Povestea vorbei – a fi pe cai mari

„E pe cai mari acum”, se spune cu admirație, cu invidie, cu ură sau pur și simplu
constatativ, despre cineva care are o poziție socială/politică bună, are o funcție importantă, este
sigur pe sine. Un ins aflat pe cai mari susține că are întotdeauna dreptate, chiar dacă evidențele îl
contrazic, nu acceptă să fie contrazis sau criticat, este vanitos, ranchiunos și chiar agresiv când
simte că pierde teren sau influență. Dacă din aceste definiții ați identificat persoane din anturajul
dumneavoastră, sau din spațiul public, să trecem la următoarea etapă, cea a explicitării sensului
inițial și al celui din timpurile noastre.Expresia, în limba română, este una argotică, iar originile
ei se pierd în secolele de început ale evului mediu, în vremea cavalerilor din preajma primului
mileniu al erei creștine. Pe atunci, calul era principalul mijloc de locomoție și, în funcție de
tipurile existente, era folosit în mai multe feluri. Cel mai popular în rândurile nobilimii era calul
tip „palfrey” (din lat. „paraveredus” = „cal de poștă, cal de curier”), care nu era o rasă propriu-
zisă, ci un cal de dimensiuni medii, docil, cu mers lin, capabil să străbată distanțe mari. Aceste
calități l-au făcut să fie căutat și folosit la ceremonii, călătorii lungi, vânătoare, fiind preferatul
doamnelor dornice de călărie. Unii cavaleri îl foloseau și în bătălii, atunci când nu doreau să își
obosească prea mult calul de luptă, mai greu și mai mare. Un alt tip de cal era „sommierul”,
puternic, rezistent, astfel încât era folosit în alaiul nobililor pentru transportul cuferelor,
proviziilor, armelor și mobilierului acestora. În sfârșit, „destrierul”, de la care provine expresia
din titlu, era calul de luptă preferat al cavalerilor, un animal de rasă și cu talie mare, numit în
izvoarele medievale și „Marele Cal”, datorită dimensiunii și reputației sale. Destrierii erau bine
antrenați, puternici, iuți și agili, fiind descriși drept „înalți și maiestuoși, înzestrați cu o mare
putere”. Termenul „destrier” este atestat în franceza veche, vorbită și scrisă între secolele VIII-
XIV, însă el derivă din latinescul vulgar/popular „equus dextrarius” („cal pe sau de partea
dreaptă”, de la „dextra”, adică „mâna dreaptă”, care a dat și cuvântul dexteritate). Destrierul nu
este o rasă, ci un tip de cal, cel mai adecvat pentru a fi folosit în lupte. Numele se poate referi la
faptul că, potrivit regulilor cavalerești, acest cal era condus de către scutier cu mâna dreaptă, în
timp ce cu stânga își strunea propriul cal, pentru că, de multe ori, înaintea bătăliei destrierul era
lăsat neîmpovărat, pentru a i se menține forțele proaspete. În acest timp, cavalerul călărea alt cal
și urca pe destrier chiar înainte de debutul confruntării. A fi pe cai mari însemna a merge la
război cu mândrie, pasiune, fără teamă, dar și cu agresivitate. De la înălțimea, la propriu,
conferită de poziția pe șaua unui cal impunător, de unde cavalerul îi privea de sus pe oamenii
simpli pedeștri, dar și de la cea în sens figurat, a celui de vitejia căruia depindea soarta țării sale
sau a seniorului/suzeranului său, expresia „a fi pe cai mari” a ajuns la actualul înțeles. Dacă
această explicație a expresiei-metaforă nu v-a satisfăcut, există și o alta, pe care v-o încredințăm
spre reflecție. În secolul al XVI-lea, o modă venind din spațiul italian s-a răspândit la majoritatea
curților princiare, regale sau împărătești ale Europei vestice și centrale: cea a pantofilor roșii, cu
tocuri foarte înalte, supranumiți „cai mari”, pe care curtenii de la curtea din Versailles a Regelui
Soare, Ludovic al XIV-lea, i-au adoptat fără rezerve, un secol mai târziu. Faptul că purtau aceste
încălțări înalte în anturajul regal îi făcea să se simtă, la propriu și la figurat, că trăiau pe cai mari.
La începutul secolului al XVIII-lea, cu referire la acești pantofi, numele de „Marii cai ai
Lorenei” fusese dat celor patru vechi familii de rang înalt care frecventau curtea din Lunéville,
reședința ducelui de Lorena, castelul de aici fiind supranumit „Versailles-ul Lorenei”. Prin
analogie, porecla de „caii mici” a fost dată altor familii nobiliare care aspirau să se alăture celor
patru mari. Astfel, este posibil ca dimensiunea trufașă a expresiei să își aibă originea în această a
doua explicație. Cât despre cai, prețuirea țăranului român față de ei se oglindește în mai multe
proverbe și expresii, la unele dintre ele referindu-ne, deja, în cadrul acestei rubrici: „nu mor caii
când vor câinii”, „caii trag, boii mănâncă”, „a fi cal de bătaie”, „cal cuminte, călăuza
prostului/bețivului”, „bate șaua ca să priceapă iapa”, „la botul calului”, „a plecat armăsar, s-a
întors măgar”, „a căuta potcoave de cai morți”, „a ști pe cineva ca pe un cal breaz”, „vai de omul
care ajunge să-și lege calul de coada ciupercii”, „a cădea de pe cal și a se urca pe măgar”, „mai
bine un măgar care te poartă, decât un cal care te trântește”, „calul de dar nu se caută la dinți”,
„pe caii buni îi mănâncă hamul”, „unde-i căpăstrul, acolo-i și calul”, „nu legi calul la ieslea
măgarului”, „calul bun se vinde din grajd”, „iapa flămândă își uită de mânzi”, „azi o ceapă,
mâine o iapă, poimâine herghelia toată”, „lacomul are burtă de iapă”, „când îi dai, îi fată iapa,
când îi ceri îi moare mânzul”, „cine are cal, găsește și bici”, „baba e calul dracului”, „a cui e iapa
e și mânzul”, „calul râios găsește copacul scorțos”, „voinic tânăr, cal bătrîn, greu se-ngăduie la
drum”, „pentru băutură dă și cal, dă și trăsură”, „a merge unde a dus mutul iapa, surdul roata,
țiganul cârlanul și călugărul baba”, „a face din țânțar armăsar”, „și măgarul are patru picioare,
dar nu e cal”, „omul pune bucuros șaua pe iapa vecinului” etc.

Reprezentare a unui destrier breton. Măsurând aproape 20 de palme (circa 2 m) înălțime, erau
fala cavalerilor bretoni și protejați, pe măsură, cu o armură sofisticată.
Portret oficial al Regelui Soare, Ludovic al XIV-lea, încălțat cu pantofi cu toc roșu, foarte înalți,
supranumiți „cai mari”. Un rege care chiar a fost toată viața „pe cai mari”.
 Pictură reprezentând un cal tip „palfrey”, folosit în călătoriile lungi, ceremonii, vânători și
preferat al doamnelor

Cal sommier în evul mediu. Era folosit pentru a căra bagaje voluminoase, dar și ca mijloc de
tracțiune.

Prof. Dr. Daniel BOTEZATU