Sunteți pe pagina 1din 368

CONCURSUL PENTRU OCUPAREA POSTURILOR DIDACTICE/ CATEDRELOR DECLARATE

VACANTE/ REZERVATE ÎN ÎNVĂȚĂMÂNTUL PREUNIVERSITAR


PROGRAMA
PENTRU
RELIGIE ORTODOXĂ
NOTĂ DE PREZENTARE
Prezenta programă se adresează cadrelor didactice care se prezintă la Concursul de ocupare a
posturilor didactice / catedrelor vacante din învățământul preuniversitar, disciplina Religie ortodoxă si care au
absolvit facultăŃi de acest profil.
Programa de concurs este elaborată în acord cu programele scolare în vigoare din învățământul
preuniversitar pentru disciplina religie. Competențele si conținuturile din programă sunt proiectate în
conformitate cu abordarea curriculară sistemică în realizarea activităților didactice, specifice disciplinei.
În realizarea Programei pentru Concursul de ocupare a posturilor didactice/catedrelor vacante din
învățământul preuniversitar s-a avut în vedere necesitatea ca profesorii de religie să aibă cunostințe temeinice
despre conținuturile tematice ale Programei scolare în vigoare, folosite în procesul de predare-învățare a
disciplinei Religie.
Programa pentru Concursul de ocupare a posturilor didactice/catedrelor vacante din învățământul
preuniversitar a fost structurată astfel încât să abordeze conŃinuturi din următoarele domenii teologice:
Dogmatică, Teologie Biblică, Morală si Spiritualitate Crestină, Istorie Bisericească Universală, Istoria
Bisericii Ortodoxe Române, Liturgică, Misiune Crestină si Catehetică, precum si din domeniul Metodicii
predării Religiei.
COMPETENłELE CADRULUI DIDACTIC DE SPECIALITATE
• cunoasterea de către profesor a adevărurilor fundamentale de credință si a elementelor de didactica
religiei;
• capacitatea de a înțelege, practica si transmite valorile etice si spirituale specifice acestei discipline;
• cunoasterea si utilizarea competentă a principalelor documente scolare reglatoare: planuri-cadru,
programe scolare;
• capacitatea de a adecva conținuturile si demersurile didactice la particularitățile de vârstă si la
specificul dezvoltării intelectuale a colectivelor de elevi;
• capacitatea de a construi demersuri didactice interactive prin adecvarea strategiilor didactice la
conținuturi, precum si capacitatea de a construi un climat educativ stimulativ si eficient;

2
• probarea capacităților necesare pentru proiectarea, realizarea, evaluarea activităților didactice si a
competentelor dobândite de elevi;
• elaborarea de teste inițiale, formative si sumative, în funcție de obiectivele sau competențele vizate;
• însusirea abilităților de comunicare, empatice si de cooperare necesare realizării activităților didactice
specifice disciplinei religie;
• capacitatea de proiectare si realizare a demersului didactic trans-, inter- si multidisciplinar;
• folosirea si contextualizarea tehnicilor comunicării eficiente cu grupul de elevi, conform principiilor si
metodelor interacțiunii educaționale si ale unor elemente de retorică didactică;
• evaluarea capacităților cognitive, comprehensive si de aplicare a achizițiilor, în scopul reglării
competențelor, a stilului didactic precum si a abordării strategiilor didactice moderne.

TEMATICA STIINȚIFICĂ PENTRU DISCIPLINA RELIGIE ORTODOXĂ


TEME PENTRU STUDIUL INDIVIDUAL, CURSURI, SEMINARII SI APLICAȚII

I. CONȚINUTURI DE SPECIALITATE
1. Dogmatică
2. Teologie Biblică
3. Morală si Spiritualitate Crestină
4. Istorie Bisericească Universală
5. Istoria Bisericii Ortodoxe Române
6. Liturgică
7. Misiune Crestină si Catehetică
II. METODICA PREDĂRII RELIGIEI
III. BIBLIOGRAFIE
I. CONȚINUTURI DE SPECIALITATE
1. DOGMATICĂ
I. Revelația dumnezeiască
1. Revelația naturală si supranaturală
2. Sfânta Scriptură si Sfânta Tradiție - căi de transmitere a Revelației (*fără
deosebiri interconfesionale)
3. Biserica, locul de păstrare si transmitere a Revelației

3
II. Dumnezeu Creatorul
1. Crearea lumii nevăzute
2. Crearea lumii văzute
3. Omul, chip si asemănare a lui Dumnezeu
III. Dogma Sfintei Treimi
1. Persoanele Sfintei Treimi: însusiri specifice si distincții
IV. Dumnezeu Mântuitorul
1. Dumnezeirea si umanitatea Mântuitorului Iisus Hristos
2. Întreita slujire a Mântuitorului Iisus Hristos
V. Dumnezeu Sfințitorul
1. Persoana si lucrarea Duhului Sfânt
VI. Sfânta Biserică
1. Întemeierea Bisericii
2. Însusirile Bisericii
* Pentru fiecare temă tratată este necesară argumentarea scripturistică si
patristică.

BIBLIOGRAFIE OBLIGATORIE PENTRU TEMATICA STIINłIFICĂ


1. BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURA, tipărită sub îndrumarea si cu purtarea de grijă a Prea
Fericitului Teoctist, cu aprobarea Sfântului Sinod, EIBMBOR Bucuresti, 1990
2. CHIȚESCU, N., TODORAN, I., PETREUȚA, I., Teologia Dogmatică si Simbolică, vol. I-II,
Renasterea, Cluj Napoca, 2005.
3. STĂNILOAE, Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I - III, Bucuresti, 1978 si edițiile
ulterioare.
4. POPESCU, Dumitru, Iisus Hristos Pantocrator, Editura IBMBOR, Bucuresti, 2005
5. TODORAN, I; ZĂGREAN I., Dogmatică Ortodoxă – Manual pentru Seminariile Teologice,
Reîntregirea, Alba Iulia, 2006
2. TEOLOGIE BIBLICĂ
A. Vechiul Testament
1. Pentateuhul structură si prezentare general.
2. Persoana Mântuitorului Iisus Hristos după profețiile mesianice.

4
3. Experiența religiosă în Vechiul Testament.
B. Noul Testament
1. Evangheliile copilăriei lui Iisus Hristos si exegeza lor (Matei 1-2 si Luca 1-2);
2. Învierea Mântuitorului după Evanghelia de la Ioan (Ioan 20-21);
3. Pildele Mântuitorului Iisus Hristos si exegeza lor: pilda semănătorului, pilda vameului si fariseului,
pilda fiului risipitor, pilda talanților, pilda samarineanului milostiv.
BIBLIOGRAFIE OBLIGATORIE PENTRU TEMATICA STIINȚIFICĂ
1. BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ, tipărită sub îndrumarea și cu purtarea de grijă a Prea
Fericitului Teoctist, cu aprobarea Sfântului Sinod, EIBMBOR , Bucureti 1990
2. BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ, ediție jubiliară a Sfântului Sinod, versiune diortosită după
Septuaginta, redactată i adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania, sprijinit pe numeroase alte osteneli,
EIBMBOR, Bucureti 2001
3. SEPTUAGINTA 1: Geneza, Exodul, Leviticul, Numerii, Deuteronomul, (vol. I), Ed.
Polirom 2004.
4. PREDA, Constantin, Cartea neamului lui Iisus Hristos, Ed. Institutului Biblic si de
Misiune Ortodoxă, Bucuresti, 2006;
5. PREDA, Constantin, Învierea Mântuitorului în memoria narativă a Evangheliilor, Ed.
Basilica, 2010.
6. GOURGUES, Michel, Parabolele lui Luca. Din amonte în aval, Ed. Sapientia, Iasi,
2006.
7. STĂNILOAE, Dumitru, Chipul evanghelic al lui Iisus Hristos, Sibiu, 1991.
8. PUIG, Armand, Iisus. Un profil biografic, Ed. Meronia, Bucuresti, 2006.
9. NEGOIȚĂ, Athanase, Istoria religiei Vechiului Testament, Ed. Sofia, Bucuresti, 2006;
10.NEAGA, Nicolae, Hristos în Vechiul Testament. Însemnări pe marginea textelor mesianice, Sibiu,
1944; (reed. Renasterea, Cluj-Napoca);
11. SEMEN, Petre, Experiența umanului cu divinul după Sfânta Scriptura, Ed. Performantica, Iasi,
2007;
3. MORALĂ SI SPIRITUALITATE CRESTINĂ
I. Legea morală a Vechiului Testament
Decalogul: structură si interpretare.
II. Legea morală a Noului Testament

5
Predica de pe Munte si tâlcuirea ei: Fericirile, raportul între Legea Veche si Noua Lege, despre
milostenie, despre rugăciune, despre post, despre judecata semenilor
III. Virtuțile teologice - credința, nădejdea, dragostea.
IV. Familia crestină si provocările societății contemporane.
BIBLIOGRAFIE OBLIGATORIE PENTRU TEMATICA STIINłIFICĂ
1. P.F. Dr. DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Comori ale Ortodoxiei, Trinitas, Iasi,
2007.
2. BRECK, John, Darul sacru al vieții, Patmos, Alba Iulia, 2001.
3. MLADIN, N., BUCEVSCHI, O., Teologie morală ortodoxă, vol. I - II., Reîntregirea, Alba Iulia,
2003.
4. RADUCA, Vasile, Căsătoria, taină a comuniunii si desăvârsirii persoanei, în Studii Teologice, nr.
3-4/ 1992
5. LARCHET, Jean-Claude, Terapeutica bolilor spirituale, Sophia, Bucuresti, 2001
6. MOLDOVAN, Ilie, Iubirea - taina căsătoriei, Alba Iulia, 1996.
7. RESCEANU, Stefan, Atitudinea Bisericii față de avort, divorț, abandonul de copii, droguri etc. în
vol. colectiv Pastorație si misiune în Biserica Ortodoxă, Editura Episcopiei Dunării de Jos, GalaŃi, 2001.
8. MANTZARIDIS, Georgios, Morala crestină. Omul si Dumnezeu. Omul si semenul. Poziționări si
perspective existențiale si bioetice, Editura Bizantină, Bucuresti, 2006.
4. ISTORIA BISERICEASCĂ UNIVERSALĂ
I. Întemeierea Bisericii si răspândirea Crestinismului prin predica SfinŃilor Apostoli.
II. Crestinismul în timpul Sfântului Împărat Constantin cel Mare.
III. Formularea învățăturii de credință la Sinoadele Ecumenice.
BIBLIOGRAFIE OBLIGATORIE PENTRU TEMATICA STIINłIFICĂ
1.RAMUREANU, I, BODOGAE, T., SESAN, M., Istoria bisericească universală, vol. I,
Ed. III, EIBMBOR, Bucuresti, 1987, vol. II, EIBMBOR, Bucuresti, 1993
2.CHIFAR, Nicolae, Istoria Crestinismului, vol. I-IV, Trinitas, Iasi, 2001-2004
3. Cassiodor, Istoria Bisericească Tripartită, traducere de Liana si Anca Manolache,
introducere si note de Pr. Prof. dr. Stefan Alexe, în col. PSB, vol. 75, Bucuresti, 1998.
4. Eusebiu de Cezareea, Istoria Bisericească, Martirii din Palestina, traducere, studiu,
note si comentarii de Pr. Prof. T. Bodogae, în col. PSB, vol. 13, Bucuresti, 1987.
5. Idem, ViaŃa lui Constantin cel Mare, studiu introductiv de prof. dr. E. Popescu,

6
traducere si note de Radu Alexandrescu, în col. PSB, vol. 14, Bucuresti, 1991.
6. LactanŃiu, De mortibus persecutorum (Despre morŃile persecutorilor), introducere,
studiu introductiv, note si comentarii de Claudiu T. Ariesan, Editura Amarcord,
Timisoara, 2000.
7. GABOR, Adrian, Biserica si Statul în primele patru secole – Editura Sofia, Bucuresti,
2003.
5. ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
I. 1. Începuturile vieții crestine pe teritoriul țării noastre: dovezi arheologice si lingvistice.
2. Primele forme de organizare bisericească pe teritoriul țării noastre: Episcopia Tomisului.
II. Recunoasterea mitropoliilor din łara Românească, Moldova si Transilvania – primele stiri despre
existența mitropoliilor.
III. Contribuția Bisericii Ortodoxe Române la dezvoltarea culturii si apărarea identității naționale.
Chipuri de mari ierarhi: Varlaam, Dosoftei, Antim Ivireanul si Andrei Saguna.
IV. Biserica Ortodoxă Română în perioada modernă si contemporană:
1. Autocefalie si patriarhie.
2. Patriarhii României: Iustinian si Iustin.
BIBLIOGRAFIE OBLIGATORIE PENTRU TEMATICA STIINȚIFICĂ
1. PĂCURARIU, Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, EIBMBOR, vol. I-III, Bucuresti, 1991,
1994, 1997 si ediŃia revizuită, vol. I-III, Trinitas, Iasi, 2004, 2006, 2008.
2. Idem, Începuturile mitropoliei ortodoxe a Transilvaniei, Bucuresti, 1980.
3. Idem, Cultura în timpul lui Constantin Brâncoveanu, în B.O.R., nr. 7-12/1996.
4. MORARU, Alexandru, Biserica Ortodoxă Română între anii 1885-2000. Biserică. Națiune. Cultură,
vol. III, tom. 1, EIBMBOR, Bucuresti, 2006.
5. POPESCU Emilian, Izvoarele apostolice ale Crestinismului românesc. Sfântul Apostol
Andrei, în ST, nr. 1-3/1994.
6. STĂNILOAE, Dumitru, Vechimea si spiritualitatea termenilor crestini români în solidaritate cu cei
ai limbii române, în general, în B.O.R., nr. 3-4/1979.
7. SERBĂNESCU, Nicolae, Mitropolia Ungrovlahiei, în B.O.R., nr. 7-10/1959.
8. *** Volumul Autocefalie. Patriarhie. Slujire Sfântă, Bucuresti, 1995.
9. *** Autocefalia – vol. I-III, Editura Basilica, Bucuresti, 2010.
6. LITURGICĂ

7
I. Sfânta Liturghie: prezentare istorică si rânduială.
II. Sfintele Taine: instituirea si importanŃa lor în viaŃa crestină.
III. Ierurgiile în viaŃa credinciosilor.
1. Ierurgii legate de viaŃă.
2. Ierurgii legate de moarte.
BIBLIOGRAFIE OBLIGATORIE PENTRU TEMATICA STIINȚIFICĂ
1. BRANISTE, Ene, Liturgica specială, EIBMBOR, Bucuresti, 1980.
2. Î.P.S. Dr. LAURENłIU STREZA, Tainele de inițiere crestină, Trinitas , Iasi, 2002.
3. NECULA, Nicolae, Tradiție si înnoire în slujirea liturgică, vol. I, Editura Episcopiei Dunării de Jos
Galați, 1996.
7. MISIUNE CRESTINĂ SI CATEHETICĂ
I. Familia crestină si Biserica – factori esenŃiali în educația religioasă a copilului.
II. Tinerii si Biserica în zilele noastre. Modalități de lucru si activități catehetice.
III. Implicațiile pastoral-misionare si educative ale colaborării profesorului de religie cu
preotul paroh.
IV. Educația religioasă în sistemele de învățământ din Europa.
BIBLIOGRAFIE OBLIGATORIE PENTRU TEMATICA STIINȚIFICĂ
1. GORDON, Vasile & DRAGNEA Constantin, Conlucrarea dintre profesor si preot pentru reusita
orei de religie, în VASILESCU, LucreŃia (coord.), Cultură si Religie. Statutul religiei si instrucția scolară,
Editura Universității din Bucuresti, 2009, pp. 156-173.
2. HORGA Irina, Educația religioasă în scoală – abordări si tendințe europene, în Ministerul Culturii
si Cultelor, Secretariatul de Stat pentru Culte, ÎnvăŃământul religios si teologic în România, ediŃie îngrijită de
lect. dr. Adrian Lemeni si Bogdan Dedu, Techno Media, Sibiu, 2006, pp. 23-38.
3. JURCA, Eugen, Experiența duhovnicească si cultivarea puterilor sufletesti. Contribuții de
metodologie si pedagogie crestină, Editura Marineasa, Timisoara, 2001, pp. 109-121.
4. KOULOMZIN, Sophie, Biserica si copiii noștri, trad. din limba engleză de Doina Rogoti, Editura
Sophia, Bucuresti, 2010, pp. 119-144.
5. TIMIS, Vasile, Religia în scoală. Valențe eclesiale, educaționale si sociale, Presa Universitară
Clujeană, Cluj-Napoca, 2004.

8
6. Sfânta Mitropolie a Olteniei – Arhiepiscopia Craiovei, Centrul de formare si consiliere «Sfinții
Arhangheli Mihail si Gavriil», Tinerii si Biserica în zilele noastre. Caiet de lucru pentru preoți în moderarea
seminariilor de formare a tinerilor, Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, 2003, pp. 20-47 si 79-92.
7. Ghidul practic Centrul parohial pentru copii si tineri, Editura Institutului Biblic si de Misiune
Ortodoxă, Bucuresti, 2008.
II. METODICA PREDĂRII RELIGIEI
1. Religia ca disciplină de învăŃământ
1. Locul si rolul disciplinei religie la nivelul învățământului preuniversitar;
2. Curriculum Național pentru disciplina Religie. Specificul proiectării curriculare pe niveluri de studiu
(modelul centrat pe obiective, modelul centrat pe competențe;
3. Taxonomia obiectivelor educaționale. Operaționalizarea obiectivelor;
4. Predarea-învățarea religiei în context intra si interdisciplinar.
2. Principiile didactice în educația religioasă
1. Principii didactice generale.
2. Principiile didactice speciale pentru predarea religiei: Principiul hristologic;Principiul eclesiologic.
3. Strategii didactice la ora de religie
1. Metode didactice folosite în predarea religiei. Clasificarea metodelor, exemple
practice;
2. Mijloace de învățământ specifice religiei si modalități de integrare a acestora în cadrul activităților
didactice.
4. Proiectare didactică:
1. Programa scolară: structura programei scolare, utilizarea programei în proiectarea
si realizarea activităților didactice, manualele si bibliografia;
2. Proiectare didactică: planificarea calendaristică, proiectarea lecției;
3. Lecția. Tipuri de lecție;
4. Alte forme de organizare extrascolară a educației religioase: cateheza, serbarea religioasă, vizitele si
pelerinajele, expozițiile, participarea la slujbele Bisericii.
5. Evaluarea ca factor de reglare si optimizare a educației religioase:
1. Principiile, obiectivele si funcțiile evaluării în educația religioasă;
2. Metode de evaluare la ora de Religie. Metode si instrumente complementare de evaluare (referatul,
proiectul, portofoliul, autoevaluarea);

9
3. Modalități de elaborare a probelor de evaluare si a itemilor.
6. Profilul profesorului de religie. Rolul modelelor în educație. Dinamica relației profesor-elev în cadrul
educației religioase.
BIBLIOGRAFIE OBLIGATORIE PENTRU METODICA PREDĂRII RELIGIEI
1. BANCILĂ, Vasile, Inițierea religioasă a copilului, Editura Anastasia, 1996.
2. CUCOS, Constantin, Educația religioasă. Repere teoretice si metodice, Polirom, Iasi,
1999.
3. IONESCU, M.; RADU, I. Didactica modernă, Editura Dacia, 1995.
4. TIMIS, Vasile, Evaluarea - factor de reglare si optimizare a educaŃiei religioase, Renasterea, Cluj -
Napoca, 2003.
5. Idem, Religia în scoală. ValenŃe eclesiale, educaționale si sociale, Presa Universitară Clujeană,
Cluj-Napoca, 2004.
6. PANOSCHI, Mihaela; LIȚOIU, Nicoleta; Pr. IORDĂCHESCU Nicolae, Ghid de evaluare, Religie,
Aramis, Bucuresti, 2001.
7. SEBU, Sebastian; OPRIS, Dorin; OPRIS, Monica, Metodica predării religiei, Reîntregirea, Alba
Iulia, 2000.
8. CERGHIT, Ioan, Metode de învățământ, Editura Didactică si Pedagogică, Bucuresti,
1980.
9.OPRIS, Dorin, OPRIS, Monica, Metode active de predare-învățare. Modele si aplicații la religie,
Editura Sf. Mina, Iasi, 2006.
10. NEACSU, I., Metode si tehnici de învățare eficientă, Editura Militară, Bucuresti, 1990.
11. LANDSHERRE, G., Evaluarea continuă a elevilor si examenele, EDP, Bucuresti, 1975
12. ȘCHIOPU, U., Psihologia vârstelor, EDP, București, 1981

10
I. Revelația Dumnezeiască
I.1. Revelația naturală și supranaturală
Revelația (de la latinescul revelo, revelațioâ a descoperi, descoperire) sau descoperirea dumnezeiască
este acțiunea prin care Dumnezeu Se descoperă, adică Se face cunoscut pe sine oamenilor, arătându-le acestora
voința și planurile sale în legătură cu lumea și cu oamenii. Dacă nu ar exista Revelație, cunoașterea lui
Dumnezeu nu ar fi posibilă oamenilor deoarece El, fiind o ființă spirituală, nu poate fi cunoscut doar prin
simțuri. Prin acțiunea revelației, Dumnezeu se coboară la om, împărtășindu-i acestuia, pe măsura lui de
înțelegere, cunoștințe despre Sine, voința și planurile Sale.
Revelația divină este absolut necesară omului, deoarece fără ea nu ar putea să-și îndeplinească scopul
ultim pentru care a fost creat. De altfel ultimul scop al omului e preamărirea lui Dumnezeu și dobândirea
fericirii veșnice precum ne spune Însuși Mântuitorul: „Și aceasta este viața veșnică: să Te cunoască pe Tine,
singurul și adevăratul Dumnezeu, și pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” (In. 17,3)
Dumnezeu S-a descoperit atât pe cale naturală cât și supranaturală!
I.1.1. Revelația naturală
Ca ființă rațională, omul este în măsură să raționeze și să judece și prin aceasta să ajungă la anumite
contribuții asupra celor ce observă că există și se petrec în jurul său, în lume, în univers. Astfel, din observarea
regularității cu care se desfășoară fenomenele naturii, tot ce se petrece în societate, istorie și în lume, îl face pe
om să-și dea seama cine este Creatorul Suprem și ajung la concluzia că ele sunt opera unei ființe puternice.
Acest adevăr îl exprimă și psalmul prin cuvintele: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu, iar facerea
mâinilor Lui, vestește tăria”(Ps.18, 1).

11
Sfântul Apostol Pavel spune: „ Pentru că ceea ce este cunoscut despre Dumnezeu este vădit între ei,
căci Dumnezeu le-a arătat lor. Într-adevăr însușirile lui cele nevăzute, puterea Lui cea veșnică și dumnezeirea
Lui se văd, prin cugetare, făpturi, de la zidirea lumii.”(Romani 1, 19-20)
Dar această revelație e insuficientă pentru cunoașterea deplină a lui Dumnezeu, de aceea vorbim și de
revelația supranaturală.

I.1.2. Revelația supranaturală(pozitivă)


Această revelație o completează pe cea naturală, dându-i omului posibilitatea de a-L cunoaște pe
Dumnezeu , mai deplin, ajutându-l în mântuirea sa. Fără revelația supranaturală, omul nu ar fi putut înțelege pe
cea naturală, astfel revelația naturală se precizează și se completează prin Revelația supranaturală, care
culminează în Hristos. (Evrei 1, 1-2)
Se numește Revalație supranaturală deoarece ea ni se comunică în chip supranatural și e acceptată de
om prin credință. În privința formei ea vine de la Dumnezeu în mod direct, fie prin organele Sale.
Revelația supranaturală poate fi externă când vine de la Dumnezeu prin organele Sale: îngeri, prooroci,
trimiși, fiind însoțită de semne externe: minuni sau profeții.
Este internă, când ea se produce în sufletul căruia Dumnezeu I se adresează, luminându-i mintea și
împărtășindu-i acestuia cunoștințe, sentimente și îndemnuri pe care altfel nu le-ar fi avut.
Despre Revelația supranaturală există numeroase dovezi în Sfânta Scriptură. Astfel Dumnezeu S-a
descoperit protopărinților noștri, patriarhilor, lui Moise, profeților și chiar unor oameni simpli trimițându-i să
vorbească regilor, preoților și poporului celor descoperite.
Sfântul Apostol Pavel vorbește lămurit și sintetic despre această descoperire: „După ce odinioară, în
multe rânduri și în multe chipuri, o grăit părinților noștri prin profeți, în zilele acestea mai de pe urmă ne-a
grăit nouă prin Fiul.”(Evrei 1, 1-2)
Punctul culminant al ei, atins „în zilele din urmă”,este Revelația Fiului Său, Iisus Hristos, Cuvântul lui
Dumnezeu întrupat. Ea se încheie în El și în Sfinții Apostoli prin care ni s-a transmis.
Posibilitatea Revelației se face după cum spune Sf. Ap. Pavel: „Prin credință înțelegem că s-au întocmit
veacurile cu Cuvântul lui Dumnezeu, de s-au făcut cele nevăzute cele ce se văd”(Evrei 11, 3).
Astfel Dumnezeu nu-l lasă pe om să facă să-i descopere adevărurile necesare privitoare la ființa și
voința Sa, iar omul acceptă conținutul revelației prin credință, acolo unde adevărurile revelate depășesc
capacitatea de înțelegere a minții sale. 1

1
Ioan Zăgrean, Isidor Todoran, Teologia Dogmatică: Manual pentru Seminariile Teologice.

12
Revelația Dumnezeiască
Biserica Ortodoxă nu face o separație între Revelația naturală și supranaturală. Revelația supranaturală
e cunoscută și înțeleasă deplin în lumina Revelației supranaturale. De aceea Sf. Maxim Mărturisitorul nu face o
deosebire esențială între revelația naturală și supranaturală sau biblică.
Revelația supranaturală pune în lumină mai clară revelația naturală.
Conținutul revelației naturale este lumea, cosmosul și omul înzestrat cu rațiune, conștiință și libertate.
Omul cât și cosmosul sunt menținuți în existență de Dumnezeu printr-o acțiune de conservare, care are
de asemenea un caracter supranatural. Din acest punct de vedere cosmosul și omul pot fi considerați revelație
naturală. În același timp din punct de vedere a cunoașterii constituie revelația supranaturală.
Unii Părinți Bisericești au spus că omul e un microcosmos, o lume care rezumă în sine lumea mai mare.
Sfântul Maxim Mărturisitorul a remarcat că e mai drept să se considere omul un macrocosmos, pentru
că el e chemat să cuprindă în sine toată lumea ca unul deosebit de ea, fiind în stare să o cuprindă fără să se
piardă, pe când lumea, ca și cosmos, natură, nu-l poate cuprinde pe om deplin în ea fără să-l piardă.
Omul e chemat în același timp să devină o lume mare, este acela de macro-anthropos care exprimă
faptul că lumea e creată să se umanizeze, adică să primească pecetea umanului, să devină pan-umană. Așadar
cosmosul servește practic ființei umane.
Sf. Maxim Mărturisitorul spune că totul își atinge împlinirea în om, iar acesta își realizează sensul său
cu unirea cu Persoana Dumnezeiască infinită în viața ei spirituală. Scopul final este că ființa umană liberă să fie
capabilă de a se dezvolta la infinit. Prin aceasta Persoana supremă promovează caracterul de persoană
conștientă și liberă a ființei noastre. Pentru atingerea acestui scop e necesară credința omului, produsă de
Creatorul dătător de sens. Aceste puncte ale credinței sunt un fel de dogme naturale, având izvorul în ceea ce se
numește revelația naturală prin care Dumnezeu Se face cunoscut prin faptul că El a creat lumea și pe om.
Sf. Maxim Mărturisitorul descrie dinamismul ascendent al lumii astfel: „Ținta finală a mișcării celor ce
se mișcă, este să ajungă la veșnica existență bună, precum începutul lor este în existență care e Dumnezeu.
Căci El e dat dătătorul existenței, cât și dăruitorul existenței cele bune, că a început ca și țintă a ei”.
Atât ca și conținut cât și ca putere de acceptare, credința naturală sau credința bazată pe revelația
naturală are nevoie de completarea ei prin credința dăruită prin Revelația supranaturală.

Revelația supranaturală
Confirmarea revelației naturale se face prin revelația supranaturală. Astfel revelația supranaturală
reprezintă o readucere a naturii umane, sau natura însăși ca revalație naturală.

13
Sf. Maxim Mărturisitorul afirmă că revelația naturală are aceeași valoare cu Revelația supranaturală. El
precizează că revelația naturală are aceeași valoare pentru sfinți, adică pentru cei ce s-au ridicat la o vedere a
lui Dumnezeu asemenea celei din Revelație supranaturală. Amândouă sunt una, când sunt văzute ca ducând
spre harul vieții viitoare.
De fapt revelația supranaturală a însoțit de la început, viața oamenilor, a poporului lui Israel- revelație
naturală.
David spune tot prin inspirația lui Dumnezeu „Cerurile spun slava lui Dumnezeu și facerea mâinilor
Lui vestește tăria”( Ps. 18, 1).
Credința pe care o câștigă tânărul pentru că cunoaște legea lui Moise. Căci el răspunde: „ Nu ascult de
porunca regelui, ci de porunca Legii, care s-a dat părinților noștri prin Moise.”(2 Macabei 7, 30).
Acolo unde revelația supranaturală n-a însoțit revelația naturală s-au produs grave întunecări ale
credinței naturale în Dumnezeu, dându-se naștere religiilor păgâne cu idei foarte neclare despre Dumnezeu,
care de multe ori făceau o confuzie între El și natură, făcând nesigură persistența persoanelor umane în
eternitate.
A fost necesar ca Dumnezeu să recurgă la Revelația supranaturală pentru ca actele supranaturale să
pună în evidență existența Sa și să sensibilizeze perceperea umană despre sesizarea Lui ca Persoană și a
sensului vieții omenești făcând mai ușoară decizia omului de a- L acccepta prin credință.
Prin cuvântul Revelația Supranaturală omul a învățat ceea ce se poate înțelege și din Revelația naturală
luminată de cea supranaturală. Prin natură, creatura vede atotputernicia lui Dumnezeu ca Creator și Proniator.
Numai dogmele credinței din Revelația supranaturală îi asigură omului perspectiva unei libertăți față de
natură încă din viața pământească și o libertate deplină în existența eternă.
Revelația naturală e nedespărțită de cea supranaturală, credinciosul se simte prin ea într-o legătură
imediată cu Dumnezeu.
Creștinii văd cum revelația naturală e precizată și completată prin revelația supranaturală care
culminează în Hristos.
Prin revelație, Dumnezeu face să se ivească în conștiința fiecărui credincios, într-un fel direct cuvintele
sale, sau cuvinte care pun în evidență persoana Lui, nu lucrând prin natură, care face clară Prezența Persoanei
Lui în unirea lui cu El. Pe când revelația naturală a lui Dumnezeu conduce omul care crede în El prin vorbirea
indirectă: lucruri, probleme, greutăți, folosindu-Se de ceea ce ține de natură.
 Actele supranaturale în VT și NT.
 Actele supranaturale ale lui Hristos și progresul revelației.

14
 Caracterul profetic al Revelației, acte supranaturale cu caracter profetic;
 Împlinirea planului de mântuire în Hristos. (culmea revelației și deplina clarificare a sensului
existenței noastre prin împlinirea existenței în El), în unirea maximă cu Dumnezeu.
Hristos este supremul Prooroc, a devenit prin înviere organul maximei eficiențe asupra noastră prin
Duhul Sfânt.
Logosul ca sens al tuturor celor create a devenit prin Întrupare, Înviere și Coborârea Duhului Sfânt
sensul și scopul nostru, deoarece noi descoperim în El sensul realizat al creației și al Revelației, folosindu-se de
cele trei mijloace concrete și unite: Biserica, Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiție.

Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție-


căi de transmitere a Revelației

Revelația divină s-a realizat în întreaga istorie a omenirii, începând cu cea dată protopărinților noștri și
terminând cu cea care a atins culmea, în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel Întrupat, după cum rezultă lămurit
din cuvintele Sf. Ap. Pavel (Evrei 1, 1-2). De asemenea, ea s-a produs în multe chipuri potrivit înțelepciunii lui
Dumnezeu, Care a ales calea cea mai potrivită, ținând seama de timpul și locul unde s-a produs, de posibilitatea
de înțelegere a oamenilor cărora li s-a dat, pentru ca adevărurile să fie descoperite și însoțite cât mai deplin.
Dialogul viu al Bisericii se poartă în principal prin Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiție, astfel cele două
tezaure fac deschidere spre Revelația divină.
Sfânta Scriptură e expresia scrisă a Revelației împlinite în Hristos, dar conținutul complet al Revelației
divine este cuprins în amândouă, una fiind strâns legată de cealaltă.
În Sfânta Scriptură e descrisă nu numai acțiunea de coborâre a lui Dumnezeu pe pământ până la
Întruparea Sa ci și începutul ridicării noastre la dumnezeire, făcut prin Înviere și extinderea acțiunii lui în
Biserică.
Mântuitorul Hristos declară în acest sens: „ Să nu socotiți că am venit să stric legea sau prooroci. N-am
venit să stric, ci să împlinesc” (Mt. 5, 17), iar Sf. Ap. Pavel spune: „Așa că legea lui Moise este sfântă și
porunca e sfântă și dreaptă și bună.” (Rom. 7, 12)
Sf. Părinți de asemenea arată clar, deosebirea dintre cele două Testamente, iar raportul dintre ele ne este
arătat de Fericitul Augustin: „ Noul Testament e ascuns în cel Vechi, Vechiul Testament se deschide în cel
Nou”.

15
Inspirația Sfintei Scripturi
Întreaga Scriptură e o operă inspirată de Sfântul Duh, despre lucrarea Lui care se săvârșea în cei ce
ascultau cuvântul lui Hristos sau cele ale Apostolului despre Hristos, pe baza cuvântului și faptelor Lui: „Mulți
din cei ce auziseră cuvântul au crezut.”(Fapte 4, 4)
„ Însă pe când vorbea Petru aceste cuvinte, Duhul Sfânt a venit peste toți cei care ascultau
cuvântul”(Fapte 10, 44)
Isaia zice: „Și a zis Domnul către mine: Ia o carte mare și scrie deasupra ei cu slove omenești”(Is. 8, 1)
și Mântuitorul zice: „Cercetați Scripturile, căci calea sunt cele care mărturisesc despre Mine.” (In. 5, 39)
Sf. Ap. Pavel îi scrie lui Timotei: „ Toată scriptura este insuflată de Dumnezeu și de folos spre
învățătură, spre mustrare, îndreptare, spre povățuire întru dreptate”(2 Timotei 3, 16)- de aici reiese numeroase
dovezi cu privire la inspirația Sfintei Scripturi.
În ceea ce privește descoperirea Cuvântului Sfintei Scripturi, Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: „E
nevoie de multă știință (duhovnicească) pentru ca înlăturând mai întâi cu grijă vălurile literelor care acoperă
Cuvântul, să putem privi cu mintea dezvăluită pe Cuvântul Însuși, stând de Sine și arătând cât este cu putințâ
oamenilor.”
În Sfânta Scriptură se întărește credința în Hristos, după ce ea s-a constituit: „toată Scriptura este de
Dumnezeu insuflată”( 2 Timotei 3, 16)
Dar Revelația, ca realitate împlinită în Hristos și manifestând aceeași eficență prin Biserică în cursul
veacurilor, reprezintă Tradiția. Deci Tradiția e însăși Biserica, drept formă a eficienței micșorate a lui Hristos,
prin Sfântul Duh, sau a Revelației împlinite prin El de-a lungul veacurilor.
„De aceea nici o proorocie a Scripturii nu se tâlcuiește după socotința fiecăruia, pentru că niciodată
proorocia nu s-a făcut după voința omului, ci oamenii cei sfinți a lui Dumnezeu au grăit, purtați fiind de
Sfântul Duh.”( II Petru 1, 20- 21)

Sfânta Tradiție
Al doilea izvor al Revelației divine, a doua modalitate de păstrare, fixare și transmitere este Sfânta
Tradiție.
Cuvântul tradiție este de origine latină și înseamnă predare, transmitere, de unde și denumirea ce i se dă
Tradiției de predanie.

16
În sens teologic prin Tradiție se înțelege totalitatea adevărurilor revelate care nu se cuprind în Sfânta
Scriptură, ci au fost predate în viu grai de către Mântuitorul și Sf. Ap., fiind ulterior consemnate în scris,
păstrate de către Sf. Biserică până în zilele noastre.
Tradiția sau identitatea cunoașterii lui Hristos stă în experierea continuă, aceeași și mereu nouă iubirii
lui mai presus de orice cunoștință și de orice limită. Ea nu se poate experia decât prin experiența conștientă a
iubirii dintre toți credincioșii adică în Biserică.
Sf. Ap. Pavel, pentru înțelegerea epistolelor sale trimite la predica orală care se vede că au rămas în
comunitate ca Tradiție și prin Tradiție. (I Cor. 11,2)
Biserica de la început stăruia și era îndemnată să stăruie în „învățătura apostolică”; aceasta relata
cuvintele și faptele lui Hristos dar era și o explicare a lor comună, care nu se făcea fără Duhul lui Hristos
(Fapte 13, 12). Dar învățătura sau explicarea avea forme diferite în expunere.
Biserica ține deci Scriptura, aplicată prin Tradiție, mereu nouă și totuși aceeași.
Tradiția are două sensuri:
a) Totalitatea modalităților de trecere a lui Hristos în viața umană sub forma Bisericii și a lucrărilor Lui
de sfințire și propovăduire.
b) Transmiterea acestor modalități de la generație la generație.
Numai prin Tradiție conținutul Scripturii devine mereu viu, actual, eficient, dinamic în toată integritatea
lui, în cursul generațiilor în istorie. Fără ea, Scriptura sau Revelația nu este actualizată, iar conținutul Scripturii,
nu se poate trăi.
Toate cântările bisericești, pătrunse de texte din Scriptură și toate actele liturgice și sacramentale
simbolizează și actualizează în mod eficient momente din Scriptura, din istoria Revelației. Dar prin aceasta
îmnele și actele liturgice dau Scripturii, o adâncă tâlcuire dogmatică și rituală. „Scriptura, fără explicarea
liturgică și aplicarea ei în Liturghie și în celelalte Taine, se usucă, se desfigurează” – Dumitru Stăniloae.
Tradiția apostolică e o parte a Revelației, căci aceasta nu putea rămâne fără arătarea modului prin care
Hristos cel revelat Se comunică oamenilor.
Tradiția are rolul de a pune și de a ține generațiile succesive de creștini în legătură cu Hristos prin faptul
că ea este în esență invocatoare a Duhului lui Hristos (epicleză în sens larg) cât și primirea Duhului Sfânt.
Transmiterea prin Tradiție a lui Hristos cel integral, înfățișat în Sfânta Scriptură dă posibilitatea unei
continue adânciri și explicări a conținutului Scripturii.
Dezvoltarea Tradiției , zice Vicențiu de Lerin nu înseamnă schimbarea ei ci „o amplificare în ea
însăși”.

17
Un teolog ortodox contemporan spune:
„ Tradiția este o anamneză pnevmatică, ce descoperă dincolo de obiectivitatea adeseori prea umană a
textelor, unitatea și sensul Scripturii, arătând pe Hristos care le recapitulează și le împlinește!”
Întrucât Revelația proiecteză ținta ei finală învierea obștească și comuniunea eternă cu Persoana infinită
a lui Hristos și în desăvârșirea în ea, această țintă e arătată în mod concentrat de Sfânta Scriptură, Tradiția
explicitează la fiecare moment drumul inclus virtual în Revelație, ca drum conducător spre desăvârșirea noastră
în Hristos.

Aspectul statornic și dinamic


Sfânta Tradiție dumnezeiască, apostolică (ca una ce cuprinde revelația dumnezeiască păstrată de Sf.
Ap.) are două aspecte:
Aspectul statornic, în care Biserica recunoaște fondul Tradiției dumnezeiești apostolice preluate de ea și
aspectul dinamic, în care Biserica, preluând Tradiția apostolică, rămânând statornic în ea, o dezvoltă continuu,
după nevoile ei lăuntrice și exterioare, ca răspuns la problemele fiecărei epoci.
Aspectul statornic poate fi delimitat în timp, de la Cincizecime ținând până la moartea ultimului
Apostol, fixată apoi în scris de Biserică până în epoca Sinoadelor Ecumenice, pe când aspectul dinamic este în
continuare până la sfârșitul veacurilor.
Tradiția cu aspect dinamic deosebește latura care corespunde unor nevoi temporale ale Bisericii, numită
„tradiția bisericească” ca una care a fost dezvoltată de Biserică, în Mărturisiri de credință, catehisme, canoane,
practici de cult, etc. Acest fapt are mai mult o valoare istorică, ca o mărturisire a credinței de-a lungul
veacurilor.
Aspectul statornic al Tradiției este consemnat în 8 izvoare:
1.Simbolurile de credință ( apostolic, niceo- constantinopolitan, atanasian)
2. Cele 85 de canoane apostolice care cuprind rânduieli ale Sf. Apostoli.
3. Definiții dogmatice a celor 7 Sinoade Ecumenice și 9 Sinoade particulare confirmate de Sinodul VI
Trulan.
4. Cărțile de slujbă cu învățături dogmatice.
5. Mărturisirile de credință ale martirilor.
6. Scrierile Sfinților Părinți.
7. Mărturii istorice și arheologice care au cuprins bogat pentru învățătura și trăirea creștină.
8. Definițiile dogmatice împotriva ereziilor.

18
Procesul dinamic al Tradiției s-a dezvoltat în slujbele religioase. În cultul Bisericii s-au lămurit multe
învățături dogmatice: preacinstirea Maicii Domnului, cinstirea icoanelor, realitatea harului necreat, a sfintelor
moaște, vieții de după moarte. Aspectul dinamic e legat de înțelegerea adevărului divin, într-o pătrundere mai
adâncă în conținutul Revelației.
Fericitul Augustin a spus despre tradiția dinamică: „ Ieri înțelegeai puțin, astăzi înțelegi mai mult,
mâine cu mult mai mult. Crește în tine lumina lui Dumnezeu Cel de-a pururea desăvârșit”

Biserica, locul de păstrare și transmitere a Revelației divine

Tradiția nu poate exista fără Biserică, cât și Sfânta Scriptură fiindcă una și cealaltă se află în strânsă
legătură cu comunitatea creștină- Biserica.
Biserica a luat ființă în ziua Pogorârii Sf. Duh, ea fiind absolut necesară pentru ca Apostolii să aibă cui
preda Revelația lui Hristos, s-o aplice prin Duhul Sfânt.
Biserica începe odată cu Tradiția și Tradiția cu ea. Fără Biserică Tradiția ca subiect al ei n-ar fi început
să existe (Tradiția) și ar înceta să fie practicată și transmisă.
Tradiția, ca aplicare continuă a conținutului Scripturii, a Revelației, este atribut al Bisericii.
Scriptura sau Revelația au nevoie de Tradiție ca mijloc de activare a conținutului ei, si de Biserică,
drept subiect pracicant al Tradiției și mediul în care se imprimă conținutul Scripturii. Dar și Biserica, are
nevoie de Scriptură pentru a spori în cunoașterea lui Hristos, prin Tradiție.
Biserica îl are pe Sf. Duh inițiativa continuă finalizată prin Tradiție. Biserica explică și se aplică
Scriptura în conținutul ei autentic prin Tradiția apostolică. Deci Sfânta Scriptură există și e aplicată de Biserică.
Fără Biserică n-ar fi fost Sfânta Scriptură.
Canonul Scripturii se datorează Bisericii, mărturiei ei. Scriptura s-a scris în Biserică și Biserica a dat
mărturie despre autenticitatea ei apostolică. Biserica își are originea directă în lucrarea Ap. călăuzită și
însuflețită de Duhul Sfânt în prima aplicare a Revelației și tradiției apostolice.
Scriptura a luat naștere în sânul Bisericii spre folosul ei, fixare în scris a unei părți a Tradiției
apostolice, a unei părți a Revelației pentru a o hrăni și menține în Hristos. Scriptura nu se naște cu Biserica, ci
ulterior în Biserică.
Biserica dă garanție despre Sfânta Scriptură ca parte autentică a Tradiției. Ca atare, o ocrotește, dând
garanție despre ea.

19
Biserica însăși ca Revelație încorporată, trăită de o comunitate umană, este parte a Revelației pe care o
rodește.
Biserica continuă Revelația împlinită prin Hristos rămânând mediul în care se aplică până la sfârșitul
lumii Revelația și prin care se dăruiește puterea mântuitoare a lui Hristos prin Sf. Duh, ca mediu în care
oamenii cer și primesc pe El și se conformează lui ca Model. Trebuia ca Hristos să ajungă la capătul operei
Sale de mântuire, să trimită pe Duhul prin care comunică starea Sa de revelare finală, oamenilor întemeind
odată cu coborârea lui în oameni, Biserica ca Trup al Său. Deci Duhul Sfânt e subiectul eficint al Revelației
împlinite prin Hristos și al întemeierii Bisericii la Cincizecime.
Așadar, Duhul Sfânt menține Biserica în fidelitatea față de Revelația încheiată de Hristos. Biserica se
mișcă în interiorul Revelației, al Sfintei Scripturi și Sfintei Tradiții. Scriptura își descoperă conținutul în
interiorul Bisericii și Tradiției, iar Tradiția vine în interiorul Bisericii. Toate prin Sfântul Duh al lui Hristos.
Sf. Patriarh Nichifor Mărturisitorul spune: „ Biserica e casa lui Dumnezeu” cum socotește Sf. Ap. Pavel
scriind lui Timotei când zice: „cum să umblăm în casa Domnului, care este Biserica lui Dumnezeu celui viu”( I
Tim 3, 15)
Același Sfânt declară că Apostolii au fost trimiși de Hristos din Biserică, pornind de la cuvântul: „Din
Sion va ieși legea, iar cuvântul Domnului, din Ierusalim”( Isaia 2, 3)
Așadar Sf. Apostoli au fost trimiși de El să meargă să învețe neamurile, curățându-le calea netedă,
dreaptă și mântuitoare. „Mergând învățați toate neamurile”- așa cum vedem în Evanghelia după Matei.

Dumnezeu Creatorul
1. Crearea lumii nevăzute

Dumnezeu Tatăl are însușirea externă de Creator, deoarece Lui I se atribuie în mod special crearea
lumii. Este adevărat însă că și celelalte persoane ale Sf. Treimi au participat la creație. Astfel, despre Fiul Sf.
Ev. Ioan spune „Toate prin El s-au făcut și fără de El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut” (Ioan 1, 3), iar despre
Duhul Sfânt, Moise scrie în cartea Facerii: „Și pământul era netocmit și gol și Duhul lui Dumnezeu Se purta
deasupra apelor” (Fc. 1, 2). Această partiipare a celor trei Persoane Treimice la creație o arată și expresia: „Să
facem om după chipul și asemănarea noastră” (Facere 1, 26)
Dar cu toate că Persoanele Treimice au luat parte la creație, însușirea spedcială de Creator revine
Tatălui, ceea ce s-a precizat și în articolul ! din Simbolul Credinței: „Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl
atotțiitotul, făcătorul cerului și al pământului, al tuturor celor văzute și nevăzute”

20
Așadar, doctrina creștină îl consideră pe Dumnezeu Tatăl Creatorul lumii, care după expresia unora
dintre Sf. Părinți, „a adus totul la existență, prin Fiul în Duhul Sfânt”. Această învățătură despre creație,
întemeiată pe Revelație, își are temeiul atât în Noul Testament cât și în Vechiul Testament.
Prin lumea nevăzută sau spirituală se înțelege crearea lumii îngerilor. Revelația dumnezeiască ne spune
despre o lume a spiritelor aflată în solidaritate cu oamenii și cu lumea sensibilă.
În ceea ce privește originea îngerilor, deși în Sfânta Scriptură nu se arată când au fost creați îngerii, Sf.
Părinți au convingerea că ei au fost creați înaintea lumii văzute. Unii dintre ei ca Sf. Vasile cel Mare și Sf.
Dionisie Areopagitul vorbește despre crearea îngerilor, într-o stare anterioară creației Lumii. Dar faptul că în
cartea Iov, se mai spune: „Când s-au făcut stelele, lăudatu-M-au cu glas mare toți îngerii Mei”(Iov 38, 7) arată
clar că în ziua a patra a creației, când s-au făcut cei doi luminători mari și stelele (Fc.1, 16), îngerii erau deja
creați, căci au adus laudă lui Dumnezeu.
De aceea, Sf. Părinți care vorbesc despre crearea „cereștilor și netrupeștilor puteri” afirmă că lumea
spirituală a fost creată de lumea materială.
Sf. Ioan Damaschin spune în acest caz: „Se cădea să fie făcută mai întâi firea rațională, după aceea cea
simțuală, și la urmă cea mixtă adică omul”.
Întrucât îngerii au misiunea să înțeleagă realitatea eternă a lui Dumnezeu, ei trebuie să existe când apare
omul și deci și lumea sensibilă de care e legat omul. Așadar îngerii nu sunt creați doar pentru fericirea lor ci
pentru a ajuta pe oameni la cunoașterea lui Dumnezeu prin simbolurile sensibile a lumii și stăpânirea lumii
sensibile prin spirit. Spiritele netrupești ajută oamenii și spre întărirea lor spirituală, etică, morală, relevând pe
Dumnezeu prin „estetica spirituală”.
În comparație cu oamenii, îngerii sunt ființe superioare atât în putere cât și în virtute, psalmistul
numindu-i „puternici în virtute”(Ps.102,2). Fiind ființe spirituale, sunt nemuritori, n-au trebuință de hrană, n-au
gen, nu sunt supuși ispitelor și slăbiciunilor omenești.
Sf. Ioan Gură de Aur vorbește despre: „popoare infinite de puteri netrupești, ale căror mii nu le poate
număra nimeni.” Clement Alexandrinul presupune că „îngerii sunt în număr infinit”.
Varietatea lor e așa de mare ca și între popoarele lumiivăzute, sau cu mult nai mare. Sf. Ioan Gură de
Aur zice: „Există Îngeri, Arhangheli, Scaune, Domnii, Începătorii, Puteri. Totuși, mulțimile cerești nu sunt
numai acelea, ci popoare infinite, pe care nici un cuvânt nu le poate înfățișa, cum rezultă din cuv. lui Pavel
(Efes. 1, 21) pentru care există numiri cunoscute în viitor și care nu sunt cunoscute în prezent”.

21
Scopul creării îngerilor a fost preamărirea lui Dumnezeu și împlinirea voii Sale, dar și propria lor
fericire, ca fiind mijlocitori între om și Dumnezeu. Sfinții Părinți spun că ei slujesc planului de mântuire a
oamenilor, gândit de Dumnezeu din veci.
Sf. Grigorie Palama spune: „Înainte de noi și pentru noi Dumnezeu a creat pe îngeri, pe care îi trimite
să slujească acelora care, cum vorbește Pavel (Evrei 1, 14) au să moștenească mântuirea.”
Dionisie Areopagitul zice: „Sfintele Cete ale ființelor cerești, configurându-se între ele în mod spiritual,
spre imitarea lui Dumnezeu, dorind să-și modeleze chipullor înțelegător, după modelul dumnezeiesc originar,
se împărtășesc de o îmbelșugată comuniune dumnezeiască.”
În lucrarea Despre ierarhia cerească, Sfântul Dionisie Areopagitul, îngerii se împart în nouă cete,
grupate în trei clase sau triade, în ordinea lor ierarhică:
1.Scaunele, Heruvimii, Serafimii.
2.Domniile, Stăpâniile, Puterile,
3.Începătoriile, Arhanghelii, Îngerii.
Cei din prima triadă sunt pe cel mai înalt plan, care comunică voia și mesajele divine celorlalți din
celelalte triade.
Starea morală a îngerilor este asemenea însușirilor spirituale ale omului, anume : rațiunea, voința liberă,
simțire, exercitată în bine, îngerii sunt ființe superioare omului.
Îngerul e numai slujitor lui Dumnezeu, pe când omul e stăpânitor. De exemplu când noi suntem
sedușide un gând păcătos, noi ne sustragem de sub stăpânirea lui Dumnezeu, astfel alegerea binelui/ răului vine
din stăpânirea noastră.
Îngerii având libertate ca și oamenii puteau păcătui. Păcatul îngerilor a fost pur spiritual și a constat în
răzvrătirea împotriva lui Dumnezeu din cauza mândriei. Ei au păcătuit dintr-o răutate conștientă și dorită a
voinței lor. Gravitatea păcatului lor rezultă din două motive:
1. Ca ființe spirituale superioare omului, le era mai ușor să nu păcătuiască.
2. În calitatea de ființe purspirituale, păcatul lor este numai al răutății deoarece ei nu au avut trup,
pofte trupești.
Căderea îngerilor sau diavolilor cum li se mai spune duc în susținerea răului în lume și neajutorarea
oamenilor în planul desăvârșirii lor.
Sfânta Scriptură ne spune că această parte de duhuri rele a făcut parte la început din lumea îngerilor
buni, dar răzvrătindu-se, aceștia au fost alungați din cer.

22
Sf. Vasile cel Mare descrie căderea satanei în opoziție cu persistența lui Mihail. Mihail era un înger
care a rămas lângă Dumnezeu pentru vecie. Satana era înger și a căzut din treapta lui. Dorința lui Satana de
înstrăinare de Dumnezeu s-a făcut din libera alegere a sa.
În Noul Testament se vorbește foarte des de acțiunea răufăcătoare a diavolului asupra oamenilor, de
aceea Mântuitorul a dus o luptă înverșunată asupra lui, izgonind duhurile necurate din numeroși demonizați,
făcându-i sănătoși.
Nu se știe când au căzut îngerii din starea originară, dar este presupus că îndată după crearea lor. Se
poate spune pe temeiul cuvintelor Mântuitorului: „voi sunteți fii ai diavolului... acela de la început a fost
ucigător de oameni și în adevăr n-a stătut”(Ioan 8,44), că ei au căzut înainte de crearea oamenilor, deoarece
diavolul i-a ispitit pe protopărinții noștri în Eden.
Prin lupta sa Satana atrage pe oameni în întuneric, fapt ce îi slăbește acestuia spiritul și vederea lui
Dumnezeu. Dar Dumnezeu a îngăduit această luptă ca prilej pentru a ne întări în bine, cu ajutorul harului
dumnezeiesc și a îngerului păzitor.
Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: „Împărăția vicleană și pierzătoare a diavolului...ațâță puterea
poftitoare ca să dorească cele potrivnice firii îndemnând-o să aleagă cele sensibile, în loc de cele inteligibile”
de aici reiese ademenirea pe care o face satana omului.
Dacă satana a compromis trupul și sensibilitatea umană a omului și suprafața sensibilă a lumii, Hristos
a restabilit valoarea lui și a lumii sensibile.
În ceea ce privește numărul diavolilor, Sfânta Scriptură vorbește despre o împărțire a diavolilor(Mt.
12,26) și legiuni de diavoli (Mc 5,9), La fel ca la îngerii buni există deosebiri de trepte, în Sfânta Scriptură se
vorbește despre Începătorii, Domnii și Stăpânii ale întunericului acestui veac(Efeseni 6, 12)
În ceea ce privește îngăduința ispitelor diavolilor Sf. Iacov zice „Fericit bărbatul care rabdă ispita căci
făcându-se lămurit, va lua cununa vieții, pe care Domnul a făgăduit-o celor ce-L iubesc pe Dâbsul” (Iacov
1,12)
Cinstirea îngerilor
Încă din epoca apostolică, Biserica a învățat că îngerilor le datorăm un cult de venerare, asemenea
sfinților și a întocmit rugăciuni, acatiste, imne speciale în cinstia îngerilor, în același timpdestinând ziua de luni
din ficare săptămână în cinstirea și pomenirea lor, de asemenea a așezat sărbătoarea Soborul sau Adunarea Sf.
Arh. Mihail și Gavril la 8 noiembrie în fiecare an. Iar ca semn de deosebită cinstire, numeroase biserici poartă
hramul Sf. Arh. Mihail și Gavril. De altfel, Sinodul al VII lea Ecumenic a stabilit în mod oficial venerarea
îngerilor.

23
II. Crearea lumii văzute
Lumea văzută este lumea care cade sub simțurile omului. Ea cuprinde întregul univers, inclusiv omul,
care nu poate fi despărțit de natură.
Sfântul Vasile cel Mare, Lactanțiu și alți părinți bisericești subliniază faptul că lumea a fost făcută
pentru om iar omul pentru Dumnezeu. Astfel omul nu poate fi conceput înafara naturii cosmice, precum nici
natura nu poate fi înțeleasă fără om. De aici și resposabilitatea omului față de natură și modul comportării lui
față de ea. Se mai adaugă aici că întreaga natură e destinată slavei de care vor fin părtași oamenii în împărăția
lui Dumnezeu (Romani 8, 21) când El a face pentru oameni „ ceruri noi și pământ nou” în care să locuiască
dreptatea ( 2 Petru 3, 13)
Așadar natura a fost creată de Dumnezeu ca un substrat necesar pentru existenta omului. De aici rezultă
două concluzii:
1.Influența reciprocă și solidaritatea omului cu natura;
2.Caracterul antropocentric al naturii căci în ea numai prin om își împlinește scopul.
Pe termenul revelației , învățătura creștină susține că lumea văzută a fost creată din nimic. Ea are un
început , dar va avea și un sfârșit. Cuvintele cu care începe cartea Facerii: „La început a făcut Dumnezeu cerul
și pământul” (Fac. 1,1) arată că lumea materială ca și cea spirituală a fost creată , a luat ființă în timp.
Expresia „la început” indică prima unire a lui Dumnezeu cu timpul. Astfel la început e prima clipă a
dialogului omului cu Dumnezeu coborât la creatură, cu creatura care- și începe drumul său atemporal.
Sf. Vasile cel Mare vorbind de expresia „la început” a zis: „ Începutul e indivizibil și fără extensiune.
Căci precum începutul drumului nu este încă drum, și începutul casei nu e deja casă, așa și începutul timpului
nu este încă timp, ba chiar nici măcar partea lui cea mai mică. Iar dacă ar susține cineva că începutul e deja
timp , să știe că ar trebui să îl fracționeze în părțile timpului . Iar acestea sunt un început, un mijloc și un
sfârșit...”
„În începutul ”se întâlnește deodată consimțirea voii divine, celui mai presus de timp , cu apariția
primei clipe a timpului, a existenței create în așa fel că se poate spune numai celui dintâi „ începutul”.
„Deodată ” al lumii e deodată a voii divine ca lumea să fie prin „deodată” al voii divine și pune originea
timpului în voirea divină și se arată că timpul nu există decât prin relația lui cu Dumnezeu, voirea sa cea mai
presus de timp.
Dogma facerii lumii din nimic respinge orice altă explicație cu privire la crearea lumii. Lumea nu este o
emoție din Ființa divină și nu este modelată dintr-o materie preexistentă.

24
Sf. Atanasie cel Mare spune: „ Unii printre care Platon, care e mare la greci asigură că Dumnezeusă a
făcut universul plecând de la o materie preexistentă și fără origine că Dumnezeu nu ar fi putut să facă nimic,
dacă materia nu ar preexista, așa cum trebuie să existe lemnul ca să fie sculptat de tâmplar. Cei ce vorbesc
astfel nu își dau seama că i se atribuie vreo slăbiciune. Că dacă nu e El cauza materiei, atunci El e considerat
slab, incapabil”, așa cum este slab tâmplarul care nu poate face un lucru necesar fără lemn.
În ceea ce privește scopul, textele date de Sf. Grigorie de Nyssa și întreaga concepțiea a Sf. Maxim
Mărturisitorul pun în relief că Dumnezeu a creat lumea pentru om și a preconizat conducerea lumii spre scopul
deplinei comuniuni cu El, în mod special prin dialogul cu omul. Numai omul poate fi și devine martorul slavei
și bunătății lui Dumnezeu arătată prin lume, numai omul se poate bucura în mod conștiemt de iubirea lui
Dumnezeu arătată, prin lume devenind partenerul Lui: Căci numai oamenii sunt conștieți de un sens al
existenței lor, naturii fizico-biologice depășind reparțiția legilor naturii și realizând prin ea alte sensuri.
Lucrurile date nouă pot deveni darul nostru către Dumnezeu, noi transormăm lucrurile în daruri ale
noastre prin actul libertății, iar cel mai mare act dat de Dumnezeu este darul vieții.
În ceea ce privește raționalitatea lumii aceasta își descoperă sensul completându-se cu raționalitatea
subiectului uman, descoperind, alegând ținte mereu înalte care vor folosi naturii însăși.
Lumea văzută e contingentă , creată în mod liber de către Dumnezeu . Ea este „foarte bună” , potrivit
scopului ei. Dumnezeu a creat lumea din nimic cu puterea cuvântului Său. De aceea Psalmistul zice: „El a zis
și s-a făcut, el a poruncit și s-a zidit” (Ps 148, 6).
Lumea a fost creată progresiv, într-o ordine deplină, în așa fel să existe o strânsă legătură între toate
creaturile din ea, cele superioare presupunând existența celei inferioare.
Referatul biblic vorbește despre crearea lumii în șase zile (Hexaimeron) din cap. 1 al cărții Fc. Astfel
crearea lumii s-a desfășurat după cum uremează:
1.În ziua întâi a făcut Dumnezeu materia și lumina. Prin„cerul” se înțelege lumea nevăzută a îngerilor,
iar prin „pământul ”- lumea văzută, dar într-o formă nedefinită deoarece „pământul era netocmit și gol” Fc. 1,
1- „La început a făcut Dumnezeu cerul și pământul” și „pământul era netocmit și gol” Fc. 1, 1
2.În ziua a doua Dumnezeu a făcut tăria, bolta cerească, despărțind apele de sus și cele de jos-
organizarea materiei pentru ființele vii ( Fc. 1, 7: „ A făcut Dumnezeu tăria și a despărțit apele de sub tărie de
cele de deasupra tăriei- și a fost așa”
3.În ziua a treia, Dumnezeu a despărțit apele de pe uscat, făcând să apară oceanele, fluviile, râurile, iar
pământul să devină uscat pentru a putea crește pe el plante. Facere 1, 10: „Uscatul l-a numit Dumnezeu
pământ, iar adunarea apelor mări. Și a văzut Dumnezeu că este bine”

25
4.În ziua a patra Dumnezeu a făcut luminătorii mari, Soarele și Luna, și luminătorii mici( stelele) și i-a
așezat pe tăria cerului ca să cârmuiască ziua și noaptea și să lumineze pământul. Fc 1, 14 „Și a zis Dumnezeu:
< Să fie luminători pe tăria cerului, ca să lumineze pe pământ, să despartă ziua de noapte și să fie semne care să
deosebească anotimpurile, zilele și anii >”
5.În ziua a cincea, Dumnezeu a făcut viețuitoarele din apă și păsările din aer, fiecare după felul lor
binecuvântându-le pentru a se înmulți. Facere 1, 20: „ Apoi a zis Dumnezeu: Să mișune apele de vietăți , ființe
cu viață în ele, și păsări să zboare pe pământ, pe întinsul tăriei cerului ! Și a fost așa. ”
6.În ziua a șasea a făcut Dumnezeu toate animalele mari, târâtoarele, fiarele sălbatice și animalele
domestice, toate după, felul lor, iar apoi l-a făcut pe om. Facere 1, 24: „ Apoi a zis Dumnezeu: să scoată
pământul ființe vii, după felul lor, și animale târâtoare, fiare sălbatice. Și a fost așa”
Facere 1, 27: „Și a făcut Dumnezeu pe om după Chipul său, după chipul lui Dumnezeu l-a făcut, a făcut
bărbat și femeie.”
Durata zilelor creației nu este o dogmă, ci rămâne numai o teolugumenă. În acest sens Sf Ap Petru zice:
„O zi înaintea Domnului este ca o mie de ani, și o mie de ani ca o zi” (2 Petru 3,8)
Moise, autorul cărții Facerii, a prezentat zilele creației drept zile obișnuite deoarece poporul evreu
înțelegea mai ușor atotputernicia divină în creație. Dar indiferent de cât a durat Creația, aceasta a fost
corespunzătoare scopului pe care Dumnezeu i l-a dat, căci cartea Facerii spune: „Și a privit Dumnezeu toate
câte făcuse și erau bune foarte” (Fc. 1, 13)

Omul, chip și asemănare a lui Dumnezeu


Ca toate făpturile, omul își are originea de la Dumnezeu , dar pe când celelalte făpturi apar prin simpla
exprimare a dorinței divine „ Să fie” (Fc. Cap 1) , omul este creat după sfat dumnezeiesc prin lucrarea directă
nemijlocită, a lui Dumnezeu însuși. „Și a zis Dumnezeu săl facem pe om, după chipul și asemănarea Noastră...
și l-a făcut pe om după chipul Său, după Chip a făcut bărbat și femeie” (Fc. 1, 27)
Sf. Vasile cel Mare arată că chipul implică destinația omului spre îndumnezeire.
Sf Ioan Damaschin spune că: „după chip înseamnă mintea și libertatea, iar asemănarea se referă la
asemănarea în virtute”
Pe baza acestei deosebiri arătate de Sf. Pr. a demonstrat că chipul s-a păstrat în om după cădere, doar că
trăsăturile lui s-au schimbat parțial.

26
Cât privește trupul, omul a fost zidit de Dumnezeu din țărână ( a făcut pe om și a suflat în fața lui
suflare de viață și s-a făcut omul ființă vie – Fc. 2,7). Iar cât privește sufletul a fost zidit după chipul său – Fc 1,
26
Chipul dumnezeiesc se dezvoltă și se face actual în comuniune, iar comuniunea între persoane este un
chip al Sfintei Treimi.
Creat după chipul lui Dumnezeu și fiind bun, omul avea menirea să ajungă la asemănarea cu Dumnezeu
prin stăruință. Păzirea poruncii avea să-i mărească demnitatea de persoană și cunoașterea lui Dumnezeu drept
Creator al Său.
Sfântul Ioan Damaschin spune în acest sens: „ Nu îi era mai folositor omului să dobândească mântuire,
fără să fi fost ispitit și încercat? ”. Trebuia ca omul să fie încercat ca să vadă Dumnezeu dacă e vrednic de El și
că nu poate să vadă binele fără Dumnezeu. Omul cade în păcat prin neascultare și mândrie.
Pomul vieții este persoana absolută a lui Dumnezeu. Păcatul primilor oameni este neascultarea,
nesupunerea, neîncrederea și nerecunoașterea.
Prin păcat lumina minții scade, voința liberă este slăbită, înclinând mai mult spre rău decât spre bine.
Esența păcatului este de ordin spiritual și constă în mândria omului care îl separă de Dumnezeu. Cei doi
pomi din paradis ( a binelui și a răului) fiind reali, aveau să îi prilejuiască omului experiența prin cunoașterea
proprie.
Omul reprezintă încununarea creaturilor și punctul de întâlnire a celor două lumi spirituală și materială,
omul fiind așezat ca stăpân al pământului (Fac. 1, 28) ca locțiitor a lui Dumnezeu era bine chibzuit să
organizeze pământul ca mijloc de desfășurare a vieții omenești.
Natura omului este constituită din două elemente deosebite: trup și suflet, (soma și psihi) trupul fiind
muritor iar sufletul nemuritor. Învățătura despre aceste două se numește dihotonism sau dualism antropologic.
Ca ființă rațională omul are libertate față de pasiunile sale vinovate. Această libertate i-a fost dată spre
îndumnezeire dar în același timp și de a cădea în neascultare, așa cum au făcut-o primii oameni, Adam și Eva:
„ Zis-a Adam: femeia pe care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom și am mâncat. Și a zis Domnul
Dumnezeu către femeie: Pentru ce ai făcut asta? Iar femeia i-a zis: Șarpele m-a amăgit și eu am mâncat”( Fc. 3,
12-13)
În ceea ce privește rudenia oamenilor cu Dumnezeu, Sf. Grigorie de Nazianz spune că noi suntem din
neamul lui Dumnezeu. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că noi suntem părticică a lui Dumnezeu.
Ca și chip a lui Dumnezeu omul tinde spre absolut.

27
Sf. Grigorie Palama referindu-se la calitatea de trup și suflet spune: „ Numele de om nu se aplică
sufletului sau trupului separat, ci la amândouă împreună, căci împreună au fost create după chipul lui
Dumnezeu”
Chipul este acea centralitate, primat al vieții spirituale, animată de aspirația funciară spre absolut. Este
elanul dinamic al întregii noastre fiițe spre arhetipul ei divin (Origen).
Paul Evdokimov spune că un chip fără asemănare e redus la pasivitate: „ Tradiția patristică este foarte
fermă. După cădere chipul în realitatea sa proprie, rămâne neschimbat, dar acțiunea sa este redusă la o tăcere
ontologică.”
Sf. Grigorie Palama continuă: „Nerefuzând relația cu cele rele, Adam introduce curățenia necinstitoare
în chipul lui Dumnezeu” și „cel ce iubește nedreptatea urăște sufletul său și sfârtecă și corupe chipul lui
Dumnezeu”.
În ceea ce privește chipul lui Dumnezeu în noi, Sf. Grigorie de Nyssa a spus că: „nu într-o parte a
naturii se află chipul, nici doar într-un membru al ei, ci natura în totalitatea ei este chipul lui Dumnezeu”
În Sfânta Scriptură găsim caracterul comunitar al chipului pentru dezvoltarea comună a lui ca pereche:
„Și a făcut Dumnezeu pe om... bărbat și femeie l-a făcut” (Gen. 1,27). Iar caracterul comunitar al omului cu
Sfânta Treime e prezentat de : „ Și a zis Dumnezeu: să facem om după chipul și asemănarea Noastră” (Fc. 1,
26)
Vladimir Loosky spune în acest sens: „Astfel misterul singularului și pluralului în om reflectă misterul
singularului și plurarului în Dumnezeu. ”
Complementaritatea bărbatului și a femeii arată scopul înmulțirii oamenilor, dat de Dumnezeu, dorința
de a-l vedea pe om ca și creator.
În ceea ce privește natura comună a persoanelor și baza lor în Sfânta Treime, Loosky spune în cel mai
autentic spirit ortodox: „Ceea ce corespunde în noi chipul lui Dumnezeu nu este deci o parte a naturii noastre,
ci persoana care cuprinde în ea toată natura. Ca persoană, ipostasul nu împarte natura, dând loc la mai multe
naturi particulare. Treimea nu e trei dumnezei, ci un singur Dumnezeu, așa și omul conține în sine totul”.
Natura e conținutul persoanei, existența ei.
Sf. Părinți nu fac în general o deosebire între persoană și natură. Persoana nu e decât natură în esență
reală, toate persoanele cuprind în natura ca în Sfânta Treime.
Omul, chipul special al cuvântului, dezvoltat prin duhul lui este omul ca și „Chipul Cuvântului”, și ca
atare „Chipul Tatălui”.

28
Ca și chip al Cuvântului e subiect al lucrurilor , sau împreună subiect cu semenii săi. De aceea,
actualizarea chipului constă în realizarea comuniunii cu Dumnezeu a tuturor celor ce cred în Hristos , Modelul
divin. Duhul dumnezeiesc este răspândit prin plenitudinea Lui din Hristos în oamenii care cred în El.
Sf. Maxim Mărturisitorul spune că: „ Oamenii actualizează chipul lor dumnezeiesc sau umanitatea lor
autentică înaintând spre cunoașterea lui Dumnezeu și în asemănarea cu El prin cunoașterea rațiunilor lucrurilor
și pătrunderea în ele la rațiunile lor preexistente în Dumnezeu și prin viețuirea conformă acestor noțiuni,
văzând astfel ordinea spirituală iradiată prin Persoana Cuvântului”.
Ființa spirituală a omului reiese din viața trupului care face parte din viața sufletului într-o lucrare
sinergică. Libertatea spiritului și lumea face posibilă unirea cu El. Trupul nu se poate înțelege fără puterile sau
facultățile sufletului omenesc: mintea sau rațiunea, simțirea sau afectivitatea și voința liberă, precum și lucrarea
acestora servindu-se de simțurile trupului, ce subliniază spiritualitatea sufletului, precum și existența lui
distantă psiho- fizică a omului ca ființă trăitoare în această lume spre patria lui cerească

Dogma Sfintei Treimi


Persoanele Sf. Treimi: însușiri specifice și distincții

Dată fiind descoperirea clară și importanța ei pentru Noul Testament, învățătura despre Sf. Treime a
constituit încă din timpul apostolilor cuprinsul credinței creștine, fiind propusă și mărturisită de Biserică de la
început.
Persoanele Sf. Treimi: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, sunt persoane reale având fiecare însușiri proprii,
personale, prin care se deosebesc ca Persoane , Se disting, neputându-se confunda una cu alta, deși fiecare
persoană dumnezeiască are întreagă Ființă Divină care nici nu se împarte, nici nu se desparte fiind una veșnică
și aceeași.
Astfel Tatăl este nenăscut și nepurces, Fiul e născut, Duhul Sfânt e purce fără ca prin această precizare
sigură, fiindu-ne revelată, să putem și să zicem că am pătruns în taina Treimică.
Sf. Vasile cel Mare spune că la oameni ființa este dispersată iat în ipostasuri vedem această ființă
dispersată. În Persoanele Sf. Treimi însă se vede: „O continuă și infinită comuniune” sau „cugetarea nu redă
nici o gradație, care să fie ca un spațiu între Tatăl și Fiul și Duhul Sfânt. Pentru că nu e nimic care să se
intercaleze în mijlocul lor, nici vreun alt lucru subzistent, afară de firea dumnezeiască”. Când cugetăm pe Tatăl
necuprins, necreat, Îl cugetăm și pe Fiul și pe Duhul Sfânt pentru că infinitatea, slava înțelepciunii Tatălui nu e
despărțită de a Fiului și a Duhului Sfânt ci se contemplă în acestea, comunul neîntrerupt, nedespărțit.

29
Lucrările în extern aparțin Pesoanelor nedespărțite una de alta, Treimea fiind nedespărțită. Astfel Tatăl
este Creatorul, Fiul Mântuitorul, Duhul Sfințitorul, Mângâietorul, Desăvârșitorul, deși Același Dumnezeu este
în toate: „Pentru că de la El și prin El , și întru El sunt toate” (Romani 11, 36)
Tatăl e Creatorul lumii: „ De la El... sunt toate” (Rm. 11, 36) și ajutorul planului mântuirii e Hristos.
„Toate prin El s-au făcut și fără de El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut” (In. 1,3). Duhul Sfânt este
desăvârșitorul lucrărilor Tatălui, însuflețitor al sfințeniei: „oamenii mei cei sfinți ai lui Dumnezeu au grăit
purtați de Sf. Duh”( II Ptr.1, 21)
Ipostasurile divine sunt total transparente Unul Altuia, în interiorul iubirii desăvârșite. Sf. Părinți spun
că ele se pot asemăna cu cei trei sori supraluminoși, care se cuprins și se arată reciproc în aceeași lumină
întreagă.
„Cine Mă vede pe Mine vede pe Tatăl... Credeți-Mă că eu sunt întru Tatăl și Tatăl întru Mine ”, a spus
Mântuitorul. (In 14, 9, 11). Iar Sf. Vasile spune: „Cine cugetă la chipul Fiului , și-a întipărit în Sine pecetea
Ipostasului părintesc”, contemplând frumusețea nenăscută în cea născută.
Fiecare ipostas al Sf. Treimi e legat de celelalte în mod ontologic și acestea se manifestă în necesitatea
lor de a fi în relație.
Sf. Ioan Damschin vorbind despre perihoreză spune: „un subiect nu poate avea bucurie de existență fără
comuniunea cu alte subiecte. În unitatea desăvârșită a Treimii, în conștiința fiecărui subiect trebuie să fie
perfect cuprinse și conștiințele celorlalte subiecte.”
Ființa și Persoanele în Sf . Treime redă bunătatea lui Dumnezeu ca însușire a Lui.
Așadar în iubirea deplină persoanele nu se dăruiesc și se acceptă numai reciproc ci se afirmă reciproc și
se pun în existență prin dăruire și primire.
Caracterul spiritual al transparenței sau al întrepătrunderii Persoanelor divine poate fi explicat deplin
prin termenul de intersubiectivitate. Acest termen pune accentul pe comuniune pozitivă dintre Persoanele Sf.
Treimi. De aceea se vorbește despre un Dumnezeu unic și trei Eu-uri. Cele trei subiecte nu se desprind Unul de
Altul, Unul din Conștiința Celorlalte, ca să arate dumnezeirea suzistând separat. Astfel, subiectivitatea nici Eu
divin nu se înjustează ci se lărgește, cuprinzând într-un anumit fel pe Celelalte.
Tatăl naște etern pe Fiul, de aceea învățătura creștină folosește expresia „Fiul se naște din Tatăl” nu
numai „Tatăl îl naște pe Fiul”. Aceasta exprimă poziția Tatălui ca dătător și Fiului ca primitor al existenței și
legăturii dintre Ei prin actul nașterii.

30
Duhul Sfânt purces din Tatăl „de la Tatăl purcede” după cum a spus Mântuitorul. Duhul purcede, dar și
Tatăl îl purcede iar purcederea Duhului din Tatăl e un act de pură intersubiectivitate a Tatălui și a Duhului, fără
să se confunde între Ei.
Toți cei trei trăiesc într-o intersubiectivitate, actul nașterii și al purcederii, dar fiecare din poziția Sa
proprie, aceasta formând o comunitate între cele trei Ipostasuri.
Deosebirea dintre Persoanele Sf. Treimi nu este personală, nu ființială, anume: „Tatăl din Ființă naște
veșnic pe Fiul și purcede pe Sf. Duh, Tatăl fiind astfel nenăscut și nepurces, Fiul născut și nepurces fără a se
altera în nici un fel perfecta unitate ființială dumnezeiască.”
Persoanele Sf. Treimi se mai disting între Ele prin ceea ce Li se atribuie personal în activitatea
dumnezeiască externă, adică înafara Ființei; în lume , creație, mântuire, sfințire.
Dogma Sf. Treimi, în care unitatea de Ființă , cât și Treimea sunt clar revelate de Dumnezeu și temeinic
definite de Biserică, cuprinde și afirmații care pentru cugetarea noastră sunt antinomii, paradoxuri.
Termenul de antinomie (contradicție între legi), denumește obișnuit o contradicție aparent indisolubilă
între două teze, putându-se demonstra fiecare în parte, paradox (contra), înseamnă formulă contradictorie,
contrară opiniei comune, obișnuite, dar demonstrabilă. În teologie, antinomie înseamnă că deși contradictorii,
fiecare în parte, pentru ea, este îndreptățită și pot sta împreună, neexcluzând-o pe cealaltă din propria ei
justificare.
Antinomii în dogma Sfintei Treimi sunt mai ales în ceea ce privește raportul dintre Ființă și Persoană
adică:
1. În fiecare Persoană divină: Tatăl, Fiul, Sf. Duh, Se află în întreaga Ființă a lui Dumnezeu, fără ca Să
Se împartă ființa după Persoane, persoanele rămânând distincte fără împărțirea Ființei.
2. Cele trei Persoane sunt veșnice, existând deodată, cu toate că Tatăl naște pe Fiul și purcede pe
Duhul, ca și cum s-ar presupune o întâietate Tatălui.
3. Veșnice fiind Persoanele, deci cu totul în afara oricărei raportări la timp nu se poate cugeta nici
început, nici sfârșit, veșnicia fiind prezente continuu, de unde rezultă că Fiul se naște mereu și Duhul purcede
mereu.
Acestea depășesc posibilitatea înțelegerii omenești. Căci nu putem concepe rațional o ființă existentă
întreagă în fiecare dintre cele trei Persoane, fără ca să se împartă. Conform cugetării noastre, cel ce naște
trebuie să existe neapărat înaintea celui ce naște, ca și cel care se purcede trebuie să fie purce înaintea celui
care îl purcede.

31
În acest sens, Sf. Ioan Damaschin explică printr-o comparație:
„După cum focul există deodată cu lumina din el și nu e mai întâi focul și pe urmă lumina, ci deodată și
după cum lumina se naște totdeauna din foc și este totdeauna din el, fără să se despartă deloc de El, tot astfel
Fiul se naște din Tatăl, fără să se despartă de El, rămânând pururea cu El”.
Desigur, atâta timp cât trăim în această viață, antinomiile dogmatice sunt inevitabile, căci, atâta vreme
cât sălășluim în trup suntem departe de Domnul (2 Col 5,6) Care „locuiește întru lumina neapropiată” (I Tim 6,
16). Noi acum vedem ca prin oglinda nedeslușit și abia în viața cealaltă vom vedea „față către față”, vom
cunoaște precum suntem cunoscuți. (I Corinteni 3,12)
Concluzie: Conținutul dogmei Sf. Treimi este înfățișat în mai multe aspecte ca al dumnezeirii,
distincțiilor și al comuniunii treimice al întrepătrunderii.
Sf. Vasile cel Mare spunea în acest sens că intervine procesul perihorezei, că Persoanele Sf. Treimi se
întrepătrund, locuind una în alta, dar în același timp se disting.

Dumnezeu Mântuitorul
1. Dumnezeirea și umanitatea Mântuitorului Iisus Hristos
Este cu totul sigur că Mântuitorul S-a Întrupat, adică S-a făcut om, „ pentru noi și pentru a noastră
mântuire” (Crezul). În această privință Sfânta Scriptură ne dă depline lămuriri: „ Fiul Omului a venit să caute și
să mântuiască pe cel ce era pierdut” (Luca 19,10); „Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece
lumea, ci ca să se mântuiască prin El. (In. 3,17)”
Sf. Ioan Gură de Aur zice:„ Hristos Mântuitorul, fiin Dumnezeu, a primit trupul nostru și s-a făcut om,
nu în alt scop ci pentru mântuirea neamului omenesc. În esență se mărturisește că este Fiul lui Dumnezeu, Cel
dinainte de veci, Care S-a Întrupat și S-a făcut Om din Fecioara Maria, Născătoare de Dumnezeu și prin
întrupare s-a realizat uniunea ipostatică, sau unirea într-un ipostas a firii dumnezeiești și omenești adică a
persoanei în două firi, Persoana lui Iisus Hristos. Astfel Întruparea s-a făcut la<< plinirea vremii>>(Galateni
4,4) ”. De remarcat faptul că Hristos este mărturisit că a existat dinainte de Întrupare, ca persoană
dumnezeiască, ca ipostas. Că Hristos e născut după omenitate din Maica Domnului e Unul și Același cu
ipostasul dumnezeiesc născut din Tatăl dinainte de veci. Umanitatea sa a rezultat din nașterea din Fecioara
Maria.
Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat și om adevărat. În persoana Lui Dumnezeu se unește cu firea
omenească, astfel unirea ipostatică este unirea ipostasului Fiului lui Dumnezeu cu natura umană în aceeași
persoană. Cel ce poartă natura umană este Cuvânt lui Dumnezeu.

32
Dogma despre unirea ipostatică a fost formulată la Sin. III Ec. având aprobarea celor 12 anatematisme
ale Sf. Chiril al Alexandriei. La sinodul IV și VI Ecumenic ea a fost dezvoltată.
Prin această unire Dumnezeu devine om și firea umană e îndumnezeită. Unirea ipostatică are o
însemnătate deosebită deoarece dacă firile nu rămân unite în veci se pierde mântuirea obiectivă.
Consecințele unirii ipostatice:
1. Comuniunea însușirilor, între cele 2 firi. Dacă n-ar exista aceasta comunicare, Persoana divino-
umană a Mântuitoului nu s-ar manifesta în întreaga lui unitate și nu s-ar mai explica Întruparea Cuvântului, nici
îndumnezeirea omului. Prin Întruparea și moartea lui a venit împăcarea cu Tatăl: „ Căci dacă pe când eram
vrăjmași ne-am împăcat cu Dumnezeu, prin moartea Fiului Său, cu atât mai mult împăcați fiind, ne vom
mântui prin viața Lui ” (Romani 5,10)
2. Îndumnezeirea firii omenești â desăvârșirea acestei firi în limitele ei, nefiind vorba de schimbarea
naturii, adică fără să-și piardă egalitatea sa proprie (Sin VI Ec).
3. Lipsa păcatului în Persoana lui Hristos
În Hristos nu există păcat pentru că firea lui umană nu există ca pers. despre ipostasul Cuv. ci este
îndumnezeită prin Întrupare. Sfânta Scriptură mărturisește despre lipsa păcatului Mântuitorului, numindu-l
Sfânt.
Luca 1, 35: „ Și răspunzând îngerul i-a zis: Duhul Sfânt Se va pogorâ peste Tine și puterea Celui
Preaînalt te va umbri, pentru aceea și Sf. Care se va naște din Tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema”
4. Lui Hristos I se cuvine o singură adorare atât pentru divinitate cât și pentru umanitate.
I se cuvine închinare, una singură, ca lui Dumnezeu pentru că închinarea se adresează persoanei, iar
persoana lui Hristos este una, adică fiul lui Dumnezeu.
Ioan 20, 28 „ Domnul meu și Dumnezeul meu” – Dacă lui Hristos I s-ar da mai multe închinări, ar fi
împărțit în mai multe persoane.
5. Fecioara Maria e Născătoare de Dumnezeu
Dovezi scripturistice:
Romani 1, 3: „ Fiul Său născut din sămânța lui David după trup”
Galateni 4,4: „ Iar când a venit plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său născut din Femeie”
A respinge calitatea de Născătoare de Dumnezeu a Fecioarei Maria, înseamnă a respinge întruparea
Fiului lui Dumnezeu făcut Om. În plus nu s-ar mai înțelege accentuarea pe care o arată Hristos la numirea Sa
de Fiu al Omului.
Cei care au apărat:

33
Sf. Grigorie de Nazianz: „ Dacă cineva nu crede că Sf. Maria e Născătoare de Dumnezeu, este despărțit
de Dumnezeu.”
Chiril al Alexandriei împotriva lui Nestorie (Sin. III) Teotokos
Unirea celor două firi în Pers. Cuv lui Dumnezeu întrupat se face prin întrepătrunderea reciprocă,
numită perihoreză, numire care expune și dogma Sf. Treimi, care exprimă unitatea Pers. și dualitatea firilor în
Hristos.
Prin Întrupare nu s-a produs nici o schimbare în Sf. Treime căci firea dumnezeiască a Fiului nu se
schimbă cu firea omenească căci Hristos rămâne și după Întrupare același Fiu al lui Dumnezeu ca și înainte.
Numai firea omenească a lui Hristos se perfecționează , ridică prin Întrupare.
Chemarea Fiului lui Dumnezeu prin Întrupare și Cruce și îndumnezeirea firii Sale omenești.
Pogorârea și Întruparea Fiului lui Dumnezeu pentru mântuirea neamului omenesc constituie marea
taină a credinței creștine: „Cu adevărat este taina dreptei credințe: Dumnezeu s-a arătat în trup” (I Tim 3,16). „
Cine ar putea ști? ”- zice Sf. Maxim Mărturisitorul- „în ce fel Dumnezeu S-a făcut trup și totuși a rămas
Dumnezeu, și cum rămânând Dumnezeu , El e om adevărat.”
Întruparea- chenoza Mântuitorului privește două aspecte importante:
1. Acela al smereniei sau potrivirii Fiului lui Dumnezeu pentru această coborâre până la noi;
2. Acela al modului cum Și-a împropriat firea omenească și toate ale noastre în ipostasul Său
dumnezeiesc, în chip neamestecat, neschimbat.
Pentru a umple firea omenească de Slava Sa ca Dumnezeu, Hristos a trebuit să-și facă proprie această
fire prin Întrupare. Aceasta reprezintă omenirea firii lui Dumnezeu (chenoza) de slava Sa dinainte de Întrupare.
Ioan 17, 5: „ Și acum Preaslăvește-mă Tu Părinte la Tine Însuți cu slava cea care am avut-o la Tine, mai
înainte de a fi lumea.”
Fiul lui Dumnezeu bogat fiind, a sărăcit pentru noi, pentru ca prin aceasta noi să ne îmbogățim așa cum
arată Sf. Ap. Pavel:
II Cor. 8,9: „ Că El, bogat fiind, pentru voi a sărăcit, ca voi cu sărăcia Lui să vă îmbogățiți”
Leonțiu de Bizanț consideră chenoza singurul leac al bolii noastre.
Sf. Grigorie de Nazianz: „ Ceea ce era s-a deșertat și ceea ce nu era a primit”.
Chenoza este astfel împroprierea însușirii firilor omenești și a sărăciei ei neîmpuținate de starea de
păcat. Sin IV și VI Ecumenic se pronunță împotriva unei chenoze radicale. Ea trebuie explicată în raport cu
planul mântuitor pe temeiul iubirii lui Dumnezeu față de om.

34
Sf. Maxim Mântuitorul spune că, chenoza lui Dumnezeu a fost taina voluntară a Lui din pricina
bunătății față de oameni, nu o cădere din dumnezeire sau o mișcare a ei, a fost „coborârea de bunăvoie prin
trup”.
În acest sens chenoza Fiului are efectul de a desființa din firea omenească, egoismul, mânia poftei, de a
o desprinde cu smerenia, blândețea, delicatețea prin care se poate restabili armonia, respectul și comuniunea
între oameni.
Așadar, lucrarea mântuitoare a lui Hristos se îndreaptă spre firea Sa omenească, care o umple de
Dumnezeirea Lui și o eliberează de afecte.
Cele trei laturi ale lucrării mântuitoare a lui Hristos sunt că Acesta a fost considerat de la începutul
Bisericii ca Arhiereu, Învățător- Profet și Stăpânitor, sau Domn sau Împărat. Cu aceste calități putea să
mântuiască și să desăvârșească oameni, asumându- Și rol de Mântuitor al lumii.
În concluzie, acestea toate au fost date spre mântuirea oamenilor, ca oricine crede în El să nu piară ci să
aibă viața veșnică.

Dumnezeu Sfințitorul
Persoana și lucrarea Duhului Sfânt
Învățătura ortodoxă mărturisește că Dumnezeu Cel unul în Ființă este întreit în Pers. : Tatăl, Fiul și Sf.
Duh.
Dacă din punct de vedere constitutiv Biserica constă din Hristos – Capul și Trupul Lui . Duhul Sfânt e
Cel ce unește pe Hristos cu oamenii sau invers.
Într-o rugăciune din canonul Bisericii, adresată Duhului: „ Împărate ceresc ” se cuprinde o adevărată
teologie despre Persoana și lucrarea Duhului. Acesta mai este numit „Mângâietorule” și „Duhul Adevărului”
așa cum îl numește Mântuitorul.
Serafim de Sarov spune că „scopul vieții creștine e dobândirea Duhului Sfânt”. Biserica este templu al
duhului Sf. Căci după cuvântul Sf. Irineu : „unde este Duhul, acolo este Biserica și unde e Biserica acolo e
Duhul Sfânt și harul Lui”. Iar lucrarea lui și Duhul este acolo unde se imprimă Hristos.
Iconomia proprie a Fiului în realizarea mântuirii obiective este făcută cu ajutorul harului sfințitor al
Duhului.
În ziua Cincizecimii „veți cunoaște că Eu sunt întru Tatăl Meu și voi în Mine și Eu în voi” (In. 14, 20)
Sf. Simeon Noul Teolog spune că Fiul e ușa spre Tatăl, iar Duhul cheia care ne deschide ușa!

35
Harul divin e necesar tuturor oamenilor pentru mântuire, deoarece omul natural nu se poate mântui din
propriile sale puteri. Astfel din convorbirea Mântuitorului cu Nicodim arată necesitatea harului: „ De nu se va
naște cineva din apă și din Duh, nu va intra în împărăția cerului” (In. 3,5)
Harul ni se dăruiește gratuit și Hristos ne oferă comunicarea vieții Sale prin har.
Nicolae Cabasila arată puterea în lucrare a Duhului ca „nimeni altul”, „a mișca pe Dumnezeu la iubire
față de om” iar harul mântuitor vine prin Sf. Fec. Maria prin Trupul format din Ea în vederea Nașterii Fiului
Mântuitor.
În ceea ce privește universalitatea harului Dumnezeu voiește ca toți oamenii să se mântuiască. (I Tim 2,
4), fără a-l forța pe om. Libertatea e cea mai proprie caracteristică a Duhului „ Unde este Duhul Domnului,
acolo este și libertatea” (12 Cor. 3,17). „Legea Duhului vieții a eliberat de păcat și de moarte” (Romani 8,2)
Libertatea ne-o dă Duhul și ajută în creșterea vieții spirituale. În acest sens, Sf. Ioan Gură de Aur zice:
„Dumnezeu nu constrânge pe nimeni, dar dacă voiește și noi nu voim, mântuirea noastră este cu neputință ”.
Astfel lucrarea Duhului și a harului duce spre iubire, care trezește și iubirea celorlalți prin harul Lui.
Harul, harismele și darurile Sf. Duh.
Ca energie dumnezeiască ce se revarsă prin Duhul Sfânt asupra oamenilor, harul divin este unul după
natura sa, dar se deosebește după lucrările și efectele asupra celor ce îl primesc. Sf. Ap. Pavel spune: „Darurile
sunt felurite, dar Duhul e Același...”.
Duhul nu numai că împarte diferite daruri în Biserică, e și prezent în fiecare, întreg, lucrător cu celelalte
daruri, Prin „dar” Duhul unește pe om cu altul, mai mulți întreolaltă , căci El e Duhul tuturor , Duhul
comuniunii, prezent în fiecare mădular în parte în Biserica lui Hristos.
Sf. Vasile cel Mare: „Duhul Sfânt este numit legătura celor ce se sfințesc” – legătură de iubire și izvor
viu care crește în unitate darurile tuturor mădularelor.
Pnevmatizarea omului constă în lucrarea Duhului care dezvoltă pe fiecare în ceea ce are specific prin
creație, care ajută la dezvoltarea mădularului al Tatălui.
De aceea nu e greșit să i se atribuie darurile Însuși Sf. Duh. Totuși „darul” nu e doar o lucrare a Duhului
ci și efectul acestei lucrări în firea omului. Sf. Ap. Pavel vorbește de un amestec când de daruri, când de lucrări
a Duhului încât nu se poate despărți între „lucrare”„conlucrare”și „efect”.
Când un dar sau altul a sporit considerabil el devine harismă ( o pnevmatizare foarte accentuată în om)
în care spiritul uman e umplut de Sf. Duh și prin unitatea Bisericii care accentuează viața și lumina
dumnezeiască.

36
Alții consideră că harismele sunt daruri minunate ale Duhului Sfânt, cum ar fi: harisma proorociei, a
facerii de minuni, a vindecărilor, etc.
Sfânta Scriptură vorbește despre cele 7 daruri ale Sf. Duh numite și „duhuri”. Acestea se dau și noului
botezat, care i se dă harul îndreptării prin Taina Botezului, în vederea câștigării virtuților.
Numărul șapte e semnul unei „plenitudini harismatice” pe care o exprimă acest număr, deoarece
proorocul Isaia vorbește despre ele că se vor pogorâ asupra mlădiței care va răsări din grădina lui Iesei
(Hristos). După Isaia 11, 2-3 ele sunt următoarele: al înțelepciunii, înțelegerii, sfatului, puterii, cunoștinței,
bunei credințe (evlaviei) și temerii de Dumnezeu.
Teologia Ort. afirmă că acestea (daruri) se revarsă asupra creștinului nou- botezat prin Taina
Mirungerii, pentru că ea este cea care repune „pecetea darului Sf. Duh”.

Raportul dintre natură și har d.p.d.v ortodox:


Vorbind despre natura omului renăscut prin har Sf. Părinți spun că harul e legat indisolubil de libertatea
omului. De aceea Sf. Maxim Mărturisitorul spune: „Omul are două aripi: harul și libertatea”.
Sf. Pavel spune: „Dar cu harul lui Dumnzeu sunt ceea ce sunt și harul Lui care este în mine, n-a fost în
zadar, căci m-am ostenit mai mult decât toți, dar nu eu, ci harul lui Dumnezeu care e în mine” (I Cor.15,10)
Pentru a exprima lucrarea Duhului în om Sf.Părinți folosesc diferire metafore și analogii: suflare,
flacără, căldură, aromă, etc.
Astfel din punct de vedere ortodox harul restaurează adevărata libertate, căci precum spune Sf. Pavel:
„Căci voi ați fost chemați la libertate fraților, nu numai să vă folosiți de libertatea voastră pentru a sluji
trupului, ci să slujiți unii altora prin dragoste (Galateni 5,13)”
În concluzie starea de mântuire este obținută prin fapte și prin daruri în Biserică, prin sălășluirea
Duhului în lume în Sf. Taine și în legătura sfințitoare oferită omului între el și Dumnezeu.

Sfânta Biserică
1. Întemeierea Bisericii
Întemeierea Bisericii stă în strânsă legătură cu Întemeierea Împărăției lui Dumnezeu pe pământ. Prin
Întrupare, Răstignire, Înviere și Înălțare, Hristos pune temelia Bisericii în trupul Său.
Mântuitorul Hristos vorbește clar despre Biserica care o va întemeia în chip nevăzut prin jertfa de pe
cruce: „... pe această piatră voi zidi Biserica mea și porțile iadului nu o va birui” (Mt. 16,18), actul ei de
întemeiere fiind jertfa de pe cruce „Drept aceea, luați aminte de voi și de toată turma, în care Duhul Sfânt v-a

37
pus pe voi episcopi, ca să păstoriți, Biserica lui Dumnezeu, pe care o câștigat-o cu scump sângele Său” (Fap.
Ap. 20,28)
Coborârea Duhului la Cincizecime i-a pregătit pe Apostoli ca să fie organe ale lucrării lui Hristos
mântuitoare și pietre de temelie ale Bisericii. Aceștia , după porunca lui Hristos au fost îndemnați prin:
„Mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sf. Duh” (Mt. 28,19)
Duhul ipostatic Se coboară în chip de limbi de foc împărțite peste toți Apostolii, arătând voința lui
Hristos de a întemeia Biserica Lui. Apostolii au întemeiat în diferite regiuni Biserici locale, ei fiind
colaboratori ai Domnului și iconomi ai tainelor lui Dumnezeu, iar pe Hristos drept întemeietorul Bisericii și
piatra din capul unghiului.
Odată cu întemeierea ei, mântuirea se poate realiza, iar întreita slujire a Sa se face: învățătoresc,
arhieresc și împărătesc propovăduind adevărul Evangheliei neschimbat și nealterat, prin Sf. Taine.
Ființa Bisericii este constituită dintr-o singură Biserică și un singur Dumnezeu.
Ființa sa reiese din următoarele formulări:
1. Își are temei în Sf. Treime
Ioan 17, 21: „ca toate să fie una, după cum Tu Părinte întru Mine și Eu întru Tine”â Biserica este
organismul teandric în care viața umană se unește cu cea divină, imitându-o pe aceasta, după modelul arătat de
Dumnezeu
2. Există temeiul natural- omenesc al comuniunii bisericești, în care este un reflex al acesteia, în care
omul purtător de Chip a lui Dumnezeu, are din creație teama de singurătate, năzuind din firea sa, creată de
Dumnezeu, spre comuniune, astfel nesimțindu-se înteg. Dumnezeu l-a creat pe Adam „dual”, „bărbat și
femeie” purtători ai Chipului . Comunicarea umană ca neam mântuit de Biserică.
3. Teandrea ființială bisericească se constituie din întâlnirea și unirea tainică a naturalului cu
supranaturalul, mai întâi Întrupare, apoi Înviere asigurată comunității la Cincizecime, născută din lucrarea
harului asupra celor ce se botează, acesta e începutul Bisericii „ nici porțile iadului nu o vor birui” (Mt. 16,18)
4. Existența păcătoșilor în Biserică nu pot afecta sfințenia Bisericii, care rămâne fără pată, după cum
nici un membru al ei care pretinde că e fără de păcat căci: „dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi și
adevărul nu e întru noi” (Ioan 1,8)
5. Biserica e și instituție, dar nu doar în așezământ juridic de reglementare a raporturilor dintre
membrii ei, deoarece ea își are normele de viață de la Dumnezeu, avându-l temei instituțional pe Hristos:
„Calea, Adevărul și Viața” (In 14,6)

38
6. Biserica are aspect văzut și nevăzut. Nevăzut e Capul ei, Hristos, precum harul sfințitor și
mântuitor, în Duhul Sf. Bis. e văzută prin ierarhia păstrătoare și propovăduitoare a lui Hristos și
administratoare a Sf. Taine.
7. De ființa Bisericii ține infailibilitatea, care înseamnă independeța ei față de greșeală, neputința de a
greși, nedespărțită de Capul ei, Hristos. În biserică se află „Duhul Adevărului” care învață „tot adevărul”,
„Biserica Dumnezeului Celui viu, stâlp și temelie a adevărului” (I Tim. 3,15)
8. Biserica odată întemeiată rămâne pentru totdeauna, e o Biseică luptătoare deoarece luptă cu ispitele
și păcatele vieții, iar această luptă o face Biserică triumfătoare care face loc vieții dumnezeiești pe pământ prin
intonarea rugăciunilor către Hristos, îngeri, etc.
9. Privită astfel, ea are două aspecte (Biserica), interior și exterior, care se întrepătrund, arătând
permanența ei veșnicie, puterea ei mântuitoare, sfințitoare și caracterul ei inafailibil. În afara Bisericii nu există
mântuire!
Fap. Ap. 1,14: „ Toți aceștia, într-un cuget, stăruiau în rugăciune împreună cu femeile și cu Maria,
mama lui Iisus și cu frații lui”.
2. Însușirile Bisericii:
Simbolul de credință niceo- constantinopolitan înfățișează Biserica drept una, sfântă, sobornicească,
apostolească. Cele patru însușiri sau atribute ale Bisericii sunt:
1. Unitatea;
2. Sfințenia;
3. Sobornicitatea sau universalitatea;
4. Apostolicitatea.
1. Unitatea- Biserica e una și unică, anume Biserica lui Hristos, „Pe această piatră voi zidi Biserica
mea” (Matei 16,18). Unde este Hristos e unitate, căci unde e Hristos e iubirea care vrea Să-i îmbrățișeze pe toți
în Sine și să-i înfățișeze Tatălui, cum spune și Sf. Maxim Mărturisitorul „Toți suntem chemați să ne adunăm în
El ca membrele trupului cu capul”.
Unitatea ființială a Bisericii este o extensiune a unității dumnezeiești: „Este un singur trup și un singur
Duh, precum și chemați ați fost într-o nădejde; este un Domn, o credință, un botez, un Dumnezeu și Tatăl
tuturor, care este peste toate și în voi toți” (Efeseni 4, 4-6)
Unitatea Bisericii se exprimă prin credință ce presupune mărturisirea aceleiași învățături de toți cred. Și
toate Bisericile locale, indiferent de loc sau timp. Se manifestă ca unitară armonizând unitar, viața creștină în

39
sentimentul de trăire în comuniune a tuturor membrilor , după aceleași norme sfințitoare, tradiții și bunuri
spirituale.
Cel care a fundamentat unitatea sobornicească a Bisericii din punct de vedere teologic a fost Sf. Vasile
cel Mare- „Despre Sf. Duh”, „Duhul Sfânt este întreg în fiecare parte în întreg pretutindeni”.
Sf. Taine unesc omul treptat cu Hristos afându-se în unitatea Bisericii.
Biserica Ortodoxă arată puterea mântuitoare a lui Hristos în Biserică prin: „Unitatea Bisericii constă și
în unitatea ei în Taine și în vestirea ei cu o ierarhie săvârșitoare a tuturor Tainelor, fără diferențieri și
propovăduitoare a aceleiași credințe dogmatice. Acestea formează un tot.”
Biserica Ortodoxă, dreptmăritoare este unica, una și unitară păstrătoare a adevărului revelat, nealterat
fără coborâșuri și omisuri.
2.Sfințenia
Hristos cel jertfit este sursa sfințeniei Bisericii prin Duhul , care împărtășește credinței harul sfințitor.
Biserica ajută poporul în sfințire și creștere, ducându-l spre mântuire. Ea sfințește prin Sf. Taine, prin puterea
harului sfințitor. Biserica e sfântă, deoarece Capul ei e sfânt, Sf. Duh e sfânt Cel care se sălășluiește în ea.
Păcătoșii din Biserică nu pătează și afectează sfințenia Biserică. Astfel Nicolae Cabasila spune: „Pentru a ne
uni cu Hristos va trebui să trecem prin toate câte a trecut El. Să suferim și să răbdăm toate câte a răbdat și a
suferit El pentru noi.” Astfel Biserica este în același timp câmpul de acțiune a Sf. Duh. Sf. Duh lucrează
extinderea lui Hristos în noi și în același timp prezența lui în stare de înviere, care se face numai în Biserică.
Membrii Bisericii sunt sfințiți în Biserică prin harul Botezului: „ Mergând învățați toate neamurile, ...
botezându-le...”
Sfințenia înalță în virtute ajutând în deprinderea aspectelor duhovnicești: smerenie, bunătate, înfrânare,
înțelepciuni etc. Deci, Biserica e laboratul în care Duhul lui Hristos ne face sfinți, deci are caracter dinamic de
la Cincizecime, punctul de plecare a sfințeniei până în zilele noastre fapt ce ne ajută în curățirea păcatului
strămoșesc căci „ legea duhului m-a slobozit pe mine de legea păcatului și a morții” (Romani 8,2)
3. Sobornicitatea generală a Bisericii sau universalitatea
Această însușire arată universalitatea. Biserica Ortodoxă afirmă că nu există unitate fără diversitate și
nici diversitate fără unitate. Caracteristica ei e viața Sf. Treimi sau comuniunea trinitară.
Sobornicitatea bisericii are două aspecte: extensiv și intensiv. Cel extensiv exprimă prezența spațială a
Bisericii pe întreaga întindere a lumii, în contrast cu sinagoga iudaică, mărginită de un singur popor.

40
Cel intensiv, arată conținutul ortodox de valoare universală al vieții Bisericii, puterea interioară a
Bisericii de astăzi neatinsă unitatea de învățătură, cult și conducere, în comunitățile creștine din diferite
Biserici regionale sau locale. Aceasta e în opoziție cu schisma, care desprte Biserica în comunități particulare.
Astfel sobornicitatea Bisericii exprimă comuniunea frățească a tuturor în Hristos. În Simbolul Credinței
se arată întregul care nu-și exprimă ființa prin împărțire. Astfel atributul de catolic sau sobornicesc arată Bis.
neschimbată din ființa ei, ce cuprinde în ea toate Bisericile de pe Pământ care mărturisesc aceeași credință,
cuprinde întreaga creștinătate. Astfel autoritatea supremă de conducere și în Bis. Ort. Naționale e soborul sau
sinodul respectându-se până astăzi principiul sobornicității sau sinodalității.
Sf. Vasile cel Mare afirmă direct că Duhul Sfânt „e întreg” în fiecare și e întreg pretutindeni. Sf, Ioan
Gură de Aur spune că : „unitatea lor se datorește faptului că săvârșesc o operă comună”.
Așadar, Biserica e întregimea, totul, plenitudinea pentru că are pe Hristos care e tot în toate.
Chiril al Ierusalimului: „Biserica Ortodoxă are toată putința rodirii celei drepte spre desăvârșirea
credincioșilor”.
4. Apostolicitatea
Prin apostolicitate Biserica se afirmă ca fiind întemeiată de Hristos și așezată pe temelia Apostolilor, El
fiind piatra cea din capul unghiului căci Biserica e zidită: „pe temelia Ap. Și a proorocilor, piatra cea din capul
unghiului fiind Însuși Iisus Hristos” (Ef. 2,20). Apostolii au fost martorii Domnului, partcipanți la faptele Sale:
„Fraților, stați neclintiți și țineți predaniile pe care le-ați învățat, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră” (II
Tes 2,15) și „Mergând, învățați toate neamurile, botezându-le... învățându-le să păzească toate câte v-am
poruncit vouă” (Mt. 28, 19-20)
Ignatie al Antiohiei spune: „Hristos a transmis Apostolilor toate câte le-a auzit de la Tatăl”.
Pavel se credea pe sine <<„slujitor”, „frate” și împreună lucrător nevrând să stăpânească asupra
credinței creștinilor>>.
Apostolicitatea Bisericii se manifestă și în succesiunea apostolică neîntreruptă a ierarhiei bisericii
potrivit căreia harul episcopatului se transmite neîntrerupt de la Apostoli prin șirul de episcopi de-a lungul
timpurilor.
Origen arată că episcopul nu trebuie să uite niciodată, că cel ce e chemat la episcopat nu e chemat la
domnie, ci la slujirea întregii Biserici.
Așadar Biserica ne transmite pe Hristos prin intermediul preoților, episcopilor, arhiereilor care- L
mărturisesc și cred în El și în puterea de mântuire a Lui!

41
Revelaţia dumnezeiască
1. Revelaţia naturală şi supranaturală;
2. Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie – căi de transmitere a Revelaţiei (fără deosebiri
interconfesionale).

Revelaţia naturală şi supranaturală


− revelaţia – este acţiunea prin care Dumnezeu descoperă oamenilor voinţa şi planurile Sale în legătură
cu lumea şi cu oamenii. (lat. Revelo, revelatio â a descoperi, descoperire);
− prin revelaţie Dumnezeu se coboară la om, împărtăşindu-i acestuia, pe măsura înţelegerii lui,
cunoştinţe despre Sine, despre voinţa şi planurile sale;
− scopul revelaţiei – este de a-l ajuta pe om să îndeplinească scopul ultim al vieţii sale (dobândirea
fericirii veşnice) aşa cum rezultă din textul următor: „Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine,
singurul şi adevăratul Dumnezeu şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis.” (Ioan XVII,3).
Revelaţia naturală:
− omul descoperă adevărurile despre Dumnezeu din observarea vieţii interioare proprii, din ceea ce
vedem că se petrece în societate, în istorie şi în lume, lucruri care ne dovedesc că toate aceste realităţi nu pot fi
produsul întâmplării, nu pot exista de la sine, nu se petrec oricum, ci se desfăşoară după anumite legi, ce sunt
opera unei fiinţe superioare omului;
− este insuficientă deoarece ea ne oferă doar date despre existenţa lui Dumnezeu;
− texte scripturistice:
⇒ Psalm XVIII,1: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria.”
⇒ Romani I,19-20: „Pentru că ceea ce este cunoscut despre Dumnezeu este vădit între ei, căci
Dumnezeu le-a arătat lor. Într-adevăr, însuşirile Lui cele nevăzute, puterea Lui cea veşnică şi dumnezeirea Lui
se văd, prin cugetare, din făpturi, de la zidirea lumii...”

42
Revelaţia supranaturală:
− este aceea în care Dumnezeu se face cunoscut prin mijloace mai presus de fire şi nu poate fi primită şi
înţeleasă decât prin credinţă;
− este externă când vine direct de la Dumnezeu sau prin organele Sale (îngeri prooroci etc.) şi este
însoţită de semne externe (minuni sau profeţii);
− este internă când se produce în sufletul celui căruia Dumnezeu i se adresează luminându-i mintea şi
împărtăşindu-i acestuia cunoştinţe, sentimente şi îndemnuri pe care altfel nu le-ar fi avut.
− texte scripturistice:
⇒ Evrei I,1-2: „După ce Dumnezeu odinioară, în multe rânduri şi în multe chipuri a vorbit părinţilor
noştri prin prooroci, în zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul ...”
− revelaţia este posibilă deoarece nu contrazice nici fiinţa divină (pe Dumnezeu), ca autor al ei şi nici
pe om, ca primitor al acesteia şi al adevărurilor descoperite.

Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie


– căi de transmitere a revelaţiei –
Sfânta Scriptură (grec. βίβλίον, βίβλία â carte, cărţi)
− este o colecţie de cărţi sfinte, scrise de prooroci, apostoli şi alţi oameni aleşi, sub inspiraţia Duhului
Sfânt şi cuprinde adevăruri de credinţă, norme de purtare şi relatări istorice, pe care Dumnezeu le-a descoperit
spre a fi scrise, păstrate şi transmise credincioşilor în scopul mântuirii;
− are două părţi:
⇒ Vechiul Testament – înfăţişează istoria revelaţiei de la Adam până la Hristos şi are 39 de cărţi
canonice, la care se adaugă 13 cărţi sau fragmente de cărţi necanonice (anaghinoscomena), dar bune de citit,
fiind ziditoare de suflet;
⇒ Noul Testament – cuprinde descoperirea dumnezeiască făcută de însuşi Fiul lui Dumnezeu şi
transmisă de Sfinţii Apostoli şi are 27 de cărţi canonice.
− texte scripturistice şi patristice – ce prezintă raportul dintre cele două Testamente:
⇒ Matei V,17 – „Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau prorocii; n-am venit să stric, ci să
împlinesc.”
⇒ Galateni III,24 – „Astfel că Legea ne-a fost călăuză spre Hristos, ca să ne îndreptăm prin credinţă.”
⇒ Fericitul Augustin – „Novum Testamentum in vetere latet, Vetus Testamentum in novo patet” (Noul
Testament în cel vechi se ascunde, vechiul testament în cel nou se deschide).

43
Inspiraţia Sfintei Scripturi:
− este acţiunea dumnezeiască asupra unui autor sfânt, prin care Dumnezeu îi luminează mintea acestuia
spre a cunoaşte şi înţelege cele descoperite, îl îndeamnă să scrie şi îl fereşte de greşeli în decursul scrisului;
− este rezultatul conlucrării dintre factorul divin şi uman;
− nu este dicteu verbal;
− se primeşte doar conţinutul de idei al revelaţiei;
− nu se anulează cugetarea, voinţa şi felul specific de redactare;
− are caracter real, dinamic, respectându-se personalitatea şi libertatea autorului.
− texte scripturistice:
⇒ Isaia VIII,1 – „Şi a zis Domnul către mine: „Ia o carte mare şi scrie deasupra ei cu slove omeneşti
...”
⇒ Ieremia II,1 – „Fost-a cuvântul Domnului către mine şi a zis ...”
⇒ II Timotei III,16 – „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos spre învăţătură, spre
mustrare, spre îndreptare, spre înţelepţirea cea întru dreptate.”

Lectura şi tâlcuirea Sfintei Scripturi:


− Biserica Ortodoxă recomandă citirea Sfintei Scripturi, însă interzice categoric tâlcuirea ei;
− texte scripturistice:
⇒ Faptele Apostolilor VIII,27-31 – „Cum aş putea să înţeleg de nu mă va călăuzi cineva” – răspunsul
dat de famen Apostolului Filip;
⇒ II Petru I,20-21 – „Acestea ştiind mai dinainte că nici o proorocie a Scripturii nu se tâlcuieşte după
socotinţa fiecăruia; pentru că proorocia nu s-a făcut din voia omului ...”
⇒ II Petru III,16 – „în toate epistolele sale (ale Sf. Ap. Pavel), sunt unele lucruri cu anevoie de înţeles,
pe care cei neştiutori şi neîntăriţi le răstălmăcesc, ca şi pe celelalte Scripturi, spre a lor pierzare.”
Sfânta Tradiţie:
− este cel de-al doilea izvor al revelaţiei dumnezeieşti, prin ea înţelegându-se totalitatea adevărurilor
revelate, care nu se cuprind în Sfânta Scriptură, ci au fost predate prin viu grai de către Mântuitorul şi Sfinţii
Apostoli, fiind consemnate ulterior în scris şi păstrate de către Biserică până în zilele noastre;
− se deosebeşte de tradiţia în sens profan, care reprezintă totalitatea învăţăturilor, datinilor, practicilor,
creaţiilor spirituale şi materiale ale unui popor, moştenite de la o generaţie la alta;
− trebuie precizat că:

44
⇒ modul de propovăduire al Mântuitorului şi al Sfinţilor Apostoli a fost
predica orală;
⇒ Mântuitorul nu a lăsat nimic scris, iar cât priveşte scrierile rămase de la apostolii, care au scris, sau
de la ucenicii acestora (ce constituie Noul Testament) sunt scrise mai mult ocazional, spre a răspunde nevoilor
celor cărora le-au fost adresate, majoritatea lor fiind legate de anumite situaţii şi împrejurări locale.
− este completitivă şi explicativă:
⇒ exemplu de tradiţie completitivă – cele nouă cete îngereşti, numirile şi ordinea lor ierarhică, diverse
ierurgii în legătură cu sfintele Taine: împărtăşirea copiilor îndată după Botez, invocarea sfinţilor; cinstirea
icoanelor şi moaştelor;
⇒ exemple de tradiţie explicativă – colegialitatea apostolică; ierarhia bisericească sacramentală; naşii la
botez şi la nuntă; ritualul săvârşirii Tainelor; înţelegerea Sf. Scripturi în lumina învăţăturii Sf. Părinţi.
Aspectele Tradiţiei:
− statornic – Biserica recunoaşte fondul tradiţiei dumnezeieşti apostolice preluate de ea; este delimitat
în timp – de la Cincizecime şi până la moartea ultimului Apostol (anul 100), fiind apoi fixată în scris de
Biserică, în perioada sinoadelor ecumenice (325-787);
− dinamic – prin care Biserica dezvoltă continuu tradiţia apostolică, după nevoile lăuntrice şi
exterioare, ca răspuns la problemele fiecărei epoci; nu este delimitat în timp, întrucât Biserica călăuzită de
Duhul Sfânt, răspunde mereu tuturor problemelor din fiecare epocă, stând ferm în tradiţia apostolică.
Monumentele sau documentele Sfintei Tradiţii:
− hotărârile sinoadelor ecumenice şi particulare, definiţiile lor dogmatice, vechile simboluri şi
mărturisiri de credinţă, canoanele apostolice, canoanele Sfinţilor Părinţi;
− viaţa bisericească oglindită în datinile, obiceiurile şi practicile sale;
− cultul divin oglindit în cărţile de cult;
− scrieri ale Sfinţilor Părinţi;
− monumente de artă bisericească;
− mărturisirile de credinţă mai noi, catehisme şi alte lucrări în care se oglindeşte tradiţia din biserică.
Criteriile Sfintei Tradiţii:
− ceea ce se găseşte în tradiţie:
⇒ să fi fost crezut totdeauna în Biserică, începând cu Biserica veche;
⇒ să fie crezut în toate bisericile creştine de pretutindeni;
⇒ să fie la fel consemnat de către Părinţii şi Scriitorii bisericeşti, de cea mai

45
mare parte din ei.
− texte scripturistice şi patristice:
⇒ Ioan XXI,25 – „sunt şi alte multe lucruri pe care le-a făcut Iisus şi care, dacă s-ar fi scris cu de-
amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar cuprinde cărţile ce s-ar fi scris.”;
⇒ Ioan XX,30 – „şi alte minuni a făcut Iisus înaintea ucenicilor Săi, care nu sunt scrise în cartea
aceasta.”;
⇒ Matei XXVIII,19-20 – „mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al
Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă ...”;
⇒ II Ioan 12 – „Multe având a vă scrie, n-am voit să le scriu pe hârtie şi cu cerneală, ci nădăjduiesc să
vin la voi şi să vorbesc gură către gură ...”;
⇒ II Tesaloniceni II,15 – „Deci, dar, fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat, fie
prin cuvânt, fie prin epistola noastră.”;
⇒ Faptele Apostolilor XX,31 – „Drept aceea, privegheaţi, aducându-vă aminte că, timp de trei ani, n-
am încetat noaptea şi ziua să vă îndemn, cu lacrimi, pe fiecare dintre voi.”;
⇒ Sf. Vasile cel Mare – „Din dogmele şi practicile ţinute de Biserică, pe unele le avem în învăţătura
scrisă, iar pe altele le-am primit din tradiţia Apostolilor. Şi unele şi altele au aceeaşi putere.”;
⇒ Sf. Ioan Hrisostom (Gură de Aur) – „Este evident că Apostolii n-au predat toate prin scrisori, ci
multe fără scrisori, dar şi acestea sunt vrednice de credinţă.” - Dumitru Stăniloae – Teologie dogmatică
ortodoxă:
− „Revelaţia supranaturală nu e decât încorporarea celei naturale în persoane şi acţiuni istorice.” (Sf.
Maxim Mărturisitorul – Ambigua);
− Sfânta Scriptură – este expresia scrisă a revelaţiei, împlinite în Hristos;
− în oceanul de înţelesuri ale Duhului de dincolo de literă, nu se poate vâsli decât în chip rătăcitor, fără
călăuzirea aceluiaşi Duh, Care transmite înţelegerea lor în Biserică, de la generaţie la generaţie;
− „E nevoie de multă ştiinţă (duhovnicească) pentru ca, înlăturând mai întâi cu grijă vălurile literelor,
care acoperă cuvântul, să putem privi cu mintea dezvăluită pe Cuvântul însuşi, stând de Sine şi arătând în Sine
limpede pe Tatăl, atâta cât e cu putinţă oamenilor.” (Sf. Maxim Mărturisitorul – Capete gnostice);
− „Sfânta Scriptură este o constelaţie veşnică, care străluceşte deasupra noastră în ceruri, pe când noi ne
mişcăm pe marea vieţii omeneşti şi contemplăm această constelaţie, care nu se schimbă niciodată.” (S.
Bulgakov);
− Sfânta Tradiţie – este permanentizarea dialogului Bisericii cu Hristos;

46
II. Dumnezeu Creatorul
3. Crearea lumii nevăzute;
4. Crearea lumii văzute:
⇒ Referatul biblic despre crearea lumii;
⇒ Crearea omului (Natura omului; Nemurirea sufletului; Omul ca protopărinte).
Crearea lumii nevăzute
− cu toate că la actul creaţiei au participat toate cele trei persoane ale Sfintei Treimi („Să facem om
după chipul şi asemănarea noastră” Facere I,26), însuşirea specială de creator revine Tatălui;
− prin lume nevăzută înţelegem lumea îngerilor (grec. αγγελος â sol, crainic, vestitor);
− îngerii sunt fiinţe spirituale, personale, mărginite, dar superioare omului, create de Dumnezeu spre a-i
fi „duhuri slujitoare”.
Originea îngerilor:
− sunt creaţii ale lui Dumnezeu, din nimic, fără să fie însă emanaţii ale divinităţii sau creaţi de acesta
dintr-o materie preexistentă (cum susţineau gnosticii);
− texte scripturistice şi patristice:
⇒ Facere I,1: „La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul” – prin cer înţelegându-se lumea
îngerilor;
⇒ Iov XXXVIII,7: „Când s-au făcut stelele lăudatu-Mau cu glas mare toţi îngerii Mei”;
⇒ Sf. Ioan Damaschin: „Se şi cădea să fie făcută mai întâi firea raţională, după aceea cea simţuală şi la
urmă cea mixtă, adică omul”.
Natura şi funcţiunea îngerilor:
− natură spirituală, conform textelor de la Psalmi 103,5: „Cel ce faci pe îngerii Tăi duhuri şi pe slugile
Tale pară de foc” şi Evrei I,14: „Au nu toţi sunt duhuri slujitoare, trimise ca să slujească, pentru cei ce vor fi
moştenitorii mântuirii?”;
− au raţiune, simţire şi voinţă şi văd faţa lui Dumnezeu, împlinesc voia Lui, se bucură pentru
întoarcerea păcătoşilor;
− slujesc ca mijlocitori între oameni şi Dumnezeu;
− scopul creării îngerilor este preamărirea lui Dumnezeu şi împlinirea voii Sale şi în acelaşi timp
propria fericire.

Numărul şi ierarhia îngerilor:

47
− numărul lor este infinit, Sfânta Scriptură vorbindu-ne despre tabere, zeci de mii, cete şi legiuni de
îngeri;
− se împart în nouă cete, grupaţi în trei triade sau clase (cf. Sf. Dionisie –Despre ierarhia cerească):
1. Scaunele, Heruvimii şi Serafimii;
2. Domniile, Stăpâniile şi Puterile;
3. Începătoriile, Arhanghelii şi Îngerii.

Starea morală a îngerilor:


− ca fiinţa spirituale, înzestrate cu libertate, aveau posibilitatea să progreseze în perfecţiune şi virtute,
dar în acelaşi timp aveau şi libertatea de a păcătui;
Îngerii cei răi sau diavolii:
− sunt fiinţe personale şi reale, ca şi îngerii buni;
− pot ispiti pe orice om, fiind însă creatură puterea lor este mărginită, fapt pentru care el nu poate sili
sau constrânge pe om la păcat;
⇒ I Petru V,8: „Diavolul umblă răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită”.
Cinstirea îngerilor:
− Biserica a învăţat că li se cuvine un cult de venerare, asemenea sfinţilor;
− îi cinstim deoarece sunt mijlocitori între Dumnezeu şi oameni şi în acelaşi timp împreună rugători cu
noi către Dumnezeu.
Crearea lumii văzute
− lumea văzută este lumea care cade sub simţurile omului, ea cuprinzând întregul univers, inclusiv
omul, care nu poate fi despărţit de natură;
− a fost creată din nimic, aşa cum aflăm din textul de la Psalmi 148,5: „El a zis şi s-a făcut, El a
poruncit şi s-a zidit”;
− are un început şi un sfârşit, asemenea omului;
− scopul creaţiei este ca întreaga făptură să ajungă la o comuniune deplină cu Dumnezeu – „Lumea a
fost făcută pentru om, iar omul pentru Dumnezeu” (Sf. Ioan Damaschin).

1. Referatul biblic despre crearea lumii văzute în şase zile (Hexaimeron):


1. materia (pământul) şi lumina – pământul având formă nedefinită;

48
2. bolta cerească (tăria) – a despărţit apele de sus de cele de jos, începând organizarea materiei, pentru a
crea condiţiile necesare vieţii;
3. a despărţit apele de uscat, apărând uscatul şi oceanele şi plantele;
4. luminătorii mari (soarele şi luna) şi luminătorii mici (stelele);
5. vieţuitoarele din apă şi păsările cerului;
6. animalele terestre şi omul.
2. Crearea omului (antropologia creştină):
− se află la întretăierea lumii materiale cu cele spirituale, constituind o împreunare a acestora;
Originea omului:
− este la Dumnezeu, care L-a creat ca urmare a planului şi sfatului treimic, prin lucrarea nemijlocită a
lui Dumnezeu, din pământ, după „chipul şi asemănarea lui Dumnezeu” (Facere I,26-27);
⇒ Sf. Ioan Damaschin: „Dumnezeu îl creează pe om cu mâinile Sale din natura văzută şi nevăzută,
după chipul şi asemănarea Sa. A făcut trupul din pământ, iar suflet raţional şi gânditor i-a dat prin suflarea Sa
proprie”.
Natura omului:
− este constituit din două elemente deosebite:
⇒ trup material, muritor;
⇒ suflet spiritual nemuritor, creat de Dumnezeu;
− trupul a fost făcut „să se întoarcă în pământ cum a fost, iar sufletul să se
întoarcă la Dumnezeu, Care l-a dat.” (Ecclesiastul XII,7);
− învăţătura despre trup şi suflet se numeşte dihotomism sau dualism antropologic.

Omul ca protopărinte:
− Biserica, bazându-se pe revelaţie, învaţă că omul descinde din unica pereche a primilor oameni,
Adam şi Eva;
− omenirea formează o unitate de origine şi fiinţială, Adam fiind „părintele neamului omenesc”
(Înţelepciunea lui Solomon X,1), Eva „mama tuturor celor vii” (Facere III,20) şi din ei „a răsărit neamul
omenesc” (Tobit VIII,6);
− concepţia monogenistă este importantă, fiindcă unitatea de origine şi fiinţială constituie condiţia de
bază a mântuirii, datorându-i-se putinţa de înţelegere a universalităţii păcatului strămoşesc şi a universalităţii
mântuirii în Iisus Hristos.

49
Nemurirea sufletului:
− înţelegem nedescompunerea substanţei spirituale simple (sufletul), care nu moare, iar la despărţirea
de trup continuă să-şi trăiască viaţa proprie dincolo, într-o altă lume, păstrându-şi facultăţile sale superioare,
identitatea sa, amintindu-şi trecutul său şi sentimentul responsabilităţii sale;
− argumente:
1. ontologic – se bazează aprioric pe însăşi natura spirituală, simplă a sufletului omenesc; este întâlnit la
Pitagora şi Platon;
2. teleologic – porneşte de la raţionamentul care se bazează pe aspiraţiile infinite ale sufletului
omenesc, ce tinde necontenit spre realizarea perfecţiunii morale şi spirituale şi spre atingerea fericirii, deşi
acestea nu pot fi satisfăcute deplin în viaţa pământească;
3. moral – porneşte de la existenţa şi necesitatea respectării ordinii morale;
4. istoric – se bazează pe credinţa universală, din toate locurile şi timpurile, în nemurire; Aristotel
spunea „Ceea ce toţi oamenii ţin instinctiv ca adevărat, este un adevăr natural”;
5. teologic – se bazează pe ideea că sufletul este o substanţă spirituală, simplă, deci indestructibilă,
revelaţia divină confirmând acest lucru şi precizează sensul adevărat al nemuririi sufletului.
− texte scripturistice şi patristice – ce afirmă existenţa şi lucrarea sufletelor după moarte:
⇒ II Corinteni V,6-8: „Ştiind că, petrecând în trup, suntem departe de Domnul, avem încredere şi voim
mai bine să plecăm din trup şi să petrecem la Domnul”;
⇒ Luca XVI,19-31 – în pilda bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr, se vede că aceştia vieţuiesc
după moarte, cu sufletul, şi înainte de învierea trupurilor;
⇒ Atenagora Atenianul : „Dumnezeu nu ne-a făcut ca pe nişte oi sau ca pe nişte vite, ca să pierim şi să
dispărem apoi fără urmă…”;
⇒ Sf. Maxim Mărturisitorul : - spune că sufletul este raţional şi cugetător în sine, prin firea sa şi nu din
pricina trupului, fiind de sine subzistent şi prin aceasta nemuritor; „Deci sufletul existând pururea, cugetă şi
raţionează şi prin sine, şi cu trupul, pentru sine şi pentru fiinţa sa.”

Teorii cu privire la transmiterea sufletului:


− preexistenţialismul – susţinut de Origen, susţine că sufletele au fost create toate deodată, la începutul
creaţiei lumii şi păcătuind în acea stare, au fost puse în trupuri, ca pedeapsă în vederea curăţirii prin suferinţă în
trup;

50
− traducianismul – reprezentat de Tertulian, încearcă să explice originea sufletelor prin asemănare cu
originea trupurilor, adică susţine că sufletele urmaşilor s-ar desprinde din sufletele părinţilor;
− creaţionismul – este susţinut de majoritatea sfinţilor părinţi şi învaţă că sufletul este de la Dumnezeu
prin creaţie nemijlocită, dat atunci când se formează trupul şi este în stare să-l primească, devenindu-i astfel
principiu de viaţă.
II. Dumnezeu unul în fiinţă
5. Cunoaşterea lui Dumnezeu: catafatică, apofatică, cunoaşterea lui
Dumnezeu în împrejurările concrete ale vieţii;
6. Atributele naturale ale lui Dumnezeu;
7. Atributele – intelectuale şi morale ale lui Dumnezeu;
8. Dogma Sfintei Treimi:
⇒ persoanele Sfintei Treimi;
⇒ perihoreză şi apropiere.

Cunoaşterea lui Dumnezeu


a. Catafatică şi apofatică:
− după forma de exprimare a cunoaşterii noastre despre Dumnezeu, aceasta poate fi catafatică
(afirmativă) şi apofatică (negativă), acestea fiind căi de cunoaştere religioasă şi forme de exprimare a acestei
cunoaşteri;
− catafatică – (grec. καταφατικος â afirmativ) reprezintă afirmarea adevărurilor, a tuturor calităţilor şi
elementelor constitutive, la superlativul absolut al fiinţei dumnezeieşti;
− apofatică – (grec. αποφατικος â negativ) se caracterizează prin negarea oricărei imperfecţiuni în
Dumnezeu, ceea ce înseamnă afirmarea tuturor perfecţiunilor în El, deşi în transcendenţa fiinţei Sale personale,
Dumnezeu rămâne necunoscut şi necuprins;
− afirmând tot ceea ce nu este Dumnezeu spunem mai mult despre El, despre misterul Său inefabil,
decât se spune în concepte şi noţiuni afirmative;
− misterul fiinţei dumnezeieşti transcende atât catafatismul cât şi apofatismul, rămânând în sine
incognoscibil, incomprehensibil şi inaccesibil, de neajuns la El prin puterea proprie;
− cea mai înaltă şi mai cuprinzătoare cunoaştere a lui Dumnezeu este cea prin credinţa încălzită de
iubire, coroana virtuţilor (cf. I Corinteni XIII,13), fiindcă „iubirea este de la Dumnezeu şi oricine iubeşte este

51
născut din Dumnezeu şi-l cunoaşte pe Dumnezeu. Cel ce nu iubeşte nu-l cunoaşte pe Dumnezeu” (I Ioan IV,7-
8).
b. În împrejurările concrete ale vieţii:
− este o cunoaştere existenţială în raporturile Lui directe cu noi, când experimentăm caracterul Lui
personal şi marea Sa iubire, ca pe Creatorul, Proniatorul şi Mântuitorul nostru;
− este o cunoaştere care ne sensibilizează mai direct faţă de Dumnezeu şi care ne ajută la găsirea unui
drum propriu de desăvârşire, de manifestare a credinţei şi sporire a dragostei noastre faţă de El şi semeni;
− această cunoaştere este în acelaşi timp şi o cunoaştere a noastră înşine, a limitelor şi neputinţelor
noastre, de aceea necunoaşterea noastră este de fapt lipsă de smerenie, mândrie, nerecunoştinţă şi nemulţumire
faţă de El şi de semeni;
− Dumnezeu este cunoscut şi din solicitările semenilor noştri, deoarece în fiecare om ne întâmpină
Hristos, solicitându-ne sprijinul şi ajutorul; (cf. Matei XXV 35-45);
− texte scripturistice şi patristice:
⇒ Psalmi 119,1 – „Întru necazul meu către Domnul am strigat şi m-a auzit.”
⇒ Sf. Simeon Metafrastul – „Toate aceste întâmplări ţi s-au întâmplat din dreapta judecată şi poruncă a
Iubitorului de oameni Dumnezeu, pentru că te-ai arătat nerecunoscător faţă de El. Căci cele ce le-ai dat
Binefăcătorului tău acelea le-ai luat şi cu ce măsură ai măsurat, cu acea ţi se va măsura.”
⇒ Nicodim Aghioritul – „Dumnezeu foloseşte mijloace de constrângere şi smerire când omul începe a
se încrede în sine. Atunci îl aduce la cunoaşterea de sine. Uneori îngăduie ca omul să cadă în erori, mai mari
sau mai mici, în proporţie cu aprecierea ce o are despre sine, mai mare sau mai mică”;
⇒ Dumitru Stăniloae – „Cunoaşterea prin afirmaţii şi negaţii a lui Dumnezeu este mai mult o
cunoaştere intelectuală, iar în cunoaşterea apofatică, prin smerenie şi experienţă duhovnicească, fac progrese
oamenii îmbunătăţiţi, dar toţi credincioşii îl cunosc pe Dumnezeu în împrejurările concrete ale vieţii lor”.

Atributele naturale ale lui Dumnezeu


− sunt cele ce apar specifice naturii dumnezeieşti;
− pun în evidenţă unicitatea şi puterea lui Dumnezeu;
1. aseitatea – (lat. ens a se â existenţa de la sine) Dumnezeu nu este condiţionat de nimeni şi de nimic
exterior Lui, având cauza existenţei Sale în propria fiinţă;
⇒ Ieşire III,14-15 – „Eu sunt cel ce sunt ... Cel ce este, acesta este numele Meu pe veci.”;

52
⇒ Apocalipsă I,8; XXII,13 – „Eu sunt Alfa şi Omega, zice Domnul Dumnezeu, Cel ce este, Cel ce era
şi Cel ce vine, Atotţiitorul… Cel dintâi şi Cel de pe urmă, începutul şi sfârşitul.”;
⇒ Romani XI,36 – „Pentru că de la El şi prin El şi întru El sunt toate.”;
⇒ Sf. Ioan Damaschin – „Dintre toate numele care I se dau lui Dumnezeu, cel mai corespunzător pare
să fie Cel ce este, pentru că el cuprinde întreaga existenţă, ca o mare nemărginită şi nesfârşită.”
2. spiritualitatea – este însuşirea lui Dumnezeu de a fi duh, spirit, deci o formă de existenţă absolut
superioară materiei;
⇒ Ioan IV,3 – „Căci duh este Dumnezeu şi cei ce se închină Lui, trebuie să I se închine în duh şi în
adevăr.”
3. atotprezenţa sau omniprezenţa – este însuşirea în care se exprimă independenţa lui Dumnezeu în
raport cu spaţiul şi prezenţa Sa peste tot;
⇒ Isaia 66,1-2 – „Cerul este scaunul Meu şi pământul aşternut picioarelor Mele…”;
⇒ III Regi VIII,27 – „Cerul şi cerul cerurilor nu Te cuprind Doamne.”;
⇒ Psalmi 138,7-10 – „Unde mă voi duce de la Duhul Tău şi de la faţa Ta unde voi fugi? De mă voi sui
în cer, Tu acolo eşti; de mă voi pogorî la iad de faţă eşti; de voi lua aripile mele de dimineaţă şi mă voi aşeza la
marginile mării şi acolo mâna Ta mă va povăţui şi mă va ţine dreapta Ta.”
4. veşnicia – este însuşirea prin care se afirmă independenţa lui Dumnezeu faţă de timp sau orice altă
succesiune temporală;
⇒ Psalmi 89,2-4 –„Mai înainte de a se naşte munţii şi a se forma pământul şi lumea, din veşnicia
veşniciilor Tu eşti Dumnezeu.”;
⇒ II Petru III,8 – „O singură zi înaintea Domnului este o mie de ani şi o mie de ani ca o singură zi.”;
⇒ Apocalipsa I,4 –„Cel ce este şi Cel ce era şi Cel ce va să vină.”
5. neschimbabilitatea – exprimă permanenţa neîntreruptă, neschimbabilă şi veşnică a fiinţei şi
hotărârilor lui Dumnezeu, iar dacă apar schimbări în acţiunile divine exterioare din lume (ex. cele din iconomia
mântuirii) nu se referă la fiinţa divină ci la creaturi;
⇒ Iacov I,17 – „La Dumnezeu nu este schimbare, nici umbră de mutare”;
⇒ Psalmi 101, 26-28 –„Demult ai întemeiat Tu pământul şi cerurile sunt lucrul mâinilor Tale. Acelea
vor trece, iar Tu vei rămâne … Iar Tu acelaşi eşti şi anii Tăi nu se vor sfârşi.”.
6. atotputernicia – este atributul prin care se exprimă nemărginirea puterii Lui;
⇒ Facere XVIII,14 – „Este oare ceva cu neputinţă la Dumnezeu?”;
⇒ Luca I,37 – „La Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă.”;

53
⇒ Matei XIX,26 –„La Dumnezeu toate sunt cu putinţă.”;
⇒ Fericitul Augustin –„Dumnezeu este Dumnezeu prin puterea Lui”;
⇒ Sf. Ioan Damaschin –„Dumnezeu poate câte vrea, dar nu vrea câte poate, căci poate pierde lumea dar
nu vrea”.
7. unitatea – este atributul prin care se înţelege existenţa unică a fiinţei divine, căci logica respinge
existenţa mai multor dumnezei egali în stăpânire şi putere;
⇒ Ieşire XX,2-3 – „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, să nu ai alţi Dumnezei în afară de Mine”;
⇒ Ioan XVII,3 –„Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul şi adevăratul
Dumnezeu …”;
⇒ Tertulian –„Si Deus est, unicum sit necesse est… Deus si non unicus est, non est” (Dacă este
Dumnezeu, este necesar să fie unic. Dacă nu este unic, nu este);
⇒ Sf. Atanasie cel Mare –„Existenţa mai multor orânduitori ai lumii ar tulbura ordinea şi armonia
universului, căci fiecare ar guverna după placul său, luptându-se unul împotriva altuia.”

Atributele intelectuale ale lui Dumnezeu


− la baza lor stă caracterul personal al lui Dumnezeu ca fiinţă divină personală cu conştiinţă, cugetare şi
libertate de hotărâre;
1. atotştiinţa – este însuşirea lui Dumnezeu de a cunoaşte totul în mod desăvârşit, după cuprins fiind o
cunoaştere totală, în sensul că cunoaşte trecutul, prezentul şi viitorul, iar după formă este o cunoaştere
desăvârşită; faptul că cunoaşte dinainte un lucru nu înseamnă că El este şi cauza lui – „dar ceea ce vom face
noi nu-şi are cauza în Dumnezeu, ci în voinţa noastră liberă” (Sf. Ioan
Damaschin);
⇒ Iov XXVIII,24 –„El vede până la marginile pământului şi îmbrăţişează cu ochii tot ce se află sub
ceruri”;
⇒ I Ioan III,20 –„Dumnezeu ştie toate”.
2. atotînţelepciunea – este atributul prin care Dumnezeu cunoaşte cele mai potrivite mijloace pentru
atingerea scopurilor celor mai bune;
⇒ Ieremia X,12 – „Domnul a făcut cerul cu puterea Sa, a întărit lumea cu înţelepciunea Sa şi cu
priceperea Sa a întins cerurile”;
⇒ Psalmi 135,5 – „Dumnezeu a făcut cerurile cu înţelepciune …”

54
⇒ Psalmi 103,24 – Cât de minunate sunt lucrurile Tale,Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut …”
Atributele morale ale lui Dumnezeu
1. libertatea absolută – subînţeleasă în aseitatea lui Dumnezeu ca o formă de manifestare a
independenţei absolute dumnezeieşti este însuşirea prin care se afirmă absoluta neatârnare a lui Dumnezeu faţă
de orice motiv exterior Lui, în tot ce cugetă, voieşte sau lucrează, Dumnezeu determinându-se exclusiv de la
Sine şi prin Sine în toate lucrările Sale;
⇒ Psalmi 113,11 – „Dumnezeul nostru în cer şi pe pământ rânduieşte toate câte voieşte”.
2. sfinţenia absolută – este acordul desăvârşit al voinţei lui Dumnezeu cu fiinţa Lui, care este binele,
sfinţenia dumnezeiască, fiind sfinţenie fiinţială şi îl deosebeşte pe Dumnezeu de tot ceea ce nu este El;
⇒ Leviticul XI,44 – „Sfinţiţi-vă şi veţi fi sfinţi, că Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sfânt sunt”;
⇒ I Petru I,16 – „Scris este: Fiţi sfinţi, pentru că sfânt sunt Eu”;
⇒ Matei V,48 – „Fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru cel ceresc desăvârşit este”.
3. iubirea – este atributul prin care Dumnezeu îşi revarsă sub diferite forme bunătatea sa asupra
creaturilor, împărtăşindu-le bunuri de cea mai înaltă valoare; ea se manifestă între persoane şi este comuniune
de persoane;
⇒ I Ioan IV,8 – „Dumnezeu este iubire”;
⇒ Ioan XV,10 – „Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămâne întru dragostea Mea”.
4. dreptatea – lui Dumnezeu înseamnă, pe de o parte, perfecta conformitate dintre voinţa şi lucrările Lui
sfinte, iar pe de altă parte, voinţa permanentă de a da fiecăruia ce i se cuvine, de a trăi în cinste şi de a nu jigni
pe nimeni;
− după chipul de manifestare are două aspecte:
− de răsplată – prin care se recompensează virtuţile, după măsura vredniciei lor;
− de pedeapsă – prin care se sancţionează păcătoşii, după gravitatea faptelor rele ale lor;
⇒ Psalmi VII,2 – „Dumnezeu este judecător drept şi tare”;
⇒ Romani II,2 – „Ştim că judecata lui Dumnezeu este după adevăr”;
⇒ Efeseni VI,9 – „La dumnezeu nu încape părtinire”.
5. veracitatea – este atributul prin care Dumnezeu se arată ca descoperitor şi împărtăşitor al adevărului
către creaturile Sale;
6. fidelitatea – exprimă statornicia nezdruncinabilă a voinţei dumnezeieşti de a-şi împlini nestrămutat
hotărârile şi făgăduinţele;

55
⇒ Numerii XXIII,19 – „Dumnezeu nu este ca omul să mintă, nici ca fii oamenilor să se schimbe. Oare
va zice El ceva şi nu va face? Sau va grăi şi nu se va împlini?”
⇒ Marcu XIII,31 – „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece”.

Dogma Sfintei Treimi


a. Persoanele Sfintei Treimi:
− sunt reale şi deosebite una de alta;
− au însuşiri personale proprii, astfel ca deosebiri interne avem:
⇒ Tatăl, din fiinţă, naşte veşnic pe Fiul şi purcede veşnic pe Sfântul Duh;
⇒ Fiul este născut din veci din Tatăl;
⇒ Sfântul Duh este purces din veci din Tatăl;
− iar ca deosebiri externe avem:
⇒ Tatăl este creator şi autor al planului de mântuire (Efeseni I,4);
⇒ Fiul este mântuitor (I Corinteni I,30);
⇒ Sfântul Duh este sfinţitorul şi desăvârşitorul (Ioan XIV,7);
− cele trei persoane:
⇒ nu se confundă între ele;
⇒ nu se amestecă;
⇒ nu se contopesc.
Antinomii(contradicţii):
− în sens teologic nu este o contradicţie între două idei, care s-ar exclude una pe alta;
− dogma Sfintei Treimi este o dogmă supraraţională sau supralogică;
− în dogma Sfintei Treimi, sunt cele referitoare la raportul dintre fiinţă şi persoană:
1. în fiecare persoană divină se află întreaga fiinţă divină, fără ca să se împartă fiinţa după persoană;
2. cele trei persoane sunt veşnice, cu toate că Tatăl naşte pe Fiu şi purcede pe Sfântul Duh;
3. Fiul se naşte mereu şi Sfântul Duh se purcede mereu, aceasta depăşind înţelegerea omenească, care
presupune ca cel ce naşte să existe mai înaintea celui născut; pentru această antinomie Sf. Ioan Damaschin face
o comparaţie cu focul şi cu lumina focului.

56
b. Perihoreză şi apropiere
a. perihoreza:
− este întrepătrunderea reciprocă a persoanelor Sfintei Treimi, în înţelesul de a fi una în alta, fiecare în
celelalte, fără amestecare;
− modul de existenţă perihoretic presupune ca Tatăl să împărtăşească veşnic celorlalte două persoane
fiinţa Sa întreagă, prin naştere, Fiului, şi purcedere, Sfântului Duh, fără ca fiinţa Tatălui să nu mai fie întreagă,
sau celelalte două persoane să primească doar o parte a fiinţei divine, ci primindu-o întreagă;
− exprimă atât unitatea cât şi trinitatea.
b. apropierea:
− se referă la faptul că, uneori, se atribuie unei persoane divine o însuşire sau o lucrare externă, care
aparţine real şi deplin şi celorlalte două persoane, dar este afirmată ca şi cum i-ar fi proprie persoanei căreia i
se atribuie;
⇒ Sf. Atanasie cel Mare – „Dumnezeu toate le face prin fiul în Sfântul Duh.”;
− însuşirile interne nu se comunică şi nici nu se pot comunica de la o persoană la alta.
IV. Dumnezeu Proniatorul
⇒ Definirea şi aspectele providenţei divine.
Providenţa divină
− este purtarea de grijă pe care Dumnezeu o manifestă în mod permanent faţă de întreaga creatură şi în
mod special faţă de om;

− se poate împărţi în:


� generală şi specială;
� ordinară (este exercitată prin mijloace naturale rânduite la creaţie) şi extraordinară (este exercitată
prin mijloace speciale, mai presus de legile naturii, prin minuni);
⇒ Matei VI,31-32 – „Nu vă îngrijiţi zicând: Ce vom mânca sau ce vom bea sau cu ce ne vom îmbrăca?
Căci ştie Tatăl vostru cel ceresc că aveţi trebuinţă de toate acestea.”;
− deosebim trei acţiuni (aspecte):
1. conservarea lumii – reprezintă lucrarea dumnezeiască prin care lucrurile şi fiinţele create sunt
păstrate în forma originară;

57
2. cooperarea, conlucrarea sau asistenţa – este acţiunea în puterea căreia Dumnezeu acordă întregii
creaturi ajutorul Său, pentru ca aceasta să-şi atingă scopul dat de El şi se face diferit la fiinţele neînsufleţite şi
la om;
3. guvernarea, conducerea sau cârmuirea lumii – este activitatea prin care Dumnezeu conduce creatura
în general şi fiecare creatură în special spre înfăptuirea scopului ei – „Pus-ai hotar apelor peste care nu vor
trece nici nu se vor întoarce ca să acopere pământul” (Psalmi 103,9);
− cele trei acţiuni sunt mai mult aspecte ale providenţei deoarece adeseori se împletesc şi întrepătrund,
formând o singură acţiune divină, în care Dumnezeu le orânduieşte pe toate spre folosul zidirii;
Obiecţii aduse providenţei divine:
1. dacă Dumnezeu guvernează lumea şi în special guvernează asupra omului, înseamnă că îi
diminuează sau chiar îi nimiceşte libertatea – în conlucrarea omului cu divinitatea acesta nu este obligat, deci
nu se nimiceşte voinţa prin pronie, deoarece Dumnezeu este libertatea desăvârşită;
2. dacă Dumnezeu conduce lumea cum şi de ce există răul în lume? – răul moral a intrat datorită
greşelii protopărinţilor noştri, fiind în mare parte şi cauza răului fizic; aşadar autorul răului în lume este omul
prin voinţa sa liberă;
3. disproporţia dintre merit şi răsplată.

V. Dumnezeu Mântuitorul
⇒ Pregătirea omenirii pentru venirea Mântuitorului. Profeţii mesianice;
⇒ Unirea ipostatică şi consecinţele ei;
⇒ Întreita slujire a Mântuitorului;
⇒ Răscumpărarea şi aspectele ei (fără deosebiri interconfesionale);
⇒ Adeverirea morţii şi învierii Mântuitorului.
Pregătirea omenirii pentru venirea Mântuitorului
− lumea trebuia să-şi de-a seama de greşeala făcută, pentru a dori sosirea unui răscumpărător;
− s-a făcut pe două căi:
- pozitivă – prin revelaţia supranaturală;
- negativă – datorită greutăţilor şi necazurilor îndurate de oameni s-a potenţat dorinţa unui mântuitor;
− protoevanghelia: „Duşmănie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceea va
zdrobi capul tău, iar tu îi vei înţepa călcâiul” (Facere III,15);
− Cain â dobândire, câştig; Abel â sămânţă; Noe â linişte, mângâiere;

58
− pregătirea poporului ales s-a făcut în mod negativ cât şi negativ – sub aspect pozitiv prin întărirea
făgăduinţelor lui Dumnezeu despre trimiterea unui răscumpărător lui Avraam, Isaac, Iacov; iar sub aspect
negativ, poporul iudeu a fost pregătit prin întărirea cunoştinţei păcătoşeniei şi dorinţa după un izbăvitor care să-
i scape de sub robia păcatului;
− pregătirea popoarelor păgâne s-a făcut prin legea morală naturală.
Profeţiile mesianice:
⇒ Facere III,15 – „Duşmănie voi pune între tine şi între femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei;aceasta
îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul”;
⇒ Daniel IX,24-27 – „Şaptezeci de săptămâni sunt hotărâte pentru poporul tău şi pentru cetatea ta cea
sfântă până ce fărădelegea ta va trece peste margini şi se va pecetlui păcatul şi se va ispăşi nelegiuirea” –
timpul venirii Mântuitorului;
⇒ Miheia V,1 – „Şi tu, Betleeme Efrata, cu nimic nu eşti mai mic între miile lui Iuda, căci din tine va
răsări stăpân peste Israel” – naşterea în Betleemul Iudeii;
⇒ Zaharia IX,9 – „Bucură-te fiica Sionului, pentru că Împăratul vine la tine drept şi biruitor, smerit şi
călare pe asin, pe mânzul asinei” – intrarea triumfală în Ierusalim;
⇒ Isaia VII,14 – „Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele lui Emanuel” –
naşterea dintr-o Fecioară;
⇒ Isaia 53,1-12 – „Dispreţuit era şi cel din urmă dintre oameni: om al durerilor şi cunoscător al
suferinţelor, unul înaintea căruia să-ţi acoperi faţa. Dar El a luat asupra-Şi durerile noastre şi cu suferinţele
noastre S-a împovărat. Şi noi Îl socoteam pedepsit, bătut şi chinuit de Dumnezeu. Dar El fusese străpuns pentru
păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră şi prin rănile
Lui noi toţi ne-am vindecat. Chinuit a fost, dar S-a supus şi ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund, aşa
nu Şi-a deschis gura Sa. Pentru fărădelegile poporului Meu a fost adus spre moarte. Mormântul Lui a fost pus
lângă cei fără de lege şi cu cei făcători de rele, după moartea Lui, cu toate că nu săvârşise nici o nedreptate şi
nici o înşelăciune nu fusese în gura Lui. Pentru aceasta Îi voi da partea Sa printre cei mari şi cu cei puternici va
împărţi prada, ca răsplată că Şi-a dat sufletul Său spre moarte şi cu cei făcători de rele a fost numărat. Că El a
purtat fărădelegea multora şi pentru cei păcătoşi şi-a dat viaţa.” – jertfa izbăvitoare şi răscumpărătoare a lui
Mesia şi preamărirea Lui;
⇒ Osea III,4-5 – „Că zile fără de număr fiii lui Israel vor rămâne fără rege, fără căpetenie, fără jertfă,
fără stâlp de aducere aminte. După aceea, fiii lui Israel se vor întoarce la credinţă şi vor căuta pe Domnul

59
Dumnezeul lor, şi pe David, împăratul lor, iar la sfârşitul zilelor celor de pe urmă, se vor apropia cu înfricoşare
de Domnul şi de bunătatea lui” – întoarcerea fiilor lui Israel la Dumnezeul lor şi la David, împăratul lor;
⇒ Dan VII,13-14 – „Privit-am în vedenia de noapte şi iată pe norii cerului venea cineva ca Fiul
Omului, şi El a înaintat până la Cel vechi de zile şi a fost dus în faţa Lui. Şi Lui i s-a dat stăpânirea, slava şi
împărăţia şi toate popoarele, neamurile şi limbile îi slujeau Lui. Stăpânirea Lui este veşnică, stăpânire care nu
va trece, iar împărăţia Lui nu va fi nimicită niciodată.” – Tatăl dă Fiului Omului domnia şi stăpânirea veşnică.
Unirea ipostatică şi consecinţele ei
− este unirea dintre firea dumnezeiască şi firea omenească în persoana Mântuitorului Iisus Hristos;
− unirea celor două firi în Persoana Cuvântului lui Dumnezeu întrupat se face prin întrepătrundere
reciprocă, numită perihoreză;
− în Iisus Hristos sunt două firi sau naturi, cu două voinţe şi lucrări corespunzătoare, unite într-o
singură Persoană sau ipostas – unire fără împărţire, fără despărţire, fără amestecare şi fără schimbare (Sinodul
IV ec. de la Calcedon – 451);
Consecinţele unirii ipostatice:
− comunicarea însuşirilor – în persoana Mântuitorului firii dumnezeieşti se atribuie însuşirile firii
omeneşti, fără ca prin aceasta să se schimbe firile;
− îndumnezeirea firii omeneşti şi lipsa de păcat în Iisus Hristos – înţelegând nu numai lipsa de păcat, ci
şi ridicarea firii omeneşti la cel mai înalt grad de perfecţiune cu putinţă, fără ca ea să-şi piardă calităţile proprii
– voinţa omenească unită cu voinţa dumnezeiască atotputernică a devenit voinţa lui Dumnezeu întrupat, voinţă
absolut inaccesibilă păcatului;
− o singură închinare lui Hristos, după ambele naturi – atât după natura Sa dumnezeiască, cât şi după
cea omenească;
− Fecioara Maria este cu adevărat Născătoare de Dumnezeu – cel ce S-a născut din ea este Dumnezeu
adevărat, iar firea omenească, al cărei ipostas a devenit prin zămislire şi naştere mai presus de fire, şi-o
păstrează pentru veşnicie;
− în Iisus Hristos există două voinţe şi două lucrări – datorită perihorezei firilor, firea dumnezeiască
este cea care lucrează şi împărtăşeşte, iar firea omenească cea care primeşte.
Întreita slujire a Mântuitorului
− Mântuitorul îşi împlineşte opera mântuitoare sub întreit aspect:
⇒ ca profet sau învăţător – învaţă, aducând Revelaţia divină desăvârşită despre Fiinţa şi voia lui
Dumnezeu şi despre mântuire;

60
⇒ ca arhiereu – reface prin Jertfa răscumpărătoare legătura omului cu Dumnezeu;
⇒ ca împărat – învinge puterile răului, conducându-l pe om la menirea lui cea adevărată.
Chemarea profetică:
− este activitatea Mântuitorului de învăţător şi descoperitor al adevărului religios absolut despre
Dumnezeu, al normelor morale, confirmând toate prin viaţa Lui, ca pildă de viaţă desăvârşită: „Eu sunt lumina
lumii; cel ce-Mi urmează Mie nu va umbla întru întuneric, ci va avea lumina vieţii...Căci pildă am dat vouă, ca
precum am făcut Eu să faceţi şi voi” (Ioan VIII,12; XIII,15)
Slujirea arhierească:
− se află în centrul operei mântuitoare deoarece prin ea Iisus Hristos l-a împăcat pe om cu Dumnezeu,
refăcând legătura harică dintre om şi Dumnezeu;
− în mântuire, prin patimile şi moartea pe cruce a Mântuitorului se înlătură propriu-zis vina şi pedeapsa
pentru păcatul omului şi se restaurează natura lui căzută: „Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să
slujească şi să-Şi dea sufletul Său preţ de răscumpărare pentru mulţi” (Matei XX, 28);
− jertfa Mântuitorului de pe cruce se actualizează permanent, până la sfârşitul veacurilor, în jertfa
euharistică;
Demnitatea împărătească:
− se evidenţiază în măreţia şi puterea Dumezeului-Om, Mântuitor, Împărat duhovnicesc, Împărat
ceresc, Împărat al adevărului, Împărat al dreptăţii şi păcii, Împărat al împăraţilor: „Împăratul împăraţilor şi
Domnul domnilor” (I Timotei VI,15).
Răscumpărarea şi aspectele ei
− este actul culminant al întregii lucrări mântuitoare a lui Hristos în lume;
Aspectele răscumpărării:
− aspectul de jertfă – se manifestă în două direcţii:
⇒ către dumnezeu – reprezentând jertfa curată a Dumezeului-Om adusă preţ de răscumpărare lui
Dumnezeu; - „sângele lui Hristos, Care S-a adus pe Sine jertfă fără prihană lui Dumnezeu” (Evrei IX,14)
⇒ către om – ca ridicare a pedepsei pentru păcatul originar; - „El este jertfă de ispăşire pentru păcatele
noastre şi nu numai ale noastre, ci şi pentru ale lumii întregi” (I Ioan II,2);
− aspectul ontologic – se referă la perfecţionarea internă, fiinţială a firii omeneşti, prin jertfa
Mântuitorului; ascultarea şi moartea ca jertfă a lui Iisus Hristos ridicând firea omenească însuşită de El până la
îndumnezeire;

61
− aspectul recapitulativ – Iisus Hristos întrupându-se şi-a însuşit firea omenească în mod real şi în
această fire omenească a lui Hristos suntem cuprinşi cu toţii în mod virtual (duhovniceşte), iar prin jertfa şi
îndumnezeirea firii omeneşti a lui Hristos toţi am fost jertfiţi şi îndumnezeiţi virtual.

Adeverirea morţii şi învierii Mântuitorului


− este cea mai mare şi cea mai uimitoare minune înfăptuită de Mântuitorul Iisus Hristos, minune ce în
acelaşi timp este şi cea mai puternică dovadă a dumnezeirii Sale şi a divinităţii creştinismului;
⇒ I Corinteni XV,14,19-21 – „Iar dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră,
zadarnică şi credinţa voastră … Dar acum Hristos a înviat din morţi, făcându-se începătură celor adormiţi. Căci
deoarece moartea a venit printr-un om, printr-un om şi învierea morţilor.”;
− a fost contestată de teologii protestanţi din direcţia raţionalist-critică şi astfel au apărut diferite
interpretări eronate care au încercat să explice învierea Domnului:
1. ipoteza morţii aparente – susţine că în realitate Iisus Hristos n-ar fi murit, ci ar fi căzut într-o stare
cataleptică, într-un fel de leşin din care apoi S-a trezit, la aceasta contribuind împungerea ostaşului roman cu
suliţa în coastă, coborârea de pe cruce, aşezarea într-un mormânt rece şi răceala giulgiurilor înmiresmate, cu
care i-a fost înfăşurat trupul; revenindu-şi a prăvălit piatra de pe uşa mormântului, a ieşit din mormânt şi S-a
arătat femeilor mironosiţe şi Apostolilor şi astfel s-a creat mitul învierii.
Explicaţie – căpeteniile iudeilor şi cele ale stăpânirii romane au avut grijă ca Iisus să moară cu adevărat,
fapt pentru care un soldat, la controlarea morţii răstigniţilor, constatând moartea Mântuitorului, îl împunge cu
suliţa în coastă, de unde a ieşit sânge şi apă, semn că trupul celui mort îşi încetase funcţiile; Pilat a dat trupul
lui Iisus, lui Iosif şi Nicodim, fiind convins, pe baza mărturiei soldaţilor, că acesta murise cu adevărat; fariseii
şi cărturarii, ştiind că Iisus spusese că va învia, au fost destul de vigilenţi să aibă certitudinea că Iisus a murit
cu adevărat, fapt pentru care au cerut, de la Pilat, paza mormântului, pentru a nu fi furat trupul de ucenici.
2. ipoteza înşelăciunii – susţine că Apostolii au furat trupul Mântuitorului în timp ce străjerii dormeau,
l-au ascuns şi apoi au răspândit zvonul că Hristos a înviat.
Explicaţie – conducătorii evreilor au luat toate măsurile pentru a nu se întâmpla acest lucru, fapt pentru
care mormântul a fost păzit de soldaţi romani, iar piatra a fost pecetluită; starea psihologică în care se aflau
apostolii şi cei apropiaţi lor, înfricoşa-ţi de cele ce se întâmplaseră cu Mântuitorul stăteau închişi în casă de
frica iudeilor, făcând astfel imposibil furtul trupului.
3. ipoteza viziunii – susţine că arătările după înviere constituie simple viziuni colective, ce s-au datorat
stărilor psihopatice pe care le-au avut unii dintre Apostoli sau femeile din cercul lor.

62
Explicaţie – în Sfânta Scriptură nu avem nici un indiciu că femeile şi Apostolii care l-au văzut pe Iisus
cel înviat, ar fi suferit de vreo boală de natură psihică sau nervoasă; arătările s-au petrecut în locuri diferite, în
faţa unor persoane diferite şi la intervale de timp diferite (femeilor mironosiţe – Matei XXVIII,9, Mariei
Magdalena – Ioan XX,16-17, lui Luca şi Cleopa spre Emaus – Luca XXIV,13-32, Apostolilor fără Toma –
Luca XXIV,36-42, după opt zile Apostolilor cu Toma – Ioan XX,24-29, unora dintre Apostoli la lacul
Tiberiadei – Ioan XXI,10-14, la peste cinci sute de fraţi – I Corinteni XV,7, lui Iacov şi după câţiva ani lui Saul
– I Corinteni XV,8); soldaţii romani au vestit mai marilor preoţilor şi căpeteniilor iudeilor învierea lui Hristos;
Apostolii au pipăit mâinile şi picioarele, convingându-se că nu era o nălucă; mai marii preoţilor şi căpeteniile
iudeilor, prin purtarea lor, nu au negat învierea.

VI. Dumnezeu Sfinţitorul


⇒ Persoana şi lucrarea Sfântului Duh;
⇒ Harul divin mântuitor:
⇒ însuşirile harului;
⇒ harismele;
⇒ raportul dintre har şi libertatea omului;
⇒ Mântuirea subiectivă sau îndreptarea omului:
⇒ etapele îndreptării;
⇒ condiţiile însuşirii mântuirii;
⇒ Preacinstirea Maicii Domnului şi cinstirea sfinţilor în Biserica
Ortodoxă. Cinstirea sfintei cruci şi a sfintelor icoane;
⇒ Sfânta Biserică:
⇒ întemeierea Bisericii;
⇒ însuşirile Bisericii;
⇒ ierarhia bisericească;
⇒ Sfintele Taine: instituirea şi importanţa lor în viaţa creştină.
Persoana şi lucrarea Sfântului Duh
− Biserica ortodoxă ne învaţă că există un singur Dumnezeu întreit în persoane, Tatăl, Fiul şi Sfântul
Duh, egale şi consubstanţiale, ele deosebindu-se prin însuşirile personale;
− Duhul Sfânt – îşi ia fiinţa din veşnicie din Tatăl prin purcedere;

63
− divinitatea sa a fost negată la sinodul al doilea ecumenic, de la Constantinopol, din 381, şi de
unitarieni;
− rugăciunea „Împărate ceresc” reflectă teologia despre Sfântul Duh în modul cel mai desăvârşit, fiind
numit astfel;
⇒ Împărate ceresc – pe temeiul însuşirilor comune cu celelalte persoane ale Sfintei Treimi;
⇒ Mângâietor – pentru că a luat locul Mântuitorului după înălţare, cf. Ioan XIV,16; XV,26;
⇒ Duhul adevărului – pentru că va mărturisi despre dumnezeirea Fiului, cf. Ioan XV,26;
⇒ Vistierul bunătăţilor – deoarece, prin El, oamenii primesc de la „Părintele luminilor” toată darea cea
bună şi tot darul cel desăvârşit;
⇒ Dătătorule de viaţă – pentru că El viază întreaga creatură
⇒ Care pretutindeni eşti şi toate le împlineşti – sunt însuşiri personale ale Sfântului Duh.
− prin lucrarea Sa este Desăvârşitorul şi Sfinţitorul oamenilor şi al lumii;
− S-a pogorât asupra Apostolilor, la Cincizecime;
− rămâne permanent prezent şi activ în Biserică şi prin El sporeşte şi creşte însăşi Biserica;
− Îşi realizează lucrarea Sa mântuitoare şi sfinţitoare în Biserică prin harul divin.

Harul divin mântuitor


− este energia, puterea sau lucrarea dumnezeiască necreată, care izvorăşte din fiinţa divină a celor trei
ipostasuri şi care se revarsă, prin Duhul Sfânt, asupra oamenilor în scopul mântuirii şi sfinţirii lor;
Însuşirile harului divin:
1. necesitatea harului – pentru că omul nu se poate mântui prin propriile puteri;
− a fost tăgăduită de pelagieni şi semipelagieni, în vechime, iar în timpurile noi de raţionalişti şi
socinieni;
− texte scripturistice şi patristice:
⇒ Ioan XV,5 – „Fără de Mine nu puteţi face nimic”;
⇒ Ioan XV,4 – „Rămâneţi întru Mine şi Eu întru voi. Precum mlădiţa nu poate aduce rod de la sine, de
nu va fi în viţă, aşa şi voi, de nu veţi fi întru Mine”;
⇒ Sf. Macarie cel Mare – „Precum peştele nu poate vieţui fără apă sau precum nimeni nu poate umbla
fără picioare, vedea fără ochi, vorbi fără limbă ori auzi fără urechi, tot astfel fără Domnul Iisus şi fără
conlucrarea puterii dumnezeieşti nu este cu putinţă a înţelege tainele atotînţelepciunii dumnezeieşti şi a fi
creştin desăvârşit”.

64
2. gratuitatea harului – nu se dă omului pentru vreun merit personal, ci numai din dragostea şi
bunătatea lui Dumnezeu „care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi să ajungă la cunoştinţa adevărului” (I
Timotei II,4);
3. universalitatea harului – se dă tuturor oamenilor spre a se putea mântui, oferindu-se în mod egal
tuturor, dar nu forţează libertatea, silindu-l pe acesta să-l primească şi astfel să se mântuiască fără voia lui;
− protestanţii susţin că însuşirea mântuirii realizate de Hristos este numai opera harului, omul neputând
face nimic prin propriile sale puteri;
− texte scripturistice şi patristice:
⇒ I Timotei II,6 – „S-a dat pe Sine preţ de răscumpărare pentru toţi”;
⇒ Sf. Ioan Gură de Aur – „Dumnezeu nu constrânge pe nimeni, dar dacă Dumnezeu voieşte şi noi nu
voim mântuirea noastră este cu neputinţă. Aceasta însă nu din cauză că voinţa Sa ar fi neputincioasă, ci pentru
că nu voieşte să facă silă nimănui.”;
⇒ Sf. Macarie cel Mare – „Firea omenească este capabilă să primească şi binele şi răul şi harul
dumnezeiesc şi puterea vrăşmaşului, dar nu poate fi silă fără consimţirea voinţei omeneşti. Din cauza libertăţii
cu care este înzestrat omul,Dumnezeu nu produce nimic în om, cu toate că poate”.
Harismele:
− sunt daruri care zidesc Biserica într-o măsură mai mare decât darurile obişnuite, posesorii lor fiind
aleşi după necunoscuta şi negrăita înţelepciune a lui Dumnezeu;
− cele şapte daruri ale Duhului Sfânt sunt – al înţelepciunii; al înţelegerii, al sfatului, al puterii, al
cunoştinţei, al bunei credinţe (evlaviei) şi al temerii de Dumnezeu.
− texte scripturistice şi patristice:
⇒ I Corinteni XII,4-11 – „Darurile sunt felurite, dar Duhul este acelaşi … Şi lucrările sunt felurite, dar
e acelaşi Dumnezeu, care lucrează toate în toţi. Şi fiecăruia i se dă arătarea Duhului spre folos. Căci unuia i se
dă prin Duhul cuvânt de înţelepciune şi altuia cuvântul cunoştinţei după acelaşi Duh. Şi unuia i se dă credinţa
în acelaşi Duh, iar altul darul tămăduirilor întru acelaşi Duh. Unul darul facerii de minuni, iar altuia proorocie,
iar altuia feluri de limbi, iar altuia tălmăcirea limbilor. Şi toate acestea le lucrează unul şi acelaşi Duh,
împărţind îndeosebi fiecăruia precum voieşte.”
Raportul dintre har şi libertatea omului:
⇒ la ortodocşi:
− nu există separaţie între Dumnezeu şi creatură, între Dumnezeu şi om, între natură şi har;

65
− omul, care poartă prin actul creaţiei chipul lui Dumnezeu, tinde în mod liber spre Creatorul său şi prin
ajutorul minţii comunică cu Dumnezeu, iar prin simţuri cu lumea materială;
− harul restabileşte natura umană originară pentru ca omul să-şi poată regăsi şi relua viaţa în comuniune
cu Dumnezeu; - „Omul are două aripi: harul şi libertatea” (Sf. Maxim Mărturisitorul);
− redobândirea harului prin Hristos a însemnat o restaurare a naturii umane şi implicit a libertăţii prin
care omul îşi poate relua eforturile în vederea desăvârşirii sale;
− harul este ambiţia care face posibilă desfăşurarea deplină a libertăţii, el restaurând adevărata libertate,
ce se manifestă prin efortul nostru continuu de a nu ne lăsa înrobiţi de porniri şi pofte josnice, de patimi şi vicii
şi de tot ce ne poate îndepărta de la împlinirea scopului ultim;
⇒ la romano-catolici:
− se separă cu totul natura de har, considerându-se că e posibilă o funcţiune a naturii fără har;
− există următoarele teorii:
1. tomismul – susţine că oamenii sunt simple instrumente pe care Dumnezeu le dirijează, deoarece El
mişcă libertatea noastră;
2. molinismul – susţine că libertatea îşi păstrează starea de perfectă indiferenţă în faţa graţiei, deoarece
graţia nu se impune, ci numai se propune;
3. congruismul – susţine că voinţa omului consimte cu graţia, fiind ajutată de aşa-numita graţie
excitantă.
⇒ la protestanţi:
− între natură şi har nu se poate stabili nici o colaborare;
− mântuirea în Hristos este numai opera harului divin, omul necolaborând deloc şi neputând colabora
de la sine cu harul prin propriile sale puteri;
− se întâlneşte predestinaţia – care este voinţa veşnică şi absolută a lui Dumnezeu, pe de o parte de a-i
alege pe unii oameni spre mântuire, iar pe de altă parte, de a reproba sau a-i respinge pe alţii.

Mântuirea subiectivă sau îndreptarea omului


− este împreună-lucrarea lui Dumnezeu şi a omului, prin care ultimul îşi însuşeşte roadele jertfei de pe
cruce, a Mântuitorului, fiind eliberat din robia păcatului şi a morţii, începând de la Botez şi Mirungere o nouă
viaţă, prin care se face drept înaintea lui Dumnezeu;
− este consecinţa răscumpărării în Iisus Hristos, prin care ne-a venit harul şi adevărul (I Ioan I,17).
Etapele îndreptării:

66
1. chemarea şi pregătirea omului pentru renaştere, pentru primirea harului divin;
2. renaşterea omului în Hristos prin taina Sf. Botez – constă, pe de o parte în curăţirea de păcatul
strămoşesc şi de păcatele personale săvârşite până la botez, iar pe de altă parte, în sălăşluirea harului lui Hristos
în el;
3. progresul creştinului în viaţa cea în Hristos – arătându-l pe Hristos prezent în viaţa şi în faptele lui.

Condiţiile însuşirii mântuirii subiective:


1. credinţa – este adeziunea noastră liberă la cele descoperite de Dumnezeu sau la revelaţia divină;
− pentru mântuire este necesară „credinţa lucrătoare prin iubire” (Galateni V,6);
− texte scripturistice şi patristice:
⇒ Marcu XVI, 15-16 – „Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura. Cel ce va
crede şi se va boteza se va mântui, iar cel ce nu va crede se va osândi”;
⇒ Evrei XI,6 – „Fără credinţă cu neputinţă este a bine plăcea lui Dumnezeu”;
⇒ Romani X,9 – „De vei mărturisi cu gura ta pe Domnul Iisus şi vei crede în inima ta că Dumnezeu l-a
înviat pe El din morţi te vei mântui”.
2. faptele bune – sunt absolut necesare pentru mântuire, alături de credinţă;
– reprezintă singurul mijloc prin care ne putem dobândi mântuirea;
− dacă credinţa este cea care îndreptează şi mântuieşte, fiind vie şi lucrătoare prin iubire, ea însăşi este
în acelaşi timp şi faptă bună, cuprinzând şi faptele externe în mod necesar; iar faptele bune aduc cu sine
mântuirea, dacă izvorăsc din credinţa în Hristos;
− texte scripturistice şi patristice:
⇒ Matei VII,21 – „Nu tot cel ce-Mi zice Doamne, Doamne va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face
voia Tatălui Meu, care este în cer”;
⇒ Matei XXV,34-45 – despre faptele milei trupeşti;
⇒ Iacob II,17 – „Credinţa fără fapte moartă este”;
⇒ Sf. Chiril al Alexandriei – „Cinstirea de Dumnezeu constă în două părţi; din cunoaşterea exactă a
dogmelor pietăţii şi din faptele bune. Dogmele fără fapte nu sunt plăcute lui Dumnezeu. El nu primeşte însă
nici faptele, dacă nu sunt întemeiate pe dogmele pietăţii”.
Preacinstirea Maicii Domnului
− cinstirea pe care Biserica Ortodoxă o acordă Fecioarei Maria se numeşte supravenerare, preacinstire
sau supracinstire (σπερδοσλεια);

67
− temeiurile preacinstirii Maicii Domnului:
− de la căderea în păcat Dumnezeu a încunoştinţat că mântuirea va veni printr-o femeie; cf. Facere
III,15 – „Duşmănie voi pune între tine şi între femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi
capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul”;
− Isaia, proorocul a prezis naşterea Mântuitorului dintr-o fecioară; Isaia VII,14
– „Iată fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele lui Emanuel”;
− i s-a dat cinstire şi preţuire de persoane diferite în împrejurări deosebite:
⇒ însuşi Dumnezeu, prin alegerea făcută;
⇒ Îngerul Gavriil prin cuvintele: „ Bucură-te, ceea ce eşti plină de dar, Domnul este cu tine.
Binecuvântată eşti tu între femei...” (Luca I, 28-29)
⇒ Elisabeta, mama lui Ioan Botezătorul, a numit-o „binecuvântată între femei” şi „Maica Domnului
meu” (Luca I, 40-43)
⇒ oamenii ce ascultau cuvintele Mântuitorului şi vedeau minunile acestuia ziceau „fericit este
pântecele care Te-a purtat şi fericit sânul pe care L-ai supt” (Luca XI, 27-28)
⇒ ea însăşi a mărturisit înaintea Elisabetei „Iată de acum mă vor ferici toate neamurile. Căci mi-a făcut
mie mărire Cel puternic.” (Luca I, 48-49)
⇒ însuşi Fiul său Iisus a cinstit-o, fiindu-i tot timpul supus (Luca II, 51), o asculta când îi cerea ceva
(Ioan II, 3-10), iar când a fost răstignit a lăsat-o în grija ucenicului iubit (Ioan XIX, 26-27)
⇒ însuşi numele „Maria” înseamnă Doamnă, Stăpână, cea aleasă;
⇒ naşterea mai presus de fire a Mântuitorului a păstrat neatinse peceţile fecioriei, Maica Domnului
rămânând fecioară şi după naştere; - Iezechiel 44, 1-3 – „Poarta aceasta va fi închisă şi nu se va deschide şi
nimeni nu va intra prin ea, căci Domnul Dumnezeul lui Israel a intrat prin ea. De aceea va vi închisă”;
⇒ recunoscându-i rolul în iconomia mântuirii Biserica o preamăreşte din cele mai vechi timpuri,
închinându-i imnuri, adresându-i rugăciuni şi preamărindu-o prin diferite numiri;
⇒ Biserica i-a rânduit patru sărbători mari:
1. Naşterea Maicii Domnului – 8 septembrie;
2. Intrarea în Biserică a Maicii Domnului – 21 noiembrie;
3. Bunavestire – 25 martie;
4. Adormirea Maicii Domnului – 15 august.

68
Cinstirea sfinţilor
− sfinţii sunt creştini, care în timpul vieţii pământeşti s-au arătat plini de desăvârşire în viaţa religioasă
şi morală şi care, după trecerea lor la cele veşnice, duc o viaţă fericită în cer, gustând o parte din fericirea pe
care o vor primi deplin după judecata universală;
− li se cuvine o cinstire relativă, numită venerare (δοσλεια), această cinstire deosebindu-se de cinstirea
absolută, datorată doar lui Dumnezeu, numită adorare (λατρεια) sau cea acordată Fecioarei Maria, tot cinstire
relativă, numită supravenerare (σπερδοσλεια);
− prin aceasta îi aducem laudă lui Dumnezeu, cf. Psalmi 150,1 – „Lăuda-ţi pe Dumnezeu întru sfinţii
Săi”;
− relaţia noastră cu ei este o relaţie de dragoste frăţească, noi având îndrăzneală către ei, iar ei ca
prieteni şi casnici ai lui Dumnezeu au îndrăzneală către El, să se roage pentru noi;
− temeiurile cinstirii sfinţilor:
⇒ pentru că în viaţa lor au bineplăcut lui Dumnezeu, iar după moarte au fost învredniciţi de o parte din
fericirea veşnică, au fost numiţi „prieteni ai lui Dumnezeu (Ioan XV,14), „casnici” (Efeseni II,19) şi
„judecători ai lumii” (Matei XIX,28; I Corinteni VI,2);
⇒ pentru că atât în viaţa pământească cât şi după moarte sfinţii se roagă pentru oameni, urmând
îndemnul Sf. Apostol Pavel: „Vă îndemn deci, înainte de toate să faceţi cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri
pentru toţi oamenii… căci acesta este lucru bun şi primit înaintea lui Dumnezeu” (I Timotei II,1-3); cât şi
încredinţarea primită de la Sf. Iacov: „căci mult poate rugăciunea stăruitoare acelui drept” (Iacov V,16);
⇒ pentru că s-au străduit să întrupeze în persoana lor sfinţenia lui Hristos, devenind astfel următorii sau
imitatorii Lui – „Fiţi următori mie, precum şi eu Îi sunt lui Hristos” (I Corinteni I,1); „Dacă-i iubim pe sfinţi,
să-i imităm. Sfinţii mucenici l-au imitat pe Hristos până la a-şi da propriul lor sânge, până la a suferi după pilda
Lui cele mai mari chinuri. ș…țDar ei nu sunt singurii, după ei izvorul sfinţeniei nu a secat ș…ț Să învăţăm dar
de la aceşti sfinţi cum, fără a înfrunta suferinţele martiriului, un creştin trebuie să-l imite pe Hristos.” (Fer.
Augustin).
Cinstirea sfintei cruci
− în sens material este un obiect format din două bucăţi de lemn, aşezate una peste alta, de-a curmeziş,
pe care a fost răstignit Hristos; iar în înţeles spiritual reprezintă greutăţile şi suferinţele pe care fiecare om
trebuie să le suporte în viaţă;
− a fost ridicată de Mântuitorul la rangul de mijloc de mântuire;
− temeiurile cinstirii sfintei cruci:

69
⇒ ca mijloc de mântuire a fost preînchipuită în Vechiul Testament de Moise prin: lovirea Mării Roşii
cu toiagul (Ieşire XIV,16); mâinile întinse orizontal şi sprijinite de Aron şi Hur în lupta cu amaleciţii (Ieşire
XVII,1-12); şarpele de aramă din pustie (Numeri XXI,9; Ioan III,14-15);
⇒ în Noul Testament a devenit altarul de jertfă pe care s-a jertfit Mântuitorul pentru răscumpărarea
neamului omenesc; precum şi mijlocul prin care s-a împăcat omul cu Dumnezeu (Efeseni II,16; Coloseni I,20);
semnul biruinţei asupra morţii şi semnul ce se va arăta pe cer la a doua venire (Matei XXIV, 30); este
mijlocitoarea preamăririi lui Hristos (Filipeni II,8); este pecetea lui Dumnezeu asupra celor mântuiţi
(Apocalipsă VII,2-3);
⇒ vrednicia cinstirii crucii rezultă şi din cuvintele Sf. Ap. Pavel: „Mie însă nu-mi fie a mă lăuda fără
numai în crucea Domnului …” (Galateni VI,14) şi „Căci cuvântul crucii este nebunie pentru cei ce pier, iar
pentru noi este puterea lui Dumnezeu” (I Corinteni I,18).
Cinstirea sfintelor icoane
− sunt reprezentări sensibile fie ale lui Dumnezeu în Treime, fie ale Mântuitorului Iisus Hristos, fie ale
îngerilor sau ale sfinţilor;
− prin cinstirea lor creştinul se îndreaptă cu sufletul spre Dumnezeu, rugând pe sfinţi să fie mijlocitori
în faţa lui Dumnezeu pentru ei;
− nu contravine poruncii a doua din decalog (Ieşire XX,4) deoarece materia icoanei nu este cinstită în
sine, ci este numai un mijloc foarte transparent prin care exprimăm cinstirea faţă de persoana al cărei chip îl are
icoana, iar Sf. Teodor Studitul (sec IX) ne spune că „icoana este imaginea adevărului, pe când idolul este
asemănarea minciunii şi a erorii”;
− a fost stabilită la sinodul al şaptelea ecumenic, atunci când Sfinţii Părinţi au stabilit, împotriva
iconoclaştilor, că cinstirea icoanelor este „bineplăcută lui Dumnezeu”, iar „ venerarea se reduce la persoana
înfăţişată pe icoană, iar nu la materia icoanei sau la chipul (fotografia) de pe ea”;
− temeiurile cinstirii sfintei cruci:
⇒ realitatea întrupării Mântuitorului (II Ioan I,7);
⇒ nevoia omului de concret, de cunoaştere a mesajului dumnezeiesc – omul
trăieşte în faţa icoanei întâlnirea cu Hristos, care, astfel nu rămâne un simplu
subiect de artă.
Sfânta Biserică
− este instituţia întemeiată de Dumnezeu-Omul pentru mântuirea şi sfinţirea oamenilor; altfel spus
Biserica este extensiunea comunitară a lui Hristos sau organismul celor adunaţi în Hristos, ei constituind trupul

70
tainic al lui Hristos, iar Hristos este capul pururi viu şi activ al acestui trup, niciodată despărţit de trup; ea mai
fiind şi terenul de lucru a harului divin care coboară cu putere din Hristos, prin Sfântul Duh, sălăşluind în
omenitatea îndumnezeită a lui Hristos şi se comunică
membrilor ei, credincioşii;
− se împarte în:
⇒ Biserică luptătoare – luptă împotriva păcatului pe pământ;
⇒ Biserică triumfătoare – a îngerilor, drepţilor şi sfinţilor, care a triumfat în lupta împotriva răului;

Întemeierea Bisericii:
− stă în strânsă legătură cu întemeierea Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ, ea fiind sacramentul şi
reprezentanta acestei împărăţii, după întemeierea ei;
− actul de întemeiere al Bisericii:
⇒ în mod nevăzut a luat fiinţă prin jertfa de pe cruce a Mântuitorului – Faptele Apostolilor XX,28
„Drept aceea luaţi aminte de voi şi de toată turma, în care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să păstoriţi
Biserica lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu scump sângele Său”;
⇒ în mod văzut a fost întemeiată la Cincizecime, când Duhul Sfânt S-a pogorât peste Apostoli şi a fost
întemeiată, în urma predicii Sf. Ap. Petru, prima comunitate creştină botezându-se „ca la trei mii de suflete”
(Faptele Apostolilor II,41);
− Mântuitorul a întemeiat Biserica ca organ pentru continuarea lucrării Sale mântuitoare în lume şi i-a
dat puterea de a continua întreita Sa slujire (învăţătorească, arhierească şi împărătească), propovăduind
adevărul Evangheliei neschimbat şi nealterat, curăţind de păcate şi sfinţindu-i pe credincioşi prin Sfintele Taine
şi conducându-i pe calea dobândirii vieţii veşnice;
Însuşirile Bisericii:
1. unitatea:
− Biserica este una şi unică, întrucât unul este Dumnezeu, unul este Iisus Hristos, Capul şi
întemeietorul ei, unul este Duhul Sfânt sălăşluit în ea; una este Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită, de unde
şi necesităţii unităţii esenţiale a comuniunii de viaţă cu Dumnezeu;
⇒ unitatea fiinţială a Bisericii este extensiune a unităţii dumnezeieşti:
⇒ „Este un singur trup şi un singur Duh, precum şi chemaţi aţi fost într-o singură nădejde; este un
Domn, o credinţă, un botez, un Dumnezeu şi Tatăl tuturor, care este peste toate şi în voi toţi” (Efeseni IV, 4-6);
⇒ „Au doară s-a împărţit Hristos” (I Corinteni 1, 13);

71
2. sfinţenia:
− sfinţenia Bisericii este sfinţenia lui Hristos Însuşi, întrucât ea este trupul Lui tainic, trup nedespărţit
niciodată de Capul său. Ea este sfântă pentru că este locaş al Duhului Sfânt;
⇒ „Hristos a iubit Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească, curăţind-o prin baia apei şi
prin cuvânt şi ca să o înfăţişeze Sieşi Biserică sfinţită, neavând pată sau zbârcitură, ori
altceva de acest fel, ci ca să fie sfântă şi fără de prihană” (Efeseni V,25-27);
3. sobornicitatea sau catolicitatea (universalitatea):
− însuşirea Bisericii de a fi un întreg unitar, viu şi activ peste tot pământul unde s-a răspândit
creştinismul. Sobornicitatea Bisericii este implicată în unitatea ei;
⇒ Sobornicitatea Bisericii are două aspecte: extensiv şi intensiv:
� Caracterul extensiv exprimă prezenţa spaţială a Bisericii pe întreaga întindere a lumii;
� Caracterul intensiv arată conţinutul ortodox, de valoare universală al vieţii;
⇒ Sobornicitatea Bisericii este unitate spirituală desăvârşită, în plenitudine sfântă, rezultată din
prezenţa unificatoare a lui Hristos; ea exprimă comuniunea frăţească a tuturor în Hristos;
4. apostolicitatea
− însuşirea prin care Biserica se afirmă ca fiind întemeiată de Iisus Hristos şi aşezată pe temelia
Apostolilor;
⇒ „pe temelia Apostolilor şi a proorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind însuşi Iisus Hristos”
(Efeseni II,20);
⇒ „nimeni nu poate să pună altă temelie decât cea odată pusă, care este Iisus Hristos” (I Corinteni
III,11);
⇒ se manifestă în succesiunea apostolică.
Ierarhia bisericească:
− aparţine în mod fiinţial Bisericii, fiindu-i întru totul necesară;
− cuprinde trei trepte, după har:
⇒ episcop;
⇒ preot;
⇒ diacon;
− în decursul vremii, datorită lărgirii câmpului administrativ bisericesc şi o dată cu creşterea numărului
persoanelor de administraţie au apărut gradaţii în cuprinsul fiecăreia din cele trei trepte, fără ca prin aceasta să
se micşoreze sau să se sporească harul hirotoniei, trepte ce se conferă prin hirotesire astfel:

72
⇒ la treapta de episcop – arhiepiscop, mitropolit şi patriarh;
⇒ la cea de preot – arhipresbiter sau protopresbiter;
⇒ la cea de diacon – arhidiacon sau protodiacon;
− cea mai înaltă autoritate în Biserică este sinodul ecumenic, iar pe plan local sinodul episcopilor;
− texte scripturistice:
⇒ Faptele Apostolilor XIV,23 – „Şi hirotonindu-le preoţi în fiecare biserică, rugându-se cu postiri, i-au
încredinţat pe ei Domnului, în Care crezuseră”;
⇒ Tit I,5 – „Pentru aceasta te-am lăsat în Creta … să aşezi preoţi prin cetăţi, precum ţi-am rânduit”;
⇒ I Timotei V,22 – „Nu-ţi pune mâinile degrabă pe nimeni, nici nu te face părtaş la păcatele altora”.
Sfintele Taine
− sunt lucrări văzute, instituite de Mântuitorul Iisus Hristos şi încredinţate Sfintei Sale Biserici, prin
care, celor ce le primesc, se împărtăşeşte harul nevăzut al Duhului Sfânt, scopul lor fiind mântuirea şi sfinţirea
acestora prin harul pe care ele îl conferă.
Instituirea Sfintelor Taine:
− de către Mântuitorul Hristos, acest adevăr aflându-l din cuvintele: „…iar harul şi adevărul prin Iisus
Hristos au venit” (Ioan I,17) precum şi din calitatea Apostolilor de „iconomi ai tainelor lui Dumnezeu” (I
Corinteni IV,1; I Petru IV,10);
− Botezul – a fost instituit de Mântuitorul, înainte de înălţarea Sa la cer, prin cuvintele: „Mergând
învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Matei XXVIII,19);
− Mirungerea – nu se cunoaşte momentul instituirii acestei sfinte taine;
− Euharistia – a fost instituită de Mântuitorul la Cina cea de Taină, atunci când a luat pâinea, a
mulţumit şi binecuvântându-o a dat-o ucenicilor zicând „luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu …”, apoi luând
paharul şi mulţumind a zis: „beţi dintru acesta toţi, acesta este sângele Meu, al legii celei noi …” (Marcu
XIV,22; Luca XXII,10);
− Mărturisirea – a fost instituită de Mântuitorul, după înviere, când s-a arătat Apostolilor şi a suflat
asupra lor zicând: „Luaţi Duh Sfânt, cărora le veţi ierta păcatele se vor ierta şi cărora le veţi ţine vor fi ţinute”
(Ioan XX,22-23);
− Hirotonia – a fost instituită de Mântuitorul, după învierea Sa din morţi, atunci când, arătându-se
Apostolilor le-a zis: „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl aşa vă trimit Eu pe voi …” (Ioan XX,21-23);
− Cununia(nunta) – în Scriptură nu se găseşte un loc precis din care să rezulte că Mântuitorul a instituit
în mod expres această taină, însă ştim că a sfinţit căsătoria la nunta din Cana Galilei;

73
− Maslul – Sfânta Scriptură nu arată când a fost instituită această taină, însă aduce numeroase dovezi
despre practicarea ei de către Sfinţii Apostoli; astfel aflăm că „ieşind ei (Apostolii), au propovăduit tuturor să
se pocăiască. Şi scoteau afară demoni mulţi şi ungeau cu untdelemn mulţi bolnavi şi-i făceau sănătoşi” (Marcu
VI,12-13).
Importanţa Sfintelor Taine în viaţa creştină:
− pentru că ni se împărtăşeşte harul divin, har ce renaşte şi ridică la viaţa suprafirească în Hristos;
− pentru că, prin ele, Mântuitorul Hristos este prezent şi activ, prin Sfântul Duh, în Biserica, în care,
prin Sfintele Taine se lucrează mântuirea şi sfinţirea credincioşilor;
− prin Botez, Mirungere şi Euharistie se realizează încorporarea continuă a credincioşilor în Hristos şi
în Biserica Sa;
− prin Pocăinţă şi Maslu credincioşii îşi redobândesc sănătatea sufletească şi trupească;
− prin Hirotonie se nasc slujitori, care continuă întreita slujire a Mântuitorului, până la sfârşitul
veacurilor;
− prin Nuntă se perpetuează şi se înmulţeşte neamul omenesc;
− Botezul – este important deoarece creştinul renaşte la o nouă viaţă în Hristos;
− Mirungerea – este importantă deoarece întăreşte şi sporeşte în noua viaţă;
− Euharistia – este importantă deoarece dă creştinului hrana duhovnicească şi arvuna vieţii veşnice,
prin unirea cu Hristos;
− Pocăinţa – este importantă deoarece curăţeşte de păcate şi reînnoieşte sufletul creştinului;
− Hirotonia – deoarece prin ea creştinul devine preot al lui Hristos;
− Nunta – este importantă deoarece prin ea creştinul se uneşte pentru convieţuire şi înmulţirea neamului
omenesc;
− Maslul – este important pentru că prin el credinciosul dobândeşte vindecarea de bolile sufleteşti şi
trupeşti, precum şi iertarea de păcate.

VII. Dumnezeu Judecătorul


⇒ Învăţătura creştină despre moarte şi judecata particulară;
⇒ Parusia şi semnele parusiei;
⇒ Învierea morţilor şi judecata obştească.
Învăţătura creştină despre moarte şi judecata particulară
− ca fenomen biologic moartea este despărţirea sufletului de trup (EclesiastulXII,7);

74
− în concepţia creştină reprezintă un eveniment firesc, universal şi necesar, prin care trecem la
comuniunea cu Dumnezeu, ea fiind considerată drept uşa de trecere spre o nouă viaţă;
− Biserica Ortodoxă ne învaţă, despre moarte, următoarele:
1. a apărut ca urmare a păcatului strămoşesc:
⇒ Romani V,12 – „Căci precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, aşa şi
moartea a trecut la toţi oamenii, prin cel în care toţi au păcătuit”;
⇒ Romani VI,23 – „Pentru că plata păcatului este moartea”;
2. înseamnă sfârşitul vieţii pământeşti, vremelnice şi în acelaşi timp începutul vieţii veşnice, fiind
ultima limită, până când omul îşi poate pregăti mântuirea:
⇒ Filipeni I,21 – „Căci pentru mine viaţa este Hristos, iar moartea un câştig”
3. omul trebuie să fie pregătit în orice moment pentru primirea morţii, deoarece după moarte nimeni
nu mai poate lucra nimic pentru propria mântuire:
⇒ Ioan IX,4 – „Mie mi se cade să lucrez lucrurile Celui Care M-a trimis până este ziuă, căci vine
noaptea când nimeni nu poate să lucreze”;
⇒ Clement Romanul – „Să ne pocăim cât timp trăim pe pământ ș…ț căci după trecerea din această
lume nu ne mai putem mărturisi sau pocăi”;
⇒ Sf. Ioan Gură de Aur – „Viaţa de acum este timpul faptelor, iar după moarte vine judecata şi
pedeapsa”;
4. sufletul după moarte duce o viaţă pe deplin conştientă, aducându-şi aminte de toţi şi de toate cele
trăite în viaţă, dându-şi seama şi mai deplin de binele sau răul făcut în timpul cât a vieţuit pe pământ, în
legătură cu trupul.

Judecata particulară:
− este judecata pe care sufletul o primeşte îndată după moarte;
− este necesară deoarece răsplata sau pedeapsa trebuie să vină ca urmare a unei hotărâri dată de
Judecătorul cel drept, chiar dacă nu este deplină sau definitivă;
− învăţătura despre judecata particulară se întemeiază pe Revelaţie:
⇒ Evrei IX,27 – „Şi precum este rânduit oamenilor să moară, iar după aceea urmează judecata…”;
⇒ II Corinteni V,10 – „Căci noi toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea judecăţii lui Hristos, ca să ia
fiecare după cele ce a făcut în trup, ori bine, ori rău”;

75
⇒ Fericitul Augustin – „De tot dreaptă şi mântuitoare este credinţa că sufletele se judecă îndată ce ies
din trupuri”;
− autorul judecăţii particulare este Mântuitorul Hristos:
⇒ Ioan V,22 – „Căci Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului”;
⇒ Ioan V,27 – „Şi putere i-a dat (Tatăl) să facă judecată, căci Fiul Omului este”;
− criteriul după care se face judecata este străduinţa sau dezinteresul pe care l-a manifestat în viaţă cel
judecat, de a se apropia de Hristos şi de a intra în comuniune cu El;
− martori şi acuzatori:
⇒ conştiinţa, îngeri, sfinţi, Maica Domnului;
⇒ demonii, spiritele rele, ce urmează să agraveze starea celui judecat;
− la unii Părinţi şi Scriitori Bisericeşti (Efrem Sirul, Chiril al Alexandriei, ş.a.) întâlnim învăţătura
despre vămile văzduhului, însă această învăţătură nu are caracter de dogmă.
Parusia şi semnele parusiei
− eshatologia cuprinde învăţătura Bisericii nu numai despre sfârşitul individual, ci şi despre
evenimentele care se vor petrece la sfârşitul chipului lumii acesteia, atunci când va lua o nouă formă
desăvârşită, când va avea loc a doua venire a Domnului (Parusia), învierea obştească a morţilor, schimbarea
trupurilor celor vii şi judecata universală, după care începe viaţa veşnică a oamenilor în starea de fericire sau
nefericire;
− timpul parusiei nu este precizat, omul având datoria de a fi pregătit, căci atunci când nici nu ne vom
gândi va veni Fiul Omului;
Semnele Parusiei:
− propovăduirea Evangheliei la toate neamurile, indiferent dacă ea va fi primită sau nu:
⇒ Matei XXIX,14 – „Şi se va propovădui această Evanghelie a împărăţiei în toată lumea, spre mântuire
la toate neamurile, şi atunci va veni sfârşitul” ;
− ivirea de prooroci mincinoşi şi căderea multora de la credinţă, precum şi înmulţirea fărădelegilor între
oameni:
⇒ Matei XXIV,11-12 – „Şi mulţi prooroci se vor scula şi vor amăgi pe mulţi şi din pricina fărădelegii
se va răci dragostea multora”;
⇒ II Timotei III,2-5 – „Pentru că oamenii vor fi iubitori de sine, nemulţumitori, necuvioşi, lipsiţi de
dragoste, neînduplecaţi, clevetitori, neînfrânaţi, cruzi, neiubitori de bine, vânzători, necuviincioşi, îngâmfaţi,

76
iubitori mai mult de desfătări decât de Dumnezeu, având înfăţişarea credinţei adevărate dar tăgăduind puterea
ei”;
− venirea lui Antihrist – numirea de Antihrist înseamnă adversar sau duşman al lui Hristos şi se referă
fie la duşmanii lui Hristos în general, fie la o persoană anume, diavolul sau o unealtă a sa, un trimis al Satanei;
puterea lui va înceta la venirea Domnului;
⇒ I Ioan II,18 – „Copii, este ceasul de pe urmă, şi precum aţi auzit că vine antihrist, iar acum mulţi
antihrişti s-au arătat – de aici cunoaştem că este ceasul cel de pe urmă”;
⇒ II Tesaloniceni II,3 – „Să nu vă amăgească nimeni în nici un chip ș…ț că va veni întâi lepădarea de
credinţă şi se va arăta omul păcatului, fiul pierzării potrivnicul ș…ț. Iar venirea aceluia va fi
lucrarea lui Satan însoţit de tot felul de puteri şi de semne şi de minuni mincinoase”;
− venirea pe pământ a lui Enoh şi Ilie (Apocalipsa XI,3-11);
− multe şi mari catastrofe în natură şi între oameni;
− convertirea poporului evreu la creştinism;
⇒ Osea III,5 – „Fii lui Israel se vor întoarce la credinţă şi-L vor căuta pe Domnul Dumnezeul lor”;
⇒ Romani XI,25-27 –„Împietrirea lui Israel s-a făcut în parte, până ce va intra tot numărul păgânilor. Şi
aşa tot Israelul se va mântui”;
− arătarea pe cer a semnului Fiului Omului, crucea:
⇒ Matei XXIV,30 – „Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului… şi vor vedea pe Fiul Omului
venind pe norii cerului cu putere şi cu slavă multă”.
Învierea morţilor şi judecata obştească
Învierea morţilor:
− Este una din adevărurile fundamentale ale învăţăturii creştine;
− prin înviere se înţelege revenirea la viaţă a unui trup omenesc după ce nu mai este nici o îndoială că
acesta a murit cu adevărat; iar dacă se întâmplă după ce trupul a putrezit, prin înviere se înţelege reconstituirea
trupului din elementele care l-au compus şi revenirea lui la viaţă;
− învierea morţilor este revenirea la viaţă a tuturor oamenilor care au trăit de la Adam încoace, şi au
murit înainte de Parusia Domnului;
− va fi universală, deoarece vor învia deodată atât drepţii cât şi păcătoşii (Ioan V,28; Faptele
Apostolilor XXIV,15)
− texte scripturistice:

77
⇒ Ioan V,25,28-29 – „Amin, amin, grăiesc vouă, că vine ceasul şi acum este, când morţii vor auzi
glasul Fiului lui Dumnezeu, şi care vor auzi vor învia… căci vine glasul în care toţi cei din morminte vor auzi
glasul Lui şi vor ieşi cei ce au făcut cele bune întru învierea vieţii, iar cei ce au făcut cele rele întru învierea
osândirii”;
⇒ I Corinteni XV,13 – „Dacă nu este înviere a morţilor, nici Hristos n-a înviat”;
− calităţile trupurilor înviate:
⇒ vor fi nestricăcioase – ele nu vor mai fi supuse schimbării sau alterării şi nici bolilor şi morţii, drepţii
putând să se bucure de o viaţă spirituală deplină, pe când cei răi vor şi supuşi unor suferinţe continue;
⇒ vor fi nemuritoare – prin însăşi natura lor, deoarece Mântuitorul Hristos a învins moartea pentru
totdeauna în propriul Său trup;
⇒ vor fi pline de putere – putând vieţui în deplină armonie şi unitate cu sufletul;
⇒ vor fi trupuri duhovniceşti (trupuri spirituale) – fără a-şi pierde substanţa sau forma din viaţa
pământească vor fi supuse sufletului în toate;
⇒ vor fi cereşti – transfigurate, sensibilitatea lor se va îndrepta spre plăcerile pur duhovniceşti;
⇒ vor fi pline de slavă (îmbrăcate întru mărire) – cf. Matei XIII,43: „Atunci drepţii vor străluci ca
soarele în împărăţia Tatălui”;
− trupurile păcătoşilor vor fi numai nestricăcioase şi nemuritoare, iar celelalte calităţi le vom întâlni
numai la trupurile celor drepţi, care le vor avea şi pe primele două, însă va primi aceste calităţi le vor primi
potrivit gradului de desăvârşire morală, atinsă în viaţă – cf. I Corinteni XV,41-42 – „Alta este strălucirea
soarelui, alta a lunii şi alta a lunii şi alta a stelelor, căci stea de stea se deosebeşte în strălucire. Aşa este şi cu
învierea morţilor”;
− trupurile păcătoşilor vor învia pentru că posedă natura general-umană, pe care Hristos a ridicat-o la
nemurire şi vor avea imprimat în natura lor sensibilitatea pentru chinuri şi suferinţe;
Judecata obştească sau universală:
− va avea loc în ziua Parusiei;
− se va face de Mântuitorul Hristos pe tronul măririi Sale;
− locul judecăţii va fi pământul transfigurat;
− procedura va fi deosebită de cea a judecăţilor omeneşti, cei judecaţi văzând întreg trecutul ca într-o
oglindă sau ca într-o carte deschisă;
− o dată cu această judecată încetează împărăţia harului şi începe împărăţia măririi Fiului lui
Dumnezeu, cf. Apocalipsă XI,15;

78
− caracteristicile judecăţii universale:
⇒ va fi universală, deoarece ei i se vor supune absolut toţi oamenii, din toate locurile şi din toate
timpurile;
⇒ va fi solemnă, deoarece Mântuitorul Hristos, şezând pe scaunul măririi Sale, înconjurat de îngeri,
Apostoli şi de sfinţi, va reprezenta cea mai înaltă autoritate judecătorească, în drept să hotărască soarta
definitivă a tuturor oamenilor;
⇒ va fi publică, ceea ce înseamnă că ea se va face în faţa tuturor oamenilor – „toată zidirea cea
cerească şi cea pământească ș…ț stă de faţă cu cutremur, aşteptând înfricoşata descoperire a judecăţii
dumnezeieşti” (Sf. Maxim Mărturisitorul);
⇒ dreaptă – deoarece cel ce face judecata este Judecătorul cel drept (Ioan V,30);
⇒ va avea o sentinţă definitivă şi veşnică;
⇒ va fi supremă, deoarece va fi făcută de Judecătorul Suprem;
⇒ va fi înfricoşătoare, pentru îngeri, deoarece li se descoperă planul lui Dumnezeu cu privire la lume,
pentru drepţi, fiindcă nu pot fi siguri că vor putea da un răspuns bun, iar pentru păcătoşi, deoarece sunt deplin
conştienţi şi se cutremură de soarta ce-i aşteaptă.

I. Învierea Mântuitorului după Evanghelia de la Ioan (20-21)


Faptele care au avut loc la mormânt (In 20, 1-31)
Evanghelia Sf. Ioan și Ev. Sinoptice- relatări despre învierea Mântuitorului. Hristos reprezintă o formă
elaborată, plecând de la Kerzyyma Bis. apost, , în urma experienței arătării Mântuitorului înviat înaintea
apostolilor adunați si a câtorva martori privilegiați. Aici moartea nu are ultimul cuvânt. Vestea cea bună răsună
„Hristos a Înviat”
Scrierile Noului Testament spun că Hristos s-a umanizat, prin cele patru motive succesive:
Coborârea la Iad (1 Petru 3,19)
Învierea cu trupul
Înălțarea la cer

79
Șederea de-a dreapta Tatălui.
În Ev. Sf. Ioan 20,29 inaugurează perioada Bisericii în istorie când oamenii vor crede fără să-l vadă pe
Hristos, fizic. Modul prezentării Sale rămâne pentru totdeauna ca Emanuel (Mt 1,23), iar ucenicii săi sunt
îmbrăcați cu Duhul Sf., și ei vor continua în istorie prin Biserica născută la Cincizecime. (In 20, 22)
Învierea Mântuitorului, potrivit persspectivei Sf. Ioan, formează cu patimile și moartea Sa un
eveniment mântuitor unic: împlinirirea ceasului revelației supreme a iubirii Tatălui descoperită prin taina
trimiterii Fiului în lume.
Pentru Sfântul Ioan arătările lui Hristos relevează dumnezeirea Fiului, conducând pe ucenici la credință.
Exegeții au afirmat despre Evanghelia lui Ioan că e o „ Evanghelie a întâlnirilor ”- întâlnirile
Mântuitorului cu Nicodim, femeia samarineană, ologul din Vitazda, orbul din naștere, Maria și Marta, chiar și
cu Pilat. Ev. lui Ioan ilustrează reacții de credință în Hristos.
Structura textului de la Ioan 20 și analiza exegetică a mesajului. Astfel structura este dată prin 4
episoade paralele, împărțite în 2 părți:
Faptele de la mormânt (In 20, 1-18)
Arătările Mântutorului înviat (In 20, 19-29) însoțite de o concluzie generală (In 20, 30-31) fiecare e
alcătuită din 2 episoade paralele- episodul martorilor la mormânt Ioan 20, 1-10) și cel al primei arătări înaintea
ucenicilor (20, 19-23)
Întâlnirea Mariei Magdalena cu Hristos (In 20, 11-18)
Arătarea Mântuitorului înviat lui Toma (Ioan 20, 24-29)

1. Martorii la mormânt (In 20, 1-10)


„Iar în ziua întâia a săptămânii, Maria Magdalena a venit la mormânt dis-de- dimineață... Și s-au dus
ucenicii iarăși la ai lor) ”- Ioan 20, 1-10
Maria Magdalena merge la mormânt, iar văzând piatra răsturnată de aici- relatarea Sf. Ioan , nu intră,
privește și aleargă să-l advertzeze pe Ap. Petru. În Ioan 20, 11-18, Maria Magdalena rămâne plângând lângă
mormântul Domnului. Sf. Ioan amintește doar de Maria Magdalena și doar el menționează de cele 2 vizite ale
ei la mormântul lui Hristos.
Pe scurt, prima scenă din istoria Învierii arată vederea completivă „ a semnelor”. Maria Magdalena,
vede piatra răsturnată, mormântul deschis și crede că Domnul a fost furat; pentru că vede giulgiurile și marama
înăuntrul mormântului, însă nu ni se spune nimic despre reacția sa, numai despre ucenicul iubit „a văzut și a
crezut”.

80
2. Arătarea Mântuitorului înviat înaintea Magadalenei ( Ioan 20, 11-18)
Maria Magdalena a avut o întâlnire particulară cu Hristos, după cum spune Ioan ea îl vede pe Hristos, îl
recunoaște și trece de la nefericire la fericire. El o întreabă „pe cine cauți?”
Tema căutării lui Iisus e prezentată peste tot și parcurge întreaga Evanghelie a lui Ioan. Reacția Mariei
Magdalena e simbolizată de „întoarcere” sau „convertirea” ei, pentru a-L vedea pe Cel care stă în față, o
experiență de credință care-i luminează calea și viața adevărată.
Maria aduce la împlinire mandatul Domnului, vestind ucenicilor mesajul pascal „ Am văzut pe
Domnul” (v. 18)
3. Arătarea Mântuitorului înaintea ucenicilor, în lipsa lui Toma (In 20, 19-25)
Sf. Ioan împarte în două această istorisire:
(In 20, 19-23):
a) Hristos este Cel care are inițiativă;
b) Se face cunoscut ucenicilor
c) Le încredințează mandatul misionar de a fi martori și propovăduitorii învierii
Textul descrie: recunoașterea Mântuirorului înviat ( v.19- 20), misiunea încredințată ucenicilor și
împrăștierea Duhului Sfânt acestora (v. 21-33); replica lui Toma (v. 24-25)- Să vadă, ca să creadă.
Seria episoadelor din Ioan 20 se prezintă ca fiind un crescendo progresiv pentru destinatarii și
credincioși. Mai întâi este ucenicul cel iubit, apoi Maria Magdalena care primește un mesaj pentru a fi
transmis, apoi grupul Ap adunați laolaltă și în cele din urmă Toma, care-i implică pe toți credincioșii
îndoielnici.
1. Ucenicul iubit a crezut când a văzut giulgiurile lăsate la mormânt;
2. Maria Magdalena a crezut când s-a auzit chemată pe nume;
3. Ucenicii au crezut când L-au văzut pe Hristos;
4. Toma a crezut când a fost provocat de Hristos, să examineze trupul său fizic
Invitația finală e de a crede în El chiar dacă nu îl vezi.

81
II . Arătarea Mântuitorul Hristos la țărmul Mării Tiberiadei. Viitorul Bisericii în lume
(Ioan 20, 1-25)

Ultimul capitol din Evangheli lui Ioan (cap. 21) e un adaos care nu intră în planul original al
evangheliei . Potrivit formulării de I. Zumatin „capitolul 21 adresează întreaga Evanghelie”.
Textul de la Ioan 20, 1-25 este datorat unui singur autor, astfel explică mai bine noua perspectivă
eclesidă concentrată în jurul figurii lui Petru și a ucenicului Său iubit.
Structura capitolului:
1. Arătarea Mântuitorului înaintea ucenicilor la țărmul Mării Tiberiadei (Ioan 21, 1-14);
2. Reabilitarea lui Petru și destinul ucenicului pe care îl iubea Hristos (In 21, 15-23)
3. Concluzia ( In 21, 24-25)
Prima secțiune relatează arătarea Mântuitorului înviat ucenicilor, culminând printr-o masă euharistică
oferită de Domnul, după ce pescuirea minunată i-a condus pe ucenici la recunoașterea identității sale (In 21, 1-
13)
A doua secțiune Mântuitorul îl reintegrează pe Petru în apostolatul din care căzuse încredințându-i spre
păstorire turma Sa, și îi prezice că va muri martir (In 21, 15-23)
Opera ucenicului iubit în v. 24 „noi știm” e recunoscută. Un verset conclusiv încheie evanghelia care
eliberează opera săvârșită de Hristos.
În concluzie mesajul Învierii Domnului este unul de speranță și credință într-o altă viață, a celor ce cred
în învierea viitoare, iar aceștia ce cred, istoria va culmina cu instaurarea definitivă a împărăției lui Dumnezeu.

2. Persoana Mântuitorului Iisus Hristos după profețiile mesianice


1. Profeții mesianice în cărțile profeților:
a. Isaia 1, 14 – Copilul fecioarei - „Iată Fecioara în pântece a luat și va naște fiu și va chema numele lui
Emanuel”
Pentru „fecioară” textul original are numirea „almah” de la „alam” â a ascunde, a face nevăzut pentru
că fecioarele erau izolate. Această numire în Vechiul Testament (Fc. 24) înseamnă fecioară de vârsta
măritatului care nu a fost măritată și nu a avut legătură cu un bărbat.
Isaia spune că Fecioara „a luat...”, are deja în pântece și anunță ceva deosebit că e nenatural ca o
fecioară să aibă prunc și mai ales o fecioară ce aparține viitorului.

82
Samuel â cu noi este Dumnezeu, după unii acest nume are cuprin profetic, conține ideea profetirii
neamurilor (convertirii lor)
Chiril al Alexandriei spune „vei chema numele lui Emanuel ”, adică vei mărturisi pe Dumnezeu arătat
în chip omenesc iar după Eusebiu al Cezareei numele este un semn al nădejdii că Dumnezeu va fi cu oamenii.
b. El e „lumina lumii” (Isaia 9, 1), „lumina” o aplică Vechiul Testament la Mesia care este lumina
popoarelor (Isaia 42), astfel lumina e imaginea mântuirii și Mântuitorului în Noul Testament, lumina e Hristos.
- Pruncul minunat este „minune” (Isaia 9, 3), minunile care i se dau lui Emanuel.
- Sfetcnic „cel care povățuiește”.
- Dumnezeu tare are natură dumnezeiască
- principe ale păcii – Imanuel e mobil, are demnitate
c. Vlăstarul din iesle (Isaia 11, 1-2), unealta, rădăcina vieții
d. Sfântul care vine- Isaia 12, 2-6
„Iată Dumnezeul Mântuirii mele...”- e particula care vestește , Dumnezeu e obiectul bucuriei,
Mântuitorul.
Sfântul e titulatura care se dă lui Dumnezeu, El e Sfânt prin sine, sfințește totul
- Mergătorul înainte (Isaia 40, 3-11) „Glasul al lui ce strigă în pustie, găsiți calea Domnului, drepte
faceți cărările Domnului nostru în pustie”.
Poporul este anunțat că în curând se va sfârși prezentul cu aspectul său neplăcut.
„Pustiul”-țara Canaanului, deșertul dintre Canaan și Babilon care trebuie amenajat în vederea
reîntoarcerii în patrie.
e. Doctorul sufletelor și al trupurilor (Isaia 61, 1) „m-a trimis a vindeca pe cei zdrobiți cu inima.
f. Mântuitorul vine (Isaia 62, 1-11)
„Iată Domnul vestește până la marginile pământului. Spuneți fiicei Sionului:Iată Mântuitorul tău vine!
Iată plata Lui este cu El și răsplătirea Lui înaintea Lui.”
- Prin mijlocirea profetului Domnul vestește că Însuși Dumnezeu ia parte la opera de mântuire a
omului.
Fiica Sionului este Ierusalimul, orașul așezat pe coama dealului Sion.
„Și li se vor zice: poporul cel sfânt”, „mântuirea Domnului”, și pe tine te vor numi „cea căutată”(Isaia
62, 12).
Israelul viitor va purta numele de „sfânt”. Ierusalimul este centrul care radiază mântuirea.

83
g. Ierusalimul loc de întâlnire a popoarelor (Ieremia 3, 17). Ierusalimul se va numi „scaunul Domnului”
și se vor strânge în el toate popoarele (în numele Lui) și nu vor mai umbla pe urma poftelor inimii.
h. Iezechiel arată duhul înnoirii prin Hristos.
Apa și duhul (Iezechiel 36, 25-27): „vă voi stropi cu apă curată și vă voi curăți de toate necurățiile
voastre...”.
Apa va fi mediul, iar duhul va fi remediul care rezultă din cuvintele Mântuitorului:„De nu se va naște
cineva din apă și din Duh nu va intra în împărăția lui Dumnezeu”(Ioan 3, 5).
i. Ioil (3, 3-5), minuni în cer și pe pământ „Și va da semne în cer sus și pe pământ jos, sânge, foc și
nouri de fum, soarele se va întuneca, luna...”.
Naum 1, 7 Dumnezeu este scăpare celor intristați „Bun este Domnul” adăpost în zi de necaz și cunoaște
bine pe cei care nădăjduiesc în El.
Maleahi profețește despre jertfa curată, Înaintemergătorul și soarele dreptății
- Maleahi jertfa curată „de la răsărit la apusul soarelui, de dimineață până seara, toată ziua încontinuu
Dumnezeu va fi obiect de laudă și preamărire”(Maleahii 1, 11).
- Al doilea text mesianic (Maleahi 3, 1) „Iată eu trimit pe îngerul Meu, și va pregăti înaintea Mea și în
curând va veni la templu Domnul, ... îngerul legământului pe care voi îl doriți, zice Domnul”
- îngerul legământului â Înaintemergătorul
- Maleahi (3, 20) „Și va răsări, celor care slujesc numele Meu, soarele dreptății, aducând mântuire...”,
soarele aici are un efect mântuitor, prin dreptatea și adevărul ce trimite în lume2
-
Experiența religioasă în Vechiul Testament

Este bine cunoscut faptul că întreaga teologie creștină își fundamentează învățătura pe Sfânta Scriptură.
Autorii inspirați ai Bibliei ne mărturisesc despre experiența lui Dumnezeu, cu care o mare parte dintre ei au
avut chiar o experiență personală.
Experiența lui Avraam (Facere 18)
Experiența patriarhului Avram de la Stejarul Mamvri este unică în experiența biblică prin familiaritatea
excesivă a omului cu Dumnezeu.
În cazul lui Avraam, Dumnezeu i se revelează într-o formă umană cu care patriarhul să poată dialoga cu
Dumnezeu fără să se simtă stingherit.

2
Pr. Nicolae Neaga, Hristos în Vechiul Testament, Sibiu, 1944.

84
Teofania de la Mamvri este o recompensă pentru omul care a devenit merituos înaintea lui Dumnezeu
pentru că I s-a supus necondiționat (Facere 17, 9). Este un semn al harului lui Avaam. Se crede că a fost vizitat
de Dumnezeu deoarece I-a îndeplinit porunca și poate deveni Avraam părinte spiritual al omenirii.
Textul biblic ne spune că Avraam stătea pur și simplu în ușa cortului său și nu era în moment de
rugăciune, astfel nu era predispus pentru un asemenea moment. Când s-a înnoptat își fac apariția cei trei
oaspeți, patriarhul se prosternează cu fața la pământ (Facere 17, 3). Comentariile patristice spun că ar fi vorba
de revelarea Sfintei Treimi, dar este greu de acceptat că aceștia pentru un singur om să părăsească scaunul
slavei să stea la taclale cu un simplu muritor, iar iudeii nu credeau în Sfânta Treime, Iahve era mesagerul divin.
Conform exegezei iudaice, arhanghelul Gavriil, avea misiunea de a o anunța pe Sarra că din mila lui
Dumnezeu avea să se împlinească făgăduința înmulțirii descendenței lui Avraam, îi va naște un fiu. Al doilea
era Mihail coborât să nimicească foc și pucioasă printre marile cetăți decăzute, iar al treilea era Rafael,
tămăduitorul de boli, trimis să-l vindece pe Avraam care încă mai suferea din cauza circumciziei.
S-a îndeplinit misiunea vestirii Sarei că va naște un fiu.
Lui Isaia i s-a descoperit infinita milă a lui Dumnezeu și dreptatea care este arătată timp de o zi pentru
cei păcătoși. Anul milostivirii isaian este interpretat ca anul mântuirii pentru omenire, un timp de eliberare
pentru cei care erau sub robia păcatului (Isaia 61, 2-3).
Experiența lui Moise cu divinul (Ieșire 3, 24 33).
În Pentateuhul lui Moise se repetă ca un fel de lait motiv sintagma: „Și vorbea Domnul Dumnezeu cu
Moise față către față ca și cu un om” (Ieșire 33, 11).
Relația profetului cu divinitatea este unică printre toți muritorii, deoarece Moise a beneficiat de
comuniune directă, neîngrădită cu Dumnezeu. În Ieșire se arată prima experiență a lui pe muntele Horeb în
care s-a revelat o Persoană.
Cutezanța lui Moise îi câștigă promisiunea lui Dumnezeu că îl va însoți pe poporul său în marea
călătorie a eliberării. Avraam și Moise sunt cele două persoane biblice care domină perioada Pentateuhului.
Acestora Dumnezeu le impune respectarea cu strictețe a poruncilor, iar angajarea lor contribuie la promisiunea
lui Dumnezeu față de ei: „dacă vei asculta de glasul Domnului Dumnezeului tău, vei beneficia de binecuvântări
”(Deuteronom 28, 2).
Moise s-a dovedit a fi un veșnic susținător al dreptății și al ocrotirii celor suprimați (Ieșire 2, 11-17). El
a excelat în dorul după dreptate. Lui Moise i se revelează în Persoană: „Eu sunt Cel ce sunt!”(Ieșire 3, 14).
Moise solicită o revelare a lui Dumnezeu doar în scopuri pur personale. Așadar este o dimensiune socială a

85
Teofaniei, astfel Cel chemat se transfigurează în instrument mântuitor, neconstrângând libertatea în niciun fel
al omului. Dumnezeu îi asigură suplinirea prin harul Său, prin asistența permanentă a Sa (Ieremia 1, 8).
De reâinut este că Moise a fost atenționat că acela va fi numele său pentru vecie, invocat de fii lui Israel
din neam în neam.

II. Revelarea publică a divinului.


Sfânta Scriptură mărturisește că Dumnezeu s-a relevat lumii în multe rânduri și în multe chipuri (Evrei
1, 1). Dumnezeu nu poate fi văzut de către toți oamenii și nici atunci când cere omul.
Cea mai fulminantă Teofanie, cea de pe muntele Horeb, în jurul căreia polarizează toate celelalte
experiențe ale umanului cu divinul, amintim de trecerea minunată a Mării Roșii și apariția stâlpului de foc
deasupra taberei israelite care ilumina și ghida calea pe timpul nopții asigurând o protecție adevărată împotriva
căldurii excesive a deșertului din cauza căreia toți ar fi pierit (Ieșire 14 ,19). Pogorârea slavei divine peste
templul lui Solomon. Prezența luminii de la cortul Sfânt cât și pentru cea de la templu este legată de slujirea
preoțească, căci „n-au putut preoții să stea la slujbă din pricina norului, căci slava Domnului umpluse templul”
(I Regi 8, 10-11). După ce s-a îndepărtat slava de la templu, s-a îndreptat pe Muntele Măslinilor (I Regi 11, 23)
din cauza păcatelor grave săvârțite de locuitorii cetății, ce altădată era sfântă.
Experiența lui Saul pe drumul Damascului, care nu era singur; deodată a strălucit o lumină din cer în
jurul său și un glas a auzit care zicea: „Saule, Saule, pentru ce mă prigonești?”, iar tovarășii săi nu vedeau pe
nimeni. (Faptele Ap. 9, 3-7).
De fiecare dată când Dumnezeu se revelează omului se îmbracă în chip de foc sau lumină, acestea
determinând apropierea prezenței lui Dumnezeu: „Tu ești Cel ce Te îmbraci cu lumina ca și cu o haină”
(Psalmul 103, 2).

II.1. Revelația de pe Muntele Sinai (Ieșirea 20)


Un moment marcant al întâlnirii publice a divinului cu umanul adică cu o întreagă colectivitate, îl
constituie Evanghelia dării legii sfinte pe Muntele Sinai, o experiență vizuală. Acesta a fost și rămâne un
eveniment unic.
Locul este consacrat și înseamnă interzicerea expresă de a se urca cineva pe munte, sau de a se atinge
de el, la porunca divină, consacrarea s-a realizat de către Moise prin trasarea unui hotar (Ieșire 19, 23). Cel care
ar fi îndrăznit să calce interdicția putea fi omorât de la distanță cu piatra și săgeata (Ieșire 19, 13). Prin

86
consacrarea muntelui însemna de fapt pregătirea pentru venirea lui Dumnezeu. Nu era o barieră între popor și
Dumnezeu, ci sublinierea că este o distanță înseamnă și va rămâne pe veci între Creator și făpturile Sale.
Apariția revelației divine de pe Muntele Sinai este un lucru nemaiîntâlnit de alte religii. Tot în acest
munte a venit Ilie peste câteva veacuri să primească revelația și i s-a poruncit să meargă la Damasc (I Regi 19,
11-15) și să ungă un rege pentru sirieni.
Expunerea celor 10 porunci era unul din scopurile urmărite în mod intermediar prin Moise (Ieșire 19,
19).

A doua experiență a lui Moise cu divinul


Sfânta Scriptură evidențiază că ar fi avut niște experiențe cu totul speciale, trei bărbați despre care se
spune că ar fi fost iubiți de Dumnezeu în mod excepțional.
Primul este Moise, al doile este Daniel și al treilea este Sfântul Ioan Botezătorul. Cu toate acestea
Moise rămâne pământeanul care s-a apropiat cel mai mult de Dumnezeu. Lui Moise, Dumnezeu i S-a arătat a
doua oară: „arată-Te ca să Te văd”, el a vrut să vadă din nou slava lui Dumneeu în favoarea poporului pe care
l-a declarat a sa preoție împărătească și neam sfânt(Ieșire 19,6). Răspunsul lui Dumnezeu la cererea făcută de
către Moise a fost unul pozitiv, dumnezeu acceptând să-și pronunțe numele invocând numele Domnului
(Facere 26, 4-12).
Moise solicită vederea dincolo de Dumnezeu Însuși, invitându-l pe Ilie să stea înaintea feței Sale.
Împlinirea nu se mai relatează de către aghiograf, Dumnezeu dând un avertisment omului cu privire la
imposibila reprezentare a divinului în imagini. E adevărat că Moise a văzut mai mult decât îi este permis
omului să vadă. Astfel Sfânta Scriptură vorbește despre chipul lui Dumnezeu pus în om din momentul creației.

Experiența Sfântului Ilie – proorocul focului


Ilie și Elisei ar fi fost celibatari și au fost modelul suprem pentru monahismul egiptean, pentru viața
acestora și ascultarea necondiționată față de Dumnezeu.
Apropierea lui Dumnezeu de Ilie se datorează vieții sale curate de tip monahal. În Vechiul Testament
celibatul era de neconceput, astfel nu există un termen care să denumească acea stare, celibatul era disprețuit de
evrei pentru că se abătea de la porunca divină de a crește și înmulți (Facere 1, 28).
Ilie a vrut să se ascundă în momentul în care a fost răpit la cer, care i-a fost descoperit de Duhul Sfânt,
ținând cu orice preț să fie singur în acest moment. Ca drept preferat de Dumnezeu, Ilie și-a câștigat acest statut

87
mai târziu cum a fost și în cazul proorocului Daniel prin faptul că a încercat cu prețul vieții să apere credința în
Dumnezeul pe care îl mărturisea.
Sfântul Vasile cel Mare pune accent pe virtutea înfrânării, postul îndelungat însoțit de rugăciune,
vrednicia la care Ilie a ajuns de a vedea priveliștea de taină. După 40 de zile de post, reculegere, rugăciune a
fost învrednicit să-l vadă pe Domnul în peștera din Muntele Horeb, atât cât îi este cu putință unui om să vadă.
Ilie își acoperă fața înaintea sfințeniei, Domnul se regăsește abia în adierea vântului, în intimitatea dialogului
cu el.

Experiența lui Isaia


Domnul I se arată în sanctuarul din Ierusalim. Scopul a fost de a-l determina pe profet să-și formeze cea
mai înaltă idee despre sublimitatea Ființei divine, Sfințenia.
Cuvintele lui Isaia exprimă teama sa, iar viziunea exprimă conștientizarea că el era păcătos ca ceilalți,
de aceea i S-a arătat, făcându-l să reflecte asupra păcătoșeniei sale. Isaia va primi cuvinte din partea Domnului
și pentru alte neamuri, conștientizând în toți universalitatea lui Dumnezeu.
Glasul îngerului a făcut să se audă în cazul profetului prin: „Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Savaot”
(Isaia 6, 3), pentru ca împreună cu ființele celeste să participe la preaslăvirea lui Dumnezeu. Din experiența lui
Isaia cu Domnul și exemplul lui personal i se impune și lui și oamenilor metanoia (pocăința).

Experiența profetului Iezechiel


Iezechiel a văzut „Imaginea slavei celui veșnic”(Iezechiel 28), iar accentul discursului său este pus pe
mângâiere și îmbărbătare. De aceea a fost numit și „profetul mângâierii divine”. Teofania lui Iezechie a fost:
prin deschiderea cerurilor sau deschiderea ochilor spirituali și vântul năpraznic ce venea dinspre miazănoapte
cu un nor mare de foc strălucitor (Iezechiel 1, 4).
Al doilea moment în care Dumnezeu a fost văzut de către profetul Iezechiel conferă libertatea și
familiaritatea cu Dumnezeu. El a văzut leul â puternicia și regalitatea animalelor sălbatice, simbolul curajului și
demnității regale.

Experiența Psalmistului cu divinul – ascunderea feței


Credincioșii evrei, profeți, psalmiști spun că Dumnezeu și-a arătat iubirea proniatoare, puterea și slava,
prin manifestările exterioare, lucrările în lume prin actele creației cu totul speciale.

88
Invocările insistente, disperate: „degrab auzi-mă Doamne!”(Psalmul 142, 1), „Doamne auzi rugăciunea
mea ascultă cererea mea”. Psalmistul are impresia că Dumnezeu se joacă cu el, deoarece nu poate intui de ce El
își ascunde fața către el. Îndoiala îl face pe Dumnezeu să nu se arate deoarece credința psalmistului oscilează.

Experența cu divinul prin extaz și iluminare


În acest sens sufletul este eliberat de cele ale trupuli și are acces la o altă realitate, la lumea spirituală a
supranaturalului. Muzica suspendă simțurile, de aceea ebraica biblică nu folosește termenul de „extaz”. Prin
acesta se înțelege un fel de posesie divină a Duhului și a mâinii Fiului peste noi. De exemplu vorbele negrăite
auzite de Sfântul Pavel sunt vederi tainice, contemplații mistice, simțirea spiritului și dulceață mai presus de
trupuri, fiindcă toate simâurile sufletului s-au alipit de negrăita bucurie a luminii, „Acestea sunt enigme”(I
Corinteni 11, 13), experiențe mai presus de fire, etc.

Evangheliile copilăriei lui Iisus Hristos și exegeza lor


(Matei 1-2) și (Luca 1-2)
Primele două capitole din Evanghelia după Matei și Luca conțin așa-zisa „Evanghelie a copilăriei lui
Iisus” adică o serie de episoade semnificative despre nașterea Mântuitorului Hristos și anii care au precedat
începutul propovăduirii Sale de după Botez.
Din punct de vedere istoric în textul Evangheliei întâlnim o sinteză a kerigmei, adică a propovăduirii,
cât și cea mai scurtă și esențială biografie a Mântuitorului Hristos. Forma narativă a fost dată către anul 70
după Hristos în funcție de copul relatării lor. Luca și Matei s-au folosit de izvoare orale sau scrise anterior.
Scopul a fost de a-l orienta pe cititor și încadra într-un context istoric faptele narate: „Era în zilele lui Irod,
regele Iudeii”(Luca 1, 5 )

I. Evanghelia copilăriei Mântuitorului Iisus Hristos potrivit relatării lucane(Luca 1-2)


Sfântul Luca s-a folosit în primul rând de cele două modalități pentru a interpreta evanghelia:
paralelismul și midrașul. Paralelismul pentru o reprezentare schematică a evenimentelor din primii ani de viață
a Mântuitorului, midrașul îi permite o transmitere o transmitere mai bună și o înțelegere mai profundă a
evenimentelor.
Structura textului Luca 1-2:
a. vestea adusă preotului Zaharia despre nașterea Sfântului Ioan (Luca 1, 5-25)
b. vestea adusă Fecioarei Maria despre nașterea lui Iisus (Luca 1, 26-38)

89
c. vizita Fecioarei Maria la Elisabeta (Luca 1, 39-56)
d. Nașterea și copilăria Sfântului Ioan (Luca 1, 57-80)
e. Nașterea și copilăria lui Iisus (Luca 2, 1-40)
f. Iisus la vârsta de 12 ani la templul din Ierusalim (Luca 2, 41-52)

Structura detaliată:
1. Cele două vestiri (Luca 1, 5-25) (Luca 1, 26-38):
- vestea nașterii Sfântului Ioan (Luca 1, 5-25)
- vestea nașterii Mântuitorului (Luca 1, 26-38)
- imnele de laudă aduse lui Dumnezeu de Elisabeta și Fecioara Maria (Luca 1, 39-56)
2. Cele două nașteri (Luca 1, 57-66/ Luca 2, 1-21)
- Nașterea și circumcizia Sfântului Ioan (Luca 1, 57-66)
- Nașterea și circumcizia Mântuitorului (Luca 2, 1-21)
- Imnul de laudă adus de către părintele Zaharia lui Dumnezeu (Luca 1, 67-69)
- Imnul îngerilor: gloria in Excelsis (Luca 2, 14)
3. Îndoita consacrare a Mântuitorului la templu (Luca 2, 21-38/ Luca 2, 41-50)
- Prezentarea Mântuitorului la templu (Luca 2, 21-38)
- Regăsirea lui Iisus la templu la 12 ani (Luca 2, 41-50)
4. Profețiile despre cei doi copii Ioan și Iisus (Luca 1, 65-79/ Luca 2, 22-39)
- Profeția mulțimii și a lui Zaharia despre Ioan
- Profeția drepților Simeon și Ana despre Iisus
5. Sumarea narativă despre copilăria lui Ioan și Mântuitorului (Luca 1, 80/ Luca 2, 39-40; 51-52)
- Viața tainică a Sfântului Ioan
- Viața tainică a Mântuitorului.

1. Vestea nașterii Sfântului Ioan Botezătorul (Luca 1, 5-25)


Evanghelistul evidențiază persoana religioasă și situația familială a lui Zaharia și a Elisabetei „amândoi
erau drepți înaintea lui Dumnezeu, deoarece umblau fără prihană în toate poruncile și rânduielile Domnului”
(6)

90
Vestea nașterii lui Ioan (Luca 1, 8-23)
Primele cuvinte ale îngerului sunt adresate proorocului Zaharia: „Nu te teme” (Facere 15, 1), ca orice
așteptare a lui să fie susținută de încrederea lui Dumnezeu.
Mesajul dumnezeiesc continuă cu vestea „Elisabeta îi va naște un fiu căruia îi va pune numele Ioan și el
va avea un rol special în istoria mântuirii. Nașterea va aduce bucurie nu doar tatălui <<mulți se vor bucura>>
(14), bucuria care domină întreaga Evanghelie a lui Luca.
Datoria lui Ioan este aceea de a propovădui, converti Israelul <<va fi mare înaintea Domnului>>, un
nazireu, plin de Duhul Sfânt, propovăduind pocăința, readucând pacea și respectarea legii lui Dumnezeu,
pentru ca să găsească Domnul un popor pregătit să-L primească pe Mesia.
Elisabeta zămislește fiu (Luca 1, 24-25) Întoarcerea acasă (23) a lui Zaharia. Versetele 24-25 descriu pe
scurt împlinirea făgăduinței. Ea rămâne însărcinată, pentru aceasta binecuvintează pe Dumnezeu, din moment
ce a ridicat ocara sterilității ei.

2. Vestea nașterii Mântuituitorului Iisus Hristos (Luca 1, 26-38)


Vestea nașterii Sfântului Ioan adusă de înger proorocului Zaharia este urmată de vestea Întrupării Fiului
lui Dumnezeu din Fecioara Maria.

Fecioara Maria din Nazaret (Luca 1, 26-27)


Buna Vestire a fost făcută de același înger, Gavriil care <<i s-a arătat lui Zaharia>>, de data aceasta
<<a fost trimis>> pentru a sublinia planul lui Dumnezeu.
Locul: Nazaret în Galileea (Nordul Palestinei) – un sătuc de țărani sărac. Evanghelistul Luca a subliniat
de două ori că Maria era fecioară. Maria se trăgea din seminția lui Iuda, împărătească, iar Elisabeta din
seminția lui Levi, cea preoțească. Prin împletirea lui Aaron și a lui Iudae, cele două au ajuns rude.
Dumnezeu și Fecioara Maria: Salutul îngerului (Luca 1, 28-29)
„Bucură-te Marie ceea ce ești plină de har, Domnul este cu tine” (28), Reacția ei nu este una de bucurie:
„Iar ea văzându-l s-a tulburat de cuvântul lu și cugeta în sine”.
Mesajul îngerului cum că va naște pe Mesia (Luca 1, 30-34)
„Nu te teme Marie, căci ai aflat har de la Dumnezeu”
Reacția ei: „Cum va fi aceasta, de vreme ce nu știu de bărbat?”
Fecioara Maria, roaba Domnului (Luca 1, 35-38)

91
Îngerul îi explică Mariei cum Îl va zămisli pe Mesia, prin intrvenția direct a Duhului Sfânt „Duhul
Sfânt se va pogorî peste tine și puterea Celui Preaînalt te va umbri”. Ea crede în cuvântul lui Dumnezeu „Iată
roaba Domnului. Fie mie după cuvântul Tău!”
Întâlnirea dintre Fecioara Maria și Elisabeta (Luca 1, 39-56)
Elisabeta cunoaște rolul Mântuitorului în istoria mântuirii, iar Maria laudă măreția lui Dumnezeu prin
imnul Magnificat, pentru că a ales-o pee a să slujească pe Israel (Avraam).
Evanghelistul Luca, creionează cântările de laudă ale Mariei zicând că este „binecuvântată ca Maica
Domnului”, fericită ca prima care a crezut în El, „plină de har” prin lucrarea lui Dumnezeu și fericită
totdeauna.
Fiul Elisabetei, Ioan, săltând în pântecele mamei sale, își începe rolul său de Înaintemergător al
Domnului Iisus Hristos.
Magnificat este primul dintre cele trei imne inserate în Evanghelia copilăriei cu cele două, Benedictus,
rostit de Zaharia și Hunc dimittis al dreptului Simeon.
Motivul bucuriei Maicii Domnului și lauda lui Dumnezeu se referă la împlinirea făgăduinței mesianice
o data cu nașterea lui Hristos (Luca 1, 68).
Prima referință despre Mesia, se găsește în Epistola Sfântului Apostol Pavel către Galateni, în care se
spune: „iar când a venit plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său născut din femeie, născut sub Lege”
(Galateni 4, 4).
Protoevanghelia lui Iacob spune că Maica Domnului are părinții Ioachim și Ana. Ea este darul lui
Dumnezeu pentru ei și au închinat-o lui Dumnezeu, ducându-o la temple la 3 ani și a fost crescută acolo până
la 12 ani. (I Regi 1, 27-28).
Nașterea lui Ioan, încadrează imnul de laudă a lui Zaharia.
La 8 zile de naștere Ioan a fost circumcise (semnul legământului lui Dumnezeu cu Avraam) de Zaharia
și Elisabeta. Nașterea lui Ioan este și ea o „bună vestire” deoarece „mâna Domnului era cu el” (66).
Sfântul Ioan s-a născut în familie de preot, cu puțin timp înainte de nașterea lui Hristos (anul 7 în Hr.).
Sfântul Luca precizează că Ioan trăia în ținuturi pustii, până în ziua arătării lui (Luca 1, 80). Hristos îl
înfățișează pe Ioan ca pe un prooroc al pocăinței și iertării păcatului. Sfântul Ioan obișnuia să boteze în
Betania, dincolo de râul Iordan (Ioan 1, 28). Era un vestitor al mesajului dumnezeiesc.
Irod Antipa, potrivit Sfântului Evanghelist Luca i-a încheiat misiunea lui Ioan întemnițându-l și tăindu-I
capul. Mântuitorul îți începe activitatea după aceste întâmplări.

92
Nașterea lui Iisus a fost într-o iesle la Betleem(Luca 2, 1-20) ce constituie o dovadă a mesianității Lui.
Este „primul Născut”. Textul vorbește despre prezența animalelor în iesle, boul și asinul. El a fost născut
iarna. Luca spune că odată ajunși acolo în timpul călătoriei nu se găsea loc pentru ei. Deși S-a născut în
circumstanțe umile, El o să moară pentru a răscumpăra lumea din păcat.
Păstorii din jur au avut o revelație (Luca 2, 8-14). Semnul dat păstorilor este „Pruncul înfățișat” și
culcat în iesle. Împreună cu îngerul unește „mulțimea de oști cerești” și Îl laudă pe Dumnezeu pentru nașterea
lui Mesia, răsunând lumea în imne de laudă.
Păstorii au mers să viziteze și să vestească ce au văzut (Luca 2, 15-17).
Circumcizia și prezentarea la templu a Pruncului (Luca 2, 21-24)
Circumcizia (21), pecetluiește apartenența lui Iisus la descendența lui Avraam, legământului dintre
Dumnezeu și poprul Său (Luca 1, 59).
Numele se referă la misiunea lui Iisus ca Mântuitor, după cum fusese descoperit păstorilor din Betleem
de către înger (Luca 2, 11).
Iisus este adus la templu, după Sfântul Evanghelist Luca în semnul oferirii Fiului ca dar de jertfă
Tatălui. În tradiția liturgică Biserica Ortodoxă prăznuiește în fiecare an pe data de 2 februarie Întâmpinarea
Domnului, care evidențiază Persoana dumnezeiască a Pruncului.
Momentul central îl constituie întâmpinarea Pruncului de către dreptul Simeon, imnul „Acum
slobozește” și mărturia Anei (Luca 2, 25-38).
Simeon vorbește despre mângțierea lui Israel, expresie regăsită și în profeția profetului Isaia 40, 1.
Simeon este prezentat de Luca ca un prooroc ilminat de Duhul și care „prin Duh, a văzut Pruncul Iisus Hristos,
ca fiind Mântuitorul lumii pe Care-L aștepta ... în vederea mântuirii tuturor popoarelor”(Luca 2, 26). Simeon ia
Pruncul în brațe și se adresează: în primul rând lui Dumnezeu, apoi mamei, iar apoi lui Hristos. Cântarea lui
Simeon este o Binecuvântare, o profeție.
Alături de Simeon, Sfântul Luca prezintă și intervenția proorociței Ana, care recunoaște dumnezeirea
Pruncului: „laudă pe Dumnezeu și vorbește Prunc tuturor celor ce asteptau mântuirea în Ierusalim” Simeon
este chip al Legii vechi, iar Ana al celui nou, iar Hristos este la mijloc.
Sfânta Familie s-a întors acasă în Nazaret, iar aici este accentuată deplinătatea lui Iisus plin de
înțelepciune dumnezeiască, după cum reiese din ultimul episod al Evangheliei copilăriei (Luca 2, 41-52).

93
II. Evanghelia copilăriei Mântuitorului Iisus Hristos potrivit relatării mateene (Matei 1-2)
Structura:
a. Primul capitol:
- originea umană (Matei 1, 1-17)
- originea divină (Matei 1, 18-25)
b. Al doilea capitol: Epifania mesianică a lui Hristos prezentată în 4 planuri:
- planul magilor contrapus lui Irod
- planul lui Irod eșuat
- exilul lui Iisus din Egipt
- în Galileea Hristos Înviat va manifesta ca Domn și Mântuitor.
Textul Evangheliei lui Matei sintetizat:
1. Originea omenească, arborele genealogic (Matei 1, 17).
2. Originea dumnezeiască: vestea nașterii lui Emanuel (Matei 1, 18-25)
3. Închinarea magilor (Matei 2, 1-12)
4. Fuga în Egipt și uciderea pruncilor nevinovați (Matei 2, 13-18)
5. Întoarcerea din Egipt și stabilirea în Nazaret (Matei 2, 19-23)
Pentru Sfântul Evanghelist Matei, Hristos este un membru al poporului lui Israel cu drepturi depline.
Genul literal folosit este midrașul (a căuta, a arăta, a studia), care constă într-o reflexie asupra
Scripturii, pentru a interpreta, actualiza Evanghelia și învățăturile din vechime în funcție de situația prezentă.
1. Originea omenească: Arborele genealogic (Matei 1, 1-17)
Matei Îi atribuie lui Hristos titlurile de Hristos, Fiul lui David și Fiul lui Avraam, istoria lui Israel este
împărțită astfel:
- De la Avraam la David aproximativ 750 de ani
- De la David până la deportarea în Babilon 400 de ani de istorie
- De la deportare la Hristos 600 de ani de istorie.
Mântuitorul Hristos vine de la Dumnezeu și se întoarce la Dumnezeu.
2. Originea dumnezeiască a lui Hristos: vestea nașterii (Matei 1, 18-25)
a. Prezentarea situației dreptului Iosif și Fecioarei Maria (18-19)
„Mama, mama Lui era logodită cu Iosif”. Matei spune că Fecioara Maria a rămas însărcinată prin
lucrarea Duhului, mai înainte de a fi ei laolaltă (Matei 1, 18).

94
Învoiala și reacția lui Iosif (19). Intervenia divină pe care el nu o înțelege, cunoscând virtutea și
castitatea Mariei. Fiind un om drept, umil, generos, deschis planurilor lui Dumnezeu nu vrea să o expună pe
Maria și nici să divulge acest fapt. Nemaidorind să se mai căsătorească, în urma îndoielii. În cele din urmă i se
poruncește „Deși, după cum știi cel ce a fost zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt, totuși, ea va naște Fiu,
Căruia tu îi vei pune numele Iisus”. Fiind logodnicul ei, Îi va pune numele, Îl va înscrie pe Iisus în descendența
davidică, având toate privilegiile după așteptările mesianice ale iudeilor.
b. Arătarea îngerului și mesajul adresat dreptului Iosif (20-21)
Îngerul i se adresează lui Iosif numindu-l fiu al lui David, iar rolul lui Iosif este de a-L băga pe Iisus în
descendența davidică. Îngerul îi spune lui Iosif să nu se teamă! Numele Iisus înseamnă Dumnezeu este
mântuirea/ mântuiește și indică că Iisus va mântui poporul de păcate.
c. Împlinirea poruncii îngerului (24-25)
sfântul Evanghelist Matei istorisește nașterea Domnului, accentuând faptul că Iosif „nu a cunoscut-o
până ea L-a născut pe Fiul ei”. Biserica Ortodoxă și tradiția Sfinților Părinți afirmă fecioria Maicii Domnului
înainte de naștere, în timpul nașterii și după naștere. În concluzie, capitolul întâi al Evangheliei lui Matei scoate
în relief zămislirea neprihănită a lui Emanuel. Această Evanghelie a originii divine și umane a lui Hristos este o
pagină a Bunei Vestirii și a catehezei creștine asupra identității paradoxale a lui Hristos, fiul lui David pe linia
lui Iosif și Fiul lui Dumnezeu, născut din Maria prin intervenția Duhului Sfânt.
d. Frații Domnului și pururea fecioria Mariei Maica Domnului
Prima soție a lui Iosif îi născuse patru fii și două fiice, Maria L-a avut numai pe Iisus, însă i-a crescut și
pe ceilalți ca o mamă.
Așa-zișii frați ai lui Hristos, ar fi fost de fapt verișorii săi, iar Iacob fratele Domnului este indentificat
cu Iacob al lui Alfeu, unul din cei 12 Apostoli. Iacob, Iosif, Iuda, Simon erau născuți dintr-o căsătorie
precedentă a lui Iosif.
3. Închinarea magilor (Matei 2, 1-12)
Evanghelia face cunoscută primirea făcută de oameni și acceptarea că El este Fiul lui Dumnezeu. Unii
nu-L acceptaseră și doreau să-L elimine. Evenimentul Întrupării, zice Matei că ar fi fost în Betleemul Iudeii
cetatea davidică.
a. Magii primesc răspuns de la stea (11)
Irod și magii (1-12) Potrivit lui Matei e pare că Iosif și Maria locuiau în Betleem, nașterea lui Iisus este
plasată în timpul lui Irod cel Mare.
b. Magii se interesează de Prunc: „Am văzut și am venit...” (2)

95
Ei își declară scopul călătoriri la ierusalim „Am văzut steaua Lui la Răsărit și am venit să ne închinăm
Lui”. Pentru Evanghelistul Matei, steaua este semn al venirii lui Mesia. Irod este interesat de Mesia și îi pune
pe magi să îi zică unde este ca să-l găsească
c. Locul nașterii lui Mesia (3-6)
Vestea nașterii lui Mesia, l-a tulburat pe Irod și i-a provocat o reacție de refuz, deoarece Mântuitorul va
fi condamnat la moarte în cetatea din Ierusalim. Matei spune că Betleemul este pământul lui Iuda sau casa
pâinii.
d. Uneltirea lui Irod (7-8)
Aflând unde S-a născut, Irod prefăcutul folosește știința cărturarilor și a magilor pentru planurile sale.
e. Magii și Pruncul Iisus la Betleem (3-9-11)
Magii sunt călăuziți de stea până la locul unde-L găsesc (9). Găsirea Pruncului de către magi constituie
un izvor de mare bucurie (10) „Și intrând în casă au văzut un Prunc împreună cu mama Lui” aici dreptul Iosif
nu este amintit.
Anul nașterii lui Iisus nu este cunoscut cu certitudine. Matei plasează nașterea Domnului în jurul morții
lui Irod, aproximativ anul 4 în. Hr. cu puțin timp înainte de moartea lui Irod.
În ceea ce privește ora nașterii cele două Evanghelii ale lui Luca și Matei, plasează nașterea în timpul
nopții: steaua magilor și mai ales revelația de care s-au bucurat Păstorii de oi (Luca 2, 8).

4. Fuga în Egip și uciderea pruncilor nevinovați (Matei 2, 13-18)


Iisus retrăiețte experiența fundamentală a istoriei lui Israel, adică Exodul. Iisus coboară în Egipt, iar mai
apoi se întoarce din Egipt către țara Sa (Matei 2, 13-15). A stat acolo până la moartea lui Irod (15).
Dumnezeu îl salvează pe Hristos protejându-l de tirania lui Iros, arătându-i-se lui Iosif în vis. Matei L-a
prezenta pe Iisus, procalmându-L Fiul lui Dumnezeu, Emanuel, punctul culminant al revelației Sale, care va
provoca condamnarea Sa la Moarte (Matei 22, 45 ; 26, 64).
După ce Irod și-a dat seama că a fost înșelat de către magi, ostilitatea sa s-a transformat în furie
persecutoare. Uciderea pruncilor din Betlee, ilustrează furia lui, caracterul tiranic al lui Irod care îl surprinde
foarte bine Evanghelistul Matei. Copiii uciși find în număr de aproximativ 10000.

5. Întoarcerea din Egipt și stabilirea în Nazaret


Acest ultim episod este alcătuit din două secvențe:
- Întoarcerea dreptului Iosif și a Familiei Sfinte în pământul lui Israel (Matei 2, 19-21)

96
- Căutarea unui loc mai sigur în părțile Galileei

6. Mântuitorul Iisus Hristos la 12 ani la templu (Matei 2, 41-52)


Această relatare încheie istoria copilăriei lui Iisus (41-52), pentru a face trecerea la perioada activității
publice
La vârsta de 12 ani, Hristos a vorvit pentru prima dată declarând că Dumnezeu este Tatăl Său. Copilul
Iisus își manifestă propria personalitate religioasă sub două aspecte:
- Inteligența Sa extraordinară și precoce
- Relația Sa unică și filială cu Tatăl ceresc.
Structura textului este împărțită în 3 părți:
- (41-45) Pelerinajul anual al Sfintei familii de Paște la Ierusalim
- (46-50) Regăsirea lui Iisus – găsirea lui de familie șezând în mijlocul învățătorilor care se minunau
de cuvintele Lui.
- (51-52)Concluzie despre creșterea lui iisus de la 12 la 30 de ani „Și a coborât la ei și a venit în
Nazaret și le era supus”.
În concluzie, mesajul, scopul Evangheliilor lui Matei și Luca a fost pentru a înțelege Persoana și
minunea lui Hristos ca Fiu al lui Sumnezeu în sens ontologic.

PENTATEUHUL – STRUCTURA SI PREZENTARE GENERALA

Pentateuhul - cinci volume, numite de iudei Tora Moșe (Legea lui Moise) sau Tora Iahve (Legea
Domnului).
Importanța Pentateuhului:
El este temeiul istoric al întregii religii revelate, întreaga ordine dogmatică și morală, atât a Vechiului
cât și a Noului Testament, neputându-se explica fără Pentateuh. Pe el se reazemă frățietatea popoarelor,
născute din același strămoș comun, Adam. Fără căderea în păcatul strămoșesc nu există răscumpărarea, iar
dacă nu ne tragem din același strămoș, răscumpărarea prin Mesia nu este universală.
Caracterul general al Pentateuhului:
El nu este o carte de istorie în sens propriu și obișnuit, nici o carte de cosmogonie sau geogonie.
Pentateuhul, în realitate, este istoria întemeierii neamului omenesc.

97
Cuprinsul lui principal este „Legea dată de Dumnezeu”, dar nu expusă sistematic, cu paragrafe, ca într-
un cod de legi, ci expusă istoric, în ordinea promulgării ei.
- Facerea este prologul istoric, care istorisește întâmplările premergătoare Legii;
- cele trei cărți următoare expun însăși legislația și unele evenimente în legătură cu promulgarea
legilor;
- Deuteronomul este epilogul care recapitulează și confirmă constituirea Legii.

Centrul și fondul lucrării este, prin urmare, Legea. Pe Muntele Sinai se face un legământ între
Dumnezeu și poporul lui Israel, care a fost prevestit în făgăduința făcută lui Avraam. De aceea autorul insistă
mai puțin pe anumite lucruri (istoria de după Noe până la risipirea neamurilor, petrecerea în Egipt, cei 40 de
ani din pustie, etc.), în schimb redă amănunțit întâmplările din iconomia mântuirii (căderea în păcat, potopul,
ieșirea din Egipt și mai ales legislația sinaitică).

Unitatea Pentateuhului:
Unitatea lucrării, deci și a autorului, se vede, pe lângă felul de istorisire și caracterul lingvistic, și din
faptul că întregul material este grupat în jurul a trei idei principale: ideea mesianică, separarea poporului biblic
de alte neamuri și dreptul divin și istoric al lui Israel asupra Canaanului. Prima idee mesianică anunțată în
Facere 3:15 (Izbăvitorul va veni) se precizează mai departe astfel: El Se va naște din neamul lui Sem (Facere
9), din Avraam, descendent al lui Sem (Facere 12), din Iacov, nepotul lui Avraam (Numerii 24) și din Iuda, fiul
lui Iacov (Facere 49). El va fi marele legislator, ca și Moise (Deuteronom 18).
Pentru păstrarea trează a ideii mesianice și a monoteismului, a fost necesară separarea poporului de
orice influență păgână și străină. Separarea aceasta se asigură prin legi severe și speciale, și se poate face
numai prin așezarea poporului într-o țară îmbelșugată, unde singur e stăpân și unde e ferit de contactul cu
lumea păgână. Această țară este Canaanul, la a cărei stăpânire poporul are și drept natural istoric (pentru că
acolo s-au zămislit strămoșii lui, părinții celor 12 seminții), dar și drept divin (căci a fost promisă de Dumnezeu
lui Avraam și urmașilor lui).

Cuprinsul Pentateuhului:
1. Facerea își are denumirea de la faptul că prezintă originea tuturor, a cerului și a pământului, a
oamenilor și a tuturor lucrurilor. Introducerea arată dependența creaturilor față de Dumnezeu, Care aduce totul

98
din neființă la ființă; în Facere 1:1 se cuprinde cosmogonia mozaică, iar în Facere 1:2 - 2:3 se află geogonia,
cele șase zile ale întocmirii Pământului sau Hexameronul.
® Prima parte (capitolele 1 – 11) arată cum a pregătit Dumnezeu întreaga omenire pentru mântuire;
ni se descrie începutul neamului omenesc, starea paradisiacă, apoi căderea în păcat, familia lui Adam,
fratricidul lui Cain, urmașii lui Cain și ai lui Set, înrăutățirea oamenilor, potopul, alegerea lui Sem, fiul lui Noe,
alegerea familiei lui Terah.
® A doua parte (capitolele 12 – 50) arată cum Dumnezeu, în opera de mântuire, trece de la calea
universală la cea particulară, alegând în scopul acesta o familie, pe care o face popor – familia lui Avraam și a
urmașilor acestuia, Isaac și Iacov. Ca să nu se creadă că descendența din Avraam este suficientă pentru
mântuire, se arată și descendenți ai lui Avraam eliminați de la binefacerile cuvântărilor mesianice – Ismail,
Esau și urmașii lor.

2. Ieșirea își are denumirea de la evenimentul istoric cu care începe: ieșirea poporului din robia
Egiptului.
º Introducerea arată pe scurt că urmașii lui Iacov în Egipt s-au înmulțit și au devenit popor.
º Prima parte (capitolele 1 – 13) cuprinde istoria ieșirii poporului din Egipt, sub conducerea lui
Moise (cele 10 pedepse, instituirea serbării Paștelui).
º A doua parte (capitolele 13 – 18) cuprinde călătoria evreilor spre muntele Sinai și pregătirea lor
pentru primirea Legii (trecerea prin Marea Roșie, Dumnezeu conduce poporul Său, ziua în stâlp de nor și
noaptea în stâlp de foc, îl hrănește cu mană din cer, cu prepelițe, cu apă izvorâtă din stâncă, biruirea
amaleciților prin puterea rugăciunii).
º A treia parte (capitolele 19 – 40) istorisește promulgarea Legii pe muntele Sinai. După
promulgarea Decalogului și a altor legi, legământul încheiat între Dumnezeu și popor se ratifică prin jertfe și
stropirea poporului cu sânge. Moise, în singurătate timp de 40 de zile pe muntele Sinai, primește noi
descoperiri și instrucțiuni, între altele și cele referitoare la construirea cortului sfânt și la obiectele de cult. Între
timp poporul se închină vițelului de aur; la întoarcere, Moise, supărat, izbește cu tablele Legii în vițelul de aur,
care se sfărâmă, și pedepsește pe cei fără de lege. Reînnoiește legământul și primește noi table ale Legii. Se
construiește cortul sfânt.

3. Leviticul, numită de evrei „Legea preoților” sau „Legea jertfelor”, cuprinde dispoziții referitoare la
cultul sacru.

99
- Prima parte (capitolele 1 – 10) vorbește despre felurile jertfelor, despre îndatoririle și drepturile
preoților, și istorisește consacrarea lor solemnă.
- A doua parte (capitolele 11 – 27) cuprinde dispoziții referitoare la curățirea levitică. Poporul trebuie
curățit prin curățire externă legală, pe lângă cea internă. Preoții au norme speciale de curățire. Observarea sau
călcarea Legii cauzează stări speciale, pentru care există dispoziții aparte, atât pentru preoțime cât și pentru
popor.

4. Numerii își are denumirea de la faptul că în ea se cuprinde recensământul poporului întreg. Evreii o
denumesc „În pustiu”, deoarece cuprinde istoria peregrinării poporului în deșertul Arabiei. Generația rebelă e
respinsă ca una care, deși martora atâtor semne și dovezi ale providenței divine, totuși e în continuă
nemulțumire.
- Prima parte (capitolele 1 – 14): după numărătoarea poporului se istorisește răzvrătirea ivită în urma
informațiilor mincinoase ale iscoadelor trimise în Canaan și din cauza ostenelilor călătoriei, precum și a lipsei
de carne. Însuși Aaron și Mariam sunt între răzvrătiți. Dumnezeu respinge generația răzvrătită și hotărăște
putrezirea osemintelor lor în pustiu.
- A doua parte (capitolele 15 – 19) expune unele întâmplări din cursul celor 40 de ani de călătorie în
pustiu.
- A treia parte (capitolele 20 – 36): Moise scoate apă din stâncă; moartea lui Aaron și înlocuirea lui cu
Eleazar, fiul său; pentru o nouă nesupunere, pedepsirea cu șerpii veninoși; șarpele de aramă; se ocupă țara
amoniților; moabiții încearcă să se împotrivească; Balaam; madianiții sunt înfrânți; ținutul de dincolo de Iordan
e ocupat și este dat în stăpânirea triburilor Ruben, Gad și jumătatea tribului Manase.
5. Deuteronomul (A doua Lege), numită de evrei și „repetarea Legii”, cuprinde trei cuvântări ale lui
Moise, în care sunt reamintite binefacerile, în parte primite, în parte încă numai promise de Dumnezeu, pentru
împlinirea Legii. Se repetă sumar Legea însăși. Adaosul istoric (capitolele 31 – 34) cuprinde istorisirea alegerii
lui Iosua, ultima cântare a lui Moise, moartea și jelirea lui de către popor în câmpurile Moabului.
Pilda semănătorului – primire şi împlinire a cuvântului lui Dumnezeu (Luca 8, 5-15)
“Tine cu tarie invatatura si nu o parasi, pazeste-o caci ea este viata ta!” (Pildele lui Solomon)
Pilda (parabola)=exemplu (comparaţie) prezentat sub formă de scurtă istorioară cu învăţături moral-
religioase;
“Ieşit-a semănătorul să semene sămânţa sa. Şi semănând el, una a căzut lângă drum şi a fost călcată cu
picioarele şi păsările cerului au mâncat-o. Şi alta a căzut pe piatră, şi, răsărind, s-a uscat, pentru că nu avea

100
umezeală. Şi alta a căzut între spini şi spinii, crescând cu ea, au înăbuşit-o. Şi alta a căzut pe pământul cel bun
şi, crescând, a făcut rod însutit. Acestea zicând, striga: Cine are urechi de auzit să audă. Şi ucenicii Lui Îl
întrebau: Ce înseamnă pilda aceasta? El a zis: Vouă vă este dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei lui Dumnezeu,
iar celorlalţi în pilde, ca, văzând, să nu vadă şi, auzind, să nu înţeleagă. Iar pilda aceasta înseamnă: Sămânţa
este cuvântul lui Dumnezeu. Iar cea de lângă drum sunt cei care aud, apoi vine diavolul şi ia cuvântul din inima
lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască. Iar cea de pe piatră sunt aceia care, auzind cuvântul îl primesc cu
bucurie, dar aceştia nu au rădăcină; ei cred până la o vreme, iar la vreme de încercare se leapădă. Cea căzută
între spini sunt cei ce aud cuvântul, dar umblând cu grijile şi cu bogăţia şi cu plăcerile vieţii, se înăbuşă şi nu
rodesc. Iar cea de pe pământ bun sunt cei ce, cu inimă curată şi bună, aud cuvântul, îl păstrează şi rodesc întru
răbdare.” (Luca 8, 5-15)
Simbolurile pildei:
- Semănătorul – Dumnezeu;
- Sămânţa – Cuvântul lui Dumnezeu;
- Păsările (care au mâncat seminţele) – îngerii răi;
- Locurile (în care au căzut seminţele) – oamenii.
- locul de lângă drum – oamenii (indiferenţi, dezinteresaţi);
- locul pietros – oamenii (superficiali);
- locul dintre spini – oamenii (copleşiţi de griji);
- pământul bun – oamenii (buni).
Aplicare in ziua de azi:
- Semănătorul – învăţătorul (profesorii, părinţii);
- Sămânţa – învăţăturile primite în şcoală, acasă;
- Pământul –categorii de elevi/oameni.
“una a căzut lângă drum şi a fost călcată cu picioarele şi păsările cerului au mâncat-o.”- “cea de lângă
drum sunt cei care aud, apoi vine diavolul şi ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască”
– sămânţa aruncată pe drum nearat, simbolizează inima “nearată”, adică oamenii uşuratici şi grăbiţi ce umblă
mereu după afacerile mărunte ale vieţii, nu se opresc să cugete la înţelesul învăţăturilor auzite în Biserică.
Vorba le intră pe o ureche, le iese pe alta, ei rămân cu sufletul gol ca înainte. E ca şi cum ai semăna grâu în
mijlocul drumului . . .
“alta a căzut pe piatră, şi, răsărind, s-a uscat, pentru că nu avea umezeală” – “cea de pe piatră sunt
aceia care, auzind cuvântul îl primesc cu bucurie, dar aceştia nu au rădăcină; ei cred până la o vreme, iar la

101
vreme de încercare se leapădă.” – oamenii cu inima împietrită, cei care uită repede. Învăţătura auzită de ei se
prinde o clipă, iar la ispită, se leapădă de Cuvântul Evangheliei.
“alta a căzut între spini şi spinii, crescând cu ea, au înăbuşit-o.” –“ Cea căzută între spini sunt cei ce
aud cuvântul, dar umblând cu grijile şi cu bogăţia şi cu plăcerile vieţii, se înăbuşă şi nu rodesc.” – sunt ca
sfaturile spuse unui om cu prea multe griji/plăceri/preocupări. Întâi le primeşte cu bucurie, dar goana după
avere şi alte ambiţii le înnăbuşă cu totul, după cum ghimpii nu lasă să crească pomul răsărit la umbra spinului.
“alta a căzut pe pământul cel bun şi, crescând, a făcut rod însutit” – “Iar cea de pe pământ bun sunt cei
ce, cu inimă curată şi bună, aud cuvântul, îl păstrează şi rodesc întru răbdare.” – cuvântul auzit de oameni
deştepţi şi cu inima bună. După cum sămânţa aceea dă rădăcini multe, care pătrund bine în pământ şi hrănesc
bine planta, făcând-o să rodească, tot aşa şi vorba auzită de un om cu minte, se înrădăcinează în sufletul lui şi-I
arată calea spre fapta bună.
Învăţături morale:
Învăţăturile lui Dumnezeu nu rodesc la fel în sufletele tuturor oamenilor!
Sa ascultam invatatura lui Dumnezeu!
Să păstrăm invatatura lui Dumnezeu!
Să aplicăm in viata noastră invatatura lui Dumnezeu!
Nu tot ce semeni, răsare!
Sămânţa bună face roade întru răbdare!
Să primim sămânţa/cuvântul, să îl ţinem minte, să ne gândim mereu la el şi cu răbdare să îl ducem la
împlinire!

Bogăţia darurilor lui Dumnezeu – Pilda talanţilor (Matei 25, 14-30)


“Toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este, pogorându-se de la Părintele
luminilor.” (Iacov 1,17)
“Şi mai este ca un om care, plecând departe, şi-a chemat slugile şi le-a dat pe mână avuţia sa. Unuia i-
a dat cinci talanţi, altuia doi, altuia unul, fiecăruia după puterea lui şi a plecat. Îndată, mergând, cel ce luase
cinci talanţi a lucrat cu ei şi a câştigat alţi cinci talanţi. De asemenea şi cel cu doi a câştigat alţi doi. Iar cel ce
luase un talant s-a dus, a săpat o groapă în pământ şi a ascuns argintul stăpânului său. După multă vreme a
venit şi stăpânul acelor slugi şi a făcut socoteala cu ele. Şi apropiindu-se cel care luase cinci talanţi, a adus
alţi cinci talanţi, zicând: Doamne, cinci talanţi mi-ai dat, iată alţi cinci talanţi am câştigat cu ei. Zis-a lui

102
stăpânul: Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră
întru bucuria domnului tău. Apropiindu-se şi cel cu doi talanţi, a zis: Doamne, doi talanţi mi-ai dat, iată alţidoi
talanţi am câştigat cu ei. Zis-a lui stăpânul: Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă,
peste multe te voi pune; intră întru bucuria domnului tău. Apropiindu-se apoi şi cel care primiseun talant, a
zis: Doamne, te-am ştiut că eşti om aspru, care seceri unde n-ai semănat şi aduni de unde n-ai împrăştiat. Şi
temându-mă, m-am dus de am ascuns talantul tău în pământ; iată ai ce este al tău. Şi răspunzând stăpânul său i-
a zis: Slugă vicleană şi leneşă, ştiai că secer unde n-am semănat şi adun de unde n-am împrăştiat? Se cuvenea
deci ca tu să pui banii mei la zarafi, şi eu, venind, aş fi luat ce este al meu cu dobândă. Luaţi deci de la el
talantul şi daţi-l celui ce are zece talanţi. Căci tot celui ce are i se va da şi-i va prisosi, iar de la cel ce n-
are şi ce are i se va lua. Iar pe sluga netrebnică aruncaţi-o întru întunericul cel mai din afară. Acolo va fi
plângerea şi scrâşnirea dinţilor.” (Matei 25, 14-30)
Dicţionar:
A da socoteală cuiva (de ceva)= a plăti ceea ce i se cuvine;
Stăpân (aici)= persoană în serviciul căreia se află slujitorii;
Talant= monedă veche de aur sau argint, cu o valoare mare;
Zaraf= persoană care se ocupă cu schimbul banilor;
Simbolurile din pildă:
1. Stăpânul=Domnul Iisus Hristos;
2. Plecarea Stăpânului=Inaltarea Domnului Hristos la cer;
3. Talanţii=darurile oferite de Dumnezeu oamenilor;
4. Călătoria=perioada dintre prima si a doua venire a Mantuitorului;
5. Momentul întoarcerii Stăpânului=momentul venirii Mântuitorului pentru Judecata de Apoi;
 Lucrarea cu talanţii=punerea lor în slujba semenilor;
 Ascunderea talantului=refuzul de a pune in valoare darurile primite de la Dumnezeu, fiecare
in parte;
 Talanţii=binele şi cinstea pe lumea aceasta oamenilor; toate darurile sufleteşti şi pământeşti:
o Daruri sufleteşti: viaţa, mintea, înţelepciunea, toate talentele, sănătatea.
o Daruri pământeşti: priceperea de a lucra, de a chivernisi bine, bogăţiile pământeşti.
Învăţături morale:
 Dumnezeu daruieste tuturor oamenilor “talanti” (daruri) necesari mantuirii (fiecaruia dupa
putere);

103
 Avem datoria sa inmultim “talantii” (darurile) incredintati noua de Dumnezeu - vom da
socoteala pentru tot;
 Inmultirea“talantilor” (darurilor) aduce mantuirea sufletului si mostenirea
ImparatieiCerurilor;

Căinţă şi iertare – Pilda fiului risipitor (Luca 15, 11-32)


“Nu există păcate de neiertat, în afară de păcatul nepocăit.” (Sfântul Isac Sirul)
“Şi a zis: Un om avea doi fii. Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: Tată, dă-mi partea ce mi se
cuvine din avere. Şi el le-a împărţit averea. Şi nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-
o ţară depărtată şi acolo şi-a risipit averea, trăind în desfrânări. Şi după ce a cheltuit totul, s-a făcutfoamete
mare în ţara aceea, şi el a început să ducă lipsă. Şi ducându-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei ţări,
şi acesta l-a trimis la ţarinile sale să păzească porcii. Şi dorea să-şi sature pântecele din roşcovele pe care le
mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea. Dar, venindu-şi în sine, a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi
de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la
cer şi înaintea ta; Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi. Şi,
sculându-se, a venit la tatăl său. Şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a
căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat. Şi i-a zis fiul: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să
mă numesc fiul tău. Şi a zis tatăl către slugile sale: Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi şi-l îmbrăcaţi şi daţi
inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui; Şi aduceţi viţelul cel îngrăşat şi-l înjunghiaţi şi, mâncând,
să ne veselim; Căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Şi au început să se
veselească. Iar fiul cel mare era la ţarină. Şi când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit cântece şi jocuri. Şi,
chemând la sine pe una dintre slugi, a întrebat ce înseamnă acestea. Iar ea i-a răspuns: Fratele tău a venit, şi
tatăl tău a înjunghiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a primit sănătos. Şi el s-a mâniat şi nu voia să intre;
dar tatăl lui, ieşind, îl ruga. Însă el, răspunzând, a zis tatălui său: Iată, atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am
călcat porunca ta. Şi mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit
acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el viţelul cel îngrăşat. Tatăl însă i-
a zis: Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt.Trebuia însă să ne veselim şi să ne
bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. (Luca 15, 11-32)
Dicţionar:
Pocăinţă=părere de rău;
Desfrânare=destrăbălare; imoralitate; depravare;

104
Idei pricipale:
a. Tatăl împarte averea celor doi fii ai săi.
b. Fiul cel mic îşi risipeşte averea în păcate şi ajunge păzitor la porci.
c. Fiul cel mic conştientizează ca a greşit şi hotărăşte să se întoarcă la tatăl său
pentru a-i cere iertare.
d. Tatăl iartă pe fiul cel mic şi se bucură nespus pentru întoarcerea lui.
e. Tatăl linişteşte pe fiul cel mare care era supărat de primirea făcută fratelui
risipitor.
TATĂL FIULMARE FIULMIC

Însuşiri pozitive Însuşiri Însuşiri pozitive Însuşiri negative Însuşiri pozitive Însuşiri negative
negative
- dreptatea - bunătatea - ascultarea - invidia - pocăinţa - desfrâul
- dragostea - - dreptatea - mânia - smerenia - necumptarea
generozitatea - cuminţenia - îndreptarea - neascultarea
- răbdarea - blândeţea

Simbolurile din pildă:

1. Tatal=Dumnezeu;
2. Fiul mic=oamenii care petrec în păcate, risipind darurile lui Dumnezeu;
3. Fiul mare=oamenii credinciosi, care-L asculta pe Dumnezeu şi Îi implinesc poruncile;
4. Averea=darurile lui Dumnezeu (talantii);
5. Ţara îndepărtată=păcatul;
6. Slugile=îngerii;
7. Roşcovele=asemanatoare pacatului-la inceput sunt dulci (păcatul), apoi amare si asemanatoare
paielor;
Darurile Tatălui:
Haina=Sfantul Botez;
Pecete şi inel=harul Sfantului Duh;

105
Încalţăminte=sa nu fie vatamat cand umbla pe calea Domnului (de serpi-diavolul) (robii mergeau
inainte desculti, el fiul=incaltaminte)
Viţelul cel gras=Fiul lui Dumnezeu, Domnul Hristos – se dă spre împărtăşire (la Sfânta Taină a
Împărtăşaniei/Euharistiei, în timpul Sfintei Liturghii);
Învăţături morale:
 Să fim ascultători faţă de Dumnezeu şi faţă de părinţi;
 Dumnezeu iartă pe cei păcătoşi care se întorc la El;
 Să cerem iertare celor pe care i-am supărat;
 Să ne mărturisim păcatele;
 Să nu fim invidioşi;

Dragostea față de aproapele - Pilda sarnarineanului milostiv


Legea Noului Testament se mai numește și Legea Iubirii pentru că Mântuitorul a așezat în centrul
învățăturii Sale datoria de a iubi pe Dumnezeu din tot sufletul, din tot cugetul și cu toată ființa noastră, iar pe
aproapele nostrum a-l iubi ca pe noi înșine.
Pentru a înțelege cine este aproapele despre care Dumnezeu vorbește in Lege, Iisus a spus următoarea
pildă:
Luca 10, 25-37: În vremea aceea a venit la Iisus un învăţător de lege, ispitindu-L şi zicând:
Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci? Dar Iisus a zis către el: Ce este scris în Lege? Cum
citeşti? Iar el, răspunzând, a zis: "Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul
tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău, ca pe tine însuţi". Atunci Iisus i-a zis:
Drept ai răspuns; fă aceasta şi vei fi viu. Dar el, voind să se îndreptăţească pe sine, a zis către Iisus: Şi cine
este aproapele meu? Iar Iisus, răspunzând, a zis: Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon, şi a căzut între
tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au rănit, au plecat lăsându-l aproape mort. Din întâmplare, un
preot cobora pe calea aceea şi, văzându-l, a trecut pe alături. De asemenea şi un levit, ajungând în acel loc,
venind şi văzând, a trecut pe alături. Iar un samarinean, mergând pe cale, a venit la el şi, văzându-l, i s-a
făcut milă şi, apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând pe ele untdelemn şi vin, şi, punându-l pe asinul său, l-
a dus la o casă de oaspeţi şi a purtat grijă de el. Iar a doua zi, scoţând doi dinari, i-a dat gazdei şi i-a zis: Ai
grijă de el şi, ce vei mai cheltui, eu, când mă voi întoarce, îţi voi da. Deci, care dintre aceştia trei ţi se pare

106
că a fost aproapele celui căzut între tâlhari? Iar el a zis: Cel care a făcut milă cu el. Iar Iisus i-a zis: Mergi
şi fă şi tu asemenea.
Simboluri:.
Omul căzut între tâlhari, rănit și prădat = primii oameni care înșelați de diavol, au fost prădați de
binecuvântarea lui Dumnezeu și de fericirea iadului
Preotul și levitul= Legea Vechiului Testament și slujitorii ei care n-au reușit să-i vindece pe oameni de
urmările păcatului strămoșesc și să le deschidă din nou porțile raiului. De aceea a fost nevoie ca Fiul lui
Dumnezeu să se Întrupeze, să vină între oameni, ca un samarinean smerit și disprețuit, căci samarinenii erau
considerați în vremea aceea păcătoși și necurați.
El, samarineanul cel milostiv , vindecă pe om de rănile păcatului, ungându-le cu untdelemn, darurile
Duhului Sfânt primite după Botez prin Taina Mirungerii, și vin, sângele vărsat de Iisus pe Cruce pentru
vindecarea și mântuirea omului, prezent în Taina Sfintei Împărtășanii. Iar casa de oaspeți este Biserica unde
păcătoșii primesc iertare și vindecare, gazda fiind preoții Noului Testament.
Dincolo de aceste simboluri se află însă mesajul limpede al datoriei pe care o avem, de a ne iubi
aproapele. Cine e aproapele nostru? Nu doar părinții, frații sau rudele, ci toți creștinii, toți oamenii, căci toți
suntem fii ai aceluiași Tată ceresc. Ajutându-ne aproapele, nu facem decât să împlinim Legea. Și arătând, prin
fapte bune, iubirea față de aproapele, lucrăm pentru mântuirea noastră.
Dicționar:
dinar = monedă din argint ce cântărește 4, 5 grame, care reprezenta salariul zilnic al unui lucrător
agricol și care asigura întreținerea unui om pe timp de douăzeci și patru de ore.
Ierihon= oraș vechi, așezat pe malul râului Iordan
Învățător de lege= persoană care îi învață pe alții Legea lui Moise
Levit= persoană care în Vechiul Testament, ajuta preotul la serviciul divin
Samarinean= locuitor la Samariei
Pilda vameșului și a fariseului
Pe vremea Mântuitorului nostru Iisus Hristos era un grup de oameni numiți farisei care se credeau sfinți
și drepți înaintea lui Dumnezeu și se lăudau cu credința și cu faptele lor bune. Foarte adesea ei se rugau pe la
colțuri de stradă și își puneau pe cap sac și cenușă, doar ca să fie văzuți, lăudați și respectați de către trecători.
În fața oamenilor se arătau că fac numai fapte bune, dar pe ascuns făceau păcate și nedreptăți nenumărate. Erau
mândri și aroganți și disprețuiau pe toți ceilalți frați ail or, dar mai ales pe cei pe care îi considerau păcătoși.

107
De nenumărate ori Iisus a vorbit împotriva fățărniciei fariseilor. Iar pentru unii ca aceștia, care se
credeau drepți și priveau cu dispreț pe ceilalți, le-a spus pilda aceasta:
Doi oameni s-au suit la templu să se roage, unul Fariseu și altul Vameș. Fariseul stând, așa se ruga întru
sine: Dumnezeule, mulțumescu-ți, că nu sunt ca ceilalți oameni, răpitori, nedrepți, preacurvari, sau ca și acest
Vameș. Postesc de două ori în săptămână, dau zeciuială din toate câte câștig. Iar Vameșul de departe stând nu
voia nici ochii săi la cer să-i ridice, ci își bătea pieptul său zicând: Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului.
Zic vouă, s-a pogorât acesta mai îndreptat la casa sa, decât acela, că tot cel ce se înalță pre sine, se va smeri, iar
cel ce se smerește pe sine se va înălța. (Lc. 18, 10-14).
Dina cest episod biblic învățăm că adevărata rugăciune este cea însoțită de pocăință, de rugăciunea
inimii, pentru că dumnezeu ascultă mai atent ce vorbește inima, decât ce grăiesc buzele. Ceea ce crede și simte
omul atunci când se roagă lui Dumnezeu, este mai important pentru Dumnezeu decât cuvintele rostite doar cu
limba. Limba poate fi înșelătoare, dar inima nu înșeală niciodată.
Vameșul este modelul celui care se roagă curat, model vrednic de imitat, în timp ce fariseul nu se roagă
cum trebuie lui Dumnezeu, ci se gândește doar cum să se pună în valoare; rugăciunea sa nu este o laudă adusă
lui Dumnezeu , ci o laudă de sine. Din tot ceea ce spune, vameșul nu mulțumește lui Dumnezeu pentru nimic,
căci tot ceea ce spune el despre sine, este arătat ca fiind numai lucrările lui, dobândite fără ajutorul lui
Dumnezeu.
Rugăciunea vameșului este a unuia care se simte păcătos. El este modelul omului smerit care așteaptă
de la Dumnezeu iertare și mântuire. În timp ce fariseu nu are nimic de cerut de la Dumnezeu, ci se laudă pe el
însuși, vameșul nu știe nici măcar să facă lista păcatelor pentru care vrea să ceară iertare. Își bate pieptul și zice
doar: Dumnezeule, ai milă de mine păcătosul.
Reperul fariseului este vameșul de alături, el văzându-se superior lui pentru faptul că împlinește nisște
prescripții ale Legii, pe când reperul vameșului este Dumnezeu, singurul pe care Îl numește, înaintea Căruia stă
smerit, bătându-și pieptul.
Adevăratul om al rugăciunii nu caută locul din față, ci, plin de pocăință, stă departe, simțindu-și parcă
nimicnicia în fața lui Dumnezeu. El nu pomește nic de faptele sale cele bune nic de cele rele, căci știe că
Dumnezeu le știe pe toate și că El nu voiește înșiruire de fapte, ci pocăință smerită pentru toate.
Dicționar: nimicnicie= deșertăciune, zădărnicie, lipsă de valoare, de însemnătate; stare a omului smerit
care își recunoaște inferioritate sa în fața Creatorului.
Află mai mult!

108
Fariseii erau membri ai unei comunități politico-religioase iudaice. Ei trăiau separați de restul evreilor,
considerându-se drepți pentru faptul că își îndeplineau formal ritualurile religioase.
Vameșii erau oameni urâți de popor deoarece colaborau cu puterea romană, cotropitoare, și strângeau
biruri de la oameni.

I.Întemeierea Bisericii creștine și răspândirea Creștinismului


prin predica Sf. Apostoli
1. Întemeierea Bisericii Creștine
La evenimentul Înălțării Mântuitorului la ceruri, credincioșii Lui, formau două grupuri:
1. La Ierusalim, în număr de 120 (Fap. Ap. 1,15)
2. În Galileea peste 500 (I Cor. 15)
La originea Bisericii creștine, înființată de Sf. Ap., după înv. și puterea – anterior stă un fapt
extraordinar. Pogorârea Sf. Duh asupra lor. În urma acestui eveniment, Sf. Ap. Petru a ținut mulțimii de iudei
și de prozoliți, o cuvântare înflăcărată, în care avem un tip de predică apostolică.
El l-a binevestit pe Iisus Nazarineanul, iar ei auzind acestea s-au botezat „ca la 3000 de suflete” (Fapte
2,37).
Astfel a luat ființă, la Ierusalim, prima comunitate creștină constituită din iudei și prozoliți din Palestina
și din împrăștiere. Aceștia continuau să meargă la templu pentru rugăciune, dar constituia o comunitate
proprie, având un cult special, frângerea pâinii în casă. (Fap. Ap. 2,46). Acești credincioși au reușit să realizeze
benevol și parțial comunitatea bunurilor având de toate în comun, iar cei care aveau bunuri la vindere și le
împrăștiau tuturor.
Apostolii predicau la templu, iar cuvintele lor erau întărite prin minuni astfel numărul credincioșilor
sporea zilnic, nr. credincioșilor ajungând la 5 000 mii (Fap. Ap. 4,4). Apostolii sunt arestați și duși la Sinedriu,
însă ei își continuă predica iar a doua oară când sunt închiși sunt eliberați în chip minunat.
Creșterea numărului credincioșilor a creat unele greutăți în cadrul comunității. Astfel, s-au ales șapte
bărbați care să asigure buna rânduială la mesele comune, numiți diaconi (Filip, Prohor, Niconor, Timon,

109
Poiomena și Nicolae). Aceștia sunt primii slujitori hirotoniți de Apostoli, iar mai apoi Apostolii hirotoneau
preoți și episcopi.
Primul diacon Ștefan este acuzat de blasfemie contra lui Dumnezeu și este omorât cu pietre. Astfel el
devine primul martir al Bisericii creștine, iar uciderea lui constituie primul conflict doctrinar dintre creștinism
și iudaism.

2. Răspândirea creștinismului
După uciderea diaconului Ștefan, prigonirea creștinilor s-a întins asupra întregii comunități.
O comunitate creștină însemnată s-a format printre iudei și prozeliți la Damasc în Siria. Alți credincioși
ajung în Samaria, Fenecia, Antiohia în Siria și în Insula Cipru.
În Samaria , diaconul Filip predică și botează, un anume mag Simon a crezut și a primit botezul. Aici
sunt trimiși Sf. Ap. Petru și Ioan care pun mâinile peste ei și le dau Sf. Duh.
În Sudul Iudeii, Filip întâlnește un fenomen dreptar al reginei Condochia a Etiopiei, pe care-l
convertește la noua credință. Astfel, din Etiopia, Filip pleacă în Cezareea Palestinei. (Fap. Ap, 26- 40).
Un alt episod important este botezul sutașului Corneliu, care era ofițer roman, centurion în conhorta
Italică. Prin botezul sutașului, și a întregii sale familii, se câștigă un principiu foarte important: primirea
neamurilor în Biserică, adică a credincioșilor celorlalte religii direct prin botezul creștin, fără circumciziunea
mozaică. Prin aceasta afirmându-se principiul universalității creștinismului (Ap. Petru)
La Antiohia au predicat creștinismul, mai întâi iudeii din diaspora, apoi a fost trimis Barnaba. Aici
iudeii au fost numiți pentru prima dată creștini. (Fapte 11,26)
La Roma, creștinismul s-a răspândit mai întâi datorită romanilor în trecere și proozeliților din diaspora
ce participaseră la sărbătoare Cincizecimii din Ierusalim. Atunci când Ap. Pavel ajunge la judecata împăratului
de la Roma, a fost întâmpinat cu creștinii de aici, dovadă că aici pătrunsese creștinismul de Ap. Petru și Pavel.
3. Răspândirea creștinismului prin Apostoli și ucenicii lor
Odată cu Pogorârea Sf. Duh peste Apostoli la Cincizecime, începe activitatea misionară a Sf. Ap. În
lume. În urma acestei minuni, Sf. Petru ține prima predică apostolică.
Despre uciderea Sf. Arh. Ștefan și prigonirea Bis. de către Socel, mulți credincioși au părăsit
Iersusalimul, însă Ap nu au părăsit cu toții orașul sfânt, Fap. Ap. Amintind alături de Petru pe Iacob și Ioan.
Ap. Iacob a lui Zevedeu, numit și Iacob cel Bătrân a rămas la Ierusalim predicând Evangheliei până la
moartea sa martirică. Sub Irod Agripa creștinii au fost prigoniți, Ap. Petru și Iacob fiind închiși. Petru scapă în

110
mod minunat, însă Iacob este ucis cu sabia din porunca regelui în anul 44, fiind primul episcop martir. (Fapte
12, 2)
În fruntea Bisericii din Ierusalim, apare Iacob cel Mic, ruda Domnului de unde se și lucra de o mare
autoritate. Trad. Bis cunoaște că el a predicat Cuvântul Domnului în Asia Proconsulară, în Efes. A fost exilat
pe insula Patmos în 96, moare de moarte naturală în timpul împăratului Traian (93-117). A luptat contra
ereziilor gnostice.
Sf. Ap. Andrei din trad. Creștină reiese că a predicat în provinciile Asiei Mici, Capadocia, Galatia,
Pont, Tracia și în regiunile Asiei Mici ce se întind până la Dunăre. După mărturiile lui Origen și Eusebiu de
Cezareea el a predicat în Sciția. După Tradiție, Sf. Andrei a mers la Bizanț unde a pus episcop pe Stachys iar
de aici a plecat în Ahaia sau Grecia, unde a murit ca martir în Patros, fiind răstignit pe o cruce în formă de X.
Despre Sf. Apostol Toma, Origen și Eusebiu de Cezareea spun că el a predicat în Parția, apoi în India,
unde a murit ca martir fiind străpuns cu o lance. De la numele lui creștinii din India se numesc până astăzi
Tomiți.
Sf. Ap și Ev. Matei, a predicat mai întâi la iudeii din Palestina apoi în țările din jur ajungând până în
Persia, iar la sfârșit a mers în Etiopia unde a murit ca martir, tăiat cu fierăstrăul.
Sf. Ap. Bartolomeu sau Natanael a propovăduit în Arabia de Sud, a fost primul conducător al Școlii din
Alexandria.
Despre Sf. Ap. Tadeu fratele lui Iacob cel Mic se crede că a predicat în Palestina,
Apostolul Filip e numit și Evanghelist,adică misionar și a predicat cuvântul Domnului împreună cu cele
două fiice ale sale ce aveau darul profeției la Ieropolis în Frigia, unde a murit ca martir.
Simeon Zelatul a predicat în Persia și Babilonia.
Despre Sf. Ap. Matia cel ales la sorți în locul lui Iuda Iscarioteanul, se spune după tradiție că a predicat
în Etiopia , unde a fost martirizat .
Ucenici și colaboratorii Ap. Au fost numeroși. Cei 70 de ucenici ai Domnului mergeau predicând doi
câte doi, în orașele și satele Palestinei. Unul dintre cei mai activi colaboratori a fost Barnaba din Cipru. El a
fost trimis în Antiohia, apoi la Tars, a însoțit pe Pavel în prima sa călătorie misionară între 45-48. După tradiție
Barnaba a mers în Italia de Nord, unde a întemeiat Biserica din Mediolanum (Milan).
Ioan Marcu vărul lui Barnaba, a fost colaboratorul apreciat al lui Sf. Ap Pavel și Petru. Pavel la Roma
(Col. 4,10) conform unei vechi traduceri el a mers în Egipt unde a înființat Biserica din Alexandria.
Evanghelistul Luca (doctorul) era originar din Troa, a fost un însoțitor al Sf. Ap. Pavel începând din a
doua călătorie misionară (51-54) și până la sfârșitul primii captivități a acestuia la Roma, anul 63.

111
După moartea lui Pavel, Luca a făcut misiune în Italia, Dalmația, Macedonia și mai ales în Antiohia,
unde trad. spune că s-a sfârșit din viață.
Despre Sila sau Silvan care era prooroc știm că a jucat un rol important alături de Pavel și Barnaba la
încetarea disputei despre valabilitatea Legii Mozaice, ivite în Biserica din Antiohia. A însoțit pe Sf. Ap. Pavel
între anii 51-54 în a doua călătorie a sa.
Unul dintre cei mai iubiți colaboratori a Sf. Ap. Pavel a fost Timotei. Pavel l-a întâlnit la Liatra și l-a
convertit la creștinism în a II a călătorie misionară. E amintit de 6 ori în ep. Sf. Ap. Pavel . După prima
captivitate Timotei e numit episcop la Biserica din Efes. A murit ca martir în timpul domniei lui Domițian. (81-
96)
Alt colaborator al Sf. Ap. Pavel e de origine grecească, Tit. A făcut misiune creștină în Dalmația, fiind
numit episcop de Creta de Sf. Ap. Pavel , cu misiunea de a așeza preoți în cetăți.
Un rol important în răspândirea creștinilor printre neamuri l-au avut soții Acvila și Priscilla pe care Sf.
Pavel i-a cunoscut în Corint (56-58) – a treia călătorie.
Dintre femeile mai devotate care au adus servicii răspândirii creștinismului Sf. Ap. Pavel amintește
îndeosebi pe Febe, diaconița Bisericii din Chenhrea.

II.Creștinismul în timpul Sf.Împărat Constantin cel Mare

1. Împăratul Constantin cel Mare- Biserica din timpul lui


Împăratul Constantin cel Mare (306- 337) a avut un rol important în istoria bisericii universale. Până la
el, Biserica a îndurat grele persecuții. Prin publicarea, Editului de toleranță religioasă de la Milan, din ianuarie
313, Constantin a asigurat biserica deplină libertate în tot Imperiul Roman, de acum urmând o perioadă de
înflorire pentru Biserică.
Odată declarat pentru creștinism, Împăratul a progresat continuu pe această cale, începând cu lupta
dintre el și Maxanțiu de la Ponz Milvius din 28 octombrie 312 până la botezul lui din mai 337.
În urma acelui semn pe cer a visului și a victorii contra lui Maxențu Constantin și Licențiu, publică
Edictului de la Milan prin care creștinismul devine religie permisă în Imperiu, ba chiar favorizată.
Din păcate, Liciniu s-a îndepărtat de acesta devenind din 316, reprezentant declarat al păgânismului în
Orient și începe persecutarea creștinilor între 320- 323.
În urma înfrângerii suferite de Liciniu în lupta cu Constantin în 18 septembrie la Crysopolis, el a fost
condamnat la moarte și executat la Tesalonic în 324.

112
Rămas singur conducător, Constantin ia pentru creștinism o atitudine binevoitoare, însă el luptă pe
parcursul întregii domnii titlul de pontifiex maximus și nu se leapădă de păgânism decât prin Botezul săvârșit
cu câteva zile înainte de moarte, în mai 337.
Măsuri favorabile Bisericii locale de Împăratului Constantin
1. Actul de libertate religioasă de la Milan (ianuarie 313)
o după acest edict Constantin scutește clericii creștini de obligația funcțiunilor municipale, scutește
Biserica de dări, îi înapoiază tot ce îi fusese confiscat, acordă dreptul de a primi bogății și donațiuni.
o a intervenit în dreptul penal, înlăturând legile penale, dispozițiile și pedepsele contrare spiritului
creștin;
o a schimbat legea referitoare la căsătorie în spirit creștin;
o prin legea 321 a generalizat ca zi de odihnă duminica ;
o a început să bată monede cu monogramul creștin;
o numea în funcție înalte de preferință creștini;
o cultul împăratului își pierde sensul său religios;
o împăratul și familia sa oferă ajutor pentru repararea și construirea bisericii;
o a ridicat Catedrala Sf. Apostoli;
o în 335 se sfințește Catedrala Sf. Mormânt.
o Cultul creștin ia o mare dezvoltare.
2. Alege o nouă capitală pe țărmurile încântătoare ale Bosforului
o El se hotărăște să părăsească Roma păgână și să întemeieze un oraș, Bizanțul. Acesta s-a numit
Constantinopol, orașul lui Constantin, a fost început în 324 și inaugurat în 11 mai 330.
o Prin această mutare s-au pus bazele Imperiului Roman de Răsărit, ce a durat până la 29 mai 1453,
când Constantin a fost cucerit de turci, conduși de Mahomed al II lea Cuceritorul.
3. Convocarea Sin. I Ec. de la Niceea din 325 constă unul din meritele deosebite de Împăratul
Constantin. El convocă acest Sinod, în urma tulbărărilor provacate de Arie, din Alexandria și pentru a defini
adevărurile de credință și a asigura unitatea creștinismului.
Împăratul Constantin a realizat că unitatea creștinismului, pacea și liniștea, Biserică constituie element
de viață și de rezistență a Imperiului Roman. De aceea a preferat existența unui singur credințe în Imperiu, cea
creștină, în detrimentul pluralității zeilor păgâni, căci ea asigură și unitatea lui politică.
Această politică religioasă a lui Constantin a avut și urmări defavorabile, Biserica având în persoana
împăratului atât un ocrotitor, cât și un stăpân.

113
Ca om de stat el a făcut și unele greșeli:
o A pedepsit sângeros pentru motive de infidelitate politică și acte de trădare de stat;
o În materie de politică bisericească, după Sin I Ec s-a lăsat influențat de curtezani lingușitori și de
arieni, ceea ce a provocat confuzie în sufletul credincioșilor.
Îmbolnăvindu-se grav, a fost botezat în vila sa din Anvergură, la marginea Nicomidiei, de episcopul
semiarian Eusebiu de Nicomidia și de alți clerici cu câteva zile înainte de Rusalii, în luna mai 337.
A murit pe 22 mai 337, în Duminica Rusaliilor și fost îngropat în biserică Sf. Ap. din Constantinopol.
Pentru meritele sale Biserica l-a trecut în rândul Sf. Și l-a numit „Cel întocmai cu Apostolii”.
Politica sa religioasă a fost urmată de fii și succesorii săi în afară de Iulian Apostolul (361- 363) ce a
reintrodus păgânismul. Însă acela, Teodosie cel Mare (379- 395), creștinismul ajunge religie tolerată, iar
Ortodoxia, devine confesiunea oficială a Imperiului, Imperiul Roman devenind un Imperiu creștin.
Căderea Constantinopolului sub turci, a adus multă moarte, pierind atunci peste 4000 de creștini, iar
alte mii au fost înrobiți și vânduți ca pe sclavi. De atunci, marea catedrală a Sfintei Sofii, a rămas moschee
până în 1924.

III. Formularea învățăturii de credință la Sinoadele Ecumenice


Importanța Sinodului Ecumenic:
Biserica Ortodoxă a dat o importanță desosebită Sinodului Ecumenic dintre anii 325- 787 deoarece
hotărârile și canoanele lor constituie un izvor de mare preț pentru credința morală și disciplina bisericească. Ele
constituie momente importante de revărsare a Duhului lui Dumnezeu asupra Bisericii, fiind socotite drept
„noile Rusalii” sau pogorâri ale Duhului Sfânt în viața Bisericii.
Scopul principal al Sinodului Ec a fost combaterea ereziilor trinitare și hristologice și precizarea
adevărului de credință, la ele formulându-se principalele învățături de credință ale Bisericii.
Toate cele 7 Sin. Ec s-au ținut în răsăritul ortodox, convocarea lor fiind făcută de împărați bizantini, la
îndemnul patriarhilor de Constantinopol și nu de papii de la Roma.
Pentru problemele dogmatice trinitare , importanță deosebită au Sinodul I Ecumenic de la Niceea din
325 și Sin II Ecumenic de la Constantinopol (381)
Împotriva ereziei lui Arie din Alexandria, care nega dumnezeirea , consubstanțialitatea și egalitatea
Fiului cu Tatăl, Sin I Ecumenic ( Niceea 325) a hotărât ca Domnul Iisus Hristos, „ Fiul lui Dumnezeu, e
Dumnezeu adevărat, deoființă cu Tatăl și egal în dumnezeire cu El”. Astfel s-a respins erezia lui Arie ce
susținea că Fiul e o „creatură a Tatălui”.

114
Sin. II Ecumenic de la Constantinopol din 381, urmând hotărârii Sin I Ecumenic a clarificat definitiv
teologia Prea Sfintei Treimi, care a rămas valabilă până azi. Preoți, episcopi, au condamnat toate ereziile
trinitare ale sec IV și prima erezie hristologică, apolinarismul. Tot acuma a fost rostită anatema pentru
toateinfracțiunile ariene. Contra pnevmatomahilor au negat divinitatea, consulentatialitatea, egalitatea Sf. Duh
cu Tatăl și Fiul, ce constituie o prelungire a arianismului, s-a afirmar unitatea dumnezeirii și trinitatea
persoanelor.
Sf. Părinți au condamnat și apolinarismul ce nega deplinătatea firii umane a lui Hristos.
Următoarele 4 Sin. Ec. III, IV, V, VI, VII s-au ocupat de combaterea ereziilor hristologice, care au
tulburat pacea Biericii între anii 431- 681.
Sinodul III Ecumenic de la Efes din 431 a condamnat erezia hristologică a lui Nestorie, numită
dioprosepism sau nestorianism, ce susținea că în Hristos există 2 persoane: persoana divină și persoana umană.
Fecioara Maria, n-a născut pe Fiul lui Dumnezeu ca să poată fi numită Născătoare de Dumnezeu. Tot acum a
fost condamnată și erezia lui Pelagiu din Bretania, ce neagă necesitatea harului divin în actul mântuirii, omul
putându-se mântui din propriile sale puteri:
Sin IV Ecumenic de la Calcedon, 451, a condamnat erezia monofizită ce afirmă că Hristos există într-o
singură persoană și o singură fire, firea divină absorbind-o pe cea umană. Astfel în ședința a V-a din 22
octombrie 451 Preoții sinodali au definit că Hristos este „desăvârșit Dumnezeu adevărat și Om adevărat”.
Sinodul V Ecumenic de la Constantinopol (553) a condamnat cele 3 Capitole:
1.Teodor de Mopsuestia persoana și opera;
2.Scrierile lui Teodoret de Cir contra Sf. Chiril al Alexandriei și contra Sin. III Ecumenic;
3.Scrisoarea episcopului Ibas de Cir către episcopul din Persia contra Sf. Chiril . Totodată a condamnat
și un număr de eretici printre care și Origen.
Erezia monotelită ce susține că Hristos a avut numai voință și lucrarea dumnezeiască, deoarece cea
omenească a fost absorbită de cea dumnezeiască.
Meritul Sin VI Ec de la Constantinopol din 680 – 681 e o hotărâre adevărată învățătură ortodoxă ,
potrivit căreia în Hristos există 2 voințe, 2 lucrări, într-o singură persoană , unite între ele în chip neamestecat,
neschimbat, neîmpărțit și nedespărțit.
Erezia iconoclastă, ce interzicea cultul icoanelor, a apărut în secolul VIII. Preoții sinodului quinisext
din 691-692 prin canonul 82 au întemeiat zugrăvirea și cinstirea icoanelor a Mântuitorului în chip de Om pe
dogma Întrupării Sale, argument dezvoltat apoi la Sfântul Ioan Damaschin și confirmat de Sinodul VII
Ecumenic de la Niceea 787. S-a hotărât că îngerilor și sfinților li se cuvine cinstire, iar lui Dumnezeu adorare.

115
Sf. Fecioara Maria se bucură de o cinstire deosebită, supravenerare, iar cinstirea datorată sfinților se întinde și
la moaștele și icoanele lor.
Sin. Ec sunt importante și prin canoanele pe care le-au dat pentru apărarea dogmelor și întărirea
disciplinei bisericești.
Dintre toate canoanele cele mai importante sunt:
o Canonul 7 (Sin III Ecumenic)- ce interzice compunerea unui alt simbol de credință
o Canonul 8 (Sin III Ec) care a acordat autocefalia Bisericii Ciprului
o Canonul 28 (Sin IV Ec) a ridicat la rangul de patriarh Biserica Ierusalimului
o Canonul 3 (Sin I Ec) și canonul 30 Sinquinisext s-a stabilit că scaunul de Constantinopol e egal în
cinste cu cel de la Roma. Ordinea onorifică a scaunelor a rămas de atunci până astăzi astfel: Roma,
Constantinopol, Alexandria, Antiohia, Ierusalim.
Sinoadele Ecumenice prin hotărârile lor dogmatice și morale și prin canoanele lor, au asigurat în același
timp atât pacea și liniștea Bisericii cât și pacea și liniștea Imperiului.

Întemeierea Bisericii și răspândirea creștinismului prin predica Sfinţilor Apostoli

Întemeierea Bisericii:
− la înălţarea Mântuitorului, credincioşii Lui formau două grupuri:
⇒ unul la Ierusalim, în număr de 120 (cf. Fapte I,15);
⇒ altul în Galileea, peste 500 ( cf. I Corinteni XV);
− la Ierusalim Apostolii, împreună cu Fecioara Maria, au completat numărul lor, alegând prin sorţi, în
locul lui Iuda Iscariotenul pe Matia, cf. Fapte I,26;
− la baza Bisericii creştine, înfiinţată de Sfinţii Apostoli, după învăţătura şi puterea Mântuitorului, stă
pogorârea Sfântului Duh asupra lor, iar în urma predicii Sf. Ap. Petru (Fapte II,22-33) s-au botezat „ca la trei

116
mii de suflete” (Fapte II,37; IV,31), luând fiinţă astfel prima comunitate creştină, constituită din iudei şi
prozeliţi din Palestina şi din împrăştiere;
Răspândirea creştinismului prin predica Sf. Apostoli:
− Apostolul Iacob al lui Zevedeu (Iacob cel Bătrân sau cel Mare) – a rămas la Ierusalim predicând
cuvântul Domnului până la moartea sa martirică, fiind ucis cu sabia în anul 44, din porunca lui Irod Agripa; el
este primul apostol martir;
− Iacob cel Mic (fratele Domnului) – a fost în fruntea bisericii din Ierusalim şi a fost aruncat de pe aripa
templului şi ucis cu pietre, de către iudei, în anul 61 sau 62;
− Sf. Ap. Ioan, fiul lui Zevedeu şi fratele lui Iacob cel Bătrân – a rămas la Ierusalim până la moartea
Fecioarei Maria, ce fusese lăsată de Mântuitorul în grija lui, sau poate până la începutul războiului iudaic, anul
66;
− tradiţia bisericească ne spune că a predicat în provincia romană, Asia Proconsulară, îndeosebi la Efes,
capitala acestei provincii, înfiinţând aici şi în mai multe oraşe biserici importante, ce le întâlnim menţionate în
apocalipsă, capitolele I şi II;
− în anul 96 este exilat pe insula Patmos, din Marea Egee, acest lucru fiind confirmat de scrierea sa,
apocalipsa (I,9);
− moare de moarte naturală în timpul împăratului Traian (98-117);
− despre ceilalţi apostoli aflăm din tradiţia bisericească, astfel cea mai importantă ştire ne parvine de la
Eusebiu de Cezareea (†340), din anul 324, ce a scris, după relatările lui Origen (†324): „Când Sf. Apostoli şi
ucenici ai Mântuitorului nostru s-au împrăştiat peste tot pământul locuit, Toma, precum
ne spune tradiţia, a luat ţara parţilor, Andrei Scythia, Ioan Asia, unde şi-a petrecut viaţa până ce a murit
în Efes…” (Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, III,1);
− Sf. Apostol Andrei – tradiţia ne spune că a predicat mai întâi în provinciile Asiei Mici, Capadocia,
Galatia, Pont, îndeosebi în cetatea Trapezunt, Bitinia şi Tracia şi „în regiunile care se întind până la Dunăre”
(Sinaxarul Bisericii de Constantinopol);
− după mărturia lui Origen şi a istoricului Eusebiu de Cezareea, el a predicat în Sciţia, în cetăţile
Histria, Tomis (Constanţa), Calatis (Mangalia), Dionysopolis (Balcic);
− a murit ca martir la Patras (Grecia), fiind răstignit pe o cruce în formă de X;
− Sf. Apostol Toma – a predicat în Parţia, apoi în India, unde a murit ca martir, fiind străpuns cu lancea
(Eusebiu, Istoria bisericească, III,1);

117
− Sf. Apostol şi Evanghelist Matei – a predicat mai întâi iudeilor din Palestina, pentru care a scris
Evanghelia, în limba aramaică, iar mai apoi în ţările din jurul Palestinei, Arabia, Siria ajungând până în Persia,
iar la sfârşit a mers în Etiopia, unde a murit ca martir, fiind tăiat cu fierăstrăul;
− Sf. Apostol Bartolomeu (Natanael) – a propovăduit în Arabia de Sud;
− Sf. Apostol Tadeu (Lebeu) – fratele lui Iacob cel Mic, se crede că a predicat în Palestina;
− Apostolul Filip – a predicat cuvântul Domnului împreună cu două din fiicele sale la Ierapolis, în
Frigia, unde ar fi murit ca martiri;
− Apostolul Simon Zelotul (Canaanitul) – ştiri neconfirmate spun că a predicat în Persia şi Babilonia;
− Apostolul Matia – a predicat în Etiopia, unde a fost martirizat;
− Sf. Apostol Petru – până în anul 50 şi-a desfăşurat activitatea la Ierusalim, în Iudeea, Samaria şi
Galileea (cf. Fapte IX,31);
− după sinodul apostolic a predicat la Antiohia;
− Eusebiu de Cezareea ne spune: „Când Sf. Apostoli şi ucenici ai Mântuitorului nostru s-au împrăştiat
peste tot pământul locuit ș…ț Petru a predicat evreilor din împrăştiere, în Pont, Galatia, Bitinia, Capadocia şi
Asia, pentru ca, la sfârşit, ajungând la Roma, să fie răstignit cu capul în jos, cum el singur a dorit să
pătimească” (Eusebiu, Istoria bisericească, III,1);
− din întâia sa epistolă reiese că a predicat şi în Babilon (cf. I Petru V,13);
− după tradiţia consemnată de Origen şi citată de Eusebiu, se crede că a predicat şi în Macedonia; iar
din epistola întâia către corinteni, reiese că a stat un timp şi la Corint;
− spre sfârşitul vieţii sale ajunge la Roma, unde a murit ca martir la 29 iunie 67, după unii istorici în
anul 66;
− Apostolul „neamurilor”, Sf. Ap. Pavel a întreprins trei călătorii misionare astfel:
− prima călătorie misionară (45-48):
− a plecat din Antiohia Siriei (Seleucia), fiind însoţit de Barnaba şi Ioan Marcu, a mers apoi în Cipru,
predicând mai ales în Pafos, unde converteşte pe proconsulul roman, Sergiu-Paul, şi trece în ţinuturile Asiei
mici, Perga Pamfiliei, unde se desparte de Ioan Marcu;
− continuă călătoria în provinciile Pisidia şi Licaonia, predicând în oraşele Antiohia Pisidiei, Iconiu,
Listra şi Derbe;
− se reîntorc în cetăţile vizitate, organizând comunităţile creştine, hirotonind preoţi (Fapte XIV,23) şi se
întorc la Perga Pamfiliei, iar de aici, prin portul Atalia, ajung, pe mare, la Antiohia, în anul 48;
− a doua călătorie misionară (51-54):

118
− a plecat împreună cu Sila şi vizitează comunităţile din Siria, Cilicia şi Licaonia, unde în oraşul Listra
convertesc pe Timotei, ce-i va însoţi;
− vizitează comunităţile înfiinţate în prima călătorie, apoi trec prin Galatia, Frigia şi Misia şi ajung în
oraşul Troa, unde convertesc pe doctorul Luca, ce va merge în călătorie;
− trec în Macedonia, iar la Filipi înfiinţează prima comunitate creştină din Europa, fiind închişi, sunt
eliberaţi a doua zi, iar Pavel şi Sila pleacă la Tesalonic, dar din cauza unei răscoale împotriva lor pleacă în
Bereea şi apoi, el singur, merge pe mare până la Atena, unde predică în Aeropag;
− a trecut în Corint, unde a stat un an şi şase luni, la Acvila şi Priscila, venind aici între timp şi Sila şi
Timotei;
− din cauza agitaţiei iudeilor a luat cu sine pe soţii Acvila şi Priscila şi a plecat la Efes, unde îi va lăsa
pe cei doi;
− de la Efes, pe mare, Sf. Apostol Pavel, s-a dus la Cezareea Palestinei, apoi la Ierusalim, de unde s-a
întors la Antiohia (cf. Fapte XVIII,1-22);
− a treia călătorie misionară (54-58):
− a plecat din Antiohia, vizitând mai întâi comunităţile creştine înfiinţate în Galatia şi Frigia, apoi s-a
oprit la Efes, pentru doi ani şi jumătate;
− părăsind Efesul s-a dus în Macedonia, în anul 57, şi de acolo în Iliria, iar apoi la Corint;
− de la Corint trece, din nou, prin Macedonia, ajunge la Troa şi Assus, apoi ocolind Efesul se opreşte la
Milet;
− de la Milet pleacă, pe mare, la Tir, Ptolemaida şi Cezareea Palestinei şi apoi la Ierusalim, în anul 58,
ducând colecta făcută în Grecia şi Macedonia pentru săracii din Ierusalim;
− aici este arestat, iar în anul 60 este trimis la Roma, unde va sta într-o detenţie uşoară până în anul 63,
când este eliberat;
− după eliberarea sa el întreprinde alte călătorii misionare în răsărit, acest lucru rezultând din epistolele
scrise, de el, de la Roma, precum şi din alte ştiri;
− împrejurările sfârşitului său sunt necunoscute, însă se pare că s-a dus din nou la Roma, unde a fost
întemniţat pentru a doua oară şi a suferit martirajul în timpul împăratului Nero, în anul 67, în aceiaşi zi cu Sf.
Apostol Petru, 29 iunie;
− este îngropat pe calea Ostia, la Roma, unde mai târziu a fost ridicată basilica Santo Paulo fuori-le-
mura (Sf. Pavel dinafară de ziduri);

119
− el este cel ce a eliberat creştinismul de servitutea legii mozaice şi a asigurat propovăduirea lui
universală.

III. Sfinţii împăraţi Constantin și Elena


− Edictul de la Mediolanum;
− Sinodul I ecumenic de la Niceea.
Constantin cel Mare (306-377):
− înaintea lui Constantin, Galeriu a dat, la 30 1prilie 311, la Sardica, un edict de toleranţă pentru
creştini, de acord cu Constantin şi cu Liciniu (308-324), care permitea existenţa creştinilor, însă acesta s-a
aplicat parţial;
− după istoricii creştini, Eusebiu de Cezareea şi Lactanţiu, în ajunul luptei cu Maxenţiu, de la Pons
Milvius (Podul Vulturului), din 28 octombrie 312, Constantin a văzut pe cer, ziua, o cruce luminoasă, deasupra
soarelui, cu inscripţia „in hoc signo vinces” â prin acest semn vei învinge, iar noaptea i s-a arătat Iisus, cu
semnul crucii, cerându-i să-l pună pe steagurile soldaţilor, spre a-i servi drept semn protector în lupte ( sau
HP);
− în ianuarie 313, împreună cu cumnatul său Liciniu, a publicat edictul de la Mediolanum (azi Milano),
prin care se acorda libertate religioasă deplină creştinismului, care devine „religio licita” – religie permisă în
imperiu, şi se anulau toate hotărârile anterioare luate împotriva creştinilor şi se retrocedau bisericii locaşurile
de cult şi averile confiscate de împăraţii precedenţi;
− acest edict este important prin hotărârile şi urmările lui, astfel creştinismul, din religie nepermisă şi
persecutată devine religie permisă, ba chiar favorizată;
− între 320 şi 323 Liciniu persecută pe creştinii din Orient;
− la 18 septembrie 324, la Chrysopolis (azi Scutari), Liciniu este condamnat la moarte, în urma
înfrângerii suferite şi a unor uneltiri contra lui Constantin şi executat la Tesalonic, în 324;
− ca singurul împărat al imperiului, Constantin a adoptat, faţă de creştinism, o atitudine binevoitoare,
fără a jigni însă păgânismul greco-roman;
− dintre acţiunile lui în favoarea creştinismului amintim:
⇒ scuteşte clericii creştini de obligaţia funcţiunilor municipale;
⇒ scuteşte biserica de dări, înapoiază tot ce-i fusese confiscat şi îi acordă dreptul de a primi legate şi
donaţii;

120
⇒ a intervenit în dreptul penal, pe care a încercat să-l umanizeze, înlăturând din legile penale dispoziţii
şi pedepse contrare spiritului creştinismului;
⇒ cultul împăratului a pierdut sensul religios, păstrând mai mult semnificaţia politică;
⇒ cultul creştin şi pelerinajul la locurile sfinte au cunoscut o mare dezvoltare; mama sa, Elena, a
descoperit lemnul sfintei cruci, la Ierusalim;
⇒ la 11 mai 330 inaugurează noua capitală, Constantinopolul, începută în 324;
⇒ în 321 a instituit duminica ca zi de sărbătoare în întreg imperiul;
⇒ a convocat sinodul I ecumenic, de la Niceea, din 325, care a combătut erezia lui Arie şi a urmărit
definirea adevărurilor de credinţă şi asigurarea unităţii creştinismului; acest sinod fiind deschis de Constantin,
care s-a numit „împreună slujitor ei (cu Sf. Părinţi)” (Eusebiu, De vita Constantini III,13);
− a fost botezat în vila sa de la Ancyrona, la marginea Nicomidiei, de Eusebiu, episcopul semi arian al
Nicomidiei şi alţi clerici, în luna mai 337;
− la 22 mai 337, în duminica Rusaliilor moare şi a fost îngropat în ctitoria sa, Biserica Sf. Apostoli, din
Constantinopol;
− sub împăratul Teodosie cel Mare (379-395) creştinismul ajunge din religie tolerată – religio licita,
religie de stat, iar ortodoxia devine confesiunea oficială a imperiului, imperiul roman devenind astfel creştin;
Sinodul I ecumenic – Niceea, 325:
− lucrările sinodului au avut loc în lunile mai şi iunie;
− au participat 318 părinţi, episcopi din tot imperiul inclusiv reprezentanţii papei Silvestru I (314-335),
preoţii Vit şi Vincent;
− dintre episcopii occidentali, se remarca Hosius de Cordoba (Spania), cel care fusese trimis de împărat
la Alexandria pentru a restabili pacea in Biserica Egiptului;
− scopul sinodului a fost formularea explicita a credinţei despre Sfânta Treime, în opoziţie cu învăţătura
preotului erudit Arie (cca. 256-336), din Alexandria, care susţinea că Fiul nu este identic, după fire cu Tatăl,
fiind subordonat acestuia;
− sub influenta sfântului Atanasie, diacon de Alexandria, sinodul afirma că Dumnezeu-Fiul este de o
fiinţă (homoousis) cu Dumnezeu-Tatăl; Dumnezeu-unul, Care are o singura fire, există ca Treime, cele „trei
ipostase” având fiecare proprietăţi unice, personale;
− crezul de la Niceea devine curând punctul de referinţă al întregii tradiţii ortodoxe, în special al
sinoadelor posterioare; exista părerea că, celelalte sinoade nu sunt altceva decât confirmarea şi explicarea
ortodoxiei de la Niceea; de altfel, sinoadele ulterioare încep cu rostirea Simbolului de la Niceea;

121
− actele sinodului nu s-au păstrat, dar Eusebiu al Cezareii (în Vita Constantini) face o descriere pe larg
a dezbaterilor;
− sinodul promulga 28 de canoane, care prevăd, printre altele, sărbătorirea Paştelui în zi de Duminică,
dar nu în acelaşi timp cu paştele iudaic; organizarea Bisericii după provinciile administrative ale imperiului;
prezenţa a trei episcopi liturghisitori în hirotonia episcopală.
IV. Sinoadele ecumenice: rolul lor în definirea adevărurilor de credinţă
− sinoadele ecumenice sunt stâlpii Bisericii, deoarece ne învaţă cum trebuie să credem, prevenindu ne
că se află sub osânda anatemei oricine refuză să primească hotărârile lor, de Dumnezeu insuflate;
− s-au convocat şapte sinoade ecumenice, iar deciziile lor constituie temelia învăţăturii creştine
acceptată de ortodocşi şi catolici;

Sinodul Convocator Localitatea Data Participanți Erezia Hotărâri


I Împăratul Niceea 20 mai 318 părinți arianismul – nega a adoptat 20 de hotărâri,
325- divinitatea lui Iisus inclusiv crezul
Constantin
20 iulie Hristos; de la Niceea, Canonul
Sfintei Scripturi şi a
325
stabilit ţinerea Paştelui;
- a stabilit şi chestiuni de
importanţă bisericească,
privind aspecte de natură
morală şi teritorială, atât
pentru cler cât şi
pentru laici;
II Împăratul Constantinopol 381 150 episcopi pnevmatomahismul - a dat 7 canoane;
– nega divinitatea - a condamnat învăţătura lui
Teodosie I
Sfântului Duh; Macedonie şi a formulat
învăţătura despre Sfânta
Treime;
- a completat cu cinci
propoziţii crezul de
la Niceea, care stabileau
învăţătura despre Sfântul
Duh, Biserică, Taine,
învierea morţilor şi viaţa
veacului ce va să vină
III Împăratul Efes 431 200 episcopi dioprosopismul – - a dat 8 canoane;
două persoane în - a condamnat învăţătura lui
Teodosie
Iisus Hristos Nestorie, care susţinea că în
al II-ea Hristos au existat două
persoane separate, una
divină şi una omenească;
- condamnat şi erezia lui
Pelagiu, care susţinea că

122
omul se poate mântui prin
propriile puteri;
IV Împăratul Calcedon 451 650 episcopi monofizitismul – o a dat 30 de canoane;
singură fire în Iisus - a combătut erezia lui
Marcian și
Hristos, cea divină; Eutihie, care susţinea
soția sa că firea umană a
Mântuitorului a fost
Pulheria
absorbită de firea divină,
stabilind că în persoana
Mântuitorului a existat
două firi, unite în mod
neamestecat, neschimbat,
nedespărţit şi neîmpărţit;
- hotărârile dogmatice
constituie Mărturia de la
Calcedon;
V Împăratul Constantinopol 5 mai 553 165 episcopi -a condamnat „Cele trei
capitole” – adică persoana
Iustinian I
şi opera lui Teodor de
Mopsuestia (†428), scrierile
lui Teodoret de Cir (†458)
contra Sfânttului Chiril al
Alexandriei şi contra
sinodului de la Efes din 431
şi Scrisoarea lui Ibas de
Edesa (†457);
VI Împăratul Constantinopol 680-681 170 episcopi monotelismul – în - a stabilit învăţătura
Hristos a existat o ortodoxă, potrivit
Constanitin
singură voie, cea căreia în Hristos există
al IV-lea divină; două voinţe şi două
lucrări, într-o singură
persoană, care sunt unite
între ele în chip
neamestecat şi neschimbat,
neîmpărţit şi nedespărţit,
fiecare lucrând ceea ce îi
este propriu, cu participarea
celeilalte;
VII Împărăteasa Niceea 787 367 episcopi iconoclasmul - a dat 22 de canoane, de
ordin administrativ şi
Irina
disciplinar, condamnând
simonia, alegerea
episcopilor de către
autoritatea statală şi
construirea de mânăstiri
mixte;
- a stabilit învăţătura prin
care icoanele trebuie
cinstite, dar nu închinate,
cinste ce se cuvine doar lui

123
Dumnezeu;

I. Începuturile vieţii creștine pe teritoriul ţării noastre.


Primele forme de organizare bisericească
„Noi suntem români fiindcă suntem creştini şi suntem creştini fiindcă suntem români” (Radu Vulpe)
− de la Ierusalim creştinismul s-a răspândit mai întâi în Asia Mică şi apoi în Europa, datorită misiunii
Sfinţilor Apostoli şi uceniciilor lor;
− situaţia politică a lumii are şi ea un rol important în răspândirea creştinismului;
− romanii începuseră să cucerească, încă din secolele II-I î.Hr. unele regiuni suddunărene, aflate în
vecinătatea Daciei;
− la nord de Dunăre, regatul dac devenise o mare putere şi un pericol pentru statul roman, mai ales sub
Burebista (c. 80-44 î.Hr.), ce unise triburile geto-dacice şi îşi formase un imperiu ce se întindea de la Marea
Neagră până în Munţii Tatra şi din sudul Ucrainei până în Munţii Haemus;
− acest imperiu s-a destrămat sub urmaşii lui Burebista: Deceneu (marele preot şi sfetnic al lui
Burebista); Comosius, Scorilo (tatăl lui Decebal) şi Duras- Diurpaneus;
− în secolul I î.Hr. – I d.Hr. Dacia cunoaşte o mare înflorire a culturii materiale şi spirituale;
− în anul 80 imperiul Roman era într-o acută criză economică, iar singura provincie care îi putea salva
din această situaţie era Dacia, fapt pentru care Domiţian a hotărât cucerirea şi transformarea Daciei în
provincie imperială (provincie subordonată direct împăratului, ce o administra printr-un guvernator), acest
lucru întâmplându-se în urma războaielor din 101-102 şi 105-106 d.Hr., dintre Traian şi Decebal;
− în secolul al treilea împăratul Aurelian este nevoit să retragă din Dacia întreaga administraţie (anii
271-275), aici rămânând o populaţie romanizată.
Răspândirea creştinismului în Dacia:

124
− din unele epistole ale Sf. Ap. Pavel (Romani XV,19) aflăm că regiunile suddunărene, învecinate cu
noi, au fost evanghelizate direct de Sf. Ap. Pavel şi de ucenicii săi, fapt ce ne îndreptăţeşte să presupunem că
misionari creştini au trecut şi în nordul Dunării (pe teritoriul ţării noastre de astăzi);
− din „Istoria bisericească” a marelui istoric bisericesc, Eusebiu de Cezareea, aflăm că Sf. Ap. Andrei a
propovăduit şi în Sciţia Minor (Dobrogea de azi) – „Când Sf. Apostoli şi ucenici ai Mântuitorului nostru s-au
împrăştiat peste tot pământul locuit ș…ț Andrei (a luat) Sciţia …”;
− faptul că Sciţia este Dobrogea de azi aflăm de la:
⇒ poetul latin Ovidiu afirmă că a fost exilat la Tomis printre sciţi, în „Tristele” şi „Ponticele”;
⇒ geograful grec Strabo, în „Geografia”, afirmă că Tomisul este capitala Scythiei;
⇒ portulanele alcătuite de navigatori aşează Scythia în Dobrogea;
− în sprijinul evanghelizării Daciei pontice de Sf. Andrei vin şi:
⇒ unele colinde şi creaţii folclorice dobrogene;
⇒ unele toponimice (ca peştera Sf. Andrei, pârâiaşul Sf. Andrei ş.a.)
− după cucerirea Daciei de către romani învăţătura creştină s-a putut răspândi în nordul Dunării pe mai
multe căi:
⇒ prin coloniştii aduşi de Traian, din toate părţile imperiului, în Dacia bineînţeles că erau şi creştini, ce
au vorbit localnicilor de noua învăţătură;
⇒ prin ostaşii din armata romană, care la sfârşitul stagiului militar rămâneau în Dacia;
⇒ prin sclavii coloniştilor înstăriţi sau ai funcţionarilor de stat;
⇒ prin negustorii care vindeau sau cumpărau în părţile noastre;
⇒ prin captivii aduşi de goţi în Dacia – la jumătatea secolului al treilea;
− pe lângă aceste argumente, de ordin logico-istoric, se pot prezenta şi câteva mărturii ale unor scriitori
creştini din primele secole creştine, cum ar fi Sf. Iustin Martirul şi Filosoful, Tertulian, Origen din Alexandria
etc.;
− faptul că în secolul patru se cunosc nume de martiri, iar pe malul drept al Dunării existau numeroase
scaune episcopale, ne face să credem că aici exista o bogată activitate creştină;
− un argument puternic pentru vechimea creştinismului la daco-romani este şi cel lingvistic, numeroase
cuvinte cu înţeles bisericesc din limba noastră fiind de origine latină – exemplu: bisericăâbasilica;
DumnezeuâDomine Deus; crăciunâcalatio; FloriileâFloralia sau Florilia; sărbătoareâservatoria; altarâaltare;
duminicăâdies dominica; preotâpresbiter etc);

125
− trebuie reţinut faptul că lipsa dovezilor clare despre creştinarea dacilor se datorează faptului că
aceştia au primit creştinismul în mod oficial;
− despre o creştinare masivă a dacilor se poate vorbi după retragerea aureliană (271-275);
− o organizare bisericească incipientă a trebuit să ia naştere odată cu constituirea primelor nuclee
creştine pe pământul Daciei, deoarece propovăduirea învăţăturilor creştine fără cult şi fără slujitori (organizare)
nu a putut fi concepută;
− faptul că Sf. Ap. Andrei a predicat în teritoriul dintre Dunăre şi Mare trebuie să admitem că el a lăsat
acolo preoţi şi diaconi, poate chiar şi episcopi.
II. Întemeierea mitropoliilor din Ţara Românească, Moldova și Transilvania
− contextul politic al întemeierii mitropoliilor;
− organizarea lor bisericească;
− recunoaşterea mitropoliilor de către Patriarhia Ecumenică.
Contextul politic:
− secolele XIV-XVIII constituie „evul mediu românesc”, cu existenţa celor trei state româneşti
independente, ajunse apoi sub suzeranitate otomană, Ţara Românească, Moldova şi Transilvania;
− la sfârşitul sec al XV-lea, în sud-estul Europei nu mai existau decât două state creştine libere: Ţara
Românească şi Moldova, ce au rămas în continuare cu un teritoriu distinct, cu hotarele bine determinate, cu
propriile lor instituţii politicoadministrative, economice şi sociale, cu un patrimoniu cultural-artistic propriu,
iar după 1541 ajunge în această situaţie şi Transilvania;
− în această perioadă s-a desăvârşit organizarea canonică a bisericii ortodoxe române, a înflorit cultura
bisericească, în limba slavonă şi română (manuscrise, tipărituri, lucrări originale), s-a dezvoltat arta
bisericească cu toate ramurile ei, a înflorit monahismul, s-au stabilit legături cu alte biserici ortodoxe.
Ţara românească:
− diploma cavalerilor ioaniţi (1274) face referire la existenţa cnezatelor şi voievodatelor în sudul
Carpaţilor, precum şi la existenţa unor biserici, episcopi şi arhiepiscopi;
− un document din 1324 consemna pe voievodul Basarab (Negru-vodă), ca fiind conducătorul unui
singur stat, fără a se ştii cum a avut loc acest proces de unificare;
− în 1330, în urma luptei de la Posada, împotriva regelui Ungariei, Carol Robert de Anjou (1307-1342),
Basarab I Întemeietorul (c.1310-1352) a izbutit să înlăture pentru totdeauna pretenţiile de suzeranitate ungară şi
să desăvârşească independenţa Ţării Româneşti;

126
− este de presupus că pe lângă unificarea formaţiunilor politice s-a realizat şi unificarea bisericească,
fiind astfel ales un singur ierarh, cu titlul de mitropolit, cu toate că nu era recunoscut de patriarhia ecumenică
de Constantinopol;
− această recunoaştere a avut loc prin hotărârea sinodului patriarhiei ecumenice, din mai 1359, atunci
când era domnitor Nicolae Alexandru (1352-1364);
− din această hotărâre aflăm că Nicolae Alexandru a cerut de mai multe ori să se recunoască
strămutarea mitropolitului Iachint din Vicina în scaunul mitropolitan al Ungrovlahiei;
− nu se spune nimic de reşedinţa mitropolitului, dar aceasta nu putea să fie în altă parte decât acolo
unde era şi scaunul domnesc, adică la Argeş;
− jurisdicţia mitropoliei se întindea asupra Ţării Româneşti.
Mitropolia Severinului:
− în 1370 Iachint este reclamat la patriarhia ecumenică pentru unele fapte, dovedite ulterior a fi
nefondate, fapt pentru care a fost trimis în Ţara Românească Daniil Critopol să cerceteze lucrurile;
− la cererea domnului Ţării şi a boierilor săi sinodul patriarhiei de Constantinopol îl alege pe Daniil
Critopol mitropolit al unei părţi din Mitropolia Ungrovlahiei, cu numele de Antim, această mitropolie fiind
cunoscută sub numele de „a Severinului”;
− ultimul mitropolit cunoscut al Severinului a fost Atanasie;
− în 1419 ţinutul Severinului a fost cucerit de regii maghiari, iar la începutul secolului al XVI-lea a fost
cucerit de turci şi bineînţeles că a luat sfârşit şi existenţa mitropoliei de aici;
− urmaşul lui Iachint a fost Hariton, egumenul Mânăstirii Cutlumuş şi protosul mânăstirilor din
Muntele Athos, iar acestuia i-a urmat Antim, fostul mitropolit al Severinului.
Mitropolia Moldovei:
− cnezatele şi voievodatele aflate în Moldova au ajuns un timp sub stăpânirea cumanilor, iar în 1241 au
căzut sub dominaţia tătarilor, ce făceau numeroase incursiuni în Transilvania şi Ungaria;
− în 1343 tătarii au fost alungaţi din teritoriul de la răsărit de Carpaţi, de către regele Ludovic cel Mare
(1342-1382), care a luat sub suzeranitatea sa ţinuturile dintre Siret şi Carpaţi, iar în 1352 sau 1353 a făcut aici,
cu sprijinul populaţiei româneşti, o „marcă de apărare”, încredinţând cârmuirea ei lui Dragoş;
− după domnia lui Sas, urmează fiul acestuia Balc, în 1359, dar în acelaşi an a venit din Cuhea
Maramureşului Bogdan, care întemeiază statul independent Moldova;
− fiul său Laţcu (c.1365-1375) a întins hotarele spre nord şi a aşezat scaunul domnesc la Siret, unde va
înfiinţa şi o episcopie catolică în 1370;

127
− sub urmaşul lui Laţcu, Petru (1375-1391) hotarele ţării sau mai extins şi acesta a stabilit scaunul
domnesc la Suceava, unde a ridicat biserica „Mirăuţi”;
Organizarea bisericească:
− faptul că Bogdan I a ctitorit biserica Sf. Nicolae din Rădăuţi (tradiţia îi atribuie şi schitul Bogdăneşti)
ne îndreptăţeşte să credem că acesta avea lângă sine o faţă bisericească mai înaltă, care să slujească la curte, să
hirotonească preoţi, să sfinţească biserici, aşa cum avea contemporanul său, Nicolae Alexandru, la Argeş;
− în timpul lui Petru Muşat s-au făcut primele încercări pentru recunoaşterea oficială a bisericii, de
către patriarhia ecumenică;
− Petru Muşat a trimis mitropolitului ortodox al Haliciului pe Iosif, rudă cu el, şi pe Meletie, pentru a fi
hirotoniţi ca mitropolit al Moldovei, cu scaunul la Suceava, respectiv episcop, lucru ce s-a şi întâmplat;
− se adresează patriarhului ecumenic, Antonie, ce vroia să impună un ierarh grec, fapt pentru care a şi
hirotonit pe un anume Teodosie, prin 1391, şi mai apoi pe Ieremia, în 1392 ca mitropolit al Moldovei;
− aceşti mitropoliţi nu au fost acceptaţi de către moldoveni, iar Ieremia aruncă anatema asupra întregii
ţări, afurisind pe domn, pe cei doi ierarhi, pe boieri, pe preoţi şi pe credincioşi;
− conflictul a continuat şi sub al treilea Muşatin, Ştefan (1394-1399);
− recunoaşterea mitropoliei a fost înfăptuită în timpul patriarhului Matei şi a domnitorului Alexandru
cel Bun (1400-1432), printr-o gramată patriarhală şi o scrisoare către domnitor, ambele datate la 26 iulie 1401;
− în 1415, la îndemnul mitropolitului Iosif, sunt aduse la Suceava, reşedinţa mitropoliei, de la Cetatea
Albă, moaştele Sf. Ioan cel Nou;
− Iosif se pare că a păstorit până în anii 1415-1416.
Viaţa bisericească în Transilvania:
− după ocuparea treptată a Transilvaniei, de către regii ungari, a început o prigoană puternică împotriva
bisericii ortodoxe româneşti, prigoană ce a fost susţinută de reprezentanţii bisericii catolice;
− prigoana n-a avut însă succes, deoarece poporul român a rămas strâns legat de credinţa strămoşească;
− începând cu secolul al XIV-lea se cunosc numeroase mărturii asupra organizării bisericeşti a
românilor, inclusiv unele acte papale şi regale;
− dovadă a continuităţii poporului român în Transilvania ne oferă şi numeroasele biserici româneşti de
piatră, din secolele XIII-XIV – Densuş, Strei Sângeorgiu (sec.XII) şi mânăstirile ortodoxe româneşti (Peri, în
Maramureş, Prislop – sec. XIV);
− la aceste biserici slujeau preoţi ortodocşi, conduşi de protopopi, iar în mânăstiri vieţuiau călugări sau
călugăriţe, îndrumaţi de egumeni, fapt ce ne face să admitem existenţa unei organizări bisericeşti, ce avea şi

128
feţe bisericeşti mai înalte, adică episcopi, care să sfinţească lăcaşurile de închinare sau să hirotonească pe cei ce
urmau să slujească în ele;
− primul ierarh ortodox român cunoscut cu numele în teritoriile intracarpatice este arhiepiscopul
Ghelasie, aşa cum aflăm din inscripţia de la Mânăstirea Râmeţ (jud. Alba), descoperită în anul 1978;
− în 1391 patriarhul Antonie al Constantinopolului, în hotărârea prin care Mânăstirea Peri era declarată
stavropighie, pomenea şi de „arhierei locali”, desigur din Transilvania propriu-zisă sau Maramureş;
− înainte de 1456 s-a stabilit la Hunedoara ierarhul ortodox Ioan, venit din Caffa Crimei, iar în 1456
este arestat din ordinul inchizitorului papal Ioan Capistan şi dus la Timişoara;
− în 1479, la rugămintea mitropolitului ortodox Ioanichie, regele Matei Corvinul, al Ungariei a scutit
pentru totdeauna pe preoţii ortodocşi, români din Maramureş, de orice dări către stat, precizându-se că preoţii
erau sub ascultarea acestui mitropolit;
− spre sfârşitul secolului al XV-lea, mitropoliţii ortodocşi ai Transilvaniei se stabilesc la Feleac, lângă
Cluj-Napoca;
− dintre arhierei care şi-au avut reşedinţa aici amintim pe arhiepiscopul Daniil –25 octombrie 1488,
care a zidit biserica cu hramul Cuvioasa Paraschiva, apoi Marcu, în primele decenii ale secolului al XVI-lea, a
urmat Danciu, fiul lui Vasile din Feleac, iar ultimul a fost Petru, amintit într-un act datat la 15 martie 1538 –
emis de judele şi juraţii oraşului Cluj.

III. Contribuţia Bisericii Ortodoxe Române la dezvoltarea culturii și apărarea identităţii


naţionale: mitropoliţii Dosoftei, Varlaam, Antim Ivireanul și Andrei Șaguna

Mitropolitul Varlaam(1632-1653):
− s-a născut într-o familie de răzeşi, ce purta numele de Moţoc, familie originară din părţile de sud ale
Moldovei;
− de tânăr se îndreaptă spre „Schitul lui Zosim”, de pe Valea Secului, la Mânăstirea Secu, unde învaţă
limbile greacă şi slavonă, sub îndrumarea călugărului Dositei;
− ajunge egumen al Mânăstirii Secu şi traduce în limba română „Leasviţa” Sf. Ioan Scărarul şi începe
şirul traducerilor în limba română, ce vor îmbogăţi literatura noastră teologică;

129
− ajunge arhimandrit, iar domnitorul Mircea Barnovschi l-a făcut duhovnicul său, datorită activităţii
cărturăreşti, cât şi a vieţii curate;
− în 1628 este trimis la Moscova, de domnitor, să cumpere icoane, iar în decembrie 1629, când se
întoarce găseşte totul schimbat, iar domnitorul Miron Barnovschi nu mai ocupa tronul Moldovei, fapt pentru
care se retrage la Mânăstirea Secu;
− la 23 septembrie 1632 este ales mitropolit al Moldovei;
− la îndemnul său, Vasile Lupu înfiinţează „prima tipografie din Moldova”, ce s-a aflat sub conducerea
ieromonahului kievian Sofronie Pociaţchi, la Mânăstirea Trei Ierarhi din Iaşi;
− în 1653, când Vasile Lupu pierde tronul, se retrage la Mânăstirea Secu, unde va sta până la moartea
sa din anul 1657, fiind înmormântat aici;
Activitatea cărturărească:
1. Cazania, tipărită în 1643, la Iaşi:
− „Carte românească de învăţătură la dumenecele preste an şi la praznice împărăteşti şi la svânţi mari”;
− are 506 file, cu gravuri reprezentând scene biblice, chipuri de sfinţi etc.;
− are un „Cuvânt” adresat de Vasile Lupu, după care urmează un „Cuvânt către cetitoriu” al
mitropolitului, din care se desprinde ideea unităţii de neam şi limbă a românilor din Moldova, Muntenia şi
Transilvania;
− are două părţi, prima avânt cincizeci şi patru de cazanii la duminici – 13 ale Triodului, 9 ale
Penticostarului şi 32 în duminicile Octoihului, iar partea a doua având douăzeci şi unu de cazanii la diferite
sărbători;
− aduce un aport preţios la formarea limbii literare, deoarece are un stil viu şi plin de culoare, cu fraze
bogate în comparaţii pitoreşti şi expresii plastice;
2. Şapte Taine, tipărită în 1644, la Iaşi:
− „Şapte Taine ale Bisericii”;
− are 399 de pagini;
− este o explicare sub formă de întrebări şi răspunsuri a Sfintelor Taine, cu rânduiala lor;
3. Răspunsul la catehismul calvinesc:
− tipărit la Iaşi sau Dealu, în 1645;
− însemnată este prefaţa sa, în care apare, din nou, ideea de unitate naţională;
− combate principalele învăţături calvine expuse în catehismul de la Alba-Iulia, din 1642, dezvăluind
învăţătura ortodoxă;

130
− are o mare însemnătate pentru că este o lucrare originală, cât şi pentru că arată cum lucrau bisericile
ortodoxe din Ţara Românească şi Moldova pentru menţinerea unităţii naţionale şi spirituale a poporului român;
⇒ Şcoala Superioară de la Iaşi, înfiinţată în 1640:
− se predau limbile greacă, slavonă, latina, teologia, filosofia, retorica, poetica, dialectica, aritmetica,
geometria, astronomia, gramatica şi muzica;
− decade după ce Vasile Lupu nu mai este domnitor.
Mitropolitul Dosoftei (1671-1686):
− s-a născut în jurul anului 1624, într-o familie românească din Suceava, părinţii săi numindu-se Leonte
şi Misira;
− tânărul Dimitrie Barilă a învăţat mai întâi la „Şcoala Superioară” de la Iaşi şi mai apoi la Şcoala
Frăţiei Ortodoxe din Lvov, din Polonia;
− în 1649 era călugăr la Probota, iar în 1658 ajunge episcop al Huşilor, pentru ca începutul anului 1660
să-l găsească ca episcop al Romanului;
− în 1671 este ales mitropolit al Moldovei;
− a fost preocupat mereu de probleme cărturăreşti, alcătuind sau traducând în româneşte diferite cărţi de
slujbă şi de învăţătură;
− astfel, încă de pe vremea când era călugăr la Probota, traduce, pentru prima dată în limba română,
„Istoriile” lui Herodot, iar ca episcop al Romanului a revizuit traducerea Vechiului Testament, a lui Nicolae
Milescu, de la Constantinopol, traducere ce se va tipări în Biblia de la 1688;
− între 1673 şi 1675 se refugiază în Polonia de frica turcilor;
− în 1686 Jan Sobieski, regele Polon, porneşte război împotriva turcilor şi intră în Moldova, crezând că
va putea atrage de partea sa pe Constantin Cantemir (1685-1693), însă planurile nu-i reuşesc, iar la retragere îl
ia, ca ostatic, în Polonia pe Dosoftei, care a luat cu el moaştele Sf. Ioan cel Nou de la Suceava, odoarele de la
racla sfântului şi documentele moşiilor mitropoliei;
− în Polonia a locuit în cetatea Stryi, lângă oraşul Jolkiev;
− datorită lipsurilor este nevoit să ceară ajutor de la ţarii Rusiei, Ioan şi Petru, şi de la patriarhul
Ioachim, care i-au trimis diferite ajutoare;
− la 13 decembrie 1699 se stinge din viaţă, în Polonia;
Activitate literară:
1. Psaltirea în versuri:
− tipărită în 1673, la Uniev, în Polonia, deoarece tipografia de la „Trei Ierarhi”, din Iaşi, nu mai lucra;

131
− reprezintă rodul unei munci grele „cu multă trudă şi vreme îndelungată, cinci ani cu osârdie mare”;
− reprezintă prima încercare de versificare în limba noastră;
− cele peste opt mii şase sute de versuri îl arată ca un poet talentat, iar lucrarea sa are o mare valoare
literară şi artistică;
2. Acatistul Născătoarei de Dumnezeu:
− tipărită la Uniev, în 1673;
− în 1679, după ce se reîntoarce din Polonia, a încercat să refacă vechea tipografie a lui Vasile Lupu de
la Iaşi şi a tipărit câteva cărţi, însă nefiind mulţumit de aspectul grafic, cere sprijin patriarhului Ioachim al
Moscovei, pentru înfiinţarea unei noi tipografii, tipografie ce a instalat-o la biserica „Sf. Nicolae Domnesc”,
din Iaşi;
− aici tipăreşte principalele cărţi de slujbă în româneşte, el fiind primul ierarh din Moldova care a
început munca grea pentru pătrunderea limbii româneşti în biserică, în locul celei slavone;
3. Dumnezeiasca liturghie:
− tipărită în româneşte, în anul 1679, la Iaşi;
4. Psaltire de-nţeles:
− tipărită în 1680, în limba română şi slavonă, în vechea tipografie a lui Vasile Lupu de la Iaşi;
5. Molitvelnic de-nţeles:
− tipărit în 1681, în tipografia de la biserica „Sf. Nicolae Domnesc”, de la Iaşi;
6. în 1683:
− tipăreşte o nouă ediţie din Sfânta Liturghie şi „Paremiile preste an”;
− în „Molitvelnic” şi în „Paremii” adaugă o lucrare istorică proprie – „Poem în 136 de versuri despre
domnii Ţării Moldovei – de la Dragoş-vodă până la Ducavodă” (domnitorii de atunci);
7. Viaţa şi petrecerea sfinţilor:
− a fost tipărită între 1682-1686, la Iaşi şi are patru volume;
− la traducerea ei, din greacă şi slavonă, a ostenit vreo douăzeci şi cinci de ani;
Activitate literară în Polonia:
− a întocmit o nouă versiune a „poemului” despre domnii Moldovei, continuând lista lor până la
Constantin Cantemir;
− a tradus o sută cincizeci şi patru de versuri, din greacă în română, ce constituie introducerea dramei
„Erofili”, prima încercare de traducere în româneşte a unei opere din dramaturgia universală;

132
− la rugăciunile mitropolitului kievului şi a patriarhului Moscovei traduce din greacă în slavo-rusă
lucrări pentru lămurirea unor probleme teologice controversate
– „Tâlcuirea Sf. Liturghii”, a lui Gherman al Constantinopolului; „Epistolele Sf. Ignaţie Teoforul al
Antiohiei”, „Constituţiile Sf. Apostoli”, „Dialog împotriva ereziilor” şi „Despre credinţa noastră” a lui Simion,
arhiepiscopul Tesalonicului, „Mărgăritare” din cuvântările unor Sfinţi Părinţi ş.a.;
− a început să traducă în româneşte „Dogmatica” Sf. Ioan Damaschin.
Mitropolitul Antim Ivireanul:
− s-a născut în Iviria, Georgia sau Gruzia de azi, în jurul anului 1650, din părinţii Ioan şi Maria,
primind numele de Andrei;
− de tânăr cade rob la turci şi este dus la Istambul;
− după ce a fost eliberat din robie, se pare că, a trăit în preajma patriarhiei ecumenice, unde a învăţat
sculptura în lemn, pictura şi broderia, precum şi limbile greacă, arabă şi turcă şi probabil tot aici s-a călugărit,
sub numele de Antim;
− în jurul anului 1690 este adus de Constantin Brâncoveanu în Ţara Românească, unde învaţă
meşteşugul tiparului, de la Mitrofan , fostul episcop de Huşi;
− în 1691 tipăreşte o carte în limba greacă;
− după alegerea lui Mitrofan ca episcop de Buzău, devine conducător al tiparniţei domneşti de la
Bucureşti, unde va sta până în 1694 şi va tipări trei cărţi, între care o „Psaltire” românească;
− între 1696-1701 îl găsim la Mânăstirea Snagov, ca egumen al mânăstirii;
− aici întemeiază o nouă tipografie şi tipăreşte cincisprezece cărţi, dintre care cinci în româneşte; dintre
cărţile tipărite la Snagov amintim „Liturghier” greco-arab, tipărit în 1701;
− deprinde cu meşteşugul tiparului mai mulţi ucenici, dintre care cel mai important este Mihail Ştefan
(Iştvanovici), care mai târziu a tipărit cărţi la Alba-Iulia şi chiar în Iviria;
− între 1701-1705 se reîntoarce la Bucureşti şi tipăreşte alte cincisprezece cărţi, dintre care amintim
„Ceaslov” greco-arab, în 1702, „Noul Testament” în româneşte, în 1703;
− la 16 martie 1705 este ales episcop al Râmnicului, unde va aduce şi tipografia de la Snagov;
− tipăreşte nouă cărţi, din care trei româneşti şi trei slavo-române, toate cărţi de slujbă;
− la 27 ianuarie 1708 moare mitropolitul Teodosie, cel ce a recomandat prin testament, ca urmaş să-i
fie episcopul Antim;
− astfel în ziua de 22 februarie 1708 este înscăunat mitropolit al Ţării Româneşti;

133
− după înscăunare întemeiază o nouă tipografie la Târgovişte, unde s-au tipărit optsprezece cărţi, din
care unsprezece în româneşte;
− are meritul de a fi introdus pentru totdeauna limba română în slujba bisericească, iar prin tipărirea
cărţilor de slujbă în româneşte contribuie la făurirea unei limbi liturgice româneşti, care dăinuie şi astăzi;
− în 1715 mută tipografia de la Târgovişte la Bucureşti, unde a înfiinţat o nouă tipografie la mânăstirea
sa;
− în timpul cât a stat în Ţara Românească a tipărit şaizeci şi trei de cărţi, din care treizeci şi opt de el,
douăzeci şi unu în româneşte şi patru au fost scrise de el:
⇒ Învăţătură pe scurt pentru Taina Pocăinţei, tipărită la Râmnic, în 1705;
⇒ Învăţătură bisericească la cele trebuincioase şi mai de folos pentru învăţătura preoţilor, tipărită la
Târgovişte, în 1710;
⇒ Capete de poruncă la toată ceata bisericească, tipărită la Târgovişte, în 1714;
⇒ Sfătuiri creştine politice către domnitorul Ştefan Cantacuzino, în limba greacă, tipărită la Bucureşti,
în 1715;
⇒ renumite sunt şi „Didahiile” sale, cele douăzeci şi opt de predici la diferite duminici şi şapte
cuvântări ocazionale, arătându-l ca om de cultură deosebită;
− între 1713-1715 ctitoreşte, după planurile sale, o mănăstire cu hramul „Toţi Sfinţii”, azi Antim, în
Bucureşti;
− a fost şi un patriot înflăcărat şi un luptător împotriva asupririi turceşti;
− în 1716 ajunge domnitor Nicolae Mavrocordat, care îl învinuieşte că a intrat în legătură cu austriecii
şi că a uneltit împotriva turcilor, fapt pentru care a fost arestat;
− este caterisit de patriarhul ecumenic, la cererea domnitorului şi urma să fie închis, pe viaţă, la
Mânăstirea Sf. Ecaterina din muntele Sinai;
− în toamna anului 1716, în drum spre muntele Sinai, este ucis de ostaşii turci, iar trupul i-a fost aruncat
în râul Tudja, lângă Adrianopol;
− cu prilejul prăznuirii a două sute cincizeci de ani, de la moartea sa, patriarhia ecumenică a anulat
sentinţa de caterisire, iar în iunie 1992, Sfântul Sinod al BOR l-a trecut în rândul sfinţilor, prăznuindu-l la 27
septembrie.
Mitropolitul Andrei Şaguna:
− s-a născut în oraşul Mişcolţ, din Ungaria, la 20 decembrie 1808, ca fiu al negustorului aromân, Naum
şi al soţiei sale, Anastasia şi a primit numele de Anastasiu;

134
− şi-a început educaţia la şcoala elementară „greco-valahă” din Mişcolţ, apoi a continuat-o la
gimnaziile din Mişcolţ şi Pesta (azi Budapesta);
− în 1826 îl găsim studiind filosofia şi dreptul la Universitatea din Pesta;
− în 1829 a plecat la Vârşeţ (azi Yugoslavia), unde a făcut studii de teologie ortodoxă;
− în octombrie 1833 este tuns în monahism, sub numele de Andrei, în Mânăstirea Hopovo;
− după terminarea studiilor mitropolitul Ştefan Stratimovici îl numeşte profesor de teologie, în 1834, şi
secretar al Consistoriului Mitropoliei Sârbe din Carloviţ, în 1835, fiind hirotonit diacon, în 1834 şi mai apoi
preot, în 1837;
− a mai fost un timp profesor la secţia românească a Seminarului Teologic din Vârşeţ, asesor (consilier)
al Episcopiei de acolo, arhimandrit şi egumen la Mânăstirile sârbeşti, Hopovo şi Covil;
− din 1846 îşi începe activitatea în Transilvania, mai întâi ca „vicar general” al Episcopiei Sibiului, iar
din 18 februarie 1848 ca episcop, în urma hirotoniei, la Carloviţ de către mitropolitul sârb Iosif Raiacici;
− a închis ochii pentru totdeauna în ziua de 16/28 iunie 1873, fiind înmormântat lângă „Biserica mare”
din Răşinari, judeţul Sibiu, averea sa lăsându-o bisericii spre „scopuri bisericeşti. Şcolare şi filantropice”;
Activitatea organizatoric-bisericească:
− după înăbuşirea revoluţiei din 1848 începe să lucreze pentru realizarea marelui său vis: reînfiinţarea
vechii mitropolii a Transilvaniei, desfiinţată în 1701, prin„diploma a doua leopoldină”;
− în acest scop a redactat trei memorii şi a convocat câteva sinoade – în1850, la care a participat şi
Avram Iancu, în 1860 şi 1864, prin care se cerea restaurarea mitropoliei;
− la 24 decembrie 1864, după o luptă de cincisprezece ani, împăratul Francisc Iosif a aprobat
reînfiinţarea Mitropoliei ortodoxe a Transilvaniei, cu reşedinţa la Sibiu, cu eparhiile sufragane Aradul şi
Caransebeşul, ultima episcopie nou înfiinţată, iar arhiepiscopul Andrei devine mitropolit;
− în toamna anului 1868 a convocat un „Congres Naţional Bisericesc”, unde s-a discutat şi s-a aprobat
proiectul prezentat de Şaguna, sub denumirea de „Statutul organic al BOR din Transilvania”;
− din acest statut se desprindea:
⇒ sinodalitatea dintre clerici (1/3) şi mireni (2/3) în toate cele trei sectoare ale administraţiei bisericeşti
(parohia, protopopiatul şi eparhia);
⇒ treburile parohiei erau conduse de o adunare parohială (sinod), condusă de un preot, iar bunurile
parohiei şi ale şcolii confesionale erau administrate de o epitropie;

135
⇒ afacerile eparhiei erau conduse de episcop, sau arhiepiscop pentru Sibiu, de adunarea eparhială,
sinod compus din douăzeci de clerici şi patruzeci de mireni, şi de consiliul eparhial, numit consistor, care avea
trei secţii, bisericească, şcolară şi economică;
⇒ conducerea mitropoliei era asigurată de Congresul Naţional Bisericesc, convocat o dată la trei ani şi
format din nouăzeci de membrii, zece clerici şi douăzeci de mireni, pentru fiecare eparhie;
⇒ problemele dogmatice erau rezolvate de sinodul episcopilor, format din toţi ierarhii ortodocşi din
Transilvania;
Activitatea culturală:
− înfiinţează în Transilvania peste patru sute de şcoli confesionale, în care erau obligaţi să se înscrie toţi
copiii, iar dintre disciplinele predate scrisul şi socotitul erau de bază, ulterior introducându-se şi istoria;
− iniţiază la sate cursuri de alfabetizare serale, în care cei neştiutori de carte erau învăţaţi scrisul, cititul
şi socotitul;
− înfiinţează un gimnaziu superior la Braşov;
− înfiinţează un gimnaziu inferior la Brad, în care se pregăteau cei ce doreau să devină notari;
− la Sibiu înfiinţează un institut teologico-pedagogic, cu două secţii – doi ani pedagogie pentru
învăţători şi trei ani teologie pentru preoţi;
− în 1853 pune bazele primului ziar religios din Transilvania, „Telegraful român”, care apare
neîntrerupt până astăzi;
− în 1861 înfiinţează societatea „ASTRA” – Asociaţiunea Transilvană pentru literatura şi cultura
poporului român, cu sediul la Sibiu, apoi la Braşov şi din nou la Sibiu, unde se află şi astăzi;
− pentru şcolile existente, Andrei Şaguna va alcătui, traduce şi tipări o serie de manuale dintre care
amintim:
⇒ Istoria bisericească universală, în două volume;
⇒ Drept canonic, în patru volume;
⇒ Biblia ilustrată;
Activitatea politico-naţională:
− a condus, împreună cu episcopul unit de la Blaj, Lemeny, lucrările Marii Adunări Naţionale a
românilor, de pe câmpia Libertăţii, de la Blaj, din 3/15 mai 1848 şi a plecat în fruntea unei delegaţii, de treizeci
de membrii, să prezinte curţii imperiale din Viena, hotărârile şi doleanţele acţiunii române din Transilvania.

IV. Autocefalia și ridicarea la rang de Patriarhie a BOR

136
Autocefalia BOR:
− în constituţia promulgată la 30 ianuarie 1866 se preciza că BOR este şi rămâne neatârnată de orice
chiriarhie străină;
− în 1872 „Legea organică” numea biserica românească autocefală, cu toate că această calitate nu-i
fusese recunoscută de drept;
− patriarhul Ioachim al III-lea (1878-1884) a obiectat contra legii organice şi a autocefaliei, fapt pentru
care mitropolitul primat, Calinic Miclescu, a dovedit, cu temeiuri canonice şi istorice că patriarhul nu are drept
de amestec în treburile BOR;
− la 25 martie 1882, datorită răcelilor cu patriarhia ecumenică, s-a sfinţit pentru prima dată, la
Bucureşti, Sf. Mir, determinând astfel un schimb de scrisori între patriarhia ecumenică şi episcopul
Melchisedec al Romanului;
− la 20 aprilie 1885 s-a trimis scrisoarea mitropolitului primat, Calinic Miclescu, prin care se cerea
autocefalia BOR, potrivit rânduielilor canonice;
− patriarhul Ioachim al IV-lea (1884-1886) a convocat Sf. Sinod la 25 aprilie, a aprobat cererea BOR, a
trimis tomosul de autocefalie, semnat de patriarh şi de zece mitropoliţi, precum şi câte o enciclică către
celelalte patriarhii şi biserici ortodoxe autocefale, prin care se vestea recunoaşterea autocefaliei BOR;
− la 1 mai 1885 Sf. Sinod al BOR a luat act de tomosul autocefaliei, iar la 30 mai a trimis o scrisoare de
mulţumire patriarhului;
Ridicarea la rang de patriarhie a BOR:
− după unirea Transilvaniei cu România, de la 1 decembrie 1918 s-a impus şi unificarea bisericii
ortodoxe, adică organizarea unitară, sub conducerea Sf. Sinod din Bucureşti;
− la 23 aprilie 1919 sinodul ierarhilor ortodocşi din Mitropolia Ardealului s-a declarat desfiinţat,
cerându-se includerea membrilor săi în Sf. Sinod din Bucureşti;
− în septembrie 1920 s-a alcătuit o „Constituantă bisericească”, ce a ales o comisie de cincisprezece
membrii, care să întocmească un proiect de statut de organizare şi funcţionare a BOR, comisie ce a lucrat până
în 1925;
− în martie-aprilie 1925 parlamentul a votat „Legea şi statutului de organizare a BOR”, promulgată la
şase mai 1925;
− în şedinţa din 4 februarie 1925, deoarece crescuse prestigiul bisericii noastre în urma unirii şi datorită
faptului că acum număra peste paisprezece milioane de credincioşi, Sf. Sinod a hotărât să înfiinţeze Patriarhia

137
Ortodoxă Română, prin ridicarea mitropolitului primat la rangul de patriarh – mitropolit primat era Miron
Cristea, fostul episcop al Caransebeşului, ce fusese ales la 31 decembrie 1919;
− la 25 februarie 1925 s-a publicat în Monitorul Oficial „Legea pentru înfiinţarea patriarhiei”, votată în
parlament, fapt pentru care au fost anunţate toate bisericile ortodoxe surori şi s-au primit scrisori de răspuns,
inclusiv de la patriarhul ecumenic, Vasile al II-lea;
− la 1 noiembrie 1925 a avut loc ceremonia de investire şi înscăunare a primului patriarh al BOR,
Miron Cristea, în prezenţa a douăzeci şi unu de reprezentanţi ai bisericilor surori şi ai statului;
Organizarea BOR:
− în fruntea BOR se află Sf. Sinod, format din patriarh – preşedinte, mitropoliţi, episcopi şi arhierei
vicari în funcţie, în atribuţiile căruia intră probleme de ordin spiritual, canonic şi dogmatic;
− ca organ deliberativ are Congresul naţional bisericesc, format din şase reprezentanţi, pentru fiecare
eparhie (doi clerici şi patru mireni), aleşi pe şase ani, în atribuţiile sale intră probleme administrative, culturale
şi economice şi se întruneşte o dată la trei ani;
− ca organe executive avem Consiliul central bisericesc, format din cincisprezece membrii (cinci clerici
şi zece mireni), pentru probleme administrativculturale şi Eforia bisericii, formată din trei membrii (un cleric şi
doi mireni), pentru problemele economice;
− la eparhie are ca organ deliberativ Adunarea eparhială, formată din patruzeci şi cinci sau şaizeci de
membrii (o treime clerici, două treimi mireni) şi este convocată o dată pe an, iar ca organ executiv este
Consiliul eparhial;
− la protopopiate avem Adunarea protopopească;
− la parohie ca organ deliberativ găsim Adunarea parohială, iar ca organ
executiv Consiliul parohial şi Epitropia;
− episcopul şi mitropolitul sunt aleşi de către Congresul Naţional Bisericesc, împreună cu Adunarea
eparhială a eparhiei vacante.
V. BOR în timpul dictaturii comuniste
− activitatea pastorală;
− activitatea patriarhilor;
− învăţământul teologic;
− presa bisericească.

138
Activitatea pastorală:
− actul de la 23 august 1944 şi mai ales cel de la 6 martie 1945, când s-a instaurat un regim comunist
totalitar în România, a adus schimbări şi în viaţa BOR şi a celorlalte culte din ţară, astfel biserica devenind o
instituţia tolerată de statul ateu, activitatea ei limitându-se la cadrul parohial şi la lăcaşul de cult al fiecărei
parohii;
− după încheierea războiului nu şi-au mai putut relua activitatea asociaţiile preoţeşti, care au luat
naştere în perioada interbelică, nici asociaţiile de mireni, care urmăreau reînviorarea sentimentului religios în
mijlocul poporului – Oastea Domnului, Frăţia Ortodoxă Română, Societatea Femeilor Ortodoxe ş.a.;
− s-au întrerupt, până în 1961, legăturile cu organizaţiile ecumenice din Apusul Europei;
− din 1948 s-au desfiinţat toate aşezămintele bisericeşti, ce desfăşurau activităţi caritativ-filantropice;
− a fost eliminat învăţământul religios din şcolile de toate gradele, s-au interzis slujbele în spitale, azile
şi cazărmi;
− au fost suprimate periodicele bisericeşti ale tuturor eparhiilor, cu excepţia „Telegrafului român”, de la
Sibiu, a fost desfiinţată Facultatea de Teologie din Suceava, refugiată aici de la Cernăuţi, precum şi patru
Academii teologice din Ardeal şi Banat, cu excepţia celei de la Sibiu, care a devenit institut, Academia de
muzică religioasă, din Bucureşti şi absolut toate seminarile din Muntenia şi Moldova;
− s-au desfiinţat câteva eparhii, Huşi, Argeş, Constanţa, Caransebeş, Sighet, a Armatei, precum şi
posturile de arhierei-vicari încât au fost puşi în retragere vreo douăzeci de ierarhi;
− a început un control permanent exercitat asupra tuturor slujitorilor bisericii, fie prin aşa-numiţii
„inspectori de culte”, dar mai ales prin ofiţerii de securitate, prezenţi în toate instituţiile bisericeşti,
protopopiate, mânăstiri, şcoli teologice, centre eparhiale, patriarhie; departamentul cultelor cenzurând absolut
toate publicaţiile bisericeşti, ce circulau într-un cadru foarte restrâns în cercurile bisericeşti;
− în 1950 a fost pensionat, la patruzeci şi şapte de ani, episcopul Nicolae Popoviciu de la Oradea,
pentru că ceruse dreptul de a se face catehizarea tineretului şi criticase regimul în predicile sale;
− statutul din 1948 prevedea dreptul de a se face catehizarea credincioşilor, nu a tineretului, în cadrul
vecerniei, însă în realitate preoţii şi copiii erau atât de urmăriţi, încât prea puţini au putut beneficia, în realitate
de acest drept;
− după instalarea regimului totalitar sute de preoţi ortodocşi au fost arestaţi şi anchetaţi, aruncaţi în
închisori (Jilava, Piteşti, Aiud, Gherla), trimişi să lucreze la canalul de tristă amintire, Dunăre-Marea Neagră,
câţiva deportaţi în Siberia, pentru acuzaţii total nefondate sau pentru refuzul de a divulga secretul spovedaniei;
această acţiune a luat sfârşit în vara anului 1964, când au fost eliberaţi toţi deţinuţii politici;

139
− în 1959 prin decretul de stat, 410, au fost desfiinţate multe mânăstiri şi schituri ortodoxe, sute de
călugări şi călugăriţe fiind scoşi cu forţa şi trimişi fie în familiile lor, fie la muncă în diferite unităţi de stat;
− au fost desfiinţate cele două seminarii pentru călugăriţe, de la Agapia şi Hurezi, înfiinţate de
patriarhul Iustinian, cu zece ani în urmă;
− în Bucureşti a început acţiunea de demolare a peste douăzeci de biserici, dintre care unele erau
monumente istorice sau de artă;
Activitatea patriarhilor:
Patriarhul Iustinian Marina:
− s-a născut la 22 februarie 1901 în satul Şuieşti-Vâlcea, în familia unor ţărani, primind numele de
Ioan;
− a studiat la seminarul teologic din Râmnicu-Vâlcea, apoi la facultatea de teologie din Bucureşti;
− a fost învăţător şi preot-paroh în Băbeni-Vâlcea, preot la biserica Sf. Gheorghe din Râmnicu-Vâlcea,
de la 1 septembrie 1933;
− în 1945, rămas văduv, este chemat de mitropolitul Irineu Mihălcescu, al Moldovei, ca vicar eparhial
la Iaşi, iar la 30 iunie 1945 este hirotonit ca arhiereu vicar, cu titlul de Vasluianul;
− în august 1947, în urma retragerii mitropolitului Irineu Mihălcescu din scaun ajunge locţiitor de
mitropolit, iar la 22 decembrie 1947 este investit apoi înscăunat;
− la 24 mai 1948 Marele Colegiu Electoral îl alege patriarh al BOR;
− a trecut la cele veşnice la 26 martie 1977, fiind înmormântat la Biserica Raduvodă,din Bucureşti;

− activitatea sa:
− în 1948 s-a întocmit „Statutul pentru organizarea şi funcţionarea BOR”;
− după 250 de ani de dezbinare a bisericii strămoşeşti s-a realizat reîntregirea, prin revenirea fraţilor din
Transilvania la biserica mamă;
− la 28 februarie 1950 s-a propus canonizarea unor sfinţi români, canonizarea solemnă făcându-se între
10-23 octombrie 1955;
− s-a generalizat cultul pentru sfinţii ale căror moaşte se găsesc în ţara noastră;
− a reorganizat învăţământul teologic, în patriarhie funcţionând două facultăţi (Bucureşti şi Sibiu) şi
şase seminarii (Bucureşti, Buzău, Neamţ, Cluj, Caransebeş şi Craiova);
− s-a îmbunătăţit literatura teologică, prin tipărirea unor lucrări originale ale profesorilor de teologie şi
prin tipărirea unor traduceri din operele Sf. Părinţi;

140
− s-au tipărit în mai multe ediţii cărţile de slujbă;
− au apărut reviste în toate centrele mitropolitane;
− s-a organizat diaspora românească, fiecare parohie publicând o revistă teologică;
− s-a organizat o valoroasă bibliotecă la Sf. Sinod şi la palatul patriarhal, cu peste o sută de mii de
volume, în care intră cărţi vechi şi manuscrise de valoare;
− s-a restaurat un număr foarte mare de monumente şi s-au consolidat biserici aflate în prag de ruinare;
− s-au intensificat relaţiile cu celelalte biserici ortodoxe surori, prin vizite, schimburi de profesori şi
studenţi;
− s-a continuat dialogul cu Biserica Anglicană, început la Bucureşti, în 1935, şi s-au deschis dialoguri
cu Biserica Romano-catolică şi Bisericile Protestante;
− în 1961 BOR intră în mişcarea ecumenică;
− a editat lucrarea „Apostolat social”, în douăsprezece volume;
Patriarhul Iustin Moisescu:
− s-a născut la 5 martie 1910, în Cândeşti-Argeş, ca fiu de învăţător căzut pe câmpul de luptă, în primul
război mondial;
− şi-a făcut studiile la Seminarul orfanilor de război, din Câmpulung-Muscel (1922-1929), la facultatea
de teologie din Atena (1930-1934), unde va primi şi doctoratul (1937), la facultatea de teologie Romano-
catolică din Strasbourg (1934-1936);
− reîntors în ţară a fost profesor la Seminarul Nifon, iar începând cu 1938 a fost profesor de Noul
Testament la Facultatea de teologie ortodoxă, din Varşovia, iar după izbucnirea războiului va fi profesor de
Noul Testament la Cernăuţi-Suceava (1940-1946) şi din 1946 la Bucureşti;
− la 26 februarie 1956 este ales mitropolit al Ardealului, iar la 10 ianuarie 1957 ajunge mitropolit al
Moldovei şi Sucevei;
− la 12 iunie 1977 Colegiul Electoral bisericesc îl alege în funcţia de patriarh al BOR;
− a trecut la cele veşnice la 31 iulie 1986, fiind înmormântat la catedrala patriarhală;
− din activitatea sa amintim:
− a publicat următoarele lucrări:
⇒ Sf. Scriptură şi interpretarea ei în opera Sf. Ioan Hrisostom, în 1942;
⇒ Activitatea Sf. Pavel la Atena, în 1946;
⇒ Ierarhia bisericească în epoca apostolică, în 1955;
⇒ Simbolica lui Andrutsos, traducere, în 1955;

141
− a condus, timp de douăzeci de ani, apariţia revistei Mitropolia Moldovei şi Sucevei;
− a ridicat noi clădiri în incinta Mitropoliei Moldovei;
− a restaurat o mulţime de mânăstiri;
− s-au ridicat sedii noi pentru protopopiate;
− s-au adăugat clădiri noi la Seminarul teologic din Neamţ, în care se păstrează manuscrise, cărţi vechi,
icoane, veşminte, vase liturgice sau alte obiecte de patrimoniu;
− ca mitropolit al Moldovei a fost delegat de Sf. Sinod să reprezinte BOR la zeci de congrese şi
întruniri, aducând un aport preţios la promovarea ecumenismului contemporan;
− a fost membru al Comitetului central al Consiliului Ecumenic al Bisericilor (CEB) şi a făcut parte din
Prezidiul Conferinţei Bisericilor Europene;
− a condus delegaţiile BOR în vizitele făcute altor biserici ortodoxe şi a primit numeroase delegaţii,
dovedindu-se o mare personalitate a lumii creştine contemporane, un ecumenist de mare prestigiu;
Patriarhul Teoctist Arăpaşu:
− s-a născut la 7 februarie 1915, în satul Tocileni-Botoşani;
− a intrat de tânăr în viaţa monahală, ca frate la Voroneţ şi Neamţ şi călugărit, sub numele de Teoctist,
la Bistriţa, în 1935;
− a studiat mai întâi la Seminarul monahal, de la Cernica (1932-1940), apoi la Facultatea de teologie
din Bucureşti, obţinând titlul de licenţiat în 1945;
− în 1945 este hirotonit ieromonah şi transferat la Iaşi, unde a funcţionat ca ecleziarh al catedralei,
exarh al mânăstirilor şi vicar;
− în martie 1950 este ales episcop vicar patriarhal, cu titlul de Botoşăneanul, iar începând cu 1951, până
la 1954 a fost rector al Institutului Teologic din Bucureşti;
− a fost pe rând episcop la Arad (1962-1973), mitropolit al Olteniei (1973-1977), mitropolit al
Moldovei (1977-1986), iar la 9 noiembrie 1986 a fost ales patriarh al BOR;
− din activitatea sa, din timpul perioadei comuniste, amintim:
− a făcut parte din numeroase delegaţii sinodale şi a condus asemenea delegaţii, ce au vizitat biserici
ortodoxe surori, catolice, necalcedoniene sau protestante;
− a publicat numeroase studii, conferinţe, cuvântări pastorale, o parte strânse în patru volume – „Pe
treptele slujirii creştine”;
− a publicat o monografie despre mitropolitul Iacob Putneanul;

142
− din iniţiativa sa au apărut monografii despre unele Mânăstiri şi schituri din Moldova, precum şi ediţii
critice din Dumnezeiasca Liturghie, a mitropolitului Dosoftei (1980) şi din Biblia de la Bucureşti (1988);
− ca episcop de Arad şi mitropolit al Olteniei a iniţiat restaurarea multor monumente istorice, biserici
parohiale şi alte monumente;
− ca mitropolit al Moldovei a continuat acţiunea de restaurare a unor monumente istorice la care se
adaugă numeroase biserici de mir, între care şi ctitoria sa din localitatea Victoria, lângă Botoşani;
Învăţământul teologic:
− în august 1948, prin „Legea pentru regimul general al cultelor”, şcolile teologice de toate gradele, ale
tuturor cultelor, au fost trecute în răspunderea cultului respectiv, dar sub controlul Ministerului (apoi
departamentul) Cultelor;
− pe temeiul acestei legi BOR şi-a organizat învăţământul în trei tipuri de şcoli:
⇒ şcoli de cântăreţi bisericeşti;
⇒ seminarii teologice;
⇒ institute teologice de grad universitar, la care se adaugă şi cursurile de îndrumare misionară şi
socială a clerului;
− au funcţionat două institute teologice de grad universitar – Bucureşti şi Sibiu, şi şase seminarii
teologice – Bucureşti, Buzău, Neamţ, Cluj-Napoca, Craiova şi Caransebeş;
− absolvenţii de seminar fie erau hirotoniţi preoţi de ţară fie se înscriau la unul din cele două institute
teologice, obţinând diplomă de licenţă;
− din 1949, pe lângă institutul din Bucureşti, s-au organizat cursuri de „magisteriu”, cu o durată de trei
ani, transformate în 1965 în cursuri de doctorat, iar din 1984 a primit şi institutul teologic din Sibiu dreptul de a
conferi doctoratul în teologie;
− la aceste institute învăţau şi studenţi străini (Ungaria, Etiopia, Marea Britanie, Yugoslavia, Bulgaria,
Grecia, SUA), iar tineri teologi ortodocşi studiau în străinătate, la facultăţi de teologie ortodoxe, catolice şi
protestante;
− dintre profesorii acestor institute amintim:
⇒ la Bucureşti – Teodor M Popescu şi Ioan Rămureanu (IBU), Ioan G. Coman (Patrologie), Dumitru
Stăniloae şi Nicolae Chiţescu (Dogmatică), Ene Branişte (Liturgică), Nicolae Lungu (Muzică bisericească);
⇒ la Sibiu – Isidor Todoran (Dogmatică), Nicolae Mladin şi Ioan Zăgrean (Morală), Dumitru Belu şi
Dumitru Călugăr (omiletică şi catehetică);
Presa bisericească:

143
− se editau opt reviste bisericeşti, cu câte 4-6 apariţii pe an, cu sute de studii, articole, cronici etc.,
scrise de membrii Sf. Sinod, profesorii de la cele două institute, profesori de la Seminar, doctoranzi, preoţi etc.;
− „Ortodoxia” – apare la Bucureşti, fiind revista Patriarhiei ortodoxe române, în care se publică studii
privind poziţia bisericii noastre în problemele interconfesionale aflate azi în discuţie;
− „Studii teologice” – este revista celor două institute teologice, apare la Bucureşti, în ea apărând
felurite studii de teologie, scrise de profesori sau doctoranzi;
− „Biserica Ortodoxă Română” – apare la Bucureşti şi este buletinul oficial al Patriarhiei Române,
publicând îndeosebi studii şi îndrumări asupra activităţii misionar-sociale a clerului, studii de istoria bisericii
noastre, cronici bisericeşti;
− se editau cinci reviste ale centrelor mitropolitane:
⇒ Glasul bisericii – pentru Mitropolia Ungrovlahiei;
⇒ Mitropolia Moldovei şi Sucevei;
⇒ Mitropolia Ardealului;
⇒ Mitropolia Olteniei;
⇒ Mitropolia Banatului – toate publicând diferite studii sau cronici bisericeşti din cuprinsul eparhiilor
respective;
− la Sibiu apare „Telegraful român”;
− se editează un buletin extern al Patriarhiei, în limbile franceză şi engleză pentru străinătate;
− în acelaşi timp s-a îmbogăţit şi continuă să se îmbogăţească şi literatura bisericească cu diverse
lucrări.

Inceputurile vietii crestine pe teritoriul tarii noastre: dovezi arheologie, lingvistice, martiri. Primele
forme de organizare bisericească: Episcopia Tomisului

A. Începuturile vieții creștine pe teritoriul țării noastre:

1. Răspândirea creştinismului în teritoriul dintre Dunăre şi Mare: Încreştinarea regiunilor din


Peninsula Balcanică s-a făcut chiar de Ap.Pavel şi ucenicii acestuia. În anii 65-66 a petrecut o iarnă în

144
Nicopolis (Epir, Grecia), iar în 66 Tit propovăduia în Dalmaţia (II Tim. 4). Şi teritoriul dintre Dunăre şi mare
(Dobrogea actuală), a purtat paşii a doi Apostoli: Andrei şi Filip. Mărturii istorice în acest sens: Eusebiu al
Cezareii (sec.IV), în „Istoria bisericească”, spune că Sf. Andrei a predicat cuvântul lui Dumnezeu în Scythia,
iar Epifanie (sec.VIII) spune că sciţii au fost evanghelizaţi de Sf.Ap. Andrei. La fel confirmă și Tertulian,
Calendarul gotic, martirologiile occidentale din sec.IX (Beda Venerabilul, Rabanus Maurus, Florus de Lyon,
Adon de Vienne, Usuard), creaţiile folclorice şi unele toponimice dobrogene (peştera Sf. Andrei, pârâiaşul Sf.
Andrei). Cât îl priveşte pe Sf. Ap. Filip, mai multe mărturii istorice consemnează faptul că “Filip a convertit la
credinţă aproape întreaga Sciţie”: Calendarul gotic, sec.IV (care înscrie printre zilele de sărbătoare nu numai pe
Andrei, ci şi pe Filip, ziua de 15 nov. fiind consacrată cinstirii lui, cu precizarea că a murit la Hierapolis);
Martirologiul lui Usuard şi Martirologiul lui Adon, cel din urmă precizând că Apostolul „a convertit la credinţa
în Hristos aproape (întreaga) Sciţie şi a aşezat acolo diaconi, preoţi şi episcopi”. Creştinismul românesc este
deci de origine apostolică.
2. Răspândirea creştinismului în Dacia: argumente logico-istorice:
a) Prin colonişti aduşi din sudul Dunării, dar şi din Asia Mică şi din alte provincii romane;
b) Prin soldaţi: legiunea XIII Gemina la Apulum (Alba Iulia) şi legiunea V Macedonica la Potaissa
(Turda). Primul roman încreştinat a fost un militar, sutaşul Corneliu; ca dovadă, existenţa a numeroşi martiri
creştini în rândul soldaţilor romani (mai ales în sec. III-IV);
c) Prin sclavi încreştinaţi, servitori ai coloniştilor înstăriţi;
d) Prin negustori creştini (ex. în N.T. – Lidia, Fapte 16) – se ştie că în timpul ocupaţiei romane în
Dacia, legăturile comerciale cu Asia Mică, cu insulele greceşti şi cu alte regiuni romane erau în floare;
e) Prin captivi: goţii au pătruns pe teritoriul ţării noastre în sec.IV. În expediţiile pe care le făceau în
sudul Dunării ei aduceau aici nu numai prăzi, ci şi captivi.

3. Mărturii ale scriitorilor creştini: Sf. Iustin Martirul şi Filosoful („nu există nici un neam... din cei ce
trăiesc în căruţe şi în corturi şi crescând vite, la care să nu se facă rugăciuni în numele lui Hristos”); apologetul
Tertulian („Hristos stăpânește și în ținuturile sarmaților, dacilor, germanilor și sciților”), Origen (scria că foarte
mulţi dintre germani, daci… şi sciţi n-au auzit cuvântul Evangheliei – ceea ce înseamnă că unii l-au auzit).
B. Dovezi arheologice:
Multe vestigii arheologice descoperite la noi poartă simboluri creștine, care datează din sec.II-
VI: sf.cruce, sub diferite forme: x, T, +, Bunul Păstor, mielul, pomul vieţii, peştele (în greaca veche termenul
IXQYS (ihtis) însemna “peşte”; creştinii au folosit iniţialele acestui cuvânt pentru a desemna numele lui

145
Hristos), porumbelul, corabia, ancora, măslinul, literele greceşti A şi W, chrisma sau monograma lui Hristos -
sub forma IX sau XP.
Dintre toate aceste simboluri creştine, numai sfânta cruce şi monograma lui Hristos au rămas până
astăzi.
1. Obiecte paleocreștine în Transilvania și Banat:
a) tăbliţa votivă de la Biertan, descoperită în 1775 la Biertan (jud. Sibiu); e formată dintr-un donarium
şi un disc, ambele din bronz. Donarium-ul e format dintr-o tăbliţă dreptunghiulară pe care sunt inscripţionate
cuvintele: “Ego Zenovius votum posui” (Eu Zenovius am pus ofrandă). Limba latină ne duce la concluzia că
acest donarium aparţinea unei comunităţi daco-romane. Faptul că el se putea folosi doar agăţat (probabil de un
policandru) ne determină să conchidem că în secolul IV exista o viaţă cultică bine definită, cu biserici creştine
şi limbă proprie, termeni latini creştini;
b) gema de la Potaissa (Turda), sec. IV; descoperită prin 1830, a dispărut în 1848, aşa că astăzi se
cunoaşte numai dintr-o descriere. Gema era din onix, de formă ovală (1,1 – 1,3 cm) şi avea sculptată pe ea
scena “Bunului Păstor” – Iisus Hristos cu un miel pe umeri şi cu un altul lângă el, la picioare; un pom (al vieţii)
pe ale cărui ramuri odihneşte o pasăre (simbol al Duhului Sfânt); o corabie din care cade un om în apă, în gura
unui monstru marin (Iona); în jurul corabiei era criptograma creştină ΙΧΘΥΣ;
c) fragmentele de la Moigrad (Sălaj) - cel mai important e discul cu monograma lui Hristos, cu un
fragment de inscripţie votivă – sec. IV;
d) basilica de la Morisena (azi Cenad, jud. Timiş) – aici au fost descoperite fundaţiile unei biserici cu
baptisteriu din secolele IV-VI. 2. Obiecte paleocreștine în Oltenia: la Romula (jud. Olt) – două opaiţe decorate
cu cruci, două geme (sec. III-IV), o cruciuliţă de bronz; basilicile de la Slăveni (jud. Olt - urmele unei biserici
din sec. IV), de la Sucidava (azi Celei-Corabia - urmele unei basilici din sec.V-VI), de la Moigrad - sunt cele
mai vechi lăcaşuri de cult creştin cunoscute în N Dunării.

2. Descoperiri arheologice în Dobrogea:


a) inscripţii creştine – aprox. 100, datând din sec. IV-VI; aproape jumătate provin de la Tomis, iar
celelalte din Histria, Dinogetia, Callatis, Axiopolis, etc.;
b) obiecte paleocreştine: gema de la Tomis (sec.IV-V, Mântuitorul încadrat de Apostoli), discul refăcut
de episcopul Paternus (înainte de 518, este din argint aurit, de dimensiuni mari, peste 6 kg; are numeroase
simboluri creştine şi o inscripţie latină; azi se află la Muzeul Ermitaj din Petersburg); c) basilici paleocreştine
(peste 35): la Tomis – 6 basilici, sec.V-VI; la Tropaeum Traiani (Adamclisi) – 5 basilici din sec.V-VI; la

146
Histria – 7 basilici (sec.V-VI); la Callatis – o basilică de tip sirian din sec.IV-V; la Beroe (azi Piatra Frecăţei,
jud. Tulcea) – s-au descoperit fundaţiile unei basilici din timpul lui Constantin cel Mare; e cea mai veche din
sud-estul Europei; la Axiopolis – aici au fost îngropaţi martirii Chiril, Chindeas şi Tasius; la Niculiţel – o
biserică din sec.IV-V, cu moaştele martirilor Zotikos, Attalos, Kamasis şi Filipos; bisericuţele rupestre de la
Basarabi (fost Murfatlar) - s-au descoperit 6 bisericuţe din sec.IV-V, unice de acest gen, săpate în carieră
calcaroasă la 20 km de Constanţa.

C. Dovezi lingvistice:
Întăresc afirmaţia referitoare la pătrunderea creştinismului la noi începând cu sec.II d.H. Limba română
îşi are originea în latina populară adoptată de geto-daci de la colonizatorii romani (de ex., „Crezul” şi „Tatăl
nostru” au terminologie latină în proporţie de 90%).
Argumentul lingvistic demonstrează că încreştinarea noului popor a fost concomitentă cu procesul
etnogenezei şi cu cel al formării limbii. Dacă încreştinarea ar fi fost mai târzie, atunci lexicul bisericesc ar fi
fost preponderent slavon. O parte din aceşti termeni fundamentali de credinţă au fost împrumutaţi din lumea
romană păgână, primind însă un alt conţinut, creştin, iar alţii au fost creaţi anume pentru exprimarea unor noi
noţiuni de credinţă.
1. Termeni din lumea romană păgână: Biserică din lat. “basilica” („casă împărătească”); Dumnezeu:
„Domine Deus”; Duminică – „Dies Dominica” (ziua Domnului); Crăciun (cei mai mulţi cercetători sunt de
părere că denumirea vine de la “calatio”, prima zi a lunii, în care preoţii romani convocau poporul pentru
anunţarea sărbătorilor din acea lună; cea mai importantă “calatio” era la 1 ianuarie, când se anunţau sărbătorile
de pe parcursul întregului an; creştinii ar fi împrumutat această denumire pentru Naşterea Domnului care, până
în sec. IV, se sărbătorea în preajma acelei “calatio” de la 1 ianuarie; alţi cercetători opinează că termenul ar
deriva de la “creatio” – ziua “facerii” lui Iisus); Floriile (o sărbătoare păgână de primăvară, a florilor, numită
“Floralia”; ea a fost asimilată de creştini cu intrarea Domnului în Ierusalim); Rusaliile „Rosalia” (ziua
pomenirii morţilor); Sărbătoare „dies (con)servatoria” (limbile romanice apusene folosesc alt termen, latinescul
“festum”); Lege – “lex” (avea sensul de religie, credinţă – vezi “legea românească”; limbile romanice apusene
folosesc derivate din “fides”).
2. Termeni cu înţeles exclusiv creştin: Creştin – din “chrestianus”, derivat de la Chrestus (Hristos), a
boteza (baptisto, are â a cufunda în apă), cruce (crux), înger (angellus), păcat (peccatum) a se ruga (rogo, are),
sânt (sanctus), părinte, (parens, parentem).

147
D. Martiri creștini în ținuturile dunărene la începutul sec.IV:
La Sirmium (azi Mitroviţa, în Jugoslavia) au fost martirizaţi preotul daco-roman Montanus şi soţia sa
Maxima, care au fost înecaţi în râul Sava la 26 martie 304; episcopul Irineu şi diaconul său Dimitrie în 6,
respectiv 9 aprilie 304. La Cibalae (N-V de Sirmium): Donat, diaconul, Romul preotul, Silvan diaconul și
Venust (21 august). La Singidunum (azi Belgrad), diaconul Ermil şi temnicerul Stratonic, aruncaţi în Dunăre în
13 ianuarie 307. În Moesia Inferior la Novae: Sf. Mc. Lup (23 august).
La Durostorum (Silistra), în 298: Pasicrat şi Valentin (24 aprilie), Nicandru și Marcian (8 iunie), cu alţi
47 de ostaşi. În 304, lângă Durostorum trei ţărani: Quintilian, Maxim citeţul şi Dadas (28 aprilie). În 362, a fost
chinuit şi ars pe rug soldatul Emilian (18 iulie), pentru că a distrus idolii dintr-un templu păgân.

În SCYTHIA MINOR:
La Tomis (Constanţa) la 7 martie 300 episcopul Efrem al Tomisului. Mai târziu, prin 320-323, au fost
arşi de vii Macrobiu şi Gordian. Fraţii Argeu, Narcis şi Marcelin au pătimit tot în timpul lui Liciniu, prin 320-
323. La fel episcopul Tit al Tomisului, pentru că a refuzat înrolarea în armata lui Liciniu.
La Axiopolis (lângă Cernavodă) au pătimit în 303 Chiril, Chindeas şi Tasius.
La Halmyris, 8 iulie, prin anii 290-303, preotul Epictet şi tânărul Astion, convertit de el (în 2001 i se
descoperă moaştele făcătoare de minuni, astăzi la catedrala din Constanţa).
La Niculiţel (jud.Tulcea) în 1971 s-a descoperit o basilică paleocreştină (sec.IV-V). În cripta de sub
altar s-au descoperit moaştele a 4 martiri: Zotikos, Attalos, Kamasis şi Filippos (+304-305), care astăzi se
păstrează la măn.Cocoş. (Persecuțiile goților conduși de Athanaric împotriva creștinilor din Dacia: Sf. Nichita
Romanul sau Gotul – 15septembrie; Sf. Sava Gotul, înecat în râul Buzău, la 12 aprilie 372).

E. Episcopia Tomisului:
Aşa cum Apostolii hirotoneau episcopi pentru comunităţile pe care le converteau, tot aşa va fi făcut
şi Sf. Ap. Andrei.
De fapt, pentru Sf. Ap. Filip se şi afirmă în “Martirologiul lui Adon” că acesta a aşezat în Scythia
diaconi, preoţi şi episcopi.
Deşi episcopia de Tomis este atestată documentar abia în anul 369, au existat aici episcopi, probabil
chiar din epoca apostolică.

148
1. În unele acte sunt pomeniţi episcopi tomitani înainte de anul 369. În actul martiric al sfinților
Epictet şi Astion, martirizaţi la sfârşitul sec.III, se aminteşte de episcopul Evangelicus care i-a botezat pe
părinţii lui Astion plecaţi în cătarea fiului lor.
2. Efrem, mort ca martir în timpul lui Diocleţian.
3. În timpul lui Liciniu întâlnim un episcop tomitan pe nume Titus, care ar fi murit ca martir.
4. La Sinodul I Ecumenic a participat şi un episcop din Scythia, lucru consemnat de Eusebiu de
Cezareea („nici scitul nu lipsea din ceată”). Unii istorici consideră că numele acestuia era Marcu, alţii Teofil al
“Gothiei”.
5. Primul episcop de Tomis atestat documentar este Bretanion. Istoricul Sozomen consemnează un
conflict dintre Bretanion şi împăratul Valens în 369 (împăratul a încercat să-l determine pe episcop să intre în
comuniune cu arienii. Bretanion a refuzat şi, lăsându-l pe Valens acolo, a plecat cu poporul în altă biserică.
Împăratul, simţindu-se ofensat, l-a exilat, însă ulterior l-a repus în scaun, temându-se de o revoltă a sciţilor).
Bretanion este, se pare, şi autorul actului martiric care însoţea moaştele Sfântului Sava în drumul lor spre
Capadocia. A fost trecut în rândul sfinţilor, la 25 ianuarie.
6. Urmaşul lui Bretanion a fost Gherontie (Terentius), care a participat la Sinodul II Ecumenic din 381.
7. În 392 este consemnat ca episcop Teotim I, un localnic (daco-roman). În acest an era trecut de
Fericitul Ieronim în rândul bărbaţilor iluştri ai creştinătăţii, model de virtute şi trăire creştină (făcător de
minuni). În cursul păstoriei lui, în Scythia şi-au făcut apariţia hunii, care au sădit teroare printre localnici.
Teotim a încercat să-i îmblânzeascăpe năvălitori şi chiar a făcut misiune de evanghelizare printre ei. Sozomen
relatează două întâmplări miraculoase: la rugăciunea lui Teotim, acesta, împreună cu însoţitorii lui, s-au făcut
nevăzuţi de ochii hunilor; încercarea unui hun de a-l face captiv pe Teotim, soldată cu paralizia barbarului.
Aceste întâmplări i-au adus admiraţia hunilor care l-au numit “(Dumne)zeul romanilor”. Teotim a fost prieten
cu Sf. Ioan Gură de Aur, participând împreună în anul 400 la un sinod la Constantinopol. Teotim a participat şi
la sinodul de la Stejar din 403, în care l-a apărat pe Sf. Ioan. Curăţia vieţii lui i-a adus de timpuriu cinstirea ca
sfânt (20 aprilie).
8. Un alt episcop tomitan este Timotei, care a participat la Sinodul III Ecumenic (431), semnând ca
ortodox actele conciliului.
9. Urmaşul lui a fost Ioan (înainte de 448), “unul dintre cei mai buni teologi ai timpului”, care a
participat activ la disputele teologice ale vremii.

149
10. În 449 îl întâlnim la Tomis pe Alexandru, care a participat la un sinod de la Constantinopol
împotriva monofizismului. Deşi n-a participat la Sinodul IV Ecumenic (451), a semnat totuşi hotărârile
ortodoxe ale acestuia.
11. În anul 458 împăratul Leon I adresa o scrisoare tuturor ierarhilor din imperiu, inclusiv lui Teotim
II al Tomisului, care a răspuns declarându-se fără echivoc pentru Ortodoxie.
12. Despre un alt episcop avem ştiri abia în 518, când apare pe un disc de argint aurit numele
lui Paternus. Acum au activat “călugării sciţi” cu binecunoscuta formulă “unul din Sfânta Treime a pătimit în
trup”, faţă de care Paternus a avut rezerve. Într-un act sinodal din 520 semnează ca “episcop-mitropolit al
Scythiei”, ceea ce înseamnă că existau şi alte scaune episcopale sufragane.
13. Ultimul episcop de Tomis cunoscut cu numele este Valentinian, care a purtat în 549
corespondenţă cu papa Romei în legătură cu “Cele Trei Capitole”. Alte episcopii în Scythia Minor: Existenţa
mai multor episcopii în Scythia Minor în sec.VI este confirmată de mărturii istorice şi arheologice: fragmente
de inscripţii descoperite la Callatis, Histria, care oferă informaţii despre mai multe episcopii, semnătura
episcopului-mitropolit Paternus, scrierile călugărilor sciţi adresate împăratului Iustin, o listă („notitia”) a
Patriarhiei Ecumenice cu episcopiile şi mitropoliile din secolul VI, care consemnează 14 scaune episcopale în
Scythia Minor (Axiopolis, Callatis, Noviodunum, Halmyris, Histria etc). Acestea au fost înfiinţate probabil în
secolul VI. În fruntea lor era mitropolitul de Tomis (probabil primul mitropolit a fost Paternus), care avea
jurisdicţie nu numai asupra Dobrogei, ci şi asupra sudului Moldovei şi estului Munteniei.

MITROPOLITUL VARLAAM al Moldovei (1632-1653)

Pe când era egumen la Secu traduce în românește „Scara” Sfântului Ioan Scărarul(1618).
Devine duhovnic și sfetnic al domnitorului Miron Barnovschi, care îl trimite în 1628 în fruntea unei
solii la Moscova si Kiev, să cumpere icoane pentru ctitoriile sale; la Kiev se întâlnește cu Petru Movilă.
Revine în 1629, iar în 1632, deși simplu egumen la Secu, este ales mitropolit al Moldovei, trecându-se
peste episcopii de Roman, Rădăuți și Huși.
La îndemnul său, noul domnitor Vasile Lupu obține de la mitropolitul Petru Movilă o tipografie, prima
tipografie din Moldova, pe care o va instala la mănăstirea Trei Ierarhi din Iași, unde Varlaam va începe
tipărirea de cărți în românește (nu de slujbe bisericești).

150
a) „Cazania” din 1643 sau „Carte românească de învățătură la dumenecele preste an și la praznice
împărătești și la svănți mari” este cea mai importantă lucrare a sa. E prima carte romaneasca tiparita in
Moldova.
Cazania are 2 parti:
Þ partea I – 54 cazanii la duminici
Þ partea II – 21 cazanii la sarbatori imparatesti si sfinti.
 Din prefața domnitorului Vasile Lupu, adresată „la toată seminția românească pretutindenea ce
se află pravoslavnici în această limbă” și din prefața mitropolitului Varlaam se desprinde ideea unității de neam
și de limbă a românilor din cele trei țări românești. Varlaam are meritul că a strâns într-o lucrare unitară
vechile cazanii grecești și slavonești (200 de pagini din cele 506 fiind traduse din „Comoara” de predici a
mitropolitului grec Damaschin Studitul), le-a revizuit și le-a dat la tipar ca „dar” întregului popor român.
 Cazania reprezinta cea mai ingrijita forma de exprimare a limbii romane din prima jum a sec
XVII. A cunoscut o larga raspandire in 1643 chiar si in Transilvania (se cunosc numeroase copii facute in
manuscris in Transilvania).
 Cazania are un aport prețios la formarea limbii noastre literare.

b) „Șapte Taine ale Bisericii” (1644) aparuta la Iasi, în 340 de pagini,explică Sfintele Taine, combătând
pe calvinii din Transilvania.
 La talmacire a lucrat logofatul Eustratie;
 Este o explicare a Sf. Taine sub forma catehetica – cu intrebari si raspunsuri;
 Cartea este menita sa apere ortodoxia la atacurile protestantilor care nu recunoasteau cele 7 Sf.
Taine;
 S-ar fi folosit opera „Cele 7 Sf. Taine” a arhiepiscopului Gavriil Severu (+1616) care aparuse intr-
o versiune slava la Kiev;

c) „Răspuns la catehismul calvinesc” (1645) „Cartea care se cheama raspunsul contra catehismului
calvinesc”, apăruse la Alba Iulia un „Catehism”calvinesc in romaneste în 1640-1642;
® Varlaam vede acest catehism calvinesc la boierul muntean Udriște Năsturel, când vine în Țara
Românească pentru a împăca pe Matei Basarab cu Vasile Lupu. Constatând că era „plin de otravă de moarte
sufletească”, convoacă în 1645 un sinod al ierarhilor din cele două țări (la care participă și mitropolitul Teofil
din Țara Românească), pentru a aproba Răspunsul întocmit de mitropolitul Varlaam la Catehismul din 1642. În

151
prefața Răspunsului, tipărit la Iași în 1645, apare din nou ideea de unitate națională, căci se adresa în primul
rând credincioșilor din Transilvania. De asemenea, apariția lucrării arată cum colaborau Bisericile din Țara
Românească și Moldova pentru menținerea unității naționale și spirituale a poporului român.
Alte fapte petrecute sub păstorirea lui Varlaam:
 „Scara” („Leastvita”)-1618- tradusa in timpul calugariei la man. Secu, dupa o versiune neogreaca a
unui episcop umanist Maxim (sec. XVI);
o în 1640, la îndemnul mitropolitului Varlaam, Vasile Lupu pune bazele unei Școli superioare
(Colegiu sau Academie) la Iași – prima institutie cu invatamant superior in Moldova, unde Petru Movilă al
Kievului trimite dascăli învățați în frunte cu ieromonahul Sofronie Pociațchi, ca profesor de latină și egumen la
Trei Ierarhi;
o mitr. Varlaam a pastorit in timpul luminatului domnitor umanist Vasile Lupu. Acesta a ridicat
Biserica „Sfintii Trei Ierarhi”in 1639, fiind sfintita de Varlaam la 6 mai. Intre 1642-1643 este facuta pictura de
niste zugravi rusi, iar in 1645 este inchinata la Athos. Biserica devine catedrala mitropolitana, iar patriarhul
Partenie al Constantinopolului daruieste domnitorului Vasile Lupu moastele Sf. Parascheva, pentru ca acesta
platise toate datoriile Patriahiei Ecumenice.
o are loc Sinodul de la Iași, din 1642, care aprobă „Mărturisirea de credință” a mitropolituluiPetru
Movilă;
o in 1646, la Iasi, „Pravila lui Vasile Lupu” („Carte romanesca de invatatura la pravilele imparatesti
si alte judete”) –tradusa din greceste de logofatul Eustratie.
Partea I – traducere din greceste a unei legiuni agrare;
Partea a II-a – prelucrare dupa alta a penalistului italian PROSPER FARINACIUS (1544-1618).
Amandoua au la baza codul de legi al imparatului Iustinian.
 în 1653, Vasile Lupu pierde tronul, retragandu-se la Hotin și mitr. Varlaam se retrage la man. Secu;
Va muri în 1657, fiind ingropat langa zidul bisericii (dreapta).
Este canonizat în 2007, fiind prăznuit pe 30 august.

MITROPOLITUL DOSOFTEI al Moldovei (1671-1686)

 Învață la Iași și în Polonia;


 călugăr la Probota (1649) – când traduce (pentru prima oară în românește) „Istoriile lui Herodot”;
 episcop la Huși (1658);

152
 episcop la Roman (1660) – când a revizuit traducerea „Vechiului Testament” făcută de Nicolae
Milescu la Constantinopol, și care se va tipări apoi în „Biblia” de la București, din 1688;
 mitropolit al Moldovei (1671) –pastoreste in vremuri grele pentru tara.

Lucrări ale lui Dosoftei:


1648-1649 “Istoriile lui Herodot” – romana;
1673 - “PSALTIREA IN VERSURI” (a lucrat vreme de 5 ani) tiparita la manastirea Uniev, pentru ca
vechea tiparnita a lui Vasile Lupu si mitr. Varlaam, se distrusese; (peste 8600 de versuri), unii dintre psalmii
versificați intrând cu timpul în cântecele de stea și în colinde.
Mitr. Dosoftei începe tipărirea principalelor cărți de slujbă în românește, el fiindprimul ierarh din
Moldova care începe munca grea de pătrundere a limbii românești în biserică, în locul celei slavone.
Mitr. Dosoftei – primul care a diversificat „Psaltiri” in cadrul Bisericii Ortodoxe, intr-o limba nationala.
„Acatistul Născătoarei de Dumnezeu” (Uniev, 1673);
 în 16
79 încearcă să refacă la Iași vechea tipografie a lui Vasile Lupu și tipărește „DUMNEZEIASCA LITURGHIE
ÎN ROMÂNEȘTE” (a doua traducere după Coresiși prima traducere a Sfintei Liturghii făcută de un ierarh).
 în 1680 tipărește o „Psaltire” de-nțeles, în slavonește și românește; nefiind mulțumit cu aspectul
grafic, cere sprijin lui Nicolae Milescu, aflat în Rusia, și patriarhului Ioachim al Moscovei, pentru înființarea
unei noi tipografii; patriarhul îi trimite o tiparniță completă, pe care Dosoftei a instalat-o la biserica Sf.Nicolae
domnesc din Iași.
 În 1681 tipărește un „MOLITVELNIC DE-NȚELES” - romana;
 în 1683 o nouă ediție din „SFÂNTA LITURGHIE ȘI PAREMIILE PRESTE AN”,toate în
românește. În Molitvelnic și în Paremii a mai adăugat și o lucrare istorică proprie, și anume un Poem în 136 de
versuri despre domnii Țării Moldovei, de la Dragoș Vodă și până la Duca Vodă, care domnea atunci.
 Între 1682-1686 traduce și prelucrează din grecește și slavonește „VIAȚA ȘI PETRECEREA
SFINȚILOR”, în 4 volume, la care a lucrat 25 de ani, după cum spune în prefață.
Activitatea literară în Polonia:
Þ În 1686, regele Poloniei, Jan Sobieski, pornind război împotriva turcilor, intră în Moldova
încercând să convingă de partea sa pe domnitorul Constantin Cantemir, care refuză; la plecare, ia în Polonia ca
ostatic pe mitropolitul Dosoftei, care pleacă însoțit de moaștele Sf. Ioan cel Nou de la Suceava și documentele
moșiilor Mitropoliei.

153
Þ În timpul exilului întocmește o nouă versiune a Poemului despre domnii Moldovei, continuând
lista lor până la Constantin Cantemir;
Þ traduce din prologul dramei “Erofili” 154 de versuri din grecește în românește, aceasta fiind prima
încercare de traducere în limba română a unei opere din dramaturgia universală; la rugămintea mitropolitului
Kievului și a patriarhului Moscovei, traduce din greacă în slavo-rusă o seamă de lucrări pentru lămurirea unor
probleme teologice controversate (Tâlcuirea Sf.Liturghii a Sf. Gherman al Constantinopolului, Epistolele Sf.
Ignatie Teoforul al Antiohiei, Constituțiile Sf. Apostoli, Dialog împotriva ereziilor și despre credința noastră, a
lui Simeon al Tesalonicului, Mărgăritare din cuvântările Sfinților Părinți, dintre care 34 - din 40 - aparțineau
Sf.Ioan Gură de Aur, etc.);
Þ începe să traducă în românește Dogmatica Sfântului Ioan Damaschin.
Moare în 13 dec.1693, la aproape 70 de ani. Este canonizat în 2005, fiind prăznuit pe 13 decembrie.

MITROPOLITUL ANTIM IVIREANUL al Ungrovlahiei (1708-1716)

º Se naște în Iviria (Georgia azi);


º luat rob de turci, iar după eliberare rămâne pe lângă Patriarhia ecumenică, unde probabil se și
călugărește.

Călugăr tipograf:
® În 1690 Constantin Brâncoveanu îl aduce în Țara Românească, unde învață meșteșugul tiparului
de la fostul episcop Mitrofan al Hușilor in tipografia domneasca din Bucuresti. Dupa ce Mitrofan ajunge
episcope la Buzau, Antim a preluat conducerea tipografiei.
® În 1691 tipărește o carte în grecește, apoi devine conducător al tiparniței domnești de la
București până în1694, unde tipărește alte trei cărți, printre care și o “Psaltire românească”.
® Între 1696-1701 este egumen la Snagov, unde întemeiază o nouă tipografie, tipărind alte 15
cărți (5 în românește), printre care un Liturghier greco-arab pentru Patriarhia Antiohiei Siriei.
® Între 1701-1705 își continuă activitatea tipografică în București, tipărind alte 15 cărți, între care și
un Ceaslov greco-arab (tot pentru credincioșii din Patriarhia Antiohiei), “Noul Testament” în românește
(1703), etc.

154
® Episcop al Râmnicului: În 1705 devenind episcop la Râmnic, mută acolo tipografia de la Snagov,
unde apar alte 9 cărți, dintre care 3 românești și 3 slavo-române, toate cărți de slujbă, printre ele aflându-se
“Liturghierul” și “Molitvelnicul”, primele ediții românești din Muntenia (1706).
® Mitropolit al Ungrovlahiei: Murind în 1708, mitropolitul Teodosie lasă prin testament ca episcopul
Antim să-i fie urmaș. Acesta este înscăunat în februarie 1708, fiind de față și patriarhii Alexandriei și
Ierusalimului.
Noi tipografii: Întemeiază o nouă tipografie la Târgoviște, unde, din 18 cărți apărute, 11 sunt în
românește(Psaltirea, Octoihul, Liturghierul, Molitvelnicul, Catavasierul, Ceaslovul, Pildele filozofești, etc.).
În 1715, Antim mută tipografia de la Târgoviște la București, înființând tot la București o nouă
tipografie, la mănăstirea ctitorită de el, a Tuturor Sfinților.
PATRU CĂRȚI AU FOST SCRISE DE EL ÎNSUȘI:
1. “Învățătura pe scurt pentru taina pocăinței” (Râmnic, 1705),
2. “Învățătură bisericească la cele trebuincioase și mai de folos pentru învățătura
preoților” (Târgoviște, 1710),
3. “Capete de poruncă la toată ceata bisericească” (Târgoviște, 1714)
4. “Sfătuiri creștine politice către domnitorul Ștefan Cantacuzino”, în grecește (București, 1715).
5. A mai rămas de la el o lucrare în manuscris, “Chipurile Vechiului și Noului Testament”, care
cuprinde 503 portrete în medalion, cu diferite personaje biblice, 3 schițe și 8 desene.
6. “DIDAHIILE” sunt predici originale (28 de predici la diferite duminici și sărbători și 7
cuvântări ocazionale), în care mitropolitul osândea diferite păcate ale vremii sale, mai ales ale marii boierimi.
Mănăstirea Antim: Mitropolitul Antim este ctitorul mănăstirii Tuturor Sfinților din București, ridicată de el
între 1713-1715, pentru care a întocmit un Așezământ de ajutorare a celor săraci, a străinilor, etc.

De altfel, mitropolitului Antim îi revine meritul de a fi introdus pentru totdeauna limba română în
slujba bisericească, desăvârșind ceea ce se începuse sub Matei Basarab (tipicul în românește) și Șerban
Cantacuzino (textele biblice). Prin tipărirea cărților de slujbă în românește, Antim a contribuit la făurirea unei
limbi liturgice românești, care dăinuiește până azi.
După el au rămas netraduse doar Mineiele, Triodul și Penticostarul, care se vor tipări mai târziu.
În total, în decursul activității sale în Țara Românească, s-au tipărit 63 de cărți, dintre care 22 erau în
românește.(21 la Bucuresti, 15 la Snagog, 9 la Ramnic, 18 la Targoviste).
TIPARITURI:

155
1) 1691 – “Invataturile lui Vasile Macedoneanul catre fiul sau Leon” – tradus in greaca moderna de
Hrisant Notara;
2) 1693 – “Evangheliar slavo-roman” - gravure, frontispicii, postfata mitropolitului;
3) 1694 – activitatea s-a interupt pentru un timp; mitr. Antim a trimis cu utilajele la man. Snagov
unde a scos cateva carti (15 carti: 7 grecesti, 5 romanesti, una slavona, una slavo-romana, una greco-araba);
4) 1697 – “Antologhionul” – peste 2000 pagini;
5) 1698 – “Marturisirea ortodoxa”;
6) 1701 – “Liturghierul Greco-arab”;
7) Carti romanesti la SNAGOV:
1697 - “Evanghelia”;
1698 – “Acatistul Nascatoarei de Dumnezeu”;
1700 – “Invataturi crestinesti”;
1701 – “Floarea darurilor”;

8) 1701 - inceteaza pentru totdeauna activitatea tipografica la Snagov, fiind reluata la Bucuresti.
9) 1701-1705 – 15 carti (2 romanesti, 11 grecesti). Cele romanesti 1703:
“Noul Testament”;
“Acatistul Maicii Domnului”;
“Ceaslov slavo-roman”;
Cele grecesti: 1704 – “Invatatura dogmatic a Prea Sfintei Biserici rasaritene si universale”; 1704 –
“Paralele grecesti si romane”;
10) 1705 – episcop al Ramnicului – prima grija a fost sa infiinteze o tipografie;
11) aici tipareste 9 carti: 3 romanesti, 3 grecesti, 3 slavo-romanesti; Tipareste la Rmanic un sir de carti
de slujba in limba romana – fapt ce constituie inceputul triumfului limbii romanesti.
12) 1705 – “Antologhion”;
13) 1705 – “Octoih mic”;
14) 1706 – “Slujba Adormirii Nascatorei de Dumnezeu”;
15) “Molitfelnic” – 2 volume, continand un “Liturghier” (prima editie a Liturghierului in Tara
Romaneasca) si un “Molitfelnic” – in romana toate;
16) 1705 – “Invataturi pe scurt pentru Taina Pocaintei”;

156
17) 1708 – mitropolit in Tara Romaneasca ( in locul lui Teodosie); Muta tipografia de la Ramnic la
Targoviste, tiparind aici 18 carti – 11 romanesti:
1710 -“Invatatura bisericeasca la cele mai trebuincioase si mai de folos pentru invatatura preotilor”;
1710 – “Psaltire”;
1712 - “Octoih”;
1713 – “Dumnezeiestile si Sfintele Liturghii”;
1714 – “Catavasier”; 1715 – “Ceaslov”;
Carti grecesti: 1709 – “Carte de peste tot anul cuprinzand tot serviciul bisericesc”-carte masiva, peste
1600 pagini; 1710 – “Panoplia dogmatica”;
18) 1715 – muta tipografia de la Targoviste la Bucuresti tiparind o lucrare in limba greaca: “Sfatuiri
crestine politice catre domnitorul Serban Cantacuzino”.
19) 1716 - tipareste la man. Antim “Istoria sfanta – adica iudaica”, scrisa de Alexandru Mavrocordat.
Era ultima tiparitura a mitr. Antim.

Patriot luminat:
A fost un luptător împotriva asupririi turcești, considerând că doar o alianță cu Rusia ar putea duce la
înlăturarea jugului turcesc. Din această cauză, dar și în urma unor intrigi ale adversarilor săi, raporturile
mitropolitului cu Constantin Brâncoveanu s-au răcit, acesta cerându-i chiar să-și dea demisia din scaun, în
1712. Antim își dovedește însă nevinovăția și rămâne mitropolit până la moartea lui Brâncoveanu (1714), și
apoi sub urmașul său, Ștefan Cantacuzino.
În 1716 noul domnitor, Nicolae Mavrocordat, primul domn fanariot, îl acuză pe mitropolit de uneltire și
îl închide, cerând apoi patriarhului ecumenic să-l caterisească; e ucis de turci în toamna anului 1716, în drum
spre Muntele Sinai (unde trebuia să fie închis pe viață) și aruncat în râul Marita din Bulgaria, lângă
Adrianopol.
După 250 de ani de la moartea sa Patriarhia ecumenică îi anulează caterisirea, iar în 1992 este
canonizat, fiindpomenit la 27 septembrie.

MITROPOLITUL ANDREI ȘAGUNA al Transilvaniei (1864-1873)

Þ Se naște la Mișcolț (Ungaria), în 1808.


Þ Studii la Budapesta (filosofie și drept) și in 1829 Vârșeț - Iugoslavia (teologie ortodoxă).

157
Þ Călugăr la mănăstirea sârbească Hopovo (1833.
Þ Profesor de teologie (1834)
Þ secretar al Consistoriului Mitropoliei sârbe din Carloviț (1835).
Þ Diacon (1834) si Preot (1837);
Þ profesor la seminarul din Vârșeț, arhimandrit și egumen la mănăstirile sârbești Hopovo și Covil.
Þ În 1846 vine în Transilvania, ca vicar general al Episcopiei Sibiului, iar în 1847 un sinod electoral
al protopopilor ortodocși întrunit la Turda îl alege între cei trei candidați din care împăratul de la Viena urma
să confirme un episcop.
Þ E ales și hirotonit la Carloviț, în 18 februarie 1848, de către mitropolitul sârb Iosif Raiacici.

Activitatea organizatorică bisericească:


După revoluția din 1848, Andrei Șaguna a început demersurile pentru restaurarea vechii Mitropolii
Ortodoxe a Transilvaniei, desființată în 1701. În acest scop scrie trei memorii și ridică problema în trei sinoade
(1850, la care participă și Avram Iancu, 1860 și 1864), urmărind să obțină consimțământul mitropolitului sârb
Iosif Raiacici pentru ieșirea Bisericii noastre de sub jurisdicția Carlovițului și aprobarea Curții imperiale din
Viena pentru reînființarea Mitropoliei.
La 24 decembrie 1864, împăratul Francisc Iosif aprobă reînființarea vechii Mitropolii Ortodoxe a
Transilvaniei(având ca eparhii sufragane Aradul și Caransebeșul), cu reședința la Sibiu, și numirea lui Andrei
Șaguna ca arhiepiscop și mitropolit.
În 1868, Andrei Șaguna convoacă la Sibiu un Congres național-bisericesc care să aprobe Statutul
organic al Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania (bazat pe sinodalitate și colaborare între clerici – 1/3 –
și mireni – 2/3 – în toate cele trei sectoare ale administrației bisericești: parohia, protopopiatul și eparhia, pe
plan bisericesc, școlar și economic).

Activitatea culturală:
® Înființează școli elementare („poporale”) aflate sub conducerea Bisericii: învățătorii erau
absolvenții Institutului Pedagogic din Sibiu, condus de Biserică, directori erau preoții parohi și inspectori erau
protopopii (numai în Arhiepiscopia Sibiului funcționau la sfârșitul arhipăstoririi lui Șaguna aproape 800 de
școli elementare confesionale, mai mult de jumătate înființate de el).
® În 1870 cere ca în fiecare parohie preoții și învățătorii să țină cursuri serale pentru țăranii neștiutori
de carte.

158
® A mai vrut să înființeze 6 gimnazii inferioare, 6 gimnazii superioare (licee) și 6 școli tehnice, dar
autoritățile habsburgice nu i-au permis decât decât înființarea unui gimnaziu superior la Brașov (1850) și a
unui gimnaziu inferior la Brad (1868).
® Ajută elevii săraci cu burse, fie din venituri proprii, fie din fundații întemeiate în acest scop (cea
mai importantă fiind Fundația Emanuil Gojdu).
® Are grijă de formarea preoților și a învățătorilor confesionali prin înființarea în 1850 a unui
Institut Teologic-Pedagogic, urmând ca absolvenții de teologie, înainte de hirotonie, să funcționeze ca
învățători, apoi în 1853 înființează o secție separată de pedagogie, care ajunge cu timpul la 4 ani de studii – iar
cursurile de teologie la 3 ani de studii. Pentru studenții Institutului Teologic, dar și pentru preoți, Andrei
Șaguna a scris și manuale didactice (dintre care Elementele Dreptului canonic – 1854 – Istoria Bisericii
universale – 2 vol., 1860 – Compendiu de Drept canonic – 1868 – Enhiridion de canoane – 1871 – Manual de
studiu pastoral – 1872, etc.).
® În 1856-1858 a tipărit o nouă ediție a “Bibliei cu ilustrații”, prima de acest gen la noi.
® A reeditat aproape toate cărțile de slujbă – toate lucrările-apărut în tipografia fondată de el
la Sibiu, în 1850.
® Apare în 1853 ziarul “Telegraful roman”, la Sibiu, luptând pentru apărarea intereselor naționale,
culturale și bisericești ale românilor ortodocși.
® Contribuie la înființarea “Asociațiunii transilvane pentru literatura și cultura poporului roman”
(Astra), al cărei prim președinte este, în 1861, conducând trei adunări generale anuale și ajutând din fondurile
Asociației numeroși studenți, elevi și meseriași săraci.

Activitatea politico-națională:
Îndată după hirotonia ca arhiereu, a condus, împreună cu episcopul unit de la Blaj, lucrările Marii
Adunări Naționale a românilor de pe Câmpia Libertății de la Blaj (mai, 1848). Adunarea, după ce a formulat un
program de revendicări, a ales pe Șaguna în fruntea unei delegații de 30 de membri care să prezinte Curții
imperiale din Viena doleanțele națiunii române din Transilvania. A stat aproape un an la Viena, Pesta și în alte
părți, ca să susțină aceste doleanțe.
Sfârșitul mitropolitului se produce în 1873, fiind înmormântat la Rășinari (județul Sibiu).
Întreaga sa avere a lăsat-o Arhiepiscopiei Sibiului, „spre scopuri bisericești, școlare și filantropice”.

159
Autocefalia si ridicarea la rang de Patriarhie
1. După unirea din 1859, Alexandru Ioan Cuza promulgă în 1864 un „Decret organic pentru
înființarea unei autorități sinodale centrale pentru afacerile religiei române”, decret ce prevedea
„independența Bisericii Ortodoxe Române de orice autoritate bisericească străină, în tot ceea ce privește
organizația și disciplina”. Încercarea lui Cuza de a obține recunoașterea autocefaliei Bisericii s-a lovit însă de
opoziția patriarhului ecumenic Sofronie al III-lea, mai ales după promulgarea în 1863 a Legii pentru
secularizarea averilor mănăstirilor închinate Locurilor Sfinte.
2. După domnia lui Cuza și venirea regelui Carol I (1866-1914), în anul 1872 s-a adoptat„Legea
organică pentru alegerea mitropoliților și episcopilor eparhioți”, cum și a constituirii Sfântului Sinod al
Sfintei Biserici autocefale Ortodoxe Române, sinod format din cei doi mitropoliți, de la București și Iași (dintre
care cel de la București – Nifon al Munteniei – avea încă din 1865 titlul de primat), precum și din 6 episcopi: 3
de la Râmnic, Buzău, Argeș, sufragani ai Mitropoliei din București, și 3 de la Roman, Huși, Galați, sufragani ai
Mitropoliei din Iași. (Legea avea însă o mare scădere, care se va perpetua până după 1918, și anume că
alegerea ierarhilor era încredințată unui colegiu format doar din membrii Sfântului Sinod și din toți deputații și
senatorii ortodocși, excluzând clerul de mir și monahal). Mitropolitul Nifon a înștiințat pe patriarhul ecumenic
Antim VI despre această lege, alăturându-i un exemplar, dar nu a primit niciun răspuns, ceea ce s-a interpretat
ca o aprobare tacită a ei.
3. După obținerea independenței naționale proclamate la 9 mai 1877, noul mitropolit primat Calinic
Miclescu scrie patriarhului ecumenic Ioachim al III-lea în vederea recunoașterii autocefaliei, dar acesta se
opune. În martie 1882 s-a depus la Parlamentul României un proiect pentru reforma Legii sinodale, care cerea
ridicarea mitropolitului primat la treapta de patriarh și ridicarea Episcopiei Râmnicului la rangul de Mitropolie
a Olteniei și a Noului Severin, iar la 25 martie 1882, în Joia Mare, s-a sfințit pentru prima dată la București
Sfântul și Marele Mir. Ca urmare, patriarhul ecumenic Ioachim al III-lea trimite ierarhilor români o scrisoare
patriarhală, semnată de 11 arhierei, scrisoare plină de mustrări și amenințări. Sinodul încredințează pe învățatul
episcop Melchisedec al Romanului să întocmească un răspuns documentat, în care să se sublinieze din nou
dreptul Bisericii Ortodoxe Române la autocefalie. Acest răspuns, în care se arată, printre altele, că din punct de
vedere canonic, sfințirea Marelui Mir o poate săvârși orice episcop, a fost aprobat de Sfântul Sinod la 23
noiembrie 1882, ca Act sinodal care cuprinde autocefalia Bisericii Ortodoxe Române și relațiile ei cu Patriarhia
de Constantinopol și trimis în februarie 1883 Patriarhiei Ecumenice. Actul sinodal arată că „pe temeiul istoriei
noastre române, pe temeiul legislației noastre moderne, pe temeiul demnității Statului Român și al demnității
națiunii române, Sfântul Sinod român declară sus și tare că Biserica Ortodoxă Română a fost și este autocefală

160
în tot cuprinsul teritoriului României și nicio autoritate bisericească străină nu are dreptul de a ne impune
ceva”; în același timp se arată că, apărând autocefalia Bisericii, „nu voim a ne despărți de întregimea Bisericii
ortodoxe. Noi păstrăm aceleași doctrine bisericești, aceeași disciplină, același cult divin, pe care le-am moștenit
de la părinții noștri și care sunt comune Bisericii ortodoxe din toate țările”.
4. Lucrurile au rămas însă în vechea stare până la venirea noului patriarh ecumenic, Ioachim al IV-lea.
În aprilie 1885, mitropolitul primat Calinic Miclescu trimite o scrisoare noului patriarh, prin care îi aduce la
cunoștință proclamarea autocefaliei Bisericii noastre, cerând doar recunoașterea ei, potrivit rânduielilor
canonice ale Bisericii Răsăritului. Patriarhul Ioachim IV răspunde la 25 aprilie 1885, arătând că a luat în
considerare, împreună cu membrii Sinodului său, cererea Bisericii Ortodoxe Române, pe care o recunoștea
ca autocefală. S-a dat, în aceeași zi, Tomosul de autocefalie, semnat de patriarh și de 10 membri ai Sinodului
patriarhal, în care se spune: „Așadar, după ce am deliberat cu Sfântul Sinod (...), declarăm că Biserica ortodoxă
din România să fie și să se zică și să se recunoască de către toți neatârnată și autocefală, administrându-se de
propriul și Sfântul său Sinod, având de președinte pe Î.P.S. Mitropolit al Ungrovlahiei (...), nerecunoscând în
propria sa administrație internă nicio altă autoritate bisericească, fără numai pe Capul Bisericii Ortodoxe (...),
pe Mântuitorul Dumnezeu-Omul”. Tot atunci s-a comunicat tuturor Bisericilor Ortodoxe surori recunoașterea
autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române.
5. După unirea de la 1 decembrie 1918, a urmat unificarea bisericească. La 23 aprilie 1919, mitropolia
Transilvaniei cu episcopiile ei sufragane a intrat în componența Bisericii Ortodoxe Române. La 1 ianuarie
1920 este înscăunat ca mitropolit primat al Bisericii Ortodoxe Române un transilvănean, episcopul
Caransebeșului, Miron Cristea, unul din marii luptători pentru unire. În septembrie 1920 s-a alcătuit o
„Constituantă bisericească”, din sânul căreia se va alege o comisie de 15 membri, care să întocmească un
proiect de Statut de organizare și funcționare a Bisericii Ortodoxe Române, luându-se ca model Statutul
organic al lui Andrei Șaguna, după care s-a călăuzit Biserica Ortodoxă din Transilvania timp de 50 de ani.
Comisia a lucrat foarte încet, până în 1925, așa încât abia la 6 mai 1925 au fost promulgate “Legea și Statutul
de organizare a Bisericii Ortodoxe Române”.
6. Sfântul Sinod, în ședința sa din 4 februarie 1925, ca urmare a creșterii prestigiului Bisericii noastre,
care, după unire, număra 14 milioane de credincioși, și în urma numeroaselor propuneri ce s-au făcut, a socotit
că este necesarăridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rangul de Patriarhie. Parlamentul a votat apoi Legea
pentru înființarea Patriarhiei, publicată în Monitorul Oficial la 25 februarie 1925. Potrivit vechiului obicei, s-a
transmis o scrisoare tuturor Bisericilor Ortodoxe surori, vestindu-se înființarea Patriarhiei Române. Patriarhia
Ecumenică recunoaște ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rangul de Patriarhie prin tomosul din 30 iulie

161
1925, cu nr.1579, acordat de patriarhul ecumenic Vasile al III-lea și de Sfântul Sinod al Patriarhiei de
Constantinopol.
7. La 1 noiembrie 1925 s-a făcut investitura și înscăunarea primului patriarh al Bisericii noastre, Miron
Cristea (1925 – 1939). După el au păstorit Nicodim Munteanu (1939 – 1948), Justinian Marina (1948 – 1977),
Iustin Moisescu (1977 – 1986) și Teoctist Arăpașu (1986 – 2007). 8. Prin Legea și Statutul de organizare din
1925, Biserica Ortodoxă Română, organizată ca Patriarhie, avea în fruntea ei Sfântul Sinod, format din patriarh
ca președinte, din mitropoliții, episcopii și arhiereii vicari în funcțiune. Ca organ deliberativ pentru întreaga
Patriarhie funcționa Congresul Național Bisericesc, format din câte 6 reprezentanți de fiecare eparhie (1/3
clerici și 2/3 mireni), aleși pe 6 ani, iar ca organe executive: Consiliul Central Bisericesc pentru probleme
administrativ-culturale (format din 15 membri, în aceleași proporții) și Eforia Bisericii pentru probleme
economice (formată din 3 membri, în aceleași proporții). Fiecare eparhie avea ca organ deliberativ Adunarea
Eparhială (din 45 sau 60 membri, după mărimea eparhiei, în aceleași proporții), iar ca organ executiv Consiliul
Eparhial. La protopopiate exista o Adunare protopopească, iar la nivelul parohiei, ca organ deliberativ
Adunarea parohială, iar ca organ executiv Consiliul parohial și Epitropia. Episcopii și mitropoliții erau aleși de
către Congresul Național Bisericesc împreună cu Adunarea Eparhială a eparhiei vacante. Preoții din
Transilvania se alegeau de către Adunarea parohială, iar în restul țării au continuat să fie numiți de chiriarhul
locului.

B.O.R. intre anii 1945-1989

A. Ierarhi și preoți în închisorile comuniste:


1. Situația generală:
 desființarea asociațiilor preoțești și de mireni (Oastea Domnului, Frăția Ortodoxă Română, etc.);
 întreruperea legăturilor cu diaspora ortodoxă românească;
 desființarea în 1948 a așezămintelor bisericești caritativ-filantropice, a asistenței religioase și
cultului în spitale, azile, cazărmi, închisori;
 scoaterea în 1948 a religiei din școli;
 suprimarea în 1948 a periodicelor bisericești (cu excepția Telegrafului român);

162
 desființarea Facultății de Teologie din Suceava (refugiată de la Cernăuți), a 4 Academii
Teologice din Ardeal și Banat (cu excepția celei de la Sibiu, devenită Institut), a Academiei de Muzică
Religioasă din București, a tuturor seminariilor din Muntenia și Moldova;
 desființarea unor eparhii și a unor posturi de arhierei-vicari (20 de ierarhi puși în retragere până
în 1948);
 pensionarea în 1950, la 47 de ani, a episcopului Nicolae Popoviciu de la Oradea, care criticase
regimul în predici și ceruse catehizarea tineretului; controlul, din 1948, asupra tuturor slujitorilor Bisericii, prin
inspectorii de culte și ofițerii de Securitate;
 desființarea în 1959, prin decretul 410, a mai multor mănăstiri și schituri ortodoxe, sute de
călugări și călugărițe fiind scoși cu forța din ele; desființarea în 1959 a celor două seminarii pentru călugărițe,
de la Agapia și Horezu, și exmatricularea tuturor studenților din Institutele Teologice (din același an nici
călugării nu au mai fost primiți); demolarea în București (mai ales după 1980) a peste 20 de biserici, unele
monumente istorice sau de artă (mănăstirile Cotroceni, Văcărești și Pantelimon, bisericile Sf. Vineri, Sf.
Spiridon-Vechi, Biserica Enei, Biserica Albă-Postăvari, Sf. Treime, Dudești, etc.).

2. Preoți în închisorile comuniste:


Sute de preoți ortodocși au fost arestați și anchetați, aruncați în închisori (Jilava, Pitești, Aiud, Gherla),
trimiși să lucreze la canalul Dunăre - Marea Neagră, deportați în Siberia. Această acțiune a început sporadic în
1945, a continuat cu duritate între 1948-1952, apoi în 1959, și s-a încheiat în 1964, când au fost eliberați toți
deținuții politici.
a) profesori de teologie (în închisori și la Canal): București: Nichifor Crainic, Teodor M. Popescu,
Dumitru Stăniloae; Chișinău: Ioan Savin, Constantin Tomescu; Arad: Ilarion Felea (mort la Aiud); Cluj: Liviu
Munteanu (mort la Aiud), Alexandru Filipașcu (mort la Canal);
b) preoți-călugări: arhimandriții Benedict Ghiuș, Sofian Boghiu, Roman Braga, Felix Dubneac, frații
Vasile Vasilache și Haralambie Vasilache; starețul Gherasim Ițcu; ieromonahii Daniil Sandu Tudor (poet,
ziarist, mort la Aiud), Arsenie Papacioc, Antonie Plămădeală; ierodiaconul Bartolomeu Valeriu Anania;
c) preoți de mir: Dumitru Iliescu-Palanca din București (mort la Aiud), Dumitru Bălașa din Craiova,
Constantin Galeriu din Ploiești, Florea Mureșan din Cluj (mort la Aiud);
d) deportați în Siberia: preotul basarabean Vasile Țepordei, asistentul Ion V. Georgescu de la Facultatea
de Teologie din București;

163
e) executați în 1959 (pentru că sprijiniseră mișcările de partizani din munți): preoții argeșeni Nicolae
Andreescu, Ion Constantinescu, Ion Drăgoi;
f) arestarea și întemnițarea unor episcopi uniți sau romano-catolici, precum și a unor preoți catolici sau
pastori protestanți.
B. Activitatea culturală:
1. Activitatea patriarhilor din această perioadă:
a) Justinian Marina (1948-1977):
① reorganizarea în 1948 a învățământului teologic;
① în 1949 apar revistele „Ortodoxia” și „Studii teologice”;
① se reeditează Biblia sinodală în 1968 și 1975;
① patriarhul Justinian publică 12 volume de „Apostolat social”, cu cuvântările și pastoralele sale;
① în 1950 se hotărăște canonizarea unor sfinți români și generalizarea cultului unor sfinți cu moaște la
noi în țară (canonizarea se va face abia în 1955);
① se restaurează zeci de biserici-monumente de artă, se ridică altele noi;

b) Iustin Moisescu (1977-1986):


② ca mitropolit la Iași desfășoară o activitate gospodărească și culturală de excepție, restaurează zeci
de monumente istorice și de artă din Arhiepiscopia Iașilor, îndrumă tipărirea mai multor lucrări privind arta
bisericească, precum și a revistei „Mitropolia Moldovei și Sucevei”;
② ca patriarh inițiază apariția în 1979 a colecției „Părinți și scriitori bisericești”, îndrumă tipărirea de
noi manuale și lucrări teologice;
② lucrări publicate: „Sf. Scriptură și interpretarea ei în opera Sf. Ioan
Hrisostom” (1942),„Originalitatea parabolelor Mântuitorului” (1945), „Activitatea Sf. Apostol Pavel în
Atena”(1946), „Ierarhia bisericească în epoca apostolică” (1955); traduce „Simbolica” lui Hristu Andrutsos
(1955);

c) Teoctist Arăpașu (din 1986):


③ publică numeroase studii, conferințe, cuvântări, o parte strânse în volumele „Pe treptele slujirii
creștine”;
③ publică o lucrare despre mitropolitul Iacob Putneanul;

164
③ din inițiativa sa apare într-o ediție critică Dumnezeiasca Liturghie a mitropolitului Dosoftei (1980),
precum și câteva monografii despre monumentele istorice din Moldova;
③ ca patriarh continuă activitatea editorială și culturală a predecesorilor săi; în 1988 se
retipărește„Biblia” de la București (din 1688);

2. Învățământul teologic din această perioadă:


In cele două Institute Teologice rămase în toată țara (cel din București, pentru Mitropoliile
Ungrovlahiei, Moldovei și Olteniei, și cel din Sibiu, pentru Mitropoliile Ardealului și Banatului) au activat
numeroși profesori de o înaltă ținută universitară și culturală, cu numeroase studii și lucrări publicate; astfel, la
® Vechiul Testament: Vladimir Prelipceanu, Mircea Chialda, apoi Emilian Cornițescu la București,
Nicolae Neaga, apoi Dumitru Abrudan la Sibiu;
® Noul Testament: Iustin Moisescu, Nicolae Nicolaescu, apoi Constantin Cornițescu la București,
Grigorie Marcu, apoi Vasile Mihoc la Sibiu;
® Istoria bisericească universală: Teodor M. Popescu, Ioan Rămureanu, apoi Viorel Ioniță la
București, MilanȘesan la Sibiu;
® Istoria Bisericii Ortodoxe Române: Gheorghe Moisescu, Alexandru Ciurea, Niculae Șerbănescu la
București, Sofron Vlad, apoi Mircea Păcurariu la Sibiu; la Bizantinologie: Alexandru Elian, apoi Emilian
Popescu la București, Teodor Bodogae la Sibiu;
® Patrologie: Ioan Coman, Dumitru Fecioru, apoi Ștefan Alexe la București;
® Dogmatică: Dumitru Stăniloae, Nicolae Chițescu, apoi Ion Bria, Dumitru Popescu la București,
Isidor Todoran, apoi Ioan Ică la Sibiu;
® Morală: Orest Bucevschi, Constantin Pavel, apoi Dumitru Radu la București, Nicolae Mladin, Ioan
Zăgrean, apoi Ilie Moldovan la Sibiu;
® Drept bisericesc: Liviu Stan la București, Iorgu Ivan, apoi Ioan Floca la Sibiu;
® Liturgică și Pastorală: Ene Braniște, apoi Nicolae Necula la București, Spiridon Cândea,
Alexandru Moisiu, apoi Liviu Streza la Sibiu;
® Omiletică și Catehetică: Grigorie Cristescu, Nicolae Balcă, apoi Constantin Galeriu la București,
Dumitru Belu, Dumitru Călugăr, apoi Sebastian Șebu la Sibiu; la Muzică: Nicolae Lungu, apoi Nicu
Moldoveanu la București;
® Istoria Religiilor: Petru Rezuș, Emilian Vasilescu la București;

165
3. Literatura teologică:
a) pe lângă lucrările publicate de cei trei patriarhi menționați, și alți membri ai Sf. Sinod publică
numeroase lucrări: Nicolae Mladin al Ardealului (B.O.R., una și aceeași în toate timpurile 1968, Studii de
teologie morală 1969, Iisus Hristos, viața noastră 1973, etc; coautor al manualului universitar de Teologie
morală), Antonie Plămădeală al Ardealului (Biserica slujitoare 1972, Ca toți să fie una 1979, Tradiție și
libertate în spiritualitatea ortodoxă 1983, Vocație și misiune în vremea noastră 1984, Tâlcuri noi la texte vechi
1989, Cuvinte la zile mari 1989, etc.), Nestor Vornicescu al Olteniei (Contribuții aduse de slujitorii Bisericii la
independența de stat a României în 1877 1978, Descătușarea 1821 1978, Mitropolitul Sofronie Miclescu și
Unirea Principatelor 1985, etc.), Nicolae Corneanu al Banatului (Temeiurile învățăturii ortodoxe 1981, Studii
patristice 1984, Patristica mirabila 1987, etc.);
b) lucrări ale unor profesori de teologie: Dumitru Stăniloae (Teologia Dogmatică Ortodoxă, 3 vol.,
1978, Teologia Morală Ortodoxă, 1981, Spiritualitate și comuniune în Liturghia Ortodoxă, 1986, Chipul
nemuritor al lui Dumnezeu, 1987, Filocalia, 12 vol., etc.), Petre Vintilescu (Liturghierul explicat, 1972), Ene
Braniște (Liturgica, 2 vol., 1980 și 1985), Ioan Coman (Patrologia, 4 vol., 1984-1990, Scriitori bisericești din
epoca străromână, 1979), Emilian Vasilescu (Istoria religiilor, 1975 și 1981), Dumitru Călugăr (Catehetica,
1976 și 1985), Ion Bria (Dicționar de Teologie ortodoxă, 1981, Credința pe care o mărturisim, 1987), Mircea
Păcurariu (Începuturile Mitropoliei Transilvaniei, 1980);
c) cele 4 ediții sinodale ale Bibliei (1968, 1975, 1982, 1988), cu traducerile anterioare ale lui Gala
Galaction și Vasile Radu, dar cu îndreptările de limbă necesare;
d) în 1988 au apărut ediții critice ale Noului Testament de la Alba Iulia (1648), și Bibliei de la
București (1688);
e) apare colecția Părinți și scriitori bisericești;
f) în 1952 apare Cartea de învățătură ortodoxă, la care se adaugă diferite Catehisme, Cărți de rugăciuni,
etc.;
g) apar o serie de lucrări ce se ocupă cu vechile monumente de artă bisericească din România:
Monumente istorice-bisericești din Mitropolia Moldovei și Sucevei (1974), Arta creștină în România, 6 vol.,
etc.;

4. Presa bisericească:

166
a) reviste centrale: “Biserica Ortodoxă Română” (din 1874); “Studii Teologice” (din 1949) – revista
celor două Institute Teologice și “Ortodoxia” (din 1949);
b) revistele celor cinci centre mitropolitane: “Glasul Bisericii” (pentru Mitropolia Ungrovlahiei),
Mitropolia Moldovei și Sucevei, Mitropolia Ardealului, Mitropolia Olteniei, Mitropolia Banatului;
c) ziarul “Telegraful Român” (din 1853);

5. Muzica bisericească:
a) s-a început o acțiune de transcriere corectă a tuturor cântărilor psaltice bisericești de către o comisie
formatădin prof. Nicolae Lungu, pr. Ene Braniște. pr. Grigorie Costea și Ion Croitoru: Gramatica muzicii
psaltice (1951);
b)s-au mai tipărit: “Cântările Sfintei Liturghii” (1951), “Vecernierul uniformizat” (1953), “Utrenierul
uniformizat”(1954), “Cântări la Sfintele Taine și ierurgii” (1964);
c) prof. Nicolae Lungu (Institutul teologic din București) a contribuit la dezvoltarea cântării corale
psaltice (Liturghia psaltică mixtă, Iubi-Te-voi, Doamne, etc.), pr. Ion Popescu-Runcu, dirijorul coralei preoților
din Capitală, a compus în stil psaltic Cântările liturgice (1956), pr. Prof. Nicu Moldoveanu (Institutul teologic
din București), cu mai multe lucrări, printre care Repertoriu coral bărbătesc, religios, popular și patriotic
(1983);
d) studii de istorie a muzicii psaltice bizantine: pr. Ion Petrescu-Visarion, George Breazul, Gheorghe
Ciobanu, Gr. Panțîru, prof. Barbu Sebastian Bucur;

6. Arta bisericească:
a) s-a început o amplă acțiune de restaurare a monumentelor istorice-bisericești: catedrale (Catedrala
patriarhală, Catedralele mitropolitane din Iași și Sibiu, Catedrala Reîntregirii din Alba Iulia), biserici și
mănăstiri (în Arhiepiscopia Bucureștilor: Antim, Plumbuita, Cernica, Ciorogârla, Căldărușani, Cheia, Zamfira,
Suzana, Sinaia, Ghighiu, Dealu, Viforâta; în Arhiepiscopia Iașilor: Neamț, Secu, Agapia, Văratec, Bistrița,
Slatina, Dragomirna, Putna, Sucevița, Moldovița, Voroneț, Humor, Râșca, Cetățuia; în Arhiepiscopia Craiovei:
Tismana, Polovraci, Lainici, Strehaia, Jitianu, Gura Motrului; în eparhia Râmnicului: Cozia, Cotmeana,
Govora, Arnota, Hurezi, Dintr-un lemn; în eparhia Buzăului: Ciolanu, Rătești; în Arhiepiscopia Dunării de Jos:
Cocoș; în Transilvania: Sâmbăta de Sus, Prislop, Râmeț, Hodoș-Bodrog);
b) construirea a peste 500 de biserici;

167
c) pentru dezvoltarea sculpturii și artelor decorative, pe lângă unele mănăstiri s-au înființat ateliere
speciale: la Schitul Maicilor din București (vase liturgice, odăjdii, icoane), la Plumbuita (sculptură, ateliere de
tămâie și turnat clopote), la Pasărea (odăjdii, obiecte de metal), la Țigănești (material pentru odăjdii), la
Ghighiu și Ciorogârla (rame pentru icoane), ateliere pentru confecționarea de covoare românești la
Agapia, Țigănești, Râmeț, etc., icoane pe sticlă la Sâmbăta de Sus, Nicula, Prislop;
d) în multe mănăstiri sau centre eparhiale s-au amenajat aproximativ 100 de muzee sau colecții de
obiecte bisericești (la Putna, Dragomirna, Moldovița, Sucevița, Neamț, Secu, Agapia, Văratec, Sinaia,
Căldărușani, Cernica, Cozia, Hurezi, Tismana, Sâmbăta de Sus, etc.);
e) în 1950 se organizează Comisia de pictură bisericească de pe lângă Patriarhie, care formează
pictori și zugravi bisericești, și care se ocupă de toate lucrările de pictare a bisericilor sau de restaurare a
picturilor vechi (printre pictori: prof. Gh. Popescu, Nicolae Stoica, arhim. Sofian Boghiu, Gh. Vânătoru, Iosif
Keber, Constantin Nițulescu, Andrei Răileanu, Mihail și Gavriil Moroșan, etc.).

B.O.R. azi

A. 1. Învățământul teologic:
a) Învățământul seminarial:
După 1989, Seminariile și-au îndreptat programa spre învățământul liceal (filologic), ele primind
numele de Seminarii Teologice Liceale Ortodoxe și fiind subordonate, pe lângă Biserică, și Ministerului
Învățământului, ceea ce oferă absolvenților șansa de a urma cursurile oricărei facultăți din țara noastră.
Numărul acestor seminarii a sporit astăzi de la 6 la 39: în Arhiepiscopia Bucureștilor două (Nifon Mitropolitul
și Sf. Filofteia pentru fete), apoi la Constanța, Tulcea, Târgoviște, Buzău (unul pentru băieți și unul pentru
fete), Câmpulung-Muscel, Curtea de Argeș, Galați, Slobozia, Turnu Măgurele, Giurgiu, Iași, Botoșani,
Dorohoi, Mănăstirea Neamț, Mănăstirea Agapia, Piatra Neamț, Suceava, Romani, Huși, Brașov, Făgăraș, Cluj
Napoca, Alba Iulia, Beiuș, Zalău, Oradea, Baia Mare, Satu Mare, Craiova, Târgu Jiu, Drobeta Turnu Severin,
Râmnicu Vâlcea, Timișoara, Arad, Caransebeș, Mănăstirea Prislop; b) Învățământul universitar: Prin Legea
pentru regimul general al Cultelor din 1948 întreg învățământul teologic ortodox a trecut sub îndrumarea
Bisericii (sub controlul Departamentului Cultelor); au fost desființate majoritatea facultăților de teologie.
Facultatea de Teologie din București se reînființează ca Institut Teologic de grad universitar, iar Academiile

168
teologice de la Sibiu și Cluj devin și ele Institute Teologice. În 1952 Institutul de la Cluj se desființează prin
contopirea cu cel de la Sibiu. Așadar, rămân doar două Institute Teologice în toată țara: în București (pentru
Mitropoliile Ungrovlahiei, Moldovei și Olteniei) și în Sibiu (pentru Mitropoliile Ardealului și Banatului). Din
1990, învățământul teologic universitar s-a dezvoltat prin reintegrarea institutelor teologice în universitățile de
stat, reînființarea unor facultăți desființate de comuniști, înființarea unor noi facultăți ori secții de teologie,
organizarea pe specializări cum ar fi: Teologie Pastorală, Teologie–Litere, Teologie–Asistență Socială,
Teologie–Patrimoniu Cultural, Teologie–Istorie. Astfel, în 1990 au fost reînființate Institutele Teologice din
Cluj-Napoca și Iași, care au fost integrate în cadrul universităților de stat în 1992, ca Facultăți de Teologie. În
1991 au fost reînființate ca Facultăți de Teologie vechile Academii teologice din Oradea și Arad. Tot în 1991,
Institutele Teologice din București și Sibiu au fost integrate în cadrul universităților de stat ca Facultăți de
Teologie. Au mai fost înființate Facultăți de Teologie la Alba Iulia, Pitești, Baia Mare (1991), Craiova,
Târgoviște (1992); specializări de Teologie–Litere în cadrul universităților din Constanța (1992), Timișoara,
Galați (1993); specializarea Teologie–Istorie la Caransebeș (1998), în cadrul universității din Reșița, în
amintirea vechii Academii teologice din Caransebeș. Astfel, astăzi există 11 facultăți de teologie în întreaga
Țară (București, Constanța, Târgoviște, Pitești, Iași, Sibiu, Alba Iulia, Cluj-Napoca, Oradea, Craiova, Arad) și
4 Departamente de Teologie Ortodoxă în cadrul unor universități de stat (Galați, Baia Mare. Timișoara,
Caransebeș).

2. Religia în școală:
Prin Legea învățământului din 1948, religia a fost scoasă din școlile de stat, iar cele confesionale au
fost naționalizate. Evenimentele din decembrie 1989 ne-au oferit şansa de a reintroduce religia în cadrul
curriculumului, la toate gradele învăţământului preuniversitar.
Un prim pas a fost făcut în 1990, când între Ministerul Învăţământului şi Secretariatul de Stat pentru
Culte s-a încheiat un protocol cu privire la introducerea educaţiei moral-religioase în învăţământul de stat, câte
o oră la două săptămâni, cu statut de disciplină opţională şi facultativă.
În anul 1991 s-a prevăzut în Constituţia României, articolul 32, aliniatul (7), că Statul asigură libertatea
învăţământului religios, potrivit cerinţelor specifice fiecărui cult. În şcolile de stat, învăţământul religios este
organizat şi garantat prin lege. Abia în 1995, când a fost votată Legea Învăţământului (Legea 84/1995) s-a
stipulat obligativitatea religiei pentru clasele I-IV, pentru gimnaziu religia era cuprinsă doar în formă opţională,
iar pentru licee şi şcoli profesionale religia avea un statut facultativ. Ordonanţa de Urgenţă nr. 36/1997, pentru
modificarea şi completarea Legii Învăţământului nr. 84/1995, în articolul 9, aliniatul (1), precizează că

169
Planurile-cadru ale învăţământului primar, gimnazial, liceal şi profesional includ Religia ca disciplină şcolară,
parte a trunchiului comun. Elevul, cu acordul părinţilor sau al tutorelui legal instituit, alege pentru studiu
religia şi confesiunea. Aliniatul (2) preciza că La solicitarea scrisă a părinţilor sau a tutorelui legal instituit,
elevul poate să nu frecventeze orele de religie. În acest caz, situaţia şcolară se încheie fără această disciplină. În
mod similar se procedează şi pentru elevul căruia, din motive obiective, nu i s-au asigurat condiţiile pentru
frecventarea orelor la această disciplină. Statutul Personalului Didactic, în articolul 136, aliniatul (1), stipulează
că: Disciplina Religie poate fi predată numai de personal abilitat, în baza protocoalelor încheiate între
Ministerul Învăţământului şi cultele religioase recunoscute oficial de stat.
Actualmente, în România sunt încadraţi la Ministerul Educaţiei şi Cercetării peste 12.000 de profesori
de religie, și un număr de aproximativ 3 milioane de elevi studiază religia.

3. Presa bisericească: Activitatea editorială, publicistică şi tipografică în Patriarhia Română se


desfăşoară potrivit prevederilor Statului pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române (art. 59-
162) şi ale Regulamentului Organelor Centrale (art.178-192), încadrându-se în Institutul Bibilic şi de Misiune
al Bisericii Ortodoxe Române. Aceasta este principala instituţie prin care se elaborează, se tipăresc şi se
difuzează publicaţiile bisericeşti. În prezent, în Patriarhia Română, în afara Institutului Biblic, mai funcţionează
un număr însemnat de tipografii eparhiale, precum şi alte tipografii patronate de mănăstiri sau chiar de parohii.
Activitatea publicistică teologică se concretizează prin editarea a zeci de reviste şi publicaţii periodice
bisericeşti centrale, eparhiale, parohiale şi mănăstireşti.
Dintre acestea amintim câteva:
- Buletinul Oficial Biserica Ortodoxă Română, Revista de Teologie Ortodoxia, Revista Facultăţilor de
Teologie Studii Teologice, Periodicul bilunar Vestitorul Ortodoxiei (acestea fiind editate la Centrul Patriarhal);
- Revista mitropolitană Glasul Bisericii, Anuarul Facultăţii de Teologie din Bucureşti, Almanahul
bisericesc (editate la Arhiepiscopia Bucureştilor);
- Revista Mitropolitană Teologia şi Viaţa, Buletinul Oficial Candela Moldovei (editate la
Arhiepiscopia Iaşilor);
- Revista Mitropolitană Revista Teologică, Periodicul Telegraful Român (editate la Arhiepiscopia
Sibiului);
- Revista Mitropolitană Mitropolia Olteniei, Periodicul de spiritualitate, informare şi atitudine Cetatea
Creştină, Analele Facultăţii de Teologie din Craiova (editate la Arhiepiscopia Craiovei), etc.
Acest gen de publicaţii teologice apar în majoritatea centrelor eparhiale.

170
Alături de mijloacele de educaţie religioasă publicitare trebuie să amintim şi posturile de radio proprii:
- Trinitas, Renaşterea (patronat de Arhiepiscopia Clujului),
- Reîntregirea (patronat de Arhiepiscopia Alba Iuliei),
- Mitropolia Olteniei (post de radio on-line, cu sediul central în Craiova).
Din iniţiativa Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, în octombrie 2007 a luat fiinţă „Centrul de Presă
BASILICA” al Patriarhiei Române, din care fac parte: postul de radio TRINITAS; postul de televiziune
TRINITAS TV; publicaţiile: Ziarul Lumina, Lumina de duminică şi Vestitorul Ortodoxiei; Agenţia de ştiri
BASILICA şi Biroul de Presă şi Comunicaţii al Patriarhiei Române.

B. Activitatea social-filantropică:
a) La scurt timp după abolirea dictaturii ateiste, Biserica şi-a revendicat dreptul său tradiţional
privindorganizarea şi acordarea asistenţei religioase. Prin protocoale bilaterale, ulterior, prin Legea
Învăţământului s-a reglementat asistenţa şi educaţia religioasă în şcoală. Concomitent, a fost organizată
asistenţa religioasă în cadrul armatei, penitenciarelor, spitalelor, azilelor, orfelinatelor, căminelor de copii şi
bătrâni, etc.;
b) Activitatea social-filantropică este asigurată de asistenţi sociali teologi, preoţi misionari şi lucrători
sociali, care îşi desfăşoară activitatea în cadrul Birourilor de Asistenţă Socială. Dintre așezămintele de ocrotire
socială menţionăm: Centrul de Asistenţă Medicală Sfinţii Cosma şi Damian din Galaţi, Cantinele Sociale
Sfântul Fanurie, Sfânta Filofteia şi Sfinţii Împăraţi din Eparhia Dunării de Jos, Centrul de Ocrotire Socio-
Medicală a Vârstnicilor Defavorizaţi din Caransebeş, Centrul de zi pentru copiii cu risc de abandon şcolar
Sfântul Mucenic Ciprian din Ocna Mureş – jud. Alba, etc. Programele de asistenţă socială din cuprinsul
eparhiilor au avut ca beneficiari îndeosebi copiii aflaţi în dificultate, bătrânii şi familiile sărace. Aceste
programe au în vedere îngrijirea la domiciliu a copiilor orfani sau abandonaţi şi a bătrânilor singuri
nedeplasabili, asistarea şi consilierea persoanelor dependente de droguri, îngrijirea la domiciliu a bolnavilor
incurabil, prevenirea şi combaterea traficului de fiinţe umane, oferirea de alimente prin cantinele şi brutăriile
sociale, etc. Asistenţa socială la nivelul Administraţiei Patriarhale: În cadrul Sectorului Biserica şi Societatea,
la nivel central funcţionează Biroul de Asistenţă Socială care, pe lângă activităţile de coordonare şi
monitorizare a acţiunilor social-filantropice desfăşurate în cuprinsul eparhiilor, derulează programe sociale,
având ca obiectiv: acordarea de ajutoare financiare şi materiale pentru copii orfani şi abandonaţi, bătrâni,
familii sărace, etc. Aceste programe se desfășoară, unele pe o durată de 6-12 luni, altele cu prilejul marilor
sărbători creştine şi a altor evenimente. În toate aceste acţiuni au fost implicate, în mod activ, asociaţii şi

171
fundaţii care funcţionează cu binecuvântarea Sfântului Sinod sau a ierarhilor eparhioţi, dintre care amintim:
Asociaţia Frăţia Ortodoxă, Asociaţia Oastea Domnului, Societatea Naţională a Femeilor Ortodoxe din
România, Asociaţia Diaconia, etc.
Activitatea acestor organizaţii s-a concretizat în acţiuni umanitare şi vizite la centrele de plasament,
orfelinate şi azile, organizarea de pelerinaje la mănăstirile din ţară şi străinătate, organizarea de centre
misionare pentru tineret, editarea şi difuzarea unor publicaţii creştine şi a cărţilor de rugăciune, organizarea de
conferinţe pe diferite teme actuale, acţiuni de promovare a relaţiilor de colaborare şi parteneriat cu organizaţii
interne şi internaţionale, etc. Instituţii sociale aflate sub directa îndrumare a Bisericii Ortodoxe Române: 121 de
centre pentru copii, 35 de centre pentru vârstnici, 106 cantine sociale și brutării, 52 de centre de diagnostic și
tratament, cabinete medicale și farmacii sociale, 23 de centre de consiliere și asistență a familiilor aflate în
dificultate, 2 centre pentru victimele traficului de ființe umane. Biserica Ortodoxă Română asigură asistenţă
socială permanentă pentru aproximativ 270.000 de persoane.
În situaţii de calamităţi naturale, Biserica Ortodoxă Română desfăşoară campanii umanitare la nivel
naţional, pentru sprijinul imediat al celor afectaţi. De asemenea, în parteneriat cu autorităţile centrale şi locale
şi cu organizaţii non-guvernamentale, atât interne, cât şi internaţionale, Biserica Ortodoxă Română este
implicată în derularea unor programe naţionale privind: combaterea violenței domestice, prevenirea traficului
de persoane, prevenirea consumului de droguri, prevenirea răspândirii HIV-SIDA, integrarea și incluziunea
socială a categoriilor defavorizate (persoane cu disabilități, șomeri, etc.)

I. Legea morală a Vechiului Testament


− Însuşirile Legii morale a Vechiului Testament;
− Decalogul şi explicarea lui.
Însuşirile Legii morale a Vechiului Testament
− legea morală a Vechiului Testament face parte din legea pozitivă
dumnezeiască, care are următoarele însuşiri:
⇒ trebuie să provină de la autoritatea legitimă, adică de la Dumnezeu;
⇒ să nu se opună unei legi mai înalte, adică să nu contravină legii morale naturale;
⇒ trebuie să urmărească binele obştesc, adică să fie dreaptă;

172
⇒ împlinirea ei să fie posibilă atât din punct de vedere fizic, cât şi moral;
− însuşirile legii morale a Vechiului Testament:
⇒ este imperfectă, atât în formulare, cât şi în realizarea ei;
⇒ are rolul de „călăuză către Hristos” (Galateni III,24), ea fiind dată pentru a trezi conştiinţa
păcătoşeniei şi dorinţa după un mântuitor;
⇒ este lipsită de harul divin;
⇒ accentuează unitatea şi spiritualitatea lui Dumnezeu, deoarece decalogul cuprinde fundamentele
vieţii religios-morale pentru toate timpurile şi toate popoarele;
⇒ este obligatorie, Dumnezeu atrăgând atenţia asupra acestui lucru prin prooroci şi tot prin aceştia ne-a
dat modul cum trebuie împlinită;

Decalogul şi explicarea lui


− valoarea decalogului este dată de explicarea în spiritul învăţăturilor evanghelice (cf. Matei V, 20-48);
− I. „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău. Să nu ai alţi dumnezei în afară de mine”:
− această poruncă cere creştinilor să-L cinstească pe Dumnezeu atât în interior cât şi în exterior.
Cinstirea lăuntrică se face prin virtuţile credinţei, nădejdii şi iubirii, iar cinstirea exterioară se manifestă prin
diferite acte de cult. Din cinstirea divinităţii se conturează datoria de a mărturisi credinţa în Dumnezeu ori de
câte ori este nevoie, precum şi datoria de a ne manifesta ca fii ai lui Dumnezeu, aşa cum desprindem din textul
de la Matei V,16 - „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele
bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri”;
− II. „Să nu-ţi faci chip cioplit, şi nici vreo asemănare cu ceva din câte sunt în cer, ori din câte sunt pe
pământ, ori din câte sunt în apele de sub pământ. Să nu te închini lor şi nici să le slujeşti”:
− în această poruncă este vorba de cinstirea lui Dumnezeu, ea oprind închinarea la orice făptură
închipuită sub formă de idoli – idol â născocire omenească, fără a prezenta ceva real. Ea nu interzice cinstirea
icoanelor deoarece acestea sunt reprezentări reale, iar noi cinstim persoanele înfăţişate pe ele; iar pe de altă
parte prototipul icoanelor îl găsim în Vechiul Testament, atunci când Dumnezeu dă lui Moise indicaţiile pentru
cortul sfânt ( Ieşire XXV, 18-20; XXVI, 31-35);
− III. „Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deşert”:
− datoria de a cinsti pe Dumnezeu este extinsă prin această poruncă şi la numele lui Dumnezeu, care e
sfânt, credinciosul având astfel datoria de a nu huli, a nu rosti fără cinste cuvenită, a nu înjura sau blestema pe
Dumnezeu;

173
− IV. „Adu-ţi aminte de ziua odihnei, ca s-o sfinţeşti”:
− prin această poruncă ne este impusă cinstirea zilei de odihnă (a sabatului – în Vechiul Testament, a
duminicii – în Noul Testament), înţelegându-se nu numai o reţinere de la lucrările fizice, ci şi un prilej de
examinare a vieţii, de aducere aminte a binefacerilor primite de la Dumnezeu. Porunca aceasta îl înalţă pe om
din punct de vedere moral şi îi dă prilejul de a cultiva cele mai alese virtuţi religioase şi morale;
− V. „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani mulţi”:
− recunoscând familia ca temelia orânduirii sociale, această poruncă precizează cea mai însemnată
datorie a copiilor în sânul familiei: cinstirea părinţilor de la care au primit nu numai viaţa ci şi creşterea şi
educaţia. Raportul dintre copii şi părinte este asemănător cu raportul dintre om şi Dumnezeu, de aceea datoriile
copiilor faţă de părinţi sunt o consecinţă a datoriilor oamenilor faţă de Dumnezeu;
− VI. „Să nu ucizi”:
− viaţa, este bunul cel mai de preţ pe care Dumnezeu l-a dăruit oamenilor, fapt pentru care această
poruncă interzice ridicarea propriei vieţi (sinuciderea) sau a altuia (omorul sau uciderea). Mântuitorul ne învaţă
că mai de temut este uciderea sufletească, decât cea trupească.; prin ucidere sufletească înţelegând faptele prin
care atragem pe aproapele nostru pe calea păcatului;
− VII. „Să nu te desfrânezi”:
− Dumnezeu, în rai a statornicit pentru toate timpurile permisiunea legăturii trupeşti dintre bărbat şi
femeie numai în cadrul familiei; iar Mântuitorul a ridicat căsătoria la rangul de taină; la baza ei trebuind să stea
dragostea curată şi fidelitatea reciprocă a soţilor. Din acest motiv, orice legătură trupească dintre bărbat şi
femeie în afara căsătoriei este oprită prin această poruncă, fiind socotită desfrânare.
Desfrânarea este curvie atunci când se săvârşeşte de persoane necăsătorite, călcânduse astfel şi credinţa
conjugală;
− VIII. „Să nu furi”:
− prin această poruncă se interzice însuşirea pe nedrept, prin orice mijloace, a bunurilor ce aparţin
aproapelui nostru. Tot această poruncă consfinţeşte dreptul de proprietate asupra bunurilor indispensabile
pentru întreţinerea vieţii şi condamnă orice mijloace prin care se nesocoteşte acest drept: furtul, răpirea,
înşelăciunea, exploatarea etc.;
− IX. „Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău”:
− aici este oprită mărturia mincinoasă împotriva aproapelui nostru cu scopul de a-i face rău, precum şi
orice minciună, ca un fapt direct opus adevărului. Prin firea sa omul este obligat să trăiască în legătură cu alţi

174
oameni, el trebuind astfel să aibă relaţii şi raporturi de încredere; minciuna roade şi distruge relaţiile de bună
înţelegere;
− X. „Să nu râvneşti la nimic din câte sunt ale aproapelui tău”:
− în timp ce porunca a opta opreşte însuşirea reală şi efectivă a bunurilor aproapelui nostru, această
poruncă opreşte chiar şi dorinţa şi pofta după bunurile semenilor. Această poruncă ne arată astfel că decalogul
reglementează nu numai faptele externe ale omului ci şi pornirea internă a inimii credinciosului.
I. Legea morală a Noului Testament
− Însuşirile Legii Noului Testament;
− Predica de pe Munte şi tâlcuirea ei: Fericirile, raportul între Legea Veche şi Noua Lege, despre
milostenie, despre rugăciune, despre post, despre judecata semenilor.
Însuşirile Legii Noului Testament
− legea Noului Testament este cuprinsă în Evanghelia lui Hristos, învăţătura evanghelică fiind dedusă
din adevăruri morale generale, idei, îndemnuri, sfaturi, exemple, porunci, cuprinse în Evanghelie;
− interioritatea – înseamnă că ea cere o transformare interioară, o viaţă şi un duh nou, Duhul lui Hristos
(Ioan VI,63; Filipeni II,5);
− universalitatea – este destinată pentru întreg neamul omenesc;
− necesitatea – ei pentru mântuirea tuturor oamenilor (Galateni III,26-29);
− neschimbabilitatea – fiind cea mai desăvârşită lege nu se poate schimba;
Predica de pe Munte şi tâlcuirea ei
Explicarea fericirilor:
− I. „Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor”:
− prin „săraci cu duhul” nu trebuie să-i înţelegem pe cei lipsiţi de inteligenţă, ci pe cei ce se leapădă de
păcatul mândriei şi al îngâmfării, fiind conştienţi de lipsurile şi imperfecţiunile de care suferă străduindu-se
astfel spre desăvârşire, adică pe cei smeriţi şi umili;
− II. „Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia”:
− cei smeriţi, care sunt conştienţi de lipsurile şi păcatele lor, se întristează şi plâng după o viaţă mai
desăvârşită, după o viaţă de dragoste, de adevăr şi dreptate, viaţă la care pot ajunge doar cu ajutorul harului
divin; deci aici este vorba de plânsul păcatelor, pentru a primi mângâierea în împărăţia cerurilor;
− III. „Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul”:
− din această fericire vedem că blândeţea poate constitui o virtute de preţ pentru dobândirea
„pământului”(fericirii veşnice), iar omul blând este cel ce dă cinstea cuvenită superiorilor săi şi îi preţuieşte pe

175
cei mici, nu batjocoreşte, nu cleveteşte ş nu osândeşte pe aproapele său, nelăsându-se pradă mâniei atunci când
lucrurile nu merg după voia lui;
− IV. „Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura”:
− desprindem tăria şi râvna cu care creştinul adevărat trebuie să urmărească întreaga lui viaţă
înfăptuirea dreptăţii, virtute foarte însemnată în viaţa socială. În înţeles biblic prin dreptate înţelegem în general
viaţa virtuoasă – trăită după poruncile lui Dumnezeu, astfel „flămânzii de dreptate” sunt toţi cei ce doresc şi
înfăptuiesc binele. Cei ce se vor afla în această categorie se vor „sătura” prin dobândirea desăvârşirii depline în
viaţa viitoare;
− V. „Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui”:
− milostenia cerută de Mântuitorul este o exteriorizare prin fapte a iubirii faţă de aproapele nostru; ea
ne este cerută deoarece însăşi împărăţia cerurilor este un dar al milostivirii divine faţă de oameni. Răsplata
celor milostivi va fi milostenia Părintelui ceresc faţă de ei la judecata obştească;
− VI. „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu”:
− prin curat cu inima înţelegem, în primul rând pe cel nevinovat şi lipsit de vicleşug, cel ce are o inimă
curată şi nepătată ca pruncii, o inimă iertătoare, plină de toată bunătatea şi răbdarea. Starea de supremă fericire,
şi anume vederea lui Dumnezeu faţă către faţă nu este dată decât celor ce sunt „curaţi cu inima”;
− VII. „Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema”:
− făcătorii de pace sunt creştinii care prin viaţa şi faptele lor vor căuta să împlinească o întreită pace –
adică cei ce caută să fie împăcaţi cu Dumnezeu prin pocăinţă şi ferirea de păcate grele; cei ce caută să fie
împăcaţi în gândurile şi cugetele lor interne şi cei ce caută să trăiască în pace şi bună înţelegere cu semenii lor.
Cei ce reuşesc să dobândească asemenea virtute se vor putea numi fii ai lui Dumnezeu, făcându-se părtaşi de
toate binefacerile Tatălui ceresc;
− VIII. „Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerurilor”:
− în această fericire Mântuitorul îi fericeşte pe aceia care peste toate veacurile vor fi prigoniţi din
pricina străduinţei lor pentru dreptate şi sfinţenie, iar răsplată făgăduită acestora este împărăţia cerurilor,
răsplată de care se vor bucura predicatorii Evangheliei, învăţătorii Bisericii, mărturisitorii dreptei credinţe şi
luptătorii împotriva nedreptăţilor şi a relelor sociale;
− IX. „Fericiţi veţi fi când din pricina Mea vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi minţind vor zice tot cuvântul
rău împotriva voastră. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri”:
− prin această ultimă fericire sunt fericiţi cei ce au suferit şi vor suferi defăimări, chinuri şi moarte din
pricina credinţei în Hristos şi a Evangheliei sale, suferinţe ce au fost prevăzute de Mântuitorul Hristos;

176
Raportul dintre legea morală a Vechiului Testament şi cea a Noului Testament;
− legea Vechiului Testament a avut rolul de „pedagog spre Hristos” (Galateni III,24) pentru poporul
evreu, de aici rezultând că ea este inferioară legii Noului Testament, deoarece legea veche nu-L putea mântui
pe om (cf. Galateni II,16, Romani III,20). Cu toate acestea Iisus Hristos ne spune că „nu am venit să stric legea
sau prorocii. N-am venit să stric, ci să plinesc.” (Matei V,17) şi astfel e necesar să vedem raportul dintre cele
două legi:
� Legea Noului Testament lămureşte, interiorizează, unifică şi desăvârşeşte poruncile legii vechi;
(Matei V, 17-48 – interpretează legea veche Mântuitorul), (Matei XXII,37-39 – se unifică toate poruncile legii
Vechiului Testament);
� legea nouă înlocuieşte motivele trecătoare pentru împlinirea legii cu motive veşnice şi aşează iubirea
în locul fricii;
� legea Noului Testament, ca lege a libertăţii, înlătură sarcina grea a poruncilor legii Vechiului
Testament;
� numai legea nouă îl îndreptează pe om înaintea lui Dumnezeu şi dă posibilitatea mântuirii, prin
mijloacele harului divin;
� legea Noului Testament este o lege universală şi veşnică, în timp ce legea Vechiului Testament a fost
o lege cu caracter particular şi temporar;
Despre milostenie,rugăciune şi post
− erau considerate de către evrei faptele cele mai de cinste şi erau respectate cu stricteţe;
− farisei le practicau făţarnic şi ostentativ şi nu urmăreau decât să fie văzuţi şi apreciaţi de cei din jur;
astfel ei se lăudau cu milosteniile, se rugau stând în picioare în sinagogi şi pe străzi, îşi smoleau feţele şi îşi
manifestau tristeţea pentru a arăta tuturor că postesc, ţineau cu stricteţe toate datinile, se credeau drepţi şi îi
dispreţuiau pe ceilalţi;
− Mântuitorul îi critică pe farisei şi arată că practicarea autentică a virtuţilor se face în taină, din
dragoste faţă de Dumnezeu şi pentru aproapele fără a aştepta laude din partea altora şi fără a se urmări interesul
propriu;
− acestea sunt răsplătite de Dumnezeu numai în măsura în care acestea sunt practicate discret;

Despre judecata semenilor:


− Dumnezeu nu este numai Proniator, ci şi Judecător drept, care răsplăteşte sau pedepseşte după faptele
săvârşite;

177
− oamenii îşi iau dreptul de a judeca în mod subiectiv faptele semenilor lor, fără să ţină cont de
propriile fapte, care pot fi mai grave, fapt pentru care sunt atenţionaţi de Hristos, că vor fi judecaţi de
Dumnezeu aşa cum ei îşi judecă semenii: „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi, căci cu judecata cu care judecaţi
veţi fi judecaţi şi cu măsura cu care veţi măsura vi se va măsura” (Matei VII,1-2).
III. Conceptul libertate a voinţei în învățătura creștină
− libertatea psihologică între bine şi rău;
− limitele libertăţii;
− libertatea morală creştină.
Libertatea psihologică între bine şi rău:
− prin voinţă înţelegem totalitatea actelor conştiente prin care urmărim realizarea unui scop;
− instinctul este o necesitate biologică, materială, un automatism, ci nu o libertate;
− libertatea este capacitatea voinţei de a se determina singură la acţiunea sa, fără nici o constrângere
externă sau internă; posibilitatea ca voinţa să decidă singură în una sau alta din alternative formează libertatea
psihologică;
− fără libertate nu am putea alege între bine şi rău, iar alegerea răului nu este conformă cu libertatea,
pentru că viaţa tinde spre bine şi realizarea lui;
− alegerea răului este o deficienţă a libertăţii, nu exercitarea lui firească; fiind ceea ce este boala faţă de
sănătate; altfel spus el este un abuz, o imperfecţiune prin care voinţa este pervertită;
− răul îmbracă haina binelui, ca în cazul lui Adam, care a dorit să fie el Dumnezeu;
− păcatul strămoşesc a produs posibilitatea rătăcirilor, voinţa a slăbit, poftele senzuale ale omului s-au
revoltat împotriva spiritului, ajungându-se la starea morală descrisă de Sf. Ap. Pavel – omul vrea binele dar nu
este în stare să-l realizeze, pentru că voinţa lui este slăbită de păcat;
− esenţa libertăţii constă în capacitatea ei de a alege mai multe posibilităţi de realizare a binelui;
− libertatea voinţei omului păcătos nu se pierde total, pentru că în această libertate este dată
posibilitatea îndreptării de la păcat prin forţe proprii şi cu ajutorul harului divin;
Limitele libertăţii:
− libertatea noastră este limitată, libertate absolută existând doar la Dumnezeu;
− limitele creaturii sunt şi limitele libertăţii sale; libertatea fiind condiţionată şi de structura psiho-fizică
a omului, mediului fizic şi social în care trăieşte, sex, vârstă, intelect, voinţă, sentimente, educaţie care
influenţează libertatea voinţei;

178
− voinţa omului poate fi educată prin lupta omului de a deveni din ce în ce mai liber de păcat şi stăpân
pe sine;
− obiecţii aduse libertăţii:
− fatalismul – susţine că totul este orânduit de mai înainte, omul neputând schimba nimic, deoarece aşa
i-a fost scris;
− determinismul – susţine că nimic nu se întâmplă în univers fără o cauză necesară; totul fiind dominat
de legi fixe, în cadrul cărora se încadrează şi omul
Libertatea morală creştină:
− libertatea psihologică a fost dată de Dumnezeu omului ca o anticipaţie a dobândirii libertăţii morale;
− libertatea psihologică este dată odată cu crearea omului, iar libertatea morală este o cucerire a omului
care îl conduce spre asemănarea cu Dumnezeu; prima desăvârşindu-se în ultima;
− libertatea morală creştină este identificarea liberă şi permanentă a voinţei noastre cu binele, deci cu
voia lui Dumnezeu, având suveranitate deplină asupra acţiunilor noastre;
− ca urmare a păcatului s-a menţinut libertatea psihologică, însă libertatea morală trebuie câştigată de
om;
− prin venirea Mântuitorului voinţa umană este îndumnezeită şi participă la voinţa libertăţii divine;
omul fiind liber să creadă în învăţătura Lui sau nu;
− progresul moral al creştinului începe de la libertatea de păcate grele la libertatea de păcate uşoare şi
poate ajunge la starea desăvârşită atunci când nu mai poate păcătui, voinţa lui devenind liberă de orice ispită
sau gând al păcatului.
IV. Virtuţile teologice
− credinţa;
− nădejdea;
− iubirea.
− sunt mijloacele de comuniune, date pentru cunoaşterea lui Dumnezeu;
Virtutea credinţei:
− este adeziunea totală, liberă şi conştientă a spiritului omenesc la Revelaţia divină păstrată în Biserică,
adeziunea izvorâtă din har şi pe temeiul autorităţii lui Dumnezeu şi a Bisericii Sale;
− este convingerea care se formează în noi datorită harului divin, în puterea căruia primim şi ţinem ca
adevărate toate cele descoperite de Dumnezeu pentru mântuirea credincioşilor, fiind singura cale de cunoaştere
şi înţelegere a celor supranaturale, deoarece acestea nu pot fi cunoscute pe alte căi;

179
Însuşirile credinţei:
− să fie statornică – deoarece izvorul ei este Dumnezeu, faţă de care nu este îngăduită o credinţă
şovăielnică şi nestatornică;
− să fie vie şi lucrătoare prin iubire, adică să se manifeste în faptele iubirii creştine (cf. Galateni V,6);
− să fie universală – adică să cuprindă toate adevărurile revelate de Dumnezeu şi mărturisite de
Biserică;
− să fie puternică şi sigură – pentru al conduce pe creştin spre împlinirea scopului său;
Necesitatea credinţei:
− e strict necesară creştinului pentru că:
⇒ este cea mai înaltă formă de cunoaştere a celor supranaturale;
⇒ este strict necesară pentru mântuire – fiind condiţia care menţine creştinul în starea harică şi pasul
spre desăvârşirea lui morală, prin care îşi câştigă mântuirea;
Păcatele împotriva credinţei:
⇒ scepticismul – este îndoiala voită de adevărurile dumnezeieşti revelate;
⇒ erezia – este susţinerea unor învăţături greşite cu privire la o învăţătură de credinţă;
⇒ schisma – reprezintă ruperea de disciplina şi ordinea bisericii;
⇒ superstiţia – este credinţa deşartă care se îndreaptă spre lucruri sau fiinţe, cărora li se atribuie puteri
miraculoase şi este contrară adevărului de credinţă;
⇒ ocultismul – este o falsă explicare a misterelor cu pretenţia de a cunoaşte, datorită unor practici,
planurile lui Dumnezeu în lume şi pentru a ajunge la descoperirea viitorului;
⇒ fanatismul religios – reprezintă credinţa violentă, lipsită de iubire, manifestat, în special, faţă de alte
credinţe şi religii;
⇒ bigotismul – reprezintă reducerea credinţei la forme, acte de cult simple, preocuparea pentru actele
externe;
⇒ apostazia – este lepădarea credinţei, fiind unul din păcatele grele, păcate care nu se iartă nici acum
nici după moarte;
⇒ necredinţa – reprezintă lipsa totală a credinţei şi este un alt păcat împotriva Sfântului Duh;
Mijloace pentru cultivarea credinţei:
− rugăciunea;
− participarea la tot ceea ce se săvârşeşte în Biserică;
− viaţa virtuoasă;

180
− meditaţia, reflecţia asupra adevărurilor dumnezeieşti însoţită de o lectură bună, ziditoare de suflet,
constituie un mijloc eficace pentru cultivarea credinţei şi păstrarea ei în toată ascuţimea;
Implicaţiile credinţei:
− implicaţia eclezială – adevărata credinţă este acea care corespunde învăţăturii Bisericii şi în care se
mărturiseşte învăţătura bisericii;
− implicaţia comunitar-sobornicească – în comuniunea credinţei omul nu este niciodată singur, ci
împreună cu cei ce împărtăşesc adevărata credinţă;
Virtutea nădejdii:
− este aşteptarea cu încredere a fericirii veşnice, precum şi a mijloacelor necesare pentru a o putea
dobândi, pe temeiul făgăduinţei lui Dumnezeu;
Însuşirile nădejdii:
− să fie luminată – adică tensiunea să fie numai spre bunurile veşnice şi spirituale, iar spre bunurile
vremelnice numai în măsura în care întreţin şi potentează tensiunea omului după fericirea veşnică;
− să fie tare şi neclintită – adică să se sprijine pe Dumnezeu (II Timotei I,12);
− să fie vie – adică să fie totdeauna însufleţită de iubire şi de mântuirea iubirii (I Petru I,3);
Necesitatea nădejdii:
− e necesară creştinului pentru:
⇒ mântuire – deoarece îl face pe creştin să se îndrepte spre izvorul ultim al învăţăturilor de credinţă,
spre Dumnezeu, făcându-l să aştepte cu încredere fericirea făgăduită de El, precum şi ajutorul harului Său
pentru dobândirea acesteia;
⇒ că legea morală ne obligă să o avem, deoarece numai datorită ei creştinul poate rezista tuturor
încercărilor la care este supus;

Roadele nădejdii:
− sunt multiple, însă cele mai importante sunt:
− direcţionează viaţa noastră spre Dumnezeu, lipind de om de bunurile veşnice;
− aprinde în om râvna, curajul, tăria şi statornicia în lucrarea mântuirii;
Păcatele împotriva nădejdii:
⇒ deznădejdea – reprezintă pierirea oricărei nădejdii în Dumnezeu şi în mântuirea proprie;
⇒ încrederea peste măsură – poate fi de două feluri:

181
→ referitoare la Dumnezeu – este încrederea peste măsură în bunătatea lui Dumnezeu, care te iartă
oricât ai păcătui;
→ referitoare la om – este încrederea peste măsură în puterile omului de a dobândi mântuirea, fără
ajutorul lui Dumnezeu;
Mijloace pentru cultivarea credinţei:
− rugăciunea statornică şi permanentă;
− lectura bună, unită cu reflecţia şi meditaţia asupra celor consemnate;
− îndelunga reflecţie – asupra binefacerilor lui Dumnezeu;
Virtutea iubirii:
− este virtutea prin care creştinul intră în cea mai strânsă unire cu Dumnezeu, considerându-L drept
binele cel mai înalt spre care poate tinde, şi caută din toat puterile sufletului său să împlinească voia Sa cea
sfântă;
Obiectul iubirii creştine:
⇒ Dumnezeu – pe care trebuie să-L iubim, deoarece El ne-a iubit mai întâi pe noi (I Ioan IV,19);
⇒ aproapele nostru – care este în acelaşi timp fiu al lui Dumnezeu şi frate al nostru;
⇒ propria persoană – deoarece faţă de noi avem cea mai importantă datorie, mântuirea sufletului;
Însuşirile iubirii:
− să fie mai presus de orice – trebuie făcută distincţia între iubirea datorată lui Dumnezeu şi iubirea
dată semenilor;
− să fie internă şi lucrătoare – adică să pornească din interiorul nostru şi să se exteriorizeze;
− să fie statornică – aceasta fiind o poruncă şi o condiţie a virtuţii iubirii;

Necesitatea iubirii:
− e necesară creştinului pentru că:
⇒ numai prin ea se realizează cel mai înalt scop al său – unirea deplină cu Dumnezeu;
⇒ este cea mai mare poruncă din legea dumnezeiască (cf. Matei XXII,36 ş.u.);
⇒ este cea mai înaltă cale ce ne poate duce la desăvârşire (cf. I Corinteni XII,31)
Roadele iubirii:
− sunt multiple, însă mai însemnate sunt:
− unirea cu Dumnezeu;
− bucuria, liniştea şi pacea sufletească;

182
− râvna sau zelul în împlinirea voii lui Dumnezeu;
− mântuirea sufletească;
Păcatele împotriva iubirii:
− ura faţă de Dumnezeu – este împotrivirea duşmănoasă faţă de Dumnezeu, considerându-L autorul
tuturor nenorocirilor ce se abat asupra oamenilor;
− nepăsarea sau trândăvia faţă de cele duhovniceşti;
− sentimentalismul – reduce iubirea la bucurii ieftine, simţuale;
− fanatismul – este credinţa fără iubire, pătimaşă şi care se impune prin mijloace potrivnice iubirii;
− egoismul – constă în iubirea exagerată şi greşit înţeleasă faţă de sine însuşi şi în satisfacerea
dorinţelor proprii, cu nesocotirea drepturilor altora şi a legilor morale în general;
− dăruirea totală plăcerilor şi desfătărilor acestei vieţi.
V. Familia în lumina moralei creștine
− omul, creat de Dumnezeu, a trăit de la început în familie, care este cel dintâi nucleu social din care a
făcut parte;
− familia este temelia vieţii sociale, ea corespunzând unor nevoi naturale a oamenilor deoarece între
cele două sexe există o coordonare şi o completare reciprocă, spre a putea răspunde scopului procreării:
înmulţirea neamului omenesc şi ajutorarea reciprocă;
− familia creştină, fiind un aşezământ dumnezeiesc, nu are la bază numai instinctul sexual, care e
comun şi animalelor , ci este singura formă de convieţuire dintre cele două sexe, natura acestora fiind întocmită
astfel de Dumnezeu, ca să nu poată trăi fiecare izolat;
− familia se întemeiază prin actul căsătoriei, care este o formă solemnă prin care cele două persoane de
sex opus se obligă a convieţui împreună întreaga lor viaţă, iar legătura ce se creează astfel între bărbat şi
femeie este mai puternică şi mai intimă decât orice altă legătură de sânge;
− privită din punct de vedere civil căsătoria este un act juridic liber consimţit, încheiat între două
persoane de sex opus, bazat pe afecţiune reciprocă, prin care ele se obligă să convieţuiască şi să-şi
îndeplinească tot timpul vieţii datoriile reciproce ce le revin din aceasta;
− privită din punct de vedere religios căsătoria este o legătură sfântă, întemeiată de Dumnezeu, iar în
creştinism această instituţie a fost ridicată de Mântuitorul la rangul de Taină şi declarată indisolubilă;
Caracterele căsătoriei:
− unitatea – înţelegem faptul că un bărbat nu poate fi căsătorit în acelaşi timp decât cu o singură femeie
şi invers, o femeie nu se poate căsători în acelaşi timp decât cu un singur bărbat;

183
− indisolubilitatea – înţelegem faptul că legătura dintre cei doi nu se poate desface în timpul vieţii
acestora;
Scopul căsătoriei:
− naşterea şi creşterea de copii;
− ajutorarea reciprocă a soţilor;
− ferirea de desfrânare;
Condiţiile căsătoriei creştine:
− să nu se afle în legătură de rudenie apropiată;
− să se facă acest pas numai după o matură chibzuinţă şi numai dacă sunt
convinşi că între ei există iubire reciprocă şi bună înţelegere;
− să nu se facă dintr-o înflăcărare pasională momentană, bazată mai mult pe frumuseţea trupească şi pe
instincte;
− să constate că între ei există asemănări în privinţa concepţiei de viaţă, în privinţa felului de a vedea
anumite probleme importante, în privinţa preocupărilor, preferinţelor, idealurilor în viaţă etc.;
− să nu fie deosebiri de convingeri ideologice, dar nici deosebire prea mare de vârstă, deoarece ambele
pot dăuna armoniei necesare în viaţa conjugală, precum şi creşterii şi educării copiilor;
− să se facă acest pas numai după ce sunt convinşi că au chemare faţă de viaţa familială şi că vor fi în
stare să suporte împreună toate încercările ce vor avea să le întâmpine în noua viaţă;
Importanţa familiei:
− rezultă din faptul că poate oferi numeroase prilejuri şi mijloace de desăvârşire morală, după cum ea
promovează deopotrivă creşterea şi întărirea societăţii;
− familia, după morala creştină, este vatra bunei creşteri a copiilor şi altarul vieţii domestice, iar când
este trăită după principiile evanghelice devine izvor de evlavie şi sfinţenie.
VI. Probleme ale lumii contemporane
− tineretul în faţa provocărilor lumii secularizate: consumul de droguri, consumul excesiv de alcool,
prostituţia, traficul de persoane, violenţa, suicidul;
− probleme de bioetică: transplantul de organe, eutanasia, clonarea etc.
Tineretul în faţa provocărilor lumii secularizate: consumul de droguri, consumul excesiv de alcool,
prostituţia, traficul de persoane, violenţa, suicidul:
− darul cel mai de preţ pe care Dumnezeu l-a făcut omului este viaţa, care trebuie preţuită, conservată şi
ocrotită, ca expresia cea mai sublimă a activităţii creatoare a lui Dumnezeu, Care ne-a adus „dintru nefiinţă la

184
fiinţă”, nu doar pentru o existenţă biologică, fapt pentru care omul trebuie să „aleagă viaţa”, îndemn în care
vedem prezentă autoritatea divină,care prin Biserica ortodoxă ne îndeamnă de a respinge avortul, eutanasia şi
alte proceduri prin care luăm viaţa (sau moartea) în propriile noastre mâini;
− dependenţii de droguri sunt oameni bolnavi, ajunşi în stare de iresponsabilitate pentru faptele lor, ei
nemaiputând fi ajutaţi decât de Dumnezeu;
− consecinţele proliferării drogurilor sunt:
⇒ scăderea populaţiei;
⇒ creşterea infracţionalităţii şi a criminalităţii;
⇒ micşorarea potenţialului productiv al ţării;
− trupul unui toxicoman ajunge o epavă înfiorătoare, devenind batjocura diavolului, iar noi, oamenii
normali, în loc să-i compătimim, să îi ajutăm şi să ne rugăm pentru ei îi marginalizăm, ba chiar mai mult unii
dintre noi le doresc moartea, fără a avea însă dragoste şi răbdare cu ei;
− trupul celui care a consumat droguri are reacţii diverse:
⇒ halucinaţie; somnolenţă, ochii foarte roşii;
⇒ neglijarea ţinutei, grosolănia în limbaj, plafonarea intelectuală;
⇒ fantezie prodigioasă în crearea minciunilor, cu scopul de a obţine bani;
⇒ acte antisociale: furt, tâlhării;
⇒ dorinţa de sinucidere;
− efectele drogurilor sunt stări false de beatitudine, sunt scenarii subtile şi periculoase create de diavoli,
cu multă minuţiozitate, până la un punct, duhurile întunericului oferind stări asemănătoare cu cele de la
rugăciune, oferindu-i posibilitatea de a escalada treptele falsului rai, după care victima se prăbuşeşte în adâncul
întunericului, unde îl aşteaptă stări cumplite de depresie, anxietate, confuzie, delir, asociate cu dureri fizice
greu de suportat, iar din această stare se iese prin încă o doză, până când organismul cedează şi sufletul se
pierde, în cazul în care decesul survine în urma administrării unei supradoze;
− toxicomanii sunt consideraţi oamenii de la marginea societăţii, stigmatizaţii care „trebuie să piară”,
fără să conştientizăm că şi noi avem o parte din vină, pentru stare în care se află, pentru că Dumnezeu ne-a
poruncit: „să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”;
− prostituţia este o formă denaturată a actului intim dintre bărbat şi femeie, a legăturii fireşti puse de
Dumnezeu în prima pereche de oameni, în vederea naşterii de prunci şi a perpetuării neamului omenesc;

185
− este considerată păcat, fiind contrară poruncii lui Dumnezeu, ea neurmărind naşterea de prunci, ci
numai plăcerea împreunării trupeşti, lipsită de dragostea şi responsabilităţile vieţii de familie, de aceea Biserica
nu poate accepta legalizarea ei;
− este păcat împotriva trupului, pe care avem datoria de a-l preţui ca pe un templu al Duhului Sfânt şi
să nu-l batjocorim prin desfrâu; acest păcat închide porţile împărăţiei lui Dumnezeu;
− este o formă de degradare a femeii şi a demnităţii ei, transformându-o în obiect de satisfacere a
plăcerii, plasându-o mai jos decât condiţia necuvântătoarelor, ceea ce învăţătura creştină nu admite, socotind
femeia egală cu bărbatul înaintea lui Dumnezeu şi a societăţii: „Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici
rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus”
(Galateni III,28); ea este cea mai grea şi cea mai amară sclavie, în contextul în care femeile, care se
prostituează, sunt supuse, de proxeneţi sau de clienţi, la tot felul de umilinţe, la obligativitatea de a întreţine
raporturi intime cu oricine şi oricând şi de a accepta gama nesfârşită a perversiunilor sexuale;
− nu poate fi niciodată un „drept al omului”, fiindcă este păcat, iar dreptul la fărădelege sau păcat nu
poate fi recunoscut, aşa cum nu poate fi recunoscută nici homosexualitatea, nici uciderea, nici furtul, nici
mărturia mincinoasă, nici sinuciderea ca drepturi ale omului;
− sinuciderea este curmarea conştientă şi voluntară, directă şi arbitrară a propriei vieţi trupeşti, fie prin
întrebuinţarea unor mijloace ucigătoare, fie prin neîmplinirea unor acţiuni care sunt imperioase pentru
susţinerea vieţii;
− morala creştină condamnă sinuciderea deoarece:
⇒ este o crimă împotriva vieţii şi a firii umane;
⇒ este o crimă împotriva societăţii, familiei, patriei şi Bisericii;
⇒ este crimă împotriva lui Dumnezeu;
− ea este un păcat strigător la cer, deoarece sinucigaşul şi-a pierdut credinţa şi nădejdea în Dumnezeu, a
desconsiderat iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, fiindcă s-a gândit doar la viaţa pământească,
uitând de cea veşnică şi de datoriile sale;
Probleme de bioetică: transplantul de organe, eutanasia, clonarea
− trebuie reţinut faptul că multe dintre problemele bioetice, cu care ne confruntăm, fie nu comportă o
soluţie concretă, care să acopere toate cazuri, fie nu au fost cântărite suficient de către teologi şi de către
reprezentanţii oficiali ai Bisericii, pentru a da un răspuns definitiv;

186
− transplantul de ţesuturi şi/sau de organe – este acea activitate medicală complexă care, în scop
terapeutic, înlocuieşte ţesuturi şi/sau organe umane compromise morfologic şi funcţional, din corpul unui
subiect uman cu alte structuri similare, dovedite ca fiind sănătoase;
− Biserica – binecuvintează orice practică medicală în vederea reducerii suferinţei din lume, prin
urmare şi transplantul efectuat cu respect faţă de primitor şi de donator, viu sau mort;
− Biserica – previne pe toţi să înţeleagă transplantul ca pe o practica medicală menită înlăturării
suferinţei membrilor ei şi nu ca pe una care să alimenteze ideea autonomiei vieţii fizice şi a eternizării acesteia,
în detrimentul credinţei în viaţa eternă (adevărata viaţă) şi neglijându-se pregătirea pentru aceasta;
− pentru că vede în donatorul de organe un om capabil să se autojertfească, socoteşte că acesta trebuie
să împlinească gestul său din dragoste faţă de aproapele, de bunăvoie, în urma unei informări corecte şi a unui
consimţământ liber şi independent de orice influenţă străina de conştiinţa sa;
− respectă dorinţa primitorului de a trăi mai mult sau în condiţii mai bune, dar îşi exprimă cu atât mai
mult respectul pentru actele de iubire, autojertfire şi înţelegere ale donatorului;
− se opune oricărei tranzacţii cu organe umane şi oricărei exploatări a stărilor de criză şi a
vulnerabilităţilor potenţialilor donatori (lipsa de libertate psihica sau fizica, penuria sociala);
− în privinţa declarării morţii reale (părăsirea trupului de către suflet) identificata cu moartea cerebrala
legal declarata, cere respectarea exactă a criteriilor de diagnosticare a morţii cerebrale şi respectiv, legale; este
legiferat ca declararea morţii cerebrale s-o facă o echipa medico-legala neimplicata în acţiunea de transplant,
pe baza criteriilor clinice şi de laborator existente;
− nu poate fi de acord cu transplantul ţesuturilor embrionare care comporta riscul afectării sănătăţii
fătului şi nici cu utilizarea pentru transplant a organelor nounăscuţilor acefali sau hidrocefalici; în egala
măsura, nu poate fi de acord cu tendinţa unora de a deveni donatori de organe, cu condiţia să fie eutanasiaţi;
− consimţământul de a-şi oferi un organ, în viaţă sau după moarte, pentru binele semenului suferind,
din iubire faţă de acesta şi dezinteresat, precum şi hotărârea rudelor de a permite prelevarea de ţesuturi sau
organe în vederea transplantului de la trupurile decedate ale celor faţă de care au drepturi legale, respectându-
se legea, sunt în acord cu morala creştină;
− binecuvintează persoanele care pot face, eventual, asemenea sacrificii, dar în egală măsură, înţelege
pe cei care nu pot face aceasta, respectând libertatea de decizie a fiecărui om;
− are toată înţelegerea pentru cei care-şi doresc scăparea de suferinţă şi prelungirea vieţii fizice, fiind
încredinţata că prelungirea vieţii fizice va oferi acestora şansa apropierii de Dumnezeu şi a progresului
duhovnicesc;

187
− binecuvântând efortul medicilor pentru eforturile depuse în vederea reducerii suferinţei din lume şi
prin transplantul de organe, precum şi jertfa celor dispuşi să le ofere, nu încurajează negativismul nejustificat al
altora; dacă viata aproapelui, cea fizica şi cea duhovnicească, este garantată, nici un sacrificiu nu este prea
mare, cu condiţia: să nu ucizi un om spre a promite sau a da viaţă altuia;
− creştinii, fie personal medical, donatori, beneficiari sau intermediari, nu trebuie să promoveze ştiinţa
fără conştiinţă etică şi responsabilitate faţă de demnitatea umana; de aceea, se impune o permanentă priveghere
spirituală şi pastorală, un discernământ spiritual activ privind scopurile declarate şi nedeclarate ale
transplantului de organe;
− eutanasia – reprezintă străduinţa medicului, răsărită din compasiune faţă de suferinţa umană, de a
uşura muribundului părăsirea vieţii pământeşti, printr-o potrivire aşezare a trupului, prin îndepărtarea
tulburărilor exterioare, prin alinarea durerilor cu anestezice, prin narcotice, toate de natură să liniştească
sistemul nervos, să micşoreze sentimentul fricii, să ridice moralul, să suprime durerile;
− este înlăturarea, în formă nedureroasă a acelora pentru care viaţa proprie n-ar mai avea nici un sens şi
nici o valoare şi care ar fi numai o sarcină pentru cei din jurul lor;
− înseamnă ucidere, fapt pentru care aprobarea eutanasiei neagă credinţa în Dumnezeu şi ignoră
demnitatea credinciosului şi a rostului vieţii sale pământeşti;
− morala propovăduită de Mântuitorul este împotriva distrugerii vieţii, deoarece fiecare clipă preţuieşte
foarte mult sub aspect moral pentru viaţa veşnică, în orice clipă un păcătos se poate pocăi şi se poate întoarce
spre Dumnezeu;
− clonarea – este multiplicarea asexuată a unui singur individ în urma căruia rezultă serii de indivizi
identici din punct de vedere genetic;
− motivele pentru care religia respinge ideea de clonare umană sunt următoarele:
− ceea ce defineşte omul biologic, psihologic şi spiritual, este faptul lui de a fi unic, multiplicarea nu
mai este unică;
− misterul persoanei în integritate este anulat;
− natura umană se constituie ca atare prin raportarea ei la Dumnezeu, omul este om numai pentru că
poartă în sine, în trup şi în suflet, chipul lui Dumnezeu, în sensul acesta, el este totdeauna voit de Dumnezeu,
apărând în existentă prin intervenţia Lui directă, orice programare este neavenită;
− reducerea valorii umane ca fond genetic, pe lângă faptul că ar putea să surprindă în mod negativ, este
o eroare ştiinţifică şi morală în acelaşi timp, determinismul genetic uman nu a fost verificat ştiinţific. Mediul şi

188
educaţia, pe lângă ereditate, au un cuvânt de spus în destinul omului. Moral, omul este libertate, nu doar
necesitate;
− deoarece izolează şi depersonalizează viaţa umană în specificul ei şi de aceea este condamnabilă;
− clonarea în sine nu este un păcat, afirmă Prof. Dr. Andrei Kuraev, nu reprezintă un aspect al
învăţăturii biblice, dar este foarte mare pericolul folosirii clonării în scopul păcatului, fapt pentru care ar fi mai
înţeleaptă şi mai morală abţinerea de la astfel de experimente ciudate.

IV.1. Decalogul – sinteză a legii morale pozitive a Primului Testament

Decalogul sau cele zece porunci date de Dumnezeu lui Moise, pe Muntele Sinai, reprezintă chintesența
legii morale pozitive a Primului Testament, însă, în același timp, el formează cu legea morală naturală un
întreg inseparabil. De aceea, el a avut o dimensiune universală și a constituit cel mai important cod moral al
lumii antice. De asemenea, el a avut o dimensiune profetică, pregătind conștiința poporului ales pentru
întruparea Mântuitorului.
Unii moraliști neteologi, cum ar fi Kant și unii dintre discipolii săi, au considerat că Decalogul a fost o
lege morală imperfectă deoarece s-a ocupat numai de actele externe ale omului. Obiecția este totuși
neîntemeiată deoarece porunca a 10-a, spre exemplu, nu interzice doar săvârșirea unor fapte externe, ci și
gândurile și pornirile interne pătimașe, care pot da naștere la fapte imorale.
Pentru a înțelege și interpreta corect Decalogul trebuie să-l privim în lumina Noului Testament pentru
că, așa cum spune Sfântul Apostol Pavel, el a fost „pedagog spre Hristos” (Gal. 3, 24). Evreii numeau
Decalogul „cuvintele legământului” (Ieșirea 34, 28) pe care Dumnezeu le-a rostit pe Muntele Sinai și le-a scris
pe două table de piatră (Ieșirea 31, 18). Întrucât nu există o numerotare inițială a Decalogului, modul în care a
fost numerotat de-a lungul timpului a fost diferit. În iudaismul tardiv, prima poruncă era: „Eu sunt Domnul
Dumnezeul tău, Care te-a scos din pământul Egiptului și din casa robiei” (Ieșirea 20, 2). Totuși aceste cuvinte
nu constituie o poruncă, ci sunt ca un preambul al Decalogului. Modul indicativ în care sunt rostite ne arată că
indicativul mântuirii precede imperativul poruncilor. Cu alte cuvinte imperativul poruncilor este o consecință a

189
indicativului mântuirii și nu un imperativ moral în sine. De aceea el solicită un răspuns, o atitudine de
recunoștință a poporului eliberat din sclavie.
Biserica Romano-Catolică și bisericile luterane împart Decalogul urmând pe Fericitul Augustin. Din
această perspectivă prima tablă a Legii cuprinde trei porunci și a doua șapte. Fericitul Augustin a adoptat
această împărțire pentru a valoriza simbolic numerele 3, 7 și 10. El făcea, de asemenea, distincție între
poruncile care priveau datoriile față de Dumnezeu (primele trei) și datoriile față de aproapele (ultimele șapte).
Întrucât prima parte cuprindea și porunca respectării zilei de odihnă, pentru a nu depăși numărul trei, Fericitul
Augustin a luat împreună porunca I și a II-a. Apoi, pentru a rămâne șapte porunci pe tabla a doua, a împărțit
ultima poruncă în două părți, prima referindu-se la soția aproapelui și a doua la casa și bunurile sale.
Biserica Ortodoxă și bisericile reformate au adoptat o altă împă rțire, prezentă în operele lui Filon din
Alexandria și Origen, și care împarte Decalogul în porunci care privesc datoriile față de Dumnezeu (primele
patru, incluzând porunca de a respecta ziua de odihnă) și datoriile față de aproapele (utimile șase porunci). În
teologia protestantă mai întâlnim o împărțire simetrică a Decalogului în care cinci porunci au în vedere pietatea
sau evlavia și cinci au în vedere practica dreptății.
Interpretările recente ale Decalogului au pus accent pe structura sa textuală. Conform acestor
interpretări etica Decalogului constă în mod fundamental în respectarea alterității lui Dumnezeu și a
aproapelui. Două pericole amenință existența acestui respect: idolatria (sclavia față de falșii zei, față de zeii
imaginari) și pofta nemăsurată după bunurile altuia (sclavia față de propria dorință).
Prima și ultima poruncă se referă la aceste două pericole. În spațiul dintre ele se află poruncile prin care
omul învață să fie recunoscător, în virtutea faptului că viața este un dar și ea trebuie celebrată (porunca a IV-a)
printr-un ritual liturgic al timpului și în virtutea faptului că fiecare om este înscris într-o filiație a legământului
care dă sens devenirii sale (porunca a V-a). Eliberat astfel de grija de a se autoîntemeia ca ființă, omul poate
asculta chemarea celorlalte porunci (2 și 3, 6 și 9) care definesc conținutul respectului față de Dumnezeu și de
semeni. Deci putem spune că cele două coordonate esențiale ale Decalogului sunt respectul și recunoștința
datorate lui Dumnezeu și, în Dumnezeu, tuturor semenilor.
Interpretarea Decalogului
Porunca I: „Să nu ai alți dumnezei afară de Mine” (Ieșirea 20, 3). Porunca aceasta proclamă unitatea și
unicitatea credinței poporului Israel într-un singur Dumnezeu, „Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac și al lui
Iacob”. El este adevăratul Dumnezeu care l-a scos din sclavie și i-a redat libertatea și de aceea Israel nu se
cuvine să aibă alți Dumnezeii prin imitația celorlalte popoare politeiste.

190
Unitatea și unicitatea credinței în Iahve (Cel care este) a păstrat de-a lungul timpului și, în special, până
la Întruparea Mântuitorului unitatea, unicitatea și identitatea poporului Israel. O dată cu Întruparea Fiului lui
Dumnezeu, această poruncă nu și-a pierdut valabilitatea, dar s-a extins la întreaga umanitate și s-a desăvârșit
prin Revelația deplină a lui Dumnezeu prin Fiul Său. Mântuitorul a reafirmat unitatea și unicitatea dumnezeirii,
dar, în același timp, ne-a descoperit și alteritatea și comuniunea dintre Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. De aceea,
împărtășirea credinței în adevăratul și unicul Dumnezeu, care, în același timp, este și comuniune, presupune ca
exigență morală și spirituală recunoașterea unității și comuniunii întru același ideal al întregii umanități.
Porunca a II-a: „Să nu-ți faci chip cioplit și nici un fel de asemănare a nici unui lucru din câte sunt în
cer, sus, și din câte sunt pe pământ, jos, și din câte sunt în apele de sub pământ. Să nu te închini lor, nici să le
slujești, că Eu, Domnul Dumnezeul Tău, sunt un Dumnezeu zelos, care pedepsesc pe copii pentru vina
părinților ce Mă urăsc pe Mine, până la al treilea și al patrulea neam. Și Mă milostivesc până la al miilea neam
către cei ce Mă iubesc și păzesc poruncile Mele (Ieșirea 20, 4-6).
Această poruncă are în vedere modul în care noi trebuie să-l cinstim pe Dumnezeu și să ni-l
„reprezentăm” în relația Sa cu creația. Cu alte cuvinte, porunca interzice orice formă de idolatrie din conștiința
religioasă. În contextul istoric respectiv, forme idolatrie cea mai răspândită era reprezentarea „materialistă” a
lui Dumnezeu și identificarea Sa cu persoanele sau lucrurile acestei lumi. Cei care au avut o atitudine deosebit
de fermă împotriva acestei forme de idolatrie au fost profeții. Isaia, spre exemplu, în capitolul 46 al cărții sale,
scria: „Idolii cad, se prăbușesc laolaltă, nu pot să izbăvească pe cei care îi poartă; ei înșiși sunt duși în robie
(…). Ei scot aurul din pungile lor și argintul în cântar îl cântăresc; plătesc un argintar ca să le facă un chip cu
Dumnezeu, apoi se închină lui și îl cinstesc (…). El nu răspunde celui care strigă către el și din primejdii nu-i
scapă” (Isaia 46, 2, 6-8). În contextul Noului Testament această poruncă, asemenea primei porunci, nu și-a
pierdut valabilitatea, însă a dobândit noi semnificaț ii prin faptul că Logosul sau Fiul lui Dumnezeu, care a dat
lui Moise cele 10 porunci, înainte de întrupare, prin actul întrupării a devenit Fiul Omului și ca atare „fața” sa
umană poate fi acum reprezentată iconografic, fără ca icoana să devină un idol. Icoana devine un loc al
prezenței harului lui Dumnezeu, un centru de iradiere spirituală absolut necesar pentru viața morală și
spirituală a creștinului. Faptul că icoana nu este un idol, iar cinstirea ei nu este idolatrie se poate constata chiar
din textele Vechiului Testament car pregăteau venirea Mântuitorului și actele Sale mântuitoare. De exemplu, în
aceeași carte Ieșirea, în capitolul 25, Dumnezeu îi poruncește lui Moise: „Să faci doi heruvimi de aur (…). Să
pui un heruvim la un capăt și un heruvim la celălalt capăt al capacului (chivotului Legii) (…). Acolo, între cei
doi heruvimi de deasupra chivotului Legii, Mă voi descoperi ție” (Ieșirea 25, 18-22). Comentatorii spun că
acest text este unul profetic și mesianic întrucât anticipează mormântul gol al Mântuitorului din dimineața

191
Învierii, când Maria Magdalena a văzut „doi îngeri în veșminte albe șezând, unul către cap și altul către
picioare, unde zăcuse trupul lui Iisus” (Ioan 20, 12). Am spus mai sus, că această poruncă interzice orice formă
de idolatrie, adică orice substituire a prezenței lui Dumnezeu cel adevărat cu falsa prezență a unui idol. În
epoca modernă există forme de idolatrie mult mai subtile, de care uneori nici nu suntem conștienți pentru că
fac parte din viața noastră de zi cu zi: pornografia și pansexualismul, stimulate prin mass-media, dorința de
putere, lăcomia, desfrânarea, dorința de parvenire etc. Toate acestea iau locul prezenței lui Dumnezeu în
sufletele multora dintre noi. Dumnezeu este exilat astfel din viața noastră concretă și căutat doar în momentele
dificile, când toate certitudinile noastre se clatină sub povara suferinței sau a experiențelor limită, cum ar fi
perspectiva implacabilă a morții. Pentru a preîntâmpina această situație disperată, porunca precizează că
Dumnezeul lui Israel este un Dumnezeu „zelos” sau după unele traduceri „gelos”. În sensul limbii ebraice, a fi
gelos înseamnă a pretinde o atenție și o cinstire exclusivă din partea celui pe care cineva îl iubește. Lui
Dumnezeu i se cuvine, deci, o iubire exclusivă, nu pentru că este „egoist” și „posesiv”, ci pentru că prin această
iubire omul devine cu adevărat om. Pedeapsa de care vorbește în continuare porunca nu este altceva decât o
altă formă de manifestare a iubirii lui Dumnezeu față de om. Ea este expresia dreptății care trebuie să
restaureze adevărata slujire și cinstire ce se cuvine lui Dumnezeu. De aceea are un carcater temporar, „până la
al treilea sau al patrulea neam”. Nelimitată, însă, este milostivirea lui Dumnezeu, care se revarsă „până la al
miilea neam”. Trebuie să înțelegem corect această pedeapsă colectivă de care vorbește porunca. Ea presupune
și o responsabilitate colectivă care nu exclude, însă, responsabilitatea personală. Acest lucru l-a subliniat, în
mod deosebit, profetul Iezechiel în capitolul 18 al cărții sale: „Sufletul care păcătuiește va muri. Fiul nu va
purta nedreptatea tatălui și tatăl nu va purta nedreptatea fiului. Celui drept i se va socoti dreptatea sa, iar celui
rău, răutatea sa. Dar dacă cel rău se întoarce de la nelegiuirile sale pe care le-a făcut și păzește toate legile Mele
și face ceea ce e bun și drept el va trăi și nu va muri” (Iez. 18, 20-21). Aceste cuvinte exprimă clar ideea că
fiecare este răspunzător de păcatele sale, însă această răspundere este de ordin moral. Păcatele au însă
consecințe nu doar pe planul vieții morale, ci chiar și pe planul vieții fizice și despre aceste consecințe vorbește
tot profetul Iezechiel în același capitol: „Părinții mănâncă aguridă, iar copiilor li se sterpezesc dinții” (v. 2).
Deci fiecare generație moștenește de la generația anterioară anumite tare ereditare, înclinații și tendințe spre
rău, ca urmări ale păcatelor. Aceste urmări pot fi estompate, conform cuvintelor aceluiași profet: „dacă cel rău
se întoarce de la răutatea lui”, adică dacă fiecare generație nu mai repetă păcatele generațiilor anterioare.
Porunca a III-a: „Să nu iei numele Domnului, Dumnezeului tău în deșert, că Domnul nu va lăsa
nepedepsit pe cel ce va lua în deșert Numele Lui” (Ieșirea 20,7). Porunca aceasta subliniază faptul că
Dumnezeul lui Israel este un Dumnezeu personal și nu o „putere” impersonală. El are un nume și acest nume

192
este „Sfânt”. În contextul ebraic invocarea numelui înseamnă invocarea prezenței persoanei ce îl poartă. De
aceea, invocarea numelui lui Dumnezeu trebuie făcută cu toată cinstirea cuvenită. Comentatorii acestei
porunci, în marea lor majoritate, consideră că ea se referă la invocarea numelui lui Dumnezeu în situații
speciale, cum ar fi votul sau jurământul. Cu alte cuvinte un vot nerespectat sau un jurământ fals sunt acte foarte
grave prin care se ia în „deșert” numele lui Dumnezeu. Evident că această poruncă se poate extinde la orice
atitudine sau orice cuvânt care face abstracție de sentimentul prezenței lui Dumnezeu în viața noastră concretă.
Porunca a IV-a: „Adu-ți aminte de ziua odihnei ca să o sfințești. Lucrează șase zile și-ți fă în acelea
toate trebuințele tale. Iar ziua a 7-a este odihna Domnului Dumnezeului tău; să nu faci în acea zi nici un lucru:
nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici boul tău, nici asinul tău, nici orice dobitoc al tău, nici străinul care rămâne
la tine. Că în șase zile a făcut Domnul cerul și pământul și toate cele ce sunt într-însele. De aceea a
binecuvântat Domnul ziua a 7-a și a sfințit-o” (Ieșirea 20, 8-11). Porunca aceasta are în vedere modul în care
omul trebuie să folosească timpul pentru împlinirea vocației sale. Timpul, în Sfânta Scriptură, nu este doar o
categorie filosofică, ci o realitate ce ține de existența creată și de comuniunea sa cu Dumnezeu. De aceea
timpul are și o dimensiune liturgică. În contextul acestei porunci ea se exprimă prin cuvintele: „adu-ți aminte”.
Dintre toate ființele sensibile, doar omul este cel care își aduce aminte și este invitat să-și aducă aminte de
„ziua odihnei Domnului”. În această zi lucrarea sa umană trebuie să înceteze, dar nu pentru a „trândăvi”, ci
pentru a se „odihni” în Dumnezeu, așa cum Dumnezeu, în ziua a șaptea a genezei, s-a odihnit în sufletul
omului și a „binecuvântat” și a „sfințit” ziua a 7-a, adică a unit întreaga creație cu Sine. Trebuie să precizăm în
acest context și faptul că porunca cinstirii zilei de odihnă, care ne amintește de întâia creație a lumii și de
finalitatea ei, nu intră în contradicție și nu exclude cinstirea de către noi creștinii a duminicii, ca „zi a
Domnului”, care s-a „odihnit” în mormânt în a 7-a zi și a înviat în „prima” zi a săptămânii. Învierea este, în
viziunea teologiei patristice, a doua creație a lumii, adică restaurarea ei în comuniune cu Dumnezeu. De aceea
creștinul nu-și încheie, ci își începe săptămâna cu liturghia euharistică, din ziua de Duminică, pentru ca toate
celelalte zile ale lucrării sale să fie „binecuvântate” și „sfințite”.
Porunca a V-a: „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta ca să-ți fie bine și să trăiești ani mulți pe pământul
pe care Domnul ți-l va da ție” (Ieșirea 20, 12). Porunca aceasta este prima din cele care sunt așezate pe a doua
tablă a Legii și ea se referă la prima din datoriile noastre față de semeni. Primii „semeni” cu care intrăm în
relații în această lume sunt, desigur, părinții și lor le datorăm cinstire, iubire, ascultare și recunoștință. Aceste
virtuți trebuie să fie cultivate în sufletul fiecăruia încă din copilărie pentru ca mai târziu ele să se răsfrângă
asupra tuturor relațiilor interumane. Porunca aceasta are în vedere nu doar cinstirea părinților care ne-au dat
viață, ci și cea a părinților de ordin spiritual, care ne ajută să devenim cu adevărat oameni. Părinți de ordin

193
spiritual sunt nașii față de finii lor, profesorii față de elevi și studenți, duhovnicii față de fiii duhovnicești. Lor
li se cuvine cinstire, dar și ei trebuie să fie vrednici de aceasta. Acest aspect este prezent în mod împlinit în
contextul poruncii și el presupune o mare responsabilitate din partea părinților, care trebuie să înțeleagă corect
paternitatea și maternitatea umană. Acestea sunt realități participative la paternitatea lui Dumnezeu-Tatăl, care
se manifestă prin iubirea desăvârșită față de Dumnezeu-Fiul în Duhul Sfânt. Numai în măsura în care rămân
realități participative, ele nu se transformă într-un paternalism și maternalism asupritor și, ca atare, se bucură
de o cinstire liber consimțită. În momentul în care paternitatea și maternitatea umană rămân realități autonome,
separate de paternitatea lui Dumnezeu, ele pot devia de la adevărata lor vocație și pot trezi atitudini ostile, așa
cum se întâmplă de multe ori în epoca noastră modernă. De aceea, această poruncă este foarte actuală, într-un
context în care auzim diverse voci care spun că societatea modernă este o societate fără părinți.
Porunca a VI-a: „Să nu ucizi” (Ieșirea 20, 13).
Viața este cel mai frumos dar primit de la Dumnezeu, izvorul și temeiul tuturor celorlalte bunuri
existențiale. De aceea porunca aceasta interzice uciderea, adică ridicarea vieții aproapelui, dar și
curmarea vieții proprii, adică sinuciderea. Dacă viața umană se circumscrie unei iconomii a darurilor lui
Dumnezeu, atunci cine respectă darul, adică viața, respectă și cinstește pe Dumnezeu, Dăruitorul vieții. De
aceea Sfânta Scriptură consideră uciderea păcat strigător la cer (Gen. 4, 10). Într-un sens mai larg, această
poruncă are în vedere nu doar uciderea fizică, ci și uciderea spirituală, de care vorbește Sfântul Apostol și
Evanghelist Ioan în prima sa epistolă: „cel ce urăște pe fratele său este ucigător de oameni” (I Ioan 3, 15).
Mântuitorul Însuși vorbește de acest sens spiritual al poruncii în predica de pe munte: „Oricine se mânie pe
fratele său vrednic va fi de osândă; și cine va zice fratelui său: netrebnicule, vrednic va fi de judecata
sinedriului; iar cine va zice: nebunule, vrednic va fi de gheena focului” (Mt. 5, 22). În acest text Mântuitorul ne
atrage atenția asupra cauzei uciderii care este în lăuntrul și nu în afara noastră. De
aceea, în versetul următor El insistă asupra responsabilității personale, în cazul unui conflict cu
semenii: „Dacă îți aduci darul la altar, și acolo îți aduci aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă-ți darul
tău acolo înaintea altarului, și du-te întâi de te împacă cu fratele tău, apoi vino și adu-ți darul” (Mt. 5, 23-24).
Deci cauza încălcării acestei porunci este, în primul rând, de ordin spiritual și se identifică cu pierderea
lipsei de respect pentru viață ca dar al lui Dumnezeu și cu lipsa de respect față de semeni, care poartă chipul lui
Dumnezeu.
În contextul actual, porunca aceasta se extinde și asupra unor forme de ucidere sau sinucidere foarte
subtile, care țin, de consumul de droguri și de alcool, de intervenții genetice asupra regnului vegetal și animal,
care atentează la sănătatea oamenilor, la tehnicile de clonare și modificări genetice a embrionului uman, la

194
mesajel subliminale manipulative etc. Demascarea acestor forme subtile prin care se „ucide” viața fizică sau
spirituală a multor oameni constituie
un mod corect de a respecta această poruncă și de a contribui la transfigurarea vieții noastre prezente în
lumina vieții eterne în Împărăția lui Dumnezeu, care este „pace și bucurie” în Duhul Sfânt „Dătătorul de viață”.
Porunca a VII-a: „Să nu fii desfrânat” (Ieșirea 20, 14).
În general, atunci când se vorbește de această poruncă ea este legată în primul rând de desfrânarea
trupului și de adulter. Sfântul Apostol Pavel, în Epistola I către Corinteni, precizează faptul că „orice alt păcat,
pe care îl face omul, este un păcat săvârșit afară de trup, dar cine face
desfrânare păcătuiește în însuși trupul său” (I Cor. 6, 18). Urmările acestui păcat sunt deosebit de grave
și de aceea este considerat, în morala creștină, un păcat de moarte.
În predica de pe munte Mântuitorul ne atrage atenția că această poruncă nu trebuie redusă doar la
desfrânarea trupului. Desfrânarea minții este un păcat la fel de grav și aceasta determină, de fapt, desfrânarea
trupului. „Ați auzit că s-a zis celor de demult: «Să nu săvârșești adulter». Eu însă vă spun vouă: Că oricine se
uită la femeie, poftind-o, a și săvârșit adulter cu ea, în inima lui” (Mt. 5, 27-28). Deci porunca aceasta, din
perspectiva Noului Testament, are în vedere, în primul rând, disciplinarea minții și a inimii, a gândurilor și
dorințelor, a reprezentărilor noastre despre trup și valoarea lui spirituală. Evident că în contextul actual această
disciplină spirituală este greu de realizat datorită bombardamentului informațional și publicitar care
promovează tot felul de imagini pornografice, care încurajează erotismul exagerat și nevrozează, mai ales, pe
tinerii
necăsătoriți. În aceste condiții se impune o responsabilitate mai mare din partea părinților și
educatorilor creștini pentru a forma o atitudine corectă și responsabilă a tinerilor față de viața de familie și față
de propriul lor trup.
Porunca a VIII-a: „Să nu furi” (Ieșirea 20, 15).
Porunca aceasta interzice însușirea în mod nedrept a bunurilor care aparțin altora. Dumnezeu
recunoaște dreptul la proprietat fiecărui om care a dobândit bunuri materiale pe o cale cinstită și prin muncă
statornică. Acest drept trebuie recunoscut și respectat și de noi oamenii. Educația în spiritul acestui drept este
absolut necesară pentru toți membrii unei comunități și cu atât mai mult pentru orice comunitate creștină. De
aceea, Sfântul Apostol Pavel îndemna pe efeseni astfel: „Cel ce fură să nu mai fure, ci mai vârtos să se
ostenească lucrând cu mâinile sale lucrul cel bun, ca să aibă să dea și celui ce are nevoie” (Ef. 4, 28).
Observăm că Sfântul Pavel așază aici în contrast furtul cu munca. Un om nu trebuie să fure, ci să muncească și
din munca lui cinstită să facă milostenie. Aceasta înseamnă că milostenia făcută din bunurile furate nu are

195
valoare morală și ca atare nu trebuie acceptată. Furtul pe care-l interzice această poruncă nu trebuie însă limitat
la bunurile materiale, ci el trebuie extins și la valorile spirituale cum ar fi: timpul, reputația, libertatea,
proprietatea intelectuală etc. De asemenea, furtul nu este doar individual, ci și colectiv: un grup sau
comunitate de interese poate deposeda pe alt grup sau comunitate, un popor poate deposeda uneori, prin furt,
alte popoare. În contextul actual al globalizării informaționale și economice, porunca „să nu furi” și garantarea
juridică a proprietății devin imperative din ce în ce mai stringente, însă respectarea lor va fi din ce în ce mai
dificilă datorită procesului de secularizare care face ca oamenii să trăiască și să acționeze „ca și cum
Dumnezeu nu ar exista”.
Porunca a IX-a: „Să nu mărturisești strâmb împotriva aproapelui tău” (Ieșirea 20, 16).
Minciuna sub toate formele ei, de la minciuna cu premeditare și până la minciuna diplomatică, o
întâlnim în orice clasă socială. Dacă prima este condamnată, cea din urmă este, de cele mai multe ori,
justificată și considerată un mijloc necesar pentru a aplana sau a depăși anumite situații neplăcute. O minciună,
însă, sub orice formă ar fi ea, este o tăgăduire a adevărului, o prezentare a lucrurilor altfel de cum sunt ele în
realitate. De aceea, porunca enunțată mai sus interzice minciuna ca act ce se opune adevărului și, mai ales,
mărturia mincinoasă împotriva aproapelui. Nu minciuna, ci adevărul trebuie să fie izvorul și temeiul oricărui
efort uman demn de respect. Cel care iubește adevărul va demasca și va evita orice minciună care lezează
demnitatea aproapelui. Aceasta trebuie să fie recunoscută și apărată ca și propria noastră demnitate, mai ales
atunci când este pusă sub semnul întrebării, datorită unor mărturii mincinoase.
Porunca a X-a: „Să nu dorești casa aproapelui tău, să nu dorești femeia aproapelui tău, nici ogorul lui,
nici sluga lui, nici slujnica lui, nici boul lui, nici asinul lui, și nici unul din dobitoacele lui și nimic din câte are
aproapele tău” (Ieșirea 20, 17). Porunca aceasta, ca și porunca a 8-a, se referă la atitudinea noastră față de
aproapele și tot ceea ce constituie „casa” și universul său existențial. Însă, spre deosebire de toate celelalte
nouă porunci și ca o sinteză a lor, această ultimă poruncă sancționează poftele și dorințele noastre păcătoase
care afectează profund armonia și comuniunea interumană. În Epistola către Romani, Sfântul Apostol Pavel
mărturisește un lucru semnificativ: „eu n-am cunoscut păcatul decât prin Lege. Căci n-aș fi știut pofta, dacă
legea n-ar fi zis: Să nu poftești” (Rom. 7, 7). Deci Sfântul Pavel așază pofta la rădăcin păcatului. Pofta nu se
identifică cu furtul. Ea este o realitate lăuntrică ce pune stăpânire asupra minții și a inimii și determină, apoi,
toate acțiunile exterioare. De aceea, porunca aceasta ne descoperă
dimensiunea spirituală a întregii Legi a Vechiului Testament, dimensiune pe care au ignorat-o fariseii,
au afirmat-o profeții și a desăvârșit-o Mântuitorul Iisus Hristos.

196
În Evanghelia după Matei citim următoarele cuvinte: „Din inimă ies: gânduri rele, ucideri, adultere,
desfrânări, furtișaguri, mărturii mincinoase, hule. Acestea sunt care întinează pe om” (Mt. 15, 19-20). De
aceea, în relațiile interumane Mântuitorul accentuează în mod deosebit sinceritatea, onestitatea și curăția
inimii. Păstrarea unei inimi curate este, însă, destul de greu de realizat și ea presupune discernământ spiritual și
uneori chiar distanțarea de cei care nu se străduie să trăiască după rânduiala lui Dumnezeu. Acest lucru îl
spunea Sfântul Apostol Pavel ucenicului său Timotei: „În zilele din urmă…, vor fi oameni iubitori de sine,
iubitori de arginți, lăudăroși, trufași, hulitori, neascultători de părinți, nemulțumitori, fără cucernicie, lipsiți de
dragoste, neînduplecați, clevetitori, neînfrânați, cruzi, neiubitori de bine, trădători, necuviincioși, îngâmfați,
iubitori de desfătări mai mult decât iubitori de Dumnezeu, având înfățișarea adevăratei credințe, dar tăgăduind
puterea ei. Depărtează-te de aceștia” (II Tim. 2-5).

Fericirile – sinteza legii morale pozitive a celui de-al doilea Testament


Decalogul sau cele zece porunci au fost date pe Muntele Sinai tot de Logosul sau Cuvântul lui
Dumnezeu înainte de întruparea Sa și în vederea Întrupării. După Întrupare, El a mărturisit că nu a venit să
strice Legea și Profeții, ci să le împlinească (Mt. 5, 17). De aceea, Mântuitorul Însuși a reinterpretat cele zece
porunci în predica de pe Muntele Măslinilor (Mt. cap. 5) în rugăciunea sacerdotală și în cuvântul rostit la Cina
cea de Taină (Ioan 13 și 17). Majoritatea comentatorilor consideră, totuși, că cele nouă fericiri rostite în predica
de pe munte constituie sinteza legii morale a celui de-al doilea Testament, deoarece ele cuprind, în enunțurile
lor, virtuțile fundamentale ale vieții creștine.
Analizând conceptul de lege și atribuindu-i mai mult un sen juridic, unii moraliști, mai ales protestanți,
au contestat caracterul de lege al celui de-al doilea Testament. Ei consideră că în viața creștină suntem eliberați
de jugul legii prin iubirea și jertfa Mântuitorului și de aceea trebuie să fim inspirați numai de această iubire.
Pentru a-i aduce pe cei neconvertiți la credința creștină trebuie să le fie vestită iubirea lui Hristos, nu legea de
pe Muntele Sinai. Această părere a fost împărtășită și este împărtășită de unii teologi de orientare pietistă, însă
contextul Evangheliei, ca și conținutul întregii Sfintei Scripturi, nu confirmă ipoteza unei opoziții totale între
Lege și Evanghelie, ci doar o distincție clară, prin care se subliniază etapele necesare creșterii și maturizării
spirituale a conștiinței umane, pentru a înțelege scopul ultim al Legii, care este Evanghelia. Aceasta însă nu
este „fără de lege”, ci este o lege nouă, a duhului, a harului și a
libertății (Ioan 17, 11-23; Mt. 28, 19-20). În acest sens Mântuitorul Însuși a fost profețit de profetul
Isaia ca un Legiuitor (38, 20). El a recunoscut și întărit în mod expres exigențele esențiale ale Decalogului, mai

197
ales iubirea și sfințenia. De aici vedem că Mântuitorul nu a cerut desființarea legii, ci interiorizarea ei. De
aceea legea celui de-al doilea Testament nu este expusă, din punct de vedere formal, sub forma unor porunci
exprese, sau a unui cod sistematic de morală, ci sub forma unor îndemnuri care respectă în mod deplin
libertatea și responsabilitatea fiecăruia. Sinteza acestor îndemnuri se află, așa cum am mai spus, în cele nouă
fericiri pe care Sfântul Ioan Gură de Aur le aseamănă cu Decalogul.

Interpretarea Fericirilor
Cele 9 fericiri sunt prezentate de Evanghelia după Matei 5, 1-12. Din perspectiva limbii ebraice,
cuvântul fericire (Asher) se identifică cu regăsirea dimensiunii ontologice a existenței umane. Putere iubirii
este prezentă în acest cuvânt Asher prin litera Shin, așa cum este prezentă și în cuvântul Basar, „carnea”
ontologică a Omului. Numai atunci când iubirea lui Dumnezeu este prezentă în Om, el este ajutat și îndrumat
să meargă spre fericire. Fericirea se identifică, astfel, cu creșterea și desăvârșirea Omului în comuniunea sa cu
Dumnezeu. Acest sens al noțiunii de fericire este anticipat deja în Psalmi: „Fericit bărbatul, care n-a umblat în
sfatul necredincioșilor și în calea păcătoșilor nu a stat și pe scaunul hulitorilor n-a șezut; ci în legea Domnului e
voia Lui și la legea Lui va cugeta ziua și noaptea. Și va fi ca un pom răsădit lângă izvoarele apelor, care rodul
său va da la vremea sa” (Ps. 1, 1-3).
Omul care respectă „legea Domnului”, vrea să spună psalmistul, este ca un „Pom” al cunoașterii
„binelui și răului”, răsădit de Dumnezeu lângă „izvoarele” apelor originare peste care se revarsă harul Duhului
Sfânt (Gen. 1, 2). Pentru ca să trăiască în mod real această condiție, Omul trebuie să treacă prin experiența
spirituală și existențială a celor nouă fericiri. Ele ar putea fi definite ca trepte ontologice spre Împărăția lui
Dumnezeu, iar predica de pe munte a Mântuitorului ar putea fi numită, în ansamblul ei, o cântare a treptelor
spre iubirea lui Dumnezeu. Fiecare fericire nu este un dat ontologic, ci o etapă spirituală și o stare de conștiință
la care Omul poate să ajungă printr-un efort de voință, ajutat de harul lui Dumnezeu.
1) Fericiți cei săraci cu duhul că a lor este Împărăția cerurilor.
Aceasta este prima etapă sau prima treaptă în călătoria Omului spre iubirea lui Dumnezeu. Pentru a-i
cunoaște semnificația sa profundă, trebuie să precizăm semnificația cuvintelor cheie ce o compun: Sărăcia cu
duhul și Împărăția cerurilor. Sărăcia cu duhul se identifică, într-o anumită măsură, cu virtutea smereniei. Ea
presupune o atenție spirituală deosebită prin care centrul de referință al existenței noastre se circumscrie
comuniunii intime cu Dumnezeu. Omul cu adevărat smerit sau sărac cu duhul trăiește sentimentul că tot ce are
sau „posedă” în această lume este un dar al lui Dumnezeu. De aceea el nu se atașează în mod definitiv de
această lume și de tot ce cuprinde ea; mai mult, el nu se atașează definitiv nici de propriul său „avut”

198
intelectual, spiritual sau moral. Omul sărac cu duhul este disponibil să renunțe la tot ce „are” pentru a păstra
iubirea Creatorului. Evident că disponibilitatea de a renunța la bunurile acestei lumi reprezintă o stare
spirituală, așa cum am afirmat mai sus, și ea nu presupune o renunțare sau separare concretă de această lume,
atâta timp cât încă ne este dată puterea de a trăi și a lucra în ea. Mântuitorul însuși, prin atitudinea sa, ne arată
că toate bunurile acestei lumi pot fi, și trebuie să fie, păstrate și „multiplicate” prin efortul nostru creator, însă
prezența lor nu trebuie să creeze o dependență afectivă absolută față de ele. Pentru a evita această dependență
și a deveni sărac cu duhul fiecare trebuie să ne confruntăm la un moment dat cu semificația propriei noastre
„avuții”.
La prima impresie „avuția” noastră, ce face parte din această lume, este destul de consistentă. Bunurile
noastre materiale sau spirituale, prietenii, părinții sau copiii noștri sunt realități care ne marchează existența
într-un mod unic. Dar totuși ce se întâmplă cu ansamblul trăirilor ce se nasc din relația cu ele. La un moment
dat ne putem da seama că toate aceste trăiri se retrag în amintire, Toate aspirațiile, toate emoțiile puternice,
toate bucuriile sau suferințele noastre devin amintiri, așezate în adâncul conștiinței. Și pentru ca ele să nu fie
orientate, în final, spre „moarte”, Mântuitorul ne invită, prin această primă fericire, să ne asumăm virtutea
„sărăciei cu duhul”, adică să ne îmbogățim în Dumnezeu. Cineva ar putea fi bogat sau sărac din punct de
vedere economic. Din punct de vedere spiritual acest lucru este mai puțin important. Ceea ce contează este
atitudinea lăuntrică față de bogăție sau sărăcie. Această atitudine nu poate fi decât una chenotică, avându-și
izvorul în kenoza Fiului lui Dumnezeu, care, din iubire pentru Om, a devenit „sărac”. Asumându-și această
condiție El a așezat ca și criteriu axiologic al fericirii umane ascultarea și iubirea față de Tatăl, virtuți care
exprimă, în mod profund, sărăcia cu duhul. Sărăcia cu duhul îl îmbogățește, de fapt, pe Om și-l ajută să devină
cu adevărat liber întrucât îl eliberează de ceea ce este trecător și-l ajută să descopere ceea ce este netrecător în
ființele și lucrurile acestei lumi. Omul sărac cu duhul își descoperă, de asemenea, adevărata sa identitate și
vocație în mijlocul lumii. El își răstignește „eul” său psihologic și, prin aceasta, el se apropie de
Împărăția lui Dumnezeu prezentă în El. Deci sărăcia cu duhul se identifică cu „lepădarea de sine” și intrarea în
comuniune cu Cel care a „sărăcit” pentru ca noi să ne „îmbogățim” întru El. „Lepădarea de sine” nu este o
lucrare ușoară. Ea se „consumă” într-un foc mistuitor al lăcrimării noastre ființiale și, de aceea, a doua fericire
rostită de Mântuitorul are în vedere această realitate.
2) Fericiți cei ce plâng că aceia se vor mângâia (Mt. 5, 4).
Plânsul este, de cele mai multe ori, expresia suferinței, însă el poate fi și expresia bucuriei. Oamenii
lăcrimează și în momente de suferință, dar și în momente de bucurie. Mântuitorul Iisus Hristos nu face, însă,
niciodată elogiul suferinței, pentru că aceasta nu are statut ontologic în existența umană. Suferința este un

199
accident care trebuie asumat și depășit, cu speranța în bucuria finală. De aceea, textel biblice care vorbesc
despre crearea omului și despre viața sa ontologică nu folosesc cuvântul suferință. Cu toate acestea, pentru a
ajunge la asemănare cu Dumnezeu, Omul trebuie să treacă prin etape succesive, prin morți și învieri
„ontologice”. Acestea ar fi fost oare dureroase? Sfântul Maxim Mărturisitorul consideră că nu ar fi fost
dureroase, dar „plânsul” și „lacrimile” ontologice l-ar fi însoțit totuși pe om. În această a doua fericire
Mântuitorul vorbește, cu siguranță, despre aceste lacrimi ontologice, dar credem că ele implică și lacrimile
noastre psihologice și lacrimile care țâșnesc din privirea curată a sfinților, după ce au trecut prin experiența
profundă a pocăinței. Ei cunosc lacrimile iubirii curate, dar și lacrimile suferinței care apar din cauza păcatului,
separării și morții față de Dumnezeu. Cunoscând această situație existențială a Omului individual sau a Omului
colectiv, Mântuitorul promite celor care „plâng”, celor cutreierați de aceste lacrimi, mângâiere. Această
mângâiere nu este o simplă consolare psihologică deoarece o lacrimă – Dem„a (Dalet-Mem-„Ayin) în ebraică
este sângele (Dam) „ochiului” – litera „Aiyn. Lacrimile sunt o „hemoragie” purificatoare a privirii și, ca atare,
sunt izvoare ale cunoașterii spirituale. Cel care experiază această cale de cunoaștere devine o ființă „blândă”, o
ființă a cărei prezență pacifică pe cei care se află pe aceeași cale spre Împărăția lui Dumnezeu. A treia fericire
se referă tocmai la această calitate care nu se poate dobândi decât prin experiența lacrimilor.
3) Fericiți cei blânzi că aceia vor moșteni pământul (Mt. 5, 5).
La prima lectură suntem tentați să credem că este vorba de „pământul” exterior pe care noi îl locuim. În
realitate este vorba de „pământul” lăuntric care, odată purificat prin lacrimi, devine capabil să participe la
lumina harului lui Dumnezeu. Blândețea de care vorbește această fericire este un rod al lacrimilor
purificatoare, dar și al sărăciei cu duhul sau al smereniei de care vorbește prima fericire. Omul care ajunge la
blândețea ontologică moștenește pământul său lăuntric, deoarece trăiește în smerenie cu duhul și în orizontul
darurilor lui Dumnezeu. El se află, astfel, pe calea cea strâmtă a Împărăției, întrucât a depășit violența și a
dobândit blândețea, virtutea fundamentală a celui sărac cu duhul și a cărui ființă este cutreierată de lacrimile
pocăinței. Blândețea, în acest caz, se identifică de fapt cu rigoarea spirituală și cu setea de dreptate
dumnezeiască la care se referă fericirea a 4-a.
4) Fericiți cei ce flămânzesc și însetează de dreptate că aceia sevor sătura (Mt. 5, 6).
Dreptatea la care se referă această fericire este, desigur, dreptatea lui Dumnezeu ce reprezintă măsura
oricărui lucru. Ea așază limitele necesare oricărei creșteri spirituale. Pătrunderea în orizontul acestei dreptăți
presupune depășirea conceptelor noastre limitate despre dreptate și dobândirea „blândeții” ontologice. Cei care
însetează după această dreptate vor fi săturați pentru că ea este expresia legilor ontologice legate de Logosul și
Cuvântul lui Dumnezeu care le întemeiază. El a mărturisit că a venit în lume să aducă „Sabia” cu două tăișuri,

200
unul al dreptății și altul al bunătății și milostivirii. Cei care însetează mereu de dreptatea lui Dumnezeu
dobândesc, prin aceasta, virtutea milosteniei.
5) Fericiți cei milostivi că aceia se vor milui (Mt. 5, 7).
Aceasta înseamnă că dreptatea lui Dumnezeu nu este una juridică, ci o altă expresie a iubirii Sale și ea
se manifestă în mod esențial prin puterea iertării. Din momentul căderii lui Adam, Dumnezeu îl iartă și-i
pregătește mântuirea. Evanghelia fiului risipitor este arhetipul iertării, adică al milostivirii lui Dumnezeu față d
Om. Ea ne arată că orice om care-și revine în sine și se întoarce la devenirea sa ontologică experiază
milostivirea lui Dumnezeu și, întru ea, experiază propria sa înviere din moartea păcatului. Atunci el devine la
rândul său milostiv. Omul care nu experiază milostivirea lui Dumnezeu față de el, rămâne prizonierul
propriului său „eu”, care în relațiile interumane este destul de vulnerabil. Omul cu adevărat milostiv este cel
care nu reduce milostenia doar la dimensiunea sa afectivă, psihologică, ci o circumscrie în orizontul dreptățiiși
milostivirii lui Dumnezeu. Dreptatea fără milostivire conduce la împietrirea inimii, iar milostivirea fără
dreptate riscă să fie nerodnică și câteodată lașă, mai ales atunci când este amenințată de frică. A fi milostiv față
de altul înseamnă, așadar, a-l ajuta să-și ducă singur crucea existenței sale. De aceea arhetipul milostivirii
umane este Simon Cirineanul. Milostivirea față de altul este virtutea care purifică inima de orice ură sau răutate
și o face transparentă pentru vederea lui Dumnezeu. De aceea următoarea fericire de care vorbește Mântuitorul
este curăția inimii.
6) Fericiți cei curați cu inima că aceia vor vedea pe Dumnezeu (Mt. 5, 8).
În limbajul biblic inima reprezintă centrul ontologic al Omului în care se sălășluiește harul Duhului
Sfânt. Atunci când este „curată”, nu în sens biologic, ci în sens ontologic, inima „vede” pentru că a devenit
„lumină”. Ea „vede” pentru că este „văzută” de Dumnezeu. Într-un sens simbolic, inima curată se identifică cu
„Sinaiul” lăuntric al Omului în care „Evreii văd glasul lui Dumnezeu”, adică „văd” pe Dumnezeu-Cuvântul.
Purificați prin experiența pustiului, hrăniți de Dumnezeu-Cuvântul cu mană și adăpați cu apa ce a „țâșnit” din
Piatră, Evreii nu doar ascultă „Cuvântul”, ci îl „văd” cu inima. Ea devine atunci „ochiul” ființei Omului, care îl
„vede” pe Dumnezeu. Ajuns pe această treaptă spirituală, Omul devine făcător de pace și fiu al lui Dumnezeu,
după cum ne sugerează fericirea a șaptea.
7) Fericiți făcătorii de pace că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema (Mt. 5, 9).
Conform acestei fericiri, Omul făcător de pace nu este cel care aplanează conflictele exterioare, ci cel
care a dobândit pacea inimii sale prin „vederea” lui Dumnezeu. Acest Om renunță la propria sa „putere” pentru
a se îmbrăca în Slava și Puterea lui Dumnezeu, care este non-violentă și făcătoare de pace. Există însă un text
în Evanghelie care ne surprinde și în mintea unora el creează confuzii. Este textul din Evanghelia după Matei,

201
cap. 10, v. 34, în care Mântuitorul afirmă: „Nu socotiți că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc
pace, ci Sabie”. Evident că Mântuitorul face aici o distincție clară între pacea pe care noi încercăm să o
instituim în lume, uneori prin metode agresive, și pacea care coboară de sus prin El, care este „Sabie”
(YHWH). Este Sabia Duhului care rănește inima și o face să suspine după dreptatea lui Dumnezeu. Însă cei
care caută dreptatea lui Dumnezeu în această lume, evident că vor fi persecutați. Acestora Dumnezeu le
promite Împărăția Sa, așa cum reiese din fericirea care urmează.
8) Fericiți cei prigoniți pentru dreptate căci a lor este Împărăția cerurilor (Mt. 5, 10).
Celor prigoniți pentru dreptate le este permisă Împărăția cerurilor, promisiune făcută și celor săraci cu
duhul. De aceea, dreptatea la care se referă această fericire se distinge de dreptatea la care se referă a patra
fericire. Unul din personajele cele mai misterioase ale Sfintei Scripturi este Melchisedec „regele Dreptății” care
a venit la Avraam, părintele întemeietor al lui Israel, și i-a adus ca daruri pâine și vin (Gen. 14, 18-20).
Melchisedec este , în același timp, „rege al păcii” (Shalom) și aduce lui Avraam o cunună mai importantă decât
cea a regalității și anume cununa sacerdotală, prin care Avraam, ca icoană a omului drept, redescoperă
dimensiunea ontologică a dreptății, care face din ființa sa o „casă a lui Dumnezeu”. Întrucât Dumnezeu își
găsește „casă” în sufletul Omului drept, îi promite acestuia Împărăția, însă drumul spre ea nu este ușor.
Pretutindeni apar obstacolele existențiale, identificate aici cu prigoana, iar în următoarea fericire cu ocara și
batjocura ce pot veni fie din „lăuntru”, fie din „afară”. Fericirea aceasta se referă, după unele interpretări, mai
mult la obstacolele lăuntrice, la demonii interiori, care se pun în mișcare atunci când Omul este pe calea
Împărăției. El se distanțează atunci de colectivismul gregar în care domnește individualismul și se apropie de
profunzimea ontologică a „persoanei” în comuniune cu Dumnezeu.
Următoarea fericire, și ultima, ne arată că obstacolele lăuntrice, ce apar în calea Omului îmbunătățit,
sunt dublate de obstacolele exterioare.
9) Fericiți veți fi când vă vor ocărî și vă vor prigoni și vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră,
mințind din pricina Mea (Mt. 5, 11).
Observăm că în această fericire, Mântuitorul face referire la Sine și atrage atenția că toți cei care-l vor
mărturisi pe El în această lume ca Fiu al lui Dumnezeu vor fi persecutați, ignorați, marginalizați. Cu alte
cuvinte, cine mărturisește că Hristos este Fiul lui Dumnezeu și Mântuitorul lumii, nu poate să evite experiența
Crucii. În această experiență, însă, Hristos este însoțitorul tainic, este Mirele și Stăpânul lăuntric a cărui
prezență va ușura poverile existențiale și, în final, va transforma suferința în bucurie: „Bucurați-vă și vă veseliți
că plata voastră multă este în ceruri” (Mt. 5, 12).
Relația dintre Decalog și Fericiri

202
Așa cum am mai spus, Decalogul a fost un „pedagog spre Hristos” (Gal 3, 24). El a avut drept scop
pregătirea morală și spirituală a umanității pentru primirea în sânul ei a Fiului lui Dumnezeu. Dar această
pregătire nu s-a putut face fără consimțământul activ al poporului ales, fără răspunsul său pozitiv la chemarea
lui Dumnezeu. Acest răspuns efectiv este definit în Levitic, a 3-a carte a Pentateuhului, ca „fidelitate față de
Lege”. Această lege dată de Dumnezeu poporului ales are deci o semnificație mult mai profundă decât
noțiunea de lege obișnuită, care condiționează conviețuirea noastră socială și politică. Legea în sens biblic, așa
cum am mai spus, este o manifestare a voinței lui Dumnezeu, un dar al harului și nu o legislație juridică cu o
finalitate socială. Acest lucru se poate observa din cuvintele Mântuitorului rostite după cele nouă fericiri, în
care este pusă în relație dialectică puterea constrângătoare a legii, cu puterea eliberatoare a harului și a libertății
credinței. Evident că Mântuitorul nu a venit să strice Legea, prin care El S-a descoperit lui Moise și poporului
Israel, însă prezența Sa concretă oferă o nouă perspectivă de interpretare a Legii: „Ați auzit că s-a zis celor de
demult: «Să nu ucizi» (…). Eu însă vă spun vouă: Oricine se mânie pe fratele său vrednic va fi de osândă; și
cine va zice fratelui său: netrebnicule, vrednic va fi de pedeapsa sinedriului; iar cine va zice: nebunule, vrednic
va fi de gheena focului” (Mt. 5, 21-22).
Observăm din acest text că Mântuitorul nu desființează Legea, dar instituie un nou criteriu de
interpretare a sa și anume criteriul iubirii. De aceea, Sfântul Pavel va spune că iubirea este „împlinirea Legii”
(Rom. 13, 10). De aceea, Taina împărăției lui Dumnezeu nu este Legea, ci Iubirea revărsată în lume de
Dumnezeu Tatăl, prin Fiul în Duhul Sfânt. Deci Iubirea, care exprimă Taina Împărăției lui Dumnezeu, numită
și iubire evanghelică, nu se identifică cu un simplu sentiment uman, ci cu iubirea kenotică a lui Hristos față de
Dumnezeu Tatăl, pe de o parte, și față de lume, pe de altă parte. Numai în acest caz, iubirea devine lege
universală, așa cun transpare din cuvintele Mântuitorului: „Ați auzit că s-a zis: «Să iubești pe aproapele tău și
să urăști pe vrăjitorul tău. Iar Eu vă zic vouă: Iubiți pe vrăjmașii voștri, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă
pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc, ca să fiți fiii Tatălui vostru Cel din ceruri, că El face să răsară soarele
peste cei răi și peste cei buni, și trimite ploaie peste cei drepți și peste cei nedrepți»” (Mt. 5, 43-45). Prin aceste
cuvinte Mântuitorul atrage atenția că nimeni nu poate ajunge la taina Împărăției lui Dumnezeu dacă nu face
efortul de a depăși natura sa individualistă, autoapărarea biologică și psihologică a eului în fața alterității lui
Dumnezeu și a semenilor.
Depășirea egoismului, a egocentrismului și autosuficienței, susținute uneori chiar de respectarea Legii,
așa cum vedem din atitudinea fariseilor, nu se poate realiza decât prin asumarea existențială a virtuților
prezente în cele nouă fericiri. Acestea, la rândul lor, nu pot fi asumate în mod individualist, ci în comunitate,

203
fiind susținute permanent de practica rugăciunii și a postului, după cum reiese din cuvintele cu care
Mântuitorul își încheie predica de pe munte.
Așadar, Legea Primului Testament, sintetizată în Decalog, a fost o chemare adresată poporului Israel
pentru ca el să primească și să poarte Numele lui Dumnezeu în istorie. În tradiția semitică, așa cum am mai
amintit, numele reprezenta manifestarea unei alterități personale. Revelația numelui însemna o comuniune și o
relație cu persoana care-și descoperă numele, o posibilitate de a face cunoștință cu ființa sa. De aceea Moise,
acceptând misiunea încredințată lui de Dumnezeu, i-a cerut Acestuia să-i descopere Numele (Exod 3, 13).
Pentru celelalte popoare acest nume rămâne ascuns. Chiar și pentru Israel, Numele lui Dumnezeu nu era
accesibil decât în limitele „legă mântului”, a relației cu Dumnezeu. Acest legământ a fost concretizat în Lege.
Cel de-al doilea Testament afirmă însă că Hristos este sfârșitul Legii (Rom. 10, 4; Gal. 2, 16). De aceea tot
Sfântul Apostol Pavel s-a opus celor care voiau să impună Legea mozaică păgânilor care îmbrățișau credința
creștină. De fapt acest lucru a fost consfințit și de sinodul apostolic de la Ierusalim (Fapte 15, 10). Cu toate
acestea noi nu putem să tragem concluzii pripite și să afirmăm că întreaga Lege a Primului Testament a fost
înlăturată din viața creștină. Textele invocate mai sus se referă de fapt la greutatea și jugul Legii ceremoniale
care prefigura jertfa lui Hristos, în Primul Testament. Dar această Lege nu mai este obligatorie în cel de-al
doilea Testament pentru că Hristos este acum jertfă curată și în același timp jertfitorul care se duce pe Sine ca
jertfă Tatălui. De aceea Hristos nu desființează Legea în totalitatea ei, ci o plinește (Mt. 5, 17). Nici Sfântul
Apostol Pavel nu refuză Legea și caracterul său pedagogic: „Desființăm noi Legea prin credință? Nicidecum!
Dimpotrivă întărim legea (Rom. 3, 31). Pentru Sfântul Apostol Pavel, Legea este un însoțitor al omulu căzut în
păcat. Ea pune o limită între starea de cădere și starea de comuniune cu Dumnezeu. Ea definește și manifestă
realitatea păcatului, eșecul omului incapabil de a trăi în comuniune cu Dumnezeu. Existența Legii este deci
expresia îndepărtării de Dumnezeu, dovadă că între om și Dumnezeu există un „zid despărțitor”. Chiar dacă
omul ar respecta întreaga Lege, zidul despărțitor nu se zdrobește, căci separarea, adică păcatul, nu constă doar
în nerespectarea Legii, ci în îndepărtarea de Dumnezeu. Așa încât dacă nerespectarea Legii nu epuizează
realitatea păcatului, respectarea Legii nu înseamnă înlăturarea lui. În acest sens Sfântul Apostol Pavel afirmă că
omul nu se poate justifica prin faptele Legii. Nu se poate deci îndreptăți înaintea lui Dumnezeu printr-o
respectare formală a unor prescripții legale. Hristos este sfârșitul Legii (Rom. 10, 4) și în același timp
eliberatorul celor de sub Lege (Rom. 8, 2) pentru că el a înlăturat condiția existenței Legii, adică păcatul. El a
distrus în trupul său divino-uman „zidul despărțitor” (Ef. 2, 14), distanța existențială care separă omul de
Dumnezeu. Dar Legea nu este anulată, ci împlinită în iubire. Legea continuă să descopere omului starea de
păcat în care se află (Rom. 7, 7-8). „Eu nu am cunoscut păcatul decât prin lege… Căci fără lege păcatul este

204
mort”. Totuși acum, în starea de har, recunoașterea păcatului nu mai este o dovadă a condamnării și a morții.
Legea nu mai este un blestem, ci măsura însăși a împărtășirii noastre de iubirea lui Dumnezeu; Legea celui de-
al doilea Testament descoperă iubirea „nebună” a lui Dumnezeu pentru om, care transfigurează încălcarea
legii, făcând din ea o posibilitate de pocăință, de întoarcere la relația de iubire cu Dumnezeu, adică o
posibilitate a vieții veșnice. Mântuirea omului, participarea sa la viața veșnică, nu este deci un fapt juridic,
legalist, ci o participare la iubirea lui Dumnezeu care dăruiește viață. Problema pe care Sfântul Apostol Pavel a
pus-o iudaizanților este o dilemă între conținutul ontologic al mântuirii și acceptarea sa juridică. Întrebarea
fundamentală pentru el este: Cine dă viață celor morți, cine transfigurează existența noastră trecătoare, făcând
din ea un ipostas al vieții veșnice: iubirea lui Dumnezeu sau Legea? Dacă este Legea, atunci „Hristos a murit în
zadar” (Gal. 2, 21). Dacă este iubirea Sa, atunci viața și mântuirea sunt daruri ale libertății iubirii lui Hristos
care ne eliberează de sub jugul Legii (Ef. 2, 5-10). Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a dovedit că iubirea Sa este
superioară Legii. „Noi avem Lege și după legea noastră trebuie să moară”, au strigat iudeii lui Pilat. Prin aceste
cuvinte, fără a cunoaște semnificația lor reală, iudeii au surprins sensul profund al jertfei lui Hristos. Conform
Legii omul este supus morții, separării de viață: el trebuie să moară. Hristos s-a supus Legii și morții, dar prin
aceasta el înserează Legea și moartea într-o nouă ordine a existenței: în iubirea care ipostaziază viața. Crucea
lui Hristos este ultima consecință a Legii, a blestemului și a morții, dar în același timp este sfârșitul Legii și
depășirea ei. De aceea pentru un creștin Legea este iubirea răstignită a lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care
așteaptă în tăcere răspunsul omului.

Sfânta Liturghie – prezentare istorica si rânduială

Prezentare istorică:
În esenţă Liturghia este instituită de Mântuitorul Însuşi (Iar pe când mâncau ei, Iisus, luând pâine şi
binecuvântând, a frânt şi, dând ucenicilor, a zis: Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu. Şi luând paharul şi
mulţumind, le-a dat, zicând: Beţi dintru acesta toţi, că acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru
mulţi se varsă spre iertarea păcatelor – Matei 26, Şi luând pâinea, mulţumind, a frânt şi le-a dat lor, zicând:
Acesta este Trupul Meu care se dă pentru voi; aceasta să faceţi spre pomenirea Mea... – Luca 22), însă formele
(riturile externe) au fost adăugate succesiv de Sfinții Apostoli şi de urmașii lor, adică de Biserică; până să

205
ajungă la forma actuală, rânduiala Liturghiei a suferit destule schimbări sau modificări, adăugiri sau dezvoltări
şi suprimări sau comprimări;
Originea Liturghiei este siriană (antiohiană), derivând din varianta greacă a Liturghiei Sf. Iacob
(alcătuită la Ierusalim). Din Liturghia Sf. Iacob derivă toate Liturghiile folosite azi în diferitele Biserici
răsăritene, calcedoniene şi necalcedoniene.
Liturghia ortodoxa face parte din ritul bizantin sau de Constantinopol, practicat în Rasarit, alaturi de
ritul asiatic din Pont, de cel sirian si de cel egiptean. Ritul bizantin, care derivă de fapt din ritul de Antiohia și
cel de Cezareea, s-a fixat în cele 3 Liturghii clasice: a Sf. Ioan Hrisostom, a Sf. Vasile cel Mare și Liturghia
Darurilor mai inainte sfințite.
Liturghia Sf. Vasile cel Mare - varianta capadociană - e cea mai veche dintre Liturghiile bizantine;
urmează întru totul rânduiala Liturghiei Sf. Iacob, având însă unele rugăciuni mai scurte. În cursul anului
bisericesc se face de 10 ori pe an: în primele 5 duminici ale Postului Mare, la 1 ianuarie, în Joia şi Sâmbăta din
Săptămâna Patimilor, în ajunul Crăciunului şi ajunul Bobotezei. Deşi era menţionată ca Liturghie zilnică, din
pricina lungimii excesive a anaforalei ei, Liturghia Sf. Vasile a fost înlocuită cu cea a Sf. Ioan Gură de Aur -
varianta contantinopolitană - care a devenit din secolul al VIII-lea Liturghia obișnuită, săvârşindu-se de cele
mai multe ori, în duminicile şi sărbătorile în care nu se săvârşeşte una din celelalte două Liturghii. Așadar, cele
două liturghii bizantine sunt prelucrări ale uneia şi aceleiași liturghii mai vechi, adică acea a Sf. Iacob, au
aceeaşi rânduială, deosebindu-se între ele prin textul deosebit al anaforalei, mult mai scurt la Sf. Ioan Gură de
Aur decât la Sf. Vasile cel Mare, şi prin alte câteva dintre rugăciunile citite azi de preot în taină, care au texte
deosebite în cele două Liturghii. De la Sf. Vasile cel Mare şi Sf. Ioan Gură de Aur – sau din vremea lor – nu
provine decât partea cuprinsă între lecturile biblice şi rugăciunea amvonului. Partea de la început şi cea de la
sfârşit precum şi unele piese din restul Liturghiei noastre (ca Heruvicul, Crezul, Axionul) sunt adaose
posterioare ale epocii celor doi Sfinți Părinţi.
Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite se oficiază numai în cursul Postului Mare, de luni până vineri.
Acestă Liturghie nu comportă prefacerea euharistică, deoarece Sf. Daruri au fost sfințite într-o Liturghie
duminicală precedentă, fiind în realitate o slujbă de vecernie, urmată de împărtăşire. Pentru Nicolae Cabasila,
Liturghia este o reprezentare simbolică a iconomiei operei lui Hristos, pentru a face posibilă participarea reală
la roadele jertfei Sale.
Adunarea liturgică retrăieşte toate momentele din viața și lucrarea răscumpărătoare a lui Iisus. Toate
dimensiunile iconomiei mântuirii sunt reactualizate. Liturghia ortodoxa are un profund caracter mistagogic și
eclezial. Liturghia este însăşi Biserica în actul ei de mulţumire comună.

206
Rânduială:

A. Proscomidia:
Până în sec.VI, ritualul primirii și pregătirii Darurilor avea loc înaintea Liturghiei credincioșilor, după
retragerea catehumenilor; diaconii strângeau darurile în încăperea din stânga altarului (proscomidiar sau
pastoforion), apoi le duceau la altar, unde episcopul le consacra sau le afierosea ca daruri de jertfă.
Deplasarea ritualului proscomidiei are loc în sec.VI-VII, din cauza slăbirii și dispariției disciplinei
penitențiale și a instituției catehumenatului, precum și din cauza dezvoltării ritualului proscomidiei. Treptat,
binecuvântarea și afierosirea Darurilor nu se mai săvârșesc la Sf.Masă, ci pe o masă mai mică în stânga, adică
proscomidiarul de astăzi.
1. Ritualul pregătirii liturghisitorilor (închinarea şi sărutarea icoanelor; îmbrăcarea veşmintelor;
spălarea mâinilor; troparul Răscumpăratu-ne-ai pe noi);
2. Binecuvântarea pentru începutul slujbei şi binecuvântarea prescurilor;
3. Ritualul pregătirii agneţului şi al potirului este atestat prima dată în comentariul liturgic al
patriarhului Gherman al Constantinopolului (sec.VIII), și definitivat în Rânduiala liturgică a
patriarhului Filotei al Constantinopolului (sec.XIV);
4. Ritualul scoaterii miridelor (mirida Sfintei Fecioare, miridele pentru cele nouă cete îngerești,
cele trei miride speciale – a episcopului locului, a conducătorilor statului şi a ctitorilor, miridele
pentru vii şi morţi): miridele (= părticele) derivă din pomenirile nominale ce se făceau inițial în
cursul dipticelor, după sfințirea Darurilor; apoi, prin sec.IV-V, ele se făceau înainte de Anafora,
la începutul Liturghiei credincioșilor, după care s-au mutat odată cu Proscomidia; inițial se
folosea o prescură pentru fiecare nume, apoi una pentru fiecare pomelnic, fiind de ajuns să se
scoată câte o părticică pentru fiecare nume de pe pomelnic; mirida pentru Sf. Fecioară e
menționată de patriarhul Nicolae Gramaticul (sec.IX), miridele pentru vii și morți sunt
menționate de patriarhul Nichifor Mărturisitorul (sec.IX), cele pentru îngeri apar în documente
din sec.XI; ritualul miridelor este definitivat până în sec.XIV și fixat în Diataxa patriarhului
Filotei al Constantinopolului;
5. Tămâierea şi acoperirea Darurilor (disc, potir, ambele vase);
6. Cădirea Darurilor și rugăciunea proscomidiei; 7. Riturile finale (apolisul, cădirea finală cu
rostirea troparului În mormânt cu trupul...).

207
B. Liturghia catehumenilor:
1. Enarxa – s-a format din sec.VI, ca un adaos înainte de liturghia catehumenilor, care începea la
venirea episcopului (vohodul mic de azi);
a. Ritualul închinării slujitorilor pentru liturghie – în manuscrise, din sec.XII înainte;
b. Binecuvântarea cea mare;
c. Ectenia mare – este partea cea mai veche din Enarxa Liturghiei; inițial era la începutul
Liturghiei credincioșilor; după sec.VI e transferată la începutul Liturghiei
catehumenilor;
d. Antifonul I – până în sec.XIV psalmii antifonici (Ps. 91, 92, 94) se foloseau la toate
Liturghiile, fiind cei mai vechi (înainte de sec.VIII); după sec.XIV vor rămâne doar în
zilele de rând, prescurtați (3 versete), iar duminica și la sărbătorile sfinților vor fi
înlocuiți cu psalmii tipici (Ps. 102, 145, Fericirile) din slujba Obedniței; rugăciunea
Antifonului I – rugăciunile Antifoanelor sunt atestate prima dată în sec.VIII, în
manuscrisul Barberini;
e. Ectenia mică;
f. Antifonul II – cântarea Unule Născut apare din sec.VI (odată cu apariția enarxei), fiind
compusă de împăratul Justinian pentru combaterea ereziei monofizite; rugăciunea
Antifonului II;
g. Ectenia mică;
h. Antifonul III și rugăciunea Antifonului III.

2. Vohodul mic (ieşirea preotului cu Sfânta Evanghelie) – înlocuiește și ne amintește momentul de


odinioară al intrării solemne a arhiereului în biserică și în altar, pentru începerea slujbei; e
menționat de Gherman al Constantinopolului, în sec.VIII; are la origine scoaterea Evangheliei
de către diacon, pe amvonul din naos, pentru a se citi din ea pericopa, mai târziu;
a. Deschiderea ușilor împărătești;
b. Ieșirea din altar cu Sf. Evanghelie;
c. Închinăciunile din mijlocul bisericii;
d. Reîntoarcerea preotului în altar (Σοφία, Ορθοί – Înțelepciune, drepți);
e. Veniți să ne închinăm...; f) Tropare și condace;

208
f. Ecfonisul cântării întreit sfinte (Că sfânt eşti Dumnezeul nostru şi Ţie slavă înălţăm...);

3. Trisaghionul (Sfinte Dumnezeule) şi rugăciunea trisaghionului – trisaghionul a fost generalizat


oficial între 450-453, pe vremea împăraților Teodosie II și Pulheria, și a patriarhului Proclu al
Constantinopolului; e menționat prima dată de sinodul IV ecumenic; (la monofiziți se cântă cu
adaosul „Cela ce Te-ai răstignit pentru noi”);

4. Lecturile biblice – până în sec.VII-VIII se făceau citiri și din Vechiul Testament, din Profeți
(cărți istorice) și din Lege (cărți didactice); la necalcedonieni aceste citiri s-au păstrat; citirea
Apostolului și a Evangheliei reprezintă elementul cel mai vechi și cel mai important al
Liturghiei catehumenilor;
a. Apostolul şi cădirea – citirile erau alternate cu cântări de psalmi; din psalmii dinaintea
Apostolului ne-a rămas prochimenul, iar din psalmii alleluiatici de după Apostol ne-au
mai rămas stihurile alleluiarion, din care se mai cântă azi doar Alleluia (de 3 ori);
rugăciunea dinainte de Evanghelie;
b. Sfânta Evanghelie;
c. Citirea Cazaniei sau Omilia – Omilia după Evanghelie era destinată în primul rând
catehumenilor, care urmau să iasă din biserică; după sec.IV, când disciplina
catehumenatului dispare, predica se deplasează spre sfârșit;

5. Rugăciunile de după Evanghelie:


a. Ectenia întreită şi rugăciunea cererii stăruitoare, eventual și ectenia pentru morți;
b. Ectenia pentru catehumeni, cu desfacerea Sfântului Antimis şi rugăciunea pentru cei
chemați.
C. Liturghia credincioşilor (euharistică):
1. Pregătirea Sfintei Jertfe:
a) Rugăciunile pentru credincioşi – ectenia mică și ectenia mare le găsim și în Liturghia din
Constituțiile Apostolice; sunt prescurtate în sec.XIII-XIV de Filotei al Constantinopolului: ectenia mică și
rugăciunea întâia pentru credincioși – rugăciunile pentru credincioși sunt menționate din sec.IV, canonul 19 al
Sinodului din Laodiceea, iar textul lor îl găsim în Codicele Barberini (sec.VIII); ectenia mare, prescurtată, și
rugăciunea a doua pentru credincioși;

209
b) Heruvicul − e consacrat în sec.VI (an 574), printr-un decret al împăratului Justin II, înlocuind un
psalm pe tact papadic ce se cânta cât timp credincioșii aduceau darurile de pâine și de vin; Heruvicul nu era la
început întrerupt de Vohodul mare; Rugăciunea din timpul cântării heruvimice – rugăciunea Nimeni din cei
legați cu pofte... se găsește în Codicele Barberini, la Liturghia Sfântului Vasile cel Mare; cădire mică;
c) Vohodul mare (ieşirea cu Cinstitele Daruri) – ieșirea cu Cinstitele Daruri e dezvoltată din ritualul
primitiv al ducerii darurilor de pâine și vin, alese de către diaconi, de la pastoforiu la altar, spre a fi
binecuvântate; dezvoltarea acestui ritual începe probabil în sec.VI, când patriarhul Eutihie al
Constantinopolului îl menționează ca pe o inovație; pomenirile de la Vohodul mare sunt un rest din vechile
diptice, care aveau odinioară loc aici, odată cu depunerea Darurilor pe Sfânta Masă; Ca pe Împăratul tuturor –
se continuă cântarea heruvimică, întreruptă de Vohodul mare: preotul intră în altar, zicând cele 3 tropare de
îngropare, așează Cinstitele Daruri pe Sfânta Masă, ia Sf. Aer de pe spate, îl apropie de fumul cădelniței (ținută
de paracliser), sărută Sf. Aer și acoperă cu el discul și potirul, tămâiază Cinstitele Daruri de 3 ori și zice
Rugăciunea punerii înainte a Darurilor – această rugăciune, numită și a Proscomidiei, e o rămășiță care
amintește locul de odinioară al Proscomidiei; e veche, din sec.IV-V; textul rugăciunii, în ambele Liturghii, se
găsește în Codicele Barberini;
d) Ectenia cererilor;
e) Pace tuturor! (cu dvera deschisă, apoi se închide); Să ne iubim unii pe alţii, ca într-un gând să
mărturisim. Pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită – avea loc sărutarea
sfântă (a păcii) între credincioși; cu timpul, din cauza neorânduielii produse, nu s-a mai practicat, rămânând în
uz numai sărutarea păcii între preoți, la Liturghia în sobor;
f) preotul deschide dvera, zicând: Uşile, uşile, cu înţelepciune să luăm aminte! – aceste cuvinte erau
adresate înainte ostiarilor care păzeau ușile de la intrare; apoi se rostește Crezul (Crezul e introdus în Liturghie
în 471 la Antiohia și în 512 la Constantinopol); în acest timp preotul ridică Sf. Aer clătinându-l deasupra
Darurilor până la Și a înviat a treia zi, când îl sărută și îl pune deoparte;

2. Anaforaua (Rugăciunea Sfintei Jertfe şi Sfințirea Darurilor):


a) Dialogul introductiv dintre preot şi credincioşi (Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte,
Sfânta Jertfă cu pace a o aduce…);
b) Marea rugăciune euharistică (rugăciunea de laudă și de mulțumire): rugăciunea teologică (către
Dumnezeu Tatăl), având ca ecfonis: Cântare de biruință cântând, strigând..., Trisaghionul biblic (Sfânt, Sfânt,
Sfânt Domnul Savaot...), rugăciunea hristologică (despre Dumnezeu Fiul), având ca ecfonis cuvintele

210
Mântuitorului: Luaţi, mâncaţi… ; (observație: până în sec.V-VI, anaforaua era citită de preot tare, în întregime,
fără întreruperea credincioșilor; azi credincioșii aud din anafora doar câteva ecfonise: Cântarea de biruință...,
Luați, mâncați... Beți dintru aceștia toți..., Ale Tale, dintru ale Tale..., Mai ales pentru Preasfânta..., Întâi
pomenește, Doamne...; în schimb, ei „întrerup” anaforaua cu diferite răspunsuri sau imne ale credincioșilor,
care deci au apărut după sec.V-VI: Cu vrednicie și cu dreptate este a ne închina…, Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul
Savaot…, Amin. Amin, Pe Tine Te lăudăm…, Axionul, Pe toți și pe toate);
c) Anamneza (Aducându-ne aminte, aşadar, de această poruncă mântuitoare şi de toate cele ce s-au
făcut pentru noi...) cu ecfonisul Ale Tale, dintru ale Tale...; Pe tine te lăudăm;
d) Epicleza (Încă aducem Ţie această slujbă duhovnicească şi fără de sânge, şi Te chemăm, Te rugăm şi
cu umilinţă la Tine cădem: Trimite Duhul Tău cel Sfânt peste noi şi peste aceste Daruri, ce sunt puse înainte și
fă, adică, pâinea aceasta...) cu troparul Ceasului III şi stihuri din Psalmul 50 – troparul și Stihurile apar în
manuscrise încă din sec.XII, dar se generalizează în sec.XV-XVI; astăzi sunt scoase din Liturghierul grecesc și
cel bulgăresc, dar s-au menținut numai în cel rusesc și în cel românesc;
e) Dipticele – rugăciune de mijlocire generală pentru vii și morți (Încă aducem Ţie această slujbă
duhovnicească pentru cei adormiţi întru credinţă...) cu ecfonisul: Mai ales pentru Preasfânta...; Axionul; se
continuă dipticele (Pentru Sf. Ioan Proorocul, Înaintemergătorul şi Botezătorul...) cu ecfonisul: Întâi
pomeneşte, Doamne, pe Prea Fericitul Părintele nostru...; se continuă dipticele (Adu-Ţi aminte, Doamne, de
oraşul acesta...) cu ecfonisul: Şi ne dă nouă, cu o gură şi cu o inimă, a slăvi şi a cânta preacinstitul şi de mare
cuviinţă numele Tău...;

3. Împărtăşirea:
a) Rugăciunile de pregătire pentru împărtăşire: Şi să fie milele marelui Dumnezeu..., ectenia cererilor şi
rugăciunea de dinaintea Rugăciunii Domnești (în taină); rugăciunea „Tatăl nostru” – Rugăciunea Domnească e
menționată în Sf.Liturghie în sec.IV, la Sf. Chiril al Ierusalimului; Pace tuturor... și rugăciunea plecării
capetelor cu ecfonisul Cu harul şi cu îndurările şi cu iubirea de oameni...; Rugăciunea dinaintea împărtăşii;
b) Actele manuale pentru pregătirea Sfintei Împărtăşanii: înălţarea sfântului agneţ – menționat în
sec.IV; frângerea sfântului agneţ; amestecarea (plinirea) potirului – menționată în Codicele Barberini; căldura
– menționată în sec.VI;
c) Împărtăşirea: slujitorilor (cu părticica HS) și a credincioşilor: Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi
cu dragoste să vă apropiaţi...; rugăciunea de mulţumire după împărtăşanie; la încheierea împărtăşirii
credincioşilor, preotul, ţinând cu amândouă mâinile Sfântul Potir, îi binecuvântează pe credincioşi cu Sfântul

211
Potir şi zice: Mântuieşte, Dumnezeule, poporul Tău şi binecuvântează moştenirea Ta, iar strana răspunde: Am
văzut lumina cea adevărată...;
d) Ducerea Sfintelor Daruri la proscomidiar: ...totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor, imnul Să
se umple gurile noastre; ectenia de mulțumire pentru împărășanie (Drepţi, primind dumnezeieştile, sfintele,
preacuratele, nemuritoarele, cereştile şi de viaţă făcătoarele, înfricoşătoarele lui Hristos Taine...);

4. Încheierea:
a) Rugăciunea amvonului – este vechea rugăciune a plecării capetelor (sau Rugăciunea de după
amvon), când arhiereul binecuvânta credincioșii care își plecau capetele și treceau fiecare pe sub mâna lui,
ieșind apoi pe rând din biserică la invitația diaconului: Ieșiți în pace; textul ei se găsește în Constituțiile
apostolice (textul de azi în Codicele Barberini); tot ce mai urmează sunt adaosuri târzii, după sec.VII-VIII;
b) Fie numele Domnului binecuvântat...;
c) Rugăciunea potrivirii sfintelor – Rugăciunea Schevofilachiului (textul de azi în Codicele Barberini);
d) Psalmul 33 – vechi, menționat în Constituțiile apostolice, păstrat numai în Liturghierul românesc;
e) Binecuvântarea finală (otpustul, apolisul) – formulele apar în manuscrise începând cu sec.XII;
f) Miruitul şi împărţirea anafurei – miruitul este de origine nouă, o imitație a ungerii ce se făcea încă
din vechime la sfâșitul Litiei; e menționat în scris pentru prima dată în Liturghierul de București 1937; anafura
se dă începând din sec.VI (celor care nu se împărtășeau) – după unii e o reminiscență a vechilor agape sau
mese frățești; în manuscrise e menționată din sec.XIV;
g) Potrivirea sfintelor;
h) Dezbrăcarea veşmintelor şi citirea Rugăciunilor de mulţumire din Rânduiala împărtăşirii.

Interpretarea teologico-simbolică:
Liturghia constituie o formă de reprezentare simbolică, de comemorare sau de reînnoire sacramentală a
istoriei mântuirii, de la Naşterea Domnului şi până la pogorârea Sf. Duh peste Apostoli, astfel:
− pâinea şi vinul, aduse ca jertfă, de credincioşi, simbolizează trupul şi sângele Mântuitorului;
− modul în care sunt aşezate pe Sf. Disc, miridele şi sfântul agneţ, simbolizează Biserica universală,
unitatea spirituală a credincioşilor în jurul lui Iisus, dar şi judecata de Apoi, când toţi oamenii vor sta în faţa
Lui, pentru a fi judecaţi;

212
− antifoanele I şi al II-lea – perioada Vechiului Testament şi vremea când Mântuitorul era pe pământ,
dar lumea încă nu-L cunoştea, iar în antifonul al III-lea se descoperă oamenilor condiţiile pentru intrarea în
împărăţia Sa;
− vohodul mic – arătarea Mântuitorului în lume, pentru propovăduirea Evangheliei şi descoperirea Sa
celor ce nu-L cunoşteau, calea Lui fiind pregătită de prorocii Vechiului Testament şi de Ioan Botezătorul;
− înălţarea Sf. Evanghelii şi cântarea „Veniţi să ne închinăm” – prezenţa continuă în lume a
Mântuitorului, prin Sfânta Evanghelie;
− trisaghionul – unirea cerului cu pământul, a îngerilor cu oamenii, prin participarea nevăzută la
dumnezeiasca liturghie şi prin lauda neîntreruptă adusă lui Dumnezeu;
− apostolul – propovăduirea Sfinţilor Apostoli;
− Evanghelia – cuvântul Domnului adresat Bisericii Sale şi lumii;
− imnul heruvimic – pregătirea credincioşilor pentru a-L primi pe Hristos, asemenea heruvimilor, prin
renunţarea la grijile lumeşti;
− vohodul mare – ultimul drum făcut de Mântuitorul înainte de patimi şi de moartea Sa şi intrarea
triumfală în Ierusalim;
− crezul – mărturisirea aceleiaşi credinţe de toţi credincioşii participanţi;
− canonul euharistic – prin care Hristos devine prezenţădeplină în mijlocul credincioşilor;
− rugăciunea domnească – credincioşii cer învrednicirea de a primi Sf. Împărtăşanie;
−înălţarea Sf. Potir – ultima arătare a Mântuitorului şi binecuvântarea dată Apostolilor de către El, pe
Muntele Măslinilor;
− ducerea şi punerea Sfintelor Daruri la proscomidiar – înălţarea la ceruri a Mântuitorului;
− ultima cădire a Sfintelor Daruri – răspândirea învăţăturii Domnului în toată lumea.

Sfintele Taine – instituirea si importanta lor in viata crestina

GENERALITĂȚI:

213
Fiinţa Tainelor:
Sfintele Taine sunt lucrări văzute, instituite de către Mântuitorul Iisus Hristos, prin care se împărtăşeşte
harul nevăzut al Duhului Sfânt, scopul lor fiind mântuirea şi sfinţirea credincioșilor.
Tainele au fost instituite de Mântuitorul Hristos: „Căci legea prin Moise s-a dat, iar harul şi adevărul
prin Iisus Hristos au venit” (Ioan 1); Apostolii sunt: „iconomi ai tainelor lui Dumnezeu” (1 Cor 4; 1 Petru 4).
Partea văzută: Este rânduiala sau slujba stabilită de Biserică pentru săvârşirea ei, cuprinzând:
1. Materia;
2. Actele făcute;
3. Cuvintele rostite de săvârşitor.
Partea nevăzută: Este împărtăşirea harului divin celor care le primesc.
Scopul Tainelor fiind sfinţirea oamenilor, harul ce se împărtăşeşte prin ele se numeşte har sfinţitor.
Fiecare Taină are un săvârşitor şi un primitor.
Validitatea Tainei nu depinde de vrednicia morală a săvârşitorului, deoarece principalul şi adevăratul
săvârşitor este Iisus Hristos.
Necesitatea Tainelor: Sfintele Taine sunt singurele mijloace de împărtăşire a harului divin în mod real.
Tainele sunt absolut necesare pentru mântuirea şi sfinţirea credincioşilor.
Numărul Tainelor: şapte. Sf.Scriptură nu precizează nicăieri numărul Tainelor, dar conţine dovezi
despre fiecare Taină în parte. Sf.Tradiție nu precizează numărul Tainelor, la început noţiunea de Taină în sens
restrâns nefiind precis delimitată, prin acest termen înţelegându-se şi alte lucrări sfinte sau ierurgii.
Importanța Sfintelor Taine:
a. prin ele ni se împărtăşeşte harul divin, har ce renaşte şi ridică la viaţa suprafirească în Hristos;
prin ele, Mântuitorul Hristos e prezent activ, prin Sf. Duh, în Biserică; prin ele se lucrează mântuirea şi
sfinţirea credincioşilor: prin Botez, Mirungere şi Euharistie se realizează încorporarea continuă a credincioşilor
în Hristos şi în Biserică; prin Pocăinţă şi Maslu credincioşii îşi redobândesc sănătatea sufletească şi trupească;
prin Hirotonie se nasc slujitori, care continuă întreita slujire a Mântuitorului, până la sfârşitul veacurilor; prin
Nuntă se perpetuează şi se înmulţeşte neamul omenesc.
b. Botezul e important deoarece creştinul renaşte la o nouă viaţă în Hristos; Mirungerea e
importantă deoarece întăreşte şi sporeşte în noua viaţă; Euharistia e importantă deoarece dă creştinului hrana
duhovnicească şi arvuna vieţii veşnice prin unirea cu Hristos; Pocăinţa e importantă deoarece curăţeşte de
păcate şi reînnoieşte sufletul creştinului; Hirotonia, deoarece prin ea creştinul devine preot al lui Hristos; Nunta
e importantă deoarece prin ea creştinul se uneşte pentru convieţuire şi înmulţirea neamului omenesc; Maslul e

214
important pentru că prin el credinciosul dobândeşte vindecarea de bolile sufleteşti şi trupeşti, precum şi iertarea
de păcate.
c. În plus, prin harul pe care-l revarsă asupra credincioșilor, Sfintele Taine au o importanță
multiplă în viața acestora:
1. În primul rând, prin faptul că harul divin înnoiește, creează din nou ființa credinciosului, din
rob al păcatului făcându-l o făptură nouă în Hristos, conferindu-i acestuia forțe morale deosebite, care îl fac
capabil de o noua viață morală. Față de omul aflat în robia păcatului, care recunoaște: Că nu fac binele pe
care-l vreau, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârșesc (Romani 7), creștinul reînnoit prin har poate
spune: Toate le pot întru Hristos, Cel care mă întărește (Filipeni 4).
2. În al doilea rând, dacă creștinul a devenit prin har o faptură nouă în Hristos, el dobândește nu
numai posibilitatea, ci în același timp și obligația de a duce o viață nouă: Dacă trăim în Duhul, în Duhul să și
umblăm (Galateni 5).
3. În al treilea rând, deoarece, atât înainte, cât și după săvârșirea și primirea Sfintelor Taine, atât
săvârșitorul cât și primitorul trebuie să aibă o pregătire trupească și sufletească corespunzatoare, prin
aceasta stimulându-se efortul de ridicare morală a vieții creștinului: Să se cerceteze însă omul pe sine, și așa
să mănânce din pâine și să bea din pahar. Căci cel ce mănâncă și bea cu nevrednicie, își mănânca și își bea
osândă (1 Corinteni 11).
1. SFÂNTA TAINĂ A BOTEZULUI e Taina inițierii creștine, taină fundamentală și indispensabilă
pentru mântuire, prin care omul, prin întreita cufundare în apă şi prin rostirea formulei Botezului de către
săvârşitor, din starea de robie a păcatului intră în starea harică, dobândind harul Duhului Sfânt și curăţindu-
se de păcatul strămoşesc şi de păcatele făcute până atunci și devenind membru al Bisericii.
Alte numiri: Baia naşterii a doua, naştere de sus, naștere din apă și din Duh, renaştere, luminare,
sfinţire, apa vieţii veşnice.
Instituirea: înainte de Înălţarea Mântuitorului la cer: „Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le
în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh…” (Matei 28:19). Materia: e apa naturală, curată, iar din
Tradiție s-a moştenit ca ea să fie sfințită.
Formula: „Se botează robul lui Dumnezeu (N) în numele Tatălui. Amin. Și al Fiului. Amin. Și al
Sfântului Duh. Amin. Acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin”.
Săvârşitorul: e preotul sau episcopul hirotonit canonic, în caz de nevoie poate fi şi diaconul sau chiar un
creştin ortodox care n-a decăzut de la dreapta credinţă.

215
Primitorii: sunt toţi cei nebotezați (necreștini sau eretici ce nu cred în Sfânta Treime – Biserica
recunoaște botezul în numele Sfintei Treimi prin can.19, sin.I ec.), care au: dorința de a se boteza, credință,
pocăință, cunoașterea elementară a adevărurilor de credință (pentru prunci, pentru aceste condiții garantează
nașii).
Importanța:
® ne-o arată diferitele numiri care i se dau: baia nașterii celei de a doua, ușa de intrare în creștinism și
în Biserică, etc., fiind în același timp și condiție necesară pentru primirea celorlalte Taine.
® Prin Botez se face începutul mântuirii subiective a creștinului, deoarece prin el, cel botezat
primește și harul celor trei virtuți teologice: credința, nădejdea și dragostea, prin care creștinul se ridică la viața
suprafirească în Hristos.
® În același timp însă, Botezul ne face și mădulare ale trupului tainic al lui Hristos, care este Biserica.
® Botezul este Taina răstignirii și îngropării noastre împreună cu Hristos. Dar dacă prin Botez am
murit păcatului, ne revine datoria ca după Botez să umblăm întru înnoirea vieții. De aceea, Sf. Apostol Pavel
îndeamnă pe cei botezați: Așa și voi socotiți-vă a fi morți păcatului și vii pentru Dumnezeu, în Iisus Hristos
Domnul nostru (Romani 6).

2.SFÂNTA TAINĂ A MIRUNGERII este Taina prin care se împărtășesc noilor botezați puterea și
darurile Sfântului Duh necesare pentru creșterea, sporirea și întărirea credincioșilor în viața cea nouă,
dobândită prin Botez.
Alte numiri: Ungerea mântuirii, împărtăşirea Duhului, confirmare, desăvârşire, „Taină a punerii
mâinilor” (modul în care se administra la început).
Instituirea: nu se cunoaşte momentul instituirii, dar Biblia vorbește de importanţa acestei Taine: „Iar cel
ce ne întăreşte pe noi… şi ne-a uns pe noi este Dumnezeu, Care ne-a şi pecetluit pe noi” (2 Cor. 1); „Să nu-L
întristaţi pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, întru care aţi fost pecetluiţi în ziua răscumpărării” (Efes. 4);
Materia: e Sfântul și Marele Mir (untdelemn curat de măsline, amestecat cu aromate – arată mulțimea și
felurimea darurilor și puterilor Sf. Duh – fiert în primele trei zile din Săptămâna Patimilor și sfințit de arhierei
în Joia Mare; nu e simbol, ci conține în chip real energiile Sf. Duh);
Formula: „Pecetea darului Duhului Sfânt. Amin”, rostită de mai multe ori, de fiecare dată când preotul
unge cu Sf. Mir, în chipul Sf. Cruci, diferite părți ale corpului (frunte, ochi, nări, gură, urechi, piept, spate,
mâini, genunchi).
Importanța:

216
« Raportul între efectele acestei Taine și efectele Botezului e asemănător cu raportul dintre creșterea
trupească și naștere: precum copilul, dupa naștere, are nevoie de o îngrijire deosebită ca să crească, tot astfel
noul botezat, are nevoie să fie întărit prin noi daruri spre a crește în noua viață duhovnicească, al cărei început
l-a facut Botezul.
« Harul ce se dă prin Mirungere este al creșterii și dezvoltării spirituale a celui botezat, de aceea, unii
Sf. Părinți spun că noul botezat, abia dupa primirea Mirungerii e vrednic să poarte numele de creștin. Dacă cel
botezat e om matur, prin Taina Mirungerii el primește tăria de a mărturisi credința pe care a primit-o și de a
deveni luptător pentru Hristos.
« Prin Mirungere primim darurile Cincizecimii (Sf. Duh pogorât ca porumbel peste Iisus îndată după
Botez – de aceea Biserica administrează Taina Sf. Mir îndată după Botez – și ca limbi de foc peste apostoli).
Aceasta Mirungere este pecetea lui Hristos, prin ea devenim unși.
3. SFÂNTA TAINĂ A EUHARISTIEI (euharistie = mulţumire – Mântuitorul Hristos, înainte de a
institui Taina la Cina cea de Taină, a mulţumit lui Dumnezeu prin rugăciune) este Taina prin care, sub forma
pâinii şi a vinului, creştinul se împărtăşeşte cu însuşi Trupul şi Sângele Domnului, prezente în mod real prin
prefacerea elementelor (pâinea şi vinul) la jertfa euharistică de la Sfânta Liturghie.
Alte numiri: Cina Domnului, Ospăţul Stăpânului, Frângerea pâinii, Paharul binecuvântării, Paharul
mântuirii, Ospăţul iubirii, Dumnezeieştile şi înfricoşătoarele Taine, Împărtăşanie, Cuminecătură, etc.
Instituirea: a fost instituită de Mântuitorul la Cina cea de Taină, atunci când luând pâinea în mâinile
Sale, a mulţumit şi a binecuvântat, a frânt şi a dat Sfinţilor Săi Apostoli, zicând: „Luaţi, mâncaţi, acesta este
trupul Meu…, apoi luând paharul şi mulţumind, a zis: Beţi dintru acesta toţi, acesta este sângele Meu, al legii
celei noi...” (Matei 26, Marcu 14, Luca 22). Apoi le-a zis: „Aceasta să o faceţi întru pomenirea Mea” (Luca
22).
Materia: este pâinea şi vinul – pâinea trebuie să fie de grâu curat, dospită, iar vinul de asemenea curat,
din struguri, amestecat cu puţină apă. Momentul prefacerii este acela în care preotul liturghisitor rosteşte
epicleza sau rugăciunea de chemare sau invocare a Duhului Sfânt peste darurile euharistice şi le
binecuvântează, pentru ca Duhul Sfânt să le prefacă în Trupul şi Sângele Domnului.
Formula: „Se împărtășește robul lui Dumnezeu (N) cu Cinstitul și Sfântul Trup și Sânge al Domnului și
Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor și viața de veci”.
Efecte:
® Unirea celui ce se împărtăşeşte cu Iisus Hristos: „Cel ce mănâncă trupul Meu şi cel ce bea sângele
Meu petrece întru Mine şi Eu întru el” (Ioan 6)

217
® curăţirea de păcate şi arvuna vieţii veşnice
® garanţia învierii şi a nemuririi.
Importanța:
- Este cea mai însemnată dintre toate Tainele, deoarece în timp ce prin celelalte Taine creştinul
primeşte numai harul divin, prin Sfânta Euharistie el se împărtăşeşte cu însuşi izvorul harului, cu Domnul Iisus
Hristos întreg.
- Sfânta Euharistie este prin excelenţă Taina unităţii Bisericii: „căci o pâine, un trup suntem cei mulţi;
căci toţi ne împărtăşim dintr-o pâine” (1 Corinteni 10).
4. SFÂNTA TAINĂ A MĂRTURISIRII este Taina prin care creştinul, pocăindu-se de păcatele
săvârşite şi mărturisindu-le înaintea preotului duhovnic, primeşte de la Dumnezeu, prin dezlegarea preotului,
iertarea păcatelor, fiind reaşezat în starea harică din care a căzut prin păcat.
Instituirea: anunțată prin cuvintele: Oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer, şi oricâte veţi
dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer” (Matei 18) și instituită în Duminica Învierii, când, arătându-Se
apostolilor, a suflat asupra lor și le-a zis: „Luaţi Duh Sfânt, cărora le veţi ierta păcatele, se vor ierta lor; şi
cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (Ioan 20).
Momente:
1. căința:
2. mărturisirea păcatelor (sinceră, completă, de bună voie, dreaptă);
3. hotărârea de a nu repeta păcatele;
4. dezlegarea de păcate și îndeplinirea canonului.
Formula: „Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cu darul şi cu îndurările iubirii Sale de oameni,
să te ierte pe tine, fiule/fiică (N) şi să-ţi lase toate păcatele. Iar eu, nevrednicul preot şi duhovnic, cu puterea ce-
mi este dată, te iert şi te dezleg de toate păcatele tale, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin”.
Efecte: Curăţirea de păcate şi împăcarea omului cu Dumnezeu, uşurare sufletească şi apropiere de
Dumnezeu. Importanța:
Importanța acestei Taine:
- pentru viața creștină e cu atât mai mare cu cât, Botezul nemaiputându-se repeta, e necesară o altă
Taină prin care să i se ierte creștinului păcatele săvârșite după Botez.
- Prin Taina Botezului i se iartă celui botezat numai vina și pedeapsa păcatului, dar urmările lui
rămân: înclinarea spre păcat sau concupiscența. Astfel, creștinul păcătuiește și după Botez, făcând nu numai
păcate ușoare, ci și păcate de moarte, prin care pierde harul dumnezeiesc. De aici necesitatea de a se folosi de

218
această Taină ori de câte ori a săvârșit păcate grele și deci a rupt legătura cu Dumnezeu, decăzând din starea
harică. De aceea Pocaința e Taina însănătoșirii sufletești a creștinului.
- Pe de altă parte, din punct de vedere psihologic, orice mărturisire înseamnă o ușurare, căci o
greutate sau suferință pe care o împărtășești altuia, prin însuși acest fapt se micșorează. Dar oricât de
binefăcătoare ar fi efectele psihologice ale mărturisirii asupra sufletului omenesc, numai dezlegarea preotului
dă mărturisirii caracterul de taină. De aceea, cel ce a făcut o mărturisire sinceră în fața preotului, s-a căit de
păcatele sale și a făgăduit că nu le va repeta, după ce a primit dezlegarea de la duhovnic, se simte ușurat de
povara acestora, eliberat din robia lor și capabil să pornească pe calea virtuții.
- Astfel, prin Taina Pocăinței se manifestă pedagogia divină pentru întoarcerea fiului rătăcit și primirea
cu bucurie de către Părintele ceresc (Luca 15).

5. SFÂNTA TAINĂ A PREOŢIEI: e Taina în care, prin punerea mâinilor episcopului şi prin
rugăciune, harul divin se pogoară asupra unui candidat anume pregătit, sfinţindu-l şi aşezându-l într-o treaptă
a ierarhiei bisericeşti, împărtăşindu-i acestuia puterea de a învăţa cuvântul lui Dumnezeu, de a săvârşi
lucrările sfinte şi de a-i conduce pe credincioşi pe calea mântuirii.
Efecte: se împărtăşeşte celui hirotonit harul şi puterea de a împlini toate cele ce ţin de treapta în care a
fost sfinţit; se imprimă asupra celui hirotonit un caracter neşters, făcându-l membru al cinului preoţesc.
Instituirea: a fost instituită de Mântuitorul Hristos după Învierea Sa din morţi, atunci când, arătându-Se
Apostolilor, le-a zis: „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, şi Eu vă trimit pe voi. Acestea zicând, a suflat asupra
lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt...” (Ioan 20).
Formula: „Dumnezeiescul har, care pe cele neputincioase le vindecă şi pe cele cu lipsă le împlineşte,
hirotoneşte pe cucernicul ipodiacon/diacon/preot (N) în diacon/preot/episcop. Să ne rugăm dar pentru dânsul,
ca să vină asupra lui harul Sfântului Duh”.
Săvârşitorul: episcopul. Primitorul: o persoană de parte bărbătească, de religie ortodoxă, care
îndeplineşte condiţiile fizice, morale şi intelectuale necesare, având o pregătire specială în acest sens. Taina
Preoţiei se dă în trei trepte: episcop, preot şi diacon, plenitudinea puterii preoţeşti primind-o episcopul.
Importanța:
® Dacă prin celelalte Taine se împărtășește credincioșilor harul divin, prin Taina Hirotoniei Hristos
se leagă ca subiect de o anumită persoană, consacrând-o într-o treaptă ierarhică, pentru ca prin ea credincioșii
să se poată împărtăși cu celelalte Taine.

219
® Mai mult decât oricare altă Taină, Hirotonia e Taina coeziunii și unității Bisericii. Ea are o
importanță capitală pentru viața morală a credincioșilor. Pentru cel ce se hirotonește, importanța ei stă în înalta
chemare și demnitate pe care i-o conferă această taină, deosebindu-l de ceilalți creștini, făcând din el lumina
lumii și sarea pamântului, ceea ce îi pretinde acestuia o ținută și conduită morală cu totul deosebită.
® Pentru credincioși, importanța stă în faptul că ei văd în cel hirotonit pe unsul Domnului, pe
părintele lor duhovnicesc de care trebuie să asculte și să-l urmeze în calitate de iconom al tainelor lui
Dumnezeu și slujitor al lui Iisus Hristos (1 Cor.4).
® De aici rezultă nu numai înalta demnitate și chemare a Preoției, dar în același timp și greaua
sarcină și responsabilitate a ei: Ia seama la tine însuți și la învățătură, stăruie în aceasta, pentru că făcând
aceasta, te vei mântui pe tine și pe cei ce te ascultă (1 Timotei 4).

6. SFÂNTA TAINĂ A CUNUNIEI e Taina prin care un bărbat şi o femeie, care s-au hotărât în mod
liber să trăiască împreună întreaga lor viaţă, în scopul de a se ajuta reciproc, de a se feri de desfrânare și de a
naşte copii, a-i creşte și a-i educa, primesc, prin rugăciunile preotului, harul divin care sfinţeşte legătura lor şi
îi ajută la împlinirea scopului ei.
Formula: „Se cunună robul lui Dumnezeu (N) cu roaba lui Dumnezeu (N), în numele Tatălui şi al
Fiului şi al Sfântului Duh. Amin”.
Însuşiri speciale: unitatea şi indisolubilitatea. Importanța:
Instituită de Dumnezeu în rai, căsătoria a fost ridicată de Mântuitorul la rangul de Taină (nunta din
Cana Galileii), prin ea revărsându-se harul divin asupra celor ce se casatoresc, care devin amândoi un trup
(Efeseni 5: 31), această legătură fiind făcută după asemănarea legăturii dintre Hristos și Biserică. Același har
divin care se revarsă asupra lor va întări nu numai legătura și dragostea reciprocă dintre cei doi soți, ci și
iubirea și grija față de copiii lor, în care vor vedea o binecuvântare de la Dumnezeu și pentru care vor simți o
mare raspundere față de Dumnezeu și față de societate cu privire la modul în care îi vor crește și educa, spre a
fi buni creștini.
7. SFÂNTA TAINĂ A MASLULUI e Taina în care, prin rugăciunile preoţilor şi prin ungerea cu
untdelemn sfinţit, se împărtăşeşte creştinilor bolnavi harul vindecării de bolile sufleteşti şi trupeşti, precum şi
iertare de păcate.
Dovezi: „Şi ieşind ei (Apostolii), au propovăduit tuturor să se pocăiască. Şi scoteau afară demoni mulţi
şi ungeau cu untdelemn mulţi bolnavi şi-i făceau sănătoşi” (Marcu 6); „De este cineva bolnav între voi, să
cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru dânsul, ungându-l cu untdelemn întru numele Domnului. Şi

220
rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi-l va ridica pe el Domnul, şi de va fi făcut păcate se vor ierta
lui” (Iacov 5).
Materia: untdelemnul sfinţit printr-o ierurgie premergătoare ungerii.
Formula: este rugăciunea rostită de şapte ori asupra celui bolnav în timpul ungerii: „Părinte Sfinte,
doctorul sufletelor şi al trupurilor… tămăduieşte pe robul tău acesta de neputinţa trupească şi sufletească ce l-a
cuprins…”. Săvârşitorii: sunt preoţii Bisericii, aşadar nu un singur preot.
Efectele: Vindecarea de bolile sufleteşti şi trupeşti și iertarea păcatelor.
Importanța: Dacă bolnavul nu se însănătoșește totdeauna, Domnul, prin harul Său, aduce însă totdeauna
iertarea păcatelor celui bolnav, mângâiere, ușurare și întărire în suportarea bolii.
« Astfel, Taina Sfântului Maslu îi dă bolnavului puterea să facă din suferință și răbdare o adevărată
scară ce duce la cer.
III. Ierurgiile în viața credincioșilor
Ierurgiile sunt slujbe rânduieli și rugăciuni pentru binecuvântarea și sfințirea omului în diferite
momente și împrejurări din viața sa, dar și pentru binecuvântarea și sfințirea naturii înconjurătoare și a
diferitelor lucruri și obiecte care sunt de folos omului.
Ierurgiile sunt de obicei în legătură cu Sfintele Taine și cu Sfânta Liturghie fiind săvârșite ca o pregătire
pentru acestea (ex. Ierurgiile dinainte de Botez, cele în legătură cu nașterea omului), ori în timpul lor (Sfințirea
Mirului în cadrul Sfintei Liturghii, sfințirea apei la Botez), ori după ele ca o încoronare, desăvârșire a lor
(dezlegările cununiilor în a opta zi după cununie, parastasul după Sfânta Liturghie).
Scopul lor este acela de a purifica omul credincios și firea înconjurătoare, vietățile și lucrurile de care
omul are nevoie pentru a trăi atât material cât și spiritual.
Efectele ierurgiilor:
- Sunt acte curățitoare și sfințitoare ale Bisericii ce nu se revarsă doar asupra omului, ci și asupra
întregii naturi, scoțându-o astfel de sub puterea blestemului și sfințind-o.
- Caracterul cosmic al rugăciunilor ortodoxe prin ierurgii se extinde dincolo de persoana omului
și tinde să îmbrățișeze întreaga lume.
Originea și vechimea lor
Sfinții Părinți și Scriitorii bisericești vorbesc în „Constituțiile Sfinților Apostoli”, „Evhologhiul lui
Serapion” de rugăciuni pentru binecuvântarea și sfințirea aghesmei, a untdelemnului, sfeștanii pentru ploaie,
etc.

221
Prin acestea ierurgiile s-au dezvoltat azi, cerute de evoluția vieții religioase a credincioșilor care cer
săvârșirea serviciilor religioase prin ierurgii, care constituie sectorul cultic în care se manifestă în cea mai mare
măsură puterea de creație liturgică a Bisericii.
Astfel se explică îmbogățirea Molitfelnicului în Biserica Ortodoxă cu slujbe și rugăciuni.
Rânduiala de astăzi a ierurgiilor o găsim în Evloghiu (Molitfelnic), unde se găsesc și Sfintele Taine.
Deosebirea dintre Taine și Ierurgii:
a. Tainele sunt raportate direct sau indirect la persoane și viața noastră, iar ierurgiile au o sferă mai
largă, efectele lor nu se aplică doar la om ci și la întreaga natură.
b. Tainele sunt obligatorii pentru orice creștin fiind fundamentale pentru mântuirea noastră, iar lipsa
ierurgiilor nu atrag nedobândirea mântuirii.
c. Tainele lucrează în chip necesar prin ele însele neatârnând de vrednicia celui ce la administrează, pe
când efectele ierurgiilor depind de credința și vrednicia primitorului său.

Împărțirea ierurgiilor.
Ierurgiile se împart în două grupe: cele care privesc viața omului (în legătură cu nașterea și cu moartea)
și cele care se aplică lucrurilor(binecuvântarea ogoarelor, rugăciuni pentru ploaie, sfințirea obiectelor de cult).
După formă structură și lungime sunt trei categorii: rugăciuni, rânduieli și slujbe.
După scopul și efectele sunt de patru feluri: exorcisme, dezlegări, binecuvântări și sfințiri.
Locul și timpul săvârșirii lor. Unele ierurgii se săvârșesc în biserică (molitfa femeii la 40 de zile după
naștere, binecuvântările), altele în casele credincioșilor (ierurgiile în legătură cu nașterea și moartea), iar altele
în natură.
Cât privește timpul săvârșirii ierurgiilor, unele sunt legate de sărbători (binecuvântarea salciei la Florii;
binecuvântarea ouălor la Paște, Aghiasma Mare la Bobotează, sfințirea Sfântului și Marelui Mir în Joia Mare),
iar altele se săvârșesc oricând cere credinciosul.
Unele ierurgii pot fi săvârșite doar de către arhiereu (sfințirea Sfântului și Marelui Mir, hirotesiile,
sfințirea Antimiselor și Sfințirea bisericilor), iar celelalte pot fi săvârșite și de către preot.
1. Ierurgiile legate de viața credinciosului.

222
A. Ierurgiile în legătură cu nașterea și Botezul
a. În prima zi după nașterea pruncului, moașa sau altă femeie merge la preot acasă cu un vas cu apă pe
care preotul o sfințește. Apa sfințită este folosită la îmbăierea copilului primele trei zile sau mai multe. Prin
aceasta se spală necurăția fizică produsă de naștere.
b. Cele trei molitfe pentru femeia lehuză (mama), în cadrul cărora preotul se roagă pentru grabnica
ridicare a mamei de pe patul lehuziei, pentru iertarea păcatelor, pentru curăția ei de întinăciunea trupească
pricinuită la naștere.
B. Rânduiala punerii numelui celui născut este trecută în Molitfelnic ca Rugăciunea din a opta zi după
naștere. Pruncul este adus la biserică, iar preotul stând afară și binecuvântându-i noul nume citește rugăciunile.
După traducerea românească, numele este de obicei al nașului sau al unui sfânt.
C. La 40 de zile după naștere rânduiala pentru îmbisericirea pruncului și curățirea lehuziei (Molitfa),
închinarea la icoane și ducerea în altar. Această ierurgie se săvârșește doar dacă pruncul este botezat.
D. Rugăciunea pentru femeia care își leapădă pruncul, pentru iertarea ei. În asemenea cazuri femeia nu
se poate împărtăși un an și nu i se mai citește molitfa la 40 de zile.
2. Aghiasma sau sfințirea apei
Cea mai frecventă ierurgie pe care o săvârșește preotul este agheasma sau sfințirea apei. Cuvântul
aghiasmă provine din grecescul aghiasmă care înseamnă sfințire.
Aghiasma este de două feluri mare și mică.
A. Aghiasma mică (sfeștania sau feștania) = luminare sau slujba luminării
Se săvârșește în biserici, case, la râuri, la fântâni, grădini, sau în orice loc și cuviincios la cererea
credincioșilor.
Agiasma mică poate fi săvârșită în orice zi a anului. Se săvârșește de obicei pe 1 august (începutul
postului Sfintei Marii), 1 septembrie (începutul anului bisericesc), vineri în Săptămâna Luminată (Izvorul
tămăduirii). În Bucovina se săvârșește și în ziua înjumătățirii Cinzecimii (miercuri în săptămâna a 4-a după
Paști, atunci când Mântuitorul a vorbit cu femeia samarineancă despre apa cea vie).
B. Aghiasma mare
Aghiasma mare se săvârșește la Bobotează, atât în ajunul Bobotezei când se sfințește apa cu care
preotul botează apoi casele credincioșilor; cât și în ziua Bobotezei, când credincioșii iau aghiasmă mare la
casele lor pentru tot restul anului.

223
În ajunul Bobotezei slujba de sfințire se săvârșește în biserică dimineață după Utrenie, iar în Ziua
Bobotezei slujba se săvârșește după Sfânta Liturghie în biserici sau afară și amintește de botezul Mântuitorului
în Iordan motiv pentru care slujba este mai solemnă.
Efectele și întrebuințarea ei.
Prin atingerea Mântuitorului toate apele se sfințesc, făcând din ele un factor purificator, sfințitor.
Asemănător cu intrarea Mântuitorului în Iordan.
Efectele sunt arătate de însăși rânduiala slujbei, în cadrul căreia preotul se roagă pentru sfințire,
dezlegare de păcate, vindecarea de boli, pieirea diavolilor, vindecarea patimilor, sfințirea caselor, etc.
De aceea se păstrează nestricată vreme îndelungată, rămânând proaspătă, curată. Credincioșii o
păstrează în case la loc de cinste într-un vas în care se pune și un fir de busuioc. În Moldova se gustă din ea
timp de 8 zile, până la odovania Praznicului.
Aghiazma mare se dă și celor care sunt opriți de la Sfânta Împărtășanie.
În afară de aghiasma mare și mică se face sfințirea apei cu alte ocazii în cazul ierurgiei femeie lehuze,
în prima zi de după naștere.

3. Tedeumul sau Doxologia


Tedeumul este slujba de mulțumire și laudă adusă lui Dumnezeu în diferite ocazii festive din viața
credincioșilor. Se numește Tedeum, deoarece în cadrul acestei slujbe se cântă imnul: „Te Deum laudamus” (Pe
Tine Dumnezeule Te lăudăm).
Se săvârșește la anumite date fixe din cursul anului bisericesc: la începutul anului bisericesc și a anului
civil, la sărbătorile naționale, la momentele de seamă din viața Bisericii, deschiderea ședințelor Sfântului
Sinod, la deschiderea cursurilor în institutele de învățământ religios, începutul conferințelor de orientare ale
preoților, la vizitele ierarhilor, la diferite aniversări din viața particulară (la 25/50ani de căsătorie), la punerea
temeliei unui locaș, la sfințirea lucrărilor unor instituții ori corporații bisericești.
De obicei slujbele de Tedeum se săvârșesc după Sfânta Liturghie, dar se face și independent de această
slujbă.
Originea Tedeumului trebuie căutată în vechea doxologie, imnul de laudă al îngerilor la Nașterea
Domnului („Slavă întru cei e sus lui Dumnezeu” Luca 2, 14).
În Biserica Ortodoxă Română, Tedeumurile sunt concepute, practicate ca slujbe din partea întregii obști
religioase (parohiei) adresate lui Dumnezeu, iar în conținutul lor, cu excepția câtorva Tedeumuri, predomină

224
nota euharistică și doxologică, adică exprimarea sentimentelor de recunoștință și mulțumire, laudă și
preamărire.
4. Ierurgiile legate de moarte, sunt în număr de patru.
A. Slujba la ieșirea cu greu a sufletului. Este cea dintâi molitfă din Molitfelnic, cu care Biserica asistă
pe creștin în clipa grea a sfârșitului său. Aceasta se face la căpătâiul celor care luptă greu și îndelungat cu
moartea ca urmări ale unor păcate grele nemărturisite care apasă conștiința lui și nu-l lasă să moară până când
nu se mărturisește.
Rânduieli tradiționale la moarte: tragerea clopotului când cineva moare, spălarea mortului, îmbrăcarea
cu haine noi, punerea trupului său în sicriu, așezarea cu privirea spre răsărit, icoana sau Crucea pe piept, la
capul mortului se pun sfeșnice, se aprind lumânări în jur.
B. În ziua înmormântării sau a morții preotul săvârșește slujba numită panahida care este anticiparea pe
scurt a slujbei înmormântării.
Panahida este un termen grecesc care se traduce în românește cu „priveghere”, rugăciuni pe care
credincioșii le făceau odinioară în biserică, în ajunul praznicelor mari sau în casă la căpătâiul morților, mai ales
în vremea când morții se îngropau noaptea, din pricina persecuțiilor.
Lumânarea în formă de colac din mâna mortului (toiagul), simbolizează atât pe Hristos-Lumina lumii,
întru Cel care umblă și va umbla în întuneric (Ioan 8, 12) cât și lumina candelei credinței și a faptelor bune cu
care vom întâmpina noi și răposatul pe Hristos Mirele ceresc, când va veni pe neașteptate la sfârșitul lumii
(Matei 25, 1).
C. Stâlpii se citesc timp de trei zile. Sunt formați din pericope din cele patru Evanghelii.
D. Slujba înmormântării (prohodul sau pagribania).
Slujba înmormântării nu este aceiași pentru toți morții. Molitfelnicul cuprinde cinci rânduieli deosebite:
una pentru credincioșii laici în vârstă (peste 7 ani). A doua pentru prunci și copii până la 7 ani. Rânduiala
înmormântării pentru diaconi și preoți de mir. A patra este rânduiala înmormântării pentru călugări și arhierei,
iar a cincea pentru toți cei care mor într-un anumit timp al anului (în Săptămâna Luminată).
E. Vechimea și evoluția ritualului liturgic al înmormântării
Cele dintâi rugăciuni privitoare la ritualul creștin de înmormântare le găsim în „Constituțiile
Apostolice” și în „Evhologhiul lui Serapion”, unde găsim textul unei rugăciuni pentru morți, asemănătoare cu
cea din Constituțiile apostolice.
În secolul al V-lea în „Despre Ierarhia bisericească a lui Dionisie Pseudo-Areopagitul ne dă o scriere și
interpretare a slujbei pentru înmormântarea unui cleric din Antiohia.

225
În Constituțiile Apostolice și Despre ierarhia bisericească, găsim aceleași idei și rugăciunea
„Dumnezeul duhurilor și a tot trupul…”.
O parte din rânduiala actuală a slujbelor funebre, provin din Panihida Sfântului Gherman Patriarhul
Constantinopolului.

5. Ierurgiile și rânduielile tradiționale de după înmormântare, pomelnicele morților.


A. Slujbele pentru pomenirea morților (Parastasele)
Parastas (termen grecesc)= înfățișare înaintea cuiva, mijlocire, mijlocire la Dumnezeu pentru cei
adormiți. Se aduce la pomenirea morților colivă, pâine/colac/prescură și vin care sunt puse în biserică pe masa
ofrandelor.
Soroacele sau termenele pentru pomenirea individuală a morților și explicarea lor
După tradiția veche și generală a Bisericii Ortodoxe se face pomenirea mortului prin slujbe cu rugăciuni
în ziua a 3-a (care corespunde cu slujba înmormântării), ziua a 9-a și a 40-a (șase săptămâni după moarte) după
moarte sau a soroacelor, deoarece atunci se pierde inima care se descompune; la 3 luni, 6 luni, 9 luni, 12 luni
(un an) după moarte, iar apoi în fiecare an în ziua morții până la 7 ani.
Nu se fac pomeniri la morți în cele 12 zile dintre Nașterea Domnului și Boboteaza, la Praznicile
împărătești, în săptămâna Patimilor, în Săptămâna Luminată, de la lăsatul secului de carne până în săptămâna a
doua din Postul Mare.
B. Dezgroparea morților. Se face la șapte ani când corpul a putrezit și când se încetează pomenirea
anuală a mortului.
Sunt permise cu autorizație pentru a fi mutate oasele în alt loc decât cel în care au fost înmormântate
inițial. (pentru cei care au murit în război departe de locul originar). În aceste cazuri oasele se spală cu vin, se
ung cu untdelemn, sunt așezate într-un sicriu mic ori într-un sac la loc în mormânt, alături de sicriul noului
mort și li se face panihida mică pentru morți.

Familia crestina si Biserica: factori esentiali in educatia religioasa a copilului


Pedagogia a stabilit 3 factori generali ai dezvoltarii personalitati:
- Ereditatea

226
- Mediul
- Educatia
Educatia religioasa reprezinta totalitatea mijloacelor divino-umane utilizate in scopul formarii
caracterului moral-crestin.
Dumnezeu este cel care a intemeiat familia si Biserica si odata cu ele si scoala. Actul educational este
complet si eficient doar cu ajutorul lui Dumenzeu..
Familia este cea mai puternica institutie umana. In familie copii primesc primele lectii despre
Dumnezeu si despre viata. Familia reprezinta factorul cel mai important al educatiei crestine, nu numai pt copii
ci si pt toti membrii familiei.
Pentru ca o familie sa fie intr-adevar factor esential al educatiei crestine trebuie sa indeplineasca
anumite conditii:
In familia crestina trebuie sa se reflecte iubirea intra-trinitara dumnezeiasca Educatia copiilor este
optima atunci cand iubirea dintre membrii familiei imita iubirea dintre Persoanele Sf. Treimi. Familia crestina
trebuie vazuta ca icoana a iubirii lui Dumnezeu pe pamant.
- Familia crestina trebuie sa se caracterizeze prin urmatoarele insusiri fiintiale: unitate , trainicie,
sfintenie si egalitate intre soti.
Aceste insusiri fiintiale reprezinta tot o reflectare a insusirilor si atributelor divine ale Sf. Treimi.
- Familia trebuie sa-si propuna ca scopuri prioritare inmultirea neamului omenesc, si ajutorul
reciproc intre membrii ei, atat in cele materiale cat si in cele spiritual in vederea mantuirii.
In acest sens copii trebuie ajutati sa se descurce singuri, trebuie deprinsi cu munca, rabdarea, ascultarea,
ajutati sa-si aleaga o profesie corespunzatoare vocatiei si aptitudinilor lor.
- In familie , intotdeauna trebuie sa se de intaietate valorilor religioase, in raport cu cele de ordin
material. Copii trebuie invatati sa se poarte ca oameni duhovnicesti nu materialnici.Parintii trebuie sa ii invete
pe copii cu rugaciunea si viata Bisericii.
- Comunicarea dintre parinti si copii, constituie una din cheile reusitei educatiei crestine, o
asculatare de ambele parti:copii sa asculte de parinti iar parintii sa auda ce spun si doresc copiii.
- Parinti sa colaboreze armonios cu alti educatori: preoti , profesori. Atentie speciala trebuie sa-I
acordam duhovnicului copilului pe care trebuie sa il aleaga mai intai parintii pt copii de 7 ani.
Biserica – institutie divino-umana, fundamental a societati, la noi mai veche decat statul. Educatia
crestina a copilului nu poate fi nici macar imaginata fara slujirea Bisericii. Cultul divin este cel mai apropiat
mijloc de educatia religioasa.

227
Educatia copilului in Biserica incepe inainte de a se naste. Mamele insarcinate vor participa mult mai
des la slujbele Bisericii , se vor spovedi si impartasi periodic. Pruncul nascut va primii Tainele initierii si se va
naste a doua oara in imparatia lui Hristos.
Reusita educatiei religioase a copilului consta in conlucarea armonioasa a Familiei si Bisericii. Copilul
se va dezvlta normal si va deveni un bun crestin daca il va intalni cu adevatat pe Dumnezeu, nu numai in
Biserica, ci si in familie.

Implicatiile pastoral-misionare si educative ale colaborarii


profesorului de religie cu preotul paroh
Slujirea preotului în şi pentru şcoală, în bună conlucrare cu profesorul de religie. Între factorii direct
responsabili pentru reuşita orei de religie se numără şi preoţii de la parohii. Ce pot face ei, practic? Răspundem,
concret: pe lângă faptul cu unii au predat Religia până la numirea titularilor, iar alţii predau în continuare, fie şi
doar cu statutul de suplinitori, au câteva pârghii speciale de înrâurire asupra elevilor, părinţilor şi chiar a
profesorilor. Vom da câteva exemplificări:
- pot cu tactul necesar, desigur, să-i convingă pe părinţii şi elevii care refuză iniţial această disciplină, s-
o accepte, arătându-le avantajele ei duhovniceşti;
- pot avea o bună conlucrare cu profesorii de Religie, în special cu cei din şcolile care se află teritorial
în raza parohiei. Dacă profesorul îl solicită pentru sfeştanie în şcoală, sau pentru a primi copiii la spovedanie şi
împărtăşanie, preotul trebuie să manifeste întreaga disponibilitate. Iar dacă profesorul de Religie nu-l solicită,
poate avea el aceste iniţiative. Mai mult, îl poate ajuta pe tânărul profesor cu anumite materiale, ca de ex.
icoane pentru clase, anumite cărţi şi reviste pentru o mai bună informare (fie şi sub formă de împrumut) etc.
Informarea poate fi, de altfel, reciproc-benefică: preotul îi lămureşte profesorului începător anumite neclarităţi,
profesorul poate, la rândul său, să-l informeze pe preot asupra unor noi apariţii editoriale din domeniul său,
care este comun, în mare măsură. În acelaşi timp, după cum profesorul de Religie trebuie să-i îndemne la clasă
pe copii să frecventeze biserica, aşa preotul poate în biserică să-i îndemne pe copii (direct, sau prin părinţii şi
bunicii lor) să nu lipsească de la ora de Religie. De mare utilitate, pentru ambele misiuni, pot fi convorbirile
periodice dintre preot şi profesori, în vederea unei strategii comune de educaţie religioasă. Cea mai fericită
situaţie este aceea în care preotul este şi duhovnicul profesorului de religie.

228
Importanţa parteneriatelor în educaţie şi în recuperări educaţionale. In şcoli pot fiinţa cabinete de
consiliere duhovnicească,. În multe şcoli, mai ales în liceele de la oraşe, funcţionează cabinete de consiliere
psihologică, o măsură binevenită, în condiţiile în care tot mai mulţi elevi au nevoie de un sfat la timp, în
momentele de criză. Ei bine, în aceleaşi cabinete poate şi preotul oferi consultanţă duhovnicească, cu acordul
direcţiunii, după un orar prestabilit şi în bună înţelegere cu psihologul şcolii respective. Se ştie, nu toţi copiii
sunt dispuşi să-l caute pe preot la biserică, iar preotul, aşa cum aleargă în parohie în găsirea „oii pierdute”, aşa
trebuie să procedeze şi în cazul copiilor, mai ales a copiilor! Fie şi numai 2-3 ore pe săptămână, prezenţa
preotului în şcoală va ajuta, cu siguranţă, măcar câteva suflete aflate în derivă.
Slujba de la începutul anului şcolar, săvârşită de preot în şcoala de pe teritoriul parohiei, poate constitui
un bun început al conlucrării lui cu profesorul de religie, ca de altfel cu toate cadrele didactice, cu elevii şi,
totodată, cu părinţii elevilor. De obicei, se săvârşeşte slujba sfinţirii apei celei mici, la care se adaugă
rugăciunile pentru începutul anului şcolar şi Te-Deum-ul. Dacă timpul nu îngăduie, se vor rosti doar
rugăciunile începătoare şi una dintre rugăciunile pentru şcolari. La sfârşit, preotul are prilejul (şi obligaţia!) de
a rosti un foarte scurt cuvânt, care, bine închegat, poate constitui încă un pas pentru sensibilizarea tuturor celor
de faţă pentru cele sfinte, în general, şi pentru ora de religie, în special. Totodată, extrem de important, pentru
creşterea autorităţii duhovniceşti a preotului, fapt ce înseamnă, practic, o contribuţie efectivă la recunoaşterea
autorităţii şi prestigiului Bisericii Ortodoxe
Importanţa legăturii dintre elevi şi preotul duhovnic. Biserica şi şcoala trebuie să lucreze în
armonie, pentru că una o completează pe cealaltă: una cultivă credinţa, alta ştiinţa. Şcoala lipsită de credinţă,
adică izolată de Biserică, poate da naştere unei ştiinţe egoiste, imorale şi chiar ucigătoare. Biserica are nevoie
de şcoală, de ştiinţă, pentru că altfel poate cădea uşor în superstiţii. De asemenea, Biserica are nevoie de şcoală
şi pentru armele ce-i dă ştiinţa pentru apărarea sa şi pentru îndeplinirea marii sale misiuni. Şcoala răspândeşte
cunoştinţele necesare omului cult şi dezvoltă facultăţile sufleteşti; Biserica “cultivă spiritul şi îl înalţă, îl
deşteaptă şi nutreşte sentimentele cele mai nobile, care fac pe om după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”.
Şcoala “are nevoie de Biserică pentru multiplele contribuţii în formarea personalităţii umane”,in
vederea unei bune integrări în viaţa socială.
Prin disciplina religie din şcoală este înlesnită întărirea legăturii dintre şcoală şi Biserică. De asemenea,
prin ora de religie se urmăreşte ridicarea nivelului de educaţie religioasă şi morală a societăţii începând cu
elevii din şcoala primară şi continuând cu cei din gimnaziu şi liceu. “Influenţele educative la disciplina religie
completează misiunea Bisericii şi, astfel, vine în ajutorul societăţii în ansamblu deoarece promovează valorile
fundamentale, dragostea, prietenia, pacea, înţelegerea şi întrajutorarea între semeni”.

229
Din “Rânduiala slujbei de la începerea anului şcolar”, aflăm că preotul se roagă pentru ca Domnul
Dumnezeu să trimită asupra elevilor “în inimi, în minte şi în grai duhul înţelepciunii, al ştiinţei, al evlaviei şi al
fricii Sale; să-i lumineze cu lumina cunoştinţei Sale, să le dea putere şi tărie pentru înţelegerea Legii Lui celei
dumnezeieşti şi a toată învăţătura cea bună şi folositoare”. De asemenea, preotul se roagă ca Domnul
Dumnezeu „să insufle elevilor duhul cel bun, care povăţuieşte pe calea cea dreaptă şi aduce spor de
înţelepciune, de ştiinţă, şi de toate faptele cele bune, spre slava Preasfântului Său nume”. Aşadar, Sfânta
Biserică are în vedere, pe de o parte, curăţirea sufletului copilului, povăţuirea acestuia pe calea cea dreaptă şi
dobândirea înţelegerii legii lui Dumnezeu, pe de altă parte, se roagă şi pentru dobândirea învăţăturii celei bune
şi folositoare. Cu alte cuvinte, se roagă şi pentru pregătirea duhovnicească a elevilor, dar şi pentru pregătirea
lor profesională spre „întărirea Bisericii şi a ţării”.
Însă, pe lângă rugăciunile ce se fac la începutul anului şcolar sau cele care se pot face la fiecare Sfântă
Liturghie sau alte slujbe ale Bisericii, preotul trebuie să se implice şi mai mult în şcoală pentru ca rugăciunea
să aibă o susţinere faptică. Acest lucru ar presupune o cunoaştere mai profundă a elevilor de către preotul din
parohie şi se poate realiza fie prin deplasarea profesorului de religie cu elevii la Biserică pentru a se întâlni cu
preotul, fie prin venirea acestuia în şcoală la ora de religie, desigur cu acordul conducerii şcolii.
Pentru ca ora de religie să fie eficientă trebuie întărită legătura duhovnicească între elev şi preot, între
fiu duhovnicesc şi părintele duhovnicesc; văzându-l pe preot vorbindu-le cu căldură, dialogând pe diferite teme
duhovniceşti, elevii să se poată deschide sufleteşte. Nu este suficientă o spovedanie în grabă făcută de Crăciun
şi de Paşti, când sunt foarte mulţi credincioşi. Este nevoie de mult mai mult. Cei care merg la biserică duminică
de duminică sunt, de obicei, mai cuminţi, învaţă mai bine, nu creează probleme. În şcoală sunt însă şi elevi care
deranjează atmosfera din timpul orelor şi din pauze şi scad foarte mult eficienţa actului pedagogic.
Comportamentele negative care ies în evidenţă sunt mai ales minciuna, refuzul de a învăţa, refuzul de a intra la
ore, violenţa fizică şi verbală, fuga de acasă şi de la şcoală ş.a.
De aceştia trebuie să ne ocupăm în mod special pentru a-i aduce pe calea cea bună pentru că îi
deranjează atât pe profesori cât şi pe colegii lor. Chiar mai mult, sunt foarte dese situaţiile în care dacă sunt
lăsaţi să se comporte greşit, unii colegi care sunt la oarecare limită îi vor copia, îi vor lua ca modele şi se vor
pierde. Mai există în şcoală o altă categorie de elevi şi anume cei cu probleme de sănătate, care au diferite
afecţiuni medicale, anumite boli, au suferit accidente, operaţii. Şi aceştia au mare nevoie de ajutor din partea
preotului.
Este deosebit de importantă legătura şcolii cu Biserica, a cadrelor didactice cu preotul din parohie.
Această legătură o poate face cel mai bine profesorul de religie care cunoaşte cazurile grave din şcoală. Însă

230
este şi aici o problemă. Foarte puţini dintre părinţii ai căror copii au probleme merg la biserică să-l caute pe
preot. O posibilitate mai eficientă ar fi ca prima întâlnire dintre preot şi părinţi să se facă în şcoală, cu
acordul direcţiunii. Aceasta se poate face, de regulă în cabinetul de religie, unde părinţii copilului vin mai uşor.
Şcoala este un mediu deja cunoscut.
Iniţiative recomandate profesorilor de religie. În buna conlucrare cu preotul de parohie, se pot ivi cazuri
în care se impune ca iniţiativele să aparţină profesorului. Cele mai fericite situaţii sunt acelea în care preotul
respectiv este şi duhovnic pentru profesorul de religie. Conlucrarea poate da însă roade şi atunci când nu avem
această fericită situaţie. Notăm câteva iniţiative binevenite:
să-i solicite preotului oficierea slujbei la începutul anului şcolar, de comun acord cu direcţiunea, desigur;
să mijlocească prezenţa preotului în şcoală, în cadrul parteneriatului privind implementarea legii 272, inclusiv
pentru deschiderea unui cabinet de consultanţă duhovnicească;
să-i solicite din timp preotului programarea copiilor pentru spovedanie şi împărtăşanie;
să participe împreună cu elevii la slujbele bisericii, susţinând la nevoie strana şi cântarea în comun;
să-şi ofere serviciile pentru sprijinirea programelor catehetice din biserică: Hristos împărtăşit copiilor, cateheza
şi dialogul pentru adulţi etc.;
să-l sprijine pe preot în alte activităţi pastoral-catehetice, cum ar fi: redactarea unui buletin parohial, alcătuirea
unui site pe internet, amenajarea bibliotecii parohiale etc.;
Conlucrarea strânsă dintre preot şi profesorul de religie nu trece neobservată, nici de copii, nici de
părinţii lor, fapt care va spori şansele de a se ataşa profund, atât de ora de religie, cât şi de slujbele bisericii. De
altfel, se ştie, copiii care frecventează biserica, sunt mai receptivi la orele de religie, decât cei care nu merg la
sfintele slujbe.

Educatia religioasa in sistemele de invatamant din Europa


În aproape toate ţările, cu excepţia Franţei, statul consideră că prin susţinerea educaţiei religioase nu
pierde nimic din laicitatea sa şi apreciază că acest tip de educaţie nu este un program de economie, ci o
investiţie în viitor şi o dimensiune esenţială a umanităţii. Părinţii doresc o educaţie religioasă care să asigure
accesul la valorile autentice ale umanităţii, iar copiii sunt în căutarea unor elemente pentru înţelegerea
mesajului religios conţinut inclusiv în creaţiile literar-artistice şi a unor modele care să-i conducă spre o mai
bună înţelegere a persoanei umane şi a lumii în ansamblul său.
Majoritatea ţărilor europene alocă educaţiei religioase, în planurile de învăţământ, 1-3 ore/ săptămână,
de exemplu: Anglia şi Ţara Galilor - 1 oră, Austria - 2 ore, Belgia - 2 ore, Danemarca - 1 oră, Germania - 56-62

231
ore (an), Grecia - 2 ore, Islanda - 1 oră, Irlanda - 92 ore (an), Italia - 1,5 ore, Luxemburg - 3 ore, Malta - 2 ore,
Norvegia - 78 ore (an), Portugalia - 1 oră, Spania - 1,5 ore, Suedia - 1 oră.
Potrivit părintelui Opriş şi profesorului Monica Opriş, în ţările europene, educaţia religioasă se
realizează fie monodisciplinar (mai ales în Europa Centrală şi de Est), fie face obiectul unei predări integrate,
alături de cunoştinţe de etică, morală, ştiinţe sociale etc. (Belgia, Suedia, Danemarca, Olanda), fie, în câteva
situaţii, se realizează o abordare transcurriculară a acesteia.
Proiectarea programelor şcolare pentru educaţia religioasă reprezintă fie o responsabilitate a statului, fie
a cultelor reprezentate într-o anumită ţară sau a comunităţilor religioase locale, fie poate să constituie, aşa cum
este cazul ţării noastre, rezultatul fericit al colaborării dintre instituţiile subordonate Ministerului Educaţiei, cu
atribuţii în domeniu, şi cultele recunoscute de către stat, prin comisiile de specialitate. De asemenea, între Stat
şi Biserică se împarte şi responsabilitatea elaborării manualelor şcolare şi a auxiliarelor didactice, prin
demersuri specifice fiecăreia dintre ţări.

Metodica predării religiei


Religia ca disciplină de învătământ
1. Locul și rolul disciplinei religie la nivelul învățământului preuniversitar: Educaţia religioasă
constituie un aspect important al misiunii Bisericii în lume. Activitatea învăţătorească a Bisericii a fost rânduită
de Însuşi Mântuitorul Hristos, pentru ca oamenii să cunoască voia Lui şi să o împlinească. Prin demersul
educaţional din cadrul orelor de religie, Biserica vine în ajutorul societăţii în ansamblul ei, promovând
dragostea, prietenia, pacea, înţelegerea, întrajutorarea şi cooperarea între semeni, toate acestea constituind
principiile de bază ale credinţei creştine. Alături de multe alte transformări economice, politice şi sociale, anul
1990 a adus cu sine şi posibilitatea unor reforme şi transformări în plan religios. Una dintre noile realităţi
religioase o constituie şi introducerea religiei în şcolile laice, educaţia religioasă fiind una din problemele de
substanţă ale societăţii în ansamblul ei şi totodată ale politicii educaţionale. Astăzi religia și-a câştigat un loc în
cadrul sistemului de învăţământ. În cadrul ariei curriculare Om şi societate, religia ierarhizează şi structurează
conţinuturile educaţionale din perspectiva valorilor şi a moralei creştine. Predarea Religiei în şcoală constituie
un act misionar-sacramental, dar totodată are conotaţii educaţionale profunde. Cunoaştera propriilor valori
religioase reprezintă o formă de securizare culturală, un semn de civism şi culturalitate. Educaţia religioasă
invită la reflecţie, la autocunoaştere, la o convertire la lumea valorilor. Valorile religioase au darul de a aduce
comuniunea între oameni, de a solidariza membrii unei comunităţi. Ultimii ani au dovedit că prezenţa religiei
în şcoală este necesară nu numai pentru Biserică, ci şi pentru societatea românească în ansamblul ei, care a

232
câştigat prin acest act de dreptate atât accesul la propria-i spiritualitate, cât şi un instrument esenţial în procesul
de educare al tinerei generaţii. Pentru spaţiul românesc, credinţa creştină a acţionat ca un factor de coagulare şi
de perpetuare al neamului. A fi iniţiat religios, însemnă şi a fi educat, înseamnă a avea capacitatea de a spori şi
continua educaţia.

2. Baza legislativă a predării religiei în școală:


a) Un prim pas: în 1990, între Ministerul Învățământului şi Ştiinţei şi Secretariatul de Stat pentru Culte
s-a încheiat un protocol cu privire la introducerea educaţiei moral-religioase în învăţământul de stat: câte o oră
la 2 săptămâni de educație moral-religioasă, obiect de învăţământ, cu statut de disciplină opţională şi
facultativă, este inclusă în orar şi se desfăşoară în şcoli.
b) În 1991, în Constituţia României, articolul 32, alin (7), se afirmă că Statul asigură libertatea
învăţământului religios, potrivit cerinţelor specifice fiecărui cult. În şcolile de stat, învăţământul religios este
organizat şi garantat prin lege.
c) Abia în anul 1995 când a fost votată Legea Învăţământului (Legea nr. 84/1995) s-a stipulat
obligativitatea religiei pentru clasele I-IV, pentru gimnaziu religia era cuprinsă doar în formă opţională, iar
pentru licee şi şcoli profesionale religia avea un statut facultativ.
d) Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 36/1997, pentru modificarea şi completarea Legii
Învățământului nr. 84/1995, în art 9, alin(1), precizează că Planurile-cadru ale învăţământului primar,
gimnazial, liceal şi profesional includ Religia ca disciplină şcolară, parte a trunchiului comun. Elevul, cu
acordul părinţilor sau al tutorelui legal instituit, alege pentru studiu religia şi confesiunea. Alin(2) preciza că La
solicitarea scrisă a părinţilor sau a tutorelui legal instituit, elevul poate să nu frecventeze orele de religie. În
acest caz, situaţia şcolară se încheie fără această disciplină. În mod similar se procedează şi pentru elevul
căruia, din motive obiective, nu i s-au asigurat condiţiile pentru frecventarea orelor la această disciplină.
e) Ordinul nr. 3670 din 2001, cu privire la aplicarea Planurilor-cadru de învăţământ pentru liceu în anul
şcolar 2001-2002, la art(5) prevede: Conform articolului 9 din Legea Învăţământului, planurile-cadru ale
învăţământului primar, gimnazial, liceal şi profesional includ religia ca disciplină şcolară, parte a trunchiului
comun. Elevul, cu acordul părinţilor sau al tutorelui legal instituit, alege pentru studiu religia şi confesiunea. La
solicitarea scrisă a părinţilor sau a tutorelui legal instituit, elevul poate să nu frecventeze orele de religie. În
acestă ultimă situaţie, elevul îşi va alege în locul disciplinei Religie o disciplină opţională. (Aici Timiș
remarcă: „Legislaţia ar putea fi îmbunătăţită dacă aliniatul (2) al Ordinului nr. 3670/din 2001, ar fi modificat în
următoarea variantă: în cazul refuzului de a participa la ora de religie elevul va participa la un opţional propus

233
de către profesorul de religie. Se pot propune opţionale înrudite cu religia, cum ar fi: Istoria Religiilor,
Elemente de iconografie, Muzică bisericească, Arhitectura şi pictura creştină etc. În acest fel s-ar elimina
concurenţa neloială”). Cele două acte normative (Legea Învăţământului şi Ordinul 3670) poziţionează Religia
ca disciplină şcolară, parte a trunchiului comun, aria curriculară Om şi Societate. În această situaţie disciplina
Religie nu mai are un statul opţional şi devine opţională disciplina aleasă în locul Religiei.
f) Este îmbucurător faptul că şi Ordinul Ministerului Educaţiei şi Cercetării nr. 5723/2003 include
Religia pentru toate specializările din învăţământul preuniversitar.
g) Statutul Personalului Didactic, în articolul 136, aliniatul (1) stipulează că: Disciplina Religie poate fi
predată numai de personal abilitat, în baza protocoalelor încheiate între Ministerul Învăţământului şi cultele
religioase recunoscute oficial de stat.
h) Diferitele soluţii ale problemei relaţiei între religie şi educaţie în cadrul sistemului de învăţământ
depind de conturarea şi structurarea raportului dintre Biserică şi Stat. O problemă care se va ivi în viitor va fi
cea a şcolilor confesionale. Prin noua Constituţie statul asigură posibilitatea înfiinţării de către diferite culte a
şcolilor confesionale. Articolul 32 alineatul (5) prevede că Învăţământul de toate gradele se desfăşoară în
unităţi de stat, particulare şi confesionale, în condiţiile legii.
i) Legea 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor prevede în art.32, alin (1):
În învățământul de stat și particular, predarea religiei este asigurată prin lege cultelor recunoscute.
j) în noua Lege a Educației Naționale, propusă în 2009, la articolul 18 se prevedea:
(1) Planurile-cadru ale învăţământului primar, gimnazial și liceal includ Religia ca disciplină şcolară,
parte a trunchiului comun. Elevul, cu acordul părinţilor sau al tutorelui legal instituit, alege pentru studiu
religia şi confesiunea.
(2) La solicitarea scrisă a elevului major, respectiv a părinților sau a tutorelui legal instituit pentru
elevul minor, elevul poate să nu frecventeze orele de religie. În acest caz, situaţia şcolară se încheie fără
disciplina Religie. În mod similar se procedează şi pentru elevul căruia, din motive obiective, nu i s-au asigurat
condiţiile pentru frecventarea orelor la această disciplină.
(3) Disciplina Religie poate fi predată numai de personal didactic calificat,conform prevederilor
prezentei legi și abilitat în baza protocoalelor încheiate între Ministerul Educației, Cercetării și Inovării şi
cultele religioase recunoscute oficial de stat.

3. Programa școlară: structură, importanță:

234
a) Programele școlare sunt documente oficiale elaborate de Ministerul Educației Naţionale şi Consiliul
Naţional pentru Curriculum, şi stabilesc: modelul curricular (prezintă o imagine sintetică a structurii interne a
disciplinei, semnificativă pentru procesul de predare-învăţare); obiectivele cadru (sunt obiectivele care se
subordonează idealului educaţional şi finalităţilor educaţiei şi se armonizează cu cele ale altor discipline
conexe; ele indică schimbările în comportamentul elevilor la care ar trebui să ducă studiul disciplinei, pe nivele
de şcolaritate); obiectivele de referinţă (reprezintă rezultatele la care ar trebui să ducă studiul disciplinei la
nivelul fiecărui an de studiu); activităţile de învăţare (sunt exemple ale unor demersuri ce conduc la învăţarea,
întărirea şi dezvoltarea capacităţilor prevăzute de către obiective; conţinuturile învăţării (sunt mijloace prin
care se urmăreşte atingerea obiectivelor cadru şi de referinţă propuse; unităţile de conţinut sunt organizate fie
tematic, fie în conformitate cu domeniile constitutive ale obiectelor de studiu); recomandările făcute
profesorilor; standardele curriculare de performanţă pentru ciclurile de învăţământ (sunt sisteme de referinţă
comune pentru toţi elevii vizând sfârşitul unui nivel de şcolaritate, sunt folosite la evaluarea calităţii procesului
de învăţare şi au caracter normativ).
b) Programa şcolară pentru disciplina Religie este elaborată de către fiecare cult, avizată de
Secretariatul de Stat pentru Culte şi aprobată de Ministerul Educaţiei Naţionale. Elaborarea noilor programe de
Religie – Cultul Ortodox s-a realizat având în vedere următoarele aspecte: utilizarea modelului de proiectare
curriculară centrată pe competenţe, model care permite asigurarea continuităţii şi progresiei de la o clasă la
alta, dar şi continuitatea cu programele de Religie pentru ciclul primar şi cele pentru liceu; asigurarea coerenţei
la nivelul ariei curriculare Om şi societate, prin corelarea cu schimbările intervenite la nivelul celorlalte
programe şcolare; recomandarea unor valori şi atitudini care să completeze dimensiunea cognitivă a învăţării
cu cea morală, din perspectiva finalităţilor educaţiei, dar şi a disciplinei Religie; contribuţia competenţelor-
cheie din aria curriculară Om şi societate la profilul de formare al absolventului învăţământului obligatoriu, în
mod deosebit la competenţe care vizează: comunicarea, participarea la rezolvarea problemelor comunităţii,
învăţarea eficientă.
Disciplina Religie are un rol deosebit de important în formarea personalităţii elevilor, în formarea unor
deprinderi şi abilităţi necesare pentru a le asigura accesul la învăţarea pe toată durata vieţii şi integrarea activă
într-o societate bazată pe cunoaştere.
Scopul studierii Religiei este acela de a forma personalităţi în concordanţă cu valorile creştine, prin
integrarea cunoştinţelor religioase în structurarea de atitudini moral-creştine şi prin aplicarea învăţăturii de
credinţă în viaţa proprie şi a comunităţii. Disciplina Religie –– Cultul Ortodox face parte din aria curriculară
”Om şi societate” şi i se alocă o oră/săptămână în trunchiul comun pentru toate nivelurile de învăţământ.

235
Competenţele generale se definesc pe obiect de studiu şi se formează pe durata învatamântului
gimnazial. Ele au un grad ridicat de generalitate si complexitate şi au rolul de a orienta demersul didactic către
achiziţiile finale dobândite de elev prin învatare.
Pentru fiecare an de studiu, programa propune competenţe specifice, deduse din competenţele generale;
ele reprezintă achiziţii-cheie ale învăţării. Conţinuturile sunt organizate tematic şi au grade diferite de
complexitate. Profesorii vor acorda fiecărei teme, numărul de ore pe care îl consideră necesar, astfel încât să
trateze în mod adecvat toate acele probleme, pe care le au în vedere în construirea lecţiilor.
Un conţinut poate fi tratat în una sau mai multe lecţii, conform deciziei profesorului. Ordinea temelor
poate fi schimbată în funcţie de nevoile concrete ale activităţii didactice, în măsura în care nu se modifică
sensul programei.
COMPETENŢE GENERALE:
1) Cunoaşterea şi iubirea lui Dumnezeu ca fundament al desăvârşirii şi mântuirii omului;
2) Utilizarea adecvată a limbajului din sfera valorilor religioase în diferite contexte de comunicare;
3) Manifestarea valorilor şi a cunoştinţelor religioase în propriile atitudini şi comportamente;
4) Cooperarea cu ceilalţi în rezolvarea unor probleme teoretice şi practice, în cadrul diferitelor grupuri;
5) Aplicarea învăţăturii de credinţă în viaţa personală şi a comunităţii. Programa şcolară odată aprobată
este obligatorie. Manualele şcolare sunt alcătuite pe baza programelor școlare.

4. Manualele școlare. Auxiliarele didactice și importanța lor:


Manualul şcolar este un document școlar alcătuit pe baza programei şcolare. În cuprinsul lui se prezintă
atât cunoștințe, cât şi activităţi care trebuie desfăşurate de către elevi pentru asimilarea acestora. Manualul de
religie se alcătuieşte în conformitate cu principiile didactice şi catehetice, cu scopurile propuse şi cu strategiile
didactice folosite în activitatea educativă. Pentru fiecare temă din manual, profesorul repartizează una sau mai
multe ore, în funcție de gradul de dificultate al conţinutului învăţării şi de specificul clasei. Manualul este
instrument de lucru atât pentru profesor, cât şi centru elevi. Pentru profesor, manualul este un instrument de
orientare în ceea ce priveşte conţinutul, deoarece trebuie să adapteze sistemul metodologic la particularităţile
elevilor. Întrucât în programa şcolară pot interveni modificări, profesorul va utiliza manualul în scopul atingerii
obiectivelor propuse de programă. Pentru elevi, este un izvor important de cunoştinţe, un mijloc de
perfecţionare a cunoştinţelor, un stimulent în dezvoltarea interesului şi curiozităţii, un ghid în formarea
priceperilor şi deprinderilor de muncă individuală. Manualul poate fi utilizat la toate tipurile de lecţie,

236
împreună cu diferite mijloace de învăţământ. Alături de manual, în predarea religiei pot fi utilizate şi alte
lucrări: Mica Biblie,Micul Catehism,Vieţile Sfinţilor etc.

Valente si implicatii eclesiale


Factori concreţi ai educaţiei religioase:
a. DUMNEZEU - Factor şi Izvor veşnic al educaţiei. "Alfa şi Omega" actului pedagogic este
Dumnezeu, "Educaţia este Dumnezeu!" Factor şi Creator permanent. Educaţia nu este un act sau efort exclusiv
uman, ci rezultatul sinergiei divino-umane, deci, un act teandric. Dumnezeu ne-a acordat acest privilegiu
extraordinar, de a fi împreună-lucrători cu El, nu doar în actul mântuirii noastre, ci şi în educarea copiilor
noştri, în familie, în biserică şi în şcoală. ,,Noi împreună-lucrători cu Dumnezeu suntem!" (1 Corinteni 3).
b. Familia creștină = cunună a creaţiei şi expresie a iubirii şi comuniunii proniatoare a lui Dumnezeu,
"mica biserică", "biserica de acasă", pentru caracterul ei comunitar şi atmosfera de sfinţenie pe care trebuie s-o
cultive. Poate fi considerată ca o "mică şcoală", pentru că aici copiii primesc lecţii esenţiale de viaţă, nu doar în
"cei 7 ani de acasă", ci şi ulterior.
Familia reprezintă, după Dumnezeu, factorul cel mai important şi decisiv al educaţiei creştine, nu
numai al copiilor, ci al fiecărui membru în parte. Această "şcoală" de familie are, de altfel, cel puţin trei
înţelesuri: de a învăţa pe alţii, cu sensul de a-i sluji şi de a învăţa de la alţii, cu sensul de a-i asculta. Chiar şi din
punct de vedere etimologic, cuvântul familie implică, între altele, aceste noţiuni-cheie, învăţare-slujire-
ascultare.
Dar pentru ca o familie să fie, factor esenţial al educaţiei creştine, trebuie să întrunească anumite
condiţii esenţiale:
1. În familia creştină trebuie să se reflecte iubirea intra-trinitară dumnezeiască - familia creştină trebuie
văzută ca o icoană a iubirii lui Dumnezeu pe pământ.
2. Familia trebuie să se caracterizeze prin următoarele însuşiri fiinţiale: unitatea, trăinicia, sfinţenia şi
egalitatea dintre soţi - tot o reflectare a însuşirilor şi atributelor divine.
3. Familia (căsătoria) trebuie să-şi propună ca scopuri prioritare înmulţirea neamului omenesc
(naşterea, dar şi educarea copiilor) şi ajutorul reciproc între membrii ei, atât în cele materiale, pentru traiul
zilnic, cât şi în cele spirituale, în vederea mântuirii.
4. În familie, întotdeauna trebuie să se dea întâietate valorilor religioase, „Căutaţi mai întâi împărăţia lui
Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate acestea se vor adăuga vouă” (Matei 6). Copiii trebuie învăţaţi să se poarte

237
ca oameni duhovniceşti. Să gândească, să vorbească şi să se manifeste duhovniceşte. Părinţii să-i asocieze pe
copii la viaţa şi rugăciunea Bisericii, învăţându-i să respecte valorile esenţiale.
5. Părinţii să colaboreze armonios cu alţi educatori: preoţi, profesori, diriginţi: Atenţie specială trebuie
să acordăm legăturii noastre cu duhovnicul copilului; nu se va intra niciodată în "secretele spovedaniei", dar se
poate realiza un serviciu preţios de ambele părţi: duhovnicul poate fi prevenit asupra unor abateri grave, pe
care copiii uneori nu le spun nici la spovedanie, iar părinţii pot fi avertizaţi de către duhovnic asupra acelor
aspecte care trebuie neapărat soluţionate.
6. "Când începe educaţia religioasă a copilului?" Educaţia copilului (fătului) trebuie să înceapă în clipa
conceperii - John BRECK (Darul sacru al vieţii). Acela este momentul când prinde viaţă o nouă fiinţă umană,
având în sâmbure toate caracteristicile psiho-fizice, având nevoie, totodată, atât de hrană, cât şi de educaţie. Iar
educaţia, sub toate formele (inclusiv cea religioasă), se transmite fătului prin intermediul mamei. Într-un fel se
va dezvolta pruncul în pântecele mamei care merge la biserică, se roagă acasă, vieţuieşte într-o atmosferă
creştinească etc., în cu totul altul cel a cărui purtătoare nu vrea să ştie de cele sfinte. În acelaşi context, într-un
fel fătul a cărui mamă este ocrotită de un tată credincios, în alt fel cel supus, o dată cu mama, maltratărilor unui
tată denaturat...
c. BISERICA. Educaţia creştină a copilului nu poate fi nici măcar imaginată fără slujirea Bisericii, ca
instituţie divino-umană, instituţie fundamentală a societăţii, mai veche decât chiar cea a statului. Biserica se
caracterizează prin viabilitate veşnică, pentru că veşnic este întemeietorul ei, Iisus Hristos. Fiind întemeiată pe
"piatra credinţei", Însuşi Mântuitorul ne încredinţează că ea nu poate fi dărâmată de nimeni, nici chiar de
"porţile iadului" (Matei 16).
Biserica înseamnă pentru noi mântuire, dar şi formarea (educarea) de caractere creştine, apte să
contribuie, moral şi material, la propăşirea neamului. Când spunem "mântuire", înţelegem deodată pregătirea
sufletelor pentru viaţa veşnică, dar şi educarea lor pentru o vieţuire pământească virtuoasă. Iar mântuirea nu se
realizează decât în Biserică! ,,Cine nu are Biserica de mamă, nu poate avea pe Dumnezeu de tată!‟‟ (Sf.
Ciprian). Biserica este mama noastră cea bună, a tuturor: copii şi bătrâni, bogaţi şi săraci, buni şi răi.
Din punct de vedere educaţional-creştin, Biserica este factor esenţial prin tezaurul ei: doctrina, morala,
disciplina canonică şi cultul. Practic, dintre toate, cultul divin este cel mai apropiat mijloc de educaţie
religioasă, întrucât doctrina, morala şi disciplina (buna rânduială) sunt "predate" creştinului de rând, cel mai
adesea, tot prin cultul divin, în cadrul căruia, o dată cu slujbele sfinte, se rostesc şi cuvinte de învăţătură,
predici şi cateheze.

238
Cultul însuşi are o funcţie didactică, deodată cu cea harismatică, sfinţitoare. Participând la slujbe,
credinciosul îşi sfinţeşte viaţa, dar îşi luminează şi credinţa, în acelaşi timp. "Cultul" devine "ortodoxie" ,,Când
începe educaţia copilului în Biserică?‟‟ - înainte de a se naşte! Căci mamele creştine, din clipa în care ştiu că au
zămislit prunc în pântece, vor apela la ocrotirea Bisericii: se vor spovedi şi împărtăşi periodic, sfătuindu-se
mereu cu duhovnicul asupra unui program de rugăciune particular, vor participa cât mai des cu putinţă la
sfintele slujbe etc. Cu deosebire, înainte de a se interna în spital pentru naştere, se vor spovedi din nou şi se vor
împărtăşi, pentru a fi întru totul pregătite pentru cel mai mare eveniment care se poate petrece în plan uman:
aducerea pe lume a unui nou prunc! După naştere, se cunoaşte, Biserica are câteva rânduieli pentru mame şi
nou-născuţi, de mare frumuseţe şi adâncă semnificaţie liturgică. De acum, se desfăşoară în mod firesc etapele
integrării şi creşterii pruncului în Biserică, prin cele trei Taine, numite "de iniţiere", Botezul, Mirungerea,
Împărtăşania, cărora se asociază, bineînţeles, celelalte slujbe şi rugăciuni. Această asistenţă duhovnicească
înseamnă, de fapt, şi educaţie creştină, atât pentru mamă cât şi pentru prunc. Educaţia va continua, apoi, prin
tot ceea ce oferă spaţiul eclezial: slujbe, predici, cateheze etc.
d. ŞCOALA, ca instituţie, cuprinde ansamblul mijloacelor materiale şi spirituale cu ajutorul cărora se
desfăşoarăprocesul educaţional. Şcoala este o a doua familie, atât pentru profesori cât şi pentru elevi. Şcoala
este un loc al stimulării iniţiativei şi interesului pentru ştiinţă şi moralitate.
Predarea Religiei în şcoală constituie un act misionar-sacramental, dar totodată are conotaţii
educaţionale profunde. Cunoaştera propriilor valori religioase reprezintă o formă de securizare culturală, un
semn de civism şi culturalitate. Educaţia religioasă invită la reflecţie, la autocunoaştere, la o convertire la
lumea valorilor. Valorile religioase au darul de a aduce comuniunea între oameni, de a solidariza membrii unei
comunităţi. Ultimii ani au dovedit că prezenţa religiei în şcoală este necesară nu numai pentru Biserică, ci şi
pentru societatea românească în ansamblul ei, care a câştigat prin acest act de dreptate atât accesul la propria-i
spiritualitate, cât şi un instrument esenţial în procesul de educare al tinerei generaţii.
Pentru spaţiul românesc, credinţa creştină a acţionat ca un factor de coagulare şi de perpetuare al
neamului. A fi iniţiat religios, însemnă şi a fi educat, înseamnă a avea capacitatea de a spori şi continua
educaţia. În ceea ce priveşte reintroducerea religiei în şcoală, am putea spune că există poziţii şi atitudini foarte
diverse. Situarea orei de religie în trunchiul comun al disciplinelor din învăţământul preuniversitar a dat naştere
unor discuţii contradictorii. N-a fost deloc uşoară lupta Bisericii Ortodoxe Române, alături de celelalte culte
recunoscute – Biserici şi Confesiuni istorice – pentru a-i determina pe cei care răspund de sistemul educaţional
românesc să accepte integrarea religiei în rândul celorlalte discipline predate. Reintroducerea religiei ca
disciplină de învăţământ impune necesitatea întocmirii unor programe şcolare, a elaborării unor manuale, a

239
unor lucrări de didactica şi psihologia religiei, a mijloacelor de învăţământ adecvate predării religiei, a
ghidurilor de evaluare etc., care să răspundă cerinţelor învăţământului românesc actual şi în
egală măsură să integreze religia într-o formă coerentă şi adecvată în Curriculum-ul naţional.
Realităţile religioase ale României de azi ne arată că rolul profesorului de religie este unul foarte
important. Dată fiind supradimensionarea parohiilor citadine, profesorul suplineşte, în fapt, ceea ce preotul nu
mai poate realiza: educarea religioasă a tinerilor sub o formă constantă. Această funcţie quasi-sacerdotală a
profesorului de religie impune exigenţe în formarea profesorului însuşi, în modul în care el se autoevaluează şi
se perfecţionează permanent. Apreciem că se impune o orientare eclesiologică a predării religiei în şcoală.
Din aceste considerente, susţinem că prezenţa religiei în şcoală este un act misionar crucial pentru
Biserică şi societate, recuperat în perioada de după ‟89. Anterior acestui act misionar, situaţia nu era una
îmbucurătoare. Lipsa unei vieţi religioase în mediul familial şi şcolar, medii dominate de lupta pentru
supravieţuire şi infectate de doctrina comunist-atee, a făcut ca tinerele generaţii care au trecut prin şcoala
românească înainte de 1989 să nu beneficieze de componenta religioasă a educaţiei. Lipsa educaţiei religioase
a făcut de asemenea să dispară simţul comuniunii şi al responsabilităţii, societatea românească tinzând
să devină o colectivitate eterogenă de indivizi. Din perspectivă creştinăfaptul acesta constituie un mare
neajuns. Din cauze multiple, parohia însăşi a suferit modificări importante, pornind de la prozelitismul masiv
de toate nuanţele şi până la lipsa de dialog social în interiorul comunităţii. Dacă mai adăugăm la acestea şi
faptul că în zilele noastre sunt puţine programele şi activităţile de realizare a educaţiei religioase sub o
formăconstantă, în cadrul parohiei, observăm o dată în plus că prezenţa profesorului de religie în şcoală este
bine venită atât pentru şcolă cât şi pentru Biserică.
Mulţi dintre noi am cunoscut vitregia timpurilor totalitar – comuniste din România, iar experienţele
morale, sociale şi economice ale acelor vremuri îşi fac resimţite urmările şi în zilele noastre. Este suficient
să amintim că unele manuale prezintă şi astăzi anumite concepte şi noţiuni care contravin învăţăturii creştine.
Un exemplu concret, la clasa a III-a, un manualul de ştiinţe îi învaţă pe elevi că: omul face parte din marea
familie a animalelor, fiind cel mai evoluat dintre acestea…la fel ca toate animalele de pe Pământ, omul se
naşte, creşte, se înmulţeşte, îmbătrâneşte şi moare. În aceste condiţii, ne punem întrebarea: dacă vor fi învăţaţi
copii că fac parte din marea familie a animalelor, oare vor mai putea fi învăţaţi să fie responsabili faţă de
societate, faţă de semenii lor şi faţă de Dumnezeu?
Anii care au urmat după 1989 s-au dovedit a fi şi mai dificili atât din punct de vedere politico–
economic, cât şi moral–duhovnicesc. Bucuria colectivă nutrită de poporul român în primele luni
după câştigarea libertăţii s-a transformat imediat în stări de deznădejde colectivă, de anxietate, de dezordine şi

240
de dezorientare. La baza acestor neajunsuri stă printre altele lipsa de responsabilitate la nivel personal şi
comunitar, lipsa unei educaţii religioase, lipsa unor atitudini responsabile, lipsa unor repere morale.
Mai mult decât atât, societatea noastră riscă să devină o societate marcată de o individualizare
exacerbată, individualizare care poate genera atitudini şi mentalităţi profund necreştine. Auzim din ce în ce mai
mult sintagme de genul: fiecare se descurcă cum poate, important este să ştii să te descurci, dacă nu ştii să-ţi
impui punctul de vedere alţii vor profita de tine etc.
Societatea nostră riscă să scape de sub control anumite fenomene sociale şi morale cum ar fi: asumarea
responsabilităţii atât pentru tineri cât şi pentru maturi, egoismul, indiferenţa şi mai ales corupţia. Urmările
actelor de corupţie au repercursiuni negative nu doar în plan economic, ci şi în plan spiritual. Asistăm
neputincioşi la o formă de generalizare a corupţiei, ceea ce este extrem de grav.
Înalt Presfinţitul Bartolomeu, în declaraţia de presă dată cu ocazia Sfintelor sărbători de Paşti ale anului
2004, atrăgea atenţia că: “înainte de a fi un viciu, corupţia e o mentalitate. Ori, o mentalitate nu poate fi
schimbată nici prin justiţie, nici prin administraţie, ci printr-un sistem educaţional de durată, care nu poate fi
realizat fără apelul la religie şi cultură”.
Iată câteva motive pentru care considerăm că educaţiei religioase trebuie să i se acorde un loc însemnat
în cadrul sistemului nostru educaţional, aceasta cu atât mai mult cu cât trebuie să conştientizăm cu toţii
că adevăratele soluţii pentru problemele societăţii româneşti nu pot fi descoperite fără regenerarea morală şi
mai ales fără o educaţie a tinerilor care să se raporteze la principiile şi valorile creştine.
Cu privire specială asupra orei de religie, pe lângă cele mai sus-menţionate:
® asigurarea unui statut corespunzător, din punct de vedere legislativ, nu lăsată la discreţia unor
factori care nu conştientizează încă importanţa ei, pentru a nu mai fi considerată materie secundară, asociată,
între altele, cu educaţia fizică şi desenul (cu toate că aceste discipline îşi au însemnătatea lor incontestabilă!);
® alcătuirea unei programe analitice în concordanţă cu posibilităţile reale de predare-învăţare,
programele să se plieze, pe cât posibil, pe calendarul liturgic;
® realizarea unei concordanţe între materii, cu privire la conţinutul învăţământului: este inadmisibil,
nepedagogic (totodată neştiinţific!), ca în timp ce profesorul de religie predă despre creaţionism, potrivit
Sfintei Scripturi, unii profesori de biologie, fizică, filozofie, istorie etc., să mai vorbească, la ani buni de la
căderea comunismului, despre "tragerea omului din maimuţă" şi altele asemenea. Armonizarea relaţiilor între
direcţiunea şcolii, profesorii neteologi şi profesorul de religie, în toate privinţele, inclusiv în cel al conţinutului
educaţional, bazat pe un curriculum concordant cu adevărul ştiinţific, va duce, incontestabil, la rezultate
optime;

241
® asigurarea unei minime baze materiale, aşa cum bine se procedează în cazul altor discipline
(biologie, fizică, limbi străine etc.). Ideal ar fi ca în şcoli să fie amenajat un cabinet de religie, cu o mică
bibliotecă teologică, icoane, hărţi biblice, televizor şi aparat video, pentru vizionarea unor casete din domeniu,
un casetofon etc. În şcolile mai mari ar putea fi amenajat chiar un paraclis, în care elevii să poată intra liber
pentru rugăciune şi reculegere. Periodic ar putea fi invitat aici preotul de la biserica cea mai apropiată pentru
anumite slujbe, meditaţii religioase etc.; şcolile să sprijine excursiile şi pelerinajele elevilor la mănăstiri şi-n
alte locuri de interes religios.
Un sprijin cu totul aparte în acest demers al bunei desfăşurări al orei de religie în şcoală, sub toate
aspectele mai sus-menţionate, îl poate oferi ierarhul locului, direct sau prin reprezentanţii desemnaţi (inspectori
de religie, consilieri cu probleme de învăţământ, protopopi), fapt care se observă pregnant în anumite eparhii.
Având în vedere această şansă, profesorul de religie va ţine strâns legătura cu centrul eparhial, semnalând
problemele întâmpinate şi solicitând sprijinul pe care acest for îl poate oferi.
Specificul educatiei religioase în diferite etape

Din cea mai fragedă vârstă, copilul manifestă predispoziție spre religiozitate; el e capabil de trăiri
religioase, care nu poartă încă forma unei manifestări exterioare. Această predispoziție se poate cultiva și
dezvolta prin educație religioasă.
Religiozitatea copilului nu este identică cu cea a adultului. În copilărie, ea se bazeaza pe trăirile date de
modul său “religios“ de viață, iar la adult, pe o trăire intensă și o atitudine spirituală. Educația religioasă trebuie
să înceapă din copilărie. Este cunoscut că în copilărie omul poate fi mai usor influențat religios-moral decât
mai târziu, iar deprinderile bune formate în copilărie rămân de multe ori valabile pentru întreaga viață.
În educația religioasă, este necesar ca profesorul să cunoască și să țină cont de etapele dezvoltării psiho-
fizice a elevului.
În perioada micii copilării rolul hotărâtor în educația religioasă a copilului îl are familia. De asemenea,
programa de învățământ școlar prevede elemente de educație religioasă care au ca scop familiarizarea copiilor
cu concepte religioase elementare. La această vârstă, copilul este capabil să memorize mecanic povestiri și
istorioare. Ținând cont de acest lucru, ei pot fi învățați diferite rugăciuni, poezii și povestiri religioase adecvate
vârstei. Mergerea la biserică și diferitele evenimente religioase cum ar fi: colindatul, cununiile ș.a. pot constitui
momente prielnice care trebuie valorificate în educația religios-morală a copiilor. Trăirile religioase din această
etapă pot deveni hotărâtoare pentru întreaga viață. Acum, copilul observă și înregistrează actele religioase și
morale pe care le vede în familie și în cercul cunoștințelor sale. El imită cu fidelitate și încredere atitudini,

242
gesture și cuvinte. Fondul sufletesc al copilului este nepervertit, de aceea el crede că tot ce face omul matur
este bine. Rezultă deci faptul că părinții și creștinii maturi au datoria de a fi modele de comportament pentru
copii și de a nu sminti pe niciunul din ei. În perioada preadolescenței și adolescenței, elevul evolueaza treptat,
de la faza „heteronomiei morale“ la „autonomia morala“ (cf. Jean Piaget).
În planul educației religioase se pot semăna în sufletul copiilor sentimente nobile și adânci. Este
perioada în care se prezintă copiilor Istoria Vechiului și Noului Testament, evenimentele principale din Istoria
și viața Bisericii, noțiuni fundamentale de credință. De asemenea, elevii asimilează și pun în practică norme de
comportament religios-moral.
Perioada adolescenței se caracterizează prin schimbări majore în dezvoltarea psiho-fizică, fapt care are
puternice influențe asupra educației religioase a elevului. Este perioada în care acesta își poate forma
convingeri religios-morale temeinice sau poate să cadă pradă multor tentații cu urmări negative asupra
personalității sale. Spiritual, tânărul se preocupă de marile probleme ale vieții și concepe planuri pentru
reforme religioase, morale, politice și sociale. Se manifestă simțul critic și al aprecierii. Acum apare interesul
pentru ceea ce este general valabil, adică pentru legile naturii, ale istoriei, ale vieții morale și pentru filosofie,
dar și pentru ceea ce este abstract. El nu se mulțumește doar cu asimilarea cunoștințelor, ci le prelucrează și le
aprofundează. În această perioadă, adolescentul are nevoie de modele de viață și își conturează un ideal. Cele
mai mari schimbări în această perioadă au loc în planul volițional. Acum adolescentul este capabil de tărie, de
voință și de îndreptarea acesteia spre scopuri morale – condiție esențială pentru formarea caracterului moral. În
această perioadă, viața religioasă a tânărului trece printr-o criză de multe ori foarte periculoasă. Concepția
religioasă pe care tânărul și-a dobândit-o în copilărie este zdruncinată de îndoieli generate de conflictul dintre
viață și ideal, dintre credință și unele teorii științifice. Soluționarea acestui conflict depinde de felul în care
educatorul știe să-și îndeplinească în mod conștiincios activitatea educativă. Dacă în copilărie accepta fără
nicio rezervă și cu smerenie spusele celor mari, acum atitudinea tânărului se modifică complet . În locul
smereniei și acceptării pe temeiul autorității apare simțul critic, îndoiala și căutarea argumentelor raționale.
Pentru a contracara consecințele nefaste ale unui asemenea criticism, în educația religioasă, profesorul va
trebui sa utilizeze în mod special metoda argumentării. Fiindcă tânărul este animat acum de idealuri înalte și
este entuziasmat de tot ceea ce este frumos, nobil și moral, acestea pot fi folosite de educatorul creștin spre a-l
câștiga pentru viața religioasă. Acum este momentul să i se predea tânărului învățăturile fundamentale de
credință și de morală. În domeniul religios, mulți tineri revin la idealurile religioase din copilărie, înțelese acum
mult mai bine și mai profund. Practica religioasă face mult bine tânărului în această perioadă. Ea îi îndreaptă
privirile spre idealul sfințeniei, îi purifică sentimentele, mai ales pe cel al iubirii, îi trezește nostalgia spre

243
idealuri înalte și-i înnobilează sufletul, conducându-l spre lumea frumosului, binelui și sfințeniei (Șebu.
Metodica)
Percepţiile, sentimentele şi trăirile religioase se conturează şi se încheagă în funcţie de etapele de
vârstă. Pentru cei implicaţi în realizarea educaţiei religioase, în special pentru profesorii de religie, cunoaşterea
percepţiilor, a trăirilor şi a caracteristicilor educaţiei religioase în funcţie de etapele psihice şi biologice de
dezvoltare devine un imperativ. În funcţie de etapele de vârstă, fundamentarea sentimentelor şi a conştiinţei
religioase presupune parcurgerea anumitor stadii de instruire.
Procesele gândirii religioase se vor relativiza şi contura în diferite stadii de vârstă. În Epistola către
Corinteni, Sfântul Apostol Pavel spune: „Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil, judecam
ca un copil; dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului” (1 Corinteni 13).
Referitor la perioada în care ar trebui să înceapă educaţia religioasă, unii cercetători susţin că
educaţia religioasă a copilului începe înainte de a se naşte, prin formarea unei maturităţi spirituale a părinţilor.
Părinţii sunt responsabili pentru procrearea şi creşterea copiilor. Majoritatea psihopedagogilor susţin că unele
acte necontrolate ale părinţilor au efecte nefaste asupra copiilor lor. Este important să acordăm o atenţie
deosebită educaţiei religioase a copiilor încă de la vârsta fragedă. Sfântul Ioan Gură de Aur aprecia: „așa cum
se va deprinde copilul de mic, aşa va rămâne şi când se va face mare; ca şi copacul pe care de-l va îndrepta
cineva când e mlădiţă, rămâne drept; iară de-l va lăsa strâmb, când se va întări nu se va mai îndrepta”. Primii
ani ai copilului sunt cruciali pentru formarea religioasă ulterioară. Copilul constituie un teren favorabil pentru
primirea normelor şi conduitelor religioase, totodată copilul este receptiv la credinţa în miracole. Prin imitare el
va primi credinţa practicată de părinţii lui. Inoculându-li-se copiilor respectul autorităţii părinteşti, se trece cu
uşurinţă la inocularea respectului autorităţii divine. Exercitând asupra copilului o autoritate chibzuită şi
ponderată, este facilitată sădirea sentimentelor de veneraţie pentru autoritatea lui Dumnezeu. Nu cumva în
unele societăţi în care lipsa de autoritate a părinţilor este tot mai evidentă, se ajunge şi la o lipsă de percepţie şi
respect faţă de autoritatea divină şi invers? Copilul îşi măreşte spectrul de înţelegere spirituală începând
cu vârsta de 3-4 ani. „Un copil îşi formează imaginea sa despre Dumnezeu după imaginea pe care şi-o face
despre om şi aceasta este mai întâi imaginea părinţilor săi. Rezultă de aici că rolul exemplului este mai
important decât cel al teoriei”. Un rol covârşitor în educarea moral-religioasă a copiilor îl constituie mediul
familial. Multe dintre actele comportamentului religios se formează prin contaminare, prin observarea şi
imitarea a ceea ce fac părinţii. De la 3-4 ani, copilul se fortifică spiritual, i se amplifică puterea de
discernământ şi înţelegere. Predomină cunoaşterea de tip intuitiv şi, drept urmare, mediul educativ trebuie să
fie cât mai bogat în stimuli cu caracter religios. Este recomandabil să fie stimulaţi factorii interni care

244
contribuie la trezirea atenţiei, cel mai important fiind interesul. După vârsta de 4 ani copilul începe să-şi pună
unele întrebări: de ce asta? de ce aşa?, etc. Apare dorinţa de cunoaştere. Reţinem faptul că în jurul vârstei de 3
ani apar şi se conturează primele trăiri religioase. Aducerea copilului la Biserică şi împărtăşirea lui cu Sfintele
Taine lasă amintiri şi amprente asupra lui care îl vor marca toată viaţa. Copilul începe să conştientizeze că
atunci când face un lucru bun, se bucură Dumnezeu, iar când săvârşeşte răul Îl supără pe Dumnezeu. Aceste
atitudini se imprimă profund în inconştient, care influenţează activitatea noastră conştientă din fiecare moment.
Până la vârsta de 6 ani educaţia religioasă a copilului rămâne mai mult o sarcină de familie, părinţii fiind pe
deplin responsabili.
Educaţia religioasă pentru copiii din şcoala primară va fi realizată prin mijloace şi procedee adecvate şi
se realizează de personalul didactic calificat (profesorii de religie). Ar fi de dorit ca preotul şi profesorul de
religie să acţioneze în comun pe linia catehizării copilului. Conţinutul educaţiei religioase la această vârstă
trebuie să realizeze un echilibru optim între concret şi abstract, să devină interesant şi atractiv, să fie motivat.
Motivul este acel fenomen psihic ce are un rol esenţial în declanşarea, orientarea şi modificarea conduitei. Prin
urmare, se impune ca elevii să fie motivaţi în vederea unei participări constante la viaţa Bisericii, deprinzându-
se pe această cale cu o experienţă religioasă constantă. Folosirea unor metode şi procedee adecvate de
prezentare a mesajului catehetic facilitează apropierea şi colaboarea între profesor şi elev. A ne adresa
tineretului de azi este o operaţie delicată, folosirea unor clişee şi repere teoretice şi abstracte conduce către
indiferentism. Se va evita orice încercare de impunere cu forţa, precum şi atitudinile de tip criticist. Un copil
are nevoie să simtă că “nu este necesar ca el să fie premiant sau olimpic pentru a fi iubit”. Afecţiunea
profesorului de religie faţă de elevi nu trebuie să fie condiţionată de performanţă. Utilizarea unor etichete
comportamentale are efecte negative imprevizibile; uneori, aceste etichete nu fac decât să întărească un anumit
tip de comportament. Dacă i se spune des unui elev: eşti timid, copilul ajunge să creadă că este o persoană
timidă, şi se comportă în consecinţă. Alteori, etichetele comportamentale reduc motivaţia de schimbare; dacă i
se spune cu consecvenţă unui elev că este un antitalent la o anumită disciplină, atunci s-ar putea ca elevul să
recurgă la următorul raţionament: oricum nu sunt talentat la această materie, n-are sens să fac eforturi pentru a
fi mai bun.
La vârsta de 7-10, ani copiii încep să îşi aleagă modele şi se raportează la ele până în cele mai mici
detalii. Acest lucru atrage după sine o mare responsabilitate, atât pentru profesorul de religie, cât şi pentru
părinţi sau cei apropiaţi.
În gimnaziu, preocupările şi interesele determină extinderea şi amplificarea religiozităţii. Acum creşte
gradul de socializare, de solidaritate, apar formele de organizare în grupuri în funcţie de prietenii şi simpatii.

245
Copiii se încred unii în alţii, îşi mărturisesc anumite lucruri. Raportarea la normele biblice îl determină pe copil
să-şi rezolve unele probleme de ordin moral, existenţial etc. Participarea la ceremoniile religioase nu mai este
receptată ca o simplă obligaţie, ci ca o necesitate (copilul simte nevoia de a se ruga). Copilul devine mai
responsabil de raportul dintre el şi Dumnezeu. De obicei se roagă dimineaţa şi seara fără să fie atenţionat
pentru a face acest lucru. Există şi riscul ca în această fază unii tineri să intre într-o stare de incertitudine şi
confuzie.
Între 12 şi 14 ani intră în joc pubertatea. Tot în această perioadă are loc închegarea caracterului, precum
şi a principalelor trăsături de personalitate. O atragere forţată înspre ora de religie poate avea consecinţe
imprevizibile. Sunt necesare tactul şi mai ales răbdarea din partea profesorului de religie. Acum copiii sunt
capabili de performanţă, de aprofundarea unor noţiuni de catehism într-un mod cu totul de excepţie.
Adolescenţa reprezintă o perioadă delicată, dacă nu chiar dificilă, în privinţa educaţiei religioase. O
dată cu preadolescenţa şi continuând până spre 20-21 de ani tinerii se orientează spre făurirea unei cariere, spre
propriile lor împliniri spirituale, profesionale, sportive etc. În perioada adolescenţei are loc o schimbare
radicală faţă de copilărie. Apar tot acum unele forme de interiorizare, de raţionalizare. Acum tânărul îşi pune
întrebări legate de rostul vieţii, de menirea lui; apar întrebările legate de existenţă, de existenţa lui Dumnezeu,
de nemurire; în acelaşi timp tânărul ia hotărâri esenţiale pentru viaţă. Din perspectivă intelectuală, unii
adolescenţi sunt apţi ca şi adulţii să înţeleagă probleme de ordin doctrinal şi liturgic, dar „sunt mai puţin stabili
decât adulţii”.
În perioada adolescenţei, implicarea profesorului de religie şi a preotului se va realiza discret pe baza
unor argumente şi a unui dialog sincer; este recomandabil să fie respectată poziţia interlocutorului, evitându-se
tentele ironice sau culpabilizatoare. Se impune ca “adolescentul să fie invitat la o reflecţie asupra lui însuşi…
reflecţia catehetică s-ar dori a fi pluridisciplinară”. Discursurile moraliste şi criticiste nu duc la atingerea
scopurilor propuse, “formarea unui sistem de valori, convingeri şi atitudini sănătoase nu poate fi realizată prin
prelegeri moralizatoare”.
Adesea, tinerii sunt inundaţi cu teorii agnostice şi materialiste, “ei pleacă de la orele de curs cu convingerea că
adevărul este relativ, iar virtuţiile sunt imposibile sau nefolositoare. Toate acestea îi influenţează să proclame o
relativitate a valorilor”. Fără să ne dăm seama, de multe ori educaţia pentru valoare se transformă în educaţie
pentru libertinaj. De aceea, considerăm că e un imperativ ca profesorul de religie, precum şi preotul, să
cunoască în termeni realişti elementele demoralizatoare ale unor compartimente educaţionale. Tot acum apare
nonconfor¬mismul şi dorinţa de independenţă.

246
Observăm la adolescenţi o adevărată ceartă cu autoritatea. Acest fapt se constată mai ales în cazurile în
care autoritatea este impusă într-un mod nedelicat, necontrolat. Profesorul care ştie să-şi impună autoritatea
într-un mod mai discret are mult de câştigat. Autoritatea se cere a fi impusă mai degrabă ca o formă de
protecţie şi nu ca o formă de dirijare. Unii elevi nu refuză neapărat autoritatea profesorului, ci mai degrabă
refuză impunerea autorităţii într-un mod excesiv.
Perioada adolescenţei „este o perioadă hotărâtoare în centrarea individului spre credinţa religioasă”,
„acum e momentul când de obicei se pierde, se câştigă sau se capătă credinţa. Religia devine o formă de viaţă,
a cărei expresie desăvârşită o constituie vocaţia. Dumnezeu încetând de a mai fi o reflectare a imaginii
părinteşti, întruchipează atunci valoarea supremă în care se contopesc toate celelalte”.
Influenţa mediului social asupra elevilor trebuie observată atent de către profesorii de religie. Societatea
contemporană duce lipsă de modele, dar ce este mai grav, unii tineri de azi nu prea caută modele, iar alţii le
caută în rândul starurilor de muzică, al vedetelor de televiziune, în rândul unor magnaţi şi, mai rar, printre
sportivi. Dar sentimentele inferioare (satisfacţii de ordin financiar, alimentar, erotic) nu dăinuiesc; ambiţiile
materiale dau satisfacţii limitate. Ca dovadă, faptul că în urma lipsei educaţiei religioase şi a unor relaţii
familiale şubrede fiii unor mari bogătaşi îşi părăsesc căminele, încep să se drogheze, unii recurg chiar la
sinucidere. Educaţia religioasă ar putea atenua din unilateralitatea deplasării spre raţionalitatea sau
pragmatismele excesive; experienţa religioasă îl face pe elev să înţeleagă şi să acţioneze mai conştient în
societate, îl invită la reflecţie; educaţia religioasă presupune prezenţa dimensiunii transcendentale în viaţa şi
faptele de zi cu zi, pentru a transforma societatea într-o comunitate de oameni care să trăiască în comuniune şi
înţelegere unii cu alţii.
Plecând de la premisele psihologice ale educaţiei religioase, putem evidenţia unele reguli cu caracter
orientativ. Astfel, în copilărie, când copilul preia orice idee sau enunţ fără critică, este bine să-i prezentăm
realităţile religioase sub formă de povestiri, parabole etc., înlăturând discuţiile şi temele complicate sau
controversate. La pubertate este recomandabilă prezentarea unor noţiuni de morală creştină, noţiunile esenţiale
de doctrină. La această vârstă elevul poate aprofunda şi experimenta anumite virtuţi creştine: „credinţa creşte
cu vremea… dar creşte pe măsură ce împlinim poruncile şi dobândim virtuţile”. Credinţa este prima virtute cu
care pornim la drum, atât cei mici, cât şi cei mari. Adolescenţilor este indicat să le predam elemente de
filozofie creştină, de psihologia religiei, de doctrină, de artă creştină. Fără îndoială – indiferent de vârsta
elevilor cu care dialogăm –, mijlocul principal în educaţie este exemplul personal. Biserica are în istoria sa
nenumărate exemple. Mai întâi, Biserica îl prezintă pe Hristos în toată măreţia Sa. Apoi urmează şirul
apostolilor, sfinţilor, martirilor etc. Îndatorirea şi mijloacele de a lucra la desăvârşirea credinţei le-a aşezat

247
Mântuitorul în Biserica Sa. Apartenenţa creştinilor la Biserică exprimă sentimentele lor de a exista ca nişte
membre lucrătoare. Educaţia religioasă este doar o componentă care face parte din lucrarea generală
mântuitoare, care pentru a fi posibilă are nevoie de ajutorul lui Dumnezeu. De la acest temei porneşte lucrarea
Bisericii spre ridicarea tuturor membrilor ei până la a ajunge toţi “la statura bărbatului desăvârşit, la măsura
vârstei deplinătăţii lui Hristos” (Efeseni 6) (Timiș)

Principiile didactice
Principiile didactice sunt normele generale pe care se întemeiază procesul de învăţământ, asigurând
condiţiile necesare îndeplinirii scopurilor şi obiectivelor pe care le urmăreşte în desfăşurarea sa.
În proiectarea, desfăşurarea, evaluarea şi ameliorarea sau reglarea unei lecţii, aceste principii se
întrepătrund, între ele existând o strânsă interdependenţă. Pentru ca învăţământul să se desfăşoare în condiţii
optime, trebuie să se ţină seama de principiile ce se potrivesc cu legile de dezvoltare a raţiunii, voinţei şi
sentimentului elevilor şi cu structura conţinutului învăţării.
A. Principiile didactice generale:
1. Principiul intuiției: indică faptul că accesul în lumea credinței trece prin simțuri, cunoaşterea
concretă, senzorială, fiind baza abstractizării şi generalizării cunoştinţelor. Psihopedagogic vorbind, intuiția
vizează influența directă a obiectelor din lumea înconjurătoare asupra simțurilor noastre. Mântuitorul a expus
învățătura Sa atât prin vorbirea directă, dar și prin parabole, care reprezentau imagini luate din lume, și fără
pildă nu le grăia nimic (Matei 13). Adevărurile de credință transmise elevilor sunt suprasensibile, iar pentru a fi
înțelese trebuie făcute accesibile cu ajutorul materialului intuitiv (hărți, planșe, fotografii, desene, etc.); de
asemenea, profesorul trebuie să realizeze pe tablă o schiță a lecției, să facă apel la imaginația elevilor.
2. Principiul accesibilității (al respectării particularităților de vârstă și individuale ale elevilor /
principiul psihologic) cere ca profesorul (care trebuie să fie un bun psiholog) să adapteze conţinutul învăţării la
gradul de dezvoltare psiho-fizică a elevilor, luând în considerare particularităţile de vârstă și sex, nivelul
pregătirii anterioare, starea de sănătate, capacităţile intelectuale, mediul familial, etc. Se cere ca predarea
cunoștințelor să fie realizată într-o modalitate accesibilă (gradat, de la cunoscut la necunoscut, de la concret la
abstract, de la particular la general, de la simplu la complex), ținându-se cont de faptul că elevii se raportează
în mod diferit la conținuturile predate de profesor (pentru unii elevi ora de religie este primul loc de întâlnire cu
Dumnezeu; nu toți elevii sunt atrași în aceeași măsură de aspecte identice) și de faptul că elevii au ritmuri

248
diferite de înțelegere și însușire a cunoștințelor; profesorul nu trebuie să depășească capacitățile reale de
înțelegere ale elevilor (pentru a preveni învățarea mecanică), dar nici să nu le subestimeze (pentru a preveni
dezinteresul și plictiseala acestora).
3. Principiul învățării active și conștiente cere ca transmiterea cunoştinţelor să trezească activitatea
sufletească a elevilor, astfel încât elevii să asimileze cunoștințele participând cu rațiunea, voința și sentimentul,
pentru înţelegerea și învățarea lor conştientă. Învățarea activă și conștientă trebuie să-i conducă la dorința de a
învăța mai mult, de a studia, de a cerceta singuri, din plăcerea de a ști cât mai multe lucruri necesare pentru
mântuire. Învățarea conștientă trebuie să-i conducă deci la învățarea proprie. Învățarea religiei se realizează
conștient și activ mai ales atunci când profesorul de religie se străduiește ca fiecare întâlnire cu elevii să se
transforme într-o săbătoare, într-o bucurie a întâlnirii cu Dumnezeu.
4. Principiul sistematizării şi continuităţii cunoştinţelor trebuie respectat atât la întocmirea planurilor-
cadru, programelor și a manualelor școlare, cât și în activitatea concretă de transmitere și însușire a
cunoștințelor. Pentru a putea fi predate sistematic și continuu, cunoștințele vor fi integrate într-un sistem, astfel
încât noile cunoștințe să fie învățate prin raportarea și integrarea lor la experiența și cunoștințele anterioare ale
elevilor. Pentru că materia de studiu nu poate fi predată și înțeleasă în mod global, apare necesitatea divizării ei
într-o succesiune de secvențe logice și accesibile pe plan informațional, care vor asigura un învățământ coerent
și fără goluri în cadrul materiei studiate. Profesorul va urmări ca învățarea să se facă ritmic și să fie continuată
de evaluare, pentru a se forma la elevi deprinderi de muncă independentă și pentru a se evita învățarea în
salturi, apariția lacunelor în pregătirea lor și a carențelor în dezvoltarea personalității religios-morale.
5. Principiul îmbinării teoriei cu practica cere ca atunci când transmitem elevilor cunoștințe să le legăm
de viață și să le transpunem în viață. Creștinismul nu este teorie, ci viață. Profesorul va evita încărcarea
excesivă a memoriei elevilor cu nume, date și cunoștințe pur teoretice, iar adevărurile religioase vor fi expuse
astfel încât elevii să-și dirijeze viața după ele, având drept exemple pe Domnul Iisus Hristos și pe sfinți.
Profesorul de religie va deveni el însuși exemplu numai dacă îndeplinește ceea ce îi învață pe elevii săi.
Trebuie urmărite 2 aspecte, îndeosebi:
1) Rezolvarea unor probleme pe baza cunoştinţelor teoretice;
2) Desfăşurarea unei activităţi care reclamă cunoştinţele teoretice. În Biserică, aplicarea acestui
principiu se regăseşte cel mai evident în cultul divin: ceea ce se învaţă teoretic, se exprimă prin rugăciuni,
cântări, gesturi liturgice, etc.
6. Principiul însuşirii temeinice a cunoştinţelor (principiul temeiniciei şi durabilităţii) - îndreaptă
preocuparea profesorului asupra rezultatelor finale ale procesului instructiv-educativ. Însuşirea cunoștințelor

249
este temeinică atunci când este făcută profund, complet şi durabil. Acest principiu se referă în special la
finalităţile educației. Dacă învățarea se face intuitiv, respectându-se particularitățile de vârstă, motivat, activ,
conștient, sistematic, continuu și orientat spre practică, atunci cunoștințele vor fi temeinic însușite.
7. Principiul asigurării conexiunii inverse (al feed-back-ului, al retroacţiunii) – este folosit în orice
activitate umană atunci când dorim să știm care sunt efectele acţiunii noastre, în vederea reglării şi autoreglării
continue - ca bază a ameliorării rezultatelor finale. Conexiunea inversă (feed-back) sau informația inversă este
urmărită de profesor în fixarea cunoștințelor predate. Acesta va alege diferite metode de lucru (observația
directă, întrebări, teste scurte, localizări pe hartă, gasirea unor versete, etc.) pentru a realiza evaluarea elevilor,
cât și autoevaluarea propriei sale activități de predare, cu scopul remedierii, îmbunătăţirii rezultatelor.
Principiul asigurării conexiunii inverse (al feed-back-ului, al retroacţiunii) exprimă cerința reîntoarcerii și a
îmbunătățirii rezultatelor și proceselor în funcție de informația primită despre rezultatele anterioare (Cerghit).
Avantajele acestui principiu: arată gradul de înţelegere a noilor cunoştinţe; stimulează învăţarea prin faptul că
elevii sunt „testați” în mod continuu; oferă profesorului posibilitatea să analizeze şi să corecteze greşelile
făcute de elevi sau sesizate de ei; ajută la depăşirea dificultăţilor de înţelegere ivite pe parcursul predării;
reglează şi ameliorează rezultatele procesului de predare-învăţare; evită suprasolicitarea elevilor.
8. Principiul motivaţiei (principiul învăţământului interesant şi plăcut): Motivația învățării reprezintă
totalitatea intereselor, idealurilor şi mobilurilor care îndeamnă, susţin energic şi direcţionează desfăşurarea
activităţii de învăţare. Motivația, numită și „motorul învățării”, pune în mișcare rațiunea, voința și sentimentul
elevilor; ea poate fi exterioară (competiția, încurajarea, recompensa, sau, dimpotrivă, teama, mustrarea,
pedeapsa) și interioară (curiozitatea de a ști cât mai multe, dorința de a fi cât mai bine pregătit la o anumită
disciplină, dorința de a fi cât mai bun, etc.). Profesorul de religie va cultiva la elevi motivația internă, ca suport
trainic al educației religioase, fără însă a neglija rolul motivației externe. Pentru respectarea acestui principiu,
profesorul va urmări pe de o parte să menţină trează curiozitatea elevilor, iar pe de alta, să prezinte cunoștințele
religioase cât mai interesant, astfel încât să răspundă întrebărilor existenţiale ale elevilor. Atunci când
cunoștințele transmise elevilor le trezesc interesul, ei învață cu plăcere și sunt atenți, întrucât le asimilează
ușor. Atunci când lipsește interesul, elevii se plictisesc, nu sunt atenți și învață greu. Elevii pot fi motivați prin
transmiterea unor cunoștințe accesibile vârstei și gradului lor de pricepere, dar și prin exemple concrete care le
pot arăta adevărata valoare și importanța pe care o prezintă cunoștințele religioase în desăvârșirea creștină. 9.
Principiul autonomiei şi respectării libertăţii individuale: în virtutea libertăţii primite de la Dumnezeu, care ne
respectă libertatea, fiecare om dispune de autonomie, adică de posibilitatea de a se conduce singur, după legi
proprii. Apropierea de sufletele copiilor trebuie făcută cu totală precauţie şi iubire. Trebuie convingere, nu

250
constrângere, pentru ca, în virtutea deplinei libertăţi, copiii să adere cu dragoste la mesajul actului catehetic.
Dar nu există exercitare a educației fără influenţare, direcţionare şi intenţionalitate. „Doamne, fă-mă robul Tău,
ca să fiu liber!". „Libertatea" în afara Evangheliei înseamnă, de fapt, libertinaj. Acest principiu cere o adeziune
benevolă a ucenicilor la valorile religioase, adeziune care se câştigă, nu se impune.
B. Principii didactice specifice predării religiei: principiul hristologic și principiul eclesiologic:
1. Principiul hristocentric (teocentric) cere ca educația religioasă să se orienteze în jurul persoanei
Domnului Iisus Hristos, ca Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, pentru că toate prin El s-au făcut.
Numim acest principiu şi „teocentric" pentru a nu se crea impresia greşită că celelalte două persoane ale
Prea Sfintei Treimi, Tatăl şi Duhul Sfânt, ar fi ignorate. Cateheza, fidelă întrutotul Revelaţiei, trebuie să aibă
permanent un accentuat caracter trinitar. Învăţământul creştin nu este unul omenesc, ci dumnezeiesc. De aceea
ne avertizează atât de ferm Sf. Apostol Pavel: Nu ne propovăduim pe noi înşine, ci pe Hristos! (2 Corinteni 4).
Căci Hristos, întrupându-Se, a împlinit pe pământ voia Tatălui, iar Duhul Sfânt, prin energiile dumnezeieşti, ne
întăreşte continuu pentru receptarea Revelaţiei.
2.Principiul eclesiocentric cere ca profesorul de religie să transmită cunoștințele conform învăţăturii
Bisericii şi în legătură cu viața Bisericii.
Cunoștințele vor fi prezentate astfel încât să dezvolte la elevi sentimente de dragoste, respect şi
admiraţie faţă de Biserică, să lege inima lor de această instituție întemeiată de Mântuitorul Iisus Hristos şi să le
insufle convingerea că doar Biserica îi poate ajuta la dobândirea mântuirii. Acest principiu pretinde ca toate
cunoștințele şi conduitele insinuate elevilor să vizeze cultivarea sentimentelor de iubire şi respect faţă de
Biserică, în calitate de „trup al lui Hristos”, loc al întâlnirii cu Dumnezeu (C. Cucoș). Principiul eclesiocentric
cere catehetului să nu prezinte la ora de religie altă învăţătură decât a Bisericii Ortodoxe. Dacă principiul
hristocentric presupune fidelitate faţă de Hristos şi Evanghelia Sa, principiul eclesiocentric obligă la fidelitate
faţă de păstrătoarea Evangheliei, Biserica - Trupul Său. Căci Dumnezeu-Tatăl, după mărturia inspirată a
Sfântului Apostol Pavel, toate le-a pus sub picioarele Lui (Hristos, n. n.) şi, mai presus de toate, L-a dat pe El
cap Bisericii, Care este trupul Lui, plinirea Celui ce plineşte toate întru toţi (Efeseni 1).
Catehizarea se face în Biserică, nu doar în sensul de Lăcaş, ci şi în sensul de comunitate, care adună la
un loc pe cei botezaţi. „Adunarea" nu presupune doar strângerea oamenilor într-un spaţiu fizic determinat, ci şi
comuniune în dobândirea aceleiaşi învăţături mântuitoare. De aceea, respectarea principiului eclesiocentric ne
va feri de ruperea din această comuniune, rupere care ar însemna, de fapt, pierderea mântuirii. Căci, după cum
foarte precis s-a exprimat Sfântul Ciprian, extra eclesiam nulla salus. În consecinţă, catehizare autentică
înseamnă propovăduirea credinţei autentice, care este a Bisericii celei una. Cine propovăduieşte învăţături

251
străine Bisericii, este el însuşi un înstrăinat şi va „înstrăina" şi pe cei ce-l ascultă, transformându-i în oi rătăcite
de turma cea cuvântătoare a lui Hristos. Un ultim aspect, foarte important, în cadrul principiului eclesiocentric,
este transmiterea doctrinei Bisericii în limbajul Bisericii. A folosi un alt limbaj înseamnă a prezenta doctrina şi
morala Bisericii într-o imagine deformată, strâmbă, chiar contrară conţinutului.
Concluzii: Principiile nu se constituie în norme didactice eficiente dacă sunt aplicate separat. Ele sunt
interdependente şi se condiţionează reciproc, facilitând optimizarea învăţământului numai dacă sunt corelate,
pe întreg traseul curricular al disciplinei.
Cu deosebire Religia solicită, o dată cu observarea principiilor laice, şi utilizarea celor care ţin de
spaţiul eclezial, hristocentric (=teocentric) şi eclesiocentric, principii numite îndeobşte „speciale", pentru
conţinutul lor specific. Fără ele, predarea Religiei riscă să se plaseze doar pe dimensiunea orizontală a
existenţei, nebeneficiind de urcuşul pe verticala comuniunii cu Dumnezeu.
În fine, nu trebuie uitat că principiile didactice nu ţintesc doar informarea învăţăceilor, luminarea minţii
lor, ci formarea caracterului moral creştin, în aşa fel încât ei să devină, la rândul lor, slujitori devotaţi ai
Domnului şi educatori pentru caracterele semenilor. În acest fel, catehizarea va parcurge drumul ei firesc,
soteriologic, atât pentru cateheţi, cât şi pentru ucenici.

METODE DE INVĂȚĂMÂNT:
METODE DE COMUNICARE ORALĂ
Metodele de comunicare orală sunt acele metode prin care comunicarea noilor cunoștințe se face de
către profesor, prin expunere sau conversație.
A. Metode expozitive: Expunerea este metoda de predare ce constă în prezentarea pe cale orală a
noilor cunoştinţe, folosind povestirea, descrierea, explicaţia, argumentarea, prelegerea şi expunerea cu
oponent. Mijloace de învăţământ: hărţi, fotografii, discuri, casete audio şi video. Prin expunerea noilor
cunoştinţe, profesorul urmăreşte formarea Ia elevi a unui mod de gândire logic şi sistematic.
1. Povestirea: Povestirea este expunerea orală de către profesor a unor întâmplări, fapte, eveniment
reale petrecute într-un anumit timp și spaţiu, cu scopul însuşirii noilor cunoştinţe, dezvoltării unor sentimente
şi formării unor atitudini pozitive la elevi. Cerințe legate de conținutul povestirii și modul prezentării ei:
a) să fie alese fapte, întâmplări, evenimente cu o profundă semnificaţie pentru susţinerea ideii
religioase;

252
b) să se asigure un climat emoțional, prin folosirea de către profesor a intonației, mimicii și gesturilor
din care să rezulte clar atitudinea pe care o ia față de eroii povestirii;
c) în decursul povestirii să fie prezentate la momentul potrivit materiale ilustrative menite șă
impresioneze mai profund pe elevi;
d) profesorul poate întrerupe firul acțiunii pentru a introduce o explicație, pentru a prezenta un personaj,
pentru a răspunde la întrebările elevilor sau pentru a-și exprima părerile proprii, însă cu foarte mult tact.
Întrucât arta de a povesti nu este înnăscută, profesorul trebuie să depună mult efort pentru ca povestirea să
dobândească aceste caracteristici. În Sfânta Scriptură, povestirea este frecvent utilizată ca metodă de educație
(povestirea spusă de proorocul Natan regelui David după ce acesta a păcătuit, pilda vameșului și a fariseului,
etc).
2. Descrierea: Descrierea este metoda expozitivă care prezintă caracteristicile exterioare tipice ale
obiectelor, proceselor, fenomenelor, locurilor etc., urmărind, în special, aspectele fizice ale acestora.
Descrierea se realizează pe baza observaţiei - cerinţe legate de dirijarea de către profesor a observării:
a) să se bazeze pe intuiţie;
b) să ţină cont de nivelul de pregătire al elevilor;
c) să nu evidenţieze detaliile nesemnificative ale obiectelor şi fenomenelor;
d) să dezvolte la elevi spiritul de observaţie.
Mijloace de învăţământ - hărţi, vederi, fotografii, diapozitive, filme etc.
3. Explicația: Explicația este metoda expozitivă prin care se lămurește o noțiune (un nume propriu, un
termen necunoscut, o idee sau un concept), un fapt (o narațiune, o parabolă, o figură de stil, un verset din
Sfânta Scriptură, o poruncă dumnezeiască, o normă morală). Scop: îmbunătățirea vieții religios-morale a
elevilor.
Explicația are două funcții care trebuie să se manifeste împreună: cognitivă sau
informativă și formativă. Explicaţia - condiţii:
a) să ţină cont de pregătirea religioasă şi laică a elevilor şi de natura temei;
b) să fie corectă şi din punct de vedere doctrinar;
c) să fie completă şi sigură, fară a omite vreun element care ar determina neînţelegerea temei, dar şi
fără a intra în detalii obositoare, care îndepărtează elevul de la scopul lecţiei respective;
d) să fie clară, pentru a nu crea confuzii în mintea elevilor;
e) să fie convingătoare, argumentată şi întregită prin fapte concrete;

253
f) să fie făcută cu căldură, nu ca o simplă informaţie, de aceea şi forma pe care o poate lua este
descrierea literară sau naraţiunea.
B. Metode interogative: Metodele interogative se realizează pe baza dialogului dintre profesor și elev
(conversația, problematizarea).
Conversația este metoda care valorifică dialogul sau interogaţia şi este cel mai des utilizată în procesul
de învăţământ. Conversaţia folosită în toate tipurile de lecţii alături de alte metode, dar se poate desfăşura şi
în afara orelor de religie- conversaţia individuala.
Conversaţia-generată de conţinutul lecţiilor de religie, de întâmplări din viaţa elevilor, a clasei, a şcolii,
a societăţii, de unele articole din ziare, de unele emisiuni. Tipuri de întrebări în funcţie de modul de adresare şi
de obiectivul vizat:
a) frontală (adresată întregii clase);
b) directă (adresată unui elev anume);
c) inversată (adresată profesorului de către elev și returnată elevului, de exemplu cu formula: „Tu ce
crezi?”);
d) de releu și de comunicare (adresată de elev profesorului și repusă de acesta întregii clase);
e) imperativă (se formulează o cerință categorică);
f) de revenire (întrebare pe care profesorul o pune reluând o părere emisă de un elev, dar care nu a
putut fi luată în seamă în acel moment).

Formularea întrebărilor conţinutul şi forma):


a) să fie formulate precis;
b) să fie concise ca formă şi exprimate cu claritate;
c) să nu cuprindă termeni neînţeleşi de elevi;
d) să fie accesibile şi variate;
e) să conţină un singur enunţ;
f) să se refere la materia predată;
g) să stimuleze gândirea tuturor elevilor;
h) să fie formulate într-o ordine logică;
i) să nu fie duble (două întrebări la aceeaşi problemă, formulate diferit şi succesiv şi care necesită două
răspunsuri diferite);
j) să fie însoţite de întrebări ajutătoare, numai atunci când este nevoie.

254
Cerinţe elevii să-şi formeze deprinderea de a alcătui răspunsuri corect formulate:
a) să fie complete, clare şi precise;
b) să aibă o formă îngrijită, folosind un vocabular ales;
c) să fie date individual, după un anumit timp de gândire;
d) să fie conştiente, iar la nevoie, însoţite de explicaţii.

În timpul dialogului, profesorul - ţinută corespunzătoare:


a) nu va pune întrebări "cursă";
b) nu va întrerupe elevii în timp ce aceştia dau răspunsul;
c) va adopta o mimică adecvată, spre a nu-i intimida sau deruta;
d) nu va jigni pe elevii care dau răspunsuri eronate;
e) nu va ameninţa cu măsuri represive pe elevi.

FORMELE CONVERSATIEI: conversaţia catehetică, conversaţia euristică şi dezbaterea sau discuţia


colectivă.
a) Conversaţia catehetică: Conversaţia catehetică este metoda de instruire şi educare a elevilor prin
intermediul întrebărilor şi răspunsurilor, cu scopul de a reproduce cele observate, descopente şi asimilate de
ei, sub conducerea profesorului. Se foloseşte: verificarea cunoştinţelor (conversaţia de verificare) şi fixarea
cunoştinţelor (conversaţia de fixare). În dialogul cu învăţătorul de Lege care Îl întreabă ce să facă ca să
moștenească viața veșnică, Mântuitorul foloseşte conversaţia catehetică.
b) Conversaţia euristică: Conversaţia euristică este metoda bazată pe dialog şi pe învăţarea conştientă,
şi se foloseşte atunci când noile cunoştinţe pot fi desprinse împreună cu elevii din cunoştinţele anterioare, din
analiza unor fapte, unor evenimente sau în urma cercetării unui material intuitiv. Se foloseşte: verificarea
cunoştinţelor (conversaţia de verificare), în actualizarea cunoştinţelor şi introducerea în tema nouă a lecţiei
(conversaţia de reactualizare), în comunicarea noilor cunoştinţe, în apreciere şi în asociere. Solicită elevilor
inteligenţa productivă, spontaneitatea şi curiozitatea, lăsând elevilor mai multă libertatea de căutare. Metodă
asemănătoare-explozia solară. (pornind de la un punct central, se nasc întrebări, la care elevii răspund verbal,
iar la rândul lor aceste întrebări nasc alte întrebări).
c) Dezbaterea sau discuția colectivă: Dezbaterea este o formă a conversației caracterizată printr-un
schimb de opinii, impresii, informații, propuneri axate în jurul unui subiect, a unui fapt luat în studiu, cu

255
scopul de a consolida, clarifica și sintetiza cunoștințe, de a analiza anumite cazuri sau texte, de a soluționa
unele probleme, de a argumenta anumite idei sau texte, de a dezvolta capacitatea de exprimare a
elevilor. Pentru reușita - elevii să-și însușească temeinic cunoștințele anterioare care constituie baza dezbaterii.
Se poate folosi material intuitiv (textul biblic, hărți, mijloace audio-vizuale etc.). Condusă de către profesor pe
baza propunerii unei teme ori în urma unor prelegeri sau referate susținute în cadrul lecției sau al cercului de
religie. Concluziile dezbaterii au rolul de a clarifica tema pusă în discuție și problemele ridicate de elevi. În
domeniul învățăturii de credință este recomandată evitarea speculațiilor.

VI.2.METODE ACTIV-PARTICIPATIVE

A. Metode de cunoaștere a realității religioase:


1. Observarea directă a realității religioase: este metoda prin care profesorul urmărește să-i conducă pe
elevi spre cunoașterea lui Dumnezeu prin contemplarea creației. Omul nu trebuie să se rezume doar la
contemplarea creației, ci să stăruie spre o viață religios-morală în care să pună pe primul plan căutarea
împărăției lui Dumnezeu.
2. Studiul și interpretarea simbolurilor: metoda prin care se transmit cunoștințe în mod treptat, cu
ajutorul unui simbol (semn, obiect, imagine care reprezintă sau evocă o idee, o noțiune, un
sentiment). Profesorul va explica: semnificația simbolurilor (scara din visul lui Iacob, rugul aprins, mana,
mielul pascal, semnul lui Iona, șarpele de aramă, apa cea vie, pâinea cea vie, păstorul cel bun, vița și
mlădițele), precum și a minunilor și acțiunilor cu valoare de semn (prefacerea apei în vin, înmulțirea pâinilor și
a peștilor, învierea lui Lazăr) din conținutul lecțiilor studiate; simbolistica unor acte de cult, obiecte de cult,
veșminte liturgice, materii folosite în cult; simbolurile folosite în icoane, simbolistica culorilor, a literelor
grecești Π și Υ, etc.
3. Analiza documentelor (de exemplu analiza gemei de la Potaissa) – prin precizarea obiectivelor
urmărite (cunoașterea importanței acestei descoperiri arheologice paleocreștine din Transilvania pentru istoria
creștinismului românesc și observarea prezenței simbolurilor creștine în timp și spațiu), prezentarea
documentului (o piatră ovală din onix datând din sec.IV, descoperită în sec.XIX în ruinele cetății Potaissa –
Turda), observarea elementelor semnificative, descrierea documentului, explicarea semnificației elementelor
și, eventual, prezentarea legăturilor dintre elemente (Blândul Păstor, având pe umeri un miel și altul la
picioarele sale; un copac cu două ramuri pe care stă o pasăre – porumbelul este simbolul Sf. Duh; în dreapta o

256
corabie din care cade un om în apă și un pește stă gata să-l înghită – proorocul Iona prefigurând învierea după 3
zile; cuvântul ΙΧΘΥΣ), desprinderea concluziilor (generalizarea creștinismului la nordul Dunării în sec.IV).
4. Studiul de caz: este metoda care constă în analiza unui caz real, fiind suport al cunoașterii inductive
și bază pentru cunoașterea deductivă.
Etape:
a) prezentarea cazului;
b) organizarea unui plan de analiză ce are în vedere identificarea cauzelor care au determinat
declanșarea evenimentului analizat și evoluția acestuia;
c) dirijarea de către profesor a dezbaterilor ce au loc, prin selectarea celor mai potrivite metode
pentru analiză, prin examinarea cazului din mai multe perspective;
d) stabilirea unor concluzii.
5. Exemplul: profesorul va oferi elevilor criterii după care să-și aleagă cele mai bune exemple de
conduită morală, folosind pentru exemplificare Sfânta Scriptură, Viețile Sfinților, etc. (el însuși trebuie să fie
un exemplu); trebuie să asigure în clasă un climat care să facă posibilă receptarea de către elevi a mesajelor
pozitive care pornesc de la modelul prezentat, și să folosească modele opuse, pozitive și negative, doar dacă
are certitudinea că acestea îi vor determina pe elevi să le adopte pe cele pozitive.
6. Rugăciunea. Convorbirea omului cu Dumnezeu.
7. Meditația religioasă.
8. Deprinderile morale: faptele bune, postul, participarea la slujbele Bisericii, citirea Sfintei Scripturi
și respectarea tradițiilor religioase. Formele prin care profesorul contribuie la formarea deprinderilor morale
la elevi: aprobarea (acordul, lauda, exprimarea recunoștinței, recompensa) și dezaprobarea (dezacordul,
observația, avertismentul, sancțiunea).
9. Participarea la cultul divin (cele 7 Laude, Sf. Liturghie, Sfintele Taine, cântarea religioasă).
B. Metodele fundamentate pe acţiune sunt folosite de către profesor pentru a-i pregăti pe elevi în
vederea desfăşurării unei acţiuni intelectuale sau practice.
1. Jocul didactic: este metoda bazată pe acţiune, prin care profesorul foloseşte în scop didactic
disponibilitatea elevilor pentru joc. Disponibilităţile fizice, intelectuale şi afective. Dezvoltă capacitatea de a se
adapta la situaţiile noi care apar şi de a acţiona independent pe parcursul jocului. Propus şi condus de către
profesor, jocul didactic urmăreşte realizarea unor obiective religios-morale, prin antrenarea elevilor într-o
activitate în care se exersează un conţinut conform cu obiectivele propuse. Recomandat-clasele mici (I-a şi a

257
II-a), toate tipurile de lecţii, în verificarea cunoştinţelor, în comunicarea şi fixarea noilor cunoştinţe, în
apreciere şi asociere.
Condiţii:
a. să fie ales în funcţie de posibilităţile şi aptitudinile elevilor;
b. regulile jocului să fie bine înţelese de către toţi elevii participanţi;
c. să nu fie de lungă durată şi să includă pauze scurte;
d. să se modifice timpul total de joc în funcţie de gradul de atenţie a elevilor;
e. să se desfășoare în mod prietenesc.

Tipuri de jocuri didactice:


1. Jocul de decizie: Elevii sunt puşi în situaţia de a lua decizii sau de a da pe loc un răspuns concret la
întrebările şi situaţiile pe care le ridică profesorul sau colegii;
2. jocul de arbitraj: Un elev este desemnat de către profesor să soluţioneze anumite probleme
conflictuale, reale sau imaginare;
3. jocul de competiţie: Se urmăreşte stimularea obţinerii unor performanţe. Se pot organiza două
echipe sau se pot antrena individual toţi elevii, in funcţie de natura jocului ales

2. Dramatizarea: metoda bazată pe acţiune simulată prin care profesorul sau elevii exagerează
anumite situaţii sau fapte prin dialog, mimică, gesturi, cu scopul de a sublinia idei şi sentimente şi de a adânci
înţelegerea semnificaţiei unor situaţii. Modalităţile folosirii acestei metode la religie:
a. reconstituirea modului de viaţă a unor personaje biblice;
b. reconstituirea unor momente din procesele intentate Mântuitorului şi Sfantului Apostol Pavel,
prin citirea pe roluri din Sfânta Scriptură;
c. interpretarea pe roluri a unor poezii;
d. interpretarea unor scenete cu subiect religios.

Utilizată în lecţiile de transmitere şi însuşire a noilor cunoştinţe, de evaluare a cunoştinţelor, de


recapitulare şi sistematizare a cunoştinţelor şi în cele mixte, iar în cadrul acestor lecţii, în verificarea
cunoştinţelor, comunicarea şi fixarea noilor cunoştinţe, în apreciere şi asociere.

258
3. Exercițiul moral: constă în executarea în mod repetat şi conştient a unor fapte şi acţiuni, în condiţii
relativ identice, sub îndrumarea profesorului, cu scopul formării unor deprinderi bisericeşti şi de
comportament moral.
Utilizarea acestei metode presupune:
a) Formularea cerinţelor se realizează sub diferite forme: rugămintea, îndemnul sau sugestia,
entuziasmarea, dispoziţia, organizarea tradiţiilor, iniţierea de întreceri intre elevi, interdicţia.
b) Exersarea propriu-zisă este însoţită de conducerea de către profesor a acţiunii, după ce elevii au
acceptat cerinţa. (Exemple: formarea deprinderii de a-și face corect semnul Sfintei Cruci; mersul cu colindul).
4. Metoda îndrumării teoretice și practice: Îndrumarea teoretică şi practică este metoda care precede
sau însoţeşte desfăşurarea unei activităţi practice, ajutând la precizarea modului de comportare a elevilor în
anumite situaţii şi la deprinderea unor reguli de comportament.
Necesitatea: profesorul trebuie să cultive predispoziţia religioasă a elevilor, care se exteriorizează
prin sentimentul religios şi se concretizează printr-o seamă de acte şi atitudini morale, rituri, ceremonii şi
practici religioase. Trăirile religioase ale elevilor trebuie şi pot fi învăţate numai prin crearea unor situaţii
concrete de viaţă. Acest lucru se poate face prin cuvânt şi prin faptă. Specifică învăţământului religios în
predarea disciplinelor practice, dar se utilizează şi în predarea-învăţarea religiei, în lecţiile de religie din
domeniul liturgic.
În lecţiile de religie, această metodă va fi utilizată în:
1) explicaţia şi demonstraţia unor acte de cult: închinarea, îngenuncherea, metania mare şi mică,
plecarea capetelor etc. Aceste acte liturgice însoţesc rugăciunile, cuvintele şi cântările, exprimând şi
simbolizând ideile şi sentimentele cuprinse în ele.
2) explicaţia şi demonstraţia modului de comportare în vederea primirii Sfintelor Taine şi în săvârşirea
Botezului de necesitate;
3) explicaţia şi demonstraţia modului de întrebuinţare a Sfintei Scripturi, a cărţilor de cult, a
calendarului creştin.
Această metodă se utilizează în mod special în lecţiile de formare a deprinderilor, în etapa efectuării
activităţii intelectuale şi/sau practice.

C. Metode activ-participative moderne:


1. Brainstorming-ul – metoda asaltului de idei (metoda evaluării amânate sau metoda marelui
DA): „Nu este practic o metodă didactică, ci o metodă de stimulare a creativităţii ce se poate insinua în

259
discuţii, dezbateri şi – în general – atunci cînd se urmăreşte formarea la elevi a unor calităţi imaginative,
creative şi chiar trăsături de personalitate (spontaneitate, toleranţă)” (Cucoş, 1999)
Caracteristică- separarea momentului de producere a ideilor de cel de valorificare a lor. Aplicare:
„Dumnezeu Proniatorul” (profesorul poate lansa întrebarea Cum are Dumnezeu grijă de făpturile Sale şi în
special de om?) sau pentru lecţia „Respectul faţă de lumea creată” (unde elevilor li se poate adresa întrebarea
Cum se pot implica tinerii în protejarea naturii, ca dar al lui Dumnezeu pentru om?).
2. Conversaţia euristică este o metodă dialogală, de incitarea a elevilor şi de aflare a adevărului prin
întrebări oportun puse, aceştia făcând conexiuni în universul lor de cunoştinţe.
Solicită elevilor inteligenţa productivă, spontaneitatea şi curiozitatea, lăsând elevilor mai multă
libertatea de căutare. Metodă asemănătoare, prezentată într-o formă grafică, explozia solară (pornind de la un
punct central, se nasc întrebări, la care elevii răspund verbal, iar la rândul lor aceste întrebări nasc alte
întrebări.)
3. Scrierea liberă este o metodă pe care profesorul o poate utiliza la ora de religie „în vederea formării
capacităţii elevilor de a reflecta şi de a învăţa prin exprimarea în scris a gândurilor/ideilor pe care le au
despre o anumită temă”(Opriş, 2006).
Prin utilizarea acestei metode, scrierea devine un mijloc de dezvoltare a gândirii, de formulare de
raţionamente, de reflecţie şi de creaţie. Exemplu: „Cinstirea sfintelor moaşte”, elevii vor scrie timp de două
minute tot ce ştiu despre acest subiect. Apoi vor citi în faţa colegilor ideile notate, cu condiţia ca acestea să nu
fi fost prezentate anterior.
4. Metoda „ciorchinelui” poate fi utilizată individual sau în grup în scopul stimulării gândirii libere şi
creative, de tip divergent, precum şi în scopul sesizării şi evidenţierii conexiunilor dintre idei, construirii de
noi idei şi de noi sensuri şi semnificaţii.
Etape:
1) scrierea unui cuvânt – cheie în mijlocul tablei sau al foii de hîrtie;
2) identificarea şi scrierea altor sintagme/cuvinte legate de cuvântul-nucleu;
3) identificarea şi realizarea conexiunilor dintre cuvinte/sintagme, prin linii sau săgeţi;
4) prezentarea şi discutarea „ciorchinelui”.
Profesorul va îndemna elevii să noteze toate ideile care le au referitor la cuvântul/sintagma cheie,
realizând cât mai multe conexiuni între idei, fără însă a face judecăţi de valoare. De asemenea, dacă este cazul,
profesorul va indica în prealabil anumite informaţii care să-i ghideze pe elevi, realizându-se astfel un ciorchine
semidirijat. Utilizat:„Sărbătorile creştine”, elevii fiind solicitaţi să noteze, timp de un minut, toate sărbătorile

260
care le vin în minte. Între cuvântul-cheie şi exemplele de sărbători profesorul va scrie corespunzător: praznice
împărăteşti (cu dată fixă şi cu dată schimbătoare), sărbători în cinstea Maicii Domnului, sărbători în cinstea
sfinţilor, sărbători în cinstea Sfintei Cruci.
5. Tehnica „cvintetului”: „Cvintetul” este o poezie cu cinci versuri, cu ajutorul căreia se sintetizează şi
condensează informaţiile, incluzându-se şi reflecţii ale elevilor, care pot lucra individual, în perechi sau în
grup.
Alcătuirea unui „cvintet” favorizează reflecţia personală şi colectivă rapidă, esenţializarea
cunoştinţelor, înţelegerea lor profundă, manifestarea creativităţii, etc. Cele cinci versuri au următoarea
structură:
1) cuvântul/sintagma cheie a conţinutului (de obicei un substantiv);
2) două cuvinte care prezintă o descriere a cuvântului cheie (adjective);
3) trei cuvinte care exprimă acţiuni legate de cuvântul sau de sintagma cheie (verbe la gerunziu, de
obicei);
4) o sintagmă din patru cuvinte care exprimă sentimentele şi atitudinile elevului faţă de
conceptul/sintagma cheie;
5) un cuvânt ce exprimă esenţa problemei (Opriş, 2006).
Spre exemplu, pentru tema „Slujire şi misiune – acasă” se poate realiza următorul cvintet:
„Copiii/cuminţi, încântători/cinstind, ascultând, ajutând/nu uită de părinţi/recunoscători”, iar pentru lecţia
„Naşterea Domnului”, cvintetul: „Crăciunul/frumos, plăcut/Să ne bucurăm împreună/Sărbătoare”. În
proiectarea activităţilor se pot crea modele alternative de învăţare activă centrate pe diferite tipuri de
inteligenţă, asigurând o diferenţiere a instruirii pentru fiecare elev.
6. Teoria inteligenţelor multiple: Studiile au arătat că fiecare persoană posedă cele opt inteligenţe
(lingvistică, logico-matematică, muzical-ritmică, spaţială, naturală, kinestezică, interpersonală,
intrapersonală - după Gardner).
Gândim, învăţăm şi creăm în moduri diferite. Dezvoltarea potenţialului nostru depinde de ceea ce
învăţăm cu inteligenţa noastră specifică. Aplicarea acestei teorii presupune lucrul pe grupe, ca de altfel
majoritatea acestor metode, iar în prealabil o testare a elevilor pentru identificarea inteligenţei sau a
inteligenţelor dominante ale personalităţii lor.
Aplicare:
SARBATORILE PASCALE:

261
1. I grupă (alcătuită din elevi dotaţi cu inteligenţă lingvistică şi muzicală) va alcătui o poezie de
patru versuri cu tema „Învierea Domnului” şi o va adapta la troparul Învierii;
2. II grupă (elevi cu inteligenţă logico-matematică) va alcătui un rebus care să aibă pe verticală
cuvântul „Învierea” şi va formula propoziţii cu cuvintele de pe orizontală;
3. III grupă (elevii cu inteligenţă vizuală/spaţială) va concepe şi va realiza felicitări de Paşti adresate
familiei şi prietenilor;
4. IV grupă (cei cu inteligenţa corporal-kinestezică) va realiza un scurt eseu cu tilul „Învierea lui
Hristos – învierea noastră”

Mijloace de învățământ
Mijloacele de învățământ sunt instrumente didactice auxiliare care ușurează transmiterea și asimilarea
informației didactice, înregistrarea și evaluarea rezultatelor obținute. Ele nu se substituie activităților de
predare, învățare și evaluare, oricât de performante ar fi.
Clement Alexandrinul îndeamnă pe educator să adune cât mai multe ajutoare pentru ascultătorii săi, dar
în niciun caz nu trebuie să-și lipească sufletul de ele, ci să le folosească numai atâta cât să scoată din ele ce este
folositor.
Funcțiile mijloacelor de învățământ:
1) funcția informativă (cu ajutorul lor se pot transmite mai multe informații în același interval de
timp);
2) funcția formativă (prin folosirea lor crește gradul de organizare a informației transmise, și, în
consecință, se dezvoltă capacitățile intelectuale ale elevilor);
3) funcția de evaluare (pe care o îndeplinesc mijloacele de învățământ de evaluare);
4) funcția de raționalizare a efortului depus de profesor și elevi sau funcția ergonomică (folosirea lor
reduce efortul intelectual și fizic depus de elevi și profesor în procesul de predare-învățare-evaluare).
Funcțiile secundare ale mijloacelor de învățământ:
1) funcția estetică (angajează elevii în perceperea și aprecierea frumosului în natură, societate și
artă);
2) funcția de școlarizare substitutivă sau de realizare a învățământului la distanță (prin programe de
televiziune sau radio destinate educației religioase).

262
Mijloacele de învățământ se folosesc diferențiat, în funcție de specificul colectivului de elevi
(particularitățile de vârstă, nivelul intelectual, orientarea școlii), de specificul disciplinelor, de obiectivele
urmărite.
Clasificarea mijloacelor de învățământ după natura și funcționalitatea lor:
1) mijloace informativ-demonstrative (Sf. Scriptură și Sf. Tradiție, obiecte de cult, machete ale unor
biserici, fotografii, icoane, planșe, hărți, tabele cronologice, elemente de istorie locală, dogme și versete
scripturistice, mijloace de învățământ pe suport scris: cărți, cursuri, culegeri de colinde și poezii religioase;
mijloace de învățământ tehnice audio, vizuale și audio-vizuale: discuri, casete, benzi magnetice, folii pentru
retroproiector, diapozitive, diafilme, filme, casete video, CD-uri, etc);
2) mijloace de exersare și formare (calculatorul);
3) mijloace de evaluare (chestionare, teste).
Toate aceste obiecte devin mijloace de învățământ numai în momentul în care răspund unei finalități
pedagogice. Pentru a fi folosite eficient, mijloacele de învățământ trebuie să fie de bună calitate, reprezentative,
sugestive și cu aspect plăcut. Elevii vor fi orientați referitor la observarea și folosirea lor.
1. Textul biblic:
În cadrul orei, Sfânta Scriptură va fi folosită în crearea cadrului religios necesar desfăşurării orei (cu
eventuala scriere pe tablă a un verset), în verificarea, comunicarea si fixarea cunoştinţelor, în asociere,
apreciere, generalizare, în recapitularea şi sistematizarea cunoştinţelor. Astfel, profesorul: îi va învăţa pe
elevi să găsească un text în Biblie, în clasa a III-a; îi va învăţa să găsească locurile paralele; îi va ajuta să-şi
formeze deprinderea de a citi zilnic din Sfânta Scriptură; va folosi la ore comentariile Sfinţilor Părinţi şi ale
exegeţilor în interpretarea Bibliei; le va explica pericolul interpretării libere a Bibliei; nu va permite elevilor să
facă speculaţii pe baza textului Sfintei Scripturi; îi va îndemna să înveţe versetele pe care se sprijină învăţătura
de credinţă ortodoxă, pentru a le folosi în sens misionar şi apologetic.
2. Literatura religioasă:
Literatura religioasă poate fi folosită ca mijloc de învățământ în cadrul orelor de religie. Sfântul
Vasile cel Mare în Omilia Către tineri, îi îndeamnă să folosească scrierile profane, întrucât trebuie să stăm de
vorbă cu poeții, cu scriitorii, cu oratorii și cu toți oamenii de la care am putea avea vreun folos oarecare pentru
cultivarea sufletului.
În folosirea literaturii laice, tinerii trebuie să procedeze selectiv, întocmai ca albinele, care nici nu se
duc fără nicio alegere la toate florile, nici nu încearcă să aducă tot ce găsesc în florile peste care se așează, ci
iau cât le trebuie pentru lucrul lor, iar restul îl lasă.

263
Poporul român s-a născut creștin. Literatura sa veche are semnificație religioasă. Începând cu Dosoftei
care a scris Psaltirea în versuri (1674), majoritatea scriitorilor și poeților români au scris literatură religioasă.
Profesorul de religie va selecta din literatura religioasă acele fragmente care sunt accesibile elevilor și care
corespund scopurilor urmărite (desprinderea unor învățături morale, crearea unei atmosfere de religiozitate,
dezvoltarea interesului elevilor pentru literatura religioasă și pentru un anumit autor etc.).
Fragmentele alese se pot utiliza în următoarele etape ale lecțiilor:
a) în verificarea cunoștințelor (de ex. Poezia Rugăciunea mamei, în verificarea cunoștințelor despre
Taina Nunții);
b) în pregătirea pentru lecția nouă, profesorul va citi o poezie sau un fragment în proză, cu caracter
religios, care să facă legătura între cunoștințele din lecția anterioară și cele ce se vor preda (de ex. strofe din
poezia Profetul din Nazaret de Al. Vlahuță, când se trece de la lecțiile legate de minunile Mântuitorului la cele
referitoare la Patimile Lui);
c) în comunicarea noilor cunoștințe (de ex. poezia Rugăciune de Mihai Eminescu);
d) în fixarea cunoștințelor (de ex. lecturarea nuvelei Vecinii de Ioan Slavici, în lecțiile despre iubirea
aproapelui);
e) în asociere pot fi valorificate versuri cu caracter educativ (de ex. poezia Hristos a înviat de Vasile
Militaru în lecțiile despre Învierea Domnului, poezia Milogul de Nichifor Crainic în lecția despre iubirea
față de aproapele);
f) în generalizare, versul unei poezii religioase sau o frază din literatura religioasă se pot constitui într-o
generalizare (de ex. versurile Cuvântul devenit-a carne / Istoria a dobândit cuprins din poezia Poet a lui Ioan
Alexandru, pot fi utilizate la liceu, în generalizare, la lecția despre Nașterea Domnului). Profesorul va conduce
discuția pe marginea celor citite, pentru ca elevii să înțeleagă corect mesajul și conținutul poeziilor sau
fragmentelor respective. De asemenea, poate utiliza în explicarea acestora diferite surse bibliografice de
critică literară.
3. Icoana:
a) Sfânta icoană este o prezenţă harică.
În Istoria Bisericii, icoanele au avut un rol important în viaţa liturgică, în domenii misiunii și în latura
educaţiei religioase.
b) Dintre funcțiile pe care le îndeplinește icoana, amintim:
1) funcţia catehetică sau didactică. Icoana este Biblia în imagini și simboluri;

264
2) funcția contemplativă. Icoana este o fereastră spre absolut care atrage pe credincios spre comuniunea
cu Dumnezeu întru slavă;
3) funcția de mijlocire su harică. Icoana împărtășește puterea nevăzută a lui Dumnezeu prin mijlocirea
celui reprezentat pe ea;
4) funcția latreutică. Prin cinstirea icoanei, cinstim pe cel reprezentat pe ea. Doctrina cinstirii icoanelor
a fost stabilită la Sinodul VII Ecumenic;
5) funcția educativ-religioasă. Icoana este un mijloc de trezire, întreținere și întărire a vieții religioase,
iar vederea ei îndeamnă la fapte bune, la practicarea virtuților creștine.

c) Profesorul de religie va utiliza în timpul orelor icoane, ca mijloace de învățământ, în concordanță


cu subiectul lecției. Icoanele se folosesc în lecție: la începutul expunerii (când se urmărește cunoașterea vieții
sfinților sau a evenimentelor biblice studiate), în comunicarea noilor cunoștințe (înainte de analiza
fragmentului, pentru a ușura formularea ideilor principale) sau la sfârșitul expunerii (când se urmărește fixarea
cunoștințelor). În manualele de religie sunt prezentate icoane care pot fi folosite ca mijloace de învățământ.

d) Analiza icoanei se face prin:


1) pregătirea elevilor pentru înțelegerea ei. Profesorul prezintă anumite elemente referitoare la
motivația biblică a cinstirii ei, la tipul icoanei: icoana unui sfânt sau icoană praznicală, locul unde se află
persoana sau persoanele pe care le închipuie;
2) analiza propriu-zisă. Se va ține cont de criterii precise, impuse de regulile artei, ale culturii și mai
ales ale Bisericii, icoana fiind teologia în imagine. Profesorul poate utiliza o serie de lucrări care tratează
despre tehnica realizării icoanei și descifrează mesajul acestora.
4. Portretul:
Portretul reprezintă chipul unor oameni simpli sau al unor personalități. În prezentarea portretului,
subiectul analizei îl constituie sublinierea calităților, ținuta corpului și îmbrăcămintea, în contextul perioadei
istorice în care a trăit cel reprezentat. Analiza portretului începe cu expresia feței, continuă cu prezentarea
gesturilor, a atitudinilor semnificative și se încheie cu detaliile care întregesc imaginea, și cu desprinderea
mesajului global.
Folosirea acestui mijloc de învățământ necesită din partea profesorului respectarea următoarelor
condiții:
a) portretul trebuie să fie ales în funcție de conținutul și obiectivele lecției;

265
b) să nu fie un element de supraîncărcare a lecției;
c) dimensiunile trebuie să fie corespunzătoare pentru a permite tuturor elevilor din clasă să-l vadă. În
caz contrar, profesorul îl va prezenta elevilor mergând printre bănci;
d) portretul poate fi folosit în diferite etape ale lecției, în funcție de importanța pe care o are în
demersul didactic;
e) la orele de religie se pot utiliza portretele (fotografiile) ierarhilor, preoților, compozitorilor de
muzică bisericească, domnitorilor creștini, autorilor de literatură creștină.
5. Harta:
Harta este folosită în lecțiile de religie cu subiecte din Vechiul Testament, Noul Testament, Istoria
Bisericii Universale, Istoria Bisericii Ortodoxe Române. Harta este folosită ca mijloc de învățământ la orele
de religie, întrucât permite atât localizarea exactă a evenimentelor în spațiu, cât și stabilirea legăturilor între
evenimentele istorice și locul desfășurării acestora.
În predarea religiei se pot folosi:
1) hărți geografice – de exemplu harta Palestinei Vechiului și Noului Testament, harta Ierusalimului
Vechiului și Noului Testament, harta Vechiului Orient;
2) hărți istorice:
a) generale – ilustrează un teritoriu într-o anumită epocă sub toate aspectele vieții sociale, de exemplu
harta Daciei în secolele II-IV;
b) tematice – ilustrează un teritoriu sub aspectul unei anumite probleme dintr-o singură perioadă, de
exemplu harta călătoriilor Sfântului Apostol Pavel.
Cu ajutorul hărții se indică:
a) conturul unui teritoriu în diferite momente ale dezvoltării lui (de exemplu Palestina Vechiului și
Noului Testament, Ierusalimul Vechiului și Noului Testament, Țările Române în secolele XIV-XV);
b) aria de răspândire a unui fenomen (de exemplu principalele centre monahale din Orientul Mijlociu
în secolele IV-VIII);
c) itinerarele urmate de popoare sau personalități (de exemplu drumul parcurs de evrei din Egipt până
în Țara Canaanului, drumurile Mântuitorului prin Țara Sfântă, călătoriile Sfântului Apostol Pavel);
d) localitățile în care s-au desfășurat anumite evenimente (de exemplu Betleem – Nașterea
Mântuitorului, Ierusalim – Patimile și Învierea Domnului, Constantinopol – capitala Imperiului Bizantin,
Biertan – locul în care a fost descoperită tăblița votivă cu inscripția „Ego Zenovius votum posui”);

266
e) apele și formele de relief legate de anumite evenimente (de exemplu muntele Sinai – locul unde
Dumnezeu a dat lui Moise tablele Legii, Iordan – râul în care S-a botezat Domnul Iisus Hristos). Harta se
folosește de către profesor în timpul comunicării noilor cunoștințe, sau de către elevi în fixarea și verificarea
cunoștințelor. Profesorul poate antrena concomitent mai mulți elevi (de exemplu un elev indică pe hartă
conform indicațiilor colegilor). În indicarea pe hartă se folosesc coordonatele geografice: localități importante,
cursuri de ape, puncte cardinale.

6. Mijloace audio-vizuale:
1) Casetele audio:
Folosind mijloacele tehnice audio în timpul orelor de religie, profesorul trebuie să dezvolte în sufletul
elevilor dorința de a asculta, de a învăța și interpreta muzică religioasă.
Audiția muzicală presupune dezvoltarea atenției auditive realizată printr-o muzică adecvată, care să
stârnească interesul elevilor. Printr-o educație auditivă sistematică, elevii pot ajunge la formarea deprinderilor
de audiție conștientă, în care cântarea religioasă devine o metodă de cunoaștere a realității religioase.
Pentru aceasta este necesară îndeplinirea următoarelor condiții:
a) materialul muzical să fie adecvat particularităților de vârstă ale elevilor, tipului de lecție și
momentului lecției;
b) elevii să înțeleagă textul și legătura între text și linia melodică;
c) profesorul să creeze cadrul adecvat audiției muzicale; după audierea integrală a unei piese
muzicale, se poate face audierea fragmentară a acesteia.
Casetele audio pot conține și înregistrarea unor povestiri cu caracter religios-moral. În acest caz, după
audierea povestirii profesorul va discuta cu elevii conținutul acesteia și concluziile ce se desprind din ea. Cu
ajutorul casetelor audio pot fi ascultate colinde, cântări bisericești, povestiri cu conținut religios-moral, în
diferite etape ale lecției: în pregătirea pentru lecția nouă, în comunicarea cunoștințelor, în fixarea cunoștințelor,
în asociere.
2) Diapozitivele:
Sunt mijloace de învățământ statice, deosebit de eficiente, deoarece imaginea vizuală fixă solicită din
partea ochiului observatorului o atitudine de contemplare sau de examen profund. Imaginea determină o
atitudine de răspuns activ la impresiile pe care le dă.
În timpul proiecției, analiza fiecărei imagini se face prin conversație, descriere, explicații, cu
evidențierea amănuntelor semnificative.

267
3) Filmul:
Este un mijloc de învățământ dinamic.
Pentru a-și atinge scopul didactic, profesorul va ține cont de aspectele care țin de conținutul și calitatea
tehnică a proiecției:
* secvențele prezentate să fie în conformitate cu adevărurile de credință, profesorul optând pentru
acele filme care sunt o sursă de trăire, nu numai un izvor de informație;
* proiecția poate fi făcută integral sau pe secvențe întrerupte de anumite explicații.

Demonstrația cu ajutorul filmului prezintă următoarele avantaje:


º permite reproducerea unor întâmplări, evenimente petrecute în diferite epoci istorice;
º permite repetarea anumitor secvențe;
º permite vizionarea mai multor locuri în decursul unei singure lecții;
º evidențiază anumite detalii;
º stimulează gândirea elevilor, ajută la concretizarea și aprofundarea cunoștințelor;
º poate fi făcută la diferite niveluri de școlaritate.
I. Cerghit propune mai multe variante de utilizare a filmului în lecția de transmitere și însușire de noi
cunoștințe:
A. varianta A, când proiecția filmului are loc la începutul etapei de transmitere a noilor cunoștințe (1.
moment organizatoric; 2. anunțarea titlului lecției noi și prezentarea obiectivelor propuse; 3. transmiterea
noilor cunoștințe: pregătirea elevilor pentru receptarea filmului; vizionarea filmului în partea de început a
etapei de transmitere a noilor cunoștințe; continuarea transmiterii noilor cunoștințe; 4. fixarea noilor
cunoștințe; 5. aprecierea, asocierea, generalizarea; 6. activitatea suplimentară; 7. încheierea);
B. varianta B, când filmul se derulează integral sau fragmentar în cursul etapei de transmitere (... 3.
transmiterea noilor cunoștințe: transmiterea unor cunoștințe; pregătirea elevilor pentru receptarea filmului;
vizionarea filmului integral sau fragmentar, alternând secvențele cu expunerea, explicația, descrierea,
conversația; continuarea transmiterii noilor cunoștințe; 4. ...),
C. varianta C, când filmul este vizionat la sfârșitul etapei de transmitere (...3. transmiterea noilor
cunoștințe: transmiterea noilor cunoștințe cu ajutorul altor mijloace de învățământ; pregătirea elevilor pentru
receptarea filmului; vizionarea în întregime a filmului în finalul etapei de transmitere, ca mijloc de completare,
de concretizare ori de fixare a cunoștințelor; 4. ...).

268
Filmele religioase de lung metraj pot fi vizionate în săli adecvate, după o prealabilă pregătire, mai ales
în lecțiile de recapitulare și sistematizare a cunoștințelor.

4) Emisiunile religioase televizate:


Ca urmare a importanței din ce în ce mai mari pe care televiziunea o are în viața noastră, profesorul de
religie are obligația să-i îndrume pe elevi spre vizionarea emisiunilor educative și să discute cu ei aspectele
pozitive și negative surprinse. Se poate folosi înregistrarea pe casete video a unor emisiuni religioase, spre a fi
apoi vizionate de toți elevii.
7. Calculatorul:
Calculatorul oferă elevilor condițiile unei participări active la procesul de învățământ, dar și ale unei
învățări active.Ca instrument de transmitere și asimilare a cunoștințelor, calculatorul contribuie la creșterea
randamentului învățării prin modul sistematic și atractiv în care sunt prezentate informațiile.
Calculatorul ca mijloc de învățământ poate contribui la o mai bună receptare și fixare a noilor
cunoștințe, asigurând interdisciplinaritatea.

Prin folosirea calculatorului la ora de religie pot fi prezentate elevilor:


Þ imagini statice (icoane, imagini cu mănăstiri, biserici, hărți),
Þ imagini dinamice (filme religioase)
Þ teste pentru verificarea cunoștințelor.
În cazul utilizării informațiilor de pe rețeaua Internet, acestea vor fi verificate, întrucât rețeaua conține
multe informații eronate sau negative pentru educația religioasă.
Avantaje ale folosirii calculatorului ca mijloc de învățământ:
1. crește randamentul învățării;
2. este ușor de utilizat chiar în condițiile unui volum mare de informații;
3. este deosebit de atractiv pentru elevi;
4. elimină inconvenientele tehnice legate de folosirea diascolului, retroproiectorului și
proiectorului;
5. îmbină receptarea prin auz și văz, cu acțiunea personală a elevului;
6. în lecțiile de evaluare, încurajează învățarea activă și conștientă, asigură un feed-back foarte
bun, micșorează intervalul de timp între evaluare, notare și reglare, prin faptul că rezultatele sunt afișate pe
ecran după terminarea testului.

269
Cabinetul de Religie - o prioritate, o necesitate sau un lux? (în cadrul şcolilor generale)
Dat fiind faptul că obiectul de învăţământ Religie Ortodoxă este studiat în ciclul primar şi gimnazial
câte o oră pe săptămână, dar şi pentru a nu provoca dezordine în şcoală, se consideră existenţa unui cabinet de
Religie ineficientă, în privinţa desfăşurării lecţiilor obişnuite la acest obiect, cu toate clasele. De altfel, practica
predării / învăţării ne arată că şi celelalte cabinete din şcoală, unele dotate recent, altele nerenovate (de istorie,
de limbi străine, de literatură, de matematică etc.) nu funcţionează propriu-zis decât sub forma sălilor de clasă
cu un anumit specific, rareori fiind folosite (şi numai în unele şcoli) în scopul pentru care au fost amenajate
iniţial.
Totuşi, mai ales în cazul predării Religiei, existenţa unui asemenea cabinet ar fi binevenită - fie doar ca
sală de clasă aparte, fie ca un cabinet de sine stătător, în care să se poată desfăşura alte forme de organizare a
activităţii instructiv-educative, în afara lecţiei (Exemplu: consultaţii, meditaţii, cerc de Religie, cenaclu, alte
activităţi).
În primul caz, al unei săli de clasă cu specific religios, se recomandă ca sala de clasă repartizată
profesorului de Religie - diriginte să fie cea amenajată în acest scop.
În al doilea caz, al unui cabinet pentru activităţi extracurriculare, va fi indicată o sală - anexă a şcolii,
exclusiv acestui scop. [Evident, în măsura şi acolo unde este posibil, este bine să se poată folosi şi sala -
cabinet pentru toate orele de Religie din şcoală.]
În ambele situaţii, sala respectivă poate fi dotată cu: icoane; hărţi istorico-religioase; bibliotecă
religioasă, care să cuprindă: Biblia; Literatură patristică şi post-patristică; Catehismul ortodox; Vieţile
Sfinţilor; Cărţi de rugăciuni (Psaltire, Ceaslov, Acatistier ş.a.); Sfânta Liturghie explicată pentru credincioşi;
Albume cu locuri sfinte; cu icoane; Albume cu dovezi arheologice ale răspândirii creştinismului pe teritoriul
patriei noastre şi în lume; DVD-uri, CD-uri, casete audio cu cântările Sfintei Liturghii, colinde, muzică
religioasă în general; Reviste religioase; Literatură religioasă pentru copii de diferite vârste; planşe
religioase; scheme de sinteză a cunoştinţelor; seturi de teste de cunoştinţe; obiecte religioase (cruce, candelă,
sfeşnic etc.), într-un dulap special; combină muzicală (DVD, CD player şi radiocasetofon); laptop conectat la
Internet, preferabil şi cu captură TV, cu dimensiuni cât mai mari ale ecranului, pe care să se poată viziona
filme religioase, emisiuni religioase, înregistrări legate de pelerinaje / prezentări de mănăstirietc. [Ideal ar fi
să existe mai multe asemenea laptop-uri, măcar pentru câţiva dintre elevii respectivi, care să opereze cu ele].
Din observarea cabinetelor de Religie realizate la diferite şcoli, am constatat că există o varietate de
asemenea cabinete (în cazul în care acestea există, fiind încă foarte multe şcoli fără cabinet amenajat): unele

270
având pereţii pictaţi de câte un iconar; altele fiind de fapt ateliere de icoane pe sticlă sau / şi lemn (dotate în
special pentru realizarea icoanelor, dar şi cu bibliotecă, CD-player etc.).
În acest sens, importantă este priceperea specială a profesorului de Religie, atât de a atrage
sponsorizări, de a primi aprobări, cât şi de a monitoriza un anumit tip de activitate religioasă. (Spre exemplu,
profesorul de Religie care a absolvit secţia de Patrimoniu / restaurare bisericească va fi înclinat să realizeze un
atelier de icoane; cel care a absolvit secţia de Litere - spre alcătuire de fişe cu caracter religios, de reviste
religioase etc.)
De asemenea, importantă este dorinţa elevilor şi a părinţilor lor de a desfăşura activităţi suplimentare
legate de Religie (pictură de icoane, cerc religios tematic, meditaţii etc.) şi acordul conducerii şcolii în acest
sens.
Munca desfăşurată într-un asemenea cabinet are bogate valenţe formative. E greu însă, în condiţiile
actuale, să dotezi un cabinet de Religie cu tot ce ar trebui să cuprindă. Se poate face totuşi, în timp, cu răbdare
şi cu dragoste, din efort financiar propriu, cu susţinerea şcolii sau cu găsirea altor surse de finanţare.
Cert este că un asemenea cabinet ar fi un loc ideal pentru desfăşurarea cercului de Religie, pentru
confecţionarea şi colecţionarea materialului didactic necesar la orele de Religie sau pentru serbările cu caracter
religios din şcoală, pentru introducerea elevilor într-o „antecameră" a Bisericii.
Realizarea unui asemenea cabinet este necesară în fiecare şcoală (măcar generală), cu atât mai mult cu
cât a existat şi mai există încă o lipsă de apropiere a multor familii creştin-ortodoxe de Biserică; dar şi pentru
că e specificul vârstei elevilor să asocieze ideile cu material ilustrativ bogat.
Impactul unui asemenea cabinet asupra elevilor poate fi de mare amploare, dacă profesorul de Religie
ştie să manipuleze corect, dozat, materialele avute la dispoziţie, însoţindu-le de explicaţiile corespunzătoare.
Să oferim generaţiilor tinere de azi un material religios organizat, prin cabinetul de Religie; de cea mai
bună calitate, pentru a suplini lipsa dureroasă din perioada comunistă şi parţial din cea post-comunistă!

Proiectarea calendaristică
A) 1. Proiectarea didactică reprezintă procesul deliberativ de fixare mentală a etapelor ce vor fi
parcurse în realizarea educaţiei religioase. În funcţie de perioada de timp luată ca referinţă, se pot distinge două
ipostaze ale proiectării: proiectarea globală și proiectarea eşalonată.
Proiectarea globală are ca referinţă o perioadă mai mare de instruire: semestru sau an de studii.
Proiectarea eşalonată se materializează prin elaborarea programelor de instruire specifice unei lecţii aplicabile
la o anumită clasă de elevi.

271
2. Proiectarea unei discipline pentru un an sau semestru şcolar se realizează prin planificarea eşalonată
pe lecţii şi date exacte de predare a materiei respective. Documentul orientativ în realizarea acestei operaţii
este programa şcolară.
Planificarea anuală şi semestială constituie o activitate nu tocmai uşor de realizat, mai ales pentru
profesorii începători. Activitatea de planificare şi proiectare presupune: lecturarea programei şcolare (la nivel
de disciplină); planificarea calendaristică (anuală şi semestială); proiectarea secvenţională (a unităţilor de
învăţare sau a lecţiilor). În aceste condiţii profesorul va avea o imagine de ansamblu asupra întregului
curriculum (conţinuturi, ore, etc) alocat unui an de studiu.
3. În consens cu hotărârile Ministerului Educaţiei şi Cercetării, planificarea şi proiectarea didactică,
sau altfel spus organizarea procesului de învăţământ, se face pe unităţi de învăţare.
O unitate de învăţare reprezintă o structură didactică deschisă şi flexibilă, care are următoarele
caracteristici: determină formarea la elevi a unui comportament specific, generat prin integrarea unor
obiective de referinţă; este unitară din punct de vedere tematic; se desfăşoară în mod sistematic şi continuu
într-o perioadă de timp; se finalizează prin evaluare.
4. Planificările calendaristice anuale şi semestriale au menirea de a organiza activitatea în perspectivă,
de a gestiona timpul de învăţământ şi de a asigura îndeplinirea integrală şi cu rezultate bune a programei
şcolare a disciplinei respective.
Planificarea calendaristică anuală este un document şcolar alcătuit de către profesor pe baza programei
şcolare şi cuprinde: tema, numărul total (anual) de ore repartizate obiectului la clasa respectivă, împărţirea
acestor ore pe semestre şi repartizarea lor în ore de predare-învăţare, ore de evaluare şi ore la dispoziţia
profesorului.
Planificarea calendaristică semestrială este un document şcolar alcătuit de către profesor pe baza
programei şcolare, prin împărţirea pe unităţi de conţinut (lecţii) a conţinutului învăţării repartizat într-un
semestru, eşalonat pe ore şi săptămâni. Planificarea semestrială poate cuprinde şi obiectivele de referinţă,
metodele şi mijloacele de învăţământ, modurile de evaluare folosite. Trebuie evidenţiat faptul că profesorul
poate stabili numărul de ore pentru o unitate de conţinut în funcţie de condiţiile specifice ale colectivului de
elevi cu care lucrează. Deci pentru clase paralele profesorul poate întocmi planificări semestriale diferite.
Planificările calendaristice pentru perioada de evaluare se întocmesc înaintea perioadelor de evaluare
din fiecare semestru şi conţin obiectivele de referinţă, conţinutul evaluării şi modurile de evaluare.
B) 1. Un aspect important pentru o mai bună reuşită a lecţiei îl constituie proiectarea didactică.

272
Se recomandă ca în proiectarea secvenţelor de instruire (a lecţiilor), să fie observate următoarele
elemente:
a) cunoaştera temeinică a personalităţii elevilor; nivelul lor de pregătire; starea moral duhovnicească
a elevilor; stilul lor de învăţare; valorificarea experienţei practice şi personale a elevilor;
b) structurarea conţinutului didactic astfel încât să sprijine înţelegerea, interesul şi motivaţia;
c) utilizarea unor mijloace de învăţământ adecvate;
d) realizarea unei evaluări permanente a modului în care elevii îşi însuşesc noile cunoştinţe şi
competenţe.
În cadrul proiectării unei lecţii, se recomandă a fi urmărite unele aspecte esenţiale:
a) ce cunoştinţe urmează a fi învăţate?
b) de ce este necesară învăţarea lor?
c) cum se va realiza învăţarea?
d) învăţarea noilor cunoştinţe;
e) când şi cum vor putea si aplicate cunoştinţele învăţate?

2. Proiectarea didactică a unei lecţii consta în punerea în relaţie a obiectivelor, a conţinutului învăţării şi
a strategiei didactice în vederea anticipării desfăşurării procesului instructiv educativ.
Proiectarea didactica răspunde la patru întrebări: ce voi face?, cu ce voi face?, cum voi face? și cum voi
şti dacă ceea ce trebuia făcut, a fost făcut?
a) Proiectul didactic: Proiectul didactic este un plan anticipativ al modului de desfăşurare a lecţiei.
Orice proiect didactic are două părţi:
I. Date generale cuprind: -Data:... ; Clasa:... ; -Disciplina: Religie; -Subiectul (titlul lecţiei):... ; -Tipul
lecţiei:... ; -Obiective operaţionale:... ; -Obiective formativ-educative:... ; -Strategia didactică: mijloacele de
învăţământ folosite la lecţie:... ; metodele de învăţământ utilizate la lecţie:... ; formele de ... .organizare a clasei
(frontal, analiză în grupuri mici, lectura individuală, citirea pe roluri, cântarea în comun etc.):... ; -Bibliografia
folosită la lecţie:... ;
II. Desfăşurarea lecţiei se poate prezenta sub diferite forme: forma desfăşurată (se trec una sub cealaltă
etapele lecţiei şi se specifică activitatea profesorului şi a elevului pentru fiecare etapă în parte) sau forma
tabelară.
Pentru forma tabelară, propunem tabele cu diferite structuri:

273
a) - Etapele lecţiei; - Activitatea profesorului; - Activitatea elevului; - Obiectivele operaţionale; -
Metodele şi mijloacele utilizate în lecţie;
b) - Etapele lecţiei; - Obiectivele operaţionale; - Elemente de conținut; - Strategia didactică: metode,
mijloace și forme de organizare a clasei; - Instrumente de evaluare a rezultatelor.
b) Schiţa de lecţie: După obţinerea definitivatului în învăţământ, pentru fiecare lecţie, profesorul va
întocmi proiectul didactic redus (schiţa de lecţie).
Schiţa de lecţie cuprinde două părţi: datele generale şi punctele esenţiale ale lecţiei.
I. Datele generale cuprind: -Data:... ; -Clasa:... ; -Disciplina: Religie; -Subiectul (titlul lecţiei):... ; -Tipul
lecţiei:... ; -Durata lecţiei:... ; -Obiective operaţionale:... ; -Obiective formativ-educative:... ; -Strategia
didactică: mijloacele de învățământ folosite la lecție:... ; metodele de învățământ utilizate la lecție:... ; formele
de organizare a clasei:... ; -Bibliografia folosită la lectie:...
II. Se vor prezenta pe scurt punctele esenţiale în desfăşurarea lecţiei, în funcţie de tipul lecţiei,
precizându-se eventualele trimiteri bibliografice în afara manualului şi modalităţi de evaluare a cunoştinţelor.
Această schiţă poate fi organizată şi mintal, doar cu notarea elementelor de sprijin strict necesare (bibliografia,
citatele, datele concrete despre activitatea suplimentară, conţinutul testelor docimologice). O bună întocmire a
unui proiect didactic sau a unei schiţe de lecţie constituie premisa unei bune realizări a unei lecţii. De
asemenea, realizarea propriu-zisă a lecţiei trebuie să fie urmată de (auto)evaluarea acesteia şi de ameliorarea
rezultatelor.
c) În cazul în care profesorul a fost asistat la ora de religie, după terminarea orei urmează autoanaliza şi
apoi analiza lecţiei.
Autoanaliza are trei părți:
® introducere (motivează tipul de lecție ales, prezintă obiectivele propuse, metodele și mijloacele
utilizate pentru atingerea obiectivelor);
® analiza etapelor lecției (prezintă modul în care a respectat succesiunea etapelor și cerințele
acestora);
® încheiere (trage concluziile referitoare la reușita lecției, din punctul lui de vedere).
După autoanaliza lecţiei, cel care inspectează face analiza lecţiei, urmată de concluzii şi recomandări.
3. Pentru reuşita unei lecţii sunt necesare mai multe elemente: proiectarea, realizarea, evaluarea şi
reglarea(reluarea dintr-o lecţie a fragmentelor care n-au fost înţelese de către elevi). Aceste elemente definesc
metodologia didactică în sens larg. Pentru a avea o vedere de ansamblu asupra modului în care aceste elemente
se condiționează, prezentăm următoarea schemă:

274
PROCESUL DE ÎNVĂȚĂMÂNT
A. PROIECTAREA DIDACTICĂ
I. Stabilirea obiectivelor
1. Obiective operaționale
2. Obiective formativ-educative
3. Sarcina didactică dominantă a lecției
II. Analiza resurselor
1. Conținutul materiei de învățământ
2. Resursele psihologice ale clasei
3. Mijloacele de învățământ
III. Strategia didactică
1. Sistemul metodologic
a) Metode alese după obiective (operaționale, formativ-educative), sarcina dominantă a lecției, resurse,
competența profesorului, unitatea metodă-conținut
b) Procedee
c) Tehnici
2. Mijloacele de învățământ
3. Organizarea elevilor
IV. Elaborarea proiectului didactic
B. REALIZAREA PROPRIU-ZISĂ A LECȚIEI
C. EVALUAREA LECȚIEI
D. REGLAREA SAU AMELIORAREA
C) Obiectivele operaționale sunt enunţuri cu caracter finalist, concret, urmărite în cursul unei activităţi
didactice. Aceste obiective sunt transpuse în termeni de acţiuni sau manifestări observabile, prin folosirea
verbelor la conjunctiv (să ...).
Precizarea obiectivelor se face utilizând un singur verb şi corespunde unuia dintre domeniile:
Þ cognitiv (a clasifica, a defini, a preciza, a enumera, a identifica, a explica, a argumenta, a
demonstra, a găsi, a corela, a deduce, a raporta, a ilustra, a localiza, a nota, a detalia, a alege, a selecta, a
expune etc),
Þ afectiv (a aplica, a fi de acord, a avea curiozitatea, a compara etc.),

275
Þ voliţional (a intenţiona etc).
Un rol deosebit de important în elaborarea obiectivelor operaţionale pentru nivelul de şcolaritate primar
îl are cunoaşterea de către profesorul de religie a obiectivelor cadru şi de referinţă şi a programelor şcolare la
următoarele discipline: limba şi literatura română, educaţie civică, muzică, istorie, geografie, ştiinţe etc Acest
lucru prezintă două avantaje majore: elevii lucrează la nivelul dat de particularităţile lor de vârstă şi se
realizează interdisciplinaritatea.
În elaborarea şi formularea obiectivelor operaţionale se parcurg următoarele etape:
1. precizarea sarcinii de învăţare;
2. precizarea condiţiei de realizare a sarcinii de învăţare;
3. precizarea performanţei minim-acceptabile, a criteriului de succes sau a modului de evaluare.
Condiţiile operaţionalizării obiectivelor sunt:
® să se refere la activitatea elevilor;
® să precizeze şi să descrie sarcina de învăţare;
® să se concentreze pe procese, acţiuni, acte;
® să conţină o singură sarcină de învăţare;
® să fie accesibile elevilor;
® să fie formulate sintetic;
® să fie grupate logic, în jurul unităţii tematice a lecţiei;
® să specifice condiţia de realizare, în contextul căreia elevii vor efectua acţiuni şi vor dovedi că au
ajuns la schimbarea preconizată;
® să fie precizate facilităţile sau restricţiile: "folosind...", "având la dispoziţie...", "fără a...";
® să conţină criteriile de evaluare şi nivele diferite de performantă. Exemple: La sfârșitul lecției,
elevii vor fi capabili: să desprindă învățătura despre Dumnezeu Tatăl, în urma lecturării textului Crezului,
folosind cel puţin două din atributele Lui; să localizeze orașele Ierusalim, Betleem și Nazaret, având la
dispoziție harta Palestinei Noului Testament, din cel mult trei încercări; să-și formeze deprinderea de a-și face
semnul Sfintei Cruci, la începutul și la sfârșitul rugăciunilor rostite în clasă, respectând regulile de închinare
învățate.
Utilizarea obiectivelor operaţionale prezintă avantaje
- profesorul poate conduce lecţia în mod logic, eliminând echivocul obiectivelor generale;
- prin faptul că sunt concrete, obiectivele operaționale determină o comunicare facilă şi precisă între
profesor şi elevi;

276
- întrucât sunt prezentate la începutul orei, determină la profesor o rigurozitate în respectarea lor, iar la
elevi motivaţia învăţării;
- sunt un criteriu în alegerea metodelor de învăţământ utilizate în lecţie, iar îndeplinirea lor este
un criteriu în reuşita lecţiei;
- în ce priveşte evaluarea, obiectivele operaţionale asigură criterii concrete de apreciere şi asigură feed-
back-ul – conexiunea inversă), dar și dezavantaje (nu toate efectele educaţiei sunt observabile şi măsurabile
imediat, de exemplu formarea unor deprinderi de comportament moral;
- nu pot fi modelate şi măsurate atitudini de complexitate superioară, cum ar fi atitudinile, trăirile,
independenţa gândirii).

În predarea religiei un rol deosebit de important îl au obiectivele formativ-educative. Ele evidenţiază


finalităţile educaţiei religioase în ceea ce priveşte comporta