Dogmatica Sem1

DOGMĂ ŞI CULT
TEOTOKOLOGIA ORTODOXĂ
SUPORT DE CURS
IPS Prof. dr. Irienu POPA Pr. Lucian Zenoviu BOT,

Pr. Petre Mădălin ȘTEFAN
Date preliminare:
Anul universitar 2022-2023; Semestrul I; OBSERVAȚII
Curs (2h/săptămână); Seminar (1h/săptămână);
Codul clasei: r4jq3vr
Tipul de evaluare: examen (scris); Credite: 5.
Descrierea cursului:
Teologhisirea ortodoxă a abordat învăţătura despre Maica
Domnului în contextul disputelor hristologice. Acest lucru
înseamnă că preacinstirea Născătoarei de Dumnezeu a fost
legată încă din primele secole de taina Întrupării, de kenoza
Fiului lui Dumnezeu şi de lucrarea Sa mântuitoare. Astăzi,
prezentarea sistematică a învăţăturii despre Maica Domnului
urmează diferite metodologii. Există, pe de o parte, o serie
analagii hristotipice şi ecleziotipice, care vorbesc despre
drepturile Preasfintei Fecioare în perspectiva relaţiei dintre
Maica Domnului şi lucrarea mântuitoare a Cuvântului
Întrupat, respectiv dintre viaţa Fecioarei şi experienţa
eclezială. Există, pe de altă parte, o metodologie inductivă,
care pornind de la faptele particulare face precizări generale
privind viaţa şi persoana Preasfintei Născătoare. În sfârşit,
există abordări diacronice, unde învăţătura despre Maica
Domnului este prezentată în virtutea dezvoltărilor
interpretative dintr-o comunitate aparte. Cursul de faţă
îmbină metodologia inductivă şi abordarea diacronică pentru
a arăta care sunt principalele învăţături ortodoxe despre
Maica Domnului şi ce impact au asupra vieţii creştinilor de
astăzi.
Cursul, propus în cadrul specializării Dogmă şi cult, a fost
structurat în trei părţi. În prima parte, se propune o lectură
dogmatică a vieţii Maicii Domnului, aşa cum este redată de
Sfânta Scriptură şi de scrierile patristice. În cea de-a doua
parte sunt explicate principalele afirmaţii dogmatice ale
teotokologiei răsăritene şi relaţia lor cu viaţa Presfintei
Fecioare, iar a treia secţiune este dedicată preacinstirii Maicii
Domnului.
Lecturi fundamentale:
Alexis KNIAZEV, Maica Domnului în Biserica Ortodoxă,
traducere de Lucreția Maria Vasilescu, București,
Editura Humanitas, 1998.
Pr. prof. Ștefan BUCHIU, Maica Domnului. O introducere în
teotokologia ortodoxă, București, Editura Sigma, 2006.
Mary B. CUNNINGHAM, Maica vieții. Învățătura ortodoxă
despre Maica Domnului, traducere de Dragoș Dâscă,
Iași, Editura Doxologia, 2017.
1 / 90
Jaroslav PELIKAN, Fecioara Maria de-a lungul secolelor.
Locul ei în istoria culturii, traducere de Silvia Palade, OBSERVAȚII
Bucureşti, Editura Humanitas, 1998.
Luigi GAMBERO, Mary and the Fathers of the Church. The
Blessed Virgin Mary in Patristic Thought, San
Francisco, Ignatius Press, 1999.
Obiectivele cursului:
La sfârşitul cursului, studenții vor fi capabili să:
(1) Expună principalele învăţături despre viața Maicii
Domnului;
(2) Explice principalele afirmaţii dogmatice răsăritene;
(3) Ofere informații despre abordările contemporane ale
teotokologiei;
(4) Abordeze critic şi sistematic scrierile patristice în care
este expusă teotokologia;
(5) Argumenteze poziţia ortodoxă faţă de învăţăturile
greşite.
Exigenţele cursului:
Pentru a promova cursul, fiecare student trebuie să:
(1) Parcurgă Bibliografia obligatorie propusă pentru fiecare
curs și seminar;
(2) Prezinte caietul de lectură;
(3) Promoveze examenul final.
Pentru a participa la sesiunea examenului în luna februarie, fiecare
masterand trebuie să participe la două ore de curs și la două ore de
seminar. Cei care participă la toate orele de curs vor primi 1 punct
la nota finală, iar trei dintre cele mai bune caiete de lectură vor fi
recompensate, de asemenea, cu 1 punct.
În evaluarea finală se va ține cont și de activitatea semestrială a
fiecărui student (30% din nota finală).
Întrebările-cadru ale cursului:

Întrebările care structurează cursul sunt:
(1) Ce ne învață Sfânta Scriptură despre Maica Domnului?
(2) Cum abordează Părinții Bisericii învățătura
scripturistică despre Fecioară?
(3) Care este învățătura sinodală despre Maica Domnului?
(4) Cum înțelege Biserica mijlocirea Maicii Domnului?
(5) Care sunt temeiurile dogmatice ale preacinstirii Maicii
Domnului?
(6) Ce semnificație au sărbătorile liturgice închinate Maicii
Domnului?
(7) Care sunt învățăturile greșite despre Maica Domnului?
Conținutul caietului de lectură

Caietul de lectură va cuprinde rezumatul unuia dintre
următorele texte:
Alexis KNIAZEV, Maica Domnului în Biserica Ortodoxă, traducere

de Lucreția Maria Vasilescu, București, Editura Humanitas,
1998.
teotokologia ortodoxă, București, Editura Sigma, 2006.
2 / 90
Calendarul activităților
OBSERVAȚII
Cursul I 6
Introducere în mariologia ortodoxă octombrie
I. VIAȚA MAICII DOMNULUI

Cursul al II-lea
13
Învățătura vechi-testamentară despre
octombrie
Maica Domnului
Seminarul 1
Cursul al III-lea
20
Învățătura nou-testamentară despre Maica
octombrie
Domnului
Cursul al IV-lea
27
Maica Donului în tradiția creștină (până la
octombrie
Sinodul III Ecumenic)
Seminarul 2
Cursul al V-lea
3
Tradiția omiletică referitoare la Maica
noiembrie
Domnului
Cursul al VI-lea
10
Viața Maicii Domnului în lumina textelor
noiembrie
patristice
Seminarul 3
II. MAICA DOMNULUI ÎN CONȘTIINȚA DOGMATICĂ

Cursul al VII-lea 17
Pururea-fecioria Maicii Domnului noiembrie
Cursul al VIII-lea
24
Maica Domnului, Născătoare de
noiembrie
Dumnezeu, în gândirea Sf. Părinți
Seminarul 4
Cursul al IX-lea 8
Maica Vieții și mijlocitoara noastră decembrie
Cursul al X-lea 15
Învățături greșite despre Maica Domnului decembrie
III. EXPRESIILE CULTICE ALE CONȘTIINȚEI
DOGMATICE
Cursul al XI-lea 12
Iconografia dedicată Maicii Domnului ianuarie
Seminarul 5
Cursul al XII-lea 19
Cultul marial ianuarie
Cursul al XIII-lea 26
Maica Domnului și viața Bisericii ianuarie
Seminarul 6
PREDAREA CAIETULUI DE LECTURĂ
IANUARIE
Seminarul 7
Concluzii
EXAMEN FINAL
3 / 90
Structura orelor de curs şi seminar
OBSERVAȚII
Cursul I 6 octombrie
Introducere în mariologia ortodoxă
Lectură obligatorie
Alexis KNIAZEV, Maica Domnului în Biserica Ortodoxă, traducere de
Lucreția Maria Vasilescu, București, Editura Humanitas,
1998, pp. 33-7.
Seminar 1
I. VIAȚA MAICII DOMNULUI
Cursul al II-lea
Învățătura vechi-testamentară despre Maica 13 octombrie
Domnului
Sumar 1. Profețiile mesianice și mariologia;
2. Prefigurări ale Maicii Domnului;
3. Interpretarea patristică.
IPS Irineu Ion POPA, Iconomia plinirii vremilor în Iisus Hristos,
Craiova, Editura Mitropolia Olteniei, 2013, pp. 331-70.
teotokologia ortodoxă, București, Editura Sigma, 2006, pp.
85-110.
Lectură opţională
Alexis KNIAZEV, Maica Domnului în Biserica Ortodoxă, traducere de Lucreția
Maria Vasilescu, București, Editura Humanitas, 1998, pp. 37-70.
Christophe RICO, „Iată Fecioara va lua în pântece și va naște fiu” (Isaia 7, 14).
Alma și Parthenos, un nou punct de vedere exegetico-lingvistic, în
coll. Scriptură, Tradiție, Liturghie, traducere de Ștefan Munteanu,
Iași, Editura Doxologia, 2016.
Mary B. CUNNINGHAM, Maica vieții. Învățătura ortodoxă despre Maica
Domnului, traducere de Dragoș Dâscă, Iași, Editura Doxologia,
2017, pp. 25-58.
Paul LADOUCER, „Old Testament Prefigurations of the Mother of God”, în St.
Vladimir’s Theological Quarterly, vol. 50 (2006), nr. 1-2, pp. 5-57.
Pr. prof. Mihai VIZITIU, „Învăţătura despre Maica Domnului după Sfânta
Scriptură”, în Studii Teologice, vol. 30 (1978), nr. 3-4, pp. 181-92
Cursul al III-lea
Învățătura nou-testamentară despre Maica 20 octombrie
Domnului
Sumar 1. Texte nou-testamentare care o descriu pe Fecioară;
2. Cuvintele consemante ale Maicii Domnului;
3. Interpretarea patristică.
IPS Irineu Ion POPA, Iconomia plinirii vremilor în Iisus Hristos,
85-110.
4 / 90
Alexis KNIAZEV, Maica Domnului în Biserica Ortodoxă, traducere de Lucreția OBSERVAȚII
Charles PERROT, „Binecuvântată ești tu între femei” (Luca 1, 42). Fecioara
Maria în contextul primului secol creștin, în coll. Scriptură,
Tradiție, Liturghie, traducere de Ștefan Muteanu, Iași, Edtura
Doxologia, 2018.
Christos KAROKALIS, „The Mother of Jesus in the Gospel According to John”,
Analogia: The Pemptousia Journal, 2016, nr. 1, pp. 1-15.
Cleo MCNELLY, The Virgin Mary, Monotheism and Sacrifice, New York,
Cambridge University Press, 2008, pp. 115-96.
John BRECK, Sfânta Scriptură în Tradiţia Bisericii, ediţia a II-a, Cluj-Napoca,
Editura Patmos, 2008, pp. 203-24.
2017, pp. 25-58.
Mary F. FOSKETT, A Virgin Conceived. Mary and Classical Representations of
Virginity, Indiana, Univerity Press, 2002, pp. 23-73.
Pr. prof. Dumitru STĂNILOAE, „Maica Domnului în prologul Evangheliei de la
Luca”, în Ortodoxia, vol. 32 (1980), nr. 3, pp. 443-54.
Pr. prof. Grigorie MARCU, „Întâlnirea de la Cana Galilei”, în Studii Teologice,
vol. 13 (1961), nr. 1-2, pp. 32-40
Pr. prof. Vasile MIHOC, Șapte tâlcuiri biblice despre Maica Domnului,
București, Editura Christiana, 1996, pp. 19-32.
Seminar 2
Cursul al IV-lea 27 octombrie

Maica Donului în tradiția creștină (până la
recuperare
Sinodul III Ecumenic)
Sumar 1. Tradiția apocrifă și pietatea comunitară;
2. Relația dintre apocrife și teotokologia patristică;
3. Influența apocrifelor asupra cultului;
4. Influența apocrifelor în redactarea unei Vieți.
Mary B. CUNNINGHAM, Maica vieții. Învățătura ortodoxă despre
Maica Domnului, traducere de Dragoș Dâscă, Iași, Editura
Doxologia, 2017, pp. 59-84.
Enrico NORELLI, Maica Domnului în creștinismul antic, coll. Scriptură,
Tradițe, Liturghie, vol. 4, traducere de Ștefan Munteanu, Iași,
Doxologia, 2020.
Luigi GAMBERO, Mary and the Fathers of the Church. The Blessed Virgin Mary
in Patristic Thought, San Francisco, Ignatius Press, 1999, pp. 33-42.
Pr. Adrian Lucian DINU, Maica Domnului în teologia Sfinților Părinți, Iași,
Editura Trinitas, 2004, pp. 61-66, 64-102, 134-65.
Pr. prof. Andrew LOUTH, „Pseudonymity and Secret Tradition in Early
Christianity: Some Reflections on the Development of Mariology”,
în St. Vladimir’s Theological Quarterly, vol. 60 (2016), nr. 4, pp.
431-51.
Cursul al V-lea 3 noiembrie

Maica Domnului în tradiția apocrifă
Sumar 1. Evoluția tradiției omiletice;
2. Diferențele dintre abordările patristice;
3. Utilizarea apocrifelor în exprimarea omiletică..
Mary B. CUNNINGHAM, Maica vieții. Învățătura ortodoxă despre
Maica Domnului, traducere de Dragoș Dâscă, Iași, Editura
Doxologia, 2017, pp. 59-84.
5 / 90
Brian E. DALEY, On the Dormition of Mary. Early Patristic Homilies, St. OBSERVAȚII
Vladimir’s Seminary Press, 1998.
Martin JUGIE, Homelies mariales byzantines. Text grecs edites et traduits en
latin, Brepols, 1922.
Seminar 4
Cursul al VI-lea
Viața Maicii Domnului în lumina textelor 10 noiembrie
patristice
Sumar 1. Importanța textelor hagiografe pentru mariologia;
2. Relația dintre istorie și hagiografie;
3. Variante patritice ale Vieții;
4. Particularitățile și problemele legate de textele
hagiografe.
Ahid. prof. Ioan I. ICĂ jr., Viețiile Maicii Domnului – sinteze narative
ale tradițiilor mariologice ale Bisericii, în Trei Vieți
bizantine ale Maicii Domnului, Sibiu, Editura Deisis, 2001,
pp. 261-80.
Jaroslav PELIKAN, Fecioara Maria de-a lungul secolelor. Locul ei în istoria
culturii, traducere de Silvia Palade, Bucureşti, Editura Humanitas,
1998, pp. 15-58.
Luigi GAMBERO, Mary and the Fathers of the Church. The Blessed Virgin Mary
in Patristic Thought, San Francisco, Ignatius Press, 1999, pp. 33-42.
Pr. prof. Ioan G. COMAN, „Și Cuvântul trup s-a făcut”. Hristologie și
Mariologie patristică, Timișoara, Editura Mitropoliei Banatului,
1993, pp. 354-414.
II. MAICA DOMNULUI ÎN CONȘTIINȚA DOGMATICĂ
Cursul al VII-lea 17 noiembrie

Pururea-fecioaria Maicii Domnului
Sumar 1. Imaginea femeii în primele secole;
2. Fecioara și cultul Bisericii;
3. Pururea-fecioria în teologhisirea patristică.
IPS Irineu Ion POPA, Iisus Hristos este Acelaşi, ieri şi azi şi în veac,
140-93.
Elisabeth BEHR-SIGEL, Le ministere de la femme dans l’Eglise, Paris, Les
éditions du Cerf, 1987, pp. 189-224.
Gianina PLEȘCA, „Învățătura despre Maica Domnului și minunea întrupării
6 / 90
Domnului în Sinodul niceo-constantinopolitan”, în Fundamentele
biblice ale Crezului niceo-constantinopolitan, Craiova, Editura OBSERVAȚII
Mitropoliei Olteniei, 2011, pp. 149-80.
Liviu PETCU, „Maica Domnului în Filocalie”, în Teologie şi Viaţă, vol. 14
(2004), nr. 1-6, pp. 168-80.
2017, pp. 111-35.
Mary F. FOSKETT, A Virgin Conceived. Mary and Classical Representations of
Virginity, Indiana, Univerity Press, 2002
Pr. Nicolae BĂLAŞA, „Maica Domnului în iconomia mântuirii, după învăţătura
ortodoxă”, în Mitropolia Olteniei, vol. 43 (1991), nr. 1, pp. 19-28.
Pr. prof. Constantin GALERIU, Jertfă și Răscumpărare, București, Editura
Harisma, 1991, pp. 119-50.
Pr. prof. Dumitru POPESCU, „Învăţătura ortodoxă despre Maica Domnului”, în
Glasul Bisericii, vol. 38 (1979), nr. 7-8, pp. 675-82.
Prof. Mircea CHIALDA, „Preacurata Fecioară Maria, Maica Domnului”, în Studii
Teologice, vol. 32 (1981), nr. 5-6, pp. 325-42.
Seminar 6
Cursul al VIII-lea
Maica Domnului, Născătoare de Dumnezeu, în 24 noiembrie
gândirea Sf. Părinți
Sumar 1. Fecioaria în cultul și teologhisirea patristică;
2. Disputa nestoriană și Sinodul III Ecumenic;
3. Relația dintre fecioaria și maternitatea Preasfintei
Stăpâne.
IPS Irineu Ion POPA, Iisus Hristos este Acelaşi, ieri şi azi şi în veac,
117-23, 140-93.
Alois GRILLMEIER, Christ in Christian Tradition, vol. 1: From Apostolic Age to
Chalcedon (451), second, revised edition, translated by John
Bowdwen, Atlanta, John Knox Press, 1975, pp. 443-87.
Edward A. SIECIENSKI, „Mariology in Antioh: Mary in the Writings of
Chrysostom, Theodoret of Cyrus, and Nestorius”, în St. Vladimir’s
Theological Quarterly, vol. 56 (2012), nr. 2, pp. 133-69.
Elisabeth BEHR-SIGEL, Le ministere de la femme dans l’Eglise, Paris, Les
éditions du Cerf, 1987, pp. 189-224.
Jaroslav PELIKAN, Fecioara Maria de-a lungul secolelor. Locul ei în istoria
culturii, traducere de Silvia Palade, Bucureşti, Editura Humanitas,
1998, pp. 59-70.
Johnson MAXWELL, „Sub Tuum Praesidium: The Theotokos in Christian Life
and Worship before Ephesus”, în Pro Ecclesia, vol. 17 (2008), pp.
52-75.
Josefrayn SANCHEZ-PERRY, „Theotokos of Byzantium and Guadalupe of
Tepayac: Patristies, Typology, and the Incarnation”, în Apuntes, vol.
33 (2013), nr. 1, pp. 18-33.
Marek STAROWIESKI, „Le titre theotokos avant le concile d’Ephes”, în Studia
Patristica, vol. 19 (1989), Leuven, Peeters Press, pp. 236-42.
2017, pp. 111-60.
Pierre Thomas CAMELOT, Éphèse et Chalcédoine, coll. Histoire des Conciles
Œcuménique, Paris, Éditions de L'Orante, 1961, pp. 13-75.
Pr. conf. Daniel BUDA, Hristologia antiohiană de la Sfântul Eustațiu al
Antiohiei până la Nestorie, Cluj-Napoca, Presa Clujeană, 2012, pp.
7 / 90
190-97, 280-368.
Pr. Nicolae BĂLAŞA, „Maica Domnului în iconomia mântuirii, după învăţătura OBSERVAȚII
ortodoxă”, în Mitropolia Olteniei, vol. 43 (1991), nr. 1, pp. 19-28.
Pr. prof. Răzvan TIMOFTE, „Mariologia la teologii nestorieini”, în Revista
Teologică, an 2008, nr. 2, pp. 1-20.
Prof. Mircea CHIALDA, „Preacurata Fecioară Maria, Maica Domnului”, în Studii
Teologice, vol. 32 (1981), nr. 5-6, pp. 325-42.
Stefanos ALEXOPOULOS, „An example of Ecclesial Reconciliation in the Early
Church: Three Homilies by Paul of Emesa and Cyril of Alexandria”,
în: St. Vladimir’s Theological Quarterly, vol. 45 (2001), nr. 4, pp.
339-58.
Cursul al IX-lea 8 decembrie

Maica Vieții și Mijlocitoarea noastră online
Sumar 1. Titlurile mariologice și importanța lor dogmatică;
2. Maica Domnului și jertfa Mântuitorului;
3. Maica Domnului, rezumat al creației în gândirea
patristică;
4. Mijlocirea Maicii Domnului în teologia contemporană.
Pr. prof. Dumitru STĂNILOAE, „Maica Domnului ca mijlocitoare”, în
Ortodoxia, vol. 4 (1952), nr. 1, pp. 79-129.
IPS Antonie PLĂMĂDEALĂ, „Maica Domnului în teologia şi viaţă ortodoxă”, în
Biserica Ortodoxă Română, vol. 116 (1978), nr. 9-10, pp. 113-123.
Jaroslav PELIKAN, Tradiția creștină. O istorie a dezvoltării doctrinei, vol. 3:
Evoluția teologiei medievale (600-1300), traducere de Silvia
Palade, Iași, Editura Polirom, 2006, pp. 184-209.
2017, pp. 161-88.
Monahia Semfora GAFTON, Maica Domnului în Biserica Ortodoxă, București,
Editura Sophia, 1998, pp. 55-82.
Pr. Alexis KNIAZEV, Maica Domnului în Biserica Ortodoxă, traducere de
Lucreţia Vasilescu, Bucureşti, Editura Humanitas, 1998, pp. 137-57.
Pr. prof. Dumitru STĂNILOAE, „Învăţătura despre Maica Domnului la ortodocşi
şi catolici”, în Ortodoxia, vol. 2 (1950), nr. 4, pp. 559-609.
Pr. prof. Isidor TODORAN, „Consideraţii mariologice”, în Mitropolia Ardealului,
vol. 3 (1958), nr. 3-4, pp. 218-37.
Seminar 7
Cursul al X-lea 15 decembrie

Învățături greșite despre Maica Domnului online
Sumar 1. Erorile mariologice ale teologie catolice;
2. Atitudinea negativă a reformatorlor față de
mariologie;
3. Suprimarea cultului marial în protestantism.
11-84.
Aidan NICHOLAS, There is no Rose. The Mariology of the Catholic Church,
Minneapolis, Fortress Press, 2015.
Judith Marie GEANTLE (ed.), De Maria Numquam Satis. The Significance of
the Catholic Doctrines on the Blessed Virgin Mary for All People,
New York, Univesity Press of America, 2000.
8 / 90
Lucreţia Vasilescu, Bucureşti, Editura Humanitas, 1998, pp. 217-36. OBSERVAȚII
III. EXPRESII CULTICE ALE CONȘTIINȚEI DOGMATICE
Cursul al XI-lea 12 ianuarie

Iconografia dedicată Maicii Domnului recuperare
Sumar 1. Evoluția iconografiei bizantine;
2. Interpretarea iconografiei;
3. Specificul spațiului românesc.
Egon SENDLER, Icoanele bizantine ale Maicii Domnului, traducere de
Măriuca și Adrian ALEXANDRESCU, București, Editura Sophia,
2008, pp. 5-48.
Thomas SPIDLIK și Marko Ivan RUPNIK, Credință și icoană, traducere de Ioan
MILEA, ediția a doua,Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2008
Paul EVDOCHIMOV, Arta icoanei. O teologie a frumuseții, traducere de Petru și
Grigore MOGA, București, Editura Sophia, 2014.
Seminar 10
Cursul al XII-lea 19 ianuarie

Cultul marial online
Sumar 1. Sărbătorile închinate Maicii Donului;
2. Dimensiunea hristologică a sărbătorilor mariale;
3. Specificitatea rugăciunilor închinate Maicii Domnului;
4. Forme de manifestare a evlaviei față de Maica
Domnului.
Stephen SHOEMARKER, Fecioara Maria în credința și evlavia creștină
primară, în coll. Patristica, traducere de Lucian Filip, Iași,
Editura Doxologia, 2018, pp. 275-302.
Pr. prof. Alexander SCHMEMANN, Preasfânta Fecioară Maria, traducere de
Florin Catargiu, Bucureşti, Editura Basilica a Patriarhiei Române,
2014, pp. 100-10.
Pr. prof. Ioan G. COMAN, „Și Cuvântul trup s-a făcut”. Hristologie și
Mariologie patristică, Timișoara, Editura Mitropoliei Banatului,
1993, p. 414-26.
Pr. prof. Vasile Vlad, Temeiuri ale gândirii morale. Perspectivă teologică,
Sibiu, Editura Astra Museum, 2016, pp. 190-99.
Lucreţia Vasilescu, Bucureşti, Editura Humanitas, 1998, pp. 167-
217.
Simon Claude MIMOUNI, Les traditions anciennes sur la Dormition et
l’Assomption de Marie. Études littéraires, historiques et
doctrinales, Boston, Brill, 2011, pp. 157-96.
Pr. lect. Adrian DINU, „Cultul și sărbătorile Maicii Domnului în epoca
patristică”, în Analele Ştiinţifice ale Universităţii «Al. I. Cuza», Iaşi
9 / 90
– Teologie, vol. 6 (2001), pp. 149-62
Dragoş BUTA, „Maica Domnului în sărbătoarea Bunei Vestire”, în Teologie şi OBSERVAȚII
Viaţă, vol. 14 (2004), nr. 1-6, pp. 115-25.
Nicolae C. BUZESCU, „Panaghia Teotokos în imnografia Mineelor”, în
Ortodoxia, vol. 32 (1980), nr. 3, pp. 534-58.
———, „Teotokos şi hristologia în canoanele, stihirile, dogmaticile şi troparele
Octoihului mare”, în Ortodoxia, vol. 29 (1977), nr. 1, pp. 88-96.
Constantin PÂRVU, „Temeiuri ortodoxe ale cultului Maicii Domnului”, în Studii
Teologice, vol. 6 (1954), nr. 3-4 , pp. 189-218.
Ene BRANIŞTE, „Cinstirea Maicii Domnului în cultul ortodox şi formele ei de
exprimare”, în Ortodoxia, vol. 32 (1980), nr. 3, pp. 521-33.
Pr. prof. Viorel SAVA, „Învăţătura despre Maica Domnului şi reflectarea ei în
cultul şi iconografia ortodoxă”, în Analele Ştiinţifice ale
Universităţii «Al. I. Cuza», Iaşi – Teologie, vol. 4 (1997 – 1998), pp.
57-78
———, „Cultul Maicii Domnului în Catolicism şi Ortodoxie – studiu
comparativ”, în Analele Ştiinţifice ale Universităţii «Al. I. Cuza»,
Iaşi – Teologie, vol. 2 (1993-1994), pp. 245-61.
Protos. Paisie TEODORESCU, „Maica Domnului în Acatistul Bucuria tuturor
celor necăjiți”, în Teologie şi Viaţă, vol. 14 (2004), nr. 1-6, pp. 144-
56.
Diac. Cătălin VATMANU, „The Specificity of Orthodox Mariology reflected in the
Sacrament of Holy Unction. A Biblical, Liturgical and Patristic
Argumentation”, în Teologie şi Viaţă, vol. 22 (2012), nr. 9-12, pp.
45-55.
PREDAREA CAIETULUI DE LECTURĂ

IANUARIE
Cursul al XIII-lea 26 ianuarie

Maica Domnului și pnevmatologia
Sumar 1. Învățătura despre har și relația ei cu mariologia;
2. Comuniunea sfinților și noua înrudire câștigată prin
Hristos;
3. Maica Domnului ca model ascetic.
IPS prof. Irineu POPA, Biserica în actualitate sau actualitatea
Bisericii, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2018, pp.
93-104.
IPS Ierotheos VLACHOS, Dogmatica empirică după învățăturile prin viu grai
ale Părintelui Ioannis Romanidis, vol. 2, traducere de Tatiana
Petrache, Iași, Editura Doxologia, 2017, pp. 280-318.
Karl Christian FELMY, Dogmatica experienţei ecleziale, traducere de pr. prof.
dr. Ioan Ică, Sibiu, Editura Deisis, 1999, pp. 163-92.
Pr. prof. Boris BOBRINSKOY, Taina Preasfintei Treimi, traducere de Măriuca și
Adrian Alexandrescu, București, Editura Institutului Biblic și de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2005, pp. 118-63.
Pr. prof. Dumitru STĂNILOAE, Rugăciunea lui Iisus și experiența Duhului
Sfânt, traducere de Maria-Cornelia Ică jr., Sibiu, Editura Deisis,
2003, pp. 129-41.
Pr. prof. John MEYENDORFF, Teologia bizantină, traducere de pr. conf.
Alexandru Stan, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune
al Bisericii Ortodoxe Române, 1996, pp. 225-40.
Vladimir LOSSKY, Teologia Mistică a Bisericii de Răsărit, traducere de pr. prof.
Vasile Răducă, București, Editura Anastasia, f. an, pp. 187-201.
Concluzii
10 / 90
Note de curs
Introducere
CURSUL I
Introducere în mariologia ortodoxă
Orice biserică ortodoxă este copleşit de mulţimea de OBSERVAȚII

rugăciuni şi de gesturi de venerare aduse Maicii Domnului.
Invocată ca Născătoare de Dumnezeu, ca Pururi Fecioară sau ca
Maică a lui Dumnezeu, Preacurata este prezentă în toate
ipostazele. Numele său însoţeşte şi traversează rugăciunile,
semnele de cinstire prin închinăciuni şi prosternării înaintea
icoanelor ei sunt de multe ori mai numeroase decât înaintea
Fiului ei, Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Evident, în icoană, în
rugăciune şi în cântare, niciodată nu este separată de Cuvântul
lui Dumnezeu care a luat trup din trupul ei. Maica Domnului
este lăudată ca „”- cea plină de har, cea mai
cinstită, prea sfânta. Ortodocşii, o consideră lipsită de păcat
datorită Harului Divin al Bunei Vestiri şi datorită pogorârii
Duhului Sfânt asupra ei), Domnul fiind singurul născut fără de
păcat. Ortodocşii, i se roagă ca unei mijlocitoare către
Dumnezeu şi o aşează în fruntea tuturor sfinţilor. Este demn de
menţionat că în ritul ortodox de cinstire, cat şi în particular,
dragostea credincioşilor pentru Theotokos, a continuat să se
dezvolte fără a încălca dogma Bisericii, ca în cazul Catolicilor de
Apus.
Biserica primară a păstrat tăcere în jurul tainei Fecioarei
Maria. Numai datorită ereticilor, care au căutat să rupă unitatea
Persoanei Mântuitorul Hristos, s-a ajuns la proclamarea
solemnă a învăţăturii despre Născătoarea de Dumnezeu
Theotokos. Acest lucru arată că până la sinodul III ecumenic,
nimeni nu se îndoia că Preacurata Maria este Maica Logosului
înomenit şi că ea a rămas pentru totdeauna Fecioară şi Maică.
Evident că în aceste circumstanţe Biserica n-a făcut decât să
precizeze doar ceea ce Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie au scos
în relief, adică calitatea ei de Născătoare de Dumnezeu, pururi-
fecioria ei şi preacinstirea ei. Toate aceste adevăruri pun în
evidenţă dumnezeirea Mântuitorului, adică a Fiului lui
Dumnezeu înomenit. Orice deviere, minimalizare şi exagerare
privitoare la Maica Domnului sunt consecinţele devierilor
hristologice ale ereticilor. Datorită acestui fapt Maica preacurată
a fost făcută moştenitoare a slavei şi a demnităţii supranaturale
ce decurg din naşterea ei şi să poarte întâietatea în toate.
Cuvântul lui Dumnezeu pentru înomenirea sa a ales să-i fie
mamă cea mai curată dintre toţi oamenii şi cea mai sfântă dintre
toţi, de aceea Preacurata a devenit receptacolul Naturii divine de
necuprins. Pentru această taină supranaturală a întrupării
Fecioara a fost aleasă înainte de veci şi „hirotonită slujitoare a
acestei taine”.
Între dogma despre Mântuitorul Iisus Hristos, Fiul lui
Dumnezeu întrupat, și învățătura de credință referitoare la
11 / 90
Preasfânta Născătoare de Dumnezeu și Pururea-Fecioara Maria,
există o legătură unică și indisolubilă, de care trebuie să se țină
seama în orice demers teologic și în orice interpretare a
spiritualității ortodoxe. La fel, există o rădăcină comună a
tuturor ereziilor hristologice și mariologice: împărțirea
Persoanei Mântuitorului Hristos, cu inteția nedeclarată de a
privi firea umană ca autonomă sau sufiecientă sieși,
impermeabilă la lucrarea de transfigurare pe care Fiul întrupat,
nedespărțit de Duhul Sfânt, a săvărșit-o prin Jertfă și Înviere.
De aici și până la a considera că Maica Domnului a născut doar
pe omul Iisus mai este doar un pas, care are consecințe
dramatice pentru ambele dogme.
O a doua premisă a cursului de față o reprezintă motivația
reformatorilor din secolul al XVI-lea de a respinge cultul Maicii
Domnului și anumite excese mariologice ale teologie scolastice
medievale, care aveau să fie amplificte în secolul al XIX-lea și al
XX-lea. Toate aceste excese trădează o concepție antropo-
centrică, transferată din hristologie în mariologie, care va
culmina cu situarea Sfintei Fecioare Maria în teologie și
spiritualitatea catolică pe un loc, ce tinde să o separe atât de
Biserică, cât și de Fiul ei dumnezeiesc.
Maica Preacurată, cea neîntinată şi preaplină de toată
sfinţenia, cea care este „adâncul de taină” şi care a avut rolul
considerabil în iconomia mântuirii neamului omenesc, nu poate
fi preacinstită decât în rugăciune şi contemplaţie, cum spune
Sfântul Andrei Criteanul: „Fii milostivă, Fecioară primitoare de
Dumnezeu şi născătoare a vieţii, nouă cari îndrăznim să
scrutăm adâncul tainelor ascunse în legătură cu tine şi cari
încercăm să înţelegem lucrările dumnezeeşti sădite în tine de
adâncul necuprins al judecăţilor dumnezeeşti”. Astfel, numai cu
ajutorul ei puten încerca să ne apropiem întrucâtva de „bogăţiile
şi strălucirile neînchipuite ale Stăpânei noastre”, cu
convingerea că „Maica Domnului cuprinde în sine şi ne dă nouă
şi mai mult decât ar putea oricine să exprime şi să cugete”.1
Desigur, Maica Domnului constituie un subiect inepuizabil de
meditaţie şi trăire, curăţia, darul şi chemarea ei de a purta în
pântece şi a naşte pe Mântuitorul Hristos, fiind inegalabile şi
unice pentru lumea aceasta. Astfel, fecioria în naştere şi după
naştere, plinătatea de har, sunt darurile cu care Dumnezeu a
înzestrat pe Fecioara Maria, înaintea căreia toate se pleacă şi se
închină cu veneraţie ca Maicii Stăpânului lumii, Mântuitorul
Iisus Hristos. Astăzi, mai mult ca oricând lumea are nevoie de
sprijinul şi ajutorul Maicii Domnului, actualitatea ei regăsindu-
se într-un spectru divers al perspectivelor: teologice,
antropologice, spirituale, istorice, literare şi artistice. În diverse
părţi ale lumii a început de câtva timp să se nască o fervoare
deosebită manifestată prin studii, colocvii, simpozioane şi
analize dedicate persoanei Preasfintei Fecioare dintr-o
perspectivă istorică, biblică, patristică, liturgică. Mulţi cred din
ce în ce mai mult că „aprofundarea teologică intereclezială
despre misterul marian” poate fi ceea ce Fericitul Augustin
vedea în Maica Domnului o „Mater unitatis” a lumii creştine de
astăzi. Astfel, învăţătura Bisericii noastre despre Preasfânta
Fecioară este în esenţa ei, veritas biblica, veritas antiqua, care
1 Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Maica Domnului ca mijlocitoare..., p. 93.
12 / 90
nu conţine nici un argument sau motiv de dezbinare. Ea este
mai degrabă o interfaţă fundamentală şi modelul unităţii
ecumenice al Trupului tainic al Domnului. Alcătuind această
lucrare dorim să urmărim cu smerenie să redăm adevăratul chip
al Născătoarei de Dumnezeu şi al temeiului deplinei cinstiri a ei.
Evident, din perspectivă ortodoxă, Născătoarea de Dumnezeu
nu poate fi decât „Mater unitatis” întrucât ea exprimă chipul
deplinătăţii orizontului teologiei răsăritene ca „Mater veritas”.
Învăţătura despre Maica Domnului reprezintă în Ortodoxie
baza dogmei despre mântuirea neamului omenesc. Fiul lui
Dumnezeu s-a născut ca Om, de la Duhul Sfânt şi din Fecioara
Maria, depăşind legile naşterii oameneşti. Evanghelia Sfântului
Luca ne pune în lumină legitimitatea cultului preacinstirii
Maicii Domnului, deoarece prezintă modul în care Fiul lui
Dumnezeu, la plinirea vremii, S-a coborât din ceruri şi S-a
întrupat, făcându-se om deplin, cu trup şi suflet cuvântător. Mai
înainte, Dumnezeu a trimis pe îngerul său la Fecioara Maria ca
să-I ceară consimţământul ca să fie mamă Fiului Său. În felul
acesta, Dumnezeu a voit ca după cum o femeie, Eva, a adus
moartea în lume, prin neascultare şi revoltă, tot o femeie,
Fecioara Maria, să participe la dăruirea vieţii, prin ascultare şi
supunere faţă de voia Sa sfântă. Astfel, arhanghelul Gaviile se
face părtaş la marea taină a venirii Fiului lui Dumnezeu în lume,
încredinţându-o că Duhul Sfânt se va pogorâ peste dânsa şi
puterea Celui PreaÎnalt o va umbri, iar Sfântul Care Se va naşte
din pântecele ei feciorelnic, Fiul lui Dumnezeu se va chema.
Înţelegând voia lui Dumnezeu, Fecioara Maria se smereşte pe
sine, acceptând vestea datorită minunii, care s-a petrecut prin
cinstitul ei trup, în numele întregii firi omeneşti, mijlocind astfel
la mântuirea oamenilor, prin credinţa şi ascultarea sa liberă,
devenind noua Evă, Mama celor vii. Credinţa totală a Sfintei
Fecioare, în vestirea dată ei de Dumnezeu prin înger, a însemnat
o unire spirituală cu El şi coincide cu cea mai mare smerenie.
Răspunsul ei arată încrederea ei nu numai în faptul că din ea se
naşte Fiul Celui PreaÎnalt, ci şi în faptul minunat în care se va
săvârşi aceasta. Deşi era hotărâtă să rămână fecioară, Ea
primeşte să fie Maică, primeşte ceea ce-i cere Dumnezeu cu o
încredere totală, dar şi cu smerenie, care o face să se supună fără
clintire voii Domnului. Zămislirea cea fără de prihană a Fiului
Celui Preaînalt, prin pogorârea Duhului Sfânt asupra Fecioarei
Maria, şi naşterea Sa, fără a rupe peceţile fecioriei Maicii Sale,
reprezintă temeiul fundamental al preacinstirii Maicii
Domnului în cadrul cultului Bisericii lui Hristos.
Preasfânta Fecioară este chipul integralităţii adevărului de
credinţă, ceea ce înseamnă că discursul mariologic ortodox
implică adevărul de credinţă în integralitatea deplinei sale
revelări în Sfânta Scriptură şi în dinamica tradiţiei. Bulgakov
afirma, referitor la cinstirea Maicii Domnului:
„Creştinismul numai cu Hristos, fără Maica Domnului, e în
fiinţa sa o altă religie decât Ortodoxia, iar protestantismul s-
a separat de Biserică nu prin învăţăturile sale greşite şi prin
amputările sale arbitrare, ci mai cu seamă şi în chip esenţial
prin lipsa unui sentiment faţă de Maica Domnului”.
13 / 90
Note de curs
Secțiunea I
CURSUL AL II-LEA
Învățătura vechi-testamentară despre Maica Domnului
Întreg Vechiul Testament este o pregătire a trupului lui

Hristos, a Bisericii, a mediul unirii cu Dumnezeu şi înainte de OBSERVAȚII
toate o pregătire a Celei care trebuia să dea cu împrumut firea sa
umană ca să se poată săvârşi taina Întrupării. Sfântul Grigorie
Palama, explicând sfinţenia Maicii Preacurate, spunea că s-a
realizat prin curăţiri succesive ce au avut loc în firea strămoşilor
ei şi apoi şi în propria ei fire, începând din clipa zămislirii sale în
pântecele Sfintei Ana. Fără să fie apanajul vreunui privilegiu
omenesc sfinţenia Fecioarei nu înlătură libertatea sa, deoarece
nu se datorează unei intervenţii speciale a lui Dumnezeu, „ci
pentru că a fost păzită curată de orice întinare cu păcatul”.
Dimpotrivă, Maica Domnului, reprezentând tocmai această
libertate pe care Eva strămoaşa a pierdut-o prin păcat.
Răspunsul omenesc al Preacuratei Stăpâne, dat voinţei lui
Dumnezeu, a făcut ca
„înomenirea Cuvântului să fie nu numai lucrarea Tatălui, a
puterii sale şi a Duhului Său, ci şi lucrarea voinţei şi a
credinţei Fecioarei. Fără consimţământul celei Neprihănite,
fără ajutorul credinţei ei, acest plan ar fi fost tot atât de
nerealizabil ca şi lipsa de intervenţie a celor trei persoane
dumnezeieşti în actul Întrupării. Dumnezeu, deci, numai
după ce a învăţat-o şi a convins-o, o ia ca Mamă şi-i ia cu
împrumut trupul pe care ea binevoieşte să i-L împrumute.
Aşadar, după cum El s-a întrupat în mod liber, tot aşa, voia
ca şi Maica sa să-L nască în chip liber şi de bună voie”.2
Fără îndoială omul Vechiului Testament rămâne totuşi

incapabil să iasă din cercul vicios plăcere – durere. Plăcerea
pentru el este potrivnică raţiunii şi se mişcă spre lucrurile
sensibile, iar prin mijlocirea simţurilor, atrage după sine, prin
rânduiala divină, durerea ca un antidot.3 Tocmai în acest cerc
intervine Fiul lui Dumnezeu oferind posibilitatea limitării şi
depăşirii plăcerii, aşa cum a fost în cazul fericiţilor Ioachim şi
Anei. Aceştia au dat naştere fiicei lor Maria, care este fericitul
rod al rugăciunii, nu al plăcerii.4 Din aceştia Preasfânta Fecioară
s-a născut cu păcatul strămoşesc ca toţi oamenii, dar având în
vedere chemarea cu totul aparte pe care o avea de îndeplinit,
printr-o lucrare curăţitoare harică specială asupra înaintaşilor
Preasfântei Fecioare şi apoi printr-un har special acordat ei de
Dumnezeu la naştere, Fecioara va birui slăbiciunile firi, ţinând
păcatul originar într-o stare de pură potenţialitate fără a-l
actualiza în păcate personale. Această curăţenie harică, care se
2 N. Cabasila, Omilii mariale..., p. 463.
3 SF. MAXIM, Răspunsuri către Talasie, Filocalia 3..., pp. 310-3.
4 P. Nellas, Omul animal îndumnezeit..., p. 112
14 / 90
apropie mai degrabă de starea de curăţenie a drepţilor Vechiului
Testament, deşi mult superioară acestora, este desăvârşită la
Bunavestire, când, prin lucrarea Sfântului Duh, Fecioara este
curăţită de păcatul originar şi sfinţită, „umplându-se de tot
harul”, iar prin întruparea Fiului ea se uneşte cu Dumnezeu
într-un mod atât de intim, încât dintre făpturile raţionale n-a
ajuns vreodată într-o astfel de apropriere şi intimitate cu
Dumnezeu.
„Tatăl, scrie Sfântul Ioan Damaschin, dinainte a prevăzut-o,
apoi profeţii au vestit-o prin Duhul Sfânt apoi puterea
sfinţitoare a Duhului a cercetat-o, a curăţit-o şi a sfinţit-o ca
să spunem aşa, a udat această ţarină.”
La fel în troparul de la Bunavestire se spune:
„Sufletul mi l-a curăţit, trupul mi l-a sfinţit, Biserică
încăpătoare de Dumnezeu m-a făcut pe mine, cort de
Dumnezeu împodobit, locaş însufleţit m-a făcut venirea
Preasfântului Duh şi curată Maică a Vieţii”.
Deci Fecioara Maria este „plină de dar” într-un mod culminant
şi mai deplin decât oricare dintre oameni, astfel că
„o sălăşluire mai perfectă şi mai deplină a Sfântului Duh în
creatură, în oameni sau în îngeri, decât aceea care s-a produs
în Maica Domnului este de neconceput”.
Fecioara Maria este împlinirea profeţiilor din Vechiul
Testament, deşi se deosebeşte de tipurile prezentate de acesta
deoarece Vechiul este numai o umbră a realităţilor viitoare.
Astfel Preacurata nu este o realitate viitoare, ci una prezentă,
posedând în ea însăşi o valoare veşnică. Dacă vorbim de mana
care s-a dat ca hrană iudeilor în pustie, Fecioara Maria, prin
naşterea Fiului ei, face ca această pâine cerească să fie reală în
viaţa lumii şi absolut necesară pentru mântuire.
Adevărul naşterii feciorelnice a Maicii Domnului este
consemnat în paginile Sfintei Scripturi din cartea Facerii şi până
în Apocalipsă. Textele nu sunt prea multe dar mărturia Sfintei
Scriptură vorbeşte despre marea taină a Fiului lui Dumnezeu
înomenit. Legământul Vechiului Testament a avut tocmai acest
scop de a pregăti pe cea care avea să devină Maică a
Dumnezeului nostru, Feciaora Maria, strănepoata împăratului
David. Tot ceea ce s-a făgăduit în Vechiul Testament, cu privire
la venirea Mântuitorului, s-a împlinit în ziua Buneivestiri. Deşi e
vorba despre o împlinire a tainei celei din veac ascunsă, trecerea
de la o lume la alta, de care este legată şi taina Fecioarei, totuşi
nu reprezintă o linie continuă, ci un salt care se săvârşte printr-o
naştere feciorelnică în afara desfăşurării fireşti a vieţii omeneşti.
Desigur, această lucrare nu anulează viaţa în cuprinsul căreia ea
apare, de aceea ea constituie un semn sau o minune în raport cu
firea lucrurilor.5
Fecioara Maria şi rolul ei în istoria mântuirii sunt prevestite
încă din primele cărţi ale Vechiului Testament, întreaga tradiţie
patristică confirmând acest lucru. Astfel Preacurata este
reprezentată în trei mduri în Vechiul Testament. Primul priveşte
o interpretare alegorică a textelor, utilizată mai ales de
5Pr. prof. Ilie Moldovan, Învățătura Sfintei Scripturi despre Preacurata Fecioară
Maria și implicațiile ei religios morale..., p. 470.
15 / 90
imnografi şi predicatori, de exemplu Rugului Aprins şi Mireasa
din Cântarea Cântărilor. Alte texte au fost interpretate de
Părinţi în sens tipologic ca de pildă paralela dintre Eva şi
Fecioara Maria. Această interpretare tipologică este foarte des
folosită în cultul Bisericii, în imnle de laudă adresate Fecioarei
Preacurate.
Prima profeţie din cartea Facerii, numită şi

Protoevanghelie, ne vorbeşte despre Feciaora Maria, femeia
care prin sămânţa ei va zdrobi capul şapelui:
„Duşmănie voi pune între tine şi între femeie, între sămânţa
ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei
înţepa călcâiul”.6
Personajul care va zdrobi capul şarpelui, exprimat prin

pronumele „hu”, este cel ieşit din sămânţa femeii, Cel care va
zdrobi capul şarpelui. Sfinţii Părinţi recunosc unanim în această
profeţie o primă referire la Fecioara Maria în Vechiul
Testament. Desigur, prin această profeţie, Dumnezeu face
cunoscută voia Sa de a răscumpăra neamul omenesc din păcat şi
ridicarea lui deasupra robiei lui satan.7 Astfel, hotărârea lui
Dumnezeu-Tatăl ca Fiul Său cel iubit să se întrupeze în Fecioara
Maria a fost veşnică, Cel Atotştiutor cunoscând mai dinainte
căderea oamenilor, dar şi mântuirea lor. Evident, păcatul
neascultării lor le-a adus pierderea harului divin şi apoi moartea
fizică, stare din care numai Fiul lui Dumnezeu, care se va
întrupa din Sfânta Fecioară, îi va scoate prin jertfa şi învierea Sa
din morţi. Pornind de la acest text Biserica va dezvolta o paralelă
între prima Evă, prin care a venit ispita căderii, şi a doua Evă,
Maica Domnului, prin care a venit Răscumpărătorul neamului
omenesc.
Purtarea de grijă a lui Dunezeu lucrează în chip minunat în
aşa fel că precum prin femeie a venit căderea, tot prin femeie să
vină şi ridicarea din osânda morţii şi robia diavolului. Sfântul
Apostol Pavel se referă la această profeţie atunci când zice:
„Făgăduinţele au fost rostite lui Avraam şi urmaşului său. Nu
zice şi urmaşilor - ca de mulţi - ci ca de unul singur; şi
urmaşului său care este Hristos”.8 Prin urmare profeţia s-a
împlinit în Mântuitorul Iisus Hristos, ca Mesia şi în Maica Sa,
cea care L-a născut fără de bărbat.9
Profetului Isaia, referindu-se la Fecioara Maria, a

prorocit:
„Pentru aceasta Domnul meu vă va da un semn: Iată
Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema
numele lui Emanuel”.10
6 Facere, 3, 15.
7 Redarea sub forme diferite ale pronumelui personal, persoana a III-a singular,
care în originalul ebraic şi în Septuaginta e la genul masculin, iar în Vulgata la
genul feminin sau neutru, nu poate schimba sensul general al profeţiei.
Deoarece textele mesianice din Vechiul Testament prevestesc eliberarea omului
prin Întruparea lui Mesia, realizarea mântuirii noastre se face de către
Dumnezeu Omul, şi nu din partea creaturii Sale.
8 Galateni 3, 16.
9 Emilian Cornițescu, Temeiuri ale preacinstirii Maicii Domnului..., p. 494.
10 Isaia 7, 14.
16 / 90
Isaia a rostit această profeţie în timpul regelui Ahaz. Sfântul
Evanghelist Matei este primul care aminteşte de această profeţie
şi arată împlinirea ei:
„Acestea toate s-au făcut ca să se împlinească ceea ce s-a
spus de Domnul prin prorocul care zice: Iată Fecioara va
avea în pântece şi va naşte Fiu şi vor chema numele lui
Emanuel, care se tâlcuieşte: Cu noi este Dumnezeu”.11
Fecioara Mariei este singura care naşte în feciorie, zămislirea şi

naşterea Fiului ei fiind cu totul mai presus de fire. Deoarece Fiul
lui Dumnezeu nu s-a născut din sămânţă omenească, ci prin
înrâurirea Duhului Sfânt, profetul Isaia, care a prevestit multe
momente din viaţa Mântuitorului, a prezis zămislirea şi naşterea
Lui în chip suprafiresc din Fecioara Maică. Fiind insuflat de
Duhul Sfânt, profetul nu se tulbură că o fecioară naşte, ci în
viziunea lui acest lucru este dumnezeiesc şi depăşeşte puterea de
înţelegere umană, fiind de domeniul semnelor lui Dumnezeu.
Acelaşi lucru este se poate spune şi despre cuvântul
Emanuel, care desemnează pe Fiul lui Dumnezeu, nu pe fiul
regelui Ahaz, căruia Isaia i-a adresat profeţia.12
Cuvintele profetului Isaia sunt de bază pentru theotokologie,
pe el sprijinindu-se atât naşterea supranaturală a lui Mesia,
dintr-o Fecioară, cât şi alegerea pentru acest fapt a unei fecioare
din neamul lui David. Deci, Cel ce se va naşte din fecioară va
aboli separaţia dintre om şi Dumnezeu, restabilind unitatea
primordială tulburată şi slăbită de păcat. De asemenea, Cel
născut din Născătoarea de Dumnezeu are origine davidică şi
puterea lui Mesia. El are Duhul Domnului şi eliberează pe
oameni din păcatul lui Adam.
Toate aceste profeţi ale lui Isaia întregesc imaginea
Mântuitorului şi a Maicii Sale, descoperite prin Duhul Sfânt şi
confirmate de Sfintele Evanghelii.13
O altă profeţie importantă o găsim la profetul Miheia:

„Şi tu, Betleeme, Efrata, mic eşti între miile lui Iuda, din tine
va ieşi Stăpânitor peste Israel, iar obârşia Lui este dintru
început, din zilele veşniciei. Pentru aceasta îi va lăsa până în
vremea când aceea ce trebuie să nască va naşte”.14
La profetul Miheia, ca şi la contemporanul său Isaia, profeţia

despre Preasfânta Fecioară este inseparabilă de cea despre
Mesia. Pe lângă aceasta constatăm şi faptul că atât maternitatea
ei mesianică, cât şi rolul ei ţin de planul lui Dumnezeu. Această
profeţie indică nu numai locul, data şi contextul general în care
va veni Mesia, ci şi persoana aleasă de Dumnezeu, ca exponentă
al întregii umanităţi. Evident, nu numai textele acestor profeţii
aduc lumină asupra persoanei unice a Maicii Domnului ci însăşi
istoria poporului ales. Un exemplu în acest sens îl prezintă
cartea Regilor prin menţionarea mamei regelui, care se suie pe
tron, cu ocazia fiecărei schimbări, ea având la curte o poziție
aparte. Deci, statutul particular al mamei regelui mesianic, este
desigur o prefigurare a locului pe care Mama Regelui Mesia,
11 Matei, 1, 22-23.
12 Emilian Cornițescu, Temeiuri ale preacinstirii Maicii Domnului…, p. 495.
13 Pr. prof. Ștefan Buchiu, Maica Domnului..., p. 89.
14 Miheia 5, 1-2
17 / 90
adică Născătoarea de Dumnezeu, l-a primit în Împărăţia Fiului
ei.15
Profetul Iezechiel a profeţit şi el despre Maica Domnului:

„Apoi m-a dus bărbatul acela înapoi la poarta cea dinafară a
templului, spre răsărit, şi aceasta era închisă. Şi mi-a zis
Domnul: Poarta aceasta va fi închisă, nu se va deschide şi
nici un om nu va intra pe ea, căci Domnul Dumnezeul lui
Israel a intrat pe ea. De aceea va fi închisă”.16
Acest text a fost interpretat de Părinţi şi teologi ca referindu-se
la pururea-fecioria Maicii Domnului, precum şi la venirea la
oameni Fiului lui Dumnezeu. Domnul se va coborî nu în baza
unei determinări exterioare, ci pe temeiul propriei Sale hotărâri,
motivată doar de bunătatea Sa. Deci, inițiativa Întrupării
aparţine exclusiv lui Dumnezeu, iar Fecioara Maria este aceea
care acceptă această venire din credinţă şi responsabilitate
pentru neamul omenesc.
Un alt text profetic referitor la Maica Domnului este acela

din psalmi:
„Stătut-a împărăteasa de-a dreapta ta, îmbrăcată în haină
aurită şi prea înfrumuseţată”.17
Profeţia are şi o dimensiune eshatologică ceea ce demonstrează

că teotokologia se referă nu doar la viaţa istorică a Fecioarei
Maria, ci şi la locul ei de cinste în Împărăţia Cerurilor. În
virtutea acestui fapt Biserica a înţeles că locul Maicii Domnului
este atât în iconomia Întrupării Fiului lui Dumnezeu, a mântuirii
neamului omenesc, cât şi în veacul viitor. Ea nu poate fi decât
de-a dreapta Celui ce a ales-o şi a pregătit-o prin Duhul Sfânt,
fiind templul a Lui, înaintea Bisericii văzute de la Cincizecime.
Nimeni şi nimic nu o poate despărţi pe Împărăteasă Maică de
Fiul ei Împăratul cerului şi al pământului. Aceasta arată că
numai de la El vine Preacuratei Sale Maici o cinstire veşnică, ce
depăşeşte întreaga creaţie, cinstirea pe care i-o aduc credincioşii
în Biserică, aşa cum a profeţit Preacurata: „iată de acum mă vor
ferici toate neamurile”.
Dacă unele profeţi se înscriu în dimensiunea catafatică a

cunoaşterii anticipate a Maicii Domnului, altele însă trimit la
dimensiunea apofatică, experimentabilă prin puterea Duhului
Sfânt, a acestei cunoaşteri. Ambele tipuri însă se prelungesc şi
amplifică în cuvintele şi faptele minunate ale Noului Testament,
ce se referă la Maica Domnului.18 În acest sens este văzut
simbolul scării lui Iacob care se referă la Maica Domnului.19
Scara este înţeleasă de Sfinţii Părinţi ca fiind mijlocul de
coborâre a lui Dumnezeu pe pământ prin Întruparea Sa.
Persoana prin care se va coborî sau se va întrupa este Maica
Domnului. Visul lui Iacob va fi confirmat de Însuşi Mântuitorul
Iisus Hristos prin cuvintele consemnate de Sfântul Evanghelist
15 Alexis Kniazev, Maica Domnului în teologia ortodoxă..., p. 49.
16 Iezechiel 44, 1-2.
17 Psalmi 44, 11.
18 Pr. prof. Ștefan Buchiu, Maica Domnului..., p. 92-93.
19 Facere 28, 12.
18 / 90
Ioan:
„Adevărat, adevărat zic vouă, de acum veţi vedea cerul
deschizându-se şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi
coborându-se peste Fiul Omului”.20
Din alt punct de vedere scara despre care se vorbeşte în visul lui
Iacob arată că prin Înomenirea Fiului Tatălui, cerul şi pământul
s-au unit din nou, aşa cum erau unite profetic prin scara lui
Iacob. Astfel că aceea prin care s-a petrecut minunea nu este alta
decât Maica Domnului. Biserica a confirmat acest adevăr prin
faptul că o numeşte, în slujbele sale, pe Maica Domnului scara
lui Iacob şi poarta cerului. Mai mult decât atât, scena
Buneivestiri, prin care visul lui Iacob s-a concretizat, este pictată
pe uşile împărăteşti ale iconostasului, ca o referire directă la
porţile Împărăţiei cerurilor, care s-au deschis prin coborârea
Fiului lui Dumnezeu în Preasfânta Sa Maică.
A doua teofanie, la fel de semnificativă ca şi prima, este

cea de pe muntele Horeb, atunci când lui Moise îi vorbeşte
Dumnezeu:
„Acolo i s-a arătat îngerul Domnului într-o pară de foc, ce
ieşea dintr-un rug; şi a văzut că rugul ardea, dar nu se
mistuia”.21
Sfinţii Părinţi au văzut în această viziune a rugului ce ardea fără
să se consume o dimensiune teotokologică a Maicii Domnului.
În Preasfânta Fecioară s-a coborât Cuvântul Tatălui cu
dumnezeirea Sa, fără ca prin aceasta firea omenească a
Preasfintei Fecioare să fie consumată de focul dumnezeirii.
Această mărturie profetică revelează realitatea unirii ipostatice,
petrecută în sânul Fecioarei, întru totul apofatică pentru mintea
omenească. Din acest apofatism al unirii ipostatice, decurge şi
apofatismul persoanei Maicii Domnului, despre care avem
certitudine atât prin ştergerea păcatului adamic în momentul
Buneivestiri, cât şi prin păstrarea ei neatinsă de păcatele
personale, prin puterea Duhului Sfânt. Focul curăţitor, care nu
consumă firea omenească, ci numai pata păcatului, este energia
veşnică, necreată pe care o va împărtăşi Mântuitorul Hristos
prin Duhul Sfânt, mai întâi celei mai alese dintre toţi oamenii,
Preacuratei Sale Maici, iar apoi în ziua Cincizecimii, Bisericii
Sale, zidită pe Întruparea, Jertfa şi Învierea Sa.
Legată în mod direct de această teofanie este şi minunea

săvârşită de Dumnezeu cu toiagul lui Aaron cel care a
odrăslit. Acest fapt minunat a fost interpretat în Biserica
Ortodoxă ca o profeţie a naşterii supranaturale a Logosului din
Preasfânta Fecioară Maria, toiagul simbolizând fecioria Maicii
Domnului.
Pe aceeaşi linie profetică, se înscrie şi minunea săvârşită de

Dumnezeu la cererea lui Ghedeon, în care lâna, fie rămâne
uscată, fie se umple de rouă, în contrast cu pământul pe care era
aşezată.22 Episodul este un semn al maternităţii divine, roua
20 Ioan 1, 51.
21 Ieşire 3, 2.
22 Judecători 6, 36-40.
19 / 90
picată peste lână o prefigura pe Fecioara Maria, Mama
Cuvântului înomenit.
Minunea trecerii prin Marea Roşie a poporului israelit

semnifică trecerea sau Paştele Domnului Hristos prin moarte, ca
om, spre înviere. În această anticipare a Botezului creştin
descoperim şi dimensiune teotokologică a naşterii
Mântuitorului. Trecerea prin mare ca pe uscat este o profeţie
despre naşterea supranaturală a Logosului din Preasfânta
Fecioară, nestricând peceţile fecioriei sale. Multiplicitatea
sensurilor profeţiiei este paradoxală şi unitară în acelaşi timp,
aşa cum Însăşi Providenţa divină este paradoxală, fără să-şi
piardă unitatea ei interioară dată în Logosul lui Dumnezeu şi în
Duhul Sfânt.
Ca loc al prezenţei inefabile a lui Dumnezeu prin Întrupare,

Preacurata Maică a lui Dumnezeu, a fost prefigurată în Vechiul
Testament şi de chivotul Legii ce poartă viaţa dumnezeiască şi
puterea de a vindeca, sau „norul” ce umple casa Domnului cu
slavă.23
Evident, fiecare din aceste profeţi s-a fixat în mintea şi inima
Bisericii, furnizând material pentru celebrările liturgice şi hrană
pentru credinţa poporului. Acest tip de imagine este real şi
întemeiat pe un adevăr adânc: acela că teotokologia este o parte
a hristologiei. Datorită acestui fapt Fecioara Maria poate fi
înţeleasă cu adevărat, iar taina ei poate fi sărbătorită cu deplină
credință, doar revelată de persoana şi lucrarea mântuitoare a
Fiului Său.24 Vechiul Testament prezintă speranţa trimiterii în
lume de la Dumnezeu a unui Mântuitor. Această venire a Celui
promis constituie nădejdea omenirii realizată în Domnul
Hristos. În virtutea acestei aşteptări se înscrie promisiunea unui
izbăvitor care traversează Alianţa şi existenţa poporului lui
Dumnezeu, fiind permanent alimentată de profeţiile
proorocilor, referitoare la trimiterea Izbăvitorului. El va fi preot
în veac după rânduiala lui Melchisedec.25 În acest context se
înscrie, de bună seamă, şi rolul Fecioarei Maria, care a fost
prefigurat în Vechiul Testament aşa cum a fost profeţită şi
venirea Fiului lui Dumnezeu în lume, la plinirea vremii. Deci,
aşa cum Dumnezeu a pregătit pe poporul lui Israel pentru
întruparea Fiului Său, aşa a vestit şi pe Maica Fiului Său. Astfel,
mărturia Sfintei Scripturi anticipează pe Preacurata Fecioară şi
misiunea ei în naşterea Fiului lui Dumnezeu. Raţiunea acestei
mărturii, cuprinsă în Sfintele Evanghelii, este de a dovedi că
Domnul s-a născut „din casa şi din seminţia lui David”.
Sintagma „fiul lui David” prezintă legătura Mântuitorului Iisus
Hristos cu Israel şi începutul Împărăţiei cerurilor. Descendenţa
Sa din David era necesar să fie prin Fecioara Maria, care este şi
ea „din casa şi din seminţia lui David”. Această prefigurare a
determinat pe exegeţii textului biblic să găsească în vechile
Scripturi ale lui Israel, profeţii şi tipologii despre prefigurarea
Maicii Domnului, despre Eva, despre Înţelepciunea lui
Dumnezeu şi despre Mireasa din Cântarea Cântărilor. Însușirea
acestor prefigurări de către Biserica creştină a primelor veacuri
23 Numerii 9.
24 Pr. prof. John Breck, Sfânta Scriptură în Tradiția Bisericii..., p. 208.
25 Psalmi 109, 4.
20 / 90
a fost foarte importantă în cunoaşterea adevărului despre
zămislirea şi naşterea Mântuitorului Hristos şi despre cinstirea
Maicii Domnului.
Vechiul Testament înfăţişează pe Preacurata Stăpână ca pe
un element central, având menirea de a fi cea prin care se
realizează speranţa trimiterii în lume de la Dumnezeu a unui
Mântuitor. Această venire a celui promis de Cel de sus constituie
principiul istoriei omenirii care se realizează în Domnul Hristos.
În virtutea acestei aşteptări se înscrie promisiunea unui
izbăvitor care traversează Alianţa şi existenţa poporului lui
Dumnezeu, fiind permanent alimentată de profeţiile
proorocilor, referitoare la timiterea lui Izbăvitorului. El va fi
preot în veac, dup rânduiala lui Melchisedec.26 În acest context
se înscrie de bună seamă şi rolul Fecioarei Maria, care a fost
prefigurat în Vechiului Testament aşa cum a fost profeţită şi
venirea Fiului lui Dumnezeu în lume, la plinirea vremii. Şi aşa
cum Dumnezeu a pregătit pe poporul lui Israel pentru
întruparea Fiul său, aşa a vestit şi pe Maica Fiului Său. Astfel,
mărturia Sfintei Scripturi anticipează pe Preacurata Fecioară şi
misiunea ei în naşterea Fiului lui Dumnezeu. Raţiunea acestei
mărturii, cuprinsă în Evangheliii, este de a dovei că Domnul s-a
născut, „din casa şi din seminţia lui David”. Sintagma „fiul lui
David”27 din Sfintele Evanghelii prezenta legătura Mântuitorului
Iisus Hristos cu Israel şi începutul Împărăţiei. Descendenţa sa
de David era necesar să fie prin Fecioara Maria, care este şi ea
„din casa şi din seminţia lui David”. Această prefigurare a
determinat pe exegeţii textului biblic să găsească în vechile
Scripturi ale lui Israel, profeţii şi tipologii despre prefigurarea
Maicii Domnului, despre Eva, despre Înţelepciunea lui
Dumnezeu şi despre Mireasa din Cântarea Cântărilor. Însuşirea
acestor prefigurări de către Biserica creştină a primelor veacuri
a fost foarte importantă în cunoaşterea adevărului despre
zămislirea şi naşterea Mântuitorului Hristos şi despre cinstirea
Maicii Domnului.
26 Psalmi 109, 4.
27 Matei 1, 1.
21 / 90
Note de curs
Secțiunea I
CURSURILE III-V
Învățătura nou-testamentară despre Maica Domnului
În Noul Testament nu se vorbeşte numai despre pregătirea

divină pentru naşterea Fiului lui Dumnezeu, ci şi despre OBSERVAȚII
alegerea, chemarea şi sfinţirea de către Dumnezeu a Fecioarei
Maria. Sfântul Apostol Pavel vorbeşte despre Fiul lui Dumnezeu
născut „la plinirea vremii” şi „născut din femeie sub lege”.28
Chemarea şi răspunsul Preacuratei Maicii este conform celor
spuse de Psalmistul David:
„Iată, precum sunt ochii robilor la mâinile stăpânilor lor, precum
sunt ochii slujnicei la mâinile stăpânei sale, aşa sunt ochii noştri
către Domnul Dumnezeul nostru, până ce Se va milostivi spre
noi”.29
Cuvintele Preasfintei Fecioare Maria: „Iată roaba Domnului”

depăşesc simpla acceptare a planului dumnezeiesc, ele înscriu în
trupul ei fecioresc darul suprem al lui Dumnezeu față de neamul
omenesc. Da-ul Preacuratei Stăpâne răsună în toată creația într-
u glas de bucurie negrăită, asemenea cuvintelor din prologul
Sfântului Ioan Evanghestul: „Şi Cuvântul S-a făcut trup”.30
Sfântul Luca subliniază că zămislirea feciorelnică a Domnului
Iisus Hristos decurge din acest Cuvânt, iar „roaba Domnului”
devine Născătoare de Dumneze. În această taină Maica
Domnului este cea care poartă în pântecele său pe Mântuitorul
lumii, Cel în care se unește firea dumnezeiască cu firea
omenească într-un singur ipostas. Preasfânta Feciaoră Maria
devine cea prin care Dumnezeu se face om, ea fiind fericita „care
a crezut că se vor împlini cele spuse ei de la Domnul”.31
3.1.
Alegerea, pregătirea şi umplerea de har a
Preasfintei Fecioare Maria
Evangheliile menţionează în repetate rânduri numele Maicii

Domnului, numind-o Maria (Μαπία) sau Mariam (Μαπιάμ).
Acest nume trimite la un apelativ vechi, un decalc al ebraicului
Miryām ( ), nume atribuit deja în Vechiul Testament surorii
lui Moise şi Aaron.32 Numele Mariam este de asemenea folosit
frecvent nu numai de poporul evreu, ci și de popoarele păgâne.
Istoricul evreu Iosif Flaviu amintește de numele de Miriam
întâlnit destul de des în vremea sa și descoperite pe sarcofagele
28 Galateni 4, 4.
29 Psalmi 122, 2.
30 Ioan 1, 14.
31 Luca 1, 45.
32 Numeri 25, 59.
22 / 90
cu osemintele femeilor decedate. În limba egipeană, Maria
însemnă cea iubită de Dumnezeu. Cuvântul, în aramaica din
secolul I, trimite la cuvantul mar ( ), „domnul” sau „stăpanul
casei” înconjurat de slugile sale. Femininul mara (‫ ) ה‬sau
marta (‫ ) ת‬înseamnă „doamna” sau „stăpana casei”. În Noul
Testament sunt menţionate şi alte femei cu numele Maria, ele
ocupând un rol important în viața Mântuitorului Hristos.33
Alegerea, pregătirea şi umplerea de har a Preasfintei
Fecioare Maria s-a făcut de Dumnezeu înainte de crearea lumii,
fără ca Preacurata să fie scoasă din rândul creaturilor prin vreun
har special. Astfel, Dumnezeu a descoperit această taină în
Sfintele Scripturi şi a prezentat în diferite chipuri toate
elementele care vor intra în formularea dogmei teotokologice a
Bisericii. Două dintre cele patru Evanghelii relatează, în chip
deosebit, faptul minunat al naşterii Domnului nostru Iisus
Hristos de la Duhul Sfânt şi din Preasfânta Fecioară Maria.
Astfel, Sfinţii Evangheliştii Matei şi Luca prezintă naşterea
omenească a Fiului lui Dumnezeu. Mai înainte această lucrare
specială a lui Dumnezeu s-a arătat în alegerea fecioarei
preacurate, Sionul devenind, prin ea, loc al dreptăţii şi al
binecuvântării divine.34
Desigur, cel mai însemnat loc biblic în care întâlnim reunite
elementele teotokologice principale este cel din Evanghelia
Sfântului Luca.35 Cuvintele revelate de înger în această Sfântă
Evanghelie se referă direct la maternitatea divină (theotokia),
calitate unică şi irepetebilă, conferită prin har Preasfintei
Fecioare. Tot în această Evanghelie este cuprins şi cel de-al
treilea element, cinstirea pe care o va primi Preasfânta Fecioară
de la oameni în calitatea ei de Maica Lui Dumnezeu înomenit.
Elisabeta este prima persoană care o preamăreşte pe cea în care
deja se zămislise umanitatea Fiului lui Dumnezeu, aflat acum în
pântecele maicii sale, numindu-o Maica Domnului – Theotokos.
Preasfânta Născătoarea de Dumnezeu, insuflată de Duhul Sfânt,
proroceste că va fi preamărită de toate neamurile.36 Acest pasaj
evanghelic este de o maximă concentrare teotokologică, unică în
Noul Testament, suficientă pentru a fundamenta o învăţătură de
credinţă.
Maica Domnului are un loc bine definti în planul lui
Dumnezeu pentru mântuirea noastră. Astfel, când Dumnezeu a
hotărât, la plinirea vremii,
„a trimis pe Fiul său, născut din femeie, născut sub Lege, ca
pe cei de sub Lege să-i răscumpere, ca să dobândim
înfierea”. Şi pentru că sunteţi fii, a trimis Dumnezeu pe
Duhul Fiului Său în inimile noastre, care strigă: Avva,
Părinte!”.37
Sfântul Apostol Pavel, vorbind despre această mare taină a
plinătăţii timpului,38 proclamă iubirea Tatălui, trimiterea Fiului
33 Luca 8, 2; Marcu 15, 40-41; 16, 1-8; Ioan 19, 26; 20, 1-2.11-18.
34 Ieremia 31, 21-23.
35 Luca 1, 26-56.
36 Luca 1, 48.
37 Galateni 4, 4-5.
38 Expresia „plinirea vremii” (Geneză 29, 21; 1 Samuel 7, 12; Tobie 14, 5; Marcu
1, 15; Luca 21, 24; Ioan 7, 8; Efeseni 1, 10) indică nu numai încheierea unui
proces temporal, ci mai ales arată maturizarea unei perioade deosebit de
importante în aşteptarea unei înfăptuiri eshatologice. Astfel venirea Fiului lui
23 / 90
în lumea, a darul Duhului Sfânt şi pregătirea aceleia din care a s-
a născut Mântuitorului sufletelor noastre. Astfel, când oamenii
implorau ajutor cu ochii către cer,39 Dumnezeu ,,S-a arătat în
trup”40 pentru a lua asupra Sa „datoriile” lor faţă de cer, sau, în
cuvintele Scripturii: „ocările celor ce Te ocărau pe Tine au
căzut asupra Mea”.41
Dumnezeu Treime, în iubirea Sa de oameni, a plănuit din
veşnicie aceste vremuri în care Fiul Său să vină în lume „pentru
ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică”.42
Acest timp sfânt şi binecuvântat marchează momentul când
„Cuvântul, care era la Dumnezeu..., s-a făcut trup şi a locuit
între noi”.43 Deci, întrupându-se din Preasfânta Fecioară Maria,
Cuvântul Tatălui S-a făcut om şi frate al nostru. Mai înainte,
Duhului Sfânt pogorându-se peste Preacurata Născătoarea de
Dumnezeu a arătat în ea plinătatea harului, plăsmuind în sânul
ei feciorelnic natura omenească a Mântuitorului Hristos. Astfel,
venirea Logosului la ai săi a descoperit, fireşte, taina iubirii
divine prin care s-a arătat intrarea Celui Veșnic în timp şi
răscumpărarea timpul însuşi. De acum lumea, crecetată de
Creatorul ei, se umple de dumnezeire şi trăieşte „timpul
mântuirii”.
Zămislirea Fiului lui Dumnezeu în pântecele Preasfintei
Fecioare conturează începutul tainic al Bisericii, întrucât Maica
Domnului este Biserică sfinţită şi rai cugetător. Concret, firea
umană a Domnului, luată din firea umană a Preacuratei Maici,
s-a unit desăvârşit cu firea divină a Logosului în pântecele
dumnezeiesc al Preasfintei. În acel moment Maica Domnului
devine catedrală divină în care Fiul lui Dumnezeu se hirotonşte
arhiereu şi transmite firii sale umane harul pascal al mântuirii.
Deci, Fiul lui Dumnezeu S-a arătat în lume cu trupul luat din
Fecioara Maria, Preacurata devenind astfel părtaşă la cele ale
Tatălui.44 Această ipostază a Preasfintei Fecioare este confirmată
de Mântuitorul Însuşi când, aflându-Se pe Cruce, avea să o
declare pe preacurata Fecioară ca „Maică a Bisericii”.45
E o realitate că, la „plinirea vremii”, adică a venirii
mântuitoare a lui Emanuel, aceea care din veşnicie era destinată
să-i fie Mamă exista deja pe pământ. Ea precede venirea Fiului
lui Dumnezeu, Soarelui dreptăţii în istoria neamului omenesc.
Prezenţa ei în Israel, foarte smerită şi discretă, a trecut aproape
neobservată de contemporani, dar a strălucit divin înaintea
Celui Preaînalt, care a ales-o să fie Maică a Fiului său. El a
pregătit pe fericita sa Maică să fie „fiică a Sionului”,46 ca una
care a participat la împlinirea planului mântuitor ce
îmbrăţişează întreaga istorie a omenirii. Astfel, în taina
Cuvântului înomenit din Preasfânta Fecioară se clarifică şi se
Dumnezeu în lume dovedeşte, pe de o parte că El pune capăt timpului făgăduit

celor din Vechiul Testament, iar pe de altă parte că acest timp şi-a atins punctul
culminant în venirea Lui, ca Unul Născut care împlinește făgăduinţa divină şi
desăvârşeşte legea veche.
39 Psalmi 120, 1-2.
40 1 Timotei 3, 16.
41 Psalmi 68, 11.
42 Ioan 3, 16.
43 Ioan 1, 1,14.
44 Luca 2, 49.
45 Ioan 19, 26-27.
46 Sofonie 3, 14; Zaharia 2, 14.
24 / 90
luminează taina omului şi chemarea sa în planul mântuirii. Cea
care a împlinit această excepţională chemare de a fi „fiică a
neamului omenesc” este Maica Domnului. Astfel, numai în
misterul Fiului ei, Mântuitorul Hristos, se luminează deplin şi
taina ei.
Legătura Maicii Domnului cu Mântuitorul Hristos şi cu
Biserica are o dublă semnificaţie. Fecioara Preacurată are un rol
considerabil în taina mântuirii neamului omenesc şi în
eshatologia celor ce cred în Fiul ei. Deci, devenind „prefigurarea
Bisericii... în ordinea credinţei, a iubirii şi a unirii desăvârşite
cu Mântuitorul Hristos”,47 Fecioara Maria „a fost înaintaşa”
mântuirii noastre ceea ce înseamnă că atât ea, cât şi Biserica
întrunesc în sine condiţia de mamă şi fecioară. Ea este Fecioara
care pe de o parte „păzeşte neatinsă şi curată credinţa faţă de
Mirele ei”, iar pe de altă partea ea este aceea care
„devine şi mamă, pentru că... naşte la o viaţă nouă şi
nepieritoare pe fiii zămisliţi de la Duhul Sfânt şi născuţi din
Dumnezeu prin taina Sfântului Botez”.
Desigur, toate acestea trebuie văzute împlinite într-un proces
eshatologic în care Preacurata Fecioară Maria continuă să
meargă înaintea poporului lui Dumnezeu, înaintând spre
Împărăţia cerurilor. Minunata ei ocrotire şi mijlocirea ei la
Mântuitorul Hristos, este un punct constant de referinţă pentru
întregul neam omenesc, ea fiind împlinirea eshatologică a
Bisericii. În felul acesta Biserica îşi atinge în Preacurata Fecioară
desăvârşirea, care o face să fie fără pată şi zbârcitură.48 În ceruri
lângă Fiul ei, Preacurata Fecioară Maria a trecut pragul dintre
credinţă şi vederea „faţă în faţă”,49 fără să înceteze să fie Mama
tuturor celor care străbat încă drumul credinţei spre Împărăţia
cerurilor. Dacă credincioşii uniţi în Trupul Domnului îşi ridică
ochii în Sfânta Liturghie spre ea, o fac pentru că ea „l-a născut
pe Fiul Tatălui pe care Dumnezeu l-a rânduit primul născut
dintre mulţi fraţi”,50 şi pentru că la naşterea şi la creşterea lor ea
participă cu iubirea ei de mamă.
Preasfânta Fecioară Maria fost permanent aproape de Fiul ei
Mântuitorul Hristos, de la zămislirea lui în pântecele ei şi până
la răstignirea pe cruce. Mai înainte de momentul răstignirii
Sfântul Evanghelist Luca ne-a consemnat momentul în care o
femeie din popor a grăit cu glas mare în auzul tuturor,
adresându-se Mântuitorului: „Fericit este pântecele care Te-a
purtat şi fericiţi sunt sânii pe care i-ai supt!”.51 Cuvintele
consemnate de Sfântul Evanghelist scot în evidenţă rolul Maicii
Domnului în actul întrupării şi lauda ei pentru această mare
chemare de a fi Născătoare de Dumnezeu. Redând această
mărturisire în care Fecioara Maria e prezentă ca Mamă, Sfântul
Luca arată rolul Precuratei în planul mântuirii Fiului lui
Dumnezeu. Fecioara Preasfântă a purtat în sânul ei pe Fiul
Tatălui, pe care L-a născut şi L-a hănit cu gijă de mamă, aşa cum
se referă femeia din mulţime. Fireşte, datorită zămislirii în
47 Sf. Ambrozie, Expos. Evang. sec. Lucam, II, 7, CSEL 32/4, 45; De
Institutione Virginis, XIV, 88-89, PL 16, coll. 341.
48 Efeseni 5, 27.
49 1 Corinteni 13, 12.
50 Romani 8, 29.
51 Luca 11, 27.
25 / 90
pântecele ei şi în virtutea acestei maternităţii, Fiul Celui
Preaînalt52 este cu adevărat Fiu al omului. El a luat firea
omenească din Preacurata Fecioară Maria pe care a unit-o cu
firea divină în ipostasul său şi s-a făcut om.53 La această
binecuvântare aclamată de femeie pentru Maica lui după trup,
Mântuitorul îi răspunde semnificativ: „Aşa este, dar fericiţi sunt
cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc”.54 Deci,
Domnul trece de la viziunea maternităţii înţeleasă ca legătură
omenească, la relaţia tainică spirituală care se formează între
Dumnezeu şi om din ascultarea şi păzirea poruncilor lui
Dumnezeu. Aceaşi precizare spirituală o face Mântuitorul, când i
se anunţă că
„Mama ta şi fraţii tăi sunt afară şi vor să te vadă”, El
răspunde: „Mama mea şi fraţii mei sînt aceia care ascultă
cuvântul lui Dumnezeu şi îl împlinesc”.55
Aceste afirmaţii ale Mântuitorului se înscriu pe linia celor spuse
de el la doisprezece ani, când se afla în templu şi era căutat de
Fecioara Maria şi de Dreptul Iosif. Evident, acum Fiul Fecioarei
era ocupat total şi exclusiv „cu cele ale Tatălui”.56 Deci, El vestea
Împărăţia lui Dumnezeu şi cele ale Tatălui, dând o dimensiune
nouă şi un nou sens oricărei relaţii umane.
În această perspectivă a Împărăţiei lui Dumnezeu,
întemeiată de Mântuitorul Iisus Hristos, însăşi maternitatea
divină a Precuratei Fecioare are un alt sens. Astfel, această
maternitate nouă şi diferită despre care vorbeşte Domnul
ucenicilor se referă în mod cu totul deosebit la Maica Sa, ea fiind
cea dintâi care a ascultat cuvântul lui Dumnezeu şi l-a păzit, cum
a spus şi fericita Elisabeta: „fericită este aceea care a crezut că
se vor împlini cele spuse ei de la Domnul”.57 În acest context, în
răspunsul său la cuvintele femeii din mulţime, Mântuitorul se
referă la Maica sa. Născătoarea de Dumnezeu este singura
vrednică de această binecuvântare prin faptul că pe de o parte
este Mama Lui după trup,58 iar pe de altă parte pentru că din
momentul Buneivestiri ea a primit cuvântul lui Dumnezeu, a
crezut în el, a fost ascultătoare faţă de cele vestite ei de la
Domnul şi a păstrat aceste cuvinte în inima ei, împlinindu-le cu
toată evlavia, credinţa şi iubirea.59 Aşadar, fericirea promisă de
Mântuitorul nu se opune acelei fericiri formulate de femeia din
mulţime.
Fecioara Mamă este slujitoarea Domnului,60 cea pe care „o
vor ferici toate neamurile”.61 De aici se poate spune că acea
femeie necunoscută a fost prima care, fără să ştie, a confirmat
cele spuse profetic de Maica Domnului, punând începutul
cultului de cinstire şi preamărire a ei pentru toate veacurile. Ca
atare, dacă Preacurata Maică a Domnului a devenit prin viaţa,
credinţa şi faptele ei vrednică să fie cămară a Împăratului ceresc
52 Luca 1, 32
53 Ioan 1, 14.
54 Luca 11, 28.
55 Luca 8, 20-21.
56 Luca 2, 49.
57 Luca 1, 45.
58 Luca 11, 27: „Fericit pântecele care te-a purtat și sânul pe care l-ai supt”.
59 Luca 1, 38, 45; 2, 19, 51.
60 Luca 1, 38.
61 Luca 1, 48.
26 / 90
şi Născătoarea Fiului Tatălui, păstrându-şi prin harul Duhului
Sfânt fecioria neatinsă, tot prin credinţă şi conlucrare cu Duhul
Sfânt a fost ridicată şi la cealaltă dmensiune a maternităţii
divine pe măsură ce Fiul ei împliniea voia Tatlui ceresc.
Desigur această dimeniune a Preacuratei Fecioare era deja
proprie ei din momentul zămislirii Fiului lui Dumnezeu şi a
naşterii Lui, întrucât ea era pregătită să devină lăcaş al Lui în
Duhul Sfânt. Viaţa Preacuratei şi faptele ei au făcut-o capabilă să
creadă şi vrednică să primească în pântecele ei „focul
dumnezeirii”. Această stare sufletească s-a amplificat şi mai
mult de îndată ce Duhul Sfânt a curăţit-o de păcatul strămoşesc
şi Fiul celui Preaînalt s-a pogorât în pântecele ei. De atunci, pe
măsură misiunea mesianică a Fiului devenea tot mai lămurită,
Maica Domnului se deschidea tot mai mult la această nouă viaţă
în Împărăţia Fiului ei, aşa cum spusese ea la Bunavestire: „Iată
roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău”.62 În felul acesta,
Fecioara Maria era prima căreia Fiul ei pare a-i spune:
„Urmează-mă!” încă înainte de a adresa această chemare
apostolilor sau oricui altcuiva.63
3.2.
Genealogia Mântuitorului în Evanghelia după
Matei
Sfântul Evanghelist Matei începe Evanghelia sa prin

cuvintele: „Cartea neamului lui Iisus Hristos, fiul lui David, fiul
lui Avraam”,64 având ca ecou primele cuvinte din cartea Facerii:
„La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul”.65 Apoi, toate
persoanele din genealogia Evangheliei lui şi a Sfântului Luca
sunt din Vechiul Testament, cu excepţia dreptului Iosif şi a
Fecioarei Maria. Evanghelistul mai introduce şi patru femei,
fiecare dintre ele extinzând dimensiunile alianţei lui Dumnezeu
cu poporul său. Această subliniere asupra continuităţii
legământului de la cei vechi şi până la Mântuitorul Iisus Hristos
pune în evidenţă caracterul cu totul nou al legământului lui
Dumnezeu cu poporul său, care are drept scop eliberarea de
robia păcatului şi instaurarea prezenţei lui Dumnezeu în viaţa
lumii. Faptul că Sfântul Evanghelist Matei accentuiază
descendenţa davidică a lui Iosif şi naşterea din Fecioara Maria a
Mântuitorului ne arată că venirea Domnului s-a făcut după
profeţia lui Isaia:
„Pentru aceasta Domnul meu vă va da un semn: Iată,
Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema
numele lui Emanuel”.66
Fecioara Maria, în Evanghelia Sfântului Matei, este pusă
întotdeuna în relaţie cu Fiul ei: „Maria, mama Lui” sau
„Pruncul şi pe mama Lui”.67
Prin această genealogie, Evanghelistul Matei subliniază
62 Luca 1, 38.
63 Ioan 1, 43.
64 Matei 1, 1.
65 Facere 1, 1.
66 Isaia 7, 14.
67 Matei 2, 11, 13, 20, 21.
27 / 90
importanţa Maicii Domnului. Pănâ la momentul naşterii,
niciunde în această descriere nu aflăm ceva despre vreo vestire
îngerească ce i s-ar fi făcut Preacuratei sau despre reacţiile ei la
acest eveniment, cum sunt descrise la Sfântul Evanghelist Luca.
Deşi comparaţiile dintre aceste două Evanghelii sunt cutumiare
şi inevitabile, totuşi trebui să considerăm că relatarea
Evanghelistului Matei poate fi numită o descriere a originilor
Mântuitorului Iisus Hristos în care autorul face legătura dintre
El şi istoria lui Israel. Relatarea Evanghelistului Matei se
concentrează asupra genealogiei Domnului şi asupra relației
acestuia cu Iosif, pentru arăta diferitele moduri în care naşterea
împlineşte profeţia Sfântului Isaia. Pronunţarea numelui lui
Iisus completează anumite aspecte ale relatării - îngerul îi
porunceşte lui Iosif să îi pună copilului numele Iisus,68 fapt ce
indică ascultarea acestuia faţă de Dumnezeu. În acelaşi sens
apare, mutarea lui Iosif în Nazaret mai degrabă decât în
Betleem, din nou la porunca îngerului, localizare ce împlineşte o
altă profeţie despre Mesia.69 Din genealogia Sfântul Evanghelist
Matei, constatăm că Mântuitorul Iisus Hristos este înregistrat ca
fiu al lui David şi fiu al lui Avraam. Cine este El aflăm din lista
înaintaşilor Lui, pe linia lui David.
Includerea femeilor în genealogiile iudaice era rară, totuşi
aici sunt consemnate numele a mai multor femei. Acest lucru
este ceva neaşteptat, dar foarte semnificativ. Mai mult decât
atât, este surprinzător faptul că femeile înscrise în această listă
nu sunt Sara, Rebeca sau Rahela, ci altele care n-au avut un
trecut foarte glorios. Fără îndoială că prezenţa acestor femei în
genealogia Evanghelistului, n-are alt scop decât acela de a pune
în lumină pe Preacurata Fecioară Maria, cea de-a cincia femeie
din genealogie. Această trecere în revistă a acestor femei
întăreşte convingerea că apariţia lor în genealogia Mântuitorului
este una neobişnuită. Toate cele patru femei împărtăşesc o
dinamică comună, nici una dintre ele nu este ceea ce pare a fi, cu
toate că ele fac parte din planul divin. Apoi, împreună cu magii,
toate aceste femei păgâne au menirea de a preînchipui misiunea
Mântuitorului Iisus Hristos de mântuire a întregii lumi. Dar ele
prevestesc, de asemenea, neobişnuita „căsătorie” a Fecioarei
Maria cu Iosif şi a conceperii neprihănite a lui Mesia. Fiecare din
aceste femei din linia genealogică au un rol important în istoria
mântuirii lui Israel. Ele sunt imagini tipologice ale Sfintei
Fecioare, iar Preacurata împlineşte rolurile lor diferite, dând
naştere Mântuitorului Însuşi. Sfântul Evanghelist o aşează pe
Preasfânta Fecioară Maria în centru relatării sale şi o prezintă ca
fiind: logodnica lui Iosif şi cea prin care s-a născut Fiul lui
Dumnezeu.70
Sfântul Apostol Matei înfățișează descendenţii din Avraam,
„părintele celor credincioşi”, de la începutul Vechiului
Legământ până la Mântuitorul Hristos, Care a adus Legământul
cel Nou. Pentru că iudeii voiau să vadă în persoana lui Mesia un
rege plin de slavă, Sfântul Evanghelist Matei îl aşează pe regele
David în genealogia sa la loc de cinste. După cum se ştie, regele
David l-a născut pe Solomon, din care s-a dezvoltat o întreagă
linie a regalităţii. Conform tradiţiei ebraice, este menționat
68 Matei 1, 21.
69 Matei 2, 23.
70 Isaia 7, 14.
28 / 90
întodeauna primul născut al fiecărei generaţii, aspect ce se
observă în lista de nume, începând de la Avraam până la David.
Urmează, apoi, linia genealogiei lui David, care coboară prin
Solomon şi ajunge la Zorobabel, descendenţi ce se unesc fie prin
adopţie, fie prin legea leviratului.Urmaşii lui David continuă cu
Abiud (primul născut) şi ajunge la dreptul Iosif. Deşi Iosif nu
este tatăl natural al Mântuitorului Iisus Hristos, ci numai cel
legal, el putea transmite totuşi drepturile de moştenitor şi toate
privilegiile familiei sale „fiului său adoptiv”. Această relaţie, a
unui fiu cu tatăl său, era foarte importantă pentru evrei.
Sfântul Ioan Hrisostom consideră că genealogia mateeană
este, în fond, genealogia lui Iosif. Iosif era tot din casa şi neamul
lui David, deoarece legea poruncea să nu se facă o căsătorie cu
altcineva, din altă familie, adică din alt neam, ci numai cu cineva
din aceeaşi seminţie. Deci, dacă raportăm cuvintele de la Sfântul
Luca „din casa şi neamul lui David” la Fecioară, avem răspunsul
la întrebare; dacă le raportăm la Iosif, prin el avem acelaşi
răspuns, anume că Mântuitorul Iisus era din neamul lui David.
Dacă Iosif era „din casa şi neamul lui David”, legea îl obliga să
nu ia femeie din altă casă şi din alt neam, ci din acela din care
era şi el. Dar Sfântul Evanghelist n-a făcut genealogia Fecioarei,
ci pe a lui Iosif pentru că nu era obiceiul la iudei să se facă
genealogia femeilor. Așadar, ca să ţină obiceiul iudaic a trecut
sub tăcere pe strămoşii Fecioarei. Dacă ar fi trecut genealogia
Fecioarei ar fi dat să se creadă că face inovaţii, iar dacă ar fi
trecut sub tăcere pe Iosif, n-am fi cunoscut pe strămoşii
Fecioarei.
Odată demonstrat că Iosif se pogoară din casa lui David este
demonstrat şi aceea că Fecioara este tot din aceeaşi casă, din
pricină că dreptul Iosif n-ar fi suferit (drept fiind), să se
logodească cu o femeie din altă casă şi din altă familie.71.
Aşadar după ce Matei a numit pe toţi strămoşii lui Hristos şi a
ajuns la Iosif, nu s-a oprit aici, ci a adăugat: „Iosif, bărbatul
Mariei”,72 arătând prin aceste cuvinte că din pricina Fecioarei l-
a trecut pe Iosif în genealogie.73
Există şi o altă pricină mai tainică pentru care se face
genealogia lui Iosif şi anume că Dumnezeu nu voia să arate
iudeilor, înainte de naştere, că Hristos Se va naşte din Fecioară.
Prin aceasta Domnul voia s-o scape pe Fecioară şi s-o ferească
de bănuiala rea. Dacă iudeii ar fi ştiut aceasta dintru început,
printr-o interpretare greşită a cuvintelor Scripturii, ar fi
osândit-o pe Fecioară pentru adulter.74 Este de la sine înţeles că
dacă iudeii Îl numeau pe Domnul Fiul lui Iosif, după ce făcuse
atâtea minuni înaintea lor, cum ar fi putut crede că S-a născut
dintr-o Fecioară înainte de facerea acestor minuni? Pentru
aceasta a făcut şi genealogia lui Iosif şi a logodit-o pe Fecioara cu
Iosif. Când Iosif, bărbat drept şi minunat, a avut nevoie de multe
mărturii până să creadă în ceea ce se săvârşise – a avut nevoie
de înger, de vedenie în vis, de mărturiile profeţilor –, cum ar fi
putut, oare, iudeii primi această idee, când ei erau suciţi, stricaţi
şi vrăjmaşi ai lui Hristos? Cel care i-a încredinţat că Iisus este
71 Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei..., pp. 30-3.
72 Matei 1, 18.
73 Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei..., pp. 48-9.
74 Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica..., p. 205.
29 / 90
Fiul lui Dumnezeu nu mai pune la îndoială nici naşterea Sa din
Fecioară. De aceea nici Apostolii nu vorbesc la început de
naşterea din Fecioară, ci vorbesc mai mult despre Învierea
Domnului, pentru că istoria poporului iudeu le oferea
nenumărate cazuri de înviere, cu toate că nu era nicio
asemănare între aceste învieri şi învierea lui Iisus. Apostolii deci
vorbesc rar de naşterea din Fecioară; dar nici mama Lui n-a
îndrăznit să dea pe faţă naşterea Lui minunată. Iată ce spune
Fecioara chiar Fiului ei: „Iată eu şi tatăl Tău Te căutăm”.75
Prin urmare, dacă s-ar fi bănuit că Iisus nu-i Fiul lui Iosif,
atunci n-ar mai fi socotit nici Fiul lui David; iar de aici s-ar fi
născut şi alte multe rele. De aceea nici îngerii nu vorbesc
altora de naşterea Lui din Fecioară, ci numai Fecioarei Maria
şi lui Iosif; păstorilor le binevestesc naşterea, dar nu le
vorbesc de felul naşterii.76
Cartea Sfintelor Evanghelii, pogorând spiţa neamului lui Iosif,
care avea casa şi neamul său de la David, a arătat de asemenea
că şi Fecioara era din neamul lui David.77
Întreaga genealogie numără anumite nume femeiești, a
căror semnificație teologică trebuie explicată. Despre Tamara,
Iuda a spus: „Tamara e mai dreaptă decât mine”.78 Fidelitatea
lui Rut este lăudată de Booz:
„Binecuvântată eşti tu de Domnul Dumnezeu, fiica mea!
Această de pe urmă faptă bună a ta este încă şi mai frumoasă
decât celelalte!”.79
Rahav este considerată drept un model vrednic de urmat până şi

în tradiţiile aşa-zis iudeo-creştine: „Prin credinţă Rahav,
desfrânata, fiindcă primise cu pace iscoadele, n-a pierit
împreună cu cei neascultători”.80 Prezenţa lor în genealogia
Mântuitorului este legată și de originea lor străină. După cum se
ştie, Batşeba era soţia unui hitit; Rut era o moabită, Rahav ar fi,
potrivit tradiţiei ebraice, o prozelită şi deci o străină ce a fost
apoi acceptată să facă parte din poporul lui Dumnezeu; şi chiar
Tamara ar fi fost, potrivit lui Filon din Alexandria, tot o prozelită
ce s-a convertit la adevăratul Dumnezeu.
Sfântul Evanghelist Matei, deschis ideii de mântuire pentru
neamuri, consemnează aceste femei în genealogia sa. Pentru a
înțelege locul Preacuratei Fecioare în această genealogie trebuie
să analizăm chipul moral al acestor femei. În primul rând,
trebuie să vedem lucrarea iubirii mântuitoare a lui Dumnezeu
față de toate neamurile fapt ce duce la introducerea acestor
femei în genealogia Fiului Său înomenit. În Midraş ha-Gadol, o
scriere rabinică tarzie, autorul explică păcatul Tamarei astfel:
„Duhul Sfânt S-a arătat şi a spus: „Tamara nu este
prostituată şi Iuda nu a vrut să se împreuneze cu ea; aceasta
s-a întâmplat din cauza Mea, pentru a Se putea naşte Regele
Mesia”.
În acelaşi Midraş se spune despre Rut: „Regele Mesia este ieşit
75 Luca 2, 48.
76 Luca 2, 10-12. Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei..., pp. 37-8.
77 Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Luca..., p. 13.
78 Facere 38, 26.
79 Rut 3, 10.
80 Evrei 11, 31.
30 / 90
din Rut Moabita”. În ce o privește pe Rahab, Sfântul Evanghelist
Matei o desemnează direct ca pe o ascendentă a lui David. Este
evident că Sfântul Matei a ales aceste femei în locul unor alte
persoane feminine din Israel, mult mai cunoscute pentru viața
lor, pentru că acestea au dat naştere într-un mod deosebit unui
fiu autentic al lui David. Tradiţia ebraică subliniază această
intervenție a alui Dumnezeu pentru a schimba firul lucruilor din
planul iconomie Sale. Targumului palestinian la Facerea 38,25
preia cuvintele lui Iuda care zice:
„Nici vorbă ca Tamara, nora mea, să fi adus pe lume copii
prostituându-se! Atunci o voce coborî din cer şi spuse:
„Amândoi, Iuda şi Tamara, sunt îndreptăţiţi, deoarece acest
lucru vine de la Dumnezeu”.
Sfântul Evanghelist Matei menționează pe cele cinci femei,
inclusiv pe Fecioara Maria, în genealogia sa, pentru a da
dimensiune operei mesianice a Fiului lui Dumnezeu înomenit.
Firește, iudeii, prinși în această prezentare genealogică, nu mai
puteau să tăgăduiască mesianitatea davidică a Domnului
Hristos, conform revelației dumnezeiești. Prezentând la sfârșitul
genealogiei pe Dreptul Iosif, Sfântul Evanghelist lega ascendența
sa de David.
Aceste două temeiuri ale genealogiei constituie miezul
identității davidice a Mântuitorului, precizare pe care Sfântul
Apostol Pavel o va exprima cu alte cuvinte. Prin urmare, Sfântul
Evanghelist Matei, înscriind aceste femei în genealogia sa,
declară într-un mod desăvârşit înrădăcinarea „Pruncului şi a
Maicii sale” în tradiţia lui Israel. El a ales aceste personaje
feminine biblice, care fac parte din neamul Maicii Domnului dar
sunt total distincte de ea, pentru a arăta că Dumnezeu în planul
Său veșnic a ales atât pe cei drepți cât și pe cei păcătoși, atât pe
bărbați, cât și pe femei, și aceasta într-o lume ebraică unde
discursul despre femei era aproape inexistent.
3.3.
Dreptul Iosif și paternitatea după Lege
Dreptul Iosif, cel ce se trăgea din neamul regelui David, a

fost ales de Dumnezeu spre a fi logodnic al Fecioarei şi a fi
numit tată al Domnului nostru Iisus Hristos. El a împlinit toate
datoriile pe care un tată le-ar fi avut faţă de fiul lui. I-a pus
Domnului numele de Iisus, L-a dus la Templu să fie circumcis,
după obiceiul evreiesc şi a plătit răscumpărarea pentru El, ca
pentru unul ce era întâiul-născut. A însoţit pe Prunc şi pe Maica
Lui în Egipt, apoi a ales locul întoarcerii lor a fi Nazaretul. În
Nazaret, Iosif şi-a reluat meşteşugul lui de tâmplar, câştigându-
şi pâinea din munca mâinilor sale, căci niciodată nu a gândit să
trăiască din munca altuia. Tradiţia Bisericii ne spune că Domnul
Însuşi a lucrat alături de tatăl Său adoptiv, ca tâmplar.
La vremea când bătrânul Iosif a adormit cu drepţii, cei mai
mulţi dintre fraţii şi surorile lui Iisus erau deja căsătoriţi şi
trăiau la casele lor. De pildă, Salomeea era căsătorită cu Zevedeu
şi avea doi fii: pe Iacov şi pe Ioan, viitorii Apostoli. Totuşi, doi
dintre fraţii lui Iisus, Iuda şi Iacov, trăiau încă în casa tatălui lor.
Iuda era născut în Nazaret şi, conform Tradiţiei, mama lui a fost
31 / 90
Salomeea, soţia lui Iosif şi fiica lui Agheu, care a fost fiul lui
Varahia şi fratele lui Zaharia, tatăl Sfântului Ioan
Înaintemergătorul. Astfel, Salomeea a fost verişoară primară cu
Înaintemergătorul şi Botezătorul Ioan. Sfântul Teofilact al
Bulgariei, scrie că:
în primii lor ani de petrecere împreună, Iuda şi ceilalţi din
familie nu credeau că Iisus este Dumnezeu-Omul. De unde
aveau ei această necredinţă? Din socoteala cea putredă şi din
zavistie, pentru că obiceiul oamenilor este acela de a-şi
invidia propriile lor rude, mai mult decât ar face-o nişte
străini. Astfel, s-a arătat limpede că Iuda a păcătuit la
început împotriva Domnului, din pricina lupsei lui de
credinţă.
El a mai greşit şi cu neiubirea de frate, precum putem vedea
dintr-o anume întâmplare. Înainte de sfârşitul vieţii sale
pământeşti, Iosif a început să îşi împartă pământul între copiii
născuţi din prima căsătorie cu Salomeea. Voind el să îi facă
parte şi lui Iisus, Cel născut mai presus de fire din Preacurata
Fecioară Maria, trei dintre fiii lui Iosif nu s-au învoit să împartă
cu Iisus averea lor, căci El era născut din altă mamă. Iacov a fost
singurul care L-a primit pe El împreună-moştenitor la partea sa.
Mai târziu, Iacov, „fratele Domnului”, a ajuns primul episcop
din Ierusalim. Dar curând după începutul activităţii publice a
Domnului, Iuda s-a căit de îndoiala lui şi a ajuns unul dintre cei
doisprezece ucenici ai Fratelui său. Totuşi, Iuda s-a socotit pe
sine totdeauna nevrednic a se numi „fratele Domnului” şi îşi
spunea „fratele lui Iacov”.
Povestirea apocrifă Viaţa lui Iosif tâmplarul, descrie ultimii
ani din viaţa acestuia. În cele din urmă, bătrânul a ajuns la o
vârstă foarte înaintată. Dar nu avea nicio slăbiciune trupească,
vedea încă bine şi avea dinţii întregi. Judeca încă limpede şi nu
se pierdea niciodată, ba chiar, asemenea unui tânăr, arăta
vigoare în toate treburile lui. Braţele şi picioarele nu-i slăbiseră
şi nu-l dureau. Dar bătrâneţea lui se prelungise mult. Când a
cunoscut că avea să treacă la cele veşnice în scurtă vreme, s-a
dus la Ierusalim, în Templul Domnului, şi a început să se roage
acolo. I-a cerut Domnului să-l trimită pe marele Mihail,
conducătorul Sfinţilor Îngeri, să rămână cu el, până ce sufletul
lui avea să iasă din trup. A cerut iertare pentru păcatele lui şi
milostivirea Domnului. Apoi, întorcându-se la Nazaret, a fost
cuprins repede de o boală, ce l-a ţintuit la pat. Puterile îi slăbeau
cu fiecare ceas ce trecea. Atunci Iisus a venit lângă el şi i-a spus:
„Bine te-am găsit, tatăl meu Iosif, dreptule bărbat!” Iar Iosif I-a
răspuns:
„Bine-ai venit, iubitul meu Fiu! Cu adevărat, frica morţii mă
cuprinsese. Dar, de îndată ce Ţi-am auzit glasul, sufletul meu
s-a liniştit. O, Iisuse, Mântuitorul meu! Iisuse, Izbăvitorul
sufletului meu! Iisuse, Apărătorul meu! O, Iisuse, nume
dulce în gura mea şi în gurile tuturor celor ce îl iubesc!
Ochiule atotvăzător şi Ureche ce aude tot, ascultă-mă şi pe
mine! Sunt robul Tău şi astăzi mă închin Ţie cu umilinţă şi
înaintea feţei Tale îmi vărs lacrimile. Tu eşti, întru totul,
Dumnezeul meu.”
Iisus a închis apoi ochii părintelui Său. Şi i-a pus trupul în
mormântul regesc din Valea lui Iosafat, de lângă Ierusalim,
32 / 90
după ce l-a îmbrăţişat şi a plâns deasupra lui. Sufletul lui Iosif s-
a adăugat cu pace la strămoşii săi, aducându-le bucuria vestirii
mult-aşteptatei veniri a lui Mesia. Aşadar, virtuţile Dreptului
Iosif sunt adunate în cuvintele Sfântului Evanghelist Matei, care
spune despre el că era bărbat „drept”.
Dreptul Iosif este prezentat de Sfântul Evanghelist Matei ca
logodnic al Fecioarei Maria şi tată legal al Mântuitorului Iisus
Hristos. Desigur, cuvântul „născut” (egeneese) nu este folosit
pentru a defini relaţia Domnului cu Iosif, care-I este doar tată
legal. Observăm apoi că Sfântul Matei spune: „Iacov l-a născut
pe Iosif”,81 iar Sfântul Luca spune: „Iosif, care era fiul lui Eli”.82
Această „dublă paternitate” a lui Iosif poate să fie datorită „legii
leviratului”, descrisă în Deuteronom,83 de unde rezultă că el va
fi avut un singur bunic, numit de Sfântul Evanghelist Matei ca
fiind Matan sau, după Sfântul Evanghelist Luca, Matat, cu o
linie genealogică ce urcă până la David, în ambele cazuri.
Dreptul Iosif şi Fecioara Maria se supun voii lui Dumnezeu
care schimbă cursul normal al lucrurilor. Sfântul Evanghelist se
preocupă să integreze pe Mântuitorul în genealogia mesianică şi
să-L declare fiu al lui David din partea Dreptului Iosif. În
această relatare apare ceva neobișnuit începand cu
surprinzătoarea frază: „Iacov a născut pe Iosif, logodnicul
Mariei, din care (ἐξ ἧρ, la feminin) S-a născut Iisus, Care se
cheamă Hristos”,84 şi nu din care (ἐξ οὗ, la masculin). Spre
deosebire de celelalte naşteri menţionate în această genealogie,
verbul „a naşte” (γεννάω) este aici la pasiv, potrivit modului
semitic de a sublinia acţiunea lui Dumnezeu, evitându-se astfel
să fie pronunţat numele Celui Preaînalt. Deci, Dumnezeu
dăruieşte Fecioarei Maria vrednicia de a-L naște pe Fiul Său.
Mântuitorul Hristos este atât Fiul lui Dumnezeu cât și Fiul lui
David, preacurata Fecioară Maria fiind cea care dă răspuns
acestei duble filiații. Pe linia genealogiei, filiaţia davidică este
legată de persoana Dreptului Iosif, deoarece el este singurul
bărbat care poate să-L înglobeze pe Prunc în neamului său. Dar,
zămislirea Domnului ţine efectiv de lucrarea Duhului Sfânt în
Fecioara Maria, fără a fi nevoie de Dreptul Iosif. Această
înomenire este profețită de proorocul Isaia care zice: „Iată,
Fecioara va avea în pantece şi va naşte Fiu”.85 Fecioria, de care
vorbește profetul Isaia și pe care o consermnează Sfântul
Evanghelist Matei, este semnul concret al lucrării desăvârşite a
Duhului Sfânt în persoana Preacuratei Fecioare Maria. Prin
aceasta se arăta într-un mod cu totul aparte apartenenţa
Mântuitorului Iisus Hristos la Dumnezeu Tatăl Său, o
apartenenţă înscrisă în însuşi trupul Maicii Sale. Evident,
Sfântul Evanghelist se preocupă atât de nașterea feciorelnică a
Maicii Domnului, cât și de demonstrarea autenticității
paternităţii mesianice a Dreptului Iosif. Alături de aceste
referințe prioritare a fecioriei Născătoarei de Dumnezeu și a
81 Matei 1, 16.
82 Luca 3, 23.
83 Deuteronom 25, 5-10: „De vor trăi fraţii împreună şi unul din ei va muri, fără
să aibă fiu, femeia celui mort să nu se mărite în altă parte după străin, ci
cumnatul ei să intre la ea, să şi-o ia soţie şi să trăiască cu ea. Întâiul născut pe
care-l va naşte ea să poarte numele fratelui său cel mort, pentru ca numele
acestuia să nu se şteargă din Israel”.
84 Matei 1, 16.
85 Isaia 7,14; Matei 1, 23.
33 / 90
paternității Dreptului Iosif, Sfântul Evanghelist certifică obârşia
davidică a Mântuitorului Iisus Hristos, care stă la baza
discursului său hristologic. Temeiul Sfântului Evanghelist este
de a sublinia fidelitatea lui Dumnezeu pentru împlinirea
făgăduinţei mesianice, fără însă să respingă faptul că Pruncul
vine întru totul de la Dumnezeu. Astfel, sunt unite cele două
realități ipostatice Fiul lui David şi Fiul lui Dumnezeu. În acest
fel Sfântul Evanghelist Matei arată că Fiu al lui Dumnezeu este
Fiul Preacuratei Feciaore Maria, mult mai mare decât Moise și
de cât toți profeții.86 Prin această corelare se arată că
Mântuitorul Hristos, Cel născut din Preacurata Fecioară Maria,
aparţine umanităţii noastre datorită Fecioarei Maria şi are un
protector legal pe Dreptul Iosif, cel care-l include în seminţia
regelui David. Cu alte cuvinte Sfântul Evanghelist nu caută să
explice în ce mod omul Iisus S-a făcut Dumnezeu, ci în ce mod
Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om. Tocmai pentru aceasta trebuia
subliniată nu atât vestirea naşterii unui prunc făcută de înger
Dreptului Iosif, ci mai ales paternitatea acestuia față de cel
născut din Preasfânta Fecioară Maria.
Fecioara Maria este, potrivit obiceiului vremii, dată în
căsătorie Dreptului Iosif. Cum precizează textul, înainte de a se
încheia această căsătorie, Preacurata se află având în pântece de
la Duhul Sfânt.87 Iosif logodnicul este un om „drept”, asemenea
lui Abel cel Drept,88 Noe,89 Moise, Zaharia şi Elisabeta.90 Ca și
aceştia care sunt „drepţi”, adică persoane supuse cu totul voinței
lui Dumnezeu, Dreptul Iosif urmează cu credinţă Legea lui
Moise, deși, cum ne spune Sfântul Evanghelist Matei, voia, după
ce a aflat că este însărcinată, s-o îndepărteze din casa lui în taină
pe Preacurata Fecioară Maria. Sfântul Evanghelist nu precizează
dacă prin această hotărâre fericitul Iosif voia astfel să o ferească
pe Fecioara Maria de pedeapsa prevăzută de Lege, mergând în
mod teoretic până la uciderea cu pietre.91 Oricum ar fi fost, chiar
făcută cu delicatețe, ar fi fost un act public şi legal, săvârşit în
prezenţa unor martori, cu o scrisoare de despărțire. Potrivit
Sfântului Evanghelist Matei, la îndemnul îngerului, Dreptul Iosif
va acţiona în sens contrar. El nu va provoca pentru sine nici un
proces public şi nu-i va da Fecioarei Maria nici o scrisoare de
despărțire. Evident, fără intervenţia lui Dumnezeu, Dreptul Iosif
s-ar fi retras imediat, deoarece pruncul nu era al lui. El nu are
nici un drept de paternitate asupra lui şi nu ar putea leza pe
părintele său adevărat. Deci Fecioara Maria ar fi trebui să
rămană în continuare în casa părinţilor săi (şi nu retrimisă), iar
aceasta urma să aibă loc în tăcere. Or, Dumnezeu îi cere
Dreptului Iosif să-i dea un nume pruncului, adică să-l considere
ca fiind al său, aceasta fiind privilegiul tatălui. În felul acesta
pruncul este desemnat de drept fiul Dreptului Iosif fiind astfel
inclus în neamul lui David. În felul acesta moştenirea davidică
86 Matei 22, 45.
87 Sfântul Evanghelist Matei, spunând că această lucrare s-a făcut prin puterea
lui Dumnezeu, pune în evidență iconomia divină în perspectiva recreeri lumii
prin înomenirea Fiului celui Preaînalt. În acest act Duhul Sfânt este cel care
crează firea umană a Logosul, fără să fie vorba aici de paternitatea sa, cu atat
mai mult cu cât cuvantul „duh” (ruaḥ, ) în ebraică este la feminin.
88 Matei 23, 35.
89 Facere 7, 1.
90 Luca 1, 6.
91 Deuteronom 22, 23-24; Ioan 8, 5.
34 / 90
este transmisă de Dreptul Iosif dar și de Preasfânta Fecioară
Maria, pentru că și ea este din neamul lui David.
Luând cunoştinţă de la înger de taina naşterii, Iosif acceptă
să fie tată legal al Mântuitorului Hristos.Și din acest motiv el
este într-adevăr un „drept”, un credincios gata să urmeze voia
lui Dumnezeu, atât prin primul său gând, de a o „lăsa în ascuns”
pe Fecioara Maria, cât şi prin acceptarea de a fi părinte al
Domnului. Astfel, Dumnezeu îi dăruieşte pe Fiul Său căruia el îi
va pune numele Iisus. Prin aceste precizări Sfântul Evanghelist
Matei pe de o parte precizează că Dreptul Iosif nu este tatăl
biologic al Mântuitorului Iisus Hristos, iar pe de altă parte
subliniază că Dumnezeu îl desemnează drept tatăl Său legal. În
felul acesta Dumnezeu Însuşi acordă darul paternităţii Dreptului
Iosif și pe cel al filiației. Dreptul Iosif reprezintă în felul acesta
pe fiul poporului lui Israel și tatăl Regelui Mesia.92 Desigur,
Dumnezeu dăruieşte Preacuratei Fecioarei Maria să fie Maica Sa
așa cum oferă Dreptului Iosif să fie tatăl Fiului Său.
Sfântul Evanghelist continuă istorisirea sa precizând că: „Şi
fără să o fi cunoscut [Iosif] până ce ea [Maria] a născut pe Fiul
său Cel Unul-Născut. Şi I-a pus numele Iisus”.93 Nu se are în
vedere aici faptul că Dreptul Iosif este feciorelnic, ci se
precizează respectul faţă de cel pe care Pruncul îl relevă în mod
radical. Deci, zămislirea și nașterea Mântuitorului Iisus Hristos
a avut loc în afara unei intervenţii omeneşti, iar Dreptul Iosif
primește de la Dumnezeu darul paternităţii. Sfântul Evanghelist
nu-i conferă absolut deloc titlul de tată, nici aici şi nici în altă
parte. Dreptul Iosif își exercită în final această vrednicie dând
Pruncului numele de Iisus, cu sensul de „Yhwh mântuiește”
(yehôşûaʽ, ‫) ה‬. Firește, acest nume reflectă misiunea
Mântuitorului de „mântui de păcat pe poporul Său”.94 Darul
dumnezeiesc al acestei paternităţi oferite Dreptului Iosif face ca
Mântuitorul să fie înscris în istoria poporului Său, în interiorul
misunii Sale mesianice. Domnul este, prin Dreptul Iosif, fiul lui
David așa cum se prezintă în genealogia Sfântului Evanghelist
Matei și cum se consemnează nașterea Sa în cetatea Betleem,
cetatea lui David. Astfel, Mântuitorul Iisus Hristos este Fiu al lui
Dumnezeu din veșnicie deoființă cu Tatăl și și fiul lui David la
plinirea vremii născut din Preasfânta Fecioară Maria. Descrierea
Sfântului Evanghelist păstrează astfel dimensiunea istorică a
dimensiunii hristologice şi sublinierea uimitoare a paternității
legale a Dreptului Iosif. Paternitatea lui Dumnezeu Tatăl asupra
Fiului Său şi paternitatea acordată de Dumnezeu Dreptului Iosif
sunt prezentate împreună de Sfântul Evanghelist Matei , cu
toate că ele răman total distincte. Așadar, dacă Dumnezeu Tatăl
a dăruit Preacuratei Fecioare Maria, prin Duhul Sfânt, harul de
a purta în pântece pe Însuşi Fiul Său, tot El dăruieşte și
Dreptului Iosif o paternitate ce depăşeşte o simplă apropriere
legală sau aparenţa exterioară a unui rol paternal, şi aceasta fără
să schimbe unica zămislire dumnezeiască. Zămislirea și nașterea
Domnului sunt două acte divine inexprimabile imposibil de
pătruns cu rațiunea umană.
Logodirea Fecioarei Maria cu dreptul Iosif corespundea şi
planului divin după care Dumnezeu a hotărât ca Fiul Său să se
92 Psalmi 2, 7; Ieşire 4, 22; Deuteronom 14, 1.
93 Matei 1, 25.
94 Matei 1, 21.
35 / 90
întrupeze în căsătorie, dar nu din căsătorie şi să se nască din
femeie, şi nu prin femeie, ca să aibă pe deplin firea omenească
pe care să o reprezinte întru totul, fiind pe deplin solidar cu
omenirea pe care avea să o mântuiască. Prin purtarea de grijă şi
planul de mântuire al lui Dumnezeu ea nu a zămislit înainte de
logodnă, tocmai pentru ca să fie absolvită de orice suspiciune
din partea contemporanilor. Relaţia Fecioarei Maria cu Iosif
reflectă de fapt practica socială din iudaismul timpuriu în care o
căsătorie avea loc în două etape. În prima etapă, un bărbat şi o
femeie conveneau să se căsătorească în prezenţa martorilor şi
erau după aceea priviţi legal că fiind căsătoriţi unul cu celălalt.
În timpul acestei perioade, relaţiile dintre cei doi erau interzise.
În cea de-a doua etapă, bărbatul o lua pe femeie a casă la el
pentru a locui în casa lui. Uneori însă, şi în prima etapă,
bărbatul avea drepturi legale în ceea ce o privea pe soţia sa, aşa
că orice abatere din partea femeii cu un al bărbat era
considerată adulter. Deci, când Sfântul Matei descrie pe Iosif şi
pe Fecioara Maria ca fiind logodiţi, dar ne trăind împreună, nu
lasă să se înţeleagă a fi nimic neobişnuit în istorisirea
evenimentului. De abia prin cuvintele „s-a aflat a avea în
pântece” Evanghelistul prezintă o situaţie cu totul neobişnuită.
Aşa că relaţiile dintre Fecioara Maria şi Iosif, fiind interzise,
orice faptă de însărcinare rupea înlănţuirea obişnuită a
evenimentelor şi constituia o mare greşală. Nu prezintă interes,
evident, cine află că Fecioara Maria este însărcinată şi ce
circumstanţe însoţesc această descoperire. Cuvintele „de la
Duhul Sfânt”, repetate de înger, vin să lămurească cine este
responsabil de zămislirea din păntecele Preacuratei Fecioare.
Iosif, logodnicul, fiind „un bărbat drept, nu a voit să o
vădească”, această subliniere reiterează legătura dintre cei doi şi
indică drepturile sale legale, în ceea ce o priveşte pe Fecioara
Maria. Printre aceste drepturi se află şi dreptul la divorţ, însoţit,
chiar, de un proces public în caz de adulter. Totuşi el, în ciuda
drepturilor sale, n-are nicio dorinţă de a face de ruşine pe
Fecioara, ci mai degrabă încearcă să rezolve problema „lăsând-o
în ascuns”. După cuvântul îngerului, Iosif nu se teme să o
declare pe Fecioara Maria ca logodnică a sa, deşi pruncul ei este
de la Duhul Sfânt. Mai mult, el se va comporta ca un tată
protector faţă de Fecioara Maria şi-i va pune pruncului numele
Iisus.95
3.4.
Bunavestire
Aşa cum se face cu ochiul unui om crescut în întuneric,

Iconomul mântuirii noastre nu ne-a introdus în lumina cea
mare a adevărului mai înainte de a ne pregăti treptat ca să nu
orbim, căutând deodată la Lumina Sa cea strălucitoare. Spre
scopul acesta s-a dat Legea, fiind umbra bunurilor viitoare şi
icoanele înfăţişate de profeţi, aceste anticipări enigmatice
destinate să pregătească ochii inimii şi să ne conducă mai uşor la
înţelepciunea cuprinsă în taină. De mult timp, chiar înainte de
95 Din punct de vedere gramatical, este posibil ca versetul 25 să spună că Maria
i-a pus numele, de vreme ce verbul poate avea fie un subiect de gen masculin, fie
unul de gen feminin, dar porunca îngerului dezleagă orice ambiguitate.
36 / 90
crearea lumii, era hotărâtă Răscumpărarea; până la Sfânta
Fecioară Maria nu s-a găsit însă loc έπηαηιήπιον cu adevărat
demn pentru lucrarea întrupării. Dar îndată ce s-a aflat, Domnul
S-a şi întrupat. Dumnezeu, „ca un făcător de bine, nu S-a lăsat
pe Sine fără mărturie”96 şi a trimis oamenilor două veşti bune:
vestea Naşterii Fiului lui Dumnezeu ca Om şi vestea Învierii lui
Iisus Hristos. Pentru a le distinge, limba greacă foloseşte pentru
cea dintâi termenul de „evangelismos”, tradus în limba română
prin „Bunavestire”, iar pentru cea de-a doua termenul
„evangelion”, lăsat netradus în exegeza românească.97
Cea dintâi, vestea Întrupării Fiului lui Dumnezeu ca Om,
deşi se deosebeşte de Înviere, constituie baza Învierii, iar cea de-
a doua, Învierea lui Hristos ca Om desăvârşeşte scopul
Întrupării Sale; dacă n-ar fi fost Întruparea, n-ar fi fost nici
Învierea; dacă n-ar fi fost Învierea, Întruparea Fiului lui
Dumnezeu ca om ar fi fost de scurtă durată şi n-ar fi schimbat
nimic în existenţa noastră. De aceea prin amândouă se
împlineşte un singur plan al lui Dumnezeu: înveşnicirea omului.
Bunavestire se distinge faţă de Înviere, prin faptul că a fost
vestită numai Fecioarei Maria de un înger, pe când cea de-a
doua a fost vestită tuturor de către Apostoli, care s-au convins
prin vederea lui Iisus Cel Înviat. Iar prin aceasta s-a confirmat
pentru cei ce au crezut şi prima veste bună, comunicată numai
Sfintei Fecioare şi făcută cunoscută doar Dreptului Iosif şi încă
altor câtorva persoane.
„Dacă nu S-ar fi făcut Însuşi Fiul lui Dumnezeu om, fără de
păcat, născându-Se din Fecioară, ar fi murit pentru păcatul
strămoşesc moştenit de El ca şi noi, deci nu pentru păcatele
noastre. Ar fi murit deci din necesitate, pentru El, şi nu de
bunăvoie, pentru noi. N-ar fi răscumpărat păcatul nostru
murind. Şi n-ar fi putut învinge moartea, o dată ce-ar fi
primit-o în mod silit pentru El. Făcându-Şi o femeie Mamă,
Fiul lui Dumnezeu Şi-a însuşit iubirea noastră cea mai curată
pe care o avem fiecare faţă de mama noastră, ca să Şi-o
extindă la noi toţi. Dar Şi-a ridicat şi o făptură umană la
nivelul celei mai intense, dar şi mai curate iubiri faţă de El ca
Dumnezeu, ca ea să ne-o comunice şi nouă.”98
Dintre urmaşele Evei, Dumnezeu a ales-o pe Fecioara Maria
să fie mama Fiului Său. Ea este ,,Maica lui Dumnezeu” pentru că
este mama Fiului veşnic al lui Dumnezeu făcut Om, care este El
Însuşi. Părintele Ceresc a voit ca Întruparea să fie precedată de
consimţământul celei alese să fie mamă şi astfel, după cum o
femeie a contribuit la venirea morţii, tot o femeie să contribuie
la dăruirea vieţii. Îngerul lui Dumnezeu se face părtaş de marea
taină a venirii Fiului lui Dumnezeu în lume şi aceasta se observă
din Evanghelia după Sfântul Luca, când Arhanghelul Gavriil e
trimis din cer pentru a o înştiinţa pe Fecioara Maria, că ea s-a
învrednicit pentru a deveni Mamă a Celui PreaÎnalt, de a lua în
pântece pe Fiul lui Dumnezeu, naştere care va fi de la Duhul
Sfânt:
96 Faptele Apostolilor 14, 17

97 Pr. prof. Dumitru Stăniloae, „Maica Domnului în prologul Evangheliei de la
Luca”..., p. 443
98 Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan…, p.
482.
37 / 90
,,Iar în a şasea lună a fost trimis îngerul Gavriil de la
Dumnezeu într-o cetate din Galileea, al cărei nume era
Nazaret. Către o Fecioară logodită cu un bărbat, care se
chema Iosif, din casa lui David; iar numele Fecioarei era
Maria” (Luca 1, 26-27).
Arhanghelul Gavriil a adus acest mesaj de la Dumnezeu, însă
acest mesaj este o taină chiar şi pentru el.99 Pe buzele
Arhanghelului se pot citi acele cuvinte consemnate la Sfântul
Evanghelist Luca: „Bucură-te ceea ce eşti plină de har, Domnul
este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei!”(Luca 1,28),
cuvinte pe care nimeni nu le mai auzise înainte, nici unei femei
nemaidându-i-se asemenea caracterizare.
În Vechiul Testament „bucuria” este pusă în legătură cu
dreptatea şi puterea lui Dumnezeu. El este izvorul bucuriei care
împlineşte cererile credincioşilor. Această bucurie a mântuirii
primeşte mai multă siguranţă şi împlinire atunci când este pusă în
legătură cu aşteptările mesianice, după cum ne încredinţează
cuvintele profetului:
„Cât de frumoase sunt pe munţi picioarele trimisului care
vesteşte pacea, a solului de veste bună, care dă de ştire
mântuirea, care zice Sionului: Dumnezeul tău este împărat!
Toţi străjerii tăi ridică glas şi laolaltă strigă cu bucurie, că ei
văd cu ochii când Domnul se întoarce în Sion” (Isaia 52, 7-8).
Dacă „bucuria” în Vechiul Testament era o aşteptare a împlinirii
ei depline în epoca mesianică, în Noul Testament ea devine o
împlinire în Hristos. Evanghelia lui Hristos este Evanghelia
bucuriei. De la Naşterea până la Învierea Domnului, Evanghelia
aduce mereu vestea bucuriei, începând cu Bunavestire, când
Sfintei Fecioare Maria i se spune de către înger: „Bucură-te ceea
ce eşti plină de dar, Domnul este cu tine!” (Luca 1, 28). De
asemenea păstorilor li se comunică aceeaşi sfântă bucurie cu
prilejul Naşterii Domnului: „Iată vă vestesc bucurie mare, care va
fi pentru tot poporul, că vi S-a născut astăzi Mântuitor, care este
Hristos Domnul, în cetatea lui David” (Luca 2, 10-11). După
Înviere „s-au bucurat ucenicii văzând pe Domnul.” (Luca 24,
41)100
Împărăţia pe care Hristos o aduce în lume este împărăţia
bucuriei Duhului Sfânt. Bucuria exprimă în esenţă nădejdea
mântuirii în Hristos, ca o trăsătură eshatologică a sufletului:
„Bucuraţi-vă în Domnul şi iarăşi zic: bucuraţi-vă. Îngăduinţa
voastră să fie cunoscută tuturor oamenilor. Domnul este
aproape!” (Filipeni 4, 4-5). O viaţă creştină fără bucurie nu este
autentică. De aceea, cuvântul ,,σάπα” apare în Noul Testament de
54 de ori, iar ,,σίαπαν”, ca formulă de salut apare de 62 de ori.
Însăşi faptul că bucuria este exprimată prin salut, arată specificul
ei creştin. Iudeii se salutau cu „şalom” sau „lek le şalom”, fiindcă
ei socoteau pacea izvorul bunurilor, belşug, sănătate şi
prosperitate. Grecii se salutau cu „chairein” pentru a exprima
simţământul de mulţumire şi satisfacţie în urma împlinirii sau a
succesului unei acţiuni, sinonimă cu fericire spre care aspirau, şi
pe care o concepeau în multiple nuanţe. «Cuvântul „bucurie” îl
găsim în Evanghelia după Luca, ca un „lait motiv”. El era grec şi
99 Pr. prof. Ilie Melniciuc-Puică, Evanghelia după Luca…, p. 74.

100 Pr. prof. Sorin Cosma, Ascetica..., p. 410.
38 / 90
bucuria era simţământul suprem. La fel „chairein” apare ca
formulă de salut în epistolele pauline. Chiar şi formula de salut
prin care se comunică hotărârea sinodului din Ierusalim este
redată de Sfântul Luca tot prin ”chairein”».
Bucuria creştină este bucuria în Hristos, ca rod al Duhului
Sfânt. Numai prin această bucurie, noi obţinem nădejdea
mântuirii, fiindcă mântuirea este numai în Hristos. Zămislirea
Fiului în Sfânta Fecioară s-a săvârşit „prin coborârea Duhului
Sfânt şi prin umbrirea puterii Celui PreaÎnalt”(Luca 1, 32). De
aceea, îngerul putea să o salute pe Sfânta Fecioară: „Bucură-te
cea plină de har, Domnul este cu tine, binecuvântată eşti tu între
femei!”(Luca 1, 28) Îngerul Domnului a fost trimis la Sfânta
Fecioară, care se trage din seminţia lui David (Luca 1, 27), căci
„Domnul nostru a răsărit din Iuda, din care seminţie nimeni nu
s-a apropiat de altar” (Evrei 8, 13-14), după cum a spus
dumnezeiescul Apostol Pavel. Acesteia binevestindu-i, îngerul i-
a zis: „Bucură-te cea plină de dar, Domnul este cu tine!” Ea s-a
înspăimântat din pricina cuvântului, în mintea ei apărând scena
căderii strămoaşei Eva, căreia, în discuţia cu diavolul, i se oferea
posibilitatea asemănării cu Creatorul. Cunoscătoare a legii
mozaice, Sfânta Fecioară nu-şi putea explica o asemenea urare,
fiind cuprinsă de emoţii şi de o stare de frică, deoarece nu mai
auzise, nu mai citise, şi niciodată învăţătorii de la templu nu-i
spuseseră că îngerii se arată oamenilor în afara locaşurilor
sfinte, mai ales femeii, considerată spurcată de la căderea în
păcat şi până atunci.101
Arhanghelul Gavriil, văzând emoţia puternică a Fecioarei
Maria, a zis către dânsa:
„Nu te teme, Marie, căci ai găsit har la Domnul şi vei naşte
Fiu şi îi vei pune numele Iisus. Acesta mare va fi şi Fiul Celui
PreaÎnalt Se va chema şi Domnul Dumnezeu Îi va da tronul
lui David, părintele Său, şi va împărăţi peste casa lui Iacov în
veci şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit!” (Luca 1, 30-33).
Şi însuşi îngerul, când e văzut, mărturiseşte că a fost trimis de

Stăpânul, cum i-a mărturisit Gavriil lui Zaharia şi acelaşi către
Născătoarea de Dumnezeu Maria. Şi cel ce vede un înger ştie că
a văzut un înger şi nu pe Dumnezeu.102
Auzind aceste cuvinte, Fecioara
,,văzându-se pe sine Sfântă întru curăţie, a zis lui Gavriil cu
îndrăznire: Glasul tău preamărit se arată a fi cu anevoie
primit sufletului meu; cum de-mi vesteşti mie naştere fără de
sămânţă? [...] Din pântece curat, cum este cu putinţă să se
nască fiu, spune-mi?”103
Apărându-şi nevinovăţia şi cinstea ,,a zis Maria către înger: Cum
va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat? (Luca 1, 34). ,,Nu
mă amăgi cu înşelăciune că n-am cunoscut dulceaţă, de nuntă
nu m-am împărtăşit, deci prunc cum voi naşte?” Arhanghelul,
văzând puritatea şi sfinţenia Mariei, i-a împărtăşit pricina
bucuriei, descoperindu-i „taina cea din veac ascunsă” (Efeseni
3, 9) şi „de îngeri neştiută” (Coloseni 1, 26), încredinţându-o că
101 Diac. P. I. David, Caută şi vei afla..., p. 45.

102 Sf. Atanasie cel Mare,,Tratat despre Întruparea Cuvântului şi despre Arătarea
Lui nouă, prin Trup..., p. 339.
103 Acatistul Bunei Vestiri, în Ceaslov..., p. 302
39 / 90
Duhul Sfânt se va pogorâ peste dânsa şi puterea Celui PreaÎnalt
o va umbri şi Sfântul care Se va naşte din pântecele ei, Fiul lui
Dumnezeu se va chema (Luca 1, 35).Şi pentru ca Sfânta Fecioară
Maria să fie convinsă de intervenţia divină, îngerul o asigură că
„Elisabeta, rudenia ta, a zămislit şi ea fiu la bătrâneţea ei şi
aceasta este a şasea lună pentru ea, cea numită stearpă. Că la
Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă” (Luca 1, 36-37).
„«Nu căuta, îi spune arhanghelul, rînduiala firii, când cele ce
se fac sunt mai presus de fire. Nu căuta durerile legate de
căsătorie, când felul naşterii e în afară de căsătorie. Va fi
aceasta tocmai pentru că nu ştii de bărbat, îi răspunde
arhanghelul. Dacă ai fi ştiut de bărbat, n-ai fi fost
învrednicită să slujeşti acestei slujiri. De aceea crede, tocmai
în temeiul faptului care te face să nu crezi. Naşterea este o
naştere omenească, îi spune îngerul Fecioarei, pentru că ai
să ai în pântece; dar naşterea aceasta este mai cinstită decât
o naştere omenească, pentru că se face fără împreunare. Îţi
spun asta ca să cunoşti în ce se aseamănă şi în ce se
deosebeşte naşterea ta de celelalte naşteri. Aşa vei naşte, îi
spune îngerul. Totul se va datora lucrării Duhului. Nu căuta
rânduiala firii; nu căuta ca naşterea să se facă după legile
firii, după rînduiala căsătoriei.» ”104
«Dar pentru că aceste cuvinte erau prea adânci pentru ea,
îngerul vrea să-i dea şi o altă dovadă; o femeie stearpă o face
pe Fecioară să creadă în naşterea sa. Dar pentru că dovada
dată mai înainte de înger era mai presus de înţelegerea
Fecioarei; [...] îngerul îi vorbeşte mai pe înţelesul ei,
convingând-o cu pilde din jurul ei. [...] Pentru Fecioară, deci,
a dat-o îngerul pildă pe Elisabeta, care era stearpă! Pentru
care altă pricină ar fi adus vorba de naşterea rudeniei ei,
pentru ce i-ar fi spus: „ea care se cheamă stearpă”, dacă nu
pentru a o face să creadă în buna vestire ce i-o aducea.
Pentru aceea i-a vorbit Fecioarei şi de vârsta Elisabetei şi de
sterpiciunea ei, pentru aceea i-a vorbit mai târziu, după ce
zămislise Elisabeta. Nu i-a binevestit Fecioarei naşterea la
începutul zămislirii Elisabetei, ci după trecere de şase luni,
ca sarcina să fie dovada vădită a zămislirii. Şi uite cu câtă
pricepere lucrează Gavriil. Nu-i pomeneşte nici de Sarra, nici
de Rebeca, pentru că acestea erau nişte istorii vechi... îi dă o
pildă nouă, ca să o încredinţeze.»105
Înţelegând voia lui Dumnezeu, Fecioara Maria se smereşte

pe sine, acceptând vestea datorită minunii care s-a petrecut prin
cinstitul ei trup: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul
tău! (Luca 1, 38). Ea a rostit acel „fie mie după cuvântul tău!” în
numele întregii firi omeneşti, mijlocind astfel la mântuirea
oamenilor prin credinţa şi ascultarea sa liberă. Prin ascultarea
sa, ea a devenit noua Evă, Mama celor vii. Sfinţenia Fecioarei se
explică prin curăţirile succesive ce au avut loc în firea strămoşilor
săi, ca şi în propria sa fire începând din clipa zămislirii sale. Ea
era sfântă nu datorită unui privilegiu, unei scutiri de la soarta
comună a întregii omeniri, ci pentru că a fost păzită curată de orice
întinare cu păcatul, ceea ce nu înlătură libertatea sa. Dimpotrivă,
era vorba mai ales de această libertate, de răspunsul omenesc
dat voinţei lui Dumnezeu.
104 Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere…, pp. 169-70.

105 Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere…, pp. 170-1.
40 / 90
«Întruparea, a fost nu numai lucrarea Tatălui, a Puterii Sale şi
a Duhului Său, ci şi lucrarea voinţei şi a credinţei Fecioarei.
Fără consimţământul celei neprihănite, fără ajutorul
credinţei, acest plan ar fi fost tot atât de nerealizabil ca şi
lipsa de intervenţie a Celor trei persoane dumnezeieşti.
Numai după ce a învăţat-o şi a convins-o, Dumnezeu o ia ca
Mamă şi-i ia cu împrumut trupul pe care Ea binevoieşte să i-
L împrumute. După cum El Se întrupa în mod liber, tot aşa
voia ca şi Maica Sa să-L nască în mod liber şi de bunăvoie.»106
«Venirea la existenţă a Fiului lui Dumnezeu ca om are loc
după obţinerea consimţământului cu totul liber al Sfintei
Fecioare. Cel ce se naşte din ea nu vine la existenţă printr-un
proces natural, iniţiat de un act din care nu lipseşte pasiunea
ce îngustează libertatea, ci cu totul liber. Iar cea care-L naşte
nu e folosită nici ea ca mijloc al venirii Lui la existenţă ca
Om, fără voia ei. Se întâlnesc două libertăţi: a lui Dumnezeu
şi a făpturii, care se ridică din păcatul ce o robeşte.»107
Fără încuviinţarea Fecioarei, de a primi să se zămislească în

pântecele ei Cuvântul cel dumnezeiesc, n-ar fi fost cu putinţă ca
lumea să se izbăvească şi să se îndumnezeiească.108 Astfel, a
depins de cuvântul Fecioarei ca Fiul lui Dumnezeu să se facă
Om, iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni, să meargă până la
capăt, iar planul măreţ pentru care Dumnezeu a creat această
fiinţă minunată, care este omul, să-şi capete împlinirea. A
depins de cuvântul Fecioarei pentru că depindea de acceptarea
liberă a omului, mântuirea lui.
«Cuvântul ei este dovada unei credinţe cum n-a mai avut
cineva dintre oameni. A crezut pe baza unei simple
făgăduinţe prealabile că se va petrece cu ea acest fapt, care
depăşeşte legea firii, cum nu s-a mai petrecut niciodată cu o
fecioară. A crezut posibil Imposibilul. Şi prin aceasta 1-a
făcut posibil.»109
Credinţa totală a Sfintei Fecioare în vestirea dată ei de Fiul lui
Dumnezeu, prin înger, a însemnat o unire spirituală cu El, cum
n-a fost şi nu mai poate fi alta, căci nimeni n-a mai fost pus şi nu
va mai fi pus într-o astfel de situaţie. Credinţa ei a fost biruinţa
spiritului asupra legilor naturii, cum n-a mai fost alta şi prin
aceasta cea mai mare libertate faţă de ele. Dar cea mai mare
înălţime sprituală coincide cu cea mai mare smerenie.
Răspunsul ei: ,,Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul
tău!” arată încrederea ei nu numai în faptul că din ea se naşte
Fiul Celui PreaÎnalt, ci şi în faptul minunat care se va săvârşi
prin acordul ei. Deşi era ferm hotărâtă să rămână fecioară, ea
primeşte să fie Maică, primeşte ceea ce îi cere Dumnezeu cu o
încredere totală, dar şi o smerenie care o face să se supună fără
clintire voii Domnului.
Momentul unirii dintre Logos şi Fecioara Maria poate fi
asemănat cu o euharistie. Fecioara se învredniceşte de cea dintâi
106 Sf. Nicolae Cabasila, Maica lui Dumnezeu, Trei cuvântări despre Maica lui
Dumnezeu…, p. 231.
107 Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Bunavestirea…, p. 444.
108 Pr. Michel Laroche, Theotokos, Maica Domnului în trăirea duhovnicească a
Bisericii Ortodoxe…, p. 8.
Dumnezeu…, pp. 132-7.
41 / 90
euharistie, din momentul zămislirii. Prin aceasta şi este prima
făptură umană mântuită, sfinţită, şi întru aceasta ne este icoană
înaintemergătoare mântuirii.110
„După asentimentul sfintei Fecioare, Duhul cel Sfânt S-a
pogorât peste ea potrivit cuvântului Domnului, pe care l-a
spus îngerul, curăţind-o şi dându-i în acelaşi timp şi puterea
de a primi Dumnezeirea Cuvântului şi puterea de a naşte.
Atunci a umbrit-o înţelepciunea enipostatică şi puterea
PreaÎnaltului Dumnezeu, adică Fiul lui Dumnezeu, Cel
deofiinţă cu Tatăl, ca o sămânţă dumnezeiască şi şi-a alcătuit
Lui şi din sângiuirile ei sfinte şi prea curate, trup însufleţit cu
suflet raţional şi cugetător, pârga frământăturii noastre. Nu
şi-a alcătuit corpul pe cale seminală, ci pe cale creaţionistă,
prin Duhul Sfânt. Nu şi-a alcătuit forma trupului treptat prin
adăugiri, ci a fost desăvârşit dintr-o dată. Însuşi Cuvântul lui
Dumnezeu S-a făcut ipostasă trupului. Căci Cuvântul
dumnezeiesc nu S-a unit cu un trup care exista aparte mai
dinainte, ci locuind în pântecele sfintei Fecioare şi-a
construit, fără ca să fie circumscris în ipostasa lui, din
sângiuirile pure ale pururea Fecioarei, trup însufleţit cu
suflet raţional şi cugetător, luând pârga frământăturii
omeneşti, şi Însuşi Cuvântul S-a făcut ipostasa trupului. În
chipul acesta este simultan şi trup: trup al Cuvântului lui
Dumnezeu şi trup însufleţit, raţional şi cugetător. Pentru
aceea nu vorbim de om îndumnezeit, ci de Dumnezeu
întrupat […] Nu şi-a schimbat firea, nici nu avem o iluzie de
întrupare, ci s-a unit după ipostasă în chip neamestecat,
neschimbat şi neîmpărţit cu trup însufleţit, raţional şi
cugetător, care are în el însuşi existent, pe care l-a luat din
Sfânta Fecioară, fără ca să se schimbe firea Dumnezeirii lui şi
fără ca să rezulte o singură fire compusă din firea Lui
dumnezeiască şi din firea omenească.”111
Duhul Sfânt, sfinţind pântecele Fecioarei şi insuflându-i

puterea Dumnezeirii Sale, S-a amestecat cu puterea omenească
şi a făcut al Său ceea ce fusese străin de Sine, însuşindu-Şi
aceasta, fără îndoială, cu puterea şi măreţia Sa. Şi, pentru ca în
insuflarea Dumnezeirii să nu rămână cumva vreo slăbiciune
omenească puterea Celui PreaÎnalt a întărit în toate pe Sfânta
Fecioară, pentru ca să ia slăbiciunea omenească sub ocrotirea
umbrei Sale şi pentru ca slăbiciunea omenească, pe care o
susţinea umbra dumnezeiască, să nu lipsească în împlinirea
tainei celei de negrăit a zămislirii sfinte. Când se coboară
Cuvântul Fiul, este de faţă slava Sfântului Duh, iar puterea
Tatălui aduce umbrirea, pentru ca taina sfintei zămisliri să fie
conlucrarea Treimii. Duhul Sfânt S-a pogorât peste ea, dându-i
puterea de a primi Dumnezeirea Cuvântului şi puterea de a
naşte. Atunci a umbrit-o Înţelepciunea ipostatică şi Puterea
PreaÎnaltului Dumnezeu, adică Fiul lui Dumnezeu, Cel deofiinţă
cu Tatăl, ca o sămânţă dumnezeiască şi Şi-a alcătuit Lui şi din
sângiuirile ei trup însufleţit.
Coborând ca ipostas El Însuşi în ea şi începând să-Şi
formeze trupul din ea cu împreună-lucrarea Duhului Sfânt
întreg ca persoană, trupul ei ţinut de ea în puritatea fecioriei
până atunci, în puritatea totalei disponibilităţi pentru
Dumnezeu, este curăţit şi de păcatul strămoşesc, pentru ca
110 Pr. prof. Constantin Galeriu, „Maica Domnului, Povăţuitoarea”…, p. 460.
111 Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica…, p. 98
42 / 90
Ipostasul dumnezeiesc să nu ia trupul Său dintr-un trup care se
afla încă sub acest păcat şi sub legea naturală a naşterii în
voluptate.
„Calitatea Mariei de Născătoare de Dumnezeu şi fecioria ei
se ţin împreună. Iar dacă s-a petrecut cu ea o astfel de
minune, nu se putea ca ea să nu rămână şi după aceea total
dăruită lui Dumnezeu, adică fecioară. Cea care L-a ţinut în
braţe pe Fiul lui Dumnezeu ca Om şi se împărtăşea de
puritatea Lui, cum s-a împărtăşit de eliberarea de păcatul
strămoşesc în momentul sălăşluirii Lui în ea la zămislirea
Lui ca om, nu se putea să nu rămână fecioară. Dacă Fecioara
Maria a putut aduce, prin puritatea ei, o contribuţie la
întruparea Fiului lui Dumnezeu ca om, la asumarea firii
umane, în El ca ipostas al ei, aceasta se datorează faptului că
ea singură a dus la împlinire o putere pe care Dumnezeu de
la început a sădit-o în om împotriva păcatului.”112
Ea s-a deschis deplin lui Dumnezeu şi, prin aceasta, era

unită cu El, înainte ca să se desăvârşească unirea Lui cu ea prin
formarea firii Sale din firea ei. În aceeaşi clipă în care ea declară
că se încrede cu desăvârşire în minunea care se va săvârşi cu ea,
Fiul lui Dumnezeu se şi sălăşluieşte în ea, zămislindu-se ca Om,
prin cuvântul îngerului. Odată cu mărturisirea încrederii în
puterea Fiului lui Dumnezeu de a săvârşi zămislirea minunată în
ea, Maria trăieşte şi experienţa începutului minunii. Sfânta
Fecioară a intuit cu urechea pe Cel Nevăzut, Care a venit prin
glasul îngerului, putere Care s-a sălăşluit spre întrupare, şi s-a
făcut pântecele ei rod al trupului.113
«Fecioria înseamnă o negrăită delicateţe. Calitatea de maică
aduce femeii o altă delicaţe, dar desfiinţând delicateţea
fecioriei. Maica Domnului a desăvârşit delicateţea şi jertfa de
Sine a fecioriei cu delicateţea şi cu jertfa de Sine a simţirii de
Maică şi încă de Maică Atotcurată şi Atotdelicată, Care s-a
jertfit total pe Sine. Misterul ei este gradul culminant, prin
îmbinarea celor două forme superioare ale delicateţei şi
jertfirii de sine în gradul culminant, cum nu pot fi întâlnite
nici la o altă fiinţă feminină şi nu pot fi la celelalte femei
niciodată împreunate. La Maica Domnului avem misterul
sfinţeniei culminante.»114
Păstrarea fecioriei în naşterea Pruncului dumnezeiesc a fost
darul lui Dumnezeu. În restul vieţii sale, Fecioara Maria şi-a
fixat ca ideal personal păstrarea acestui dar dumnezeiesc şi pe
acest drum, cu ajutorul harului divin a atins cea mai înaltă
desăvârşire.115 Prin ascultare, Fecioara Maria a devenit cauză de
mântuire pentru sine şi pentru întreg neamul omenesc; nodul
neascultării Evei a fost desfăcut prin ascultarea Mariei, de aceea
Sfinţii Părinţi o numesc pe Maria „Mama celor vii”.116
Dumnezeu…, pp. 62-6.
113 Sf. Efrem Sirul, Imnele Naşterii şi Arătării Domnului..., p. 65.
114 Pr. prof. Dumitru Stăniloae, „Maica Domnului în prologul Evangheliei de la
Luca”..., p. 449
115 Serghie Stragorodski, „Venerarea Maicii Domnului după învăţătura Bisericii
Ortodoxe”..., p. 199.
116 Arhim. Teofil Pârâian, Maica Domnului - raiul de taină al Ortodoxiei..., p.
130.
43 / 90
3.5.
Magnificat sau Cântarea Maicii Domnului
Sfântul Evanghelist Luca prezintă în episodul vizitei la

Elisabeta o impresionantă seria de titluri şi de laude care, sub
imboldul Duhului Sfânt, sunt adresate Fecioarei Maria. Ea este
numită „binecuvântată între femei”, „Maica Domnului”,
„fericită” care „va fi fericită de toate neamurile”. Aceste atribute
arată că cinstirea Fecioarei Maria începe din Noul Testament şi
face parte din cultul Bisericii, fiind o lucrare a Duhului Sfânt.
Cultul Bisericii, refritor la Maica Preacurată, este legat
întotdeauna de evenimentul de care depinde şi a cărui pomenire
şi actualizare o face. Acelaşi lucru e valabil pentru cinstirea pe
care Elisabeta o aduce Fecioarei Maria şi care nu s-ar putea
explica fără evenimentul Buneivestiri. Altfel spus, Duhul Sfânt
care a determinat lauda şi bucuria Elisabetei şi a fiului ei în faţa
Maicii Domnului, este acelaşi Duh Sfânt care a suscitat pe
Preasfânta Fecioară să zică acel „fie mie după cuvântul tău” şi să
devină imediat Maica Fiului Celui Preaînalt. În acest caz, rolul
Duhului Sfânt este să facă pe Fecioara Preacurată să fie
Născătoare de Dumnezeu şi să devină „binecuvântată între
femei”.
Sfântul Luca distinge în acest imn de preamărire a lui
Dumnezeu, cântat de Fecioara Maria şi apoi preluat de întreaga
Biserică, expunerea mulţumirilor roabei lui Dumnezeu şi
mulţumirile pentru mântuirea lui Israel. Cântarea este în genul
psalmului, fiind dominată de sensul temporal al verbelor din
text. Prin aceste verbe Sfântul Evanghelist subliniază lucrarea
veşnică a lui Dumnezeu, cuprinzând în ea evenimentele
eshatologice deja inaugurate, dar şi cele în curs de realizare. În
acest context imnul Maicii Preacurate este pe drept o cântare de
mulţumire pentru mântuirea eshatologică inaugurată de venirea
Fiului lui Dumnezeu în lume. Ca atare, această iconomie este la
baza mântuirii tuturor celor ce vor crede în Mântuitorul Hristos
şi vor moşteni Împărăţia cerurilor.
Cuvintele Fecioarei Maria ne arată că Preasfânta este
conştientă de zămisilrea divină şi de curăţia ei, integritatea
feciorelnică rămânând semnul legăturii sale cu Fiul preaiubit pe
care îl naşte. Pentru a ne lămuri şi mai mult, Sfântul Evanghelist
Luca ne ajută, în prezentarea naşterii Mântuitorului, să
pătrundem şi mai profund în sanctuarul vieţii Maicii Domnului.
El ne dă în această descriere posibilitatea să privim legătura
interioară dintre Fecioara Maria şi Fiul ei şi dintre fecioria ei
trupească şi cea sufletească. Deci, Evanghelistul ne înfăţişează
pe Maica Domnului, fiica drepţilor Ioachim şi Ana, în ceata celor
„smeriţi” din neamul ei, care după Scriptură formează partea
aleşilor lui Israel. Astfel, Născătoarea de Dumnezeu este cea care
trăieşte în smerenie şi ne arată motivului pentru care Dumnezeu
i-a încredinţat demnitatea de a fi Mama Fiului Său. Domnul i-a
privit starea sufletească şi i-a păstrat fecioria în zămislirea sa de
la Duhul Sfânt şi în naşterea sa mai presus de fire. Drept aceea,
fecioria Preacuratei este semnul de care vorbea Isaia proorocul
şi care acum însoţeşte permanent neprihănirea Preasfintei,
întreaga sfinţenie fiind personalizată în ea. Antagonic cu ea cei
mândri, bogaţii şi puternicii pământului sunt daţi jos de pe
scaunele lor, iar cei lipsiţi, asemenea ei, sunt umpluţi de
44 / 90
bunătăţi. Sfântul Luca, faţă de ceilalţi evanghelişti sinoptici, este
preocupat clar de viaţa celor „de la periferie”, păcătoşi, femei,
văduve şi samarineni.117 Tot el pune un mare accent pe pocăinţă,
pe întoarcerea la casa părintească, temă cu care de fapt începe
chiar predica de pe Munte.118 Şi în Faptele Apostolilor, Sfântul
Luca prezintă o grijă deosebită faţă de cei săraci şi smeriţi, ceea
ce înseamnă că imnul Preasfintei Fecioare este un ecou al
gândirii sale, care relevă dispoziţia spirituală caracteristică
săracilor lui Dumnezeu şi credincioşilor lui Israel. Însuşi Fiul lui
Dumnezeu, bogat fiind a sărăcit pentru noi, cum spune Sfântul
Apostol Pavel. Ca atare, imnul Maicii preacurate prezintă
bucuria săracilor la vederea faptelor lui Dumnezeu în istorie şi
în cadrul planului mântuirii, prin care El ne dezvăluie chipul
Său milostiv, puternic, sfânt şi credincios, solidar cu poporul
Său şi dătător de speranţă în împlinirea făgăduinţelor făcute lui
Avraam.
Acest imn de mărire, considerat imnul Noului Testament,
poate fi împărţit în trei părţi. Una în care Fecioara Maria dă
slavă lui Dumnezeu pentru milostivirea împlinită de El prin
Întruparea din pântecele ei. Alta referitoare la cei săraci şi
smeriţi. Şi a treia referitoare la poporul lui Israel. Cum se poate
vedea imnul structurat astfel, este o cântare de slavă şi speranţă
al poporului ales prin Fecioara Maria. Preacurata, pentru a-şi
exprima sentimentele de preamărire şi mulţumire aduse Fiului
ei, foloseşte teme, cuvinte şi expresii din Vechiul Testament.
În primul rând ea inspirându-se din imnul Anei, mama lui
Samuel şi din psalmi. Prin cuvintele „Măreşte suflete al meu pe
Domnul”, Fecioara afirmă şi proclamă mărirea lui Dumnezeu,
care în Vechiul Testament s-a manifestat prin intervenţi
minunate în sprijinul poporului lui Israel. Această slavă divină
atinge punctul culminant în pântecele ei, unde Domnul se arată
aici, nu ca un războinic victorios, ci ca Unul care se naşte smerit
din frământătura noastră. El este Dumnezeu atotputernic dar şi
milostiv, fapt ce determină pe Fecioara să se bucure precum
proorocul Isaia:
„Bucura-Mă-voi întru Domnul, sălta-va de veselie sufletul
Meu întru Dumnezeul Meu, că M-a îmbrăcat cu haina
mântuirii, cu veşmântul veseliei M-a acoperit. Ca unui mire
Mi-a pus cunună şi ca pe o mireasă M-a împodobit cu
podoabă”,119
sau ca Psalmistul David, strămoşul său: „Iar sufletul meu să se
bucure de Domnul, să se veselească de mântuirea Lui”.120 De
asemenea, Fecioara Maria Îl numeşte pe Fiul său Mântuitor,
atât în sensul izbăvirii nemului omenesc de păcatul strămoşesc,
cât şi de păcatele individuale. Cei vindecaţi de asmenea
suferinţe, prin iubirea de oameni a lui Dumnezeu, vor devin
smeriţii şi moştenitorii Împărăţiei cerurilor. Astfel, mântuirea
Fiului ei se va extinde asupra tuturor celor neajuntoraţi şi
nedreptăţiţi care au crezut în venirea Lui. Aşa că, Domnul, prin
braţul Său puternic, va ridica pe cei smeriţi, împlinind
legământului făcut de El cu Avraam şi făcând din aceştia
117 Luca 7, 11-17; 36-50; 10, 29-37; 17, 11-19.
118 Luca 6, 20-26.
119 Isaia 61, 10.
120 Psalmi 34, 8.
45 / 90
poporul Său. Drept urmare Fecioara Maria este călăuza evlaviei
creştine şi Mamă a tuturor celor care cred în Fiul ei, Mântuitorul
Hristos.
Prin Maica Domnului structurile societăţii şi orânduirile
umane sunt schimbate din ierarhiile lor instituţionale şi
inversate: „Coborât-a pe cei puternici de pe tronuri şi a înălţat
pe cei smeriţi, iar pe cei flămânzi i-a umplut de bunătăţi şi pe
cei bogaţi i-a scos afară deşerţi”.121 Cuvintele Preasfintei
Stăpâne sunt urmate de o analiză la trei nivele a celor împlinite
în ea şi care arată triumful slăbiciunii împotriva orgoliului uman
nelegitim, biruinţa celor puternici şi a celor bogaţi. Fireşte, în
Preacurata cei puternici ai lumii, orgolioşii şi bogaţii sunt
schimbaţi din situaţia lor şi scoşi afară deşerţi. Aceasta ne arată
că Theotokos, ca întrupare a puterii divine în slăbiciunea umană
este pusă în rolul ei cel mai important din comuniunea eclezială,
acela de a proclama în lume credinţa înaintea oamenilor prin
martiria.
Theotokos devine centrul atenţiei lumii şi puterea creştină
înaintea oamenilor. Ea păstrează pe poporul lui Dumnezeu în
slăbiuciunea puterii credinţei, mucenicii fiind exemplul robului
suferind şi biruind, aceştia fiind imagine a Preasfintei Fecioare
Maria, care se smereşte, rabdă, suferă şi biruieşte întru Fiul ei,
Mântuitorul Hristos. În această relaţie, Theotokos ne îndeamnă
să urmăm ei într-o manieră creativă şi într-o atitudine dinamică
a smereniei şi a biruinţei prin credinţă, vituţi pe care dacă le
vom folosi vom birui pe însăşi terenul secular al nedreptăţilor
sociale umane.
În imnul său, Maica Domnului mulţumeşte Domnului şi
Mântuitorului său, deoarece El a căutat spre „smerenia roabei
Sale”. După salutarea Elisabetei şi după numirea în graiul
Duhului Sfânt a Fecioarei Maria ca „Maică a lui Dumnezeu”,
Preasfânta Fecioară mărturiseşte despre sine: „Iată de acum mă
vor ferici toate neamurile”.122 Cuvintele Preacuratei sunt o
profeţie în sensul cel mai autentic al cuvântului. Ele sunt
cuprinse de lucrarea Duhului Sfânt, din interior şi din exterior,
Fecioara Maria rostind acestea sub inspiraţie divină. Sfântul
Duh este cel care a pus pe buzele Fecioarei cuvinte de
preamărire a planului lui Dumnezeu şi a voinţei Celui Preaînalt,
atât cu privire la menirea ei, cât şi referitoare la îndatorirea
tuturor credincioşilor de a o proslăvi. Sfântul Luca, într-o altă
împrejurare, a redat, în Evanghelia sa, cuvintele unei femei din
popor care priveau pe Mântuitorul Hristos şi pe Preacurata Sa
Maică:
„Şi când zicea El acestea, o femeie din mulţime, ridicând
glasul, I-a zis: Fericit este pântecele care Te-a purtat şi
fericiţi sunt sânii pe care i-ai supt! Iar El a zis: Aşa este, dar
fericiţi sunt cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l
păzesc”.123
Mântuitorul Iisus Hristos a răspuns femeii: „Aşa este”,124
pecetluind astfel cu aprobarea Lui dumnezeiască, adevărul că
pântecele Preacuratei care L-a purtat s-a făcut vrednic să fie mai
121 Luca 1, 52-53.
122 Luca 1, 48.
123 Luca 11, 27-28.
124 Luca 11, 28.
46 / 90
desfătat decât cerurile şi chivot al fecioriei veşnice. Deci, Sfântul
Duh a făcut pe Fecioara Maria persoană liturgică de la salutul de
întâmpinare adresat Elisabetei, la cuvinte de preamărire a lui
Dumnezeu, la expresii care deschid o perspectivă cu totul nouă:
„Iată de acum mă vor ferici toate neamurile”.125 Evitând orice
mărire omenească, Fecioara intră efectiv într-o stare doxologică
îngerească de preamărire a lui Dumnezeu care întrece orice
glorificare cerească şi omenească. Temeiul acestei proslăviri,
evident, nu poate fi nici o vrednicie umană, cum este cazul
proorocilor şi a Elisabetei, şi nici îngerească, cum sunt cetele
îngereşti care căntă „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Savaot,
plin este tot pământul de slava Lui!”,126 ci numai minunea
zămislirii preacurate a Fiului lui Dumnezeu din pântecele
Preacuratei.
Din cuvintele Fecioarei izvorăşte „smerenia” ca
binecuvântare şi preamărire a lui Dumnezeu şi a lucrării Lui
mântuitoare. Noutatea în această cântare nu este numai
binecuvântarea Fecioarei Maria, ci şi extinderea acesteia la
„toate neamurile”, care o vor ferici din cauza Aceluia care a
binecuvântat-o şi s-a întrupat din ea. Mai mult, binecuvântarea
vine de la darul lui Dumnezeu şi dintr-o bunătate inerentă vieţii
Preacuratei care este „plină de har”. Această acţiune a lui
Dumnezeu este cuprinsă, cum am văzut, în vestirea profetică din
Vechiul Testament a răscumpărării neamului omenesc de către
Dunnezeu, care „a risipit pe cei mândri” şi „a coborât pe cei
puternici de pe scaune”. În planul său, Dumnezeu Tatăl
binecuvintează pe Fecioara Maria şi prin Cel care s-a născut din
ea El sfinţeşte pe toate neamurile pământului. Această operă
mântuitoare devine prin contibuţia Fecioarei Maria parte a
iconomiei divine şi a istoriei mântuirii întregului nam omenesc.
Desigur, cuvintele Fecioarei anticipează momentul din sinagoga
din Nazaret când Mântuitorul, Fiul ei, anunţă public că profeţia
lui Isaia s-a împlinit înaintea ascultătorilor Lui.127
Ultimele rânduri care încheie această cântare prezintă modul
în care Fecioara Maria devine prin Pruncul din pântecele ei
începutul unui eveniment tainic şi minunat, echivalent cu o
nouă creaţie a lumii. Afirmaţiile ei au semnificaţie concretă din
perspectiva iconomiei lui Dumnezeu pentru întreaga lume „ca
Israel să-şi aducă aminte de mila sa, precum a grăit către
părinţii noştrii, lui Avraam şi seminţiei lui în veac”.128 Într-
adevăr, relaţia dintre Fecioara Maria şi Israel desemnează pe
Maica Domnului ca fiind „reprezentanta oamenilor” şi
„personificarea Bisericii”. Aşadar, vizita Fecioarei Maria la
Elisabeta este un eveniment important în cadrul teologiei
lucanice. Duhul Sfânt este Cel care a iniţiat această călătorie la
casa Elisabetei, la fel cum în Faptele Apostolilor, Duhul Sfânt
conduce lucrarea de propovăduire a apostolilor, dă mărturie
despre Mântuitorul Hristos şi deschide inimile ascultătorilor la
auzirea cuvântului mântuirii.
Sfântul Ambrozie, scriind despre întâlnirea Fecioarei Maria
cu Elisabeta, spunea:
125 Luca 1, 48.

126 Isaia 6, 3.
127 Luca 4, 16-21.
128 Luca 1, 54-55.
47 / 90
„Dulce este armonia dintre proorocii, dintre cele două femei
şi dintre cei doi prunci. Femeile grăiesc cuvintele harului,
pruncii se mişcă în chip tainic. Pe când maicile lor se apropie
una de cealaltă, ei îşi încep tainica vorbire a iubirii; şi, printr-
o minune negrăită, dar în măsuri diferite, amândouă maicile
proorocesc în duh despre pruncii lor. Cine, întreb, a făcut
această minune? Oare nu Fiul lui Dumnezeu, Care a făcut
nenăscutul să fiinţeze?”
Cele grăite de Fecioara Preacurată, cu această ocazie, le găsim
prefigurate în psalmi şi în Cântarea Anei.129 Prin cuvintele sale
Născătoarea de Dumnezeu aduce laudă Ziditorului, tema
centrală a imnului ei fiind pronia dumnezeiască ocrotitoare,
îndreptată către cei smeriţi şi sărmani, apoi arătarea puterii lui
Dumnezeu împotriva celor bogaţi şi puternici, şi în cele din
urmă, împlinirea făgăduinţelor milostivirii Sale asupra fiilor lui
Israel.
Fecioara Maria, tocmai pentru că se deosebeşte de toate
femeile dinaintea ei şi cele după dânsa, poate aduce un imn de
slavă celui Atotputernic„Măreşte sufletul meu pe Domnul. Şi s-a
bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu”.130 Acest
început doxologic al Preacuratei îil explică Sfântul Vasile cel
Mare, astfel:
„Cea dintâi roadă a Duhului este pacea şi bucuria. Aşadar,
de vreme ce Sfânta Fecioară a primit întru sine fiecare dar al
Duhului Sfânt, putem spune cu adevărat că duhul ei se
veselea întru Mântuitorul ei. Ea grăieşte despre suflet şi duh
ca despre un singur lucru. Glăsuirea prea-plinului bucuriei o
regăsim şi în alte locuri în Scripturi, arătând o anume stare
de fericire proprie trăirii celor vrednici. Fecioara se bucură în
Domnul cu toată inima, vădindu-şi dragostea în nobilă şi
răsunătoare preamărire”.131
Starea de bucurie şi de pace este fireşte familiară numai celor
care au simţit lumina Duhului în inima lor, experienţă ce rezultă
din iubirea dintre suflet şi Dumnezeu. Astfel:
„dacă ai simţit lumina că a pătruns în inima ta şi că iubeşti
pe Dumnezeu şi dispreţuieşti lucrurile trupeşti, zice Sfântul
Ierarh, atunci vei fi putea cu siguranţă să întrezăreşti starea
drepţilor care, cu deplină seninătate şi fără de sfârşit, se
bucură întru Domnul”.132
De fapt cuvintele Maicii Domnului „Măreşte sufletul meu pe

Domnul. Şi s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul
meu”,133 înseamnă mai precis că „Duhul Fecioarei se bucură de
dumnezeirea cea fără de sfârşit a aceluiaşi Iisus din pântecele
ei”. Sfântul Ambrozie, referitor la aceste cuvinte, spune:
„În duhul şi sufletul Preacuratei Feciaore cu totul dăruit
Tatălui şi Fiului, ea Îl adoră cu o dragoste desăvârşită pe Cel
prin Care toate s-au făcut. Dacă, după trup, singură Fecioara
Maria este Maica lui Hristos, totuşi, după credinţă, Hristos
este rodul tuturor oamenilor; căci fiecare suflet, care este
129 1 Regi 2, 1-10

130 Luca 1, 46-47.
131 Sfântul Vasile cel Mare, Comentariu la Psalmi.
132 Sfântul Vasile cel Mare, Psalmi 31, 1, PG. 29, coll. 323.
133 Luca 1, 46-47.
48 / 90
curat şi liber de păcat, zămisleşte pe Cuvântul lui Dumnezeu
şi se păstrează pe sine curat, în smerenie neatinsă”.
După aceste fericirii şi bucurii de care a fost cuprins sufletul
Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, Preacurata se îndreată
către Cel Atotputernic şi printr-o închinăciune profundă spune
că „sfânt este numele Lui”.134 Desigur, „numele lui Dumnezeu
este sfânt nu pentru că el conţine în sine vreo virtute osebită,
zice Sfântul Vasile, ci pentru că atunci când Îl contemplăm pe
Dumnezeu, Îl vedem cu totul desăvârşit şi Sfânt”. Sfânt αγιορ
înseamnă a fi „nepământean” ceea ce înseamnă că
atotputernicia Lui transcede întreaga făptură, El fiind necuprins
de nimic din tot ceea ce a zidit. Astfel, Maica Domnului,
cunoscând din trăire personală semnificaţia numelui de Sfânt al
lui Dumnezeu, spune că, „mila Lui este din neam şi în neam
spre cei ce se tem de El”.135 Prin aceste precizări, Preafericita
Stăpână mută atenţia noastră de la darurile deosebite pe care ea
le-a primit, la lucrarea pe care Dumnezeu o face în lume. Prin
aceasta Preacurata ar vrea să spună: „Cel Preaînalt a făcut
lucruri mari nu doar cu mine, căci, în fiecare neam, cel ce se
teme de Dumnezeu, este bineplăcut înaintea Lui”. Într-adevăr,
Dumnezeu: „a făcut tărie cu braţul Său...”,136 căci braţul Său
înseamnă Cuvântul Tatălui care avea să Se nască dintr-însa şi,
desigur, deodată cu venirea Lui „...risipit-a pe cei mândri în
cugetul inimii lor”. Sfântul Chiril al Alexandriei spune că cei
„mândri nu sunt doar acei vicleni diavoli care, dimpreună cu
căpetenia lor, au căzut din pricina mândriei. Mândrilor
înţelepţi ai grecilor li s-a părut a fi nebunie învăţătura despre
Mântuitorul Hristos şi despre Cruce. Necredincioşii iudei au
fost împrăştiaţi în tot pământul pentru cugetele lor
nevrednice despre Mesia, Cuvântul lui Dumnezeu”.137
Deci, Dumnezeu pe aceşti mândri şi semeţi i-a coborât de pe
tronuri şi a înălţat pe cei smeriţi: „Coborât-a pe cei puternici de
pe tronuri şi a înălţat pe cei smeriţi”.138 Dar cine sunt cei
puternici? Ar putea fi în acest discurs al Maicii Preacurate,
cărturarii şi fariseii care căutau locurile din frunte. Sfântul Chiril
socoteşte că Fecioara vorbeşte aici despre diavolii cei mândri,
care s-au declarat pe ei înşişi a fi stăpânitorii lumii. Aceştia, la
venirea Domnului, au fost risipiţi şi cei ce au scăpat de sub
stăpânirea lor au fost primiţi în Împărăţia Mântuitorului
Hristos. Semeţia satanei, cum se cunoaşte, a fost mare şi tot aşa
de mare a fost şi mândria înţelepţilor elini, a cărturarilor şi a
fariseilor făţarnici. Desigur, venirea smrită a Fiului lui
Dumnezeu şi întruparea Lui din Preacurata Fecioară Maria, pe
toţi aceştia i-a doborât de pe piedestalul minţii lor şi din
demnităţile lor înşelătoare. I-a doborât Mântuitorul Hristos
pentru că s-a aşezat în vârful existenţei umane şi a inversat
piramida valorilor punându-o cu vârful în jos, ca acela ce vrea să
vină la El să se smerească pe sine şi să-şi ia curcea sa şi să-i
urmeze Lui. Astfel, a înălţat Domnul pe vameşi, pe desfrânate şi
pe pescarii neştiutori de carte, care s-au smerit pe ei înşişi sub
134 Luca 1, 49.
135 Luca 1, 50.
136 Luca 1, 51.
137 Saint Cyril of Alexandria, Commentary on the Gospel of Saint Luke..., p. 39.
138 Luca 1, 52.
49 / 90
braţul cel tare al Domnului. Deci, cel născut din Preacurata
Fecioară Maria le-a dat, celor smeriţi ce cred în El, „putere să
calce peste şerpi şi peste scorpii şi peste toată puterea
vrăjmaşului”.139 Fireşte, cvuintele Preasfintei Fecioare, spune
Sfântul Chiril, s-au împlinit şi atunci când iudeii, care erau
slăviţi în patria lor, au fost lipsiţi de ea, pentru necredinţa şi
pizma lor, iar cei dintre neamuri, care petreceau în întunericul
politeismului, au crezut cuvintelor Apostolilor şi au fost înălţaţi
pentru credinţa lor. De bună seamă că în taina acestor trăiri
duhovniceşti Sfântul Efrem poate spune:
„Cel rău şi-ale lui cete au fugit, deşi odinioară lumea-au
stăpânit. Pe înălţimi juninci lor le jertfeau, iar în dumbrăvi
tauri ucideau. Cel rău toată făptura o-nghiţise, umplându-şi
pântecele său. Slăvit e Cel ce, arătându-Se, golit-a tot
adâncul său!140
Mai departe, Fecioara spune că, Dumnezeu: „Pe cei flămânzi
i-a umplut de bunătăţi, iar pe cei bogaţi i-a scos afară,
deşerţi”.141 Cei flămânzi, cum arată Sfântul Chiril, erau cei dintre
neamuri, care se stingeau în foamea duhovnicească. Israeliţii,
spre deosebire de aceştia, au fost îmbogăţiţi prin primirea Legii
şi a învăţăturii Proorocilor. Însuşi Sfântul Apostol Pavel spune
despre israeliţi că ale lor sunt „înfierea, şi slava, şi legămintele,
şi Legea, şi închinarea, şi făgăduinţele”.142 Dar, Dumnezeu, pe
aceia care după ce s-au săturat cu hrana de sus şi n-au fost
smeriţi în bogăţia lor, i-a scos afară deşerţi. Ei au pierdut
bogăţia pentru că au fost înghiţiţi de mândria diavolească,
văzând slava revărsată asupra lor. Lăudându-se cu faptul că erau
„fiii lui Avraam”, ei au dispreţuit smerita întrupare a
Cuvântului, de aceea au fost scoşi afară deşerţi, pentru că erau
fără credinţă, fără cunoştinţă şi fără nădejdea binecuvântării.
Mai mult, aceştia care nu L-au primit pe Mesia au fost alungaţi
şi din Ierusalimul pământesc şi li s-au luat moştenirea vieţii
plină de slava ce va veni. Ei s-au lepădat de Stăpânul Vieţii şi
chiar L-au răstignit, neluând în seamă Fântâna cu apa cea vie şi
Pâinea care S-a pogorât din ceruri. De aceea, o foame mai aspră
decât oricare alta a căzut peste ei şi au pătimit din pricina setei
celei mai amare. Să nu socotiţi că le lipsea hrana sau băutura,
subliniază Sfântul Chiril, ci le era foame de auzirea cuvântului
Domnului şi de împărtăşirea cu El.143 Spre deosebire de aceştia,
neamurile, ale căror suflete zăcuseră în mizerie şi foame, după
ce L-au primit pe Domnul, s-au umplut de binecuvântările Lui
cele duhovniceşti,144 conchide Sfântul Chiril. Aşadar, prin
Mântuitorul Hristos, cinstea fiilor lui Israel a trecut asupra
Noului Israel, precum zice Domnul Însuşi:
„Şi Mă voi milostivi spre Cea neiubită şi voi zice către Cel ce
nu-i poporul Meu: „Tu eşti poporul Meu”, iar el va spune:
„Tu eşti Domnul Dumnezeul meu!”;145 „Şi în loc să vă zică
vouă: „Voi nu sunteţi poporul meu”, vi se spune: „Voi sunteţi
139 Luca 10, 19.

140 Hymns on the Nativity..., p. 254.
141 Luca 1, 53.
142 Romani 9, 4.
143 Amos 8, 11.
144 Commentary on the Gospel of Saint Luke..., p. 40.
145 Osea 2, 25.
50 / 90
fiii Dumnezeului celui viu!”.146
Maica Domnului, cum era de trebuinţă, se reîntoarce în
imnul ei spre Noul Israel: „A sprijinit pe Israel, slujitorul Său,
ca să-şi aducă aminte de mila Sa, precum a grăit către părinţii
noştri, lui Avraam şi seminţiei lui, în veac”.147 După profeţii,
Dumnezeu a împlinit făgăduinţa făcută lui Avraam multora
dintre cei ce erau israeliţi după trup şi au crezut în El. Această
binecuvântare se referea la cele spuse de Dumnezeu lui Avraam
că: „se vor binecuvânta prin neamul tău toate popoarele
pământului”.148 Deci, această făgăduinţă s-a împlinit fireşte prin
Mântuitorul Hristos, care era din sămânţa lui Avraam şi prin
care toate popoarele au fost binecuvântate. Când Fecioara Maria
a spus: „sprijinit-a pe Israel, slujitorul Său”, desigur, ea n-a
vorbit despre cei mândri dintre israeliţii după trup, ci despre cei
ce erau israeliţi ai Duhului, aceia care crezuseră în venirea lui
Dumnezeu în trup. Ca atare neamurile, prin Fiul lui Dumnezeu
înomenit, au primit cu adevărat înfierea şi făgăduinţele date de
Dumnezeu Proorocilor şi patriarhilor din vechime, cum
subliniază Sfântul Chiril al Alexandriei.
După cum am văzut, întreaga pericopă referitoare la
cântarea Maicii Domnului are un caracter doxologic şi liturgic,
atât ca formă, cât şi ca structură. Ea subliniază lucrarea
mântuirii lui Dumnezeu vestită de Arhanghelul Gavriil Fecioarei
Maria şi răspunsul haric, atât al Fecioarei, cât şi al celor cuprinşi
de lucrarea Duhului Sfânt. Imnurile Elisabetei şi ale Fecioarei
Maria prezintă, desigur, acţiunea Duhului sub forma unui dialog
teologic al omului cu Dumnezeu. Pericopa începe cu salutul
Fecioarei Maria, care nu e un simplu salut, ci o rostire a lui
Dumnezeu prin Pruncul din pântecele Fecioarei. Apoi, după
cuvintele de aclamaţie ale Elisabetei, aşa cum se făceau pentru
aducerea chivotului mărturiei, urmează mişcarea de dans a
pruncului Ioan din pântecele Elisabetei. Aceste „strigăte de
bucurie” ale Elisabetei şi acest „dans liturgic” al Sfântului Ioan
constituie evident un răspuns doxologic la salutul Fecioarei şi la
lucrarea de mântuire adusă de Cel zămislit în ea.149 Episodul se
încheie cu o cântare de laudă a Preasfintei Fecioare, închinată
Pruncului mântuitor, din pântecele ei, care este şi Dumnezeu şi
om.
146 Osea 2, 1-2.

147 Luca 1, 54-55.
148 Facere 22, 18.
149 Sfânta Elisabeta, inspirată de Duhul Sfânt, „a strigat cu glas mare şi a zis:
ανευώνησεν κπαςγή μέγαλη και ειπεν: εςλογημενη σς εν γςναιξιν και

εςλογημενορ ο καππορ τήρ κοιλιαρ σος”. Verbul αναυωναω este un
„hapaxlegomena” în Noul Testament. În Septuaginta apare de cinci ori, de
fiecare dată în cărţile Cronicilor (I Cron 15, 28; 16, 5; 6; 42; II Cron 5, 13), mereu
într-un context şi într-un sens liturgic, cu referire la cântarea Psalmialmilor şi la
folosirea instrumentelor muzicale în cultul de la Templul Sfânt. Contextul
acestui verb în Septuaginta este acela în care Chivotul Legii este adus la
Ierusalim (I Cron 15-16) şi apoi din casa lui David la templul construit de
Solomon (II Cronici 5). Folosirea acestui verb în episodul vizitei la Elisabeta,
cum am subliniat mai înainte, ne determină să susţinem că Sfântul Luca a vrut
să o prezinte pe Preasfânta Fecioară ca pe „noul Chivot al Legământului”. (R.
Laurentin, „Structure et théologie de Luc I-II”, Editura Gabalda, Paris, 1964, pp.
79-81).
51 / 90
Note de curs
Secțiunea I
CURSURILE VI-VII
Viața Maicii Domnului în gândirea Părinților Capadocieni
Contribuţia Părinţilor capadocieni la conceptul de θεοηοκορ

în teologie este unică. După ce ei au folosit categoriile filosofice OBSERVAȚII
în clarificarea formulei ομοοςζιορ de la Niceea, ei au mers mai
departe, atunci când au vorbit de conţinutul teologic al lui
θεοηοκορ, aplicând aceleaşi categori şi în mariologia secolului al
patrulea. După cum ştim Părinţii Capadocieni au plasat
ομοοςζιορ de la Niceea în contextul soteriologic, afirmând că,
dacă Fiul lui Dumnezeu întrupat nu este de aceeaşi fiinţă cu
Tatăl în natură şi putere, El nu poate să răscumpere neamului
omenesc din păcat şi moarte. Vorbind despre lucrarea
mântuitoare a Domnului Hristos în istoria mântuirii, aceşti
Părinţi au arătat rolul logic pe care l-a avut Maica Domnului în
realizarea acestui act. A născut Preacurata pe Acela pe care
Părinţii de la Nicea l-au numit homoousios cu Tatăl? A avut
Mântuitorul, Fiul Fecioarei Maria, aceleaşi însuşiri pe care le-a
avut înainte Fiului lui Dumnezeu? Au aceste atribute aceleaşi
implicaţii teologice pe care le are homoousios? Prin utilizarea
directă a termenului de θεοηοκορ putem vedea o referinţă
directă la naşterea divină a Preasfintei Fecioare Maria? Deci,
cercetarea teologică a umanităţii Mântuitorului Hristos ne duce
la faptul că Fecioara Maria a născut pe Fiul lui Dumnezeu după
firea umană. Naşterea este divină pentru că Fiul Tatălui este
însuşi Fiul Preasfintei Fecioare Maria. Această naştere este reală
şi este direct legată de umanitatea Fiului lui Dumnezeu. O
înţelegere greşită a conţinutului teologic al termenului de Maica
Domnului duce inevitabil la imposibilitatea înomenirii Fiului lui
Dumnezeu.
6.1.
Sfântul Vasile cel Mare apărător al naşterii
Mântuitorului din Preacurata Fecioară Maria
Sfântul Vasile cel Mare propovăduieşte pururea fecioria

Maicii Domnului şi spune că „până ce” se tâlcuieşte prin „la
nesfârşit”. „Iubitorii lui Hristos nu pot îndura să audă că
Născătoarea de Dumnezeu a încetat vreodată să fie
Fecioară”.150 El susține cu tărie că citatul de la Isaia se referă la
Fecioara Maria și spune că, dacă acolo n-ar fi vorba de o
„fecioară”, atunci n-ar fi vorba de un semn deosebit. Sfântul ştie
că, pentru a traduce cuvântul ebraic almah sau galmah, unii
propun cuvântul grec neanis, în loc de parthenos. Dar Sfântul
150 Sfântul Vasile cel Mare, PG. 31, col. 1468A.
52 / 90
Vasile apelează la versetul de la Deuteronom151 pentru a-şi
argumenta interpretarea. Acelaşi cuvânt ebraic almah, în
greceşte parthenos, tradus prin „fecioară” se găseşte şi la
Facere, referitor la Rebeca. Urmând pe Sfântul Atanasie cel
Mare, scrierile Sfântului Vasile cel Mare au confirmat în
unanimitate credinţa în adevarata umanitate a Mântuitorului
Hristos şi naşterea Lui reală din Preacurata Fecioara Maria.152
Teologia trinitară a Sfântului n-a epuizat în totalitate toate
preocupările sale intelectuale, lucrările sale aratând că multe
probleme hristologice n-au fost continuate. În timp ce
interpretarea homoousios ocupa în continuare important în
preocupările episcopilor ortodocşi din bisericile locale, Sfântul
Vasile a subliniat dimensiunea trinitară a Întrupării.
Utilizarea titlului Theotokos de către episcopul de Cezareea
are o valoare unică, deoarece reflectă în mod natural tradiţia
Bisericii sale locale. Aceasta nu diminuiază nicidecum
importanţa contribuţiei Sfântului Vasile la teologia naşterii
suprafirești. Termenul, evident, are o anumită tendinţă în
hristologia sa, lucru ce face ca să nu fie folosit în mod direct
expresia θεοηοκορ. Sfântul, fireşte, subliniază unitatea de natură
în Persoana Mântuitorului Hristos, precum şi dimensiunea
totală a naşterii divine a Preacuratei Fecioare Maria. Sfântul
Vasile subliniază atât personalitatea divină a pruncului
Preasfintei Fecioare cât şi umanitatea Lui desăvârşită ca
elemente constitutive ale naşterii divine. Împotriva tendinţelor
ariene ale lui Eunomiu, Sfântul Vasile a apărat tradiţia Bisericii
protejând Crezul de la Nicea care a învăţat că naşterea veşnică
a Fiului din Tatăl implică o egalitate de natură şi trebuie să fie
complet separat de crearea lumii. 153 El a subliniat, de
asemenea, că naşterea temporală a lui Hristos de către
Preasfânta Fecioară Maria este o naştere reală care a
garantează umanitatea lui adevărată asumată prin Întrupare.
Deci, cele două naşteri ale Mântuitorului Hristos, cea divină şi
cea umană, sunt în mod clar identificate: prima naştere este
veşnică şi denotă o egalitate între Tatăl şi Fiul, iar cealaltă este
temporală şi se realizează de către Preacurata Fecioara Maria.
Ca atare, Fiul Preasfintei Maria nu poate fi redus la o simplă
fiinţă umană, devreme ce El este o substanţă veşnică,
nepătimitoare născută de către Tatăl şi împărtăşind cu El natură
divină inefabila.
Naşterea istorică a Domnului Hristos din Fecioara Maria,
comfirmă că Hristos este Fiul Fecioarei, deşi El transcende firea
umană. În acesta Sfântul accentuiază adevărata dumnezeire a
Mântuitorului Hristos, refuzând să-L să-L facă un om simplu.
Concepţia teologică a Sfântului Vasile este în mod tradiţional
văzută ca vorbind despre două naşterii ale Fiului lui
Dumnezeu. De fapt, Sfântul Ioan Evanghelistul a văzut
naşterea veşnică a Fiului ca dovadă a egalităţii Sale cu Tatăl.
Iar, atunci când a venit plinirea timpului, deşi înzestrat cu o
substanţă veşnică, Fiul lui Dumnezeu a fost născut de către
Preasfânta Fecioară Maria după natura Sa umana. Putem
spune, în opoziţie cu teoria lui Eunomie, că naşterea veşnică a
Fiului lui Dumnezeu Îl face egal cu Tatăl, pe când Întruparea
151 Deuteronom 22, 23-28.
152 G.Soli, Die Mariologie der Kappadozier im Licht der Dogmengeschichte, 310.
153 Basile de Cesaree. Contre Eunome, SC 305, trad. Bemard Sesbouie, p. 41-43.
53 / 90
este o mişcare a lui Dumnezeu de sus spre noi. Această
mişcare nu poate afecta divinitatea Fiului, chiar dacă El Şi-a
asumat o umanitate adevărată şi completă din iubirepentru
răscumpărarea noastră. În virtutea acestui fapt, Precurata
Fecioară Maria este Maica lui Dumnezeu, care, atunci când a
venit timpul, a binevoit să se nască din ea Dumnezeu adevărat
şi să devină om adevărat.
Deşi Sfântul Vasile nu utilizează titlul de Maica lui
Dumnezeu, totuşi elementele de bază ale naşterii divine sunt
clare. Astfel poate fi concluzionat că expresiile folosite de
Sfântul scot în evidenţă naşterea veşnică a Fiului din Tatăl şi
naşterea temporală după trup din Preacurata Fecioară.
Deoarece fericitul Vasile foloseşte aceeaşi rădăcină verbală în
care descrie cele două naşteri, el indică indirect, o continuitate
în identitatea persoanei Mântuitorului Hristos. Aceeaşi
persoană care este veşnic născută de Tatăl, este, de asemenea,
născută cu trup (kata sarka) din Fecioara Maria, naştera
divină implicând integritatea persoanei născute. De asemenea,
pe lângă faptul că Fiul este o persoană veşnic născută de Tatăl
şi temporal de Fecioara Maria, arată că persoana este pe
deplin divină şi umană. În felul acesta se confirmă deplina
umanitate a Domnului Hristos, definită de Sfinţii Evanghelişti
Matei şi Luca, care dezvăluie taina prin care firea umană a fost
asumată de Fiul lui Dumnetzeu prin Întrupare. De aceea firea
umană a Mântuitorului Hristos şi dumnezeirea lui sunt
subliniate amândouă în mod clar deoarece El na fost străin
niciodată de Tatăl din cauza naturii umane pe care şi-a asumat-o
în mod natural. Ca atare, El este în mod natural Fiul Tatălui în
divinitatea lui şi Fiul Maicii Domnului în umanitatea sa, sau mai
bine zis Fiul Tatălui în ambele naturi. Deci, naşterea veşnică din
Tatăl nu se confunde cu naşterea din Preacurata Fecioara Maria,
Maica Domnului fiind Mama Celui Unuia născut din Tatăl.
În Omilia 18 la Psalmul 45, Sfântul Vasile are o reacţie
puternică împotriva arianismului: „Domnul Savaot este cu noi:
Dumnezeul lui Iacov este protectorul nostru”. Psalmistul a
văzut întrupat Dumnezeu, el L-a văzut că fost născut din Sfânta
Fecioară, Emanuel, care este, interpretat, „Dumnezeu cu noi”, şi
pentru acest motiv el strigă în cuvinte profetice: „Domnul
Savaot este cu noi”, arătând că el este Cel care a fost mărturisit
de către profeţi şi sfinţii patriarhi; protectorul nostru, spune el,
nu este alt Dumnezeu afară de El, lucru care a fost proclamat de
către profeţi, dar Dumnezeul lui Iacov, care a vorbit prezicându-
i robului Său, „eu sunt Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui
Isaac si Dumnezeul lui Iacov”.
În această omilie Sfântul Vasile vorbeşte despre Întruparea
Fiului într-un context soteriologic. Dacă Cel născut din
Preacurata Fecioară Maria n-a fost Dumnezeu, răscumpărarea
este imposibilă. Aşadar, naşterea Mântutorului din Fecioara
Maria este un eveniment mântuitor pentru întreaga lume, fiind
asemuită cu victoria unui general de neînvins, care vine imediat în
ajutorul unui oraş asediat de inamici. Mântuitorul neamului
omenesc este Fiul lui Dumnezeu întrupat, care s-a născut din
Preasfânta Fecioară Maria. El este Emmanuel, care a fost dezvăluit
sfinţiilor profeţi şi patriarhi. Sfântul Vasile a folosit în mod
intenţionat expresii care să arate că naşterea Domnului din
Preacurata Fecioară a fost o naştere adevărată, cuvinte cunoscute
54 / 90
Părinţilor post-niceeni şi folosite în controversele cu Arie şi cu
arienii.
Sfântul era conştient de importanţa teologică a cuvântului
Născătoare de Dumnezeu Θεοηοκορ, deoarece îl situează într-un
context similar cu cel din Crezul de la Niceea: „cel care este născut
din Tatăl înainte de toţi vecii, a devenit om în pântecele Fecioarei
Maria”. Este adevărat că în Crezul de la Niceea cuvântul genesis
descrie naşterea veşnică a Cuvântului din Tatăl, iar fericitul
Vasile il foloseşte pentru a descrie naşterea Domnului Iisus
Hristos în timp din Fecioara Maria. Este puţin probabil ca
aplicarea expresiei niceene la naşterea temporală a Cuvântului
să tragă în mod intenţionat o paralelă între cele două naşteri ale
Cuvântului lui Dumnezeu. Această paralelă exprimă fireşte o
continuitate în identitatea de subiect divin, care, fiind veşnic
născut de Tatăl, s-a făcut om în pântecele Preasfintei Fecioare
Maria. Prin urmare, şi expresia genesisi denotă o naştere reală şi
completă, în care Preacurat Fecioară Maria este în mod clar
subiectul care naşte.
Prin urmare, din această omilie se deduce clar, importanţa
naşterii divine a Maicii Domnului, fiind subliniate atât
divinitatea deplină a Fiului lui Dumnezeu cât şi naşterea reală
din Fecioara. Sfântul Vasile n-a folosit titlul de Θεοηοκορ
Născătoare de Dumnezeu, deşi subiectul naşterii este în mod
clar Fecioara. Prepoziţia εκ a fost utilizată de către Părinţi încă
din primele crezuri, fiind atribuită fie Fecioarei, fie Duhului
Sfânt. În ambele cazuri, se urmăreşte lucrarea Duhului Sfânt, ca
agent divin, şi a Preasfântei Fecioare fiind agentul uman al
Întrupării. În al doilea rând, naşterea dumnezeiască a Maicii
Preacurate este una istorică, deoarece Fiul lui Dumnezeu a venit
pentru mântuirea lumii din robia morţii şi a divolului.
Intervenţia Sa istorică avut loc prin naşterea dintr-o fecioară,
naşterea ei divină cuprinzând toate dimensiunile istorice ale
acestui eveniment mântuitor. Aceasta vrea să arate că naşterea
din Preacurata Fecioară nu este un concept teologic gol de sens,
ci se referă la persoana istorică a Fecioarei Mariei din Nazaret.
Aşa că Maica Domnului l-a adus în lume pe Dumnezeu întrupat
pentru a răscumpăra neamul omenesc din robia diavolului şi a
morţii. Evident, Fecioara Maria din Nazaret este o persoană
istorică şi este şi Mama Mântuitorului Hristos. Această
identificare absolută dintre Fecioara din Nazaret şi Maica
Domnului arată că naşterea divină a pruncului Iisus n-a dus la o
funcţie maternă printre alte funcţii biologice, ci o identitate a
personală a Preacuratei. Înţelegerea adevărată a maternităţii
divine a Preacuratei Fecioare Maria arată că secolul al patrulea a
fost punctul de plecare al unei mariologii bazate în mod expres
pe persoana istorică a Mariei din Nazaret.
În Omilia despre naşterea Mântuitorului Hristos, scrisă
după 367, Sfântul Vasile combate ideile lui Eunomiu.154 Cu un
efort neobosit şi cu argumente solide, fericitul Arhiepiscop de
Cezareea s-a luptat împotriva lui Arie şi contra tendinţelor
eretice ale lui Eunomiu. Tatăl şi Fiul, în cugetarea Sfântului, se
bucură de o egalitate perfectă de substanţă, divinitatea Fiului
fiind dovedită printr-o multitudine de imagini, cum ar fi
154In Sanctam Christi Generationem, PG 31, 1461 B-1464 A; L. Gambero, L
'omelia sulla generazione di Cristo di Basilio di Cesarea. Il posto della Vergine
Măria, 70.
55 / 90
„splendoarea slavei Tatălui” şi „imaginea prototipului”. Tocmai
Egalitatea de fiinţă dintre Tatăl şi Fiul în viaţa intratrinitară
explică întregul eveniment al Întrupării Cuvântului.155 Relaţia
lor reciprocă la nivel de naştere veşnică defineşte în mod clar
tipul de relaţie pe care Fiul o are cu Maica Sa pentru naşterea sa
temporală. Acesta este motivul pentru care, concentrându-se pe
naşterea veşnică a Fiului din Tatăl, Sfântul Vasile face o paralelă
clară între zămislirea şi naşterea temporală, în istorie, a Fiului
lui Dumnezeu din Fecioara Maria. Poziţia teologică a
episcopului nu este o surpriză, deoarece chiar şi o prezenţă
implicită a Maicii lui Dumnezeu în actul Întrupării lui Hristos
este o reflectare fidelă a traditiei timpurii a Bisericii în
simbolurile de credinţă. Aceste simboluri nu merg dincolo de
simpla afirmaţie „născut din Fecioara Maria”.
Dumnezeu se coboară către umanitate, venirea sa fiind un
eveniment unic al prezenţei Lui pe pământ. Prin înomenirea Sa,
El depăşeşte modul lui Dumnezeu de a lucra din Vechiul
Testament şi de a fi prezent printre oameni. În Noului
Testament Dumnezeul întrupat a schimbat modul său de lucru,
comunicând firi umane dumnezeirea Lui. Această unitate dintre
natura divine şi natura umană în Persoana Mântuitorului
Hristos n-a lăsat nicio îndoială în credinţa fermă a Sfântului
Vasile în communicatio idiomatum. Dumnezeu Şi-a asumat un
trup uman cu scopul de a îndumnezei firea umană. El a mântuit
trupul omenesc care a fost izgonit din paradis, vieţuind în
acelaşi trup. Şi asta prin cooptarea Fecioarei Maria prin care s-a
implinit iconomia divină.
Sfântul Vasile foloseşte expresia θεοηόκορ în lucrarea In
sanctam Christi generationem, fără să epuizeze implicaţiile ei
teologice. Fiului Unul Născut, fiind Însuşi Dumnezeu, prin
naşterea Lui confirmă indirect pururea fecioria Maicii
Domnului. Astfel că Fecioara Maria, fiind Născătoare de
Dumnezeu θεοηόκορ, prezintă o evidenţă clar a fecioriei sale şi a
dumnezeieştii naşteri a Fiului Său. Fecioria presupune naşterea
divină, aşa că Maica Domnului a fost fecioară şi a rămas fecioară
şi după naştere. Deci, pentru a-şi asuma rolul de Mamă a lui
Dumnezeu, în iconomia dumnezeiască a mântuirii, ea a trebuit
să fie fecioară şi să rămână fecioară. Folosind apelativul
θεοηόκορ, pentru a exprima fecioria Maicii Preacurate, Sfântul
Vasile nu minimizează în nici un fel dimensiunea teologică a
naşterii divine. Întrucât Fecioara Maria a fost aleasă de Tatăl
ceresc să fie Maică a Fiului Său, rezultă că cei care-L iubesc pe
Domnul Hristos nu pot accepta ideea că ea nu mai este fecioară.
De aceea identitatea sa personală de Pururea Fecioară
determină felul misiunii ei în planul dumnezeiesc al mântuirii.
Această argumentare a sfântului Ierarh, de a pleca de la
realitatea ontologică a persoanei la misiunea pe care aceasta o
are de îndeplinit, este foarte des întâlnită în hristologia şi
pnevmatologia lui. Aşadar, dacă Mântuitorul Hristos, ca
Dumnezeu adevărat, este în măsură să realizeze prin întruparea
Sa răscumpărarea umanităţii, cu atât mai mult, prin Duhul
Sfânt, El este în măsură să sfinţească pe Maica Sa şi să-i păstreze
fecioria.
155 L. Gambero, L 'omelia sulla generazione di Cristo di Basilio di Cesarea. Ilposto

della Vergine Măria, 78.
56 / 90
În lucrarea Despre Duhul Sfânt, tratat influenţat de
scrisorile Sfântului Atanasie către Serapion, Sfântul Vasile, fără
să o numească pe Preasfânta Fecioară Maica lui Dumnezeu,
explică cele spuse de Sfântul Apostol Pavel: „Iar când a venit
plinirea vremii, Dumnezeu, a trimis pe Fiul Său, născut din
femeie, născut sub Lege”.156 El foloseşte expresia έκ γςναικορ în
loc de δια γςναικορ întrucât născut din έκ femeie arată o naştere
adevărată. Dacă ar fi folosit expresia „δια γςναικορ” ar fi putut
da impresia că Mântuitorul n-ar fi trecut decât prin Mamica Sa,
Preacurata Fecioară, aşa cum susţineau ereticii. Ca atare,
Domnul S-a născut cu adevărat din Fecioara Maria, întrucât
trupul Său a fost făcut din acelaşi lut cu al lui Adam. Astfel,
trupul purtat de Dumnezeu este carne de om autentic (έκ ηον
άνθπωπειον θνπάμαηορ η θεοθόπορ ζαπξ), fiind alcătuit în
pântecele Fecioarei după legile naturale ale firii umane. În felul
acesta, Fiul lui Dumnezeu, deşi este Dumnezeu adevărat, totuşi
şi-a asumat natura umană din Fecioara Maria şi a parcurs toate
etapele creşterii aşa cum trupul oricărui om creşte şi se hrăneşte
prin intermediul trupului mamei.
Determinat de această legătură dintre trupul Preacuratei
Fecioare şi trupul Fiului ei, Sfântul Vasile vorbeşte despre o
comuniune de natură între Mamă şi Fiul ei. Faptul că Fecioara
Maria este om deplin, comuniunea de natură dintre ea şi
Mântuitorul Hristos exclude a priori orice posibilitate de a
exista vreun alt trup spiritual în Domnul Hristos. Numai dacă ar
fi existat un alt trup al Domnului, atunci n-ar mai fi fost nici o
comuniune dintre firea divină şi firea umană. În acest caz,
Mântuitorul Hristos ar fi trecut doar prin pântecele Fecioarei
Maria, fără să se fi supus legilor firii umane care impun o
identitate de esenţă între cea care zămisleşte şi Cel care este
zămislit. Insistenţa Sfântului Vasile, asupra faptului că
zămislirea şi naşterea Domnului au fost reale, este pe deplin
justificată. Deci el a arătat că Fiul lui Dumnezeu, Cel care s-a
făcut om, este Dumnezeu adevărat şi s-a făcut şi om adevărat,
dintr-o Mamă adevărată. Astfel, în Mântuitorul Hristos sunt
precizate deopotrivă, divinitatea Persoanei Care S-a întrupat şi
umanitatea deplină pe care Şi-a asumat-o din Maica Sa. Pentru
a exprima şi mai precis această unire ipostatică Sfântul Ierarh
foloseşte expresia trupul purtător de Dumnezeu Theoforos
Sarkx care defineşte clar deplinătatea umanităţii şi divinităţii în
Mântuitorul Hristos. Prin cuvântul sarkx se confirmă de bună
seamă faptul că Persoana Cuântului îşi alcătuieşte un trup în
pântecele Preacuratei Fecioare Maria, asumându-şi din trupul ei
o fire umană adevărată pentru a îndeplini lucrarea de mântuire
a lumii. Naşterea divină a Preacuratei are astfel un înţeles
teologic adânc, atât în ceea ce priveşte comuniunea de natură
dintre ea şi Fiul ei, cât şi în privinţa firi umane adevărate pe care
a luat-o Fiul lui Dumnezeu din Maica Sa, la plinirea vremii.
Şi în Epistola 260, Sfântul Vasile, scriind episcopului Optim,
critică multitudinea de opinii şi erezii care au atacat tradiţia
Bisericii referitoare la naşterea Mântuitorului:
„Nu încetează controversa legată de Întruparea Domnului.
Unii declară că El a luat asupră-şi un trup, alţii spun că
venirea Lui a fost netrupească; unii afirmă că a avut un trup
156 Galateni 4, 4.
57 / 90
supus suferinţei, alţii că nu se preocupa decât în aparenţă de
misiunea pe care trupul Său trebuia s-o ducă la îndeplinire,
unii spun că a avut un trup pământesc, alţii un trup ceresc;
unii că a existat din veşnicie, alţii că abia prin maria şi-a luat
începutul”.157
Din Epistolă se mai înţelege că firea umană a Mântuitorului,
care a pătimit pe cruce, este semnul clar care indică realitatea
acestei firi, văzute şi gândite. Astfel, Marele Ierarh vorbeşte
despre natura umană autentică a Mântuitorului Hristos, care s-a
văzut pe cruce, fiind un semn care nu indica ceva straniu şi
obscur, ci ceva văzut cu certitudine şi înţeles cu inteligenţa.
Autenticitatea acestei naturi este cauza tuturor controverselor
deja menţionate, căci datorită ei, Mântuitorul este un semn
despre care ar trebui vorbit mereu.
În Scrisoare se mai arată că dreptul Simeon profeţeşte
despre Fecioara Maria care a fost instruită de Duhul Sfânt în
„tainica cunoaştere a zămislirii dumenzeieşti” (μεηα ηην
άπόππηηον γνωζιν ηηρ θείαρ ζςλλήψεωρ). Terminologia folosită
de Sfântul Vasile, referitor la această cunoaştere, n-a mai fost
utilizată mai înainte în nici un text despre Fecioara Maria.
Cuvântul άπόππηηον legat de cunoaşterea Preacuratei Fecioare
despre zămislirea divină, evident, nu trebuie înţeles în sensul de
un secret pe care nu-l mai ştie nimeni. Această cunoaştere se
referă ,mai degrabă, la o cunoaştere miraculoasă şi inefabilă, o
cunoaştere care trece de legile obişnuite şi care nu poate fi
împărtăşită nimănui. Într-un înţeles larg ar însemna că Fecioara
Maria cunoştea cele despre zămislirea de la Duhul Sfânt, care
deşi a fost divină în sensul că n-a implicat cooperarea unui
bărbat, totuşi a rămas o zămislire adevărată. Am putea
considera mai mult că Sfântul Vasile a vorbit despre o
cunoaştere supranaturală a zămislirii divine atribuită Preasfintei
Fecioare Maria, concept unic în mariologia celor trei sfinţi
capadocieni.
6.2.
Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu, în
teologia Sfântului Grigorie de Nazianz
Sfântul Grigorie Teologul scria despre întruparea

Cuvântului: „Cuvântul lui Dumnezeu S-a făcut om deplin, afară
de păcat, născut din Fecioară, care mai întâi a fost curăţită de
către Duhul Sfânt, în sufletul şi în trupul ei”.158 El folosește cu
hotărâre termenul de Theotokos:: „Dacă cineva nu o socoteşte
pe Sfânta Maria a fi Theotokos, atunci acela nu acceptă
dumnezeirea lui Hristos”.159 Într-o altă epistolă, Sfântul Grigorie
scrie:
„Dacă cineva nu crede că Sfânta Maria este Theotokos, acela
este fără de Dumnezeu. Dacă cineva ar spune că Hristos a
trecut prin Fecioara ca printr-un canal şi nu S-a zămislit în
ea deodată dumnezeieşte şi omeneşte - dumnezeieşte pentru
că e fără de lucrare omenească, omeneşte pentru că a fost
157 Epistola 260, 8, PSB 12..., p. 536.

158 PG. 35, 325B, 633C.
159 Scrisoarea 91, PG. 37, 177.
58 / 90
sub legea gestaţiei omeneşti - acela este cu desăvârşire
necredincios”.160 „Pentru că întregul Adam a căzut prin
gustarea din fructul oprit, continuă Sfântul Grigorie, drept
urmare, într-un mod omenesc, dar dincolo de modul
omenesc, în pântecele preacurat al Fecioarei, Hristos S-a
arătat ca Dumnezeu şi Om, unind cele două firi în una;
prima fire era ascunsă, cealaltă era arătată oamenilor”.161
Sfântul Grigorie de Nazianz, supranumit şi Teologul, pare să
fi fost primul părinte care a propus termenul de Θεοηόκορ ca şi
criteriu al ortodoxiei credinţei. Acestă învăţătură apare în
scrierile sale nu ca o repetiţie goală a tradiţiei Bisericii, ci ca o
manifestare a bogăţiilor unice în conţinutul lor teologic. Astfel,
în opinia Sfântului Grigorie de Nazianz, unitatea perfectă a
persoanei Mântuitorului Hristos asigură înţelegerea clară a
conţinutului teologic al termenului de Θεοηόκορ dat Fecioarei
Preacurate.
Dar, nu numai titlul de Θεοηόκορ este singura sursă a
Sfântului Grigorie în înţelegerea naşterii divine a Fiului lui
Dumnezeu din Fecioara Maria, ci ca şi Sfântul Vasile, fericitul
recunoaşte că naşterea lui Dumnezeu din Fecioara Maria şi
dimensiunea completă a zămislirii sunt fundamente pentru
Θεοηόκορ şi dau înţeles implicaţiilor teologice a acestui termen.
Este adevărat că uneori între cei doi n-a existat totuşi o
similaritate perfectă în abordarea lor teologică a Preasfintei
Treimi şi a Întrupării Domnului, dar în ceea ce priveşte doctrina
despre Naşterea Cuvântului din Preacurata Fecioară, n-a fost
niciodată vreo deosebire. În timp ce Sfântul Vasile era preocupat
de relaţiile intratrinitare dintre Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt,
Sfântul Grigorie s-a concentrat mai mult pe evenimentul istoric
al Întrupării. Deci, Sfântul Teolog a aprofundat iconomia
mântuirii şi a persoanei Mântuitorului Hristos din punct de
vedere istoric, începând cu Întruparea şi sfârşind cu moartea Sa.
Desigur, gândirea despre deplina umanitate a Domnului n-a fost
numai un simplu rezultat al actului Întrupării, aşa cum o
prezintă Sfântul Vasile, ci un instrument perfect al mântuirii
neamului omenesc. Fără înomenirea Fiului nu există mântuire
întrucât firea umană nu putea fi ridicată din moarte şi
stricăciune.
Prin Întrupare, Fiul, Care era total divin ca şi Tatăl, Îşi
asumă natura umană completă, iar unirea acesteia cu divinitatea
Fiului este rezultatul coborârii Sale de sus. Nu este vorba aici
nici de o unire între natura divină şi o natură umană
preexistentă, altfel, întruparea Fiului ar fi fost redusă la o
lucrarea asemenea profeţilor ώρ έν πποθήηη. În consecinţă, la
întrebarea cine a fost zămislit din Fecioara Maria, Sfântul
Grigorie răspunde cu tărie zicând:
„Cuvântul lui Dumnezeu Însuşi (ηο δε ην αςηορ ο ηος Θεος
Λόγορ), Care este înaintea tuturor vremurilor, Invizibilul,
Neînţelesul, Cel fără de trup, Începutul Începuturilor,
Lumina Luminilor, Izvorul de Viaţă şi Nemurire, chipul
Frumuseţii Arhetipice, Pecetea neatinsă, Imaginea
neschimbată, Cuvântul Tatălui, a venit la chipul Său şi Şi-a
luat Trup (καί ζάπκα θοπεί) pentru binele trupului nostru şi
S-a înzestrat cu un suflet inteligibil pentru binele sufletului
160 Scrisoarea 101, PG. 37, I77C.
161 Poemata dogmatica, 9, PG. 37, 460A.
59 / 90
meu, purificându-l încetul cu încetul; şi s-a făcut om din
toate punctele de vedere, exceptând păcatul (καί πάνηα
γίγςηαι πλην, ηηρ άμαπηίαρ)”.
Cu toate acestea, deşi nu utilizează expresia Θεοηόκορ
Născătoarea de Dumnezeu pentru Fecioara Maria, Sfântul
Grigorie pune în evidenţă elementele naşterii divine. Descrierea
dumnezeirii şi a umanităţii Cuvântului Întrupat sunt puse
dincolo de orice îndoială. Naşterea adevărată din Fecioara Maria
este dedusă din umanitatea adevărată a Cuvântului. Zămislire
adevărată şi autentică a Logosului este fundamentul comunicării
însuşirilor dintre firea divină şi firea umană în interiorul
ipostasului. Astfel, aceeaşi Persoană Unică Divină a Fiului a
venit în lume şi a luat firea umană completă, având şi o fire
divină întreagă şi una umană (πποζελθων δε Θεορ μεηα ηηρ
πποζλήψεωρ). Dumnezeu este deci Unicul Care a fost zămislit
de Fecioara maria când Duhul Sfânt a sfinţit-o. Sfântul Grigorie
foloseşte în această conjunctură teologică ambele modele Logos
– Sarkx şi Logos – Anthropos. Insistenţa asupra termenul trup
sarkx dovedeşte preocuparea pentru realitatea trupului
Cuvântului, împotriva tendinţelor gnostice. De asemenea,
vorbind despre cele două elemente care compun natura umană,
trupul şi sufletul, arată cât de importantă este deplinătatea firi
umane în Mântuitorul Hristos. În felul acesta, el dovedeşte că
teoria lui Apolinarie, privind firea umană incompletă a
Cuvântului, este eretică şi fără sens. Aşadar, întregul eveniment
al Întrupării vizează şi realizează întemeierea Împărăţiei lui
Dumnezeu şi îndumnezeirea omului, Logosul fiind o singură
Persoană care a luat firea umană întreagă cu trup şi suflet, cu
care a murit mai târziu, a înviat şi s-a înălţat la ceruri.
Abordând problema naşterii Domnului din Preacurata
Fecioară Maria, Sfântul zice:
„El Care este acum om era odată Necompus. Ce era, continuă
să fie; Ce era nu a luat asupra Sa. A fost de la început,
necauzat; pentru ce este cauza lui Dumnezeu? Dar, mai
târziu, pentru o cauză S-a născut. Şi această cauză a fost ca tu
să poţi fi mântuit, tu care Îl insulţi şi Îi dispreţuieşti
Divinitatea, pentru asta El a luat asupra Sa natura ta
întunecată, conversând cu trupul şi înţelegând mintea. În
timp ce Natura Sa omenească inferioară, devine Dumnezeu,
pentru că era unită cu Dumnezeu, şi devine o singură
Persoană pentru că Natura mai înaltă are preponderenţă,
pentru ca şi eu să pot fi făcut Dumnezeu aşa cum El S-a făcut
Om. El S-a născut, dar El a fost zămislit: S-a născut dintr-o
femeie, dar ea era Fecioară. Primul este uman, al doilea
Divin. În natura Sa umană, n-a avut Tată, iar în natura Sa
divină n-a avut Mamă. Amândouă aceste lucruri aparţin
Divinităţii”.162
Fireşte, acest text este bogat în terminologie hristologică ce
condensează în sine cele mai importante idei ale Sfântului
Grigorie de Nazianz, legate de Întrupare. Aici Sfântul susţine
unitatea persoanei în Mântuitorul Hristos. Fiul lui Dumnezeu s-
a golit de ceea ce era şi a luat ceea ce nu era; dar El n-a devenit
doi, ci a ţinut să fie unul din doi. Cele două firi: divină şi umană
ale Mîntuitorului sînt unite nu după har, aşa cum susţineau cei
162 Discursul 29, 2.
60 / 90
ce interpretau greşit adevărul Întrupării Domnului, ci după
esenţă, και ούζίαν. Ca o consecinţă a acestui fapt, Preasfânta
Fecioară Maria e Născătoare de Dumnezeu.
Putem spune că Sfântul Grigorie de Nazianz apără
învăţătura ortodoxă despre zămislirea Fiului lui Dumnezeu în
pântecele Fecioarei Maria, o concepere supranaturală adevărată,
care are loc fără intervenţia vreunui bărbat. Apoi, el vorbeşte
despre creşterea naturală a Pruncului în pântecele Maicii Sale,
în acord cu legile naturale, natura Sa umană fiind completă şi
autentică formată din trup şi suflet. În rătăcirea lui, Apolinarie
n-a ţinut cont de realitatea ontologică a Întrupării, ci a fost
preocupat numai de rolul Mântuitorului Hristos în mântuire şi
de natura acestei mântuiri. Pentru eretic, păstrarea sufletului
sau minţii umane ale Logosului, n-a contat întru nimic, fiind
numai de ajuns să afirme că Logosul a luat locul raţiunii. Pentru
a răspunde acestor blasfemi, Sfântul Grigorie a arătat mai întâi
necesitatea unirii între cele două firi contrare ca esenţă care
există în ipostasul Domnului Hristos: Unul – Născut, Dumnezeu
adevărat, trimis de Tatăl, şi al doilea firea umană, luată din
Preasfânta Fecioară, la plinirea vremii, pentru mântuirea
neamului omenesc. Deşi realitatea umană şi divină sunt intim
unite în Persoana Fiului, operaţiunea este una şi aceeaşi. Ca o
consecinţă a acestei uniri, firea umană completă, pe care şi-a
asumat-o Cuvântul, este şi va fi întotdeauna propria Sa
umanitate prin care El răscumpără natura umană întreagă. A
separa pe omul de Dumnezeu înseamnă a tăgădui dogma
unităţii şi identităţii Persoanei Logosului, Care din veacuri a fost
nu Om, ci Dumnezeu şi Unicul Fiu înainte de vremuri,
neînzestrat cu trup sau altceva corporal, dar, apoi, înomenit şi
unit cu firea umană. Netrecător şi necircumscris în Divinitatea
Sa, dar circumscris în trup; în acelaşi timp de pe pământ şi în
acelaşi timp din ceruri, tangibil şi intangibil, înţeles şi neînţeles;
Una şi aceeaşi Persoană, Care a fost Om perfect, dar şi
Dumnezeu desăvârşit, ca întreaga umanitate căzută prin păcat
să fie creată din nou şi îndumnezeită după har. Prin urmare
dacă Dumnezeu a venit la noi dintr-o Mamă fără de prihană,
prin legile supranaturale ale zămislirii (δια μηηπορ έμοί Θεορ
ήλςθες άγνήρ),163 însemnă că noi ne-ar ridicat la ceruri şi am
devenit fii şi fiice ai Celui Preaînalt.
Sfântul Grigorie de Nazianz, în Poemata Dogmatica,
vorbeşte despre Fecioara Maria, dar nu foloseşte apelativul de
Maică a lui Dumnezeu. Spre deosebire de alte lucrări ale
Sfântului, elementele naşterii divine sunt mult mai relevante aici
decât în alte opere ale sale. Ca în toate abordările sale teologice,
Ierarhul nu se mulţumeşte cu simple sugestii şi gânduri asupra
naşterii divine a Preacuratei Fecioare Maria. Deci, sublinind
unitatea celor două firi, divină şi umană, în una şi aceeaşi
persoană a Cuvântului, Sfântul Grigorie atribuie o dimensiune
completă naşterii Domnului din Preasfânta Fecioară. Este
adevărat că în acest poem, Sfântul înclină mai mult către
formula Logos-Anthropos, decât spre aceea de Logos sarx.
Unirea dintre Logos şi firea umană asumată în ipostasul său
include nu numai un trup uman, ci un om întreg, alcătuit din
trup şi suflet cugetător. Pentru a argumenta această abordare,
163 Poemata quae spectant ad alios.
61 / 90
Sfântul Grigorie de Nazianz foloseşte paralelă dintre cele două
personaje: Fecioara Maria şi strămoaşa Eva.164 Acest paralelism
este motivat de faptul că mai întâi, el a făcut comparaţia între
Adam şi Mântuitorul Hristos. Cei doi Adam sunt puţi în contrast
unul cu cealaltă. Dacă Adam cel Nou a trebuit să-şi asume firea
vechiului Adam pentru a putea să o mântuiască, tot aşa şi
Fecioara Maria a trebuit să preia vocaţia naşterii spre viaţă a
strămoaşei Eva, care a născut spre moarte. În consecinţă, când
Sfântul Grigorie descrie căderea omului include în această
noţiune atât natura lui Adam, cât şi a Evei.165 Prin Adam,
desigur, nu se înţelege în mod necesar fiinţa umană masculină,
ci întregul Adam, care a căzut în păcat.166 Deci, atât Adam, cât şi
Eva, mâncând din fructul oprit, au fost otrăviţi în întreaga lor
fire.167 În atare caz, din pricina universalităţii căderii şi a
răsfrângerii asupra firii umane a păcatului strămoşesc, expresia
întreaga fire omenească include, în mod necesar, şi natura Evei
şi a lui Adam. Prin urmare, Evei este pusă pe bună dreptate în
comparaţie cu Preacurata Fecioară Maria, întrucât Eva este
inclusă implicit în Adam cel vechi.168 În feul acesta Sfântul
Grigorie scoate în evidenţă necesitatea curăţirii Preasfintei
Fecioare de păcatul strămoşesc de Duhul Sfânt. Această gândire
contrazice dogma Imaculatei concepţii, fără să diminuieze în
vreun fel chemarea Preacuratei Fecioare de a fi Năsăctoare de
Dumnezeu.
Sfântul Grigorie, în Cuvântarea 38,169 vorbeşte despre
purificarea Maicii Domnului de către Duhul Sfânt. Conţinutul
teologic al acestei curăţiri arată că era necesar ca Preasfânta
Fecioară să fie curăţită de păcatul strămoşesc prin pogorârea
Duhului Sfânt asupra ei înainte de zămislirea pruncului divin.
Este o purificare de păcatul strămoşesc, aşa cum Sfântul a
descris paralela dintre Adam cel vechi şi Mântuitorul Hristos,
dintre Maica Domnului şi Eva, strămoaşa. Curăţirea de păcatul
strămoşesc se realizeaza de Duhul Sfânt în vederea neprihănitei
zamisliri a Cuvântului în pântecele binecuvântat al Fecioarei
Maria.170 Actul întrupării impunea de la sine o curăţire de
164 PG, 35, 443A-B; Este adevărat că paralelismul său nu este la fel de clar în
acest Poem precum este în Omilia 2, dar este foarte asemănător cu cel descris în
Epistola 261 a Sfântului Vasile cel Mare. Vezi F.X. Murphy, Moral and Ascetical
Doctrine in St. Basil, Studia Patristica XIV, Part III, Berlin: Akademie-Verlag,
1976, 325; G. H. Ettlinger, The Dignity of the Human Person according to the
Greek Fathers, Studia Patristica XVI, Part II, Berlin: Akademie-Verlag, 1985,
p. 371.
165 Evident, Adam şi Eva au păcătuit împreună subliniază Sfântul Grigorie.
„Gelozia diavolului s-a arătat prin nedreptatea pe care femeia i-o face
bărbatului, sugerându-i să guste din fructul oprit. În acest caz, Eva a dat
dovadă de slăbiciune, dar păcatul aparţine amândurora” (Discours 38-41).
166 PG, 37, 460A.
167 PG, 37, 466A.
168 Este de reţinut că acest paralelism dintre Fecioara Maria şi Eva, realizat de
Sfântul Grigorie, este similar cu cel al Sfântului Vasile cel Mare; ambii aducând
în contextul înomenirii Fiului lui Dumnezeu această paralelă Adam-Hristos. În
vederea realizării acestei paralele, Sfântul Vasile citează explicit pe Sfântul
Apostol Pavel din Epistola către Galateni 4, 4, pe când Sfântul Grigorie face doar
o referire la figura femeii din aceeaşi Epistolă (Gal. 4, 4). Iată ce spune fericitul
Grigorie: „De dragul unui gust rău, întregul Adam a căzut în păcat. Aşadar, în
mod omenesc, dar nu conform legilor omeneşti, Dumnezeu S-a întrupat în
fericitul pântece al fecioarei”. (PG, 37, 460A).
169 PG, 37, 460A şi 469A; PG, 36, 325B.
170 Despre curăţia Născătoarei de Dumnezeu vorbeşte şi Sfântul Grigorie de
Nazianz în cuvinte elogioase: „Cuvântul se face om, luând tot ce e al omului,
62 / 90
păcatul strămoşesc, pentru că Cel care avea să ia trup din trupul
Maicii Sale trebuia să-l ia din pârga frământăturii noastre, adică
din firea lui Adam de dinainte de cădere. În felul acesta
Cuvântul şi-a asumat o fire umană curată de orice păcat dintr-o
Fecioară, născută cu păcatul strămoşesc, dar curăţită de puterea
Duhului Sfânt, care a ridicat-o astfel la înălţimea de a fi capabilă
să-şi joace rolul în taina înomenirii Fiului lui Dumnezeu. Numai
astfel, Fecioara Maria devine cea prin care cele două firi, divină
şi umană, se unesc în Ipostasul Cuvântului, neamestecat şi
neschimbat, neîmpărţit şi nedespărţit. unirii dintre cele două
elemente. Această unire s-a petrecut printr-o naştere în care
Dumnezeu Însuşi S-a născut din Fecioara Maria.171 În virtutea
acestui fapt cuvintele Dumnezeu-Om pot deveni numele
Cuvântului înomenit. Deci, Dumnezeu-Omul, născându-se
dintr-un pântece feciorelnic, Fecioara Maria devine astfel
Templul Său, iar trupul ei preacurat este un instrument al
mântuirii neamului omenesc.
6.3
Preacurata Fecioara Maria în teologia Sfântului
Grigorie de Nyssa
Sfântul Grigorie de Nyssa ne spune că minunea săvârşită cu

mana ne arată mai înainte taina Fecioarei: „
Să înţelegi, prin hrana adevărată de care vorbeşte istoria prin
acest chip, că pâinea ce s-a coborât din cer nu este ceva fără
de trup. Căci cum s-ar face hrană trupului ceva netrupesc?
Deci Cel netrupesc Se face trup, iar trupul acestei Pâini nu a
avut nevoie nici de sămânţă, nici de stropire, ci pământul,
rămânând cum era, s-a umplut de această hrană
dumnezeiască, de care se împărtăşesc cei ce flămânzesc. Prin
această minune, e vestită de mai înainte taina săvârşită cu
Fecioara. Această pâine neprodusă prin lucrarea pământului
este Cuvântul”.172
Totodată, Sfântul Grigorie afirma:
„Ceea ce a dobândit trupul Mariei, Fecioara cea neîntinată,
când a primit în sine dumnezeirea cea desăvârşită a lui
Hristos, care a strălucit în ea, va dobândi fiecare suflet care
este împodobit cu fecioria şi urmează pilda ei de curăţie”.173
În ceea ce priveşte titlul Θεοηοκορ Sfântul foloseşte această
expresie de cinci ori, atât cu conţinut hristologic, cât şi cu
conţinut mariologic. Din punct de vedere teologic, el pune
afară de păcat: El s-a conceput dintr-o Fecioară, prealabil curăţită de Duhul în
trupul şi sufletul ei”.( Orat. In Theophaniam, 13, PG. 36, 325.) Pentru Sfântul
Grigorie această „curăţire” s-a făcut din necesitatea de-a se naşte Cuvântul din
ea fără de păcat, deci de acest păcat a curăţit-o „pentru ca Fiul lui Dumnezeu să
iasă din ea într-un chip misterios şi în afară de toată pata”. (Orat. 40, In
sanctum baptismum 45, PG. 36, col. 423). După teologul catolic Bachelet Duhul
a curăţit-o înainte de păcatul strămoşesc, deşi aici e vorba de-o curăţire în sensul
unei ridicări la puterea de-a naşte ca Fecioară a Fiului lui Dumnezeu şi la un
grad mai mare de sfinţenie. (DThC, col. 891).
171 PG, 37, 1569A.
172 Sfântul Grigorie de Nyssa, Viaţa lui Moise, PSB 29, traducere, note şi indice
de Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae şi Pr. Prof. Ioan Buga, EIBMBOR, Bucureşti, 1982,
p. 66.
173 De Virginitate, II, în: P.G., 324B.
63 / 90
accent pe latura deofiinţimii Fiului cu Tatăl, fără să ezite să
argumenteze filozofic această învăţătură. Desigur, implicaţiile
teologice ale acestor demonstraţii au în vedere relaţia dintre
Preacurata Fecioara Maria şi Fiul lui Dumnezeu înomenit. Este
adevărat că, deşi Sfântul se concentrează pe realitatea ontologică
a Întrupării, totuşi, hristologia lui nu implică a priori o
dimensiune soteriologică. Efectiv, mântuirea oamenilor, în
teologia sa, şi-a atins punctul final în învierea Mântuitorului
Iisus Hristos. Atunci unitatea dintre firea divină şi firea umană
în ipostasul Logosului a ajuns la perfecţiune. Datorită acestui
fapt hristologia lui delimitează şi stabileşte clar întregul conţinut
teologic al lui Θεοηοκορ, propunând o relaţie clară între acest
titlu şi alte aspecte mariologice ale teologiei lui. Asemenea
celorlalţi Capadocieni, Sfântul Grigorie de Nyssa se
concentrează puternic pe dimensiunea naşterii divine a Fiului
lui Dumnezeu din Preacurata Fecioară Maria şi pe relaţia dintre
naşterea Fiului lui Dumnezeu din Tatăl şi naşterea Lui din
Maica Preacurată. Aşa că în Tratatul despre feciorie,174 dedicat
vieţii creştine, Sfântul Grigorie foloseşte titlul Θεοηοκορ în
următorul text:
„Într-un astfel de trup, cursul îndelungat şi neîntrerupt al putrezirii
şi morţii, care a intrat în primul om chiar şi în vieţile de feciorie
care au fost duse, este întrerupt. Cu adevărat, nu putea, moartea să
înceteze a mai lucra, atâta vreme cât neamul omenesc lucra şi el,
prin căsătorie. Acest mers al păcatului a început cu fiecare nou-
născut, în toate generaţiile precedente, şi l-a însoţit pe fiecare om
pe drumul vieţii până la sfârşit. Întru sfârşit, acesta a găsit o barieră
în feciorie, care nu putea fi trecută cu vederea. Astfel, în Fecioara
Maria, Maica lui Dumnezeu, cel care stăpânise de la Adam până în
timpul ei, a venit şi la ea şi şi-a strivit puterile de fructul fecioriei
ei ca de o stâncă, împrăţiidu-se în bucăţi izbindu-se de ea”.175
Sfântul Grigorie, referindu-se la naşterea Fiului din

Preacurata Fecioară Maria, arată că Dumnezeu însuşi a venit în
lumea noastră la plinirea vremii şi s-a născut din femeie, pentru
noi oamenii şi pentru a noastră mântuire. Deci, la plinirea
vremii, plinătatea dumnezeirii s-a arătat în întregime în
Preacurata Fecioară Maria (οπεπ γαπ εν ηη αμιαν ηω Μαπια
γεγονεζωμαηικωρ, ηος πλιπωμαηορ ηηρ θεοηηηορ εν ηω Χπιζηω
δια ηηρ Παπηενος εκλαμψανηορ),176 naşterea minunată a
Domnului din ea (ενανθπωπιζεωρ),177 făcându-o să devină
Născătoare de Dumnezeu Θεοηοκορ. Ideile teologice ale
Sfântului Grigorie şi terminologia sa cu privire la naştereaa
divină sunt remarcabile, scoţând în evidenţă atât naşterea divină
cât şi rolul Fecioarei Maria de Născătoare de Dumnezeu.
Subiectul Înomenirii, pentru marele teolog, este Dumnezeu,178
Domnul nostru Iisus Hristos Însuşi. Expresiile Dumnezeu şi
Domn, atribuite Mântuitorului, înlătură orice îndoială
referitoare la deplina Sa divinitate. Sfântul Grigorie se
174 PG, 46, 377 B şi PG, 46, 396 B. Acest tratat a fost scris în anul 371 d. Hr.,
înainte ca Sfântul Grigorie de Nyssa să devină episcop.
175 SC, 119, 433-437. Vezi, de asemenea, Grigorie de Nyssa, Select Works,
Letters, în The Nicene and Post-Nicene Fathers. Second Series, vol. V, New
York: The Christian Literature Company, 1893, pp. 359-360.
176 PG 46, 324 A-B.
177 PG 46, 324 A.

178 PG 46, 324 A.
64 / 90
întemeiază, în acest context, pe cuvintele Sfântului Apostol
Pavel, care contemplă pe Domnul ca având în întregime
plinătatea dumnezeirii (ηος πληπωμαηορ ηηρ θεοηιηορ).179
Intenţia sa era să atribuie Mântuitorului Hristos întrupat
plinătatea dumnezeirii, cuvintele folosite fiind o mărturisire de
credinţă care stă în deplină armonie cu credinţa de la Niceea.
Astfel, Întruparea devine o mişcare de sus a Logosului divin care
a pregătit omenirea mai înainte de venirea Lui această mare
taină.
Expresiile venire (παποςζιαν) şi prezenţă (ειζοδον), descriu
modul Întrupării lui Dumnezeu şi exprimă o existenţă imediată
şi tangibilă, înomenirea fiind o existenţă reală a lui Dumnezeu în
trup. În acest context este demn de subliniat prezenţa Fiului lui
Dumnezeu în pântecele Fecioarei fiind comparată cu prezenţa
Lui în sufletele feciorelnice ale credincioşilor. Ca atare, din
Fecioara Maria Domnul şi-a luat trup din trupul ei şi s-a unit
perfect cu ea, precum este unit spiritual cu sufletele
credincioşilor.180 Pe de altă parte, naşterea dumnezeiască a
Mântuitorului din Fecioara Maria are o dimensiune clară
soteriologică, având în vedere începutul mântuirii noastre şi
arătarea tainei celei din veac.181 În felul acesta, deoarece moartea
devenise destinul comun al umanităţii de la Adam până la
Mântuitorul Hristos, mântuirea neamului omenesc era o
necesitate ontologică vitală. Perpetuarea acestei stări ar fi dus la
distrugerea neamului omenesc. Însă, odată cu rodul pântecelui
fecioresc al Preacuratei Fecioare Maria, pentru lume a devenit
un nou început, naşterea Fiului, fără unirea trupească dintre soţ
şi soţie, fiind o biruire a morţii şi a iadului. Deci, când moartea a
întâlnit în Fiul Fecioarei Maria un fruct al fecioriei neîntinate a
încetat să mai existe. În virtutea acestui fapt, atât identitatea
Fiului Fecioarei, cât şi modul în care L-a născut au devenit
mijlocitorii iconomiei mântuirii noastre. Astfel, elementele
constitutive ale identităţii Fecioarei Maria ca Maică a lui
Dumnezeu au o adevărată dimensiune soteriologică. De
asemenea, prezentarea naşterii divine reflectă tradiţia Biserică şi
relaţia Fiului Dumnezeu cu fecioria Maicii Domnului. Aşa că
relaţia dintre maternitatea divină şi fecioria Preacuratei
Fecioare sunt salvatoare pentru noi şi implică titlul de
Născătoare de Dumnezeu în care se află atât dimensiunea
soteriologică a întregului neam omenesc, cât şi cea eshatologică.
Într-un alt text, Sfântul Grigorie vorbeşte despre Θεοηοκορ,
astfel:
„Dar pe lângă altele, acţiunea profetesei Miriam dă temei şi
acestor presupuneri ale noastre. După ce marea a fost
trecută fără ocol, ea a luând în mână o tamburină
răsunătoare a condus dansul femeilor. Prin această
tamburină se sugerează fecioria, arătată, mai întâi, de
Miriam; fiind un tip al Fecioarei Maria, Maica Domnului.
Aşa cum tamburina emite un sunet puternic din pricina
faptului că este golită de orice umezeală, fiind uscată
desăvârţit, la fel şi fecioria are un impact clar şi răsunător
printre oameni, pentru că îndepărtează de la ea seva vitală a
179 Col 1, 19; PG 46, 324 B.

180 De Virginitate 2; PG, 46, 324 A-B.
181 PG, 46, 377 D.
65 / 90
unei vieţi pur fizice”.182
Din această comparaţie deducem că, mai întâi, Fecioara Maria a
împlinit chipul prevestitor al lui Miriam, sora lui Moise, din
Vechiul Testament. Fecioria lui Miriam şi-a găsit în fecioria
Preacuratei împlinirea ei desăvârşită. Folosirea termenului
Θεοηοκορ se referă la numele şi vocaţia Fecioarei Maria.
Fecioara Maria din Nazaret, cea istorică, este Maica lui
Dumnezeu, cea care a născut pe Mântuitorul Iisus Hristos.
Identificarea este clară între titlu Preacuratei Θεοηοκορ şi
subiectul istoric Fecioara Maria care a născut pe Fiul lui
Dumnezeu. Această identificarea exprimă profunzimea teologică
a Sfântului Grigorie, care nu tratează naşterea divină ca pe un
concept gol, ci ca pe o trimitere sigură la persoana istorică a
Fecioarei Maria. Ca atare, naşterea divină a Preasfintei Fecioare
Maria nu este numai un atribut al Maicii Domnului, ci este
elementul constitutiv şi esenţial al identităţii ei personale. Deci,
„pântecele Sfintei Fecioare, care a adus pe lume o Naştere
neprihănită, este binecuvântat în Evanghelie. Acea naştere
n-a anulat fecioria, nici fecioria n-a împiedicat o aşa de mare
naştere. Deci, când „duhul mântuirii”, aşa cum îl numeşte
Isaia, s-a născut, dorinţele cărnii s-au arătat inutile”.183
Evident, cei doi termeni care se referă la naştere pântece
(κοιλια) şi naştere (ηοκω), arată că pântecele Fecioarei Maria a
fost instrumentul naşterii, un instrument de veritabilă
reproducere, ca pântecele oricărei alte femei. Iar cel de-al doilea
termen este parte a titlului Θεοηοκορ.184. În consecinţă, fecioria
Micii Domnului este privită în contextul naşterii divine a
Mântuitorului Iisus Hristos, ea fiin condiţia logică pentru
realizarea Întrupării Fiului lui Dumnezeu. Ca atare, întru
această feciorie s-a realizat venirea Domnului şi prezenţa Lui în
pântecele Fecioarei şi în istoria noastră.
Sfântul Grigorie de Nyssa abordează şi mai explicit tema
naşterii divine, în lucrarea Contra lui Eunomiu.185 Îniante de a
intra în dezbaterea problemei naşterii Fiului lui Dumnezeu din
Preasfânta Fecioară Maria, Sfântul respinge cu argumnete
scripturistice şi logice ereziile ariene şi eunomiene, mărturisind
învăţătura tradiţională a Bisericii, în deosebi cea cu referire la
Preasfânta Treime. Desigur, pentru a respinge teoria lui
Eunomiu Sfântul Grigorie de Nyssa a dezvoltat o terminologie
teologică adecvată. Aşa că doctrinara trinitară a Sfântului
Grigorie domină hristologia şi mariologia sa. Cele trei Persoane
divine sunt cele care au lucrat împreună înomenirea Fiului lui
Dumnezeu. Întrucât Dumnezeu Însuşi este Cel care s-a zămislit
în pântecele Fecioarei Maria, Maica Domnului a dat naştere
pruncului divin, care este egal cu Tatăl după dumnezeire şi cu
noi după omenitate. Când Fiul, care este de aceeaşi fire cu Tatăl,
s-a născut din Fecioara Maria, El n-a împărţit natura divină, ci
182 De Virginitate, PG, 46, 396 A-B; SC 119, pp. 485-489. Grigorie de Nyssa,
Select Works, Letters, în The Nicene and Post-Nicene Fathers, Second Series,
vol. V, New York: The Christian Literature Company, 1893, p. 364-365.
183 PG, 46, 396D.
184 PG, 46, 396B; PG, 46, 377D.
185 A. Meredith, Traditional Apologetic in the Contra Eunomium of Gregory of
Nyssa, Studia Patristica XIV, Partea a III-a, Berlin: Akademie-Verlag, 1976,

318.
66 / 90
s-a făcut om fără schimbare şi fără amestecare.
În Epistola a treia Sfântul meditează profund asupra rolului
Preacuratei Fecioare Maria în unirea ipostatică (αλλ εςθςρ ο εν
Μαπια ανθπωοπορ),186 unire ce a avut loc în pântecele ei, după
ce Duhul Sfânt s-a pogorât peste dânsa şi puterea Celui Preaînalt
a umbrit-o. Coborârea de sus a Fiului, Cea de-a doua Persoane a
Preasfintei Treimi în pântecele binecuvântat al Fecioarei,187
arată preexistenţa ipostasului Său la momentul conceperii Sale
în pântecele Preacuratei. Deşi, Fiul lui Dumnezeu şi-a asumat o
natură umană prin intervenţia Tatălui şi a Sfântului Duh,188
totuşi El este Dumnezeu adevărat care are aceaşi fiinţă divină şi
putere infinită ca a Tatălui şi a Duhului (επει οςν απειπ ονηι εζηι
και αμεηπηηον η ηηρ θεοηηηορ δςναμιρ).189 Fiul cel veşnic al
Tatălui este întotdeauna imutabil (αει αηπεπηορ) şi mereu
incoruptibil (αει αθπαζηορ).190 În ipostasul său, firea divină are
o influenţă puternică asupra naturii umane asumate, ceea ce
înseamnă că prin Întruparea Sa, El s-a făcut om în cel mai
deplin sens al cuvântului, fără ca Ipostasul său divin care a
acţionat şi care posedă toate atributele lui Dumnezeu Tatăl, să se
diminuieze sau să se schimbe în altceva. Preacurata Fecioară
Maria, tocmai în virtutea acestui fapt al unirii ipostatice, a
devenit Născătoare de Dumnezeu Θεοηοκορ. Ea nu este
născătoare sau mamă a unui simplu om (ανθπωποηοκορ), mamă
a omului Iisus, cum susţineau nestorienii, ci Maică adevărată a
lui Dumnezeu Cuvântul.191
Sfântul Grigorie pune un accent deosebit pe transcendenţa
pruncului divin, ce s-a născut din Fecioara Maria, şi pe
dmensiunea totală a naşterii divine. Aceasta dovedeşte că Fiului
celui Preaînalt a luat din Preacurata o natură umană completă,
formată din trup şi suflet raţional, fără să-şi schimbe firea divină
în firea umană sau în altceva de acest gen. Sfântul Grigorie,
împotriva acestor erezi, fireşte, înţelegea pe Unul şi Acelaşi
Hristos ca Dumnezeu şi om în acelaşi timp, care este Dumnzeu
veşnic şi om, numai la plinirea vremii, când s-a născut din
Preacurata Fecioară Maria. El a venit în lume prin lucrarea
Tatălui şi a Sfântului Duh, iar natura Lui umană a început să
existe numai în pântecele Fecioarei Maria la Bunavestire. Dacă
ş-ar fi luat un trup ceresc, ca în gândirea lui Apolinarie, ar fi
trebuit ca Fecioara Preacurată să fi existat mai înainte de toţi
186 Sf. Grigorie nu foloseşte expresia „unire ipostatică”, deşi prezintă, în mod
indirect, conţinutul teologic al acesteia, przentânt persoana divină
neschimbabilă a Fiului lui Dumneze, care se păstrează aceeaşi şi după
Întruparea Sa din Preacurata Fecioară Maria. (PG, 46, 1021A).
187 PG, 46, 1021A.
188 Sfântul Grigorie de Nyssa aduce frecvent ca mărturie a învăţăturilor sale
citate din Evanghelia Sfântului Luca 1, 35, pentru a descrie Întruparea

Mântuitorului Hristos. (Epistola III, PG, 46, 1021A-C; Contra Eunomium 2,
PG, 45, 492A-C; Omilia I la Înviere, PG, 46, 616B-C; Adv. Apollinarem, PG,
45, 1136B-D; La Naşterea Domnului, PG, 46, 1140B-1141A)
189 PG, 46, 1121B.
190 Epistola III, PG, 46, 1024A.
191 Epistola III, PG, 46, 1024A. Sfântul Grigorie de Nyssa şi Sfântul Grigorie de
Nazianz, aplicând titlul de Theotokos Fecioarei Maria, confirmă dezbaterea

teologică privind naşterea sa divină în disputele deja începute în cea de-a doua
jumătate a secolului al IV-lea, în Antiohia. Epistola Sfântului Grigorie sugerează
că Fecioara Maria, în anumite zone, a fost numită Anthropotokos. Evident, el se
referă la şcoala lui Diodor din Tars care, într-o reacţie vehementă împotriva
apolinarismului, adepţii acestuia exagerau omenitatea lui Iisus, punând în mare
pericol unirea ipostatică a firilor în ipostasul Logolui.
67 / 90
vecii şi să fi fost chiar co-eternă cu Tatăl, lucru cu totul absurd şi
fără raţiune. De bună seamă, Sfântul Grigorie, împotriva acestor
erezi, a subliniat în primul rând omenitatea completă a
Mântuitorului Hristos, care a fost asumată dintr-o mamă
adevărată, cât şi divinitatea Lui veşnică. Evident, firea umană a
Domnului nu putea fi lipsită de facultăţile umane, inclusiv
raţiunea νοςρ, altfel ar fi fost incompletă şi, după cum spunea
Sfântul Grigorie de Nazianz, „ceea ce Dumnezeu n-a luat, n-a
mântuit”. Tocmai, având în vedere aceast mare adevăr al
mântuirii, Sfântul Grigorie sublinia clar egalitatea de natură
umană dintre Fiu şi Maică, pe faptul că Maica Domnului a oferit
Fiului lui Dumnezeu o natură umană întreagă şi reală. În
virtutea acestui fapt, consubstanţialitatea a fost clar definită
pentru că Mântuitorul Hristos are o natură divină şi una umană
(ανθπωπινη). Aceasta din urmă, firea umană, a fost formată
(ενεμοπθωθη) în pântecele Preasfintei Fecioare Maria prin
lucrarea Tatălui şi a Sfântului Duh. Apoi, Fiul înomenit este
consubstanţial cu Maica Sa, numai după firea Sa umană, iar
elementele firii sale umane care i-a fost oferite de către
Preacurata, prin lucrarea Preasfintei Treimii, au stat la bază
firmării firii sale umane prin care a lucrat mântuirea noastră.
68 / 90
Note de curs
Secțiunea II
CURSUL AL IX-LEA
Maica Domnului, Născătoare de Dumnezeu
Cuvântul lui Dumnezeu a luat trup omenesc din Prea Sfânta

Fecioară şi s-a făcut om. OBSERVAȚII
„Îşi ia trup, spune Sfântul Atanasie, care nu este străin de al
nostru…, ci îl ia pe al nostru şi pe acesta nu în chip simplu, ci
din Fecioară neprihănită şi neîntinată şi neştiutoare de
bărbat. Acest trup curat, Logosul, fiind puternic şi făcător al
tuturor, îl pregăteşte El însuşi în Fecioara, ca templu şi-l face
propriu, ca pe un organ, făcându-se cunoscut şi locuind în
el”. 192
Prin această „plăsmuire a trupului său din Fecioară, Cuvântul

lui Dumnezeu a dat tuturor o probă nu mică a dumnezeirii sale
prin faptul că cel ce l-a plăsmuit pe acesta este şi făcătorul
altor trupuri”. Aşa cum la început a creat pe Adam şi pe Eva,
acum Dumnezeu, trecând de la nivelul de partener din afara
ordinii oamenilor, în ordinea lor, şi-a creat şi un trup propriu,
folosindu-se de trupul Preacuratei Fecioare. Acesta nu este
numai un act nou, ci şi un început cu totul nou, cum arată şi
troparul de la Bunavestire: „Astăzi este începutul mântuirii
noastre şi arătarea tainei celei din veac, Fiul lui Dumnezeu Fiu
Fecioarei se face şi Gavriil darul îl binevesteşte”. Din Maica
Domnului, El şi-a luat un trup, cu consimţirea ei conştientă, ca
să fie în legătură cu noi. Această faptă săvârşită de Fiul lui
Dumnezeu, că se naşte din fecioară fără de bărbat mai presus de
fire, este dovada Dumnezeirii sale şi să vădească tuturor că nu
natura este realitatea ultimă, ci El, Care e mai presus de ea şi
Făcătorul ei.
Sfântul Atanasie subliniază faptul că Logosul ca Raţiune
supremă poate grăi şi altfel prin raţiunile creaţiei sale, care sunt
supuse Lui, El fiind Domnul libertăţii şi al puterii mai presus de
legile naturii. Ca atare, pururea fecioria Preacuratei, este atât un
semn al umanităţii reale, create, cât şi al Dumnezeirii Logosului,
ceea ce demonstrează că Fecioara Maria este cu adevărat
Născătoare de Dumnezeu. Astfel trupul lui Hristos, luat dintr-o
fecioară curată, fără de bărbat, apare nu să altereze realitatea
umanităţii lui, ci să-i afirme divinitatea. „Cine, subliniază
Marele Atanasie, văzând că se naşte fără de bărbat un trup,
numai din fecioară, nu se gândeşte că Cel ce se arată în acest
trup este făcătorul şi Domnul tuturor celorlalte trupuri?” Cu
alte cuvinte, a respinge calitatea ei de Născătoare de Dumnezeu
ar însemna a nega însăşi înomenirea Cuvântului, a nega că Iisus
Hristos este Fiul lui Dumnezeu care s-a întrupat pentru o relaţie
intimă şi eternă cu noi, însuşindu-şi în acest scop şi firea noastră
192 Sf. Atanasie cel Mare, Tratat despre întruparea Cuvântului..., p. 99.
69 / 90
în propriul său ipostas divin.193
Fecioara Maria este Născătoare de Dumnezeu pentru că din
ea s-a născut însuşi Fiul lui Dumnezeu, după firea sa omenească,
aşa cum se arată în cântarea liturgică:
„Împăratul cerurilor, pentru iubirea de oameni, pe pământ
S-a arătat şi cu oamenii a vieţuit; că din Fecioară curată trup
luând şi dintr-însa ieşind cu adăugirea firii omeneşti: un Fiu
este, îndoit în fire, dar nu în feţe. Pentru aceasta,
propovăduindu-L pe Dânsul Dumnezeu desăvârşit şi om
desăvârşit cu adevărat, mărturisim pe Hristos, Dumnezeul
nostru.”
Deci, Maica Domnului n-a născut o fire, ci un ipostas, care în
ordine omenească e o persoană. Deci, „persoana care se naşte
din Fecioara Maria este identică cu Persoana Cuvântului lui
Dumnezeu, care prin întrupare se face şi persoana firii
omeneşti”.194 El se naşte întreg, ca Fiu al omului, deşi e
Dumnezeu. În toate cuvintele sale El a insistat să se numească
Fiul omului, adică Fiul Fecioarei şi frate al oamenilor. Leonţiu
de Bizanţ subliniază unitatea ipostasului care se naşte din
Fecioara Maria şi numeşte Dumnezeu pe întregul Hristos, „mai
ales că trăsătura cea mi proprie a lui Dumnezeu o observăm în
El întreg şi nu numai într-o parte. Aceasta este nepătimirea. Pe
lângă aceea toată fapta vrednică de Dumnezeu o cunoaştem în
El întreg”.195
Fiul lui Dumnezeu, asociind pe Fecioara la lucrarea de
mântuire, nu s-a folosit de ea ca de un instrument pasiv, cu atât
mai mult că Fecioara nu este o simplă personificare a
maternităţii, ca funcţiune biologică. Tradiţia ortodoxă a insistat
să sublinieze rolul libertăţii, adică a lui „fie” al Preasfintei. În
acest sens Fecioara este chipul Bisericii, al umanităţii salvate
prin jertfa Mântuitorului Hristos. Ea este mai mult decât aceea
care a purtat în pântece pe Fiul lui Dumnezeu196, este ceea care a
„ascultat cuvântul lui Dumnezeu şi la păzit” ,197 meditându-l în
inima sa.198 În Preacurata, pentru că a primit în pântecele ei pe
Cuvântul, „cei puternici au fost coborâţi de pe tronuri şi au fost
înălţaţi cei smeriţi”.199 Smerenia Maicii Preacurate este o
receptare liberă a chemării lui Dumnezeu, care depăşeşte
psihologia feminină. Ea se smereşte înaintea lui Dumnezeu care
vorbeşte şi are o atitudine ontologică care constituie vocaţia
smereniei adevărate ce va caracteriza pe adevăratul discipol a lui
Hristos.200
Înomenirea Fiului lui Dumnezeu reprezintă o mare minune
şi o nouă intervenţie a lui Dumnezeu în creaţia sa, pentru a
scoate natura umană din cercul vicios şi tragic al păcatului şi
morţii. Cu adevărat zice cântarea bisericească, înomenirea
Cuvântului este
„o, minune mai nouă decât toate minunile cele de demult! Că
cine a cunoscut maică să nască fără bărbat, şi să poarte în
193 Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă II..., p. 77.
194 Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Teologie Dogmatică Ortodoxă II..., p. 76.
195 Leonţiu de Bizanţ, Adv. Nestor., PG. 86, 1, coll. 1705.
196 Luca 11, 27.
197 Luca 11, 28
198 Luca 2, 19.
199 Luca 1, 52.
200 Marcu 3, 35.
70 / 90
braţe pe Cel ce cuprinde toată făptura? A lui Dumnezeu este
voia, Cel ce S-a născut”.
Prin această intervenţie Dumnezeu nu realizează o nouă creaţie
din nimic a firii umane a Mântuitorului, ci îi dă origine şi
conţinut din frământătura omenească a Fecioarei Maria, ca
umanitatea Lui să fie o parte din umanitatea de obşte, pe care
trebuia s-o mântuiască. În felul acesta Adam cel vechi nu este
distrus ci este îmbrăcat din interior de Logosul divin pentru a
deveni Adam cel nou. Iniţiativa este a lui Dumnezeu şi nu a
omului, de aceea este exclusă starea de poftă omenească care stă
la baza oricărei naşteri umane. În acest caz prin zămislirea Lui
supranaturală se arată atât intervenţia cerească a întrupării sale,
cât şi faptul că Logosul ca om, na răsărit din tina păcatului
ereditar.201 Numai născându-se pe cale supranaturală şi dintr-o
Fecioară curată, Cuvântul lui Dumnezeu restabilea începutul
curat şi normal al firii umane, putea să înlăture din ea moartea
şi să-i redea nemurirea originală.202
În Hristos s-a îndumnezeit firea omenească şi toţi oamenii s-
au făcut fii ai lui Dumnezeu prin har. În sensul acestei învăţături
Sfântul Grigorie de Nazianz spunea: „dacă cineva nu crede că
Sfânta Maria este Născătoare de Dumnezeu, e despărţit de
Dumnezeu”.203 Asemenea lui, mai târziu, Sfântul Chiril al
Alexandriei a unit lupta împotriva lui Nestorie pentru un unic
ipostas în Hristos cu apărarea calităţii de Născătoare de
Dumnezeu a Fecioarei Maria. Sublinierea Sfântului sub formă
de anatemă este evidentă:
„dacă cineva nu vrea să mărturisească că Emanuel este
Dumnezeu adevărat şi că deci Sfânta Fecioară este
Născătoare de Dumnezeu, întrucât a născut în trup pe
Cuvântul lui Dumnezeu făcut trup cum s-a scris „Cuvântul
trup s-a făcut”, să fie anatema”.204
După cum se ştie Nestorie susţinea că în Iisus Hristos sunt două
persoane unite moral, iar în atari caz Fecioara Maria nu i se
recunoştea decât numele de Născătoare de om sau de Hristos.
Urmând Sfântului Chiril, Leonţiu de Bizanţ a luptat de
asemenea împotriva nestorienilor, pentru calitatea de
Născătoare de Dumnezeu a Fecioarei Maria.205
Apărător al dogmei de la Efes şi continuator al teologiei
Sfântului Chiril al Ierusalimului, Sfântul Ioan Damaschin, în
opera sa de sinteză a teologiei Părinţilor primelor şapte veacuri,
pune în evidenţă în mod deosebit însuşirea Preasfintei Fecioare
Maria de Născătoare de Dumnezeu, făcând din realitatea ei
premisă realităţii operei de mântuire realizată de Iisus Hristos.
Pentru Sfântul părinte, teotochia Maica Domnului este atât de
intim unită cu Hristos încât întreaga noastră mântuire stă sau
cade o dată cu învăţătura că Preasfânta Fecioară Maria este
Născătoare de Dumnezeu. Iisus Hristos ne mântuieşte, iar opera
realizată de el are valoare reală şi universală, numai întrucât el
este Dumnezeu adevărat şi om adevărat în acelaşi timp. Temeiul
201 Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului..., p. 160.
202 Sf. Maxim, Răspunsuri către Talasie, PG. 90, col. 632 DC.
203 Sf. Grigorie de Nazianz, Ep. 101 către Cledoniu, contra lui Apolinarie.
204 Sf. Chiril al Alexandriei, Cele 12 anatematisme împotriva lui Nestorie, PG.,
77, col. 119.

205 Sf. Chiril al Alexandriei, Adv. Nestor. IV, PG. 86, 1, col. 164-1722.
71 / 90
teotochiei Maicii Preacurate este indicat de Sfântul Ioan
Damaschin în unirea după ipostas a celor două firi în persoana
veşnică a Cuvântului lui Dumnezeu întrupat. Mântuitorul Iisus
Hristos e o singură persoană, sau un singur ipostas, care constă
din două firi şi cunoscut în două firi. După firea dumnezeiască
El este născut din Tatăl din veci, în afară de timp, iar după firea
omenească, s-a născut în timp, în vremurile din urmă din sânul
feciorelnic al Maica Preacurate.
Firea Sa omenească n-a existat ca individ înainte de
întrupare iar după întrupare ea nu are un ipostas al ei propriu,
care să existe prin sine însuşi în afara ipostasului Cuvântului, ci
ea se formează şi începe să existe încă din momentul zămislirii
ca fire a ipostasului Cuvântului şi în ipostasul Cuvântului.206
Pentru aceasta, ea nu este nici neipostatică, adică lipsită de
ipostas şi nici nu introduce un alt ipostas străin în Treime, ci
este enipostatică. Temeiul ei ultim este ipostasul Cuvântului.207
Astfel, una şi aceeaşi persoană s-a născut din Tatăl din veci, în
afară de timp şi din Preasfânta Fecioară în timp: „Fecioara n-a
născut un simplu om, ci pe Dumnezeu adevărat şi nu ca un
Dumnezeu simplu, ci ca Dumnezeu întrupat”.208
Prin întrupare, Fiul lui Dumnezeu se face în mod real şi fiul
Fecioarei:
„Cel ce unge s-a făcut om, iar cel uns s-a făcut Dumnezeu.
Aceasta nu prin schimbarea firilor, ci prin unirea după
ipostas. Cum deci să nu fie Născătoare de Dumnezeu cea
care a născut din ea pe Dumnezeu întrupat? Într-adevăr, este
în sens propriu şi real Născătoare de Dumnezeu”.209
Prin unirea cu firea dumnezeiască în ipostasul Cuvântului, firea
omenească a Mântuitorului a fost îmbogăţită cu lucrările
dumnezeieşti necreate „fără să sufere vreo pierdere însuşirile
fireşti”.210
Firea dumnezeiască străbate deci firea omenească şi o
îndumnezeieşte în acelaşi timp în care aceasta este adusă la
existenţă, în aşa fel încât,
„luarea firii noastre, existenţa şi îndumnezeirea ei de către
Cuvântul s-au întâmplat simultan. Pentru acest fapt Sfânta
Fecioară se înţelege şi se numeşte Născătoare de Dumnezeu,
nu numai din pricina firii Cuvântului, ci şi din cauza
îndumnezeirii firii omeneşti”.211
Astfel, se poate spune că Iisus, fără a fi întrutotul omul
„natural”, este omul central, din cauză că omenitatea Lui nu este
legată de un individ omenesc, ci Fiul lui Dumnezeu înomenit
rămâne la fel de aproape de toţi oamenii, fiind lipsit de orice
formă de egoism. Chiar dacă El este fiul Fecioarei Maria, El este
206 Sf. Ioan Damaschin spune: „omenitatea pe care a luat-o Cuvântul,

întrupându-se, nu este omenitatea abstractă, căci aceasta nu ar fi întrupare, ci
înşelăciune şi aparenţă de întrupare şi nici pe cea considerată în specie, căci n-a
luat toate ipostasele, ci a luat pe cea considerată în individ, care este aceeaşi
considerată în specie, căci a luat pârga frământăturii noastre” (Dogmatica..., p.
172)
211 Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica...,, p. 175.
72 / 90
Fiul omenirii, al Omului prin excelenţă.212
Potrivit acestei realităţi rezultă că urmările teotochiei Maicii
Domnului sunt: existenţa celor două firi depline în persoana lui
Iisus Hristos şi realitatea şi eficacitatea universală a operei
realizate de El, ceea ce se nega prin erezia lui Nestorie şi Eutihie.
Faţă de erezia lui Nestorie care, învăţând că între cele două firi
în ipostasul Cuvântului întrupat ar fi doar o unire de relaţie sau
morală, care se poate desface, făcând prin aceasta din cele două
firi două persoane deosebite, iar pe Preasfânta Fecioară
considerând-o numai Născătoare a lui Hristos - Omul, care e
altul decât Hristos - Dumnezeu, Sfântul Ioan Damaschin
accentuează unitatea persoanei lui Iisus Hristos, arătând că
întrucât prin întrupare Dumnezeu - Cuvântul s-a unit după
ipostas cu Sfântul lui trup.213 În sensul acesta cel ce s-a născut
din Preasfânta Fecioară, după firea omenească este însuşi
Cuvântul cel veşnic al lui Dumnezeu şi nu un simplu om
purtător de Dumnezeu, iar Preasfânta Fecioară este în sens
propriu şi real Născătoare de Dumnezeu.
Sfântul Ioan Damaschin are o atitudine clară şi faţă de erezia
lui Eutihie, care afirmă că în persoana Cuvântului întrupat, firea
omenească a fost absorbită de firea dumnezeiască, aşa încât
după întrupare, în Iisus Hristos există doar o singură fire, cea
dumnezeiască. Împotriva acestuia Sfântul accentuează că unirea
ipostatică a celor două firii în persoana Cuvântului lui
Dumnezeu, începută la zămislire, rămâne pe veci cu păstrarea
integrităţii firilor: „Propovăduim, zice el, că Sfânta Fecioară este
în sens propriu şi real Născătoare de Dumnezeu”.214
„Acest nume constituie toată taina întrupării. Iar dacă cea
care a născut este Născătoarea de Dumnezeu, negreşit că şi
cel născut din ea este Dumnezeu şi negreşit şi om”.215
În felul acesta Sfântul Ioan Damaschin încadrează învăţătura
despre Maica Domnului în Hristologie, evidenţiind implicaţiile
ei soteriologice.
Clément Olivier, după Nicolae Cabazila, dezvoltă cugetarea
Sfinţilor Părinţi, unde Fecioara Maria este scopul creării
umanităţii, căci ea este cea care la născut pe Hristos, pentru
Care toate au fost create. Temeiul teotochiei Maicii Preacurate
este în unirea după ipostas a celor două firi în persoana veşnică
a Cuvântului lui Dumnezeu înomenit. După firea dumnezeiască
Mântuitorul Iisus Hristos este născut din Tatăl din veci, în afară
de timp, iar după firea omenească, s-a născut în timp, în
vremurile din urmă din sânul feciorelnic al Maicii Preacurate.
De asemenea Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat cu intervenţia
Duhului Sfânt şi cu colaborarea fiinţei umane, Întruparea Sa
fiind un fapt universal, divino-uman şi istorico-eshatologic.
Aceasta dă o nouă dimensiune comuniunii vieţii omului cu
Dumnezeu şi a legăturii cu realitatea istorică, creată. În acest caz
taina înomenirii lui Dumnezeu este centrul dinamic al teologiei
şi antropologiei ortodoxe, a soteriologiei şi spiritualităţii.
Hristos este, deci, scopul şi sfârşitul tuturor fiinţelor create,
Înomenirea sa cinstindu-se şi sărbătorindu-se ca „mărturie a
212 Marcu 3, 33-35.
73 / 90
lumii, ziua de naştere a umanităţii, sărbătoarea comună a
întregii creaţii”.
Firea omenească a Logosului n-a existat ca individ înainte de
întrupare iar după întrupare ea n-are un ipostas al ei propriu,
care să existe prin sine însuşi în afara ipostasului Cuvântului. Ea
se formează şi începe să existe numai din momentul zămislirii ca
fire a ipostasului Cuvântului şi în ipostasul Cuvântului. Pentru
aceasta, ea nu este nici neipostatică, adică lipsită de ipostas şi
nici nu introduce un alt ipostas străin în Treime, ci este
enipostatică, temeiul ei ultim fiind ipostasul Cuvântului.216 Deci,
una şi aceeaşi persoană s-a născut din Tatăl din veci, în afară de
timp şi din Preasfânta Fecioară în timp, pentru aceasta
„Fecioara n-a născut un simplu om, ci pe Dumnezeu adevărat
şi nu ca un Dumnezeu simplu, ci ca Dumnezeu întrupat”.217 Dar,
Fiul lui Dumnezeu, prin întrupare, se face în mod real şi fiul
Fecioarei. Sfântul Ioan Damaschin, citat adesea de Clement,
spune:
„Cel ce unge s-a făcut om, iar cel uns s-a făcut Dumnezeu.
Aceasta nu prin schimbarea firilor, ci prin unirea după
ipostas. Cum deci să nu fie Născătoare de Dumnezeu cea
care a născut din ea pe Dumnezeu întrupat? Într-adevăr, este
în sens propriu şi real Născătoare de Dumnezeu”.218 În acest
sens prin unirea cu firea dumnezeiască în ipostasul
Cuvântului, firea omenească a Mântuitorului a fost
îmbogăţită cu lucrările dumnezeieşti necreate „fără să sufere
vreo pierdere a însuşirilor fireşti”.219
Aşadar, după Clément firea dumnezeiască străbate firea
omenească şi o îndumnezeieşte din momentul în care este adusă
la existenţă. Astfel „luarea firii noastre, existenţa şi
îndumnezeirea ei de către Cuvântul s-au întâmplat simultan. Şi
în chipul acesta Sfânta Fecioară se înţelege şi se numeşte
Născătoare de Dumnezeu nu numai din pricina firii Cuvântului,
ci şi din pricina îndumnezeirii firii omeneşti”.220 Consecinţele
teotochiei Maicii Domnului sunt, deci:
existenţa celor două firi depline în persoana lui Iisus Hristos
şi realitatea şi eficacitatea universală a operei realizate de El.
În consecinţă, Cel ce s-a născut din Preasfânta Fecioară, după
firea omenească este însuşi Cuvântul cel veşnic al lui Dumnezeu
şi nu un simplu om purtător de Dumnezeu, iar Preasfânta
Fecioară este în sens propriu şi real Născătoare de Dumnezeu.
Unirea celor două firi în Hristos, realizată în Sfânta Fecioară
Maria, Clément o explică pornind de la identificarea în
Preacurata a ceea ce a creat Dumnezeu în om în vederea
Înomenirii Sale. Astfel,
„Maica Domnului este prima persoană care a dus trupul de
pe pământ până în incandescenţa Împărăţiei cerurilor.
Nicolae Cabazila a spus că Dumnezeu, atât timp cât nu găsise
o mamă, era ca un rege în exil, ca un străin fără cetate. Şi
numai pentru ce o tânără fecioară, în libertatea sa totală a
74 / 90
acceptat vestea îngerului, Dumnezeu a putut să ia trup, să
intre în inima creaţiei şi să recreeze lumea din interior”.221
Datorită Înomenirii Cuvântului, prin bunăvoinţa Fecioarei
Maria, Noua Evă a fost dezlegată tragedia libertăţii umane.
Aşadar, zice Clément, venerarea Născătoarei de Dumnezeu este
o slăvire a Naşteri Domnului, a Întrupării Logosului divin. Din
acest motiv, orice creştin şi necreştin care participă la sfintele
slujbe ale Biserici Ortodoxe sau vizitează o biserică ortodoxă
este copleşit de mulţimea de rugăciuni şi de gesturi de venerare
aduse Născătoarei de Dumnezeu. Invocată ca Maică a
Domnului, ca Pururi Fecioară, Preacurata este prezentă în toate
ipostazele alături de Fiul ei în iconomia mântuirii. Numele său
însoţeşte şi traversează rugăciunile, semnele de cinstire prin
închinăciuni şi prosternării înaintea icoanelor ei sunt de multe
ori mai numeroase decât înaintea Fiului ei, Mântuitorul nostru
Iisus Hristos. Evident, în icoană, în rugăciune şi în cântare,
niciodată nu este separată de Cuvântul lui Dumnezeu care a luat
trup din trupul ei.
9.1
Naşterea mai presus de fire
În învăţătura sa hristologică Sf. Grigorie de Nyssa nu

foloseşte foarte des pentru Maica Domnului formula Născătoare
de Dumnezeu. El este convins de adevărul ortodox al naşterii
Mântuitorului mai presus de fire din Prea Curata Fecioară, însă
acest termen, nu este specific vocabularului său.
Ca să ne dăm seama de acestea facem o scurtă privire în
Epistola a treia unde Sfântul afirmă răspicat zămislirea mai
presus de fire a lui Hristos.
„Dumnezeirea a păstrat şi în începutul şi în sfârşitul vieţii
omeneşti în Hristos, nepătimirea sublimă care îi corespunde
lui Dumnezeu, începutul Său nu a fost asemănător cu
începutul nostru, nici sfârşitul Său ca sfârşitul nostru, dar El
a arătat şi într-unul şi în celălalt caz puterea divină:
începutul Său nu a fost pătat de poftă, sfârşitul Său nu a fost
atacat de stricăciune”.222
Este clar că pentru Episcopul de Nyssa „zămislirea şi naşterea
din Fecioară sunt legate de nepătimirea dumnezeirii, deoarece
în înţelegerea sa atât sexualitatea, cât şi moartea sunt
consecinţe ale păcatului”.223 Mântuitorul păstrează în
umanitatea Sa consecinţele păcatului, dar nu are nici o legătură
cu păcatul propriu-zis.224 El vine în lume prin naşterea din Prea
Curata Fecioară şi îşi asumă condiţia unei fiinţe masculine,
astfel că zămislirea Sa fără însoţire bărbătească scoate şi alungă
din întrupare însăşi umbra păcatului.
Pentru a arăta importanţa naşterii pământeşti a Logosului
Sf. Grigorie aşează în paralel naşterea veşnică a Fiului din Tatăl
şi naşterea din Fecioara Măria. Ambele naşteri sunt fără de
221 Sf. Maxim Mărturisitorul, Întrebări și răspunsuri..., p. 52.
222 Sf. Grigorie de Nyssa, Epistola III, SC. 363, pp. 141, 143.
223 Sf. Grigorie de Nyssa, Epistola III, SC. 363, p. 142.
224 Canevet M., „Sexualite et peche chez, Gregoire de Nysse”, în Christus 66
(1970) p. 240 - 248
75 / 90
patimă. Absenţa pathosului din a doua naştere implică absenţa
lui din prima naştere. Se pune întrebarea: ce fel de patimă este
absentă din a doua naştere? Este oare vorba de păcat sau de
patimile, impropriu numite astfel, ale trupului şi ale sufletului?
În textul din Contra lui Eunomiu Sf. Grigorie opune păcatului
neprihănirea feciorelnică a Prea Sfintei Fecioare Măria. Chiar
dacă această învăţătură este subînţeleasă din text trebuie, totuşi,
să recunoaştem că Sfântul nu distinge aici încă diferitele forme
ale patimilor umane. Abia în Marea Cuvântare Catehetică
adevărata patimă este identificată cu păcatul. Iată ce spune el
„într-adevăr, ceea ce pune stăpânire pe libera voinţă şi
împinge de la virtute la râu este patima”.225
Pentru a avea mai multe precizări asupra zămislirii fără de
bărbat a Mântuitorului să facem o incursiune în două mici
paragrafe din Respingerea Mărturisirii de credinţă a lui
Eunomiu, unde Sfântul ne lasă să înţelegem un alt orizont, mult
mai bogat al gândirii sale hristologice. Aici el vorbeşte despre
naşterea din Fecioară a Mântuitorului sub două aspecte:
conceperea Sa de la Duhul Sfânt, pe de o parte, şi lipsa de
suferinţă a Fecioarei, pe de altă parte. Prima afirmaţie este
teologică, clară, tradiţională şi evanghelică. Cea de a doua, cu
referire la naşterea fără dureri a Prea Sfintei, este particulară. Sf.
Grigorie nu va insista asupra acestui fapt, nici nu va mai reveni
asupra lui, el mărginindu-se în comentariul său numai să spună
că naşterea „n-a întinat puritatea incoruptibilă a mamei”.226
Cuvântul theotokos folosit de el desemnează, atât puritatea
virginală, adică fecioria,227 cât şi incoruptibilitatea, ca şi
termenul apropiat acestuia. Relaţia dintre Fecioara Maria şi
Mântuitorul se răsfrânge asupra relaţiei care există între
neprihănirea Fecioarei şi nemurirea Logosului. Domnul nu a
fost zămislit după legile firii umane, de vreme ce a fost conceput
fără tată omenesc şi S-a născut fără durerile naşterii. Maica
Domnului L-a primit în pântece pe Cuvântul lui Dumnezeu în
stare de curăţie şi L-a născut tot în curăţie, fără ca ceva să strice
fecioria ei. În neprihănita zămislire şi în naşterea supranaturală
vedem, pe de o parte, lucrarea lui Dumnezeu, iar pe de altă
parte, transformarea firii umane sub efectul acestei lucrări. În
acest sens Sfântul întreabă retoric în Omilia de la Naşterea
Domnului: „Cum S-a născut pruncul?... După legea naturală?
Nu!”, ca apoi, în comentariul la Cântarea Cântărilor, să
răspundă:
„Cel Ce era în chipul lui Dumnezeu după ce Şi-a însuşit ca
pârgă firea pieritoare a trupului, pe care a luat-o asupra Sa
prin fecioria nestricată, şi sfinţeşte împreună cu ea, întru
nestricăciune, firea comună, prin cei care se unesc cu El”.228
În alt pasaj, Sfântul îndeamnă ca: „nimeni să nu-şi întineze
mintea în gânduri păcătoase... gândindu-se la o naştere
obişnuită; ...naşterea nu s-a făcut în acelaşi fel ca o naştere
obişnuită”, ci naşterea Domnului este mai presus de legile pe
care Dumnezeu le-a pus în firea noastră, căci „Stăpânul
225 Sf. Grigorie de Nyssa, Or. Cat. 16, 3.

226 Sf. Grigorie de Nyssa, Ref., 57.
227 Sf. Grigorie de Nyssa, Diem natalem, PG. 46, col. 1136 B.
228 Sf. Grigorie de Nyssa, Cântarea Cântărilor..., p. 290.
76 / 90
Universului nu este sclav al legilor naturale”.229 Astfel „Creatorul
tuturor şi Domnul nu este condus de legile naturale, deoarece
este în puterea Lui de a crea un nou mod de a naşte”, adică o
„nouă formă de naştere, la care natura n-a colaborat, ci numai a
servit. El nu a coborât firea ca să Se nască, ci i-a slujit”.230
Această naştere este fără durere, tocmai pentru faptul că
„zămislirea Lui a fost fără însoţire, iar naşterea fără
întinăciune şi fără durere. De bună seamă cămara de nuntă
i-a fost puterea Celui Prea înalt, Care a umbrit ca un nor
fecioria; torţa de nuntă, lumina Sfântului Duh; patul,
nepătimirea; şi nunta, nestricăciunea. Deci, bine este numit
Cel Ce S-a născut din acestea «ales din zeci de mii...», ceea ce
înseamnă că nu este din patul durerii. Căci numai naşterea
Lui nu e naştere întru durere, precum zămislirea este fără
nuntă. Căci nu se poate folosi numele de naştere întru durere
la cea nestricată şi neispitită de nuntă. Pentru că numirile de
feciorie şi naştere întru durere nu se pot întâlni la una şi
aceeaşi. Ci, precum ni s-a dat Fiu fără Tată, aşa ni s-a născut
şi prunc fără naştere întru durere. Căci, precum n-a cunoscut
Fecioara cum a luat fiinţă în trupul ei trupul purtător de
Dumnezeu, aşa n-a simţit naşterea, încă proorocul a
mărturisit naşterea fără dureri. Căci zice Isaia: «înainte de a
veni durerile naşterii, a scăpat şi a născut fecior».231 De aceea
a fost deosebit şi străin de rânduiala firii în amândouă
privinţele, întrucât n-a început din plăcere, nici n-a ieşit la
lumină prin dureri”.232
Fireşte, incoruptibilitatea este un atribut divin, singur

Dumnezeu fiind nestricăcios. Fiul, care este Dumnezeu, posedă
incoruptibilitatea din natură, şi nu prin participare, precum
creatura, care dimpotrivă, este stricăcioasă. Naşterea Logosului
din Tatăl este feciorelnică şi în nestricăciune, ceea ce înseamnă
că Fecioria prin excelenţă se contemplă în misterul Sfintei
Treimi. Aşadar dacă Tatălui Care are un Fiu şi L-a născut fără
patimă, naşterea Lui trebuie contemplată în curăţia esenţială şi
incoruptibilă a Sfântului Duh.233 Faptul că Logosul se întrupează
nu-i şterge nici unul dintre atributele Sale divine,
„nestricăciunea păstrându-i-se în acelaşi timp cu naşterea”.
În acest context, Sfântul Grigorie subliniază faptul că numai
printr-o astfel de zămislire şi o astfel de naştere Fiul lui
Dumnezeu a venit în lume pentru a împărtăşi oamenilor
nestricăciunea.234 Astfel Fecioara Măria, fiind prima care a
câştigat acest dar al nestricăciunii, „era de la sine înţeles că Cel
Ce a venit în lume să aducă nestricăciunea, să înceapă cu aceea
care avea să devină Maica Vieţii. În sensul acesta Fecioara
Măria, rămânând fecioară curată şi devenind Maică a Domnului,
a dobândit nestricăciunea în dublul sens al cuvântului. De fapt
această minune a lui Dumnezeu a fost văzută de Moise în faţa
rugului aprins, când a profeţit minunea întrupării235 şi când a
evocat pe cea care va deveni Maică şi nu va pierde nimic din
fecioria ei.
229 Sf. Grigorie de Nyssa, Diem natalem, PG. 46, col. 1136 A.
231 Isaia 66, 7
232 Sf Grigorie, Cântarea Cântărilor..., p. 294.
233 Sf. Grigorie de Nyssa, De Virginitate, SC 119, pp. 265 – 7.
234 Sf. Grigorie de Nyssa, Diem natalem, PG. 46, col. 1136 B.
235 Ieşire 3, 3
77 / 90
Fără să apelăm mai mult la alte argumente trebuie să
subliniem faptul că Fecioara Măria a ales să rămână fecioară
mult înainte de vestirea arhanghelului. Acest lucru îl afirmă
cuvintele Preacuratei spuse Arhanghelului Gabriel: „Cum va fi
mie aceasta?”236 ceea ce arată că Măria aşează fidelitatea votului
ei mai presus de vestea îngerului.237 Evident că această grijă a
Fecioarei presupune o corectare a greşelii strămoaşei Eva şi de
bună seamă naşterea Fiului lui Dumnezeu înomenit fără durere
devine ca o consecinţă, atât a neprihănirii Fecioarei, cât şi a
nestricăciunii la care suntem chemaţi fiecare. „Fecioara n-a
suferit”, spune Sf. Grigorie „căci o dată ce aceea care a introdus
prin păcat moartea în fire a fost osândită să nască în întristări şi
în dureri, trebuia, desigur, ca Maica Vieţii să înceapă purtarea
pruncului din bucurie şi să ducă la capăt naşterea prin bucurie.
Căci zice arhanghelul către ea: «Bucură-te, cea cu dar
dăruită»238, alungând prin cuvânt întristarea cea întipărită la
începutul naşterii. Şi bine a fost numit El, continuă Sf. Grigorie,
alb şi roşu, din pricina trupului şi a sângelui; dar şi ales din zeci
de mii, pentru nestricăciunea şi nepătimirea naşterii, deosebită
de a celorlalţi”.239
Argumentul neotestamentar scoate în evidenţă că
nepătimirea atribuită Fecioarei Măria nu vine dintr-o lipsă de
sensibilitate sau de afectivitate spirituală. Eliminarea plăcerii
pentru a alunga durerea nu semnifică nimic altceva decât faptul
că cele două au fost scoase ca să lase loc bucuriei în sensul
cuvintelor îngerului: „Bucură-te .240 Dacă odinioară Dumnezeu
rânduia Evei ca pedeapsă pentru păcat, durerea în naştere241,
acum îngerul anunţă prin salutul său că „bucuria va fi ca moaşa
la naştere”.242
Hristos, prin naşterea Sa, deschide poarta mântuirii şi prin
aceasta se deschide timpul noii creaţii a omului. Zămislirea de la
Duhul Sfânt şi naşterea în bucurie sunt imaginea primei creaţii
dinainte de păcatul originar. El este astfel întâiul născut printre
mulţi fraţi, care aduce mântuirea, devenind punctul de plecare
al unei multitudini de naşteri spirituale care, ca şi naşterea Sa
fizică, se vor petrece departe de plăcerile păcătoase, în bucuria
naşterii celei noi prin botez. Hristos este deci primul născut din
noua creaţie,
„întâiul Născut din morţi, Cel dintâi Care a dezlegat durerile
morţii şi le-a făcut, prin învierea Sa, tuturor drum spre
naşterea din morţi. Căci în toţi aceştia S-a născut, dar nu a
venit la naşterea în ei prin naşterea în durere. Pentru că
naşterea din apă nu a primit pătimirea naşterii în durere,
precum nici a doua naştere din morţi. Căci în toate acestea
naşterea e curată de naşterea în dureri”.243
Sfântul Grigorie reia această idee în două omilii pascale. Una

dintre ele conţine numai o scurtă referinţă, în care se arată că
236 Luca 1, 34
237 Idem, Ibidem, col. 1140 D
238 Luca 1, 28
239 Sf. Grigorie de Nyssa, Cântarea Cântărilor..., pp. 294-5.
240 Luca 1, 28.
241 Facere 3, 16.
242 Sf. Grigorie, Diem natalem..., col. 1140 C.
78 / 90
„după cum Măria, Maica Domnului, a născut prin voinţa lui
Dumnezeu şi prin harul Sfântului Duh, pe Creatorul
veacurilor şi pe Cuvântul lui Dumnezeu, fără să i se strice
cheile fecioriei, astfel pământul a primit poruncă să-i
elibereze din suferinţa morţii şi să dea afară din adâncurile
sale pe cei pe care îi înghiţise”.
Deci Fecioara Măria îl naşte pe Omul-Dumnezeu fără ispită
bărbătească şi în desăvârşită feciorie. Prin ea se inaugurează o
nouă formă de naştere care n-a avut loc niciodată înainte. Ea
deschide posibilitatea unei lungi serii de naşteri spirituale şi
feciorelnice prin botez şi prin înviere, pe care Hristos ni le-a
oferit prin tripla Sa naştere: întrupare, botez şi înviere.
A doua omilie pascală confirmă această meditaţie printr-o
scurtă aluzie, prin care Sf. Grigorie arată cât de necesară a fost
această naştere minunată pentru a transforma şi a spiritualiza
natura umană, ridicând-o spre alt mod de vieţuire sau diastema.
În această iconomie divină Fecioara Măria este, cu adevărat din
proorocia lui Isaia sau betulah din textul ebraic, deşi
traducătorii Septuagintei au folosit cuvântul almah. Mântuitorul
Hristos este Unicul Născut mai presus de fire, dar totuşi, Unul
dintre noi, „cel întâi-născut al întregii zidiri între mulţi fraţi,
întâiul născut din morţi”.
Logosul a luat deci din Fecioara Măria omul, nu un simplu
trup omenesc. „E1 a tăiat din nou din fiinţa noastră, în El însuşi,
tablele naturii noastre, zice Sfântul Grigorie. Căci nu nunta a
creat trupul, ci El însuşi este făuritorul propriului trup,
imprimat de degetul lui Dumnezeu”. Cu toate acestea, naşterea
Lui nu este o simplă „luare” de trup, ci o înomenire în sânurile
Fecioarei, în care iniţiativa nu este a Fecioarei, ci a Logosului şi a
Sfântului Duh. Fecioara însă este „condiţia” necesară înomenirii
Logosului, calitatea ei de Născătoare de Dumnezeu fiind dată de
lucrarea lui Dumnezeu în ea - nu invers - şi nici în urma unor
merite personale.
79 / 90
Note de curs
Secțiunea II
CURSUL AL X-LEA
Maica Vieții și mijlocitoarea noastră
Viața creștină în Trupul tainic al Domnului este ca o

călătorie pe marea istoriei, adesea întunecată și agitată de OBSERVAȚII
furtună. În acest pelerinaj spre viața veșnnică, Biserica ne învață
să cerecetăm pe sfinții lui Dumnezeu, adevăratele stelele polare
care ne indică ruta spre Împărăția cerurilor. Ei au trăit viața
după poruncile lui Dumnezeu și L-au iubit din tot sufletul lor.
Sfinții, iubitori ai Mirelui ceresc, sunt lumini de speranță care
nu înlocuiesc pe Domnul slavei cu nimic altceva din lumea
aceasta. Numai, Mântuitorul Iisus Hristos este Lumina prin
excelență, Soarele dreptății, care luminează celor ce sunt
cuprinși de întunericul păcatului. Evident, pentru a ajunge în
dragostea Lui avem nevoie și de „luminătorii” apropiați Lui,
persoane care au primit iubirea și lumina Lui și care ei înșiși
dăruiesc, pe principiul darului dăruit, iubire din iubirea și
lumina Lui. Desigur, cea care a primit cel mai mult har de la
Dumnezeu și l-a iubit cel mai mult pe Dumnezeu decât toți
oamenii la un loc este Fecioara Maria, Maica Domnului.
Preacurata Născătoare de Dumnezeu este Maica Iubirii
ipostatice, steua de speranță a mântuirii noastre. Prin răspunsul
ei dat Celui Preaînalt, Preasfânta Stăpână a deschis lui
Dumnezeu Tatăl ușa iubirii pentru întreaga lume. Ea devine
astfel Arca vie a făgăduinței, în care Dumnezeu s-a sălășluit, cea
care a făcut ca Logosul să devină unul dintre noi, fixându-și
cortul său în mijlocul existenței noastre.
Fiul Tatălui și-a zidit deci casă din firea umană asumată din
trupul Preasfintei Fecioare Maria. Sfântul Grigorie Palama
explică sfinţenia Preacuratei Fecioare Maria prin curăţirile
succesive ce au avut loc în firea strămoşilor săi, ca şi în propria
sa fire începând din clipa zămislirii sale. Ea era sfântă nu
datorită unui privilegiu, unei scutiri de la starea comună a
întregii omeniri, ci pentru că a fost păzită curată de orice
întinare cu păcatul, ceea ce nu înlătura libertatea sa. Deci,
„înomenirea, spune Sfântul Nicolae Cabasila, a fost nu
numai lucrarea Tatălui, a Puterii Sale şi a Duhului Său, ci şi
lucrarea voinţei şi a credinţei Fecioarei. Fără
consimţământul celei Preacurate, fără ajutorul credinţei ei,
acest plan ar fi fost tot atât de nerealizabil ca şi lipsa de
intervenţie a Celor trei persoane dumnezeieşti. Numai după
ce a învăţat-o şi a convins-o, Dumnezeu o ia ca Mamă şi-i ia
cu împrumut trupul pe care Ea binevoieşte să i-L
împrumute. După cum El Se întrupa în mod liber, tot aşa
voia ca şi Maica Sa să-L nască în mod liber şi de
bunăvoie”.244
244 M. Jugie, Homélies mariales byzantines..., p. 463.
80 / 90
În persoana Fecioarei Maria omenirea şi-a dat
consimţămîntul ca Logosul să Se facă om şi să locuiască printre
oameni.
„Întruparea s-a săvîrşit prin lucrarea Sfântului Duh, spune
Sfântul Ioan Damaschin, care a făcut pe Preasfânta Fecioară
Maria vrednică să primească într-însa dumnezeirea
Cuvântului, după cum şi Cuvântul Însuşi lua din trupul
fecioresc pârga firii Sale umane”.245
Deci, Maica Domnului este cea care a dat trup din trupul ei și
sânge din sângele ei Cuvîntului Tatălui şi care a adus pe lume pe
Dumnezeu făcut om. În felul acesta ea s-a făcut de bunăvoie un
mijloc al Înomenirii realizate în firea Sa curăţită prin Sfântul
Duh. La Cincizecime, Preacurata Fecioară Maria s-a învrednicit
încă o dată pogorârea Sfântului Duh asupra ei. De data aceasta
Preasfânta Stăpână a primit Duhul Domnului nu pentru a se
folosi de firea ei ca de un mijloc al Înomenirii, ci pentru a deveni
mijlocul îndumnezeirii ei. Astfel, Împărăteasa noastră care a
purtat în pântece pe Cuvîntul Tatălui a intrat în comuniune de
iubire desăvârşită cu Tatăl, prin Fiul în Duhul Sfânt. Ea a rămas
în lume și după acest moment, supunându-se condiţiilor vieţii
omeneşti până la Adormirea ei. Acest lucru s-a petrecut numai
datorită voinţei Sale desăvârşite, în care Preacurata Fecioară
trăia smerenia chenotică a Fiului ei. Efectiv, moartea nu mai
avea putere asupra ei, datorită harului de care era pătrunsă și
îndumnezeită. Cu toate acestea, ea a adormit și apoi a fost
înviată şi ridicată la cer, fiind prima persoană umană în care s-a
realizat scopul final al iconomiei Preasfintei Treimi pentru care
a fost creată lumea. În Preasfânta Născătoarea de Dumnezeu,
Biserica are încă de acum împlinirea făgăduințelor
Mântuitorului care deschid calea îndumnezeirii întregii creaţii.
Sfântul Grigorie Palama vede în Maica lui Dumnezeu prima
persoană creată care întruneşte într-însa toate desăvârşirile
create şi necreate, realizarea absolută a frumuseţii creaţiei.
„Voind să creeze, spune el, un chip al frumuseţii desăvârşite
şi să arate limpede îngerilor şi oamenilor puterea măiestriei
Sale, Dumnezeu a făcut cu adevărat pe Maria atotfrumoasă.
El a întrunit în ea frumuseţile parţiale pe care le-a împărţit
celorlalte făpturi şi a constituit o podoabă comună tuturor
fiinţelor văzute şi nevăzute; sau, mai degrabă, a făcut din ea
un fel de amestec din toate desăvârşirile dumnezeieşti,
îngereşti şi omeneşti, o frumuseţe sublimă care
înfrumuseţează ambele lumi, înălţându-se de la pămînt până
la cer şi chiar întrecându-l pe acesta din urmă”.
Maica Domnuleui este pentru acest fapt „limita dintre creat
şi necreat”, fiind singura care a trecut hotarul care ne desparte
de veacul viitor. Deci, fiind liberă de condiţiile temporale, ea este
cauza a ceea ce a precedat-o și începătoarea a ceea ce va veni
după dânsa. Mijloceind bunurile veşnice oamenilor și îngerilor,
în trupul tainic al Fiului ei, ea este începătoarea Bisericii slăvite.
Mai mult, atingând hotarul devenirii, ea coordonează Biserica şi
universul care se află pe cale spre Împărăția cerurilor, cum
spunem în cântarea:
„Să cântăm, credincioşilor, Slava lumii, Poarta Cerului, pe
245 Sf. Ioan Damaschin, PG., 94, col. 985 BC-988 A.
81 / 90
Fecioara Maria, Floare a neamului omenesc şi Născătoare de
Dumnezeu, pe cea care este Cerul şi Biserica dumnezeirii, pe
cea care a răsturnat hotarele păcatului, pe cea care este
întărirea credinţei noastre. Domnul care S-a născut dintr-
însa luptă pentru noi. Fii plin de îndrăzneală, o, popor al lui
Dumnezeu, căci El a biruit pe vrăjmaşi, El, Cel ce este
Atotputernic”.
Preasfânta Fecioară Maria, Maica lui Dumnezeu este cea
care a realizat unirea desăvârșită în iubire cu Tatăl, prin Fiul în
Duhul Sfânt. Întrânsa, Trupul tainic are încă de acum împlinirea
făgăduințelor Mântuitorului, Fiul ei, care deschide calea
îndumnezeirii întregii creaţii. În virtutea acestui fapt Maica
Domnuleui este „limita dintre creat şi necreat”, Ea trecând
prima hotarul care ne desparte de veacul viitor. Având această
calitate ea mijloceşte oamenilor și îngerilor bunurile veşnice,
ceea ce înseamnă că în Trupul tainic al Fiului ei toți primesc
mijlocitrea ei, ea fiind Împărăteasa cerului și a pământului și
începătoarea Bisericii slăvite din ceruri.246
Evident, Fecioara Maria aparține neamului nostru care
aștepta, ca Simeon, „mântuirea lui Israel”.247 Trăind în iubirea
Preasfintei Treimi, după învățăturile Sfintelor Scripturi,
Preacurata a fost permanent preocupată de venirea lui Mesia,
promisiune făcută de Dumnezeu oamenilor încă de la alungarea
strămoșilor noștri din rai.248 Firește, Preasfânta Fecioară, pentru
că era smerită și întru totul cuprinsă de iubirea lui Dumnezeu,
este cuprinsă și ea de o nedumerire sfântă atunci când îngerul
Domnului a intrat în camera ei și i-a spus că-l va naște pe Cel
care este speranța lui Israel și așteptarea lumii. Dar, după ce a
înțeles rostul înomenirii Fiului lui Dumnezeu dintînsa, prin
intermediul ei, prin „da”-ul ei, iubirea și speranța tuturor
timpurilor a devenit realitate, Dumnezeu Fiul intrând printrînsa
în lumea și istoria noastră. Astfel, Preacurata Stăpână, din iubire
de Dumnezeu și de oameni, s-a înclinat în fața măreției acestei
misiuni și a spus: „Iată, roaba Domnului: fie mie după cuvântul
tău”.249 Imediat după acest moment fericit, unic în istoria
oamenilor, Maica Domnului a mers la rudenia ei Elisabeta să-i
împărtășească bucuria veniri în lume a Fiului lui Dumnezeu.
Fapta ei plină de iubire devine imaginea Biserici care poartă în
interiorul ei iubirea și nădejdea lumii, prin „munții istoriei”.
Este adevărat că alături de bucuria, izvorâtă din iubire și
nădejde, Maica Domnului va trăi suferința și durerea iubirii
Fiului ei răstignită și înviată. Fiul Preasfintei Născătoare de
Dumnezeu este Mântuitorul Hristos, Slujitorul lui Dumnezeu
Tatăl, care din dragoste se jertfește pentru mântuirea lumii. Încă
de la Nașterea Sa din peșterea din Betleem, unde și-a arătat
slava Sa, vedem deodată măreția Lui cerească și sărăcia în care
Dumnezeu s-a născut în această lume. Și pentru Născătoarea de
Dumnezeu și Pururea Fecioara Maria n-a trecut mult timp ca să
afle de la Dreptul Simeon că sabia îi va străpunge inima și că
Fiul ei va stărni multă împotrivire. Mai târziu, după ce
Mântuitorul Hristos a început activitatea publică de
propovăduire a Împărăției cerurilor, Împărăteasa noastră a
246 Sf. Grigorie Palama, In praesentationem, II, 158-159, 162.
247 Luca 2, 25.
248 Facere 3, 15; Luca 1, 55.
249 Luca 1, 38.
82 / 90
trebuit să se dea deoparte, pentru ca Fiul ei să poată crește noua
familie creștină a lui Dumnezeu.250 Contrar măreției și bucuriei
primului început al activității Domnului Iisus Hristos, încă din
sinagoga din Nazaret, Preacurata Fecioară a trebuit să
experimentezi duritatea cuvintelor profetice ale Dreptului
Simeon despre „semnul care va stârni împotrivire”.251 De acum
Maica Domnului va trăi puterea crescândă a răutății și invidiei
iudeilor până la timpul crucii și morții iubitului ei Fiu și
Dumnezeu. În acel moment al Răstignirii, Maica iubirii a trebuit
să vadă pe Fiul ei, Domnul cel iubitor de oameni, batjocorit și
murind între tâlhari. În momentul acela de suferință Domnul ia
revelat atât adâncimea smereniei Sale cât și înălțimea lucrării
Sale mântuitoare. Maica Domnului în acest act divin al Fiului ei
este Mama iubirii care primește în iubirea sa pe toți cei ce vor
crede în Fiul ei: „Femeie, iată fiul tău!”.252 Deci, de atunci
Preasfânta Născătoare de Dumnezeu primește misiunea de a fi
Mamă iubitoare a tururor celor care vor intra în Trupul tainic al
Domnului.
Răstignirea a fost momentul crucial al iubirii lui Dumnezeu
dar și al iubirii Maicii Domnului pentru Fiul ei și pentru toată
lumea. Biruința ei a dus la victoria vieții asupra morții. Deși
sabia durerii a străpuns sufletul ei, Maica Domnului nu s-a lăsat
învinsă de durere ci în biruința ei a devenit Mamă a iubirii
pentru toți oamenii într-o manieră nouă: mamă a tuturor celor
care vor să creadă în Fiul ei Mântuitorul Iisus Hristos. În acel
moment este sigur că în interiorul Preacuratei Stăpâne a răsunat
din nou cuvintele Arhanghelului Gavriil: „Nu te teme,
Marie!”.253 Însuși Domnul Iisus Hristos, Fiul Preasfintei Maici,
spusese de multe ori aceste cuvinte ucenicilor Săi: „Nu vă
temeți!” Chiar înainte de ceasul Lui ucenicii au auzit aceste
cuvinte: „În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am
biruit lumea”.254 Deci dacă la Buna Vestire Arhanghelul i-a spus
Preasfintei Fecioare: „Împărăția lui nu va avea sfârșit” acum
Mântuitorul împlinește această profeție în însăși Trupul său
Tainic, Biserica. După iudeii care L-au răstignit Împărăția s-a
terminat înainte de a începe, dar tocmai acum când Preasfânta
Născătoarea de Dumenzeu devenise Mamă a credincioșilor,
Împărăția cerurilor este o certitudine a iubirii și nădejdii lor în
Dumnezeu. Cu aceste virtuți, Maica Domnului va merge mai
departe la întâlnirea cu Fiul ei în dimineața Paștilor. În acel
moment s-a revărsat și mai mult în sufletul Preacuratei Stăpâne
bucuria învierii care a cuprins inima ei și a unit-o într-un mod
nou cu ucenicii Domnului, destinați să devină Trupul tainic al
Domnului prin credință, iubire și nădejde. Maica Domnului a
continuat să fie prezentă în mijlocul iubitorilor de Dumnezeu,
care în zilele de după Înălțare se rugau împreună pentru darul
Duhului Sfânt.255 Atunci, când a venit Duhul Sfânt, cu toții au
primit harul iubirii lui Dumnezeu Tatăl în Trupul tainic al
Domnului, întemeiat pe cruce și desăvârșit prin Cincizecime. În
felul acesta Împărăția lui Dumnezeu, diferită de cum putea să și-
250 Luca 11, 27.

251 Luca 4, 28-29.
252 Ioan 19, 26.
253 Luca 1, 30.
254 Ioan 16, 33.
255 Faptele Apostolilor 1, 14.
83 / 90
o imagineze oamenii, se așează în lume și nu va avea niciodată
sfârșit, Maica Domnului rămânînd în acest organism al Fiului ei
ca Mamă a credincioșilor, a iubirii și a nădejdii creștine.
Fiul lui Dumnezeu s-a născut din Preasfânta Fecioară, Maica
Domnului devenind Maica Iubirii și a nădejdii oamenilor.
Datorită ei, cele săvârșite de Domnul pentru noi, Crucea,
Mormîntul, îngroparea si prădarea iadului, luptele martirilor și
cununile lor, au devenit sărbători ale iubirii, bucuriei și
rugăciunii. Biserica cântă prin Preacurata Stăpână: „Cine este
Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Tu ești Dumnezeul
nostru, singurul carele faci minuni”.256 Deci, nașterea
Domnului a făcut posibilă pătrunderea sfințeniei în firea
noastră, a dechis ochii celor orbi, înălțând mintea spre
cunoasterea și iubirea lui Dumnezeu. Având în vedere cele spuse
de Sfântul Ioan Evanghelistul: „ceea ce era dintru început, ceea
ce am auzit, ceea ce am văzut, ceea ce am privit cu ochii nostri
și mîinile noastre au pipăit, despre Cuvîntul vieții, acestea le
mărturisim”,257 le vedem și le trăim prin credință și iubire în
Biserică, Trupul tainic al Fiului Preacuratei Fecioare Maria. A
tăgădui pe Preasfânta de Dumnezeu Născătoare înseamnă a
respinge taina întrupării Fiului lui Dumnezeu. Ereziile
hristologice au fost în sensul acesta o iarnă îndelungată şi grea
pentru Biserică. Odată cu mărturisirea de la Efes, cum că Maica
Domnului este cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, a
înmugurit întâiul anotimp, primăvara darurilor lui Dumnezeu,
în care toată creștinătatea a adus jertfă de laudă Preasfintei
Treimi. Vrăjmaşii care au ocărât pe Domnul şi au defăimat pe
Preasfânta Născătoare de Dumnezeu au fost zdrobiți. Desigur,
Mântuitorul Hristos în acest fel și-a arătat puterea Sa
dumnezeiască și iubirea Sa față de Maica Sa. Această pildă de
iubire față de Preasfânta Sa Maică este opusă celor care au
batjocorit întruparea Sa, care a fost înaintea oamenilor
„schimbarea dreptei Celui Preaînalt”.258 Deci, prin înomenirii
Fiului lui Dumnezeu din Preaiubita Sa Maică, Dumnezeu Tatăl a
lămurit voia Sa şi a întărit în Biserică preacinstirea Născătoarei
Fiului Său. Evident, în preacistirea Maici Domnului sunt
contemplate patimile Domnului pentru mântuirea noastră,
Crucea, mormântul, porţile şi încuietorile iadului, luptele
mucenicilor, cununile lor, mântuirea însăşi, pe care Mântuitorul
a dat-o în mijlocul pământului. În Preacurata Fecioară Maria
Biserica vede o sălăşluire în Ierusalimul cel de sus și un loc de
odihnă de după trecerea prin viața aceasta. Biruința necazurilor
vieții noastre cu ajutorul Preasfintei Stăpâne înscrie în inimile
credincioșilor binecuvântările ce se cuvin celor ce au păzit Legea
lui Dumnezeu. În felul acesta Biserica mărturisește întruparea
Cuvântului deosebind firile și unindu-le în același timp în mod
neamestecat și neschimbat, neâmpărțit și nedespărțit. În această
definiție dogmatică Mântuitorului Hristos i se recunosc însuşiri
atât create cât şi necreate, văzute şi nevăzute, ca pătimitor şi
nepătimitor, mărginit şi nemărginit. Această credință este în
acord cu Sfintele Scripturi și cu învățăturile Sfinților Părinți.
Cum se știe în Vechiul Testament Maica Domnului, a fost
vestită de profeți prin toiagul şi tablele, chivotul şi candela,
256 Psalmul 76, 14-15.
257 1 Ioan l, 1-2.
258 Psalmul 76, 10.
84 / 90
năstrapa şi altarul Templului. Moise atrăge atenția că ceea ce el
n-au văzut în muntele Horeb, din mijlocul focului, oamenii
cunosc acum prin Fiul lui Dumnezeu înomenit,259 cum afirmă
Sfântul Ioan Evanghelistul. Apostolii au auzit, au văzut cu ochii
lor, au privit şi mâinile lor au pipăit pe Cuvântul vieţii născut din
Fecioara Preacurată de aceea ei mărturisesc. În viața și
învățăturile lor ei au făcut distincție între poruncile Legii și
învăţătura harului, vâzând în Mântuitorul atât pe cel nevăzut cât
și pe cel văzut şi pipăit care a luat firea noastră din Preacurata
Fecioară Maria. Așadar, Biserica a mărturisit totdeuna ceea ce
proorocii au văzut, ceea ce Apostolii au propovăduit, ceea ce
Părinții au stabilit în dogme, ceea ce de toată lumea s-a crezut,
ceea ce harul a luminat, ceea ce înțelepciunea divină a
proclamat, cum că Mântuitorul Hristos este Dumnezeu adevărat
și om adevărat. Acest crez consfințește clar că Domnul slavei
este preamărit atât în slujbe cât și în icoane împreună cu
Preacurata Sa Maică.
Așa cum am văzut mai sus Preasfânta Fecioară Maria este
Maica este nădejdii și a iubirii desăvârșite. Sfântul Luca, în
așteptarea puterii de sus, între Înălțare și Rusalii, menționează
pentru ultima oară pe Preasfânta Fecioară Maria, Mama
Mântuitorului Iisus Hristos, și rudele sale. După cum știm
Sfântul Luca i-a dedicat Preacuratei Fecioare Maria începuturile
Evangheliei sale, de la vestea Arhanghelului Gavriil, la nașterea
și la copilăria Fiului lui Dumnezeu înomenit. Cu Maica
Domnului începe viața pământească a Mântuitorului și tot cu ea
începe și Trupul tainic al Domnului. Ambele momente stau sub
semnul climatului de smerenie și ascultare a Preasfintei
Fecioare față de Dumnezeu. Preasfânta Născătoare de
Dumnezeu este prezentă în grupul ucenicilor Fiului ei care vor
constitui prima Biserică de la începuturi. În timpul veiții
pământești a Fiului Tatălui înomenit, Maica Domnului a
urmărit cu discreție întregul traseu al mântuirii până la
picioarele crucii. Evident, Maica Domnului nu se oprește
niciodată în viața Bisericii, ci și acum continuă să urmărească,
printr-o rugăciune tăcută, drumul fiecărui credincios care se
unește cu Fiul ei în iubire. La Buna Vestire, în casa din Nazaret,
Preasfânta Fecioară Maria a primit vestea Îngerului Domnului,
fiind cu multă luare aminte la cuvintele lui. Ea a ascultat smerit
vestea cea bună și a răspuns cu multă demnitate la proiectul
divin, manifestând disponibilitatea deplină pentru această
iconomie: „Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău”.260
Tocmai prin această atitudine interioară de ascultare, Preasfânta
Fecioară s-a făcut vrednică de această alegere să ctitorească
istoria lumii, recunoscând cu umilință că Domnul e cel care ne
iubește și ne vine în ajutor pentru mântuirea noastră. În vizită la
ruda ei Elisabeta, Maica Domnului tresaltă de bucurie și se
bucură într-un imn de slavă și de celebrare a harului divin, care
i-a umplut inima și viața sa, făcând-o Mamă a Domnului
nostru.261 Cântarea Preacuratei Fecioare Maria nu privește
numai ceea ce Domnul a săvârșit printrânsa, ci și la ceea ce a
259 1 Ioan 1, 1: „Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce
am privit şi mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul vieţii... Ce am văzut şi am
auzit, vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi împărtăşire cu noi”.
260 Luca 1, 38.
261 Luca 1, 46-55.
85 / 90
împlinit și împlinește încontinuu în istorie în trupul Său tainic.
Sfântul Ambroziu îndeamnă pe credincioșii săi, referitor la
Preacurata Fecioară Maria, zicea: „Să fie în fiecare sufletul
Mariei pentru a-l preamări pe Domnul; să fie în fiecare spiritul
Mariei pentru a tresălta de bucurie în Dumnezeu”.262
Faptele Apostolilor spune că la Ierusalim, în „camera de sus,
unde obișnuiau să se adune” ucenicii Mântuitorului,263 într-un
climat de ascultare și de rugăciune, Maica Domnului era
prezentă alături de aceștia. Etapele drumului Preacuratei
Fecioare Maria, de la casa din Nazaret la cea din Ierusalim, prin
Cruce unde Fiul ei îi încredințează pe apostolul Ioan, sunt
marcate de iubirea ei în Dumnezeu și de a medita orice
eveniment în tăcerea inimii sale, în fața lui Dumnezeu.264
Prezența Născătoarei de Dumnezeu cu cei unsprezece ucenici ai
Fiului ei, după Înălțare, nu este o simplă adnotare istorică a unui
lucru din trecut, ci are o semnificație hristologică care menține
vie prezența Fiului ei, Mântuitorul Hristos. După Sfântul Luca,
ultima referință la Preacurata Fecioară Maria în cele două scrieri
ale sale o prezintă în ziua de sâmbătă: ziua de odihnă a lui
Dumnezeu după Creație și ziua tăcerii după moartea
Mântuitorului și a așteptării Învierii Sale din morți. Așa că între
Înălțarea Celui Înviat și primele Rusalii creștine, Apostolii și
Biserica se adună cu Maica Domnului pentru a aștepta darul
Duhului Sfânt, fără de care nimeni nu poate deveni martor al
Înveirii Mântuitorului Hristos. Ea care deja a primit pe
Preasfântul Duh pentru a-l naște pe Cuvântul Tatălui,
împărtășește de acum cu întreg Trupul tainic al Domnului
așteptarea Duhului Sfânt, pentru ca Domnul slavei să ia chip în
inima fiecărui credincios, cum spune Sfântul Apostol Pavel.265
Și precum nu există Biserică fără Cincizecime, așa nu există nici
Cincizecime fără Preasfânta Născătoare de Dumnezeu.
Maica Domnului de la nașterea ei și mai ales de la Buna
Vestire a trăit în mod unic prezența Duhului Sfânt întrânsa.
Biserica adunându-se în camera de sus împreună cu Preacurata
Fecioară Maria, Maica Domnului, și împreună cu frații săi,
adeveresc faptul că nu se poate vorbi de Biserică dacă nu este
prezentă Maica Domnului în ea. Trupul tainic al Domnului este
prezent acolo unde se vestește înomenirea Fiului lui Dumnezeu
din Preasfânta Fecioară Maria și unde frații Domnului vorbesc
despre Împărăția cerurilor. Rugăciunea Maicii Domnului cu
Sfinții Apostoli și cu frații Domnului confirmă comuniunea în
iubire dsăvârșită a credincioșilor în Biserică. Această relație se
realizează între Capul trupului și membrele acestuia, în
așteptarea Duhului Sfânt. Înainte de pogorârea Duhului Sfânt,
Maica Domnului și Sfinții Apostoli: „stăruiau într-un singur
cuget în rugăciune”.266 Însă, deși vorbim despre o rugăciune
comună, totuși, spre deosebire de cei cu care se ruga, Preasfânta
Născătoare de Dumnezeu implora pe Fiul ei într-un chip
deosebit. Cu Duhul Sfânt, Preacurata Fecioară era deja obișnuită
încă de la Buna Vestire, când s-a pogorât peste ea în vederea
zămislirii Cuvântului în pântecele ei. Locul privilegiat al Maicii
262 Sf. Ambrozie, Expositio Evangelii secundum Lucam 2, 26, PL 15, col. 1561.
264 Luca 2, 19-51.
265 Galateni 4, 19.
86 / 90
Domnului este, de data aceasta, Trupul tainic al Fiului ei, unde
efectiv este cinstită mai mult decăt heruvimii și mai mărită fără
de asemănare decât serafimii. În acest context Preasfânta Maică
și Fecioară închipuie Biserica în rugăciune străuitoare la
Dumnezeu, caracteristică esențială a descrieri primei
comunității creștine din Faptele Apostolilor.267 Așadar, Maica
Domnului, în iubirea sa nemărginită pentru Fiul ei, ne cheamă
în această comuniune de iubire să ne adresăm Lui având „o
singură inimă și un singur suflet”.268
Mântuitorul Hristos, Cel trimis de Tatăl din iubire să se
răstignească pentru noi, se jertfește ca noi să avem viață din
belșug. Ca Logos, El devine tăcere desăvârșită pe Cruce,
deoarece s-a supus până la tăcere Tatălui, nereținând nimic din
ceea ce trebuia să ne comunice. În fața acestei tăceri a crucii,
Sfântul Maxim Mărturisitorul pune pe buzele Născătoarei de
Dumnezeu următoarea expresie: „Este fără cuvânt Cuvântul
Tatălui, care a făcut orice creatură care vorbește; fără viață
sunt ochii stinși ai celui la al cărui cuvânt și la al cărui semn se
mișcă tot ceea ce are viață”. Mântuitorului răstignit pe Cruce nu
arată numai tăcerea Lui, ca ultim cuvânt adresat Tatălui, ci
revelează faptul că El vorbește de acum în Duhul Sfânt
oamenilor tainic prin intermediul Sfintelor Taine. Tăcerea lui
Dumnezeu crucificat este o etapă decisivă în drumul pământesc
al Fiului lui Dumnezeu înomenit. În acest moment de taină,
Mântuitorul s-a încredințat Tatălui, zicând: „Tată, în mâinile
tale încredințez sufletul meu”.269 Deci, prin Crucea Domnului și
prin înviere membrele Trupului tainic redescoperă pe
Cuvântului lui Dumnezeu în Duhul Sfânt. Sfinții Părinți ne
învață că iconomia Mântuitorului Hristos este legată de iubirea
Sa nemăginită față de neamul omenesc și de jertfă. În această
taină Maica Domnului este prima care a ascultat mesajul
Arhanghelului și cuvintele Fiului ei, taine ce le-a păstrat în
tăcerea inimii. Conform acestui principiu nimic nu se primește
și nu se păstrează decât în iubire și tăcerea imimii sale pline de
iubire pentru Dumnezeu. Fără iubire nu se simte, nu se ascultă
și nu se primește un cuvânt, lucru valabil atât în experiența
rugăciunii personale, cât și în Sfânta Liturghie. Însuși
Mântuitorul se retrage singur în liniște, într-un loc separat de
mulțimi și chiar de ucenici, pentru a se ruga în tăcere și a trăi
legătura Sa de iubire cu Tatăl și cu Duhul. Așadar, rugăciunea
este totdeuna împreunată cu iubirea și comuniunea în liniște
tainică. De fapt, numai iubirea și tăcerea noastră în rugăciune
intră în comuniune de ascultare cu Cuvântului lui Dumnezeu în
Duhul Sfânt. Dumnezeu cunoaște pe om din interior, mai mult
decât se cunoaște omul pe sine. Deci, Maica Domnului iubește
nespus de mult pe Dumnezeu, punându-se la dispoziția lui
pentru nașterea Fiului Său în lume. Ucenicii Domnului sunt și ei
chemați să fie următori ai Maicii Domnului în dragoste și
ascultare de Fiul ei. Așa că pe Mântuitorul Hristos Îl iubim nu
pentru că ne poate da raiul sau că ne temem că ne aruncă în iad,
ci pentru că El este Dumnezeu Iubire și ne cheamă în
comuniune de iubire cu Tatăl și cu Duhul. Noi îl iubim pentru că
El este „Tu” cu care suntem în comuniune de iubire desăvârșită.
269 Luca 23, 46.
87 / 90
Experiența iubirii pe care Maica Domnului o trăiește veșnic în
comuniune de iubire cu Preasfânta Treime este unică și
negrăită. O trăim și noi în felul nostru ca născători tainici ai
Mântuitorului Hristos în inimile noastre, Acesta, locuind în noi
pe deplin prin harul Sfântului Duh, ne dă să înțelegem iubirea
Lui și s-o trăim în comuniune deplină cu Tatăl și cu Duhul. Toți
sfinții s-au apropiat de fapt de Domnul Iisus Hristos, ca de
Rugul aprins: mai întâi spre a-l vedea pe El însuși în iubire, apoi
spre a-l asculta în Sfânta Liturghie și a se împărtăși cu Trupul și
Sângele Lui. El ne învață să ne rugăm și să-L iubim nu numai în
rugăciunea „Tatăl nostru” ci în toate actele liturgice în care
Duhul Sfânt se roagă împreună cu noi. De fapt în Trupul tainic
al Domnului ni se revelează noutatea dialogului iubirii noastre
cu Dumnezeu: iubirea filială, pe care Tatăl o așteaptă de la fiii
săi, Maica Domnului fiind în această trăire Maica rugăciunii
neîncetate.
Această chemare ne arată că avem nevoie să trăim
momentele de comuniune în iubire cu Dumnezeu în Sfânta
Liturghie, dezlipindu-ne de lucrurile lumești, pentru a merge în
profunvimea iubirii care duce la „rădăcina” ce susține și
alimentează viața noastră. Unul din momentele cele mai
frumoase ale iubirii Mântuitorului față de Tatăl și de prietenul
Său este la mormântul lui Lazăr. Sfântul Evanghelist Ioan
vorbește despre acest moment de iubire dintre Fiul și Tatăl Său:
„Au ridicat deci piatra, iar Iisus Şi-a ridicat ochii în sus şi a zis:
Părinte, Îţi mulţumesc că M-ai ascultat. Eu ştiam că
întotdeauna Mă asculţi, dar pentru mulţimea care stă împrejur
am zis, ca să creadă că Tu M-ai trimis”.270 Evident că punctul
cel mai înalt de iubire în rugăciunea către Tatăl este cel din
momentul pătimirii și morții Sale pe Cruce, moment în care
Maica Domnului este de față, ca o Biserică duhovnicească ce
ascultă rugâciunea Fiului ei către Tatăl ceresc pentru noi. Atunci
Domnul pronunță extremul „da” iconomiei divine și arată că
voința umană își găsește împlinirea Sa chiar în adeziunea
deplină la voința divină și nu în împotrivire. În strigătul său
către Tatăl pe cruce, se unesc toate suferințele lumii omenirii
din toate timpurile, prilejuite de păcat și de moarte, toate
strigătele de disperare din istoria oamenilor. Tatăl le primește la
sine pe toate și le îndeplinește înviindu-l pe Fiul său din morți.
Astfel se împlinește planul iubirii Tatălui prin Fiul în Duhul
Sfânt în iconomia creației, a nașterii Sale din Preasfânta
Născătoare de Dumnezeu și a mântuirii lumii prin Cruce și
Înviere.271
După cum am văzut Sfânta Scriptură și Sfinții Părinți ne
vorbesc despre Maica Domnului ca fiind chipul Bisericii și
chipul milostivirii creștine. Această credință este adânc
270 Ioan 11, 41-43.
271 Este foarte important să subliniem faptul că Biserica este pusă întotdeuna în
relație liturgică cu Tatăl în Sfânta Liturghie. Ea are încredere în Preasfânta
Treime, Domnul fiind cu ea permenent pe drumul iubirii ei filiale. În acest
context ea învăță de la Fiul înomenit cum trebuie să fie modul ei de a se adresa
lui Dumnezeu. Cuvintele Sfântului Apostol Pavel sunt edificatoare pentru
iubirea credincioșilor față de Dumnezeu și față de semeni: „Căci sunt convins că
nici moartea, nici viața, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele prezente, nici cele
viitoare, nici puterile, nici înălțimile, nici adâncurile și nici vreo altă creatură nu
va putea să ne despartă de iubirea lui Dumnezeu care este în Hristos Iisus,
Domnul nostru”. (Romani 8, 38-39).
88 / 90
înrădăcinată în conștința Bisericii ortodoxe încă din primele
veacuri până astăzi. Tocmai pentru că Maica Domnului este prin
excelență chipul întregii iubiri și sfințenii desăvârșite.
În Evanghelia după Sfântul Luca Preacurata este descrisă ca
iubitoarea de Dumnezeu care vine la Elisabeta și rămâne la ea
„trei luni”,272 ca s-o ajute în partea finală a sarcinii sale.
„Mărește sufletul meu pe Domnul”273 este cuvântul care exprimă
tot programul vieții sale al Preasfintei de Dumnezeu Născătoare.
Cuvintele Maicii Preacurate arată cum Dumnezeu este în centru
vieții sale și prin ea în centrul lumii. De asemenea centralitatea
lui Dumnezeu este simțită în rugăciunea ei neîncetată și în
iubirea ei pentru oameni. Preacurata Fecioară, în felul acesta,
este mai preamărită decât toate puterile cerești tocmai pentru că
nu vrea să se facă mare pe ea însăși, ci vrea să-l preamărească pe
Dumnezeu prin viața ei curată și plină de iubire. Ea este smerită
și nu dorește să fie nimic altceva decât slujitoarea Domnului,274
fiind pe deplin încredințată că participă la mântuirea lumii, nu
împlinind lucrarea sa, ci punându-se deplin în slujba planului
lui Dumnezeu. Așteaptă mântuirea lui Israel, ca toți strămoșii ei,
și răspunzând iubirii și făgăduinței lui Dumnezeu, Ea crede în
făgăduințele lui Dumnezeu și participă la împlinirea acesteia.
Pentru realizarea acetei iconomii a Fiului celui Preaînalt,
Preasfânta Împărăteasă este purureafecioara fără prihană a
iubirii divine, a credinței și a nădejdii, cum îi spune Elisabeta:
„Fericită este aceea care a crezut”.275 Vorbind și gândind cu
ajutorul cuvântului lui Dumnezeu, Fecioara Maria este, mai
înainte de a naște pe Fiul lui Dumnezeu, purtătoarea cuvântul
lui Dumnezeu care devine cuvântul său care provine din
Cuvântul lui Dumnezeu. În felul acesta ea se manifestă ca o
„arcă a făgăduinței” care rezonează în consonanță cu gândurile
lui Dumnezeu, voința ei fiind în armonie cu voința Tatălui. Ca
una care iubește desăvârșit pe Dumnezeu, ca nimeni alta dintre
creaturile Lui, Maica Domnului, în calitatea ei de credincioasă a
Cuvântului lui Dumnezeu, gândește cu gândurile lui Dumnezeu
și voiește cu voința lui Dumnezeu. Acest lucru îl înțelegem din
umilința cu care Ea a știut să se dea deoparte în perioada vieții
publice a Fiului ei, ca Acesta să întemeieze o „nouă familie”.
Într-adevăr, ceasul ei va sosi numai în momentul crucii, când s-a
împlinit adevăratul ceas al mântuirii noastre.276 Ea, din iubire
negrăită față de Fiul ei, va rămâne sub cruce atunci când
ucenicii, văzând pe Învățătorul lor răstignit, vor fugit.277
Cuvântul Mântuitorului Hristos pe cruce către ucenicul Ioan, și
prin el, către toți ucenicii Domnului nu putea să fie decât: „Iată
mama ta”, „Iată fiul tău”. Această poruncă a Domnului răstignit
rămâne, de-a lungul generațiilor, mereu adevărată și pline de
semnificație ecleziologică . În acest context Maica Domnului a
devenit, prin crucea și învierea Fiului ei, Mamă a tuturor celor
credincioși, adică Mamă în Trupul tainic al Domnului. Spre
bunătatea ei de mamă ca și spre curăția și frumusețea ei
feciorelnică se îndreaptă toți oamenii din toate timpurile și din
272 Luca 1, 56.

273 Luca 1, 46.
274 Luca 1, 38, 48.
275 Luca 1, 45.
276 Ioan 2, 4; 13, 1.
277 Ioan 19, 25-27.
89 / 90
toate locurile lumii, cum a spus Preacurata: „iată de acum mă
vor ferici toate neamurile”.
Mădularele Trupului tainic al Domnului trăiesc și
experimentează darul bunătății sale, primind iubirea ei
inepuizabilă pe care o revarsă din adâncul sufletului ei de mamă.
Din momentul zămislirii Fiului celui Preaînalt mulțumirile care
îi sunt aduse în toată lumea îmănunchează pe drept cuvânt
iubirea și recunoștința lor față de această iubire curată care nu
se caută pe sine, ci vrea pur și simplu binele oamenilor.
Totodată, oamenii arată și ei credincioșia lor față de Maica
Preacurată prin modul în care într-o asemenea iubire intră în
unirea intimă cu Preasfânta Treime. Tot în sensul preamăririi
Preacuratei Stăpâne la Pogorârea Duhului Sfânt, ucenicii se vor
aduna în jurul ei pentru a-l aștepta pe Mângâietorul, care va
continua lucrarea mântuitoare a Fiului ei, Mântuitorul Iisus
Hristos.278 Participarea la acestă comuniune de rugăciune în
iubire, alături de Sfinții Apostoli și frații Domnului, arată că
Maica Domnului este Maica iubirii desăvârșite în Biserică.
Sfântul Ambrozie al Mediolanului o desemna pe Fecioara
Preacurată ca fiind atât modelul iubirii desăvârșite cât și chipul
Bisericii. Fiind prima dintre cei răscumpărați prin sângele Fiului
ei, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu este imginea primară a
celor răscumpărați și mamă a celor mântuiți prin jerfa
Mântuitorului Hristos. Ca Mamă după har ea ne poartă în
iubirea ei având permanent grijă de noi cei îmbrăcați în Fiul ei
prin Botez, care încă sunt pe cale și amenințați de șarpele cel
rău, până vom ajunge în patria cerească. Pentru că a iubit pe
Dumnezeu, Maica Preacurată ne învață ca și pe noi să-l iubim și
să-l ascultăm. De aceea în ea vedem planul inițial de mântuire al
Creatorului de mântuire a lumii precum și împlinirea acestuia în
Biserică. Așadar, Maica Domnului, ca Maică a iubirii, este
permanent prezentă în mesajul creștin de transformare a lumii
prin har și Evanghelie. Preasfânta Născătoare de Dumnezeu
întruchipează Evanghelia iubirii lui Dumnezeu reflectând
adâncul milostiviri divine.
90 / 90

Dogmatica Sem1

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Dogmatica Sem1

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

DOGMĂ ŞI CULT

IPS Prof. dr. Irienu POPA Pr. Lucian Zenoviu BOT,

Întrebările-cadru ale cursului:

Conținutul caietului de lectură

Alexis KNIAZEV, Maica Domnului în Biserica Ortodoxă, traducere

I. VIAȚA MAICII DOMNULUI

II. MAICA DOMNULUI ÎN CONȘTIINȚA DOGMATICĂ

I. VIAȚA MAICII DOMNULUI

Cursul al IV-lea 27 octombrie

Cursul al V-lea 3 noiembrie

II. MAICA DOMNULUI ÎN CONȘTIINȚA DOGMATICĂ

Cursul al VII-lea 17 noiembrie

Cursul al IX-lea 8 decembrie

Cursul al X-lea 15 decembrie

III. EXPRESII CULTICE ALE CONȘTIINȚEI DOGMATICE

Cursul al XI-lea 12 ianuarie

Cursul al XII-lea 19 ianuarie

PREDAREA CAIETULUI DE LECTURĂ

Cursul al XIII-lea 26 ianuarie

Introducere în mariologia ortodoxă

Orice biserică ortodoxă este copleşit de mulţimea de OBSERVAȚII

1 Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Maica Domnului ca mijlocitoare..., p. 93.

Învățătura vechi-testamentară despre Maica Domnului

Întreg Vechiul Testament este o pregătire a trupului lui

Fără îndoială omul Vechiului Testament rămâne totuşi

Prima profeţie din cartea Facerii, numită şi

Personajul care va zdrobi capul şarpelui, exprimat prin

Profetului Isaia, referindu-se la Fecioara Maria, a

Fecioara Mariei este singura care naşte în feciorie, zămislirea şi

O altă profeţie importantă o găsim la profetul Miheia:

La profetul Miheia, ca şi la contemporanul său Isaia, profeţia

Profetul Iezechiel a profeţit şi el despre Maica Domnului:

Un alt text profetic referitor la Maica Domnului este acela

Profeţia are şi o dimensiune eshatologică ceea ce demonstrează

Dacă unele profeţi se înscriu în dimensiunea catafatică a

A doua teofanie, la fel de semnificativă ca şi prima, este

Legată în mod direct de această teofanie este şi minunea

Pe aceeaşi linie profetică, se înscrie şi minunea săvârşită de

Minunea trecerii prin Marea Roşie a poporului israelit

Ca loc al prezenţei inefabile a lui Dumnezeu prin Întrupare,

Învățătura nou-testamentară despre Maica Domnului

În Noul Testament nu se vorbeşte numai despre pregătirea

Cuvintele Preasfintei Fecioare Maria: „Iată roaba Domnului”

Evangheliile menţionează în repetate rânduri numele Maicii

Dumnezeu în lume dovedeşte, pe de o parte că El pune capăt timpului făgăduit

Sfântul Evanghelist Matei începe Evanghelia sa prin

Rahav este considerată drept un model vrednic de urmat până şi

Dreptul Iosif, cel ce se trăgea din neamul regelui David, a

Aşa cum se face cu ochiul unui om crescut în întuneric,

96 Faptele Apostolilor 14, 17

99 Pr. prof. Ilie Melniciuc-Puică, Evanghelia după Luca…, p. 74.

Şi însuşi îngerul, când e văzut, mărturiseşte că a fost trimis de

101 Diac. P. I. David, Caută şi vei afla..., p. 45.

Înţelegând voia lui Dumnezeu, Fecioara Maria se smereşte

104 Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere…, pp. 169-70.

Fără încuviinţarea Fecioarei, de a primi să se zămislească în

Dumnezeu…, pp. 132-7.

Duhul Sfânt, sfinţind pântecele Fecioarei şi insuflându-i

Ea s-a deschis deplin lui Dumnezeu şi, prin aceasta, era

Sfântul Evanghelist Luca prezintă în episodul vizitei la

125 Luca 1, 48.

De fapt cuvintele Maicii Domnului „Măreşte sufletul meu pe

129 1 Regi 2, 1-10