Influente arabe in europa

Ceea ce numim - nu tocmai exact - "cultura şi civilizaţia arabă", este de

fapt, în cea mai mare parte, creaţia unor popoare ne-arabe, dar de religie
islamică; popoare care au făcut parte din marele imperiu de odinioară al
arabilor, care au folosit şi folosesc - în operele lor filosofice, ştiinţifice şi
literare - limba arabă.

Adepţii religiei islamice sunt azi în număr de aproximativ un miliard, -

dintre care doar cam un sfert folosesc limba araba, mulţi dintre ei având şi
tradiţii şi obiceiuri comune; dar dintre aceştia din urmă adevăraţi "arabi",
deci descendenţi îndepărtaţi ai cuceritorilor porniţi din Peninsula Arabia în
secolul al VII -lea şi stabiliţi apoi în ţările cucerite, sunt azi într-un număr
mult, mult mai mic. Succesele fulgerătoare ale expediţiilor militare ale
musulmanilor (determinate de temperamentul lor, puternic impulsionat de
îndemnurile religioase formulate în Coran) au făcut ca in mai puţin de un
secol imperiul arab să se întindă din India şi graniţele Chinei până la
ţărmurile Atlanticului, incluzând şi Asia Mica, Nordul Africii şi toată
Peninsula Iberica.

În anul 711 un general berber trece strâmtoarea Gibraltar cu o armata de

7000 de berberi şi numai 700 de arabi, cucerind, în mai puţin de zece ani,
întreaga peninsula. În cele şapte secole de dominaţie (şi apoi de recucerire
progresivă a Peninsulei de către spanioli) musulmanii au creat aici o
inestimabil de valoroasă cultură islamică - convenţional dar impropriu numită
"arabă", creată fiind şi de fii ai altor popoare, având însă aceeaşi religie şi
vorbind aceeaşi limbă arabă.

Cavalerism curtuazie

Instituţia cavalerismului se referă la modul de viaţă şi la codul

moral şi comportamental urmat de cavalerii medievali europeni.
Numele de cavaler provine de altfel din franceza veche, unde

„Chevalerie” semnifica literalmente „războinci călare ”.

Cavalerismul medieval a fost la originile sale un amestec de
doctrine şi valori războinice de sorginte romană şi germanică, peste
care s-au suprapus elemente de etică creştină romano-catolică,
precum şi idealizarea ulterioară a onoarei, purităţii, curtoaziei,
loialotăţii, precum şi idolatrizarea femeii iubite.
Dacă iniţial, cavalerismul a pornit ca un cod de comportament
războinic, acesta s-a adaptat cu timpul schimbărilor sociale din
perioada renascentistă. Conform tradiţiilor şi cutumelor Evului Mediu
occidental, cavalerii jurau fidelitate şi supunere suveranilor. Relaţia
dintre nobilul suveran şi cavalerul vasal devenea astfel un punct
capital din codul cavaleresc. Cronicile şi baladele medievale au sporit
din plin aura romantizată şi puternic cosmetizată a cavalerilor,
prezentaţi drept nişte războinici curajoşi şi bărbaţi cu caracter rafinat.

Regizarea unui duel cavaleresc cu sabia şi scutul din timpul unui

turnir. Sursa foto: Shutterstock

Deoarece regii cosntituiau persoanele centrale din viaţa şi codul

cavalerilor, aceştia au ispirat obiceiurile de mai târziu de curtoazie şi
curtare, ambele provenind din termenul de „curte regală”. Însăşi
expresia „ a face curte” a fost promovată de cavaleri, şi provine de la
obiceiul acestora de a patrula în faţa curţii reşedinţei femeilor pe
care le iubeau, în scopul evident al atragerii atenţiei acestora.
Cultura cavalerismului a fost extrem de populară în perioada
medievală precum şi în cea renascentistă. Nobilii şi aristorcraţii
bogaţi din perioada renascentistă au continuat să promoveze
tradiţiile militare pentru a-şi arăta puterea, faima şi generozitatea. În
acest scop, organizau nenumărate turniruri cavalereşti şi purcedeau
adesea în războaie.

Pentru a ajunge cavleri,trebuia un om sa aiba urmatoarele calitati să știe să

înoate, să fie puternic, să aiba un statut financiar bun etc.

Castelul medieval
 Castelele au fost reşedinţe ale seniorilor feudali, apărute încă din
Evul Mediu timpuriu. Au fost construite, mai întâi, în perioada
anarhiei feudale, când autoritatea monarhilor era slabă, iar castelele
erau centre de putere ale nobililor, din care aceştia controlau
teritoriul. La nevoie, castelele puteau fi locuri de refugiu.

La început, erau construite din lemn, având un turn înconjurat cu

valuri de pământ pentru apărare. Din secolele al XII-lea – al XIII-lea,
au fost realizate din piatră. Aspectul lor s-a schimbat având de
atunci ziduri de apărare, turnuri, şanţuri, donjonul – în care se ţineau
tezaurul şi armele, locul capelei.Din secolele al XV-lea – al XVI-lea, în
condiţiile monarhiei absolute şi a schimbărilor în privinţa
armamentului, rolul castelelor a scăzut, devenind doar reşedinţe
nobiliare.

Castrele au servit o gamă largă de scopuri. Cele mai distincte

scopuri au fost interne, administrative și militare. Castrele au servit,
de asemenea, ca instrumente ofensive și ar putea fi folosite ca bază
de operațiuni în teritoriile străine. Invazia Normanilor din Anglia a
construit castele în scopuri defensive. Castelele au ajutat, de
asemenea, la pacificarea locuitorilor țării. William Cuceritorul a
fortificat pozițiile cheie în timp ce avansează prin Anglia. Prin
construirea castelului, William a reușit să asigure terenul pe care la
cucerit. Între anii 1066 și 1087, el a stabilit castelele 36. Aceste
castele sunt unele dintre cele mai vechi din Europa.