VEŞNICIA SUFLETULUI (Sfântul Ioan Iacob Hozevitul)

Suflete, scânteie sfântă

A soarelui celui gândit,
Odor nepreţuit al lumii
Şi Îngerilor preacinstit.

Eşti duh din Duhul cel de viaţă

Suflat de Unul Dumnezeu
Şi rânduit să fii de-a pururi
Cu Dânsul, suflete al meu.

Făptura toată cea văzută şi

Raiul cu podoaba sa
Au fost gătite pentru tine,
o, suflete, viaţa mea!

De-aş fi lipsit de toate-n lume,

nimica nu voi pierde eu,
Căci toate nu-s aşa de scumpe,
ca tine, suflete al meu.

Dar (vai) lipsindu-mă de tine,

atuncea toate le-am pierdut
Şi slava cea gătită-n ceruri,
şi orice bine am avut.

Răscumpărat de la osândă
Cu sângele dumnezeiesc,
Tu eşti chemat să fii mireasă,
A „Mirelui celui Ceresc”!

Cu amanetul cel de taină

Încredinţat de la Botez,
Vei fi chemat în ziua „Nunţii”
La El să te înfăţişezi!

Păzeşte mai ales credinţa

Cu tainele ce are ea,
Cercându-ţi zilnic conştiinţa
Să nu te mustre cu ceva!

Va trece cerul şi pământul,

iar tu vei rămânea mereu,
Căci eşti cu darul nemuririi,
smerite suflete al meu!

 
 Evanghelia de astăzi ne vorbeşte despre un om bogat care n-a făcut pe pământ nici o
faptă bună şi s-a lăsat prins în mreaja bunătăţilor materiale şi a grijilor lumeşti.
Într-o zi, pe neaşteptate, acesta a murit şi a fost osândit la iad, unde focul îl ardea şi
setea îl mistuia cumplit pentru că n-a avut grijă de sufletul său.
În iad fiind, îşi aminteşte de fraţii săi de pe pământ, simte dezamăgire, are regrete,
suferă chinuri, vrea o schimbare a sorţii sale. De aici rezultă limpede că sufletul său este
viu, este nemuritor, fapt care ne determină să fim cu luare aminte la mântuirea sufletului
nostru, care-i mai preţios decât lumea toată (cf. Mt. 16, 26).
 
Iubiţi credincioşi,
 
Popoarele dintru început au crezut în nemurirea sufletului, cum atestă istoria
religiilor. Argumente puternice sunt vestigiile arhaice şi mormintele străvechi în care s-au
găsit trupuri vopsite în ocru roşu. Roşul este culoarea sângelui, iar sângele este simbolul
vieţii; trupul era vopsit în roşu, simbolizând supravieţuirea pe un alt plan de existenţă.
S-au descoperit morminte cu trupuri aşezate în formă chircită, ghemuită, aşa cum
stă pruncul în pântecele mamei, simbolizând faptul că moartea înseamnă naştere din nou.
Talmudul arată că moartea e o taină ca naşterea, fiindcă „din moartea mormântului,
care poate să înghită această lume în mic (n.n. omul), va ieşi o fiinţă mai minunată”.
Dacă ne gândim la acele morminte megalitice, ne dăm seama ce eforturi umane se
cereau pentru a le face şi cât de puternică era credinţa în nemurire. Apoi, acelaşi adevăr îl
confirmă piramidele din Egipt. Pe pereţii piramidelor, ce se află la 12 mile sud de Cairo,
sunt inscripţii care arată crezul egiptenilor în nemurire.
Iată câteva: „O, Unas, ai plecat mort, dar eşti viu!”; „Teti este mortul viu”; „O,
Pepi, tu nu mai mori!”. La fel, mumificarea a fost practicată la vechii egipteni şi este
legată de credinţa despre viaţa după moarte. Mumiile descoperite în Egipt, în insulele
Canare, în insulele Aleutine, în Danemarca şi în Peru adeveresc credinţa tuturor acestor
popoare într-o viaţă după moarte.
Strămoşii daci, de asemenea, credeau în nemurirea sufletului. Împăratul Traian,
după ultimul război cu dacii, a spus: „I-am învins chiar şi pe geţi, cei mai puternici dintre
toate neamurile care au existat vreodată, nu numai din cauza lor, ci şi din aceea a
învăţăturilor lui Zamolxis, care este între ei aşa de slăvit. Acesta le-a întipărit în inimă
convingerea că ei nu mor, ci numai îşi schimbă locuinţa şi de aceea merg mai veseli la
moarte decât în orice altă călătorie”.
Istoricul român Vasile Pârvan, în lucrarea sa „Getica” (1920), spune: „Geţii credeau
într-un fel de „Waldhull” (Câmpii Elizee), unde, după moartea trupului, se vor întâlni cu
zeul lor suprem şi vor trăi fără de sfârşit”.
Un preot explica odată enoriaşilor săi nemurirea sufletului în felul următor: desfăcu
înaintea lor un ceasornic, separând cutia de mecanism. „Vedeţi-le, zise el. Mecanismul
funcţionează mai departe şi fără cutie. Tot aşa şi sufletul poate trăi mai departe după
moarte, după despărţirea sa de trup”.
De aceea, Sfântul Iustin Martirul (†166) zice: „Cum că sufletul există v-am arătat-o
şi din faptul că sufletul lui Samuel a fost chemat de ventrilocă (n.n. vrăjitoare)”. (I Regi
28).
Sufletul nostru spiritual este înzestrat cu raţiune, afectivitate şi voinţă, facultăţi
imateriale care nu pot fi nimicite. Prin urmare, el este nemuritor.
 O icoană bună din domeniul tehnic, care ne convinge despre nemurirea sufletului,
este motorul electric. Viaţa motorului este curentul nevăzut. Dacă opreşti curentul,
motorul moare. El are toate piesele la locul lor şi totul e în ordine, dar este mort. Tot ce e
vizibil se află acolo, dar îi lipseşte puterea nevăzută, curentul.
La fel şi televizorul ne poate face să ne dăm seama de existenţa sufletului; aparatul
vorbeşte şi îţi arată scene, câtă vreme are forţa nevăzută a curentului. Când îi retragi forţa
nevăzută, pierde graiul, pierde luminozitatea, moare. Chiar şi cele mai minuscule piese ale
aparatului sunt la locul lor, dar nu are viaţă, adică partea nevăzută. Curentul nu moare, ci
aparatul moare fără curent.
Acelaşi adevăr se verifică privind omul. Trupul celui răposat are toate mădularele,
dar n-are viaţă, n-are sufletul. Ceea ce moare este trupul, nu sufletul. În cartea lui Iov este
scris: „Dacă Dumnezeu ar lua înapoi la Sine duhul Său şi suflarea Sa, tot ce este carne ar
pieri deodată şi omul s-ar întoarce în ţărână” (Iov 34, 14-15).
Partea nevăzută are valoare, fiindcă ea dă viaţă părţii văzute. Acesta este sufletul, a
cărui nemurire o recunoaşte înţeleptul Solomon când scrie: „Adu-ţi aminte de Ziditorul
tău, în zilele tinereţii tale..., înainte ca pulberea să se întoarcă în pământ cum a fost, iar
sufletul să se întoarcă la Dumnezeu, Care l-a dat” (Eccl. 12, 1, 7).
Apostolul Ioan ne spune, în Apocalipsă, că a văzut sufletele martirilor în cer sub
altar şi că vorbeau (6, 9-10). Deci, trupurile lor au fost omorâte, dar duşmanii nu au putut
face nimic sufletelor lor. Aceste suflete nu au fost supuse morţii şi se desfătează acum în
slava Împărăţiei cereşti.
Şi noi avem un suflet nemuritor. Omul a descoperit continente, a descoperit
elemente, a descoperit legi, dar nu s-a descoperit pe sine. Din această cauză, unii
tăgăduiesc existenţa sufletului.
America a existat şi înainte de a fi descoperită; sufletul nostru există, fiind o
substanţă spirituală şi prin urmare, cugetătoare, liberă şi nemuritoare. El este cauza
fenomenelor psihologice din om, ca: gândirea, judecata, memoria, conştiinţa etc., care
sunt deosebite de cele fiziologice şi nu se pot explica prin forţele fizico-chimice.
Omul a ajuns stăpân pe fiare sălbatice, pe forţe imense, pe giganţi mecanici sau
electronici, dar nu este stăpân pe sufletul său. Într-o zi şi sufletul nostru va fi chemat de
Dumnezeu şi nu ne vom putea împotrivi.
În cartea Ecclesiastului citim: „Omul nu este stăpân pe duhul său de viaţă, ca să-l
poată opri; la fel, nu este stăpân pe ziua morţii” (Eccl. 8, 8).
Platon a scris o carte frumoasă despre nemurirea sufletului. Cartea se numeşte
„Phaedon”. Această carte a citit-o un oarecare păgân Cleombrotus şi s-a însufleţit de
credinţa în nemurirea sufletului atât de mult, încât s-a aruncat în valurile mării ca să se
înece, zicând: „Ştiu de acum că sufletul este nemuritor şi nu am nici o teamă de moarte!”.
De aici învăţăm că încredinţarea de nemurirea sufletului este cea mai mare
mângâiere pentru omul muritor şi cel mai mare sprijin în lupta vieţii. Dacă această viaţă
pământească, trecătoare, plină de griji şi nevoi, ne pare atât de frumoasă şi ne este atât de
dragă, ce fericire trebuie să fie în viaţa cea netrecătoare, în care nu mai este nici durere,
nici frica morţii.
 
Iubiţii mei,
 
 Valoarea fără egal a sufletului reiese din întrebarea Mântuitorului: „Ce-i foloseşte
omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul?” (Mc. 8, 36). Într-o zi, ni se va
cere să-I restituim lui Dumnezeu acest suflet.
Destinul nostru veşnic va depinde de condiţia sufletului nostru când se va reîntoarce
la Dumnezeu. Nu-i deloc greu să-şi piardă cineva sufletul. Este destul să fii preocupat de
lucruri greşite, ca bogatul din Evanghelie şi când nici nu te aştepţi, Dumnezeu să-ţi ceară
sufletul tău (cf. Lc. 12, 20).
Ce mare păcat este să pierdem vremea acestei vieţi în ocupaţii deşarte şi să n-avem
timp pentru odorul preţios al sufletului nostru. Zilele vieţii sunt tot atâtea prilejuri de a ne
purifica sufletul prin pocăinţă, de a-l hrăni prin Sfânta Împărtăşanie, de a-l înviora cu
rugăciunea, de a-l împodobi cu virtutea.
Este foarte important să ne străduim a împlini toate acestea, căci zice Sfântul
Antonie cel Mare: „După cum vei sluji sufletul până ce este în trup, aşa şi el te va sluji pe
tine după ce va ieşi din trup”.
Datoria noastră este să ne facem timp de a ne îngriji de sufletul nostru. Suntem
chemaţi să trăim o viaţă echilibrată şi să păzim bine comoara pe care Dumnezeu ne-a
încredinţat-o. Înţelept şi fericit este creştinul care poate spune mereu cu Sfântul Ioan Iacob
din pustia Iordanului: „De-aş fi lipsit de toate-n lume,/Nimica n-am a pierde eu,/Că toate
nu-s aşa de scumpe/Ca tine suflete al meu!”. Amin.

Rugăciune către Sfinţii Mucenici şi Doctori fără de arginţi Cosma şi Damian

1 Iulie

Slăviţilor făcători de minuni şi Doctori fără de arginţi, Cosma şi Damian!

Iubindu-L pe Hristos Dumnezeu din tinereţile voastre, nu numai meşteşugul
doctorilor aţi învăţat, ci mai ales har neîmpuţinat al tămăduirii tuturor bolilor
aţi primit de la Dumnezeu. Pentru aceasta, şi pe noi, care cădem înaintea
cinstitei icoanei voastre, degrab auziţi-ne. Pe copiii care cer ajutorul vostru la
învăţătură povăţuiţi-i cu rugăciunile voastre, ca, râvnind vieţuirii voastre, să
afle nu numai cele pământeşti, ci mai ales să sporească în cucernicie şi în
credinţa cea dreaptă. Celor ce zac de boală şi s-au deznădăjduit de ajutorul
omenesc, dar aleargă la voi cu credinţă fierbinte şi rugăciune osârdnică,
tămăduire dăruiţi-le cu cercetarea voastră cea milostivă şi de minuni făcătoare;
aşijderea şi pe cei ce din pricina bolilor grele au căzut în trândăvire, în
puţinătate de suflet şi în cârtire, cu harul cel dat vouă de Dumnezeu întăriţi-i în
răbdare şi îndrumaţi-i ca să priceapă sfânta şi desăvârşita voie a lui Dumnezeu
în ce ne priveşte şi să se facă părtaşi ai harului mântuitor al lui Dumnezeu. Pe
toţi cei ce aleargă la voi cu osârdie ocrotiţi-i de bolile cele crunte, şi apăraţi-i
de moartea năprasnică, şi cu puternica voastră mijlocire înaintea lui Dumnezeu
păziţi-i neclintiţi în dreapta credinţă şi ajutaţi-i în sporirea duhovnicească, ca
împreună cu voi să se învrednicească în veacul ce va să vină a lăuda şi a slăvi
numele cel preasfânt şi de mare cuviinţă al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului
Duh, în vecii vecilor. Amin.