A avea stupit la furcă

Este o altă veche expresie românească, al cărei punct de plecare se află în lungile nopți de
iarnă în care femeile de la țară, fiecare în gospodăria sa, ori mai multe, laolaltă, fete de măritat,
femei măritate, bunicuțe și nelipsiții copii gură-cască, torceau cânepa ori inul. Asta pentru că,
altădată, țăranul, femeia și copiii lor se îmbrăcau cu hainele făcute de femeie, din cânepa sau inul
care erau culturi indispensabile unei gospodării țărănești așezate ( a se vedea și Ion Creangă,
Amintiri din copilărie).
Furca era vergeaua de lemn la capătul căreia se lega caierul pentru a fi tors (DEX’09), iar
pentru că vergeaua era inițial despicată la vârf, vergelei i s-a mai spus și furcă. Aceste furci se
bucurau de o mare atenție din partea femeilor. Ele erau lucrate artistic, erau înflorate, uneori se
sculptau veritabile motive ornamentale, iar asta era, fără îndoială, treaba bărbaților. Vara se
puneau bine în cufăr, iar odată cu venirea iernii erau scoase de acolo și întrebuințate. Cânepa sau
inul, care fuseseră prefăcute în fuioare, după o serie de operații migăloase, erau transformate în
caiere ce se puneau în furcă.
De regulă, furca se ținea în partea stângă a corpului femeii, fie trecută prin brâul acesteia,
fie fixată într-o gaură sfredelită în podea sau în laiță. Cu mâna dreaptă, femeia ținea fusul pe care
se torceau firele trase din fuior. La partea de jos a fusului se afla prâsnelul, un fel de roată de
lemn găurită la mijloc, de asemenea decorată cu tot felul de motive, rolul său fiind acela de a
permite fusului să se învîrtă mai ușor. De aici o altă expresie, iute ca prâsnelul, spunem asta
despre cineva care e foarte vioi, iute, harnic.
Fuioarele de cânepă sau in aveau buci sau zgrebeni (scame rămase de la melițarea și
pieptănarea cânepii și inului, cf. DEX’09), motiv pentru care femeile stupeau în permanență
degetele mâinii stângi, cu care apucau fuiorul din furcă trecându-l către fusul ce se învârtea
neîncetat. La un moment dat, gospodina care torcea rămânea fără salivă, fără stupit, gura i se
usca, o senzație dezagreabilă, prin care am trecut cu toții măcar o dată. Era momentul unei pauze,
când femeia se oprea pentru a bea o gură de apă din doniță, ori o gură de must sau, de ce nu, din
vinul făcut de gospodarul casei în acel an. Îndestulată, gura femeii se pornea din nou, la fel și
mâinile dibace ale ei. Ce se întâmplase? Avea stupit la furcă, adică avea și spor la lucru, dar și
ușurință la vorbă, chef de vorbă, plăcere de a vorbi (DEX’09). Astăzi expresia e folosită mai ales
de către bărbați la adresa unor femei, poate chiar nevestele sau soacrele lor, care vorbesc
neîncetat.
Din aceeași gamă a ocupațiilor casnice legate de tors și țesut sunt expresii precum a-i
merge cuiva gura ca melița (melița era limba cu care se bate cânepă și care scoate un sunet
strident), a melița, a-i încurca ițele cuiva (a încurca socotelile cuiva), a descurca ițele ( a lămuri
o încurcătură), a lua pe cineva la depănat (a-i pune întrebări amănunțite) etc. (vezi Stelian
Dumistrăcel, Lexic românesc. Cuvinte, metafore, expresii, București, 1980), precum și Gh.
Ghibănescu, Din traista cu vorbe, Iași, 1924).

Prof. dr. Daniel Botezatu