1. ANATOMIA OMULUI SI ROLUL EI IN SISTEMUL INSTRUIRII MEDICALE.

METODELE PRINCIPALE APLICATE IN INVESTIGATIILE ANATOMICE

Anatomia umană este disciplina care se ocupă cu studiul structurii și organizării corpului uman. Aceasta
are un rol fundamental în sistemul de instruire medicală, deoarece oferă cunoștințe esențiale despre
structura și funcționarea organismului uman, ceea ce este esențial pentru medici și profesioniști din
domeniul sănătății. Iată câteva aspecte cheie despre anatomia umană și metodele principale aplicate în
investigațiile anatomice:
Rolul Anatomiei Umane în Sistemul de Instruire Medicală:
Fundament pentru înțelegerea patologiei: Cunoștințele solide în anatomie sunt esențiale pentru
înțelegerea bolilor și a patologiei. Medicii trebuie să cunoască anatomia normală a organismului pentru a
identifica abaterile și modificările patologice care pot apărea în cadrul bolilor.
Ghid pentru procedurile medicale: Anatomia oferă ghiduri pentru procedurile medicale, cum ar fi
intervențiile chirurgicale, biopsiile și procedurile de diagnostic. Cunoașterea precisă a structurii anatomice
permite medicilor să efectueze intervenții cu precizie și siguranță.
Interpretarea imaginilor medicale: În domeniul imagistică medicală, precum radiografia, CT
(tomografie computerizată) sau RMN (rezonanță magnetică nucleară), cunoștințele anatomice sunt
esențiale pentru interpretarea corectă a imaginilor și identificarea modificărilor patologice.
Comunicare interdisciplinară: Anatomia servește ca limbaj comun între profesioniștii din domeniul
sănătății, facilitând comunicarea și colaborarea între medici, asistenți medicali, radiologi și alți specialiști.
Metode Principale Aplicate în Investigațiile Anatomice:
Disecția: Disecția cadavrelor este o metodă tradițională și fundamentală în studiul anatomiei umane.
Aceasta implică dissectarea (dezmembrarea) cadavrului pentru a studia structura internă a corpului.
Disecția oferă o înțelegere detaliată a relațiilor anatomice.
Anatomie imagistică: Tehnologiile avansate de imagistică medicală, cum ar fi radiografia, CT, RMN și
ecografia, permit vizualizarea structurii anatomice în interiorul corpului fără a necesita disecția
cadavrelor.
Anatomie clinică: Anatomia clinică implică studiul anatomiei în contextul practicii medicale. Aceasta se
concentrează pe aplicațiile anatomice în diagnosticul și tratamentul bolilor.
Anatomie virtuală: Tehnologiile de simulare și programele informatice de anatomie virtuală permit
studenților și profesioniștilor să exploreze structurile anatomice într-un mediu virtual, fără a utiliza
cadavre reale.
Cadavre sintetice: Unele instituții utilizează modele sintetice sau simulatoare pentru a reproduce
structurile anatomice ale corpului uman într-un mod realist și educațional.
Anatomie funcțională: Această ramură a anatomiei se concentrează pe studierea funcțiilor organelor și a
sistemelor într-un context anatomic.
Biologie moleculară și celulară: Studiul nivelului molecular și celular al anatomiei, precum și genetică,
contribuie la înțelegerea detaliată a proceselor biologice care stau la baza structurii corpului uman.
În concluzie, anatomia umană joacă un rol crucial în sistemul de instruire medicală și în practica medicală
în sine. Cunoștințele anatomice sunt esențiale pentru înțelegerea organismului uman, pentru
diagnosticarea și tratamentul bolilor și pentru realizarea procedurilor medicale. Metodele de investigație
anatomice variază de la disecție la tehnologii avansate de imagistică medicală și simulări virtuale, toate
având ca scop educația și îmbunătățirea calității îngrijirii medicale.

2. ELEMENTELE DE ORIENTARE ALE CORPULUI OMENESC, TERMINOLOGIA

ANATOMICA

Elementele de orientare ale corpului uman și terminologia anatomică sunt esențiale pentru a descrie și
comunica despre structura și poziția diferitelor părți ale corpului uman. Acestea oferă un limbaj comun în
anatomie și sunt importante în domeniile medicale și științifice. Iată câteva elemente de orientare și
termeni anatomici de bază:
Elementele de Orientare:
Planuri de Secțiune:
Plan frontal (coronal): Este un plan vertical care împarte corpul într-o parte frontală (anterioară) și o
parte dorsală (posterioară).
Plan sagital: Este un plan vertical care trece printr-un corp într-o parte dreaptă și o parte stângă. Dacă
planul sagital împarte corpul în două părți egale, este numit plan sagital median. Dacă este în afara
planului median, este numit plan sagital parasagital.
Plan transversal (orizontal): Este un plan orizontal care împarte corpul într-o parte superioară și o parte
inferioară.
Direcții și Poziții:
Anterioară și posterioară: Anterioara se referă la partea frontală a corpului, în timp ce posterioara se
referă la partea din spate.
Superioară și inferioară: Superioara este partea de sus a corpului, în timp ce inferioara este partea de
jos.
Medială și laterală: Medială se referă la partea interioară sau către mijlocul corpului, în timp ce laterală
se referă la partea exterioară sau către margine.
Proximală și distală: Proximală indică o poziție mai aproape de punctul de atașare la trunchi, în timp ce
distală indică o poziție mai îndepărtată de punctul de atașare.
Terminologia Anatomică:
Superior și Inferior: Superior se referă la o poziție deasupra sau mai sus, în timp ce inferior se referă la
o poziție sub sau mai jos.
Anterior și Posterior: Anterior se referă la partea din față a corpului, în timp ce posterior se referă la
partea din spate.
Medial și Lateral: Medial se referă la o poziție mai aproape de mijlocul corpului, în timp ce lateral se
referă la o poziție mai departe de mijloc.
Proximal și Distal: Proximal se referă la o poziție mai aproape de punctul de atașare la trunchi, în timp
ce distal se referă la o poziție mai îndepărtată de punctul de atașare.
Superficial și Profund: Superficial se referă la o poziție mai aproape de suprafața corpului, în timp ce
profund se referă la o poziție mai adâncă în corp.
Plantar și Dorsal: Plantar se referă la partea de jos a piciorului, în timp ce dorsal se referă la partea de
sus a piciorului.
Palmar și Dorsal: Palmar se referă la partea de jos a mâinii, în timp ce dorsal se referă la partea de sus a
mâinii.
Acești termeni și elemente de orientare sunt utilizate pentru a descrie poziția relativă a diferitelor părți ale
corpului uman și pentru a comunica clar în domeniile anatomiei, medicinei și științelor biologice.

3. NOTIUNI GENERALE DESPRE ORGANE, SISTEME DE ORGANR, APARATE

În anatomia și fiziologia umană, termenii "organe", "sisteme de organe" și "aparate" sunt folosiți pentru a
descrie diferite niveluri de organizare a structurilor corporale. Iată o prezentare generală a acestor noțiuni:
Organe:
Organele sunt structuri anatomice individuale sau grupuri de țesuturi cu funcții specifice în cadrul
corpului uman.
Acestea pot fi realizate din mai multe tipuri de țesuturi și sunt specializate pentru a îndeplini anumite
funcții. De exemplu, inima este un organ muscular specializat în pomparea sângelui, iar rinichii sunt
organe specializate în filtrarea și eliminarea deșeurilor din sânge.
Organele pot funcționa independente sau pot fi parte a unui sistem sau aparat mai mare.
Sisteme de Organe:
Sistemele de organe sunt grupuri de organe care lucrează împreună pentru a îndeplini anumite funcții
complexe în corpul uman.
Fiecare sistem de organe are o funcție specifică și se bazează pe interacțiunile între organele componente
pentru a menține homeostazia (echilibrul intern) și pentru a susține funcționarea corpului. Exemple de
sisteme de organe includ sistemul cardiovascular, sistemul respirator, sistemul digestiv și altele.
Aparate:
Termenul "aparat" se referă la un grup de organe care lucrează împreună pentru a îndeplini o funcție
specifică, dar acest termen este mai puțin folosit și mai puțin definit decât "sistem de organe".
În unele contexte, termenul "aparat" poate fi folosit pentru a descrie un grup de organe cu funcții similare,
dar nu este folosit atât de frecvent ca "sistem de organe".
De exemplu, termenul "aparatul cardiovascular" poate fi utilizat pentru a se referi la inima, vasele de
sânge și sângele împreună ca un sistem funcțional care asigură transportul sângelui și oxigenului în
întregul corp.
Este important de menționat că aceste concepte sunt utilizate pentru a organiza și a înțelege complexitatea
structurii și funcționării corpului uman. Corpul uman este alcătuit din numeroase sisteme de organe care
interacționează între ele pentru a menține viața și sănătatea. Cunoașterea acestor concepte este esențială
pentru medici, biologi, asistenți medicali și alți profesioniști din domeniul sănătății pentru a înțelege
funcționarea organismului uman și pentru a diagnostica și trata afecțiunile medicale.

4. VARIABILITATEA INDIVIDUALA A ORGANIZMULUI UMAN, TIPURILE

CONSTITUTIONALE. NOTIUNI DESPRE NORMA, VARIANTE ALE EI, ANOMALII.

Variabilitatea individuală a organismului uman se referă la diferențele naturale și unice dintre indivizii
din punct de vedere anatomic, fiziologic, genetic și comportamental. Nici doi oameni nu sunt identici din
punct de vedere biologic. Această variabilitate este influențată de o serie de factori, cum ar fi moștenirea
genetică, mediu, nutriție, expunerea la factori de mediu și alți factori. Iată câteva aspecte cheie legate de
variabilitatea individuală și conceptele asociate:
Tipuri Constituționale: Tipurile constituționale reprezintă categorii generale în care oamenii pot fi
împărțiți în funcție de caracteristicile lor fizice, cum ar fi morfologia, temperamentele și alte trăsături.
Deși nu există o clasificare universal acceptată, câteva tipuri constituționale comune sunt:
Constituție Endomorfă: O persoană cu o constituție endomorfă are o tendință de a fi rotundă sau mai
plină, cu o acumulare mai mare de țesut adipos. Aceste persoane pot avea un aspect mai pufos și pot fi
mai predispuse la acumularea de grăsime.
Constituție Mesomorfă: Persoanele cu o constituție mesomorfă sunt adesea musculare, cu o dezvoltare
musculo-scheletală mai pronunțată. Acestea pot fi mai potrivite pentru activități sportive și de fitness.
Constituție Ectomorfă: Ectomorfii sunt adesea subțiri, cu o dezvoltare musculară mai redusă. Aceste
persoane pot avea un aspect mai fragil și pot fi mai predispuse la slăbire.
Norma și Variante ale Ei: Norma reprezintă un set de valori, criterii sau standarde care indică un nivel
normal sau sănătos de funcționare sau caracteristici pentru o anumită trăsătură sau aspect. Aceste norme
sunt adesea utilizate în practica medicală și științifică pentru a evalua și compara indivizii.
Variantele normale reprezintă variații ale trăsăturilor sau caracteristicilor care sunt încă considerate
normale. De exemplu, în ceea ce privește tensiunea arterială, există o gamă de valori considerate normale
pentru adulți. O valoare care se încadrează în această gamă este considerată o variantă normală, chiar dacă
indivizii pot avea valori diferite în limitele acestei game.
Anomalii: Anomaliile reprezintă devieri sau diferențe semnificative față de normă sau de trăsăturile
considerate normale. Acestea pot varia în severitate și pot afecta diferite aspecte ale organismului.
Anomaliile pot fi cauzate de mutații genetice, factori de mediu sau de interacțiunea dintre acești factori.
Exemple de anomalii includ malformații congenitale, boli genetice, tulburări ale dezvoltării, boli cronice
și multe altele. Diagnosticul și gestionarea acestor anomalii sunt adesea o parte importantă a practicii
medicale și a cercetării științifice.
În concluzie, variabilitatea individuală este o caracteristică naturală a organismului uman, iar conceptele
de tipuri constituționale, normă, variante ale normei și anomalii sunt importante pentru înțelegerea și
evaluarea diversității individuale și a sănătății umane. Profesioniștii din domeniul sănătății folosesc aceste
concepte pentru a evalua și trata pacienții, în timp ce cercetătorii le utilizează pentru a înțelege mai bine
variabilitatea biologică a populațiilor umane.

5. SISTEMUL OSOS. OSUL CA ORGAN -DEZVOLTARE, STRUCTURA, FUNCTIILE

MECANICE SI BIOLOGICE ALE OASELOR

Sistemul osos este una dintre cele mai importante componente ale sistemului scheletic și are un rol vital în
structura și funcționarea organismului uman. Oasele sunt considerate organe, deoarece sunt structuri
anatomice complexe care îndeplinesc diverse funcții și sunt alcătuite dintr-o varietate de țesuturi. Iată mai
multe despre sistemul osos, os ca organ și funcțiile sale:
Dezvoltarea Oaselor: Oasele trec prin mai multe stadii de dezvoltare în viața unei persoane. Aceasta
include formarea oaselor în timpul dezvoltării fetale și creșterea și remodelarea lor pe parcursul vieții.
Procesul de dezvoltare a oaselor implică activitatea celulară complexă, inclusiv osteogeneza (formarea
țesutului osos), osificația (producerea și depunerea de săruri de calciu în matricea osului) și remodelarea
(procesul de reabsorbție și formare continuă a osului în răspuns la cerințe biomecanice).
Structura Oaselor:
Oasele sunt formate din mai multe tipuri de țesuturi, inclusiv țesut osos compact (care formează exteriorul
oaselor) și țesut osos spongios (care se găsește în interiorul oaselor și este mai poros).
Țesutul osos este alcătuit dintr-o matrice extracelulară de colagen și săruri minerale, în principal
hidroxipatit de calciu, care oferă oasei duritate și rezistență.
Oasele conțin și celule speciale, cum ar fi osteoblaștii (care produc matricea osului) și osteoclaștii (care
descompun țesutul osos pentru remodelare).
Funcțiile Mecanice ale Oaselor:
Susținerea: Oasele formează scheletul structural al corpului, susținând toate celelalte țesuturi și organe.
Protecția: Oasele, cum ar fi craniul și coloana vertebrală, protejează organele interne sensibile, cum ar fi
creierul și măduva spinării.
Mișcarea: Oasele servesc ca puncte de atașare pentru mușchi, permițând mișcarea articulațiilor și a
segmentelor corpului.
Funcțiile Biologice ale Oaselor:
Producția de celule sanguine: Măduva osoasă, care se găsește în interiorul oaselor, este responsabilă
pentru producerea celulelor sanguine, cum ar fi globulele roșii, globulele albe și trombocitele.
Depozitare de minerale: Oasele conțin cantități importante de minerale, cum ar fi calciu și fosfor, care
pot fi eliberate în fluxul sanguin pentru a menține echilibrul de minerale în organism.
Stocare de grăsime: Anumite oase, cum ar fi cele din șold, pot stoca cantități mici de grăsime care pot fi
utilizate ca rezervă energetică în timpul perioadelor de necesitate.
În concluzie, oasele sunt organe complexe, esențiale pentru susținerea structurii corpului uman, pentru
protecție, mișcare și multe funcții biologice vitale. Dezvoltarea, structura și funcția lor sunt subiecte de
cercetare extinse în anatomie și fiziologie, și înțelegerea acestora este crucială pentru diagnosticarea și
tratamentul bolilor osoase și a tulburărilor sistemului scheletic.

6.CLASIFICAREA OASELOR. STRUCTURA EXTERNA A UNUI OSTABULAR LUNG

Oasele corpului uman pot fi clasificate în funcție de mai multe criterii, inclusiv forma lor, locația și
funcția. Iată o clasificare generală a oaselor în funcție de forma lor:
Clasificarea Oaselor După Forma:
Oase Lungi: Aceste oase au o lungime mai mare decât lățimea și grosimea lor. Ele au o formă alungită și
sunt, de obicei, implicate în mișcare, cum ar fi oasele brațului (humerus, radius, ulna) și piciorului (femur,
tibia, fibula).
Oase Scurte: Aceste oase au dimensiuni aproximativ egale în toate direcțiile și au o formă cubică sau
puțin alungită. Exemple includ oasele carpale din încheietura mâinii și oasele tarsale din gleznă.
Oase Plate: Oasele plate sunt subțiri și au o suprafață plată sau ușor curbă. Ele oferă protecție pentru
organele interne și servesc drept puncte de atașare pentru mușchi. Exemple includ oasele craniului (osul
frontal, osul parietal) și oasele sternului.
Oase Neregulate: Oasele neregulate au forme variate și nu se pot încadra în celelalte categorii. Ele
îndeplinesc funcții diverse în corp și includ oasele vertebrale (vertebrele) și oasele bazinului (osul coxal).
Oase Sesamoide: Acestea sunt oase mici, rotunde sau ovalare, care se dezvoltă în interiorul tendoanelor
sau capsulelor articulare. Un exemplu notabil este osul rotulian (patela), care se află în tendonul patelar de
la nivelul articulației genunchiului.
Structura externă a unui os lung, cum ar fi femurul (osul coapsei), prezintă următoarele caracteristici:
Diafiza: Diafiza este partea mijlocie și alungită a osului lung. Aceasta este alcătuită în principal din țesut
osos compact și servește pentru susținere și protecție. În interiorul diafizei se găsește măduva osoasă, care
poate fi măduva roșie (responsabilă pentru producția de celule sanguine) sau măduva galbenă (grăsime de
depozit).
Epifize: Epifizele sunt extremitățile oaselor lungi și au forme diferite în funcție de os. Ele sunt alcătuite
în principal din țesut osos spongios (mai poros) și conțin articulații care permit mișcarea între oase.
Metafiza: Metafiza este regiunea dintre diafiză și epifize și este locul în care are loc creșterea oaselor în
lungime. Aceasta conține cartilajul de creștere (placa epifizară), care se închide în timpul dezvoltării.
Periost: Periostul este un strat fibros care acoperă suprafața externă a osului, cu excepția suprafeței
articulare. El asigură nutriția și repararea oaselor.
Acestea sunt aspecte generale legate de structura și clasificarea oaselor, cu un accent pe oasele lungi.
Fiecare tip de os are caracteristici unice și îndeplinește funcții specifice în organismul uman.

7.COLOANA VERTEBRALA. PARTICULARITATILE REGIUNALE ALE VERTEBRELOR,

COLOANA VERTEBRALA IN ANSAMBLU

Coloana vertebrală este o structură anatomică esențială care formează scheletul axial al corpului uman. Ea
asigură susținerea corpului, protejează măduva spinării și permite mișcările corpului. Coloana vertebrală
este alcătuită din mai multe vertebre, care sunt segmente osoase individuale. Iată o prezentare generală a
particularităților regionale ale vertebrelor și a coloanei vertebrale în ansamblu:
Particularitățile Regionale ale Vertebrelor:
Vertebrele Cervicale (C1-C7):
Acestea sunt vertebrele din partea superioară a coloanei vertebrale, care se află în regiunea gâtului.
Prima vertebră cervicală (C1) este numită atlas și susține capul, permițând mișcările de înclinare și da un
nod din cap.
A doua vertebră cervicală (C2) este numită axis și permite rotirea capului.
Vertebrele Toracice (T1-T12):
Acestea sunt vertebrele din regiunea toracică a coloanei vertebrale, care se află în zona pieptului.
Fiecare vertebră toracică este asociată cu o pereche de coaste care formează cutia toracică și protejează
organele interne, cum ar fi inima și plămânii.
Vertebrele Lombare (L1-L5):
Acestea sunt vertebrele din regiunea lombară a coloanei vertebrale, care se află în partea inferioară a
spatelui.
Vertebrele lombare sunt cele mai mari și cele mai puternice din coloana vertebrală și susțin greutatea
corpului.
Vertebrele Sacrale (S1-S5):
Acestea sunt vertebrele din regiunea sacrată a coloanei vertebrale, care sunt sudate între ele pentru a
forma osul sacrum.
Osul sacrum se află în partea inferioară a coloanei vertebrale și se articulează cu oasele pelvisului.
Vertebrele Coccigiene (Co1-Co4):
Acestea sunt vertebrele din regiunea coccigiană a coloanei vertebrale și sunt sudate pentru a forma osul
coccis.
Osul coccis se află în partea inferioară a coloanei vertebrale și este un rest al unei cozi vestigiale din
evoluția umană.
Coloana Vertebrală în Ansamblu:
Coloana vertebrală are un total de 33-34 de vertebre, inclusiv cele coccigiene rudimentare.
Ea are o curbură naturală care ajută la distribuirea greutății corpului și la absorbția șocurilor în timpul
mișcării.
Curburile coloanei vertebrale includ curburile lordotice (convexe anterior) în regiunea cervicală și
lombară și curburile cifoze (convexe posterior) în regiunea toracică și sacrală.
Discurile intervertebrale, situate între vertebre, funcționează ca amortizoare și permit mișcările de flexie,
extensie, lateralitate și rotație a coloanei vertebrale.
Coloana vertebrală servește ca punct de atașare pentru mușchii care acționează asupra mișcării corpului,
inclusiv mușchii spatelui, abdominali și ai pelvisului.
În concluzie, coloana vertebrală este o structură complexă, alcătuită din vertebre cu particularități
regionale, care are rolul de a susține corpul, de a proteja măduva spinării și de a permite mișcările
corpului uman. Coloana vertebrală este vitală pentru postură, mobilitate și sănătatea generală a
organismului.

8.STERNUL SI COASTELE-STRUCTURA , DEZVOLTARE, ANOMALII.CUTIA TORACICA

IN ANSAMBLU, VARIANTELE EI CONSTITUTIONALE, REPERELE OSOASE ALE
TORACELUI

Sternul și coastele sunt componente esențiale ale cutiei toracice, care protejează organele vitale din
regiunea toracică a corpului și contribuie la respirație. Iată mai multe despre structura, dezvoltarea,
anomalii și reperele osoase ale sternului, coastelor și cutiei toracice în ansamblu:
Sternul (Osul Pieptului):
Sternul este un os plat și alungit situat în partea anterioară a cutiei toracice.
Este alcătuit din trei părți principale: manubriul, corpul sternului și apendicele xifoid (processus
xiphoideus).
Manubriul este partea superioară a sternului și se articulează cu prima pereche de coaste.
Corpul sternului este secțiunea mijlocie și este format din mai multe plăci osoase numite lame costale.
Apendicele xifoid este partea inferioară și cartilaginoasă a sternului și se poate articula cu costele sau
rămâne cartilaginos.
Coastele:
Există 12 perechi de coaste în cutia toracica, și ele sunt legate de stern prin intermediul cartilajelor
costale.
Primele 7 perechi de coaste sunt cunoscute sub numele de coaste adevărate, deoarece ele se articulează
direct cu sternul prin intermediul cartilajelor costale.
Următoarele 3 perechi de coaste sunt coaste false, deoarece ele se articulează indirect cu sternul, prin
intermediul cartilajelor costale ale coastelor de deasupra.
Cele 2 perechi de coaste inferioare sunt coaste flotante, deoarece ele nu se articulează cu sternul deloc și
se termină liber în mușchiul peretelui abdominal.
Dezvoltarea și Anomalii:
Sternul și coastele se dezvoltă în cursul dezvoltării embrionare din cartilaje înlocuite ulterior cu țesut
osos.
Anomalii ale sternului sau coastelor pot include de la malformații congenitale la fracturi sau leziuni ale
acestor structuri. De exemplu, pectus excavatum este o anomalie în care sternul este înfundat în interior,
dând aspectul de "piept înfundat," în timp ce pectus carinatum este o anomalie în care sternul este
îndreptat în afară, dând aspectul de "piept de porumbel."
Cutia Toracică în Ansamblu:
Cutia toracică este o structură formată din stern, coaste și vertebrele toracice care formează un cadru
pentru protejarea organelor vitale din regiunea toracică, cum ar fi inima și plămânii.
În ansamblu, cutia toracică are o formă conică, cu baza sa în partea superioară și vârful în partea
inferioară.
Cutia toracică are rolul de a susține respirația prin mișcarea corespunzătoare a coastelor în timpul
inspirației și expirației.
Variantele constitutionale ale cutiei toracice pot include diferențe în formă, dimensiune și structură a
sternului, coastelor și vertebrelor toracice, dar aceste variații pot fi normale.
Reperele osoase ale toracelui sunt puncte de referință importante pentru evaluarea clinică și imagistică.
Acestea includ procesul xiphoide, sternul, marginile laterale ale sternului, articulațiile costale și vertebrele
toracice.
În concluzie, sternul, coastele și cutia toracică în ansamblu sunt componente esențiale ale sistemului
scheletic uman, care protejează organele vitale și permit funcționarea corectă a sistemului respirator.
Varietatea individuală și anomalii pot exista în aceste structuri, dar acestea sunt adesea normale și nu
reprezintă o problemă medicală.

9.SCHELETUL CENTURII SCAPULARE

Scheletul centurii scapulare este compus din oase și articulații care conectează membri superiori (brațele)
la scheletul axial (colona vertebrală). Principalele componente ale centurii scapulare sunt:
Scapula (omoplatul):
Scapula este un os subțire, plat și triunghiular situat în partea posterioară a toracelui.
Are două suprafețe principale: suprafața dorsală (spatele scapulei) și suprafața ventrală (partea din față).
Partea ventrală a scapulei prezintă o suprafață concavă numită fosa glenoidă sau cavitatea glenoidă.
Acesta este locul de atașare a capului humerusului, formând articulația umărului.
Clavicula (claviculă):
Clavicula este un os subțire și în formă de "S" care se află în partea anterioară a gâtului și conectează
sternul cu acromionul (extremitatea superioară a scapulei).
Clavicula servește ca o parte importantă a articulației umărului și ajută la susținerea și mobilitatea
umărului.
Articulația acromioclaviculară (AC):
Aceasta este o articulație care leagă clavicula de acromionul scapulei.
Articulația acromioclaviculară permite mișcări mici ale claviculei și ajută la adaptarea umărului la
mișcările brațului.
Articulația sterno-claviculară (SC):
Aceasta este o articulație între claviculă și stern.
Articulația sterno-claviculară este responsabilă pentru mișcările claviculei în timpul mișcărilor umărului
și brațului.
Procesul coracoid (coracoidul):
Coracoidul este o proeminență osul mic situată deasupra articulației sterno-claviculare.
Acesta servește ca loc de atașare pentru mușchii și tendoanele importante care ajută la mișcarea umărului
și a brațului.
Scheletul centurii scapulare este crucial pentru mișcarea și stabilitatea umărului și a brațului. El permite
umărului să se miște într-o gamă largă de direcții și să efectueze mișcări complexe. De asemenea, asigură
o legătură solidă între membrele superioare și trunchiul corpului. Articulațiile centurii scapulare și
mușchii care îl înconjoară sunt implicați într-o varietate de activități cotidiene, precum ridicarea și
purtarea obiectelor, ridicarea brațelor sau mișcarea umărului în diverse poziții.

10. OASELE MEMBRULUI SUPERIOR LIBER

Oasele membrului superior liber, adică oasele brațului și ale antebrațului, formează scheletul osos al
membrelor superioare. Aceste oase sunt responsabile pentru susținerea și mișcarea mâinilor și a
articulației cotului. Iată o prezentare a oaselor membrului superior liber:
Omul (Brațul Superior):
Humerusul este osul superior al membrului superior liber și se extinde de la articulația umărului până la
articulația cotului. Are două extremități: capul humerusului, care se articulează cu fosa glenoidă a
scapulei, și olecran, care se articulează cu ulna la nivelul articulației cotului. Humerusul este responsabil
pentru mișcările umărului și ale brațului.
Antebrațul:
Ulna și radiusul sunt cele două oase ale antebrațului.
Ulna este situată pe partea internă a antebrațului și este mai mare și mai stabilă dintre cele două. Ulna se
articulează cu humerusul la nivelul articulației cotului și cu radiusul la nivelul articulației radioulnare.
Radiusul este situat pe partea laterală a antebrațului și este mai mic decât ulna. Radiusul se articulează cu
humerusul și cu carpusul la nivelul articulației radiocarpiene. Radiusul este responsabil pentru mișcările
de rotație ale antebrațului.
Mână (Carpa și Metacarpa):
Carpul este alcătuit dintr-o colecție de oase mici, numite carpiene, care formează încheietura mâinii.
Metacarpii sunt oasele care alcătuiesc palma mâinii și se extind de la încheietură către baza degetelor.
Fiecare deget are un metacarpal asociat.
Degetele (falangele) sunt formate din oasele falangelor proximale, intermediare și distale și sunt
responsabile pentru flexibilitatea și manipularea mâinii.
Oasele membrului superior liber sunt esențiale pentru efectuarea mișcărilor complexe ale mâinilor și a
brațelor. Ele sunt ancorate în articulații care permit flexibilitate și stabilitate. Aceste oase, împreună cu
mușchii, ligamentele și tendoanele, formează sistemul musculo-scheletic al membrului superior și sunt
cruciale pentru realizarea activităților zilnice, cum ar fi apucarea, ridicarea și manipularea obiectelor.

11. OASELE CENTURII PELVIENE, BAZINUL OSOS IN ANSAMBLU

Bazinul osos, sau centura pelviană, este un complex osos alcătuit din mai multe oase care formează partea
inferioară a trunchiului și pelvisul. Bazinul osos este esențial pentru suportul greutății corpului și pentru
transmiterea acestuia de la coloana vertebrală la membrii inferiori. Principalele componente ale bazinului
osos includ:
Oasele Pelviene: Cele trei oase care alcătuiesc bazinul osos sunt:
Osul iliac (coxal): Există două oase iliaci, unul pe fiecare parte a bazinului. Fiecare os iliac este format
din trei părți - ilionul, ischiul și pubisul - care se întâlnesc în punctul numit acetabulum. Acetabulumul
este cavitatea în care capul femural se articulează pentru a forma articulația șoldului.
Sacrum: Sacrumul este un os triunghiular situat în partea posterioară a bazinului. Este format prin
fuziunea a cinci vertebre sacrale și se articulează cu osul iliac pentru a forma articulațiile sacroiliace.
Coccisul: Coccisul este un os mic situat inferior și posterior față de sacrum. Este format din 3-5 vertebre
coccigiene sudate.
Articulația Sacroiliacă: Articulațiile sacroiliace sunt articulațiile situate între sacrum și osul iliac.
Acestea sunt articulații sinoviale cu limitată mobilitate și au rolul de a transfera greutatea corpului de la
coloana vertebrală la membrii inferiori.
Simfiza Pubiană: Simfiza pubiană este o articulație cartilaginoasă situată între cele două oase pubiene
(partea anterioară a osului iliac). Ea ajută la absorbția șocurilor în timpul mișcării și a nașterii.
Foramenul Obturator: Foramenul obturator este un orificiu situat în partea inferioară a bazinului osos și
este acoperit de membrane musculare și tendinoase. Acesta permite trecerea vaselor de sânge și nervilor
către și de la membrele inferioare.
În ansamblu, bazinul osos este o structură complexă care îndeplinește mai multe funcții esențiale. Aceste
funcții includ susținerea greutății corpului, protejarea organelor pelvine, oferirea unei baze solide pentru
atașarea mușchilor membrelor inferioare și participarea la mișcările corpului, precum mersul și ședința.
Bazinul osos este, de asemenea, deosebit de important în timpul sarcinii și nașterii, deoarece servește ca
canal de naștere.

12. OASELE MEMBRULUI INFERIOR LIBER

Oasele membrului inferior liber sunt componente ale scheletului osoas al membrelor inferioare (piciorului
și gambei). Aceste oase susțin greutatea corporală și permit mișcările și deplasările membrelor inferioare.
Principalele oase ale membrului inferior liber includ:
Femurul (Osul Coapsei):
Femurul este cel mai lung și mai robust os din corpul uman.
Se extinde de la articulația șoldului până la articulația genunchiului.
Capul femural se articulează cu acetabulumul (partea osului iliac) pentru a forma articulația șoldului.
La nivelul genunchiului, femurul se articulează cu tibia și fibula.
Tibia (Osul Și Piciorului):
Tibia este situată în partea anterioară și medială a gambelor.
Este mai mare și mai robustă decât fibula și este un component important al articulației genunchiului.
Tibia se articulează cu femurul la nivelul articulației genunchiului și cu talusul (un os din picior) pentru a
forma articulația gleznei.
Fibula (Osul Peroneal):
Fibula este situată în partea laterală și posterioară a gambelor.
Este mai subțire și mai scurtă decât tibia și nu participă direct la articulația genunchiului.
Fibula se articulează cu tibia și talusul și joacă un rol important în susținerea gleznei.
Oasele Tarsiene (Tarsul):
Tarsul este alcătuit din șapte oase mici, cunoscute sub numele de oase tarsiene, care formează partea
posterioară a piciorului și a gleznei.
Cele două cele mai mari oase tarsiene sunt talusul (care se articulează cu tibia și fibula pentru a forma
articulația gleznei) și calcaneusul (osul călcâiului, care formează partea posterioară a piciorului și susține
greutatea corpului).
Oasele Metatarsiene (Metatarsiene):
Metatarsienele sunt cinci oase lungi care formează partea anterioară a piciorului și sunt numerotate de la 1
la 5, de la degetul mare la degetul mic.
Aceste oase se articulează cu oasele tarsiene și formează baza degetelor de la picior.
Oasele Degetelor de la Picior (Falangele):
Degetele de la picior sunt formate din trei grupuri de oase numite falange: falangele proximale,
intermediare și distale.
Există un total de 14 falange în cele cinci degete de la picior.
Aceste oase ale membrului inferior liber lucrează împreună pentru a permite mersul, alergarea, săriturile
și alte mișcări ale membrelor inferioare. Ele contribuie, de asemenea, la susținerea greutății corporale și la
menținerea echilibrului și stabilității corpului. Articulațiile dintre aceste oase permit o gamă variată de
mișcări, iar mușchii care se atașează de ele ajută la efectuarea acestor mișcări.
13. ELEMENTELE PALPABILE PE VIUALE OASELOR MEMBRELOR SUPERIOARE SI
INFERIOARE

Există mai multe elemente palpabile sau puncte de referință anatomice pe suprafața oaselor membrelor
superioare și inferioare pe care le puteți simți sau palpa. Aceste puncte sunt importante pentru examinările
fizice, evaluarea stării de sănătate și stabilirea diagnosticelor. Iată câteva dintre acestea pentru membrelor
superioare și inferioare:
Membrele Superioare:
Capul humerusului: Capul humerusului poate fi simțit în fosa glenoidă a scapulei și este un punct de
referință important în articulația umărului.
Epicondilii humerali: Epicondilii humerali, atât medial (epicondilul medial) cât și lateral (epicondilul
lateral), sunt zonele unde se pot simți proemințele oaselor la nivelul articulației cotului.
Oasele carpale: Pe încheietura mâinii (încheietura), puteți simți oasele carpale, cum ar fi osul scafoid și
osul lunatum, care sunt importante pentru evaluarea fracturilor sau leziunilor.
Procesul stiloid al radiului și ulnei: Aceste proeminențe osoase pot fi simțite la nivelul încheieturii
mâinii și pot servi ca repere pentru diagnosticarea problemelor în zona încheieturii.
Oasele metacarpienelor și falangelor: La nivelul palmei și degetelor, oasele metacarpienelor și
falangelor pot fi simțite ca proemințe osoase sub piele.
Membrele Inferioare:
Trohanterul mare: Trohanterul mare al femurului poate fi simțit pe partea laterală a șoldului și servește
ca un punct de referință pentru evaluarea articulației șoldului.
Tibial tuberosity: Tibial tuberosity este o proeminență osoasă situată pe partea anterioară a tibiei, sub
rotula. Aceasta poate fi simțită și este un punct de referință pentru diagnosticarea problemelor la nivelul
genunchiului.
Marginile condilelor femurului: Marginile condilelor femurului pot fi simțite în partea superioară a
genunchiului și sunt importante pentru evaluarea articulației genunchiului.
Maleola laterală și medială: Maleola laterală se referă la proeminența osoasă de la nivelul gleznei pe
partea laterală, care aparține de fibulă. Maleola medială este proeminența osoasă similară pe partea
medială a gleznei, care aparține de tibie.
Oasele tarsiene: Unele oase tarsiene pot fi simțite în partea superioară a piciorului, mai ales când glezna
este flexată.
Acestea sunt doar câteva dintre elementele palpabile ale oaselor membrilor superiori și inferiori. Ele sunt
folosite în examinarea fizică pentru a evalua starea și funcția membrelor și pentru a diagnostica diferite
afecțiuni sau leziuni. Este important să fie folosite cu grijă și să fie comparate cu partea contralaterală a
corpului pentru a detecta eventualele diferențe sau anomalii.