Lev Tolstoi sau Contele Lev Nicolaevici Tolstoi[1] (rusă Лев Никола́евич Толсто́й) (n.

28 august(sv) / 9 septembrie(sn) 1828, Iasnaia Poliana - d. 7 noiembrie(sv) / 20

noiembrie(sn), 1910, Astapovo) a fost un scriitor rus considerat de către critici ca fiind
unul dintre cei mai importanţi romancieri ai lumii.[2] Alături de Fiodor Dostoievski,
Tolstoi este unul dintre scriitorii de seamă din timpul perioadei cunoscută ca vârsta de
aur a literaturii ruse (începută în 1820 cu primele opere ale lui Puşkin, şi terminată în
1880 cu ultimele lucrări ale lui Dostoievski). Operele sale Război şi pace şi Anna
Karenina au avut o influenţă hotărâtoare asupra dezvoltării romanului mondial, iar
credinţele şi ideile sale filosofice şi estetice, propovăduite de-a lungul vieţii prin celelalte
opere, sunt reunite şi cunoscute sub denumirea de „tolstoism”.[3] Creaţia sa epică se
impune prin capacitatea de cuprindere, adâncimea viziunii, acuitatea observaţiei sociale
şi psihologice, sentimentul tragicului şi omenescului.[4]

Tolstoi s-a manifestat, totodată, şi ca eseist, dramaturg[5] şi reformator în domeniu

educaţiei, calităţi care l-au consacrat drept unul dintre cei mai cunoscuţi membri ai
acestei vechi şi aritocratice familii ruseşti. Interpretările sale literare privind învăţăturile
etice ale lui Iisus Hristos, l-au făcut să devină mai târziu, spre sfârşitul vieţii sale, un
fervent comentator al învăţăturilor christice, în sensul lor social, pacifist şi nemediat de
vreo putere lumească. Ideile sale despre rezistenţă nonviolentă, expusă în opere ca
„Împărăţia lui Dumnezeu este cu tine” , vor avea un profund impact asupra unor
personalităţi de referinţă din secolul al XX-lea, printre care Gandhi[6] şi Martin Luther
King Jr.

Efigia lui Lev Tolstoi a fost imprimată pe o monedă rusească din aur.

Tolstoi şi destinul literar

L. N. Tolstoi la tinereţe, maturitate, bătrâneţe

Opera scriitorului rus Lev Nikolaevici Tolstoi este cunoscută şi admirată de iubitorii de
literatură din toată lumea. Impresia pe care a produs-o în epoca sa, precum şi răsunetul
de care s-a bucurat opera lui, l-au situat înca din timpul vieţii printre cei mai importanţi
scriitori ai vremii. Tolstoi a fost, din anumite puncte de vedere, un om plin de
contradicţii. Născut într-o familie de nobili din Imperiul Rus, îl obsedau în aceeaşi
măsură excesele burgheziei şi ascetismul auto-impus al stoicismului. Deşi şi-a întemeiat
un sistem propriu de credinţe religioase, câştigând respectul gânditorilor laici, nu a reuşit
niciodată să reconcileze conceptele de artă şi frumos în viaţa reală. Cercetând opera lui
Tolstoi, Vladimir Nabokov observa că doar două subiecte l-au atras cu adevărat pe
acesta, anume viaţa şi moartea, iar ele au fost reexaminate în fiecare nouă scriere, cu o
complexitate mereu sporită. E de ajuns să urmărim „Moartea lui Ivan Ilici” sau „Anna
Karenina” ca să vedem că acestea sunt, într-adevăr, temele fundamentale ale operei
tolstoiene.[7]

Lung şi rodnic a fost drumul vieţii şi al creaţiei lui Tolstoi. El a lăsat omenirii o uriaşă
moştenire literară care cuprinde printre altele: un roman istorico-psihologic de mari
proporţii („Război şi pace”) un roman social de moravuri („Anna Karenina”), un roman
social („Învierea”), o trilogie autobiografică („Copilăria”, „Adolescenţa”, „Tinereţea”),
numeroase nuvele şi povestiri („Cazacii”, „Dimineaţa unui moşier”, „Moartea lui Ivan
Ilici”, „După bal”, „Hagi Murad” şi altele), drame („Puterea întunericului”, „Roadele
instrucţiunii”, „Cadavrul viu”), povestiri populare, basme şi istorisiri pentru copii,
articole publicistice, de critică literară sau literatură ştiinţifică (studii despre probleme de
artă, articole pe teme politico-sociale, tratate etico-religioase etc.), un jurnal intim şi o
excepţional de bogată corespondenţă. Lev Tolstoi a oglindit în opera sa Rusia de la
începutul veacului al XIX-lea (războiul împotriva lui Napoleon), dar mai ales Rusia din
perioada 1861 — 1905.

În cei aproape 60 de ani de activitate pe tărâm literar, Tolstoi a cercetat cu atenţie

realitatea rusă şi a meditat neobosit la rezolvarea problemelor legate de viaţa poporului.
El a parcurs un drum plin de cotituri, de la clasa nobililor căreia îi aparţinea, către
poporul simplu pe care-l iubea cu sinceritate, devenind în cele din urmă exponentul
intereselor ţărănimii patriarhale.[8]

Viaţa şi caracterul
În Amintirile sale, Tolstoi îşi rezumă într-o pagină biografia:

„Privindu-mi viaţa, examinând-o din punctul de vedere al binelui şi al răului pe care l-

am făcut, imi dau seama că toată lunga mea existenţă se poate împărţi în patru perioade:
prima, cea poetică, minunată, inocentă, radioasă a copilăriei, până la patrusprezece ani.
Apoi cei douăzeci de ani oribili, de grosolană depravare în slujba orgoliului, a vanităţii şi
mai ales a viciului. A treia perioadă, de optsprezece ani, a durat de la căsătorie până la
renaşterea mea spirituală: lumea ar putea-o califica morală, pentru că în cei optsprezece
ani am dus o viaţă familială cinstită şi regulată, fără a ceda nici unuia din viciile pe care
opinia publică le condamnă. Dar toate interesele mele erau limitate la preocupări egoiste,
pentru familia mea, pentru bunăstare, pentru succesul literar şi toate satisfacţiile personale.
În sfârşit, a patra perioadă este cea pe care o trăiesc acum, după regenerarea mea morală;
din aceasta n-aş vrea să schimb nimic, în afară de relele obiceiuri pe care le-am deprins în
perioadele precedente.”
—L. N. Tolstoi - Din jurnalul său
Copilăria şi adolescenţa

Născut într-o familie din nobilimea rusă, trăieşte o copilărie luminoasă şi o tinereţe
aventuroasă, împărţită între studii literare şi juridice, încercări de reformare a vieţii
ţăranilor, călătorii, activitate militară (participă la campaniile din Caucaz şi la Războiul
Crimeei) şi scriitoricească. În ciuda problemelor familiale de mai târziu, Tolstoi a reuşit
să creeze romane frumoase din care reies idealuri umanitare.

Casa de la Iasnaia Poliana - locul unde scriitorul şi-a trăit cea mai mare parte a vieţii

Lev Nikolaevici Tolstoi s-a născut la 28 august 1828 pe moşia Iasnaia Poliana, gubernia
Tula, la aproximativ 190 de kilometri la vest de Moscova. Însemnând „poiană
luminoasă” în rusă, Iasnaia Poliana era o moşie de mari dimensiuni, construită într-o
pădure de foioase, în secolul al XVII-lea. Tatăl său, Nikolai Tolstoi, un conte[9] provenind
dintr-o familie de nobili germani din secolul al XVI-lea, a dus o viaţă specifică
aristocraţilor. Nikolai a risipit averea familiei, majoritatea strânsă de strămoşul său
Alexandru Ivanovici Tolstoi, care a fost colonel în Războiul Patriotic din 1812, război de
apărare a ţării împotriva lui Napoleon. În 1822, el s-a căsătorit cu Maria Nikolevna
Volkonskaia, devenind astfel posesorul unei însemnate averi, adusă ca zestre de către
bogata prinţesă. Din cauza iresponsabilităţii sale, Nikolai a fost nevoit să folosească
zestrea soţiei sale pentru a păstra situaţia financiara a familiei. Maria Nikolevna, mama
viitorului scriitor, era, de asemenea, fiica unui general bogat, iar moşia Iasnaia Poliana
făcuse parte din zestre, aparţinând la început părinţilor ei. Ea va muri când micul Tolstoi
nu împlinise încă nici doi ani.[10] Ulterior, mătuşa Tatiana Ergolskaia, va prelua rolul
mamei. De atunci, în imaginaţia lui Lev nu se regăsea decat un portret idealizat al mamei
sale, perfectă, bună şi iubitoare, si al tatălui respectat şi iubit, moşierul pe care guvernul
refuzase să-l angajeze. De fapt, Nikolai, fiind un revoluţionar care împărtăşea dorinţa
decembriştilor de înlăturare a familiei imperiale şi a sistemului de iobagie, era ţinut la
distanţă de guvern.
Lev Tolstoi în 1851

Al patrulea fiu al lui Nikolai şi al Mariei, Tolstoi, a fost crescut şi îngrijit de bone şi
servitoare. El şi-a petrecut copilăria la Iasnaia Poliana. Numele aceste localităţi este
strâns legat de memoria marelui scriitor, care şi-a scris majoritatea operelor în locul care
a constituit leagănul primei lui copilării.

După moartea Mariei Volkonskaia (mama scriitorului), de educaţia copiilor (Tolstoi avea
trei fraţi mai mari: Nikolai, Dimitri şi Serghei) s-a ocupat o rudă a familiei, T.A.
Ergolskaia, de care scriitorul aminteşte deseori cu dragoste şi duioşie. Ea a fost prima
care i-a sădit în suflet iubirea pentru om şi frumos şi de la ea a primit Tolstoi cel dintâi
îndemn de a scrie. Asemeni tuturor famililor de nobili înstăriţi, educaţia lui Tolstoi a fost
încredinţată unor profesori particulari, de naţionalitate germană şi franceză, care locuiau
la conacul familiei în tot cursul anului şi se străduiau să le asigure copiilor o educaţie
demna de tinerii aristocraţi. Primele opere literare citite de Tolstoi au fost poeziile lui
Puşkin. Într-o zi, i s-a cerut să recite o poezie în faţa unuia dintre prietenii tatălui său. În
vârstă de numai opt ani, Tolstoi l-a impresionat puternic pe invitatul tatălui său, recitând
fără greşeală şi cu patos două poezii.[11]

În anul 1837, întreaga familie se mută la Moscova, pentru a înlesni copiilor continuarea
studiilor în instituţiile de învăţământ superior. Încentul cu încetul, copiii s-au obişnuit cu
viaţa de oraş. În acelaşi an tatăl lor moare iar orfanii sunt luaţi sub tutela contesei Osten-
Saken, sora mai mare a tatălui lor. Nu după mult timp însă, moare şi contesa Osten-
Saken, iar copiii trec sub tutela contesei Iuşkova, cea de-a doua soră a bătrânului Tolstoi
şi soţia guvernatorului oraşului Kazan. În urma acestor evenimente, copiii s-au mutat în
Kazan. Lev, care acum avea 13 ani, a început să studieze limbile turcă, arabă şi tătară
împreună cu profesorul său particular. În aceeaşi vreme a citit şi operele complete ale lui
Rousseau, toate cele 20 de volume, îndrăgostindu-se imediat de filozofia acestuia.[12]

Aspecte foarte grăitoare din copilăria, adolescenţa şi tinereţea scriitorului se întâlnesc în

trilogia sa autobiografică, opera cu care Tolstoi îşi face debutul în literatură.
[modifică] Tinereţea

În anul 1844, Lev Tolstoi începe să frecventeze cursurile facultăţii de limbi răsăritene,
secţia filologie turco-arabă, de la Universitatea din Kazan, însă după un an abandonează
studiul limbilor şi se înscrie la facultatea de ştiinţe juridice. În final se întoarce în satul
natal înainte de a-şi încheia studiile, descurajat fiind de calitatea slabă a relaţiilor sociale
şi academice pe care le avea. Totuşi a reuşit să-şi facă un prieten, pe Dmitri Diakov, cu
care mai discuta despre religie, politică şi alte aspecte sociale.[13]

[modifică] Perioada de desfrâu şi viaţa de moşier

O fotografie din 1849 înfăţisându-l pe Tolstoi după promovarea examenelor la

Universitatea din Sankt Petersburg. A reuşit să intre din a doua încercare, dar în cele din
urma avea să renunţe la şcoală.

Fiind tot mai preocupat de prezenţa sa în înalta societate, Tolstoi îşi neglijează cursurile
de la facultate. Aşa că, îşi petrecea zilele bucurându-se de orice plăcere care îi ieşea în
cale. În această perioadă a tinereţii el organizează petreceri, este prezent la toate balurile
şi se complace în ambianţa fastuoasă a cercurilor aristocratice pe care le frecventa însă
curând, acest moment din viaţa sa în care scriitorul este atras de strălucirea lumii
mondene, va lua sfârşit. Deşi pentru el chiar şi să studieze limbile străine era un
privilegiu, şi-a ignorat îndatoririle şi avea numai rezultate proaste.[8] Întrucât nu a trecut
examenele finale din primul an, a solicitat să fie transferat la facultatea de drept. Din
nefericire, nici după ce a obţinut transferul, Lev nu a renunţat la vechile deprinderi. În
cele din urmă, el a abandonat facultatea în primăvara anului 1847, în mijlocul
semestrului şi s-a întors ca moşier la Iasnaia Poliana, pe care o moştenise de la părinţi.

Înzestrat cu o natură neobişnuit de complexă, Tolstoi surprinde încă de pe atunci

discordanţa dintre forma strălucitoare şi conţinutul sterp al vieţii aristocraţiei nobiliare. El
surprinde ridicolul acestei lumi izvorât din contradicţiile de neîmpăcat dintre fond şi
formă şi începe să fie frământat de gânduri contradictorii, care devin cu atât mai
complicate cu cât i se lărgeşte orizontul cultural. Cunoaşterea vieţii Rusiei devine pentru
Tolstoi problema centrală a preocupărilor sale.
În anul 1847, fraţii îşi împart între ei averea părintească. Lui Lev Tolstoi îi revine moşia
Iasnaia Poliana. Când a preluat atribuţiile de moşier, avea tot felul de idei umaniste
asupra modului de conducere a moşiei. Însufleţit de idei democratice, Tolstoi căuta să
îmbunătăţească viaţa celor 330 de iobagi de pe moşia sa. Încercările lui au dat greş chiar
de la început, deoarece iobagii îşi priveau noul stăpân cu neîncredere, iar tânărul Tolstoi
nu înţelegea contradicţiile de neîmpăcat dintre iobagi şi moşieri (experienţa relatată în
romanul Învierea). Retras la moşia sa, Tolstoi îşi alcătuieşte în această perioadă un vast
program de studiu ce cuprindea un număr de materii foarte diferite unele de altele, menite
să-i deschidă un orizont larg asupra cuceririlor omenirii pe tărâmul ştiinţei şi artei. În doi
ani, el reuşeşte să realizeze o bună parte a planului său; acest lucru reiese din faptul că
încă la începutul anului 1849, Tolstoi întreprinde o călătorie la Petersburg în vederea
susţinerii examenelor de candidat la ştiinţe juridice. Tot în această perioadă, a şederii lui
la Sankt Petersburg, se lasă în voia sorţii în orice făcea. A devenit dependent de jocurile
de noroc şi, după multe partide pierdute, a realizat că era înglodat în datorii. Atunci
părăseşte Petersburgul.[14] Întors la Iasnaia Poliana, Tolstoi şi-a descoperit o nouă pasiune:
muzica ţigănească. A chemat la conac un grup de muzicanţi şi le-a cerut să-i cânte
melodii populare ruseşti. Serghei, fratele lui mai mare, venea şi el adesea să îi asculte, şi
în cele din urmă s-a împrietenit şi s-a căsătorit cu una dintre cântăreţe. Însă dragostea lui
Tolstoi pentru muzica lor era doar trecătoare.

[modifică] Înrolarea în armată şi debutul literar

Mereu frământat de necesitatea de a activa într-un domeniu oarecare, de a fi de folos

societăţii, Tolstoi se înrolează în anul 1851 în rândurile armatei ruse care acţiona în
Caucaz.[15] Departe de lumea mondenă, în mijlocul sălbaticei naturi a Caucazului, cântată
cu atâta măiestrie de Puşkin şi Lermontov, în mintea lui Tolstoi se înfiripa ideea
„autodesăvârşirii”, care, cu timpul, va căpăta amploare, devenind baza filozofiei lui de
esenţă mistică, religioasă şi, în ultima instanţă - reacţionară. Chemat la război de fratele
său, care era ofiţer în armata rusă, Tolstoi a plecat pe front. Nu era câtuşi de puţin
interesat să aibă o slujbă de birou la prefectură, dar când s-a văzut soldat, a fost pus într-o
situaţie neaşteptată. Statutul său social nu conta în armata rusă, atâta doar că nu era pus la
un loc cu soldaţii de rând. De obicei, putea recurge la influenţa politică a rudelor sale dar
armata nu era nici pe departe le fel de îngăduitoare cu el ca şi cunoscuţii. În ianuarie
1853, tânărul soldat a trecut, în cele din urmă, examenul de cadet pentru a deveni
subofiţer de artilerie, având astfel prilejul de a-şi dovedi vitejia şi a câştiga un renume
glorios ca erou de război.
Monument la Sevastopol în cinstea soldatului L. N. Tolstoi ce a luptat în războiul Crimeii
de la 1854 — 1855

Tot în această periodă, Tolstoi îşi începe activitatea lui de scriitor. A început să lucreze la
primul său roman „Copilăria”, pe care îl schiţase în linii mari cu un an înainte. Era o
povestire autobiografică a anilor copilăriei petrecuţi la Iasnaia Poliana. Odată terminat, el
îl trimite, în 1852, redacţiei „Sovremennik”, o revistă de literatură editată de poetul
Nicolai Nekrasov. Poetul a recunoscut talentul şi potenţialul literar al lui Tolstoi, şi i-a
promis să-i publice lucrările în revistă, făcând-o în septembrie 1852. În acelaşi timp,
Tolstoi a regăsit avantajele traiului printre cazaci. În ciuda vieţii lor simple, cazacii aveau
un cod etic militar şi umanist la care ţineau cu înverşunare, iar Tolstoi îi admira. Îi vedea
ca pe un model de urmat pentru toţi ruşii, şi un exemplu către care să tindă toţi tăranii şi
chiar aristocraţia. Aşa că şi-a propus să scrie despre experienţele petrecute în mijlocul lor.
Romanul s-a numit, după cum era de aşteptat, „Cazacii”, şi s-a bucurat de un succes
imediat la publicare sa în 1863. Acum va scrie şi povestirile „Incursiunea”, „Tăierea
pădurii” şi altele, cu subiecte luate din viaţa de campanie.

În anul 1854, Tolstoi este transferat în armata dunăreană şi locuieşte timp de câteva luni
la Bucureşti.[16][17][18] Referitor la această perioadă, într-o scrisoare adresata mătuşii sale,
contesa T.A. Ergolaskaia, tânărul ofiţer descrie astfel Bucureştii: „Sunt năucit. Un oraş
mare şi frumos, obligaţia de a te prezenta multora, opera italiană şi teatrul francez...”[19]
Se reîntoarce în patrie odată cu începerea războiului din Crimeea şi ia parte la apărarea
Sevastopolului. Cu acest prilej Tolstoi se manifestă ca un devotat fiu al patriei, luptând
alături de soldaţii de rând, în care vede întruchiparea vitejiei şi a abnegaţiei duse până la
sacrificiul de sine. Scenele de bătălie, deosebite prin plasticitatea lor, pe care le întâlnim
în epopeea „Război şi pace” sunt rodul observaţiilor proprii din timpul apărării
Sevastopolului. De altfel Tolstoi imortalizează acest moment de cotitură în istoria Rusiei
în ciclul intitulat „Povestiri din Sevastopol” („Sevastopol în decembrie 1854”,
„Sevastopol în mai 1855” şi „Sevastopol în august 1855”).

În anul 1856, Tolstoi demisionează din armată şi se dedică activităţii beletristice. În

această perioadă el colaborează la cele mai însemnate reviste ale timpului, printre care şi
la revista „Sovremennik” - devenită tribuna de luptă a democraţilor-revoluţionari. De la
„Sovremennik”, Tolstoi se retrage în acelaşi timp cu Turgheniev, după ruptura ce are
loc între scriitorii aparţinând clasei nobiliare şi cei din rândul raznocinţilor.[20]
În 1857, scriitorul a întreprins prima lui călătorie în străinătate.[21] A călătorit mai întâi la
Paris, unde a luat pentru prima dată contact cu o naţiune liberă. Aici a locuit pe Rue de
Rivoli, într-un apartament mobilat, fiind vecin cu Turgheniev. Vizitează muzeele,
frecventează teatrele, sălile de concert, merge la circ, urmează cursuri la Sorbona şi la
Collége de France. Plimbându-se prin oraş, la un moment dat, asistă la spectacolul
executării unei sentinţe capitale într-o piaţă publică, fapt ce i-a stîrnit un profund dezgust.
[22]
odată ce va vedea ghilotina într-o piaţă publică. Din Franţa a mers în Elveţia, iar apoi
în Germania, şi în cele din urmă s-a întors acasă, la Iasnaia Poliana. Odată ajuns aici, şi-a
reluat încercările de reformă agricolă cu iobagii de pe moşia lui, iar în cele din urmă, a
deschis o şcoală.[23]

La 26 de ani scriitorul îşi mărturiseşte cu luciditate caracterul:

„Sunt irascibil, plictisitor, intolerant şi timid ca un copil. Sunt un bădăran. Ceea ce ştiu,
am învăţat, singur, rău, câte puţin, fără nicio ordine; şi e foarte puţin. Sunt nestăpânit,
nehotărât, nestatornic, stupid de vanitos şi de expansiv, ca toţi oamenii slabi. Nu sunt
curajos. Sunt cinstit, în sensul că iubesc binele, sunt nemulţumit de mine când mă îndepărtez
de bine şi bucuros când mă reîntorc. Şi totuşi, există un lucru pe care-l iubesc mai mult
decât binele: gloria. Sunt atât de ambiţios,încât dacă ar trebui să aleg între glorie şi virtute,
mă tem ca aş alege-o pe prima. Hotărât, sunt lipsit de modestie. Acesta este motivul pentru
care apar timid văzut din afară, dar în sine mea sunt orgolios.”
—L. N. Tolstoi - Din jurnalul său

[modifică] Maturitatea

Problema centrală a vieţii Rusiei de la mijlocul secolului al XIX-lea era problema

ţărănească. Ea se punea deosebit de acut în urma Războiului din Crimeea (1853 — 1856),
care a arătat şi forţa poporului rus, dar şi gradul de înapoiere economică, socială şi
culturală în care se găsea Rusia acelor vremuri. Tolstoi nu putea rămâne departe de
frământările legate de problema desfinţării iobăgiei. Dar dacă democraţii-revoluţionari în
frunte cu Cernîşevski, Dobroliubov şi Nekrasov, vedeau eliberarea ţărănimii pe calea
revoluţiei ţărăneşti, iar liberalii, aparţinând clasei nobililor, pe calea reformelor de sus în
jos, Tolstoi vedea rezolvarea problemei în „împăcarea dintre mujic şi moşier”.
Contele L. N. Tolstoi la 26 de ani, în 1854

După părerea lui Tolstoi, aşa cum reiese din operele scrise în această perioadă şi în
special din povestirea „Dimineaţa unui moşier”, mujicul trebuie să dea ascultare mai
departe boierului, iar acesta din urmă, credincios „principiului autodesăvârşirii”, trebuie
să dea dovadă de generozitate faţă de fratele-mujic şi să facă tot ce-i stă în putinţă pentru
a-i îmbunătăţi viaţa. Pentru Tolstoi feudalismul nu constituia un rău social; era şi el de
acord că trebuie înlăturat cu orice preţ, dar asta nu din motive de ordin politic sau social,
ci spiritual. El nu vedea în feudalism o piedică în calea dezvoltării fireşti a Rusiei, ci
izvorul chinurilor morale ale nobilimii.

Pentru înlesnirea apropierii dintre ţăran şi moşier, Tolstoi considera că pasul de început
trebuie să fie făcut cu ajutorul răspândirii culturii în popor.[24] În acest scop el
înfiinţează la Iasnaia Poliana o şcoală, pleacă din nou în străinătate pentru a sta de
vorbă cu cei mai de seamă pedagogi ai Europei şi se reîntoarce hotărât să procedeze în
alt chip, întemeindu-şi un sistem propriu de educaţie liberă, „ce avea la bază metoda
conversaţiei libere cu şcolarii”. În scopul răspândirii principiilor sale pedagogice,
Tolstoi înfiinţează revista „Iasnaia Poliana”, având drept colaboratori pe învăţătorii
şcolilor din împrejurimi. Munca pedagogică îl captivează pe scriitor care are prilejul să
cunoască îndeaproape copiii de ţărani, înzestraţi cu aptitudini şi talente deosebite. Însă
valul frământărilor sociale în ajunul reformei din 1861 îl cuprinde şi pe el.

În august 1862, Tolstoi se căsătoreşte cu Sofia Andreevna Berg, fiica unui medic din
Moscova.[25] El avea 34 de ani iar ea doar 18. La început, îndragostit cu adevărat de
tânăra femeie, au petrecut momente liniştite şi plăcute, iar viaţa de familie era fericită. A
fost pentru Tolstoi o căsătorie ideală: soţia sa îi administrează moşia, îi recopiază
manuscrisele (îi transcrie de 7 ori „Război şi pace”!) şi îi dăruieşte 12 copii.[26] Curând
după căsătorie, Lev îşi reia preocupările literare întrerupte de munca pedagogică, socială
şi de gospodărirea moşiei, şi începe să scrie romanul „Război şi pace”. În 1869, după
terminarea marii epopei îşi reia activitatea pedagogică. Preocupat de educaţia poporului,
Tolstoi scrie un abecedar şi predă el însuşi la şcoala de pe moşia sa, Iasnaia Poliana. În
1878 apare un alt roman reuşit al scriitorului, „Anna Karenina”, dramatică şi complexă
analiză a vieţii de familie şi a sentimentului de dragoste.

Timp de 15 ani trăieşte din plin fericirea vieţii de familie, după care începe o perioadă de
nelinişte. Torturat de o nelămurită angoasă, se confesează:

„Iubeam, eram iubit, aveam copii frumoşi, aveam glorie, sănătate, vigoare fizică şi
morală. Eram în stare să cosesc ca un ţăran, să lucrez zece ore în continuu, neobosit. Dar
deodată viaţa mea s-a oprit. Nu mai aveam dorinţe, nu mai aveam ce să-mi doresc. Adevărul
este că viaţa era absurdă. Ajunsesem pe marginea prăpastiei şi vedeam că în faţa mea nu era
altceva decât moartea. Eu, omul viguros şi fericit, simţeam că nu mai puteam trăi.”
—L. N. Tolstoi - Din jurnalul său

Criza acută pe care o traversează îl face să renunţe la avere, transcriind-o pe numele

soţiei, să scrie numeroase opere de reformator - asupra religiei, iubirii aproapelui, artei,
sărăciei. Caută insistent să cunoască viaţa celor în mizerie. În jurul său se constituie un
grup de discipoli: cel mai fanatic dintre aceştia fiind Certkov; spiritul său malefic va
avea o influenţă nocivă, diabolică, asupra scriitorului. Strania întorsătură în viaţa sa
spirituală creează o atmosferă insuportabilă în familie. În fond, comportamentul său este
plin de contradicţii şi dominat nu numai de sinceritate, ci şi de un mare orgoliu. După
apariţia romanulul Învierea, Biserica îl excomunică. Prietenia tinerilor Gorki şi Cehov îi
mai da un oarecare echilibru.

Camera scriitorului de la Iasnaia Poliana

Contactul îndelungat cu ţărănimea, precum şi frământările care au loc după reformă, îl

determină pe Tolstoi să se desprindă de clasa sa şi să se apropie din ce în ce mai mult de
ţărănimea patriarhală. El începe să propage ideea „reîntoarcerii la viaţa simplă”, idee pe
care o găsim schiţată şi în nuvela „Cazacii” şi în „Război şi pace”. În „Anna Karenina”,
această concepţie capătă un contur mai precis în idealizarea figurii lui Levin. Totuşi, abia
în ultima parte a vieţii scriitorului are loc ruptura definitivă cu clasa sa socială, ca urmare
a îndelungatului proces de frământări, căutări, şovăieli şi contradicţii. Această cotitură îl
face să nege nu numai clasa din care făcea parte, ci şi statul, biserica şi proprietatea. În
articolele „În ce constă credinţa mea?”, „Critica teologiei dogmatice”, şi altele, el
propaga învăţătura cunoscută sub numele de „tolstoism”, „reacţionară în cel mai exact şi
adânc înţeles al acestui cuvânt” - după definiţia lui Lenin.

Tolstoi şi soţia sa, Sofia Berg

Între anii 1881 — 1901 Tolstoi locuieşte mai mult la Moscova, pentru a înlesni copiilor
posibilitatea de a urma şcoala. Îşi continuă munca literară şi felul de viaţă simplu, luând
parte în acelaşi timp la viaţa obştească. În 1882, participă la recensământul din Moscova,
iar în anii de foamete 1891 — 1894, ia parte la organizarea ajutorării ţăranilor. Între anii
1880 — 1900 Tolstoi scrie nuvelele: „Moartea lui Ivan Ilici”, „Sonata Kreutzer” şi
operele dramatice: „Puterea întunericului”, „Cadavrul viu” şi „Roadele instrucţiunii”.
Spre sfârşitul ultimului deceniu al secolului al XIX-lea, Tolstoi scrie romanul „Învierea”
şi nuvela „După bal”, opere în care artistul realist ocupă din nou primul loc, lăsând în
umbră pe filozoful moralist.

[modifică] Bătrâneţea

La 70 de ani Tolstoi e în culmea gloriei - o glorie universală, cum numai Voltaire şi

Goethe o mai cunoscuseră. Dar în familie viaţa devine infernală.

În anul 1901, Tolstoi pleacă în Crimeea pentru a se lecui de pneumonie, după care se
reîntoarce la Iasnaia Poliana, unde rămâne până în preajma morţii sale. În acelaşi an el
este excomunicat din biserică (mai ales din cauza ultimului său roman - „Învierea” -
unde atacă făţiş biserica). Guvernul ţarist, al lui Nicolae al II-lea, ar fi procedat, desigur,
şi mai drastic, însă gloria lui Tolstoi era „prea mare - după spusele unui general de
jandarmi - pentru ca închisorile ruseşti s-o poată cuprinde”. Şi într-adevăr, nu se putea
trece cu vederea faptul că în ultimile decenii figura scriitorului de la Iasnaia Poliana a
stat neîncetat în centrul atenţiei opiniei publice din lumea întreagă.

Revoluţia din anul 1905 l-a găsit pe scriitor preocupat de acelaşi frământări şi chinuit de
contradicţia dintre sincera lui dorinţă de a veni în ajutorul ţăranilor şi teoria neîmpotrivirii
la rău prin violenţă. Credinţa în eficacitatea acestei teorii îi este de multe ori contrazisă de
mersul firesc al istoriei iar el nu poate să nu recunoască uneori binefacerile revoluţiei.
Tolstoi nu poate rămâne indiferent la numeroasele execuţii din perioada reacţiunii
stolîpiniste de după revoluţia din 1905 şi scrie plin de revoltă şi îndignare articolul „Nu
pot să tac” (1908), în care atacă direct guvernul.

Cei 12 Tolstoi

Tolstoi şi soţia sa au avut doisprezece copii. Ultimul copil, un fiu pe nume Ivan, s-a născut
în acelaşi an cu primul lor nepot, pe când Tolstoi împlinise şaizeci de ani. Dintre toţi aceşti
copii, niciunul nu a împărtăşit idealurile filozofice şi morale atât de dragi tatălui lor.

Primul fiul, Serghei, a devenit funcţionar public, spre disperarea tatălui. Al doilea, Ilia, în
loc să muncească, şi-a prăpădit timpul la vânătoare. Lev, cel de-al treilea, a devenit
scriitor, fără însă să aibă şi talentul necesar pentru aceasta. Al şaselea fiu a fost genul de
om care ar fi împuşcat un câine vagabond dacă s-ar fi aflat în piaţa publică. Toţi fiii şi
toate ficele au fost copii bogaţi, crescuţi în puf, care nu au pus niciodată la îndoială
status quo-ul, şi nici nu le-a trecut prin cap că nu este drept să exploateze ţăranii care le
munceau pământul. Deja în 1892, toţi copiii lui Tolstoi se răspândiseră în lume, cu
excepţia celei de-a doua fiice, Maria. Ulterior căsătoriei, şi aceasta din urmă a părăsit
căminul părintesc.

Înconjurat de haos, singura fiinţă care putea ajunge la sufletul lui Tolstoi era cea de-
a treia fiică, Alexandra. Aşteptând acasă întoarcerea copiilor săi, pe care de altfel
nu i-a înţeles niciodată, Tolstoi a decis să-i primească înapoi cu braţele deschise.

[modifică] Şfârşitul vieţii

Contrastul dintre viaţa lui de liniştită bunăstare şi mizeria în care trăia poporul, îl face să
sufere din ce în ce mai mult şi îl duce la obsedanta idee de a-şi părăsi familia şi de a se
refugia undeva în sudul Rusiei sau în Bulgaria, pentru a duce o viaţă simplă şi liberă.

„Sufăr din ce în ce mai mult, aproape fiziceşte - scrie Tolstoi în jurnalul său - din cauza
inegalităţii, a bogăţiei, a prisosului de care ne bucurăm în mijlocul mizeriei şi nu sunt în
stare să atenuez această inegalitate. Iată unde se ascunde tragismul vieţii mele.”
—Tolstoi - Din jurnalul său

Acest sfâşietor chin moral îl determină pe Tolstoi ca la 28 octombrie 1910, în vârstă de

82 de ani, să părăsească Iasnaia Poliana, şi să plece, împreună cu fiica sa, Alexandra, şi
medicul D. Makoviţki. Nerezistând călătoriei, Tolstoi răceşte şi moare la 7/20 noiembrie
1910, în mica gară Astapovo.[27] A fost înmormântat la Iasnaia Poliana, aşa cum ceruse,
în locul unde în copilărie căutase beţişorul fermecat cu ajutorul căruia urma să dăruiască
omeniri fericirea.

În timpul Uniunii Sovietice domeniul Iasnaia Poliana a devenit proprietatea statului. În

conac şi în şcoala înfiinţată de Tolstoi la Iasnaia Poliana s-au instituit o bibliotecă şi un
muzeu care au avut greu de suferit de pe urma invaziei naziste. După război urmele
distrugerilor au fost înlăturate şi Iasnaia Poliana a revenit poporului ca loc de reculegere
şi de studiu.

În ultima perioadă a vieţii, Tolstoi trăieşte o puternică criză morală, care îl face să renunţe
la avere, să se apropie de viaţa celor mulţi, să caute sensul existenţei în iubirea de oameni
şi - în ciuda măsurilor represive luate de autorităţile ţariste - să protesteze prin scris
împotriva abuzurilor şi să ceară reforme pentru îmbunatăţirea sorţii celor asupriţi. În
această perioadă scrie romanul „Învierea” şi dramele „Puterea întunericului” şi
„Cadavrul viu”.

[modifică] Înstrăinarea de Biserică şi o înmormântare simplă

Biserica Sfântul Nicolae în Kamovniki, din parohia căreia făcea parte Tolstoi înainte de a
fi excomunicat

Sfântul Sinod îl excomunicase pe scriitor din sânul Bisericii pravoslavnice, interzicând

înmormântarea sa religioasă fără o prealabilă căinţă. De la această decizie, exact de la
începutul noului secol (al XX-lea), înfruntarea directă dintre excomunicat şi
excomunicatori avea să ia proporţii uriaşe. Tolstoi şi-a cunoscut adversarii, de aceea şi-a
luat toate măsurile de precauţie pentru a nu fi cumva păcălit într-un moment, când nu s-ar
mai fi putut împotrivi. În anul premergător morţii, el declara solemn:

„...nu pot să mă întorc la Biserică, să mă împărtăşesc înainte de moarte, la fel cum n-aş
putea înainte morţii rosti vorbe neruşinate sau privi poze pornografice, şi, de aceea, tot ce se
spune despre căinţa mea şi împărtăşania mea înainte de moarte - e o minciună.”
—L. N. Tolstoi

Pe măsură ce avansau pregătirile pentru sărbătorirea celei de-a optzecea zile de naştere a
scriitorului, guvernul şi biserica au devenit mai indulgente faţă de intervenţiile sale în
viaţa publică a ţării. În Rusia soseau scriisori, telegrame şi vizite din toate colţurile lumii,
mulţimi de scriitori şi filozofi dorind să celebreze longevitatea gânditorului rus.

Chiar şi în 1909, Tolstoi era în formă. Îşi continua clasicele proteste la adresa acţiunilor
guvernului şi ale bisericii, lucrând în acelaşi timp la un nou roman. Era implicat intens în
tot ceea ce se petrecea în jurul lui. Tolstoi făcea eforturi susţinute să compună şi să îşi
transfere manuscrisele către editura Intermediarul, spre nemulţumirea soţiei sale care nu
era în relaţii bune cu Certkov, directorul editurii amintite mai sus. Disensiunile au
continuat şi în anul următor, iar Tolstoi a început să aibă în vedere părăsirea caminului
pentru totdeauna.
Mormântul lui Tolstoi de la Iasnaia Poliana

Astfel, la 28 octombrie 1910, la ora şase dimineaţa, Tolstoi a plecat de acasă însoţit de
secretara sa. Fiica Alexandra i s-a alăturat două zile mai târziu. De teamă să nu fie
urmărit, scriitorul a decis să se îndrepte către o mânăstire, însă la mijlocul drumului a
abandonat traseul rămânând într-o staţie de tren.

Grăbindu-se să i se alăture, la auzul înrăutăţirii stării sale de sănătate, copiii i-au stat la
căpătâi până în zorii zilei de 7 noiembrie (20 noiembrie pe stil vechi), când pneumonia l-a
doborât.

După evadarea de la Iasnaia Poliana şi îmbolnăvirea sa la Astapovo, s-au întreprins

ultimile încercări de împăcare cu biserica. Într-o telegramă a mitropolitului Antonie din
Petersburg i se propune întoarcerea în sânul Bisericii, însă scriitorul refuză ferm. După
moarte, arhiereul Parfenie, venit special de la Tula, se interesează dacă Tolstoi nu şi-a
exprimat cumva dorinţa de a se întoarce la Biserică. Vice-directorul Departamentului
Poliţiei, de faţă şi el pentru a preveni eventualele tulburări, anunţă insuccesul lui Parfenie:
nimeni din familia scriitorului nu confirmă dorinţa împăcării lui Tolstoi cu Biserica.
Ceremonia de doliu este, potrivit prevederilor exprese ale defunctului, dintre cele mai
simple cu putinţă. Fără fast, fără forme exterioare. În noaptea de 7 noiembrie are un nou
atac de cord. I se administrează morfină. În jurul orei 5 dimineaţa i se permite Sofiei
Andreievna să-şi vadă soţul muribund. Tolstoi moare la orele 6. La 8:30 începe
pelerinajul prin faţa corpului neînsufleţit. La orele 12:00 are loc ceremonia de doliu. Se
cântă veşnica pomenire. Pe 8 noiembrie sicriul cu corpul neînsufleţit al lui Tolstoi e
transportat de la Astapovo la Iasnaia Poliana, unde ajunge în ziua următoare la orele 10
dimineaţa. Pe 9 noiembrie între orele 11:45 şi 14:15, mii de oameni îşi iau rămas-bun de
la Tolstoi. La orele 15:00 are loc înhumarea lui Tolstoi în pădurea Zakaz, în locul dorit de
el.[28]

Dacă Dostoievski a avut parte de o înmormântare aristocratică, aristocratul Tolstoi a avut

parte de una simplă. Primul a fost iertat de Biserică pentru păcatele lui. Al doilea nu a
iertat niciodată Biserica pentru păcatele ei.

[modifică] Opera literară

Cei mai cunoscuţi colaboratori ai ziarului Sovremennik în 1856 (stând în picioare, de la
stânga la dreapta): Lev Tolstoi, Dmitri Grigorovici (stând pe scaun, de la stânga la
dreapta): Ivan Goncearov, Ivan Turgheniev, Alexandr Drujinin şi Alexandr Ostrovski.
„Literele compun cuvintele, cuvintele compun frazele: dar sentimentele cum să le
exprimi? Cum să transmiţi în mod nemijlocit altora propriile tale impresii!”
—L. N. Tolstoi - Din jurnalul său

Într-adevăr, operele lui Tolstoi - una din culmile cele mai înalte ale realismului mondial -
nu sunt doar rezultate ale observaţiei obiective, ci transmit mai ales experienţe proprii,
prin acele multe situaţii reprezentate în opere şi trăite personal de autor, prin personaje
inspirate de membri ai familiei sale, de pildă, sau altele care îi exprimă măcar parţial
ideile, sentimentele, ori un fragment din viaţa sa personală (Olenin din „Cazacii”, Levin
din „Anna Karenina”, Andrei şi Pierre, din „Război şi pace”). Aspectele materiale
exterioare îl interesează foarte puţin, cele etnografice sau pitoreşti aproape deloc. Ceea ce
primează la Tolstoi este experienţa personală şi studiul psihologic.

Este chiar cazul primelor sale povestiri („Copilăria”, „Adolescenţa”, „Tinereţea”;

„Dimineţile unui moşier” etc.): este observat, într-adevăr, detaliul realist semnificativ, dar
este insistent transcrisă şi poezia amintirilor, sau este relatată experienţa socială încercată
de scriitor pe moşia sa. În Caucaz, pătruns profund de farmecul naturii (plasticitatea
descrierilor de natură prevalează în această primă fază a creaţiei tolstoiene), al vieţii
simple şi al oamenilor săi - factori care produc asupra sa efectul unei regenerări spirituale
- Tolstoi creeaza figura (un alter-ego al său) protagonistului din povestirea „Cazacii”. O
serie de alte povestiri vor fi parcă ilustrări ale ideii rousseauiste despre superioritatea
omului natural asupra omului produs al civilizaţiei citadine.

Între 1863 şi 1877, Tolstoi a scris cele două mari capodopere, „Război şi pace” (1869) şi
„Anna Karenina” (1877). Prima redă evenimentele din timpul invaziei lui Napoleon
vazută prin prisma destinului câtorva familii ruseşti şi în special prin ochii a două
personaje, prinţul Andrei Bolkonski şi Pierre Bezuhov, care încearcă să descopere sensul
vieţii. Cea de-a doua, reprezentând una dintre cele mai măreţe poveşti de dragoste din
literatura mondială, ilustrează iubirea adulteră a Annei Karenina şi a contelui Alexei
Vronski care duce la distrugerea Annei, ca urmare a refuzului acesteia de a se conforma
valorilor ipocrite ale moralei clasei superioare. În paralel cu tragedia Annei, Levin
încearcă să descopere o alternativă a vieţii sociale pe care o întrezăreşte în viaţa casnică,
alături de ţăranii de pe moşia sa.

[modifică] Război şi pace

Pentru detalii, vezi: Război şi pace.

Tolstoi a lucrat la „Război şi pace” timp de şase ani: din 1863 până în 1869, pornind de
la diverse fragmente pe care le avea de câţiva ani, astfel dezvoltând povestea şi
personajul eroului principal, un tânăr decembrist. Păstrând doar frânturi din ideile
iniţiale despre intrigă şi schimbând cadrul narativ la războaiele napoleoniene, a început
să contureze o operă de ficţiune istorică. Compoziţional, imensa varietate de figuri (peste
550) şi episoade este arhitecturată sub formă de cronică a vieţii, în principal a câtorva
familii din înalta nobilime rusă.

Coperta primei ediţii a romanului „Război şi pace”

Concentrându-se asupra membrilor a două familii importante, Bolkonski şi Rostov,

„Război şi pace” foloseşte istoriile lor individuale pentru a portretiza Rusia în pragul
unui conflict apocaliptic cu Franţa lui Napoleon Bonaparte. Evenimentele împing repede
personajele centrale spre confruntarea inevitabilă. Nici un alt scriitor nu se compară cu
Tolstoi în amploarea viziunii epice, ce cuprinde stările sufleteşti prin care trec oraşe
întregi, mişcările armatelor, prevestirile de rău augur ce planează asupra întregii
societăţi.
[29]

La 19 martie 1865 scriitorul nota în jurnalul său:

„Mă pasionează istoria lui Napoleon şi Alexandru. Ideea de a scrie o istorie psihologică
- romanul lui Napoleon şi Alexandru - conştiinţa posibilităţii de a face un lucru mare m-a
cuprins acum ca un nor de bucurie. Toată mârşăvia, toată vorbăria, toată nebunia, toate
contradicţiile din sufletul oamenilor care i-au înconjurat şi din ei inşişi.”
—Tolstoi, Jurnalul său

Dintre numeroasele personaje perfect desenate, un relief deosebit îl capătă prinţul Andrei
Bolkonski, contele Pierre Bezuhov şi Nataşa Rostova. Primul este un om inteligent şi
cult, voluntar şi energic, generos şi sincer, onest şi cu o bogată viaţa interioară, dar care -
conştient de inevitabilul declin al clasei căreia îi aparţine şi dezamagit de mediul căruia
nu i se poate adapta, deşi caută, zadarnic, să dea prin acţiune, un sens vieţii - cade în
pesimism. Pierre Bezuhov este un caracter total diferit: timid şi lipsit de voinţă,
sentimental şi aplecat spre visare, fără simţ practic şi spirit de iniţiativă, snob deşi îi
displace stilul de viaţă al aristocraţiei; de asemenea, un om preocupat de dreptatea
socială, ajungând până la atitudini protestatare. Tolstoi l-a învestit cu anumite caractere
care îi erau proprii lui, în timp ce altele le-a proiectat asupra lui Andrei. Bolkonski este un
fel de om al „Secolului luminilor”, în timp ce Bezuhov pare a fi - asemeni scriitorului -
un discipol al lui J.J.Rousseau. Nataşa (considerată de critici ca fiind una din cele mai
bine realizate personaje feminine din întreaga literatură universală) reprezintă idealul
feminin tolstoian: spontană şi simplă, delicată şi afectuoasă, devotată familiei.
În timpul celui De-al Doilea Război Mondial şi al invaziei naziste, Tolstoi a fost autorul
cel mai publicat în Rusia, iar pasaje relevante din „Război şi pace” erau afişate pe
străzile Moscovei pentru a servi drept pilda de eroism. Deşi atât „Război şi pace”, cât şi
Anna Karenina sunt puternic ancorate în spaţiul şi vremea lor, nici unul dintre ele nu este
limitat de acestea, căci Tolstoi urmăreşte dezvăluirea unor adevăruri mai ample ale
istoriei şi naturii umane.

[modifică] Anna Karenina

Pentru detalii, vezi: Anna Karenina.

Succesul ecranizarii din 1935 a romanului lui Tolstoi a facut din Greta Garbo imaginea
Annei Karenina, cunoscută în toată lumea.

În 1873, Tolstoi a început să lucrezele la următorul lui roman de mari proporţii, inspirat
parţial din nişte evenimente ce au avut loc la o moşie învecinată, unde amanta respinsă a
unui nobil s-a sinucis aruncandu-se în faţa unui tren. Acest subiect, pe fundalul recitirii
poeziilor lui Puşkin copiilor săi l-a inspirat să scrie despre o familie cu adevărat
nefericită.

După câteva luni, la finalizarea manuscrisului, în loc să prezinte carte în forma finală,
Tolstoi a decis să dezvolte şi să elaboreze textul încă şi mai mult. După corectarea şi
trimiterea acestui exemplar la tipărit, a decis să editeze şi să dezvolte textul încă o dată.
Stiulul lui Tolstoi a fost mereu aşa. Fiecare nouă idee îi părea mai strălucită decât cea
anterioară şi trebuia să revină pe text şi să-l corecteze. Totuşi, când forma finală a acestui
roman ce descria istoria tragică a unei familii a ajuns să fie tiparită, aproale jumătate din
text a fost tăiat, iar întârzierile de tipărire erau inevitabile. În 1877, romanul a fost
publicat în cele din urmă în întregime.

„Toate familiile fericite seamănă între ele, fiecare familie nefericită este nefericită în
felul ei.” Astfel începe romanul, scris şi editat cu minuţiozitate, reflectând modul în care
autorul percepea dragostea şi tragedia.
Răzvrătita Anna Karenina dă frâu liber pasiunii pentru un ofiţer îndrăzneţ, contele
Vronski, şi îşi părăseşte căminul lipsit de dragoste pentru a se arunca în braţele unei iubiri
pasionale, dar sortite eşecului. Ea îşi sacrifică astfel copilul şi se supune condamnării de
către înalta societate moscovită. Povestea tragică a Annei este întreţesută şi contrastează
cu idila şi căsătoria dintre Constantin Levin şi Kitty Şcerbaţkaia, foarte asemăntoare cu
cea dintre Tolstoi şi soţia sa. Cautând adevărul, Levin îşi exprimă opiniile despre
societatea contemporană, politică şi religie, care sunt adesea considerate ca aparţinând
autorului.[29]

Cu acest roman, atenţia lui Tolstoi se îndreaptă spre viaţa contemporană. În raport cu
„Război şi pace”, aici sfera de realităţi şi probleme se restrânge: este un roman al vieţii
de familie. Totuşi, cadrul social (romanul are circa 150 de personaje) este şi aici amplu şi
atent investigat. Prezentând nu doar o poveste de dragoste, ci şi idei filozofice despre
societate, romanul încearcă să evidenţieze aspecte umanitare, sensul şi scopul vieţii,
condiţiile morale ale căsătoriei şi vieţii de familie, relaţia dintre viaţa şi moarte, dintre
iubire şi fericire. Privirile scriitorului se extind însă şi asupra unui câmp social vast,
cuprinzând negustori, intelectuali, ţărani, etc.

„Anna Karenina” este considerat cel mai „cinematografic” roman al lui Tolstoi,
beneficiind de numeroase ecranizări. Nefericita Anna a fost întruchipată de actriţe
celebre: Greta Garbo (1935), Vivien Leigh (1948), Jacqueline Bisset (1985), Sophie
Marceau (1997).[30]

[modifică] Învierea

Învierea - E.S.P.L.A - Cartea rusă, 1959

Pentru detalii, vezi: Învierea (roman).

Între anii 1889—1899, Tolstoi scrie cel de-al treilea roman, „Învierea”, inspirat din viaţa
epocii şi având o tematică profund socială şi politică. Fiind scris într-o epocă de creştere a
avântului revoluţionar premergător revoluţiei din 1905, romanul are un ascuţit caracter
demascator şi capătă o mare forţă generalizatoare.

Prinţul Nehliudov este numit membru într-o comisie de juraţi, întrunită pentru a judeca şi
condamna o prostituată acuzată de crimă. O recunoaşte: este chiar Katiuşa Maslova, fosta
servitoare a familiei sale, pe care el a sedus-o, împingând-o astfel până la ultima treaptă a
decăderii. Pradă unor atroce remuşcări, Nehliudov renunţă la moşii şi la viaţa mondenă, o
urmează pe condamnată în Siberia, iar după ce îi obţine graţierea, îi cere, spre a-şi ispăşi
greşeala faţă de ea, să se căsătorească cu el. Ea refuză, iar Nehliudov rămâne să mediteze
asupra adevărurilor Evangheliei.

Punând în centrul atenţiei autodesăvârşirea Katiuşei şi încercările lui Nehliudov de a

începe o viaţă nouă, Tolstoi arată în acelaşi timp mizeria în care trăiau oamenii simpli,
satul căzut în ruină, închisoarea ţaristă şi deţinuţii ei, deportarea în Siberia, demască
ipocrizia bisericii, justiţia, corupţia aparatului de stat ţarist. În acţiunea romanului, Tolstoi
a introdus oameni din cele mai felurite categorii sociale. El a zugrăvit şi vârfurile
nobilimii, şi preoţimea, şi funcţionărimea, şi ofiţerimea, şi negustorimea, şi lumea
meseriaşilor şi pe cea a mujicilor, încercând chiar să creeze tipuri de revoluţionari,
prezentându-i cu simpatie îndeosebi pe narodnici,[31] în timp ce faţă de social-democraţi
are rezerve şi îşi manifestă chiar dezacordul şi lipsa de înţelegere.

Cu o înfluenţă în toată lumea, romanul „Învierea” a reuşit, în cele din urmă, să înfurie
Biserica Ortodoxă. Această lucrare a determiant Biserica să-i refuze lui Tolstoi toate
sfintele taine, inclusiv împărtăşania, pentru tot restul vieţii. Astfel, scriitorul a primit cu
furie ştirea cu privire la excomunicarea sa din sânul Bisericii în februarie 1901.[32]

[modifică] Scrieri filozofice

În 1879, lăsând deoparte literatura, Tolstoi a început să scrie filozofie creştină, printre
operele sale numărându-se „Confesiunile”, „Critica teologiei dogmatice”, „Scurtă
expunere a Evangheliei” şi „În ce constă credinţa mea”, lucrări unde autorul îşi prezintă
propriile interpretări religioase. În această perioadă a publicat şi „Cu ce trăiesc oamenii”,
o serie de poveşti populare, încluzând „Ivan cel prost”.

În 1882, în urma participarii la recensământul din Moscova, el a ajuns la concluzia că

lucrul cel mai important pe care îl făceau oamenii era munca fizică precum cea a ţăranilor
de pe moşie. Astfel de idei despre importanţa vieţii simple de subzistenţă au devenit mai
târziu principiile de bază ale mişcării cunoscute sub numele de tolstoism.

[modifică] Ideile filozofice şi estetice. Tolstoismul.

Tolstoi la biroul său din Iasnaia Poliana. Din cauza miopiei, a tăiat picioarele scaunului,
astfel ca faţa sa să fie situată în apropierea suprafeţei biroului. Portret realizat de Nikolai
Gay în 1884.

Spre sfârşitul vieţii, Tolstoi caută din ce în ce mai atent înţelepciunea supremă şi
mântuitoare. O caută în sine, în mujici, în gândurile oamenilor înţelepţi. Frecventa
vechea filozofie chineză, indiană, ebraică, creştină. Caută răspunsuri în operele unor
gânditori şi profeţi precum Buddha, Lao Zi, Isaia, Iisus. Dintre cei moderni, îi prefera pe
Pascal, Kant, Gandhi. Îi displăceau, în schimb, autorii „la modă”, un Schopenhauer, un
Nietzsche, sau ruşii care puteau fi suspectaţi de decadenţă. Citind „Dama de pica” (de
Puşkin), exclamă:

„Ce ciudat, au fost Puşkin, Lermontov, Dostoievski...Iar acum cine mai sunt? Mai e
Cehov, plăcut dar fără de conţinut, deşi un adevărat artist. După care urmează tot acest
îngâmfat fleac decadent. Mai ales îngâmfat!”
—Tolstoi - Din jurnalul său

Insistenţa lui Tolstoi în promovarea pacifismului şi împotrivirea faţă de război au dus, în

cele din urmă, la întemeierea şcolii de gândire tolstoiste. În realitate, Tolstoi a încercat să
îşi trăiască filozofia, luptând pentru sprijinirea victimelor foametei, donând bani pentru
protejarea celor oprimaţi, şi susţinând prin alte mijloace recucerirea păcii.

[modifică] Interpretarea personală a creştinismului

După 1880, Tolstoi scrie o mulţime de broşuri în care îşi expune noile idei asupra religiei,
bisericii, artei, şcolii, educaţiei, vieţii, muncii, progresului, patriotismului, guvernului,
militarismului, chestiunii agrare etc., scrieri care constituie ceea ce s-a numit „tolstoism”.
Iniţial, Tolstoi a fost un raţionalist. Tendinţele raţionaliste l-au ajutat ca scriitor, să
prezinte critic aspectele negative ale vieţii ruse. Totodată trebuie amintită şi permanenta
sa adeziune la ideile lui J. J. Rousseau.
Jean-Jacques Rousseau - un model ideologic şi artistic pentru Lev Nikolaevici

Convingerile filantropice ale scriitorului au început să iasă la iveală în jurul vârstei de

cincizeci de ani. În tinereţe, obişnuia să se îmbete cu plăcerile vieţii, scrisul era o
distracţie, însă în intervalul 1873 - 1875 şi-a pierdut al cincilea şi al şaselea fiu, pruncul
care i-ar fi fost a treia fiică, precum şi două mătuşi. Punându-i în pericol viaţa fericită,
teama de moarte a pus stăpânire din ce în ce mai mult pe gândurile lui Tolstoi, ajungând
să se gândească la sinucidere ca la singura modalitate de a avea control asupra propriei
sorţi. Din acel moment, a început să caute răspunsuri în religie, însă nu în credinţa care i-
a fost predicată din copilărie, cea a Bisericii Ortodoxe Ruse. Biserica pe care o cunoştea
nu era altceva decât o proteză pentru Ţar, care sprijinea războiul şi promova validitatea
pedepsei cu moartea. Pur şi simplu, nu putea să creadă într-o biserică ce propovăduia
iubirea şi milostenia Domnului la slujba de duminică, pentru ca în restul săptămânii să
accepte crima.

Astfel, Tolstoi a întreprins propriile cercetări, şi a descoperit Scripturile, fără să creadă

însă în învierea lui Iisus, în Sfânta Treime sau în profeţii. Din întreaga Evanghelie,
singurul lucru pe care l-a găsit demn de reţinut a fost Predica de pe Munte, şi porunca lui
Iisus Hristos de a ne împotrivi răului. În urma cercetărilor, în 1879, Tolstoi a scris o serie
de lucrări unde îşi concentrează eforturile în analiza credinţei. Aceste idei radicale cu
privire la biserică au stârnit confuzie în rândul prietenilor, şi iritarea soţiei sale, Sofia.

În fapt, problemele conjugale ale lui Tolstoi au început cu mult înaintea acestui moment,
cu accese de gelozie ale soţiei, faţă de o veche iubită. Dincolo de acestea, faptul că
„viitorul omenirii” avea întotdeauna prioritate faţă de propria familie a dus la disensiuni
nesfârşite. Cu cât se afunda mai mult în studiul interpretării doctrinei creştine, cu atât
scriitorul era mai dezgustat de stilul de viaţă decadent al celor bogaţi şi alte apucături
similare specifice timpurilor sale, astfel că a început să acorde sprijin refugiaţilor şi să
protesteze cu şi mai multă ardoare împotriva acţiunilor guvernului.

Urmărit de guvern pentru idealurile sale anarhice, Tolstoi şi-a făcut prieteni noi, care îi
împărtăşeau viziunea; soţia sa însă, veşnic raţională, a ajuns să îi urască pe aceşti noi
prieteni periculoşi. Simţea cu stringenţă nevoia de a-şi proteja copiii de ideile periculoase
şi neortodoxe ale soţului său cu privire la viaţă şi moralitate. Inflexibilitatea filozofică a
lui Tolstoi, l-a determinat pe acesta să îi cedeze soţiei sale administrarea gospodăriei,
fortându-l să îşi susţină întrunirile şi evenimentele activiste în altă locaţie. Cu dorinţa
 arzătoare de a îi elibera pe iobagi, a decis să renunţe la viaţa sa de moşier în favoarea
celei de muncitor al pământului. În concepţia sa, în aceasta constă tolstoismul - nu în
ritualuri de venerare şi de confesiune tipice religiilor, ci în traiul simplu şi cinstit, ca
fermier sau munctior. Un exemplu al acestei filozofii a fost detaliat în povestea
populară
„Doi bătrâni”. Astfel, pentru a sluji din tot sufletul divinitatea, mai degrabă decât de a
pleca în pelerinaj la Ierusalim, este important să îi hrănesti pe cei flămânzi, să duci o
viaţă simplă şi onestă lucrând pământul.

În ultimii ani, Tolstoi, în dorinţa de a aprofunda educaţia populaţiei cu privirea la

filozofia sa, l-a ales ca partener pe Certkov. Foarte asemanator cu Tolstoi, Certkov se
născuse într-o familie bună, luptase în armata rusă, iar acum dorea emanciparea
iobagilor. Cei doi au pornit astfel un proces de educare atât a celor sărmani cât şi a
iobagilor, în vederea demarării acelor schimbări pe care le doreau pentru naţiunea lor.
Pentru a promova viziunea tolstoistă, cei doi au înfiinţat editura „Intermediarul”.

„Să nu te împotriveşti răului prin forţa.” - este lozinca sa, care, implicit, condamnă

O prietenie tensionată

Prima persoană care l-a vizitat pe Tolstoi la întoarcerea în Sankt Petersburg din Războiul
Crimeii a fost Turgheniev (foto). Faimos deja pentru propriile sale opere, Turgheniev era
fascinat de stilul puternic al acestuia,[33] şi de descrierele bogate ale decorului, deşi era
doar prima dată când s-au văzut. Încă de la început, Turgheniev s-a înţeles bine cu tânărul
scriitor.

De-a lungul timpului cei doi s-au tot certat. Unul dintre motive era sora mai mică a lui
Tolstoi, Maria. Aceasta, care tocmai divorţase, se îndrăgostise de Turgheniev căruia din
păcate îi era teribil de frică de căsătorie. Un alt motiv îl constituia diferenţele de stil. Deşi
Turgheniev admira puternic stilul lui Tolstoi, sentimentul nu era reciproc. În 1861,
Tolstoi şi-a ieşit din fire şi l-a provocat pe Turgheniev la duel. Nu şi-au mai vorbit până
când Tolstoi nu i-a scris o scrisoare prin care îşi cerea scuze, şaptesprezece ani mai târziu.
Deşi au avut certurile lor, indiferent care era situaţia între ei, Turgheniev era mereu dispus
să îi ia apărarea încăpăţânatului său amic.

[modifică] Tolstoi şi Dostoievski

Tolstoi şi Dostoievski sunt cei mai importanţi exponenţi ai literaturii ruse, în special a
celei din secolul al XIX-lea. Celor doi le-a fost dat să remarce şi să înţeleagă măreţia
celuilalt. Este cunoscut faptul că Dostoievski a citit şi a apreciat nespus romanul „Anna
Karenina”. „Jurnalul unui scriitor” era publicat foileton în revista „Cetăţeanul”.
Dostoievski era deja un scriitor consacrat, cu mai multe romane publicate. La acel
moment era considerat de mulţi ca fiind romancierul lor favorit, atât pentru temele
profunde cât şi pentru stilul său. Privind în urmă, a declarat întotdeaună că „Anna
Karenina” l-a influenţat profund în conceperea „Fraţilor Karamazov”. În 1880, într-un
discurs susţinut cu ocazia inaugurării unui monument în amintirea lui Puşkin,
Dostoievski a dobândit şi mai multă notorietate, declarând că „a fi cu adevărat rus
înseamnă a te înfrăţi cu toată lumea”. În fapt, discursul îi fusese solicitat lui Tolstoi, dar
Dostoievski s- a propus, ca voluntar, să îl substituie, pentru a-l salva de la o asemenea
corvoadă.

F. M. Dostoievski - la fel ca şi Tolstoi, unul dintre importanţii scriitori ruşi

Dostoievski a murit anul urmator, în 1881. Continuând să recunoască valoarea rivalului,

Tolstoi a deplâns profund pierderea unui om pe care nici măcar nu a ajuns să îl cunoasca.
Mai mult, după moartea sa, văduva lui Dostoievski, Anna, s-a împrietenit cu soţia lui
Tolstoi, Sofia. În 1910, când Tolstoi a trecut în nefiinţă, pe noptiera de lângă patul de
moarte se odihnea un exemplar al romanului „Fraţii Karamazov”, scris de Dostoievski.

[modifică] Deşi contemporani, Tolstoi şi Dostoievski nu s-au cunoscut

niciodată

Deşi au fost contemporani, Tolstoi şi Dostoievski n-au avut ocazia să se cunoască, sau nu
au vrut, deşi ambii îşi exprimau mereu dorinţa de a-l vedea pe celălalt. Două au fost
momentele când o întâlnire dintre ei ar fi putut avea loc.

În 1878 la Petersburg stârnise mare vâlvă un ciclu de prelegeri ţinute de filozoful

Vladimir Soloviov. Atât Dostoievski cât şi Tolstoi se numărau printre auditori. Tolstoi
venise la această conferinţă însoţit de Nikolai Strahov, personaj care ar fi putut să
mijlocească un contact direct între cei doi scriitori, pentru că îi era prieten foarte
apropiat şi lui Dostoievski. Însa Tolstoi l-a rugat pe Strahov ca în acea zi să nu-i facă
cunoştinţă cu nimeni, astfel încât, cei doi i-au evitat pe prietenii lor.

În Amintirile sale despre F.M. Dostoievski, Anna Dostoievskaia descrie momentul

vizitei lui Strahov la ei dupa lecţia ţinută de Soloviov. Strahov este întrebat de Anna
Dostoievskaia de ce i-a ocolit la ultima lecţie a lui Soloviov.

-A, a fost o situaţie specială, râse Strahov. Nu v-am ocolit numai —

pe dumneavostră, i-am ocolit pe toţi cunoscuţii. Împreună cu Fragment din
mine a venit la lecţie contele Lev Nikolaevici Tolstoi. M-a rugat Amintirile A.
să nu-i fac cunoştinţă cu nimeni, de asta am şi evitat pe toata Dostoievskaia
lumea. despre F.M.
Dostoievski
-Cum! A fost Tolstoi cu dumneata? exclamă Feodor Mihailovici
cu o uimire amară. Ce rău imi pare că nu l-am văzut! Bineînţeles,
n-aş fi insistat să-i fiu prezentat, dacă omul nu voia. Dar de ce nu
mi-ai şoptit că e cu dumneata? M-aş fi uitat la el!

-Doar îl stiţi din fotografii, râse Nikolai Nikolaievici.

-Ce fotografii, parcă ele redau omul? E cu totul altceva când îl

vezi în carne şi oase. Uneori ajunge şi o privire, ca să-ţi rămână
în inimă un om pentru toată viaţa. N-o să-ţi iert niciodată,
Nikolai Nikolaevici, că nu mi l-ai arătat!

Şi mai târziu Feodor Mihailovici şi-a exprimat nu o dată regretul

că nu-l cunoaştea pe Tolstoi personal.

Două linii de viaţă s-au încrucişat pentru o unică oră într-un punct simbolic. Răgaz al
unor drumuri geografico-spirituale, de care nici unul nu a luat cunoştinţă. Sau nu a
dorit să ia cunoştinţă.

A doua întâlnire între cei doi scriitori ar fi putut avea loc o dată cu celebrarea memoriei
lui Puskin, la 8 iunie 1880, unde Dostoievski a ţinut un important discurs comemorativ.
La aceast eveniment Tolstoi a refuzat să ia parte şi totodată şi Dostoievski a ezitat în a
se duce să-l vadă pe Lev Nikolaevici la Iasnaia Poliana.
Tolstoi în 1908

Drept care între Tolstoi şi Dostoiveski nu a avut loc nici o întâlnire niciodată. Peste
puţină vreme, la începutul anului 1881, Dostoievski a murit.

[modifică] Tolstoi despre Dostoievski într-o scrisoare

Într-o scrisoare adresată lui Strahov, după moartea lui F. M. Dostoievski, Tolstoi scria:

„Cât aş dori să pot spune tot ce simt despre Dostoievski. Dumneavoastră, descriindu-vă
sentimentele, aţi exprimat o parte din ale mele. Nu l-am văzut niciodată pe acest om şi n-am
avut niciodată legături directe cu el, şi, când a murit, am înţeles deodată că el mi-a fost
omul cel mai apropiat, cel mai drag şi mai necesar. Am fost scriitor şi scriitorii sunt cu toţii
orgolioşi, invidioşi, în orice caz eu sunt un asemenea scriitor. Dar nu mi-a trecut niciodată
prin cap să mă măsor cu el - niciodată. Toate câte le-a făcut el (toate cele bune şi
adevărate) le-am receptat aşa încât cu cât va face mai multe cu atât îmi va fi mie mai bine.
Arta îmi provoacă invidie, la fel inteligenţa, dar cele ale inimii doar bucurie. Aşa că l-am şi
socotit un prieten de-al meu, şi nici nu mă gândeam să nu-l întâlnesc, şi dacă până acum
asta nu s-a întâmplat, mai e, totuşi, timp. Şi dintr-odată la masă - prânzeam singur,
întârziasem - citesc: a murit. Şi mi-am pierdut un anume reazăm. M-am zăpăcit, iar apoi mi-
am dat seama cât mi- a fost de drag, şi am plâns şi mai plâng şi acum.

În zilele dinaintea morţii lui am citit „Umiliţi şi obidiţi”, şi m-a cuprins duioşia.”
—L. N. Tolstoi - o scrisoare adresată lui N. N. Strahov

Această scrisoare este, probabil, cea mai importantă confesie epistolară privind atitudinea
lui Tolstoi faţă de Dostoievski. Este datată cu 5-10 februarie 1881. Iniţial scrisoarea a fost
trimisă lui Strahov, iar ulterior ea a ajuns în mâinile soţiei lui F. M. Dostoievski, Anna
Grigorevna Dostoievskaia. Atunci când s-a întâlnit cu Tolstoi, Anna G. Dostoievskaia îi
mulţumeşte lui Tolstoi „pentru scrisoarea aceea minunată pe care aţi scris-o lui Strahov
după moartea soţului meu. Strahov mi-a dat această scrisoare şi o păstrez ca o relicvă”.
„Am scris exact ceea ce am simţit.” - îi răspunde Lev Nikolaevici.
[modifică] Influenţa lui Tolstoi

Gorki şi Lev Tolstoi la Iasnaia Poliana, în 1900

Tolstoi, autorul reprezentativ pentru realismul rusesc, şi-a păstrat până în zilele noastre un
loc special în literatura universală, prin intermediul operelor sale „Anna Karenina” şi
„Război şi pace”. Pe de altă parte, pledoaria lui pentru non-violenţă l-a influenţat pe
Gandhi. Faima scriitorului trece repede graniţele Rusiei. I se traduc operele, i se dedică
studii, articole, biografii. În Occident opera sa este receptată ca un fel de antidot contra
naturalismului francez. Prima scriere critică occidentală care-l popularizează este cartea
lui M. de Vogué, „Romancierii ruşi” (1885), care de altminteri a inaugurat o perspectivă
în bună măsură falsă, de durată, asupra acestora. Mai târziu, Romain Rolland va apărea ca
un adevărat discipol al lui Tolstoi. Marcel Proust, la un moment dat, îl situează desupra
lui Balzac. În Germania (ca şi în Statele Unite), la popularizarea lui Tolstoi a contribuit
mult renumitul critic danez Georg Brandes. Thomas Mann îi dedică un eseu, punându-l în
paralelă cu Goethe. Cunoscut este şi entuziastul eseu pe care i l-a dedicat Stefan Zweig.

În lumea literaturii ruseşti care a dat naştere la nenumărate mari talente, Tolstoi ocupă
totuşi un loc special. Prin comparaţie cu alţi scriitori consideraţi „autori naţionali” ai
Rusiei precum Cehov sau Puşkin, Tolstoi pare a fi cu o treaptă mai sus. Chiar şi un autor
ca Dostoievski este cotat mai slab, prin alăturarea cu Tolstoi. Se spune că nu puţini sunt
cei care afirmă că „Tolstoi reprezintă întreaga Rusie”. De aceea, muzeul din Moscova
dedicat scriitorului continuă să primească numeroşi vizitatori. Împreună cu casa
memorială a lui Tolstoi (cea în care scriitorul şi-a petrecut mai mult de jumătate din
viaţă), întreaga Iasnaia Poliana s-a transformat într-un muzeu care atrage publicul din
întreaga lume.

În Japonia, conform lui Teishimei Futaba, Tolstoi este bine primit de publicul japonez
peste măsură de riguros datorită modului exhaustiv în care a contemplat problemele
vieţii umane, şi asemenea unui autor japonez, a examinat cu stăruinţă o gamă largă de
problematici. Ifluenţa lui Tolstoi asupra literaturii japoneze a început pe când era încă în
viaţă. În cercurile teatrale din Japonia, punerea în scenă a „Învierii” realizată de Hogetsu
Shimamura şi de Sumako Matsui l-a făcut cunoscut pe scriitorul rus. Dintre toţi aceia
care au fost influenţaţi de Tolstoi în era Taisho, persoana care a depus cele mai mari
eforturi să aplice filozofia lui a fost Saneatsu Mushakoji. Alături de Naoya Shiga şi alţii,
a pus bazele revistei literare „Shirakaba” (Mesteacanul alb), care a servit drept scenă de
lansare pentru creaţiile sale literare. Fiind captivaţi de ideilde filosofice ale lui Tolstoi,
le- au interpretat prin prisma propriei gândiri creand „Atarshiki Mura” („Noul sat”), în
care au început să trăiască o viaţă simplă.

Tolstoi şi-a petrecut perioada de asfinţit a vieţii ca filosof în era revoluţiei ruse, fără însă
a o sprijini. Liderul revoluţiei, Lenin, a scris o teză scurtă intitulată „Lev Tolstoi ca
oglindă a Revoluţiei Ruse”. La începutul tezei îi recunoaşte meritele de mare artist ale lui
Tolstoi şi afirmă că scriitorul a evitat revoluţia şi tot el susţine că pentru distrugerea
regimului ţarist trebuia folosită forţa şi, deci respingea filozofia non-violentă a
scriitorului. Lenin este cel care a comandat transformarea casei lui Tolstoi din Moscova
într-un muzeu,[34] unde se găsesc în prezent materiale precum manuscrisul original al
„Tinereţii”.

Mahatma Gandhi

Dacă Lenin a respins filozofia non-violentă, aceasta avea să înflorească pe meleaguri

îndepărtate, în India. Protestul lui Tolstoi împotriva regimului rus care a oprimat
ţărănimea şi a suprimat forţele revoluţionare a fost auzit în întreaga lume, insuflând curaj
activiştilor din rândul diferitelor popoare oprimate. Revoluţionarii indieni au citit operele
lui Tolstoi şi, ca raspuns la cererile acestora, el a scris „Scrisoare către un hindus”.[35] În
textul acesteia, susţine: „Nu vă opuneţi răului, dar nici nu participaţi în acţiunea
răului...şi nimeni nu va reuşi să vă înlănţuiască”. Gandhi a fost profund mişcat la citirea
acestor rânduri, şi i-a transmis multe scrisori lui Tolstoi. I-a oferit, de asemenea, un
exemplar al lucrării sale „Hind Swaraj” (Regulile casei indiene). Gandhi a organizat o
rezistenţa non-violentă pe care a folosit-o pentru a cuceri independenţa Indiei.

Posteritatea literară a lui Tolstoi poate fi urmărită la Proust sau James Joyce (în legătură
cu tehnica monologului interior), la Maeterlinck sau R. M. Rilke (tema autoperfecţionării
morale şi a umilinţei), la R. Rolland (în modul cel mai clar), la Anatole France şi B. Shaw
(cărora Tolstoi le apare ca un scriitor ciudat), la Galsworthy şi Th. Dreiser (parţial ca
viziune asupra societăţii) sau - în domeniul teatrului şi în primul rând prin drama
„Puterea întunericului”.
[modifică] Tolstoi şi tablourile lui Ilia Repin
Pentru detalii, vezi: Ilia Repin.

Ilia Efimovici Repin (5 august 1844 - 29 septembrie 1930), pictor realist ucrainean. A
fost unul dintre cei mai înzestraţi reprezentanţi ai realismului critic din arta rusă. Până
în anul 1863 Repin a studiat la Şcoala de desen de pe lângă Societatea de Susţinere a
Artiştilor Plastici în clasa lui Ivan Kramskoi. În perioada 1864 — 1871 şi-a continuat
studiile la Academia de Arte din Sankt-Petersburg. Fiind bursier al Academiei, în anii
1873 — 1876 lucrează în Italia şi în Franţa. Din anul 1878 Repin devine membru al
Asociaţiei Pictorilor Ambulanţi („Peredvijnicilor”). Fiind prieten cu Tolstoi, l-a pictat
în câteva rânduri pe acesta în diefrite ipostaze.

Un alt portret al
Portretul lui Lev Desen din 1888 Tolstoi în timpul
înfâţişându-l pe Tolstoi studiului, tablou din
Tolstoi în 1887. scriitorului rus din lucrând câmpul. 1891.
1893.

[modifică] Premiul Nobel, refuzat de Tolstoi

Pentru detalii, vezi: Premiul Nobel pentru Literatură.

În 1901, Comitetul Nobel a decis să propună premiul unui scriitor ce părea să

corespundă testamentului lui Alfred Nobel şi i-a scris lui Lev Tolstoi. Una dintre
condiţiile acordării era recunoaşterea pe plan european a valorii operei. Trei scriitori
ruşi fuseseră traduşi în limba franceză: Tolstoi, Dostoievski şi Puşkin. Traducerile
fuseseră susţinute financiar de la caseta ţarului Alexandru al III-lea, în ruble-aur.

Tolstoi refuză, motivând că banul este „ochiul dracului” şi că el trăieşte în acord cu

normele creştine, ca un adept adevărat al bogomilismului. Un grup de scriitori şi
jurnalişti suedezi, între care şi Selma Lagerlöf, s-a constituit într-un comitet de susţinere
a lui Tolstoi.[36]

De două ori scriitorul rus a avut ocazia să ajungă şi în Suedia însă n-a mai apucat.
Prima dată, atunci când refuzase Premiul Nobel iar a doua oară, atunci când a fost
invitat la un Congres Internaţional al Păcii de la Stockholm.

[modifică] Figuri importante din familia Tolstoi

Blazonul familiei Tolstoi
Pentru detalii, vezi: Familia Tolstoi.

Tolstoi sau Tolstoy (Rusă: Толсто́й) a fost una dintre cele mai de seamă familii de nobili
din Rusia, descendentă din Andrei Haritonovici Tolstoi (poreclit „grasul”), ce şi-a
servit ţara sub Vasile al II-lea al Rusiei. „Sălbaticul neam Tolstoi” (aşa cum era cunoscut
în înalta societate din Rusia) a lăsat o moştenire semnificativă în politica Rusiei, istoria ei
militară, în literatură şi arte.

Contele Petru Andreevici Tolstoi

Conform unor legende genealogice mai târzii, Andrei Haritonovici Tolstoi a fost un
descendent al unuia Indris ce a fost un om de o foarte distinsă ascendenţă. Indris a venit
din Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană la Chernigov însoţit de fiii săi Litvinos
şi Zimonten şi cu o forţa de 3000 de oameni.

Familia a ajuns proeminentă în secolul al XVII-lea, datorită conexiunilor ei cu clanul

Miloslavski din care făcea parte prima soţie a ţarului Alexei. Ocolnicul Petre Andreevici
Tolstoi a fost cel care a decis norocul familiei, punându-şi serviciile în slujba lui Petru cel
Mare. Treptat a câştigat încrederea lui Petru servind ca primul ambasador rus la
Constantinopol, şi apoi ca şef al poliţiei secrete.

Cel mai important politician Tolstoi din secolul al XIX-lea a fost Dimitri Andreevici,
care succesiv a fost ministru al educaţiei, ministru de interne şi preşedintele Academiei de
Ştiinţe. Este amintit în general pentru faptul ca în timpul activităţii sale, a pus în scenă un
program viguros de rusificare în Polonia şi Ucraina.
Doi membri ai familiei au fost activi în timpul războialor napoleoniene, Contele Petre
Alexandrovici (1761 — 1844) ce a servit sub Suvorov în războaiele împotriva Turicei şi
a Poloniei. Alexandru Ivanovici Tolstoi (1770 — 1857) - venit dintr-o ramură colaterală
a familiei, a moştenit titlul de conte şi moşiile unchiului său fără copii, ultimul din
familia Osterman. S-a distins prima dată în bătălia de la Charnova (1807) unde
regimentul său a ţinut în loc timp de 15 ore întreaga armată aflată sub comanda directă a
lui Napoleon.
Unul dintre cei mai admiraţii generali ai coaliţiei anti-Napoelon, a fost răsplătit pentru
curajul său în bătăliile de la Pultusk şi Eylau.

Feodor Ivanovici Tolstoi (1782 — 1846) a fost un beţiv notoriu, gastronom şi duelist. Se
spune că a omorât 11 oameni în dueluri. În 1803 a participat la primul înconjur rusesc al
pământului. După ce şi-a tatuat corpul în insulele Marchize şi a corupt întregul echipaj,
căpitanul Krusenstern l-a abandonat pe una din insulele Aleutine lângă Kamceatka. La
întoarcerea lui în Sankt Peterburg a fost numit „americanul”. A luptat brav în războiul
patriotic din 1812, dar şi-a scandalizat familia căsătorindu-se cu o cântăreaţă ţigancă în
1821.

Viktoria Tolstoy

Mulţi dintre membri familiei Tolstoi şi-au dedicat timpul liber literaturii. Contele Aleksei
Konstatinovici (1817 — 1875) a fost curtean dar şi unul dintre cei mai populari poeţi ai
Rusiei timpului său. A scris admirabile balade, un roman istoric, câteva versuri
licenţioase şi satire publicate sub pseudonimul literar Kozma Prutkov. Contribuţia sa de
bază în literatura rusă rămâne o trilogie de drame istorice, modelată după „Boris
Godnuov” a lui Puşkin.

Dintre cei 13 copii ai lui Lev, cei mai mulţi şi-au petrecut viaţa promovând învăţăturile
lui sau denunţându-le. Cea mai mică fică şi totodată şi secretara lui, Alexandra Lvovna
(1884 — 1979), a avut o viaţă dificilă în mod special. Deşi împărţea doctrina tatălui ei, a
non-violenţei, a simţit că e de datoria ei să ia parte la eventimentele Primului Război
Mondial. Pentru curajul ei a fost răsplătită cu trei medalii „Sf. Gheorghe” şi gradul de
colonel.
Scriitorul ( — ) a aparţinut unei ramuri diferite a familiei. Primele lucrări de proză scurtă ale lui, publicate î
„Contele roşu” sau „Tovăraşul conte” şi opera sa este recunoscută ca fiind una dintre lucrările clasice ale lit

Una din cele cinci ramuri - mai precis a treia - a familiei celebrului scriitor rus, Lev Nicolaevici Tolstoi, are