenţie de universalitate. Cunoaşterea ştiinţifică este în competiţie cu cunoaşterea operativă. Azi, mai mult ca oricând, cunoaşterea ştiinţifică este subordonată puterilor economică şi politică. Informatizarea este mijlocul tehnic care permite cel mai mare control asupra contextului. Premodernii şi modernii au obţinut mijloace tehnice cele mai deosebite. Astfel stând lucrurile, comunicarea nu se poate dezvolta decât utilizând din ce în ce mai multe mijloace tehnice cu ajutorul cărora să poată obţine, prelucra (după cum gândesc ei) şi transmite informaţia pentru ca să se întoarcă la ei profitul. Informaţia produce bani şi se produce cu bani. Ţările bogate vor produce din ce în ce mai multă informaţie, devenind astfel din ce în ce mai bogate. Cunoaşterea postmodernă este mercantilizată. Aşa stând lucrurile putem vorbi despre o „cunoaştere de investiţie” şi de profit. Motorul ştiinţe postmoderne NU este dorinţa de cunoaştere, ci dorinţa de îmbogăţire. Singurul criteriu credibil pentru cercetare devine puterea. Dacă în societăţile tradiţionale legitimarea se face printr-o metapovestire, în societatea postmodernă legitimarea se face prin discursul de putere. Cel mai puternic devine cel care are dreptate. Criteriul tehnic influenţează criteriul adevărului: cel mai performant are întotdeauna dreptate. Adevărul ştiinţific rezidă în puterea de a aduce probe asupra a ceea ce spune emiţătorul şi de a respinge orice enunţ care are ca obiect acelaşi referent. Postmodernismul înlocuieşte valoarea de adevăr cu valoarea de existenţă (ceea ce există contează prin simplul fapt de a exista). Acesta deplasează accentul de la finalitate la mijloacele de acţiune. Nu mai contează „de ce?”, sau „în ce scop?”, ci „cum?”, sau „în ce fel?”. Mijloacele tehnice se supun principiului optimizării performantelor. Ele nu sunt nici adevărate, nici juste, nici frumoase, ci eficiente. Prin urmare, cursul de comunicare interpersonală rămâne una din marile provocări transdisciplinare, pentru care comunitatea ştiinţifică, a tuturor timpurilor, s-a străduit să formuleze teorii şi axiome. În capitolele următoare vom încerca să prezentăm unele puncte de vedere formate şi formulate din interiorul acestei discipline şi totodată să relansăm discuţia pe această temă în cadrul departa- mentelor de comunicare din lumea universitară. În mediul universitar românesc, un exemplu pozitiv, în această privinţă, l-am avut în lucrările lui Mihai Dinu Comunicarea (Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1997) şi Fundamentele comunicării interpersonale (Editura All, 2004); Adrianei Chiriacescu, Comunicare interumana. Comunicare in afaceri. Negociere, (Bucureşti, ASE, 2005; Irena Chiru);

17

Comunicarea interpersonală (Editura Tritonic, Bucureşti, 2003); Ş. Prutianu, Antrenamentul abilităţilor de comunicare, (Editura Polirom, Bucureşti, 2005) ca să oferim doar câteva dintre personalităţile preocupate să definească şi să redefinească acest tip de comunicare umană.

Teme: 1. Definiţi comunicarea. 2. Comentaţi evoluţia comunicării interpersonale din perspectiva mijloacelor de comunicare. 3. Reflectaţi un moment, după care scrieţi cuvintele care vă vin în minte atunci când vă gândiţi la comunicare interpersonală. Cu aceste cuvinte încercaţi să obţineţi o redefinire a disciplinei.

18

2. COMUNICAREA INTERPERSONALĂ – DELIMITĂRI CONCEPTUALE:

PERSPECTIVĂ ISTORICĂ ŞI PERSPECTIVĂ INTERDISCIPLINARĂ

Comunicarea între persoane sau între grupuri joacă un rol esenţial, de prim ordin. Ea este atât de importantă şi utilă încât unii autori nu s-au sfiit s-o considere că reprezintă unul dintre elementele cheie în definirea, înţelegerea şi explicarea individului şi chiar a societăţii. De la început trebuie subliniat faptul că nu putem vorbi despre o definiţie universal convenabilă a comunicării interpersonale fără să ne oprim asupra informaţiei. În plus de atât, în cadrul comunicării interpersonale, putem să vorbim despre un spaţiu cu mai multe dimensiuni, la care să raportăm orice tip particular de informaţie. Astfel că fiecare dimensiune corespunde unui punct de vedere relativ la informaţie, deci unui aspect al ei. Aşa cum putem vorbi despre comunicare despre comunicare, tot aşa putem vorbi despre informaţie despre lume sau informaţie de- spre informaţie. Despre comunicarea interpersonală discută antropologii şi sociologii, lingviştii şi psihologii, biologii şi criticii literari, ziariştii şi filozofii, informaticienii şi matematicienii, logicienii, semioticienii şi medicii de aceea domeniul său pare a nu se mai sfârşi niciodată.

2.1. Informaţia, într-un spaţiu pluridimensional

Informaţia poate fi directă sau mediată; precisă sau imprecisă (ambiguă, aproximativă, vagă etc.); negativă sau pozitivă (informaţia Shannon este negativă, cea a lui Bateson este pozitivă); cantitativă sau calitativă (prima este măsurabilă, a doua se referă la formă); locală sau globală (informaţia Shannon este globală, cea a lui Kolmogorov şi Chaitin este locală); obiectivă, subiectivă sau obiectiv - subiectivă (informaţia Shannon este de primul tip, informaţia privind propria percepţie a duratelor este de al doilea tip, informaţia din mecanica cuantică este de al treilea tip); la scală (macroscopică, infinit mică sau infinit mare); paradigma la care se face raportarea (semn, energie, materie). Natura sursei poate fi de asemenea variată, să provină din: fizică, biologie, inginerie, informatică etc; Lista poate continua indefinit şi infinit, deoarece oricând poate să apară un nou punct de vedere în aprecierea informaţiei. Varietatea tipologică a informaţiei este vizibilă şi în lunga listă a disciplinelor informaţiei. Descoperirile ştiinţifice de-a lungul timpului au condus la cuceriri tehnice prin care omenirea a putut progresa de la un stadiu la

altul. Astfel, în perioada 1900-1940 au apărut intuiţionismul lui Brouwer, teoria funcţiilor recursive a lui Godel şi Kleene, logica constructivă a lui Turing şi studiul formei. În deceniul 1940-1950 a apărut teoria algoritmilor a lui Markov, informatica, prin primul calculator electronic programabil, al lui von Neumann, cibernetica lui Wiener, teoria informaţiei a lui Shannon, teoria comunicării a lui

19

O altă clasificare a sistemelor de semne ar fi în funcţie de teoria acţională

(behaviouristă) a lui Mead. Această clasificare îi aparţine lui Charles Morris, care defineşte acţiunile (actele) ca având un început, un sfârşit fiind generate de un impuls şi putând fiind structurate în funcţie de scopul urmărit. Mead a identificat trei stadii într-o acţiune, diferenţiate de impulsurile determinate după cum urmează:

- orientare, generată de impulsuri perceptive;

- prelucrare, generată de impulsuri de prelucrare;

urmat-o cu fermitate. Este vorba de teoria matematică şi inginerească a informaţiei şi comunicării a lui C.I. Shannon. (1949) Comparând cele două sisteme vom constata că la versiunea Shannon lipseşte componenta contextuală (referenţială). Această stare de fapt se explică prin faptul că teoria lui Shannon are în vedere nu informaţia semantică, ci pe cea selectivă. De asemenea, se mai observă şi alte componente care lipsesc versiunii lui Shannon, dar pot fi identificate în versiunea Jakobson. Este vorba despre:

- îndeplinire, caracterizată de impulsuri desatisfacere sau defulare;

transmiţătorul, receptorul şi zgomotul. Transmiţătorul transformă mesajul din

Tot Ch. Morris le mai clasifică şi în alte trei stadii. Acestea sunt:

sistemul de semne folosit de emiţător în cel cerut de canalul de transmisie.

- designative, prin care agentul capătă informaţii de orientare;

Receptorul este cel care transformă mesajul din sistemul de semne cerut de canalul

- prescriptive, care îi indică agentului cum să se comporte;

de transmisie în cel folosit de destinatar. Comunicarea telefonică şi cea telegrafică

apreciative, care îi permite agentului să aprecieze efectul acţiunilor sale. (Posner, 1975, p. 92-93).

-

pun bine în evidenţă distincţia dintre emiţător şi transmiţător, respectiv dintre receptor şi destinatar. Prin componenta de zgomot, Shannon şi Weaver înţeleg tot

Ferdinand de Saussure, vorbind despre semn distinge două entităţi:

ceea ce poate constitui sursa deteriorării sau denaturării, parţiale sau totale, a

„semnificantul” şi „semnificatul”. (F. De Saussure, 1986, p.54) Peirce face o

mesajului. în vorbirea directă. Zgomotul, în sensul lui Shannon, revine la zgomotul

clasificare a semnelor în trei clase: „

a Primarităţii, a Secundarităţii, şi a

propriu-zis, de natură acustică. În versiunea Jakobson vom putea defini şi alte trei

Terţiarităţii

Ideile

tipice ale Primarităţii sunt calităţi ale simţirii, sau simple

funcţii noi: funcţia de codificare îndeplinită atât de emiţător cât şi de transmiţător,

aparenţe

Tipul unei idei de Secundaritate este experienţa efortului disociat de

funcţia de decodificare (care revine receptorului şi destinatarului) şi funcţia de

ideea unui scop care urmează a fi atins

Acţiunea

brută este secundaritate, orice

perturbare (ca rezultat al prezenţei zgomotului).

mentalitate implică terţiaritate.” (C.Peirce, 1990, p.259). Pragmatica se ocupă cu aspecte prin care să asigure coerenţa unui text sau a unei secvenţe de acte de comunicare, aşa numita izotopie. (Ionescu, 1997, p. 190). A.J. Greimas a introdus termenul de izotopie prin care numeşte o totalitate omogenă de semnificaţii ce permit înţelegerea unui text şi nu a unui şir incoerent de semne. Acesta permite depăşirea articulatorilor denotaţie/conotaţie pentru a se interesa de coerenţa apariţiei sensului. Un semn nu are conotaţie /denotaţie prin el

însuşi, ci doar în cadrul unui text, discurs, el capătă o singură semnificaţie din cele posibile. Pentru a avea sens, un text trebuie să fie coerent. La coerenţă conlucrează tehnicile de structurare a discursului şi retorica. Charles S. Peirce utilizează pragmatismul ca pe o metodă de clarificare conceptuală, punând bazele teoriei semnelor – semiotica. Definiţia dată de el semnului este: „Un semn sau representatem este ceva ce reprezintă ceva pentru cineva, sub un raport oarecare sau într-o privinţă oarecare”. Urmează constatarea că „Totul este semn, Universul este un imens representamen, orice gândire este în semne; a gândi înseamnă a manipula semne, pragmatismul nu este nimic mai mult decât o regulă care stabileşte sensul cuvintelor”. Lingvistica a ajuns la următoarea concluzie: orice proces semiotic (semiosis) este o relaţie între trei componente:

• Semnul însuşi;

• Obiectul reprezentat;

• Interpretantul;

Semnul se adresează cuiva, creează, în mintea acestei persoane, un semn echivalent sau, poate, un semn mai dezvoltat. Semnul acesta pe care-l creează îl numesc interpretant al primului semn”. Aceasta relaţie este numită „triadică. O semnificaţie nu este niciodată o relaţie între un semn şi ceea ce înseamnă semnul (obiectul lui). Semnificaţia rezultă din relaţia triadică, interpretantul având rol de

24

2.2.2. Perspectiva semiotică şi pragmatică

O altă linie de gândire ne parvine de pe filieră filozofică, logică şi semiotică prin cunoscutele puncte de vedere a lui Frege, Peirce, Carnap etc. Lui Frege (G. Frege, 1977) îi este atribuită distincţia dintre intensiune sau sens şi extensiune sau referent. Acest lucru permite descompunerea componentei referenţiale (contextuale, în terminologia lui Jakobson) în două subcomponente: intensiunea şi extensiunea. În mod corespunzător, putem defini două funcţii: intensională (sau conceptuală) şi extensională (sau referenţială). Comunicarea la copii porneşte prin a dezvolta funcţia extensională şi, treptat, printr-un proces foarte lent, care durează mulţi ani, se ridică la funcţia intensională. Acest proces a fost urmărit şi demonstrat de marele psihopedagog Jean Piaget şi şcoala sa. În 1964, Roland Barthes defineşte semiologia: „Semiologia are ca obiect orice sistem de semne, oricare ar fi substanţa acestuia şi limitele lui: imagini, gesturi, sunete melodice, obiecte, iar complexele acestor substanţe, care se regăsesc în rituri, protocoale sau spectacole, constituie, dacă nu limbaje cel puţin sisteme de semnificaţie”. Barthes ordonează elementele fundamentale în patru rubrici:

• limbă şi vorbire;

• semnificant şi semnificat;

• sistem şi sintagmă;

• denotaţie şi conotaţie; (R. Barthes, 1964, p. 57)

Binoamele semnificant – semnificat şi denotaţie – conotaţie sunt importante pentru studiul discursului mijloacelor de comunicare de masă. Fiecare semn are un aspect dublu, unul perceptibil şi audibil: semnificantul; celălalt, conţinut în cel dintâi şi purtat de el: semnificatul. Între aceste două elemente există un raport de

semnificare.

21

Domeniul pragmaticii merge mai departe decât semantica în definirea comunicării pentru că depăşeşte fenomenul ce ia în considerare înţelesul în sine, izolat, al unui text, al unei comunicări. Ea se preocupă de succesul sau eşecul comunicării, de schimbarea înţelesurilor în funcţie de situaţie (persoană, loc, timp, moment istoric etc), de rolul contextului. Conform punctului de vedere a lui Peirce, pragmatica include în procesul de analiză a semnelor pe cele trei elemente care compun triunghiul semiotic: semnul, obiectul semnificat / reprezentat şi interpretantul, (cel care interpretează semnul). (Ch. S. Peirce, 1990) Peirce susţine că orice comunicare se poate realiza doar prin modalităţi

înţelese de parteneri. Acestea ar fi desenate de cuvinte (scrise sau vorbite), imagini, gesturi, acţiuni cu o semnificaţie etc., într-un cuvânt de „semne”. Semnele se caracterizează prin faptul că ţin locul unui obiect pentru un interpretant. Definiţia

ceva ce este în aşa fel determinat de altceva,

lui Peirce spune: „definesc Semnul

numit Obiectul său, şi care determină un anume efect asupra unei persoane, efect pe care îl denumesc Interpretantul său, încât acesta din urmă este determinat mijlocit de primul.” (Ch.S. Peirce, 1990, p. 254). Aşadar, puterea unui semn constă în faptul că poate ţine locul a ceva pentru cineva, în anumite privinţe sau în virtutea

anumitor însuşiri. Totodată, el se adresează cuiva, pentru care creează un semn echivalent, sau poate un semn mai dezvoltat. Din perspectiva interpretantului uman, un element important în pragmatică îl reprezintă timpul. Succesiunea mai multor acţiuni, analiza efectului unei acţiuni comunicative, a unui mesaj, a unei

replici verbale se face în funcţie de context. Prin context înţelegem mulţimea de entităţi, determinate temporal (istoric) şi spaţial, care concură la interpretarea unui semn. Conform punctului de vedere a lui Levinson, contextul are trei tipuri de componente:

- sociologică: rolul şi statutul social al participanţilor şi locul şi momentul comunicării;

- psihologică a participanţilor;

- lingvistică, în ansamblul discursiv al mesajului, în cazul comunicării în

limbaj uman. (Levinson, în Ionescu-Ruxăndroiu, 2003, p.19) După semnificaţia pe care acestea o au într-un anumit context, semnul poate să fie reprezentat din perspectivă pragmatică sau din aceea a retoricii, de către interpretantul său în următorii termeni:

Qualisemne. Acestea sunt semne care nu au nici o identitate, care

exprimă doar o calitate. Un qualisemn se referă la calitatea senzorială a unui semn. De exemplu, faptul că un obiect este de culoare verde sau că un cuvânt are o

anumită calitate, ca de pildă, aceea de a fi substantiv comun sau propriu, la genul masculin, feminin sau neutru, având numărul singular sau plural etc.

Sinsemne. Acestea ne indică faptul că un obiect / o fiinţă poate avea

semne individuale. Spre exemplu, o masă poate fi mare sau mică, rotundă sau pătrată, poate fi de culoare deschisă sau închisă etc. Tot la fel cum, o persoană poate fi înaltă sau scundă, tânără sau mai puţin tânără, cu ochii verzi sau negri etc.

Legisemne. Acestea exprimă un tip general de semne, un semn lege, un

tip, o clasă de ocurenţe. Un legisemn este un cuvânt sau o reprezentare grafică a

respectivului subiect.

22

Toate tipurile de semne pot fi grupate conform schemei lui Peirce după cum urmează în figura alăturată:

 

Semn-semn

Semn – obiect (semantică)

Semn –interpretant

(sintaxă)

(pragmatică)

Primare

Qualisemn

Icon

termen (remă)

Secundare

Sinsemn

Indice

Propoziţie

(dicisemn)

Terţiale

Legisemn

Simbol

Raţionament

 

Figura 1. Tipurile de semne

 

O

nouă clasificare a semnelor aparţine lui Sebeok. Acesta delimitează şase

tipuri de semne şi totodată adaugă la iconi indici şi simboluri trei tipuri noi:

semnalele, siptomele şi numele. Semnalul este un „semn care declanşează în mod mecanic (natural) sau convenţional (artificial) o anumită reacţie din partea unui receptor (Sebeok, 2002, p. 65-66)” Siptomele vorbesc despre existenţa unui „semn compulsiv, automat, non- arbitrar, astfel încât semnificantul este grupat cu semnificatul sub forma unei legături naturale”

Numele sunt „semnele caracterizate de faptul că au o clasă extensională pentru designatul lor, că există mai mulţi indivizi care au acelaşi semn denotant. De exemplu, există mai multe persoane care răspund la numele Veronica”. (Sebeok, 2002, p. 83).

O altă clasificare a sistemelor de semne ar fi în funcţie de existenţa unor

relaţii cu alte semne sau obiecte denotate. Potrivit acesteia distingem următoarele

clase: Informale, care sunt caracterizate preponderent de relaţii semantice şi mai

puţin, sau chiar de loc de o sintaxă