RAPORT FACIAS: STATUL DE DREPT ÎNSEAMNĂ NICIO

CONDAMNARE FĂRĂ PROBE!

STATUL NEDREPT. Probele, mijloacele de probă şi procedee probatorii în justiţia ultimilor 10 ani.
Abuzul de putere în dauna procesului echitabil şi a drepturilor omului.
Judecata în lipsă de probe. Modificări necesare pentru ca erorile judiciare să nu se mai repete.

Background:

Punctul de plecare al discuțiilor îl reprezintă datele statistice referitoare la numărul inculpaților

persoane fizice și juridice achitați definitiv de către instanțele naționale: 853 în 2013, 1.403 în 2014, 1.193
în 2015, 809 în 2016, 1.036 în 2017, 1.290 în 2018, 1.329 în 2019, 817 în 2020, 750 în 2021 și 1.243 în
2022, dintre care: 122 (12,2%) în 2017, 209 (36%) în 2018, 262 (52%) în 2019, 151 (30%) în 2020, 153
(21%) în 2021 și 185 (24%) în 2022 sunt în cauze instrumentate de DNA, raportat la numărul total al
trimiterilor în judecată. În total peste 11.000 de persoane.

În ultimii 10 ani am asistat la numeroase tragedii umane, cauzate de o justiție timorată sau aservită
binomului SRI-DNA, pentru care protocoalele secrete au fost mai presus de litera legii iar protejarea
propriilor interese ale unor magistrați aflați în ”câmpul tactic” a primat principiului aflării adevărului.
Aceste realități au fost devoalate și criticate, nu numai de presa independentă dar și de către asociațiile
magistraților și ulterior consfințite prin rapoarte ale Inspecției Judiciare și Hotărâri ale Consiliului Superior
al Magistraturii. Mii de persoane au fost târâte în cătușe prin fața camerelor de televiziune iar prezumția de
nevinovăție le-a fost flagrant încălcată prin comunicatele parchetelor și a informațiilor furnizate ”pe surse”
presei, pentru că, într-un final, după ani lungi de procese, celor care au avut șansa să nu intre pe „culoar” și
să fie achitați, să li se refuze dreptul la despăgubiri sau acestea să fie modice. Parte dintre acuzați n-au
mai apucat să trăiască finalul procesului iar mulți alți inculpați au suferit condamnări nedrepte, în lipsa unor
probe certe, directe de vinovăție sau, mai grav, pe baza unor probe nelegale sau obținute nelegal.
 Ani la rând activitatea justiției penale din România a fost dominată de ”prezumția de vinovăție”, cei
acuzați fiind deseori puși în situația de a-și dovedi nevinovăția, inversându-se sarcina probei. Prezumția de
nevinovăție a fost tratată multă vreme ca un ”moft” inspirat de filmele americane, iar drepturile şi libertăţile
justițiabililor au fost privite de autoritățile naționale ca fiind o chestiune ornamentală, de aranjament
instituțional, discuția despre drepturi fiind considerată de cele mai multe ori un ”lux teoretic”.

Pe de altă parte, statul român a avansat sume exorbitante de bani pentru efectuarea urmăririi penale -
ce a presupus de cele mai multe ori interceptări ale comunicațiilor și supravegheri operative, excluse ulterior
din materialul probator ca nelegale -, în dosare finalizate cu clasări sau achitări, ultimele la capătul unui
lung șir de termene de judecată care au generat alte cheltuieli suportate tot de către stat.
Nu în ultimul rând, statul român este cel care suportă sumele, deloc neglijabile, stabilite de către
instanțe ca reprezentând despăgubiri pentru prejudiciile patrimoniale și nepatrimoniale cauzate prin arestări
nelegale/injuste și trimiteri în judecată abuzive.

Scop și obiective:

În ultima perioadă, justiția română pare a-și fi găsit direcția bună însă oricând sunt posibile derapaje
cauzate de lipsa de experiență sau profesionalism a magistraților, precum și de o legislație inadecvată, care
permite abordarea în mod simplist a standardului probator necesar pentru răsturnarea prezumției de
nevinovăție de care beneficiază persoanele acuzate.
De asemenea abordarea instituțională a Direcției Naționale Anticorupție s-a schimbat în sensul
demersurilor ca anchetele să respecte standardele procesului echitabil și să țină seama de jurisprudența
Curții Constituționale și a Înaltei Curți de casație și Justiție.

Pentru ca, în viitor, să nu mai existe trimiteri în judecată sau condamnări în lipsa probelor sau în baza
unor probe nelegale/incerte/indirecte, dezbaterea își propune să aducă în discuție opinii privind cauzele
abuzurilor judiciare din ultimii 10 ani și să identifice remediile, în plan legislativ, pentru
transformarea concepției asupra prezumției de nevinovăție, dintr-o simplă regulă, garanție a unor
drepturi fundamentale, într-un drept distinct al fiecărei persoane de a fi tratată ca nevinovată până
la stabilirea vinovăției printr-o hotarăre bazată pe probe certe de vinovăție, administrate în mod
legal și loial.
 Subsecvent, punctele de vedere și materialele prezentate în cadrul dezbaterii, însoțite de concluziile
discuțiilor, urmează să fie valorificate prin elaborarea unui set de propuneri adecvate de natură legislativă
referitoare la normele de procedură privind standardul de probă, aspecte de organizare judiciară și,
respectiv, angajarea răspunderii statului/magistraților pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare.

IMPORTANTA PROBEI ÎN PROCESUL PENAL. PRINCIPIUL LEGALITĂŢII ŞI

LOIALITĂŢII PROCESUALE ÎN ADMINISTRAREA PROBELOR. PROBE ADMINISTRATE
ÎN BAZA PROTOCOALELOR PARCHETELOR ŞI INSTANŢELOR CU SRI: NELEGALITATE
ŞI CONSECINŢE.

Cu titlu prealabil, menționăm că întreg procesul penal este construit în jurul probelor, iar toate
activitățile principale, în cadrul procesului penal, sunt condiționate de administrarea de probe. Funcția
principală a probelor în procesul penal este aceea de a furniza adevărul judiciar. În cuprinsul art. 5
C.pr.pen., ce reglementează principiul aflării adevărului, este menționată obligația organelor judiciare de
a afla adevărul „pe bază de probe” și, totodată, de a strânge probe atât în favoarea, cât și în defavoarea
suspectului. Rămânând tot în sfera principiilor care guvernează dreptul procesual penal, art. 7 C.pr.pen.
condiționează punerea în mișcare a acțiunii penale de existența probelor din care rezultă săvârșirea
unei infracțiuni.

Pentru a pronunța o hotărâre dreaptă, bazată pe adevărul judiciar, este nevoie de aprecierea
judecătorului în ceea ce privește elementele de fapt și de drept cu privire la conflictul de drept penal
substanțial. Aprecierea justă a elementelor de fapt, precum și a celor de drept, este posibilă doar prin
intermediul probelor. În acest context, profesorul Traian POP a subliniat că „probele, dovezile sunt nervul
principal al procesului penal”.

Între „probă” și ”adevăr” există o legătură indisolubilă, deoarece prin intermediul celei dintâi se
realizează cunoașterea și se stabilește adevărul judiciar - un adevăr artificial, relativ, spre deosebire de
adevărul obiectiv, care trebuie urmărit în virtutea principiului aflării adevărului, dar despre care se cunoaște
că este dificil de stabilit în cadrul unui proces penal. Cu toate acestea, principiul în cauză obligă organele
judiciare la o cunoaștere completă a faptelor și împrejurărilor cauzei, precum și a suspectului sau
inculpatului. În legătură cu aflarea adevărului, s-a afirmat că adevărul nu se relevă spontan, nici chiar în
momentul în care o faptă este săvârșită, ci el trebuie întotdeauna să fie descoperit și dovedit sub toate
aspectele sale; numai în felul acesta se poate considera că adevărul a fost aflat.
 Pentru a îndepărta procesul penal de arbitrariu, prin art. 5 C.pr.pen., s-a instituit, în sarcina organelor
de urmărire penală, obligația de a strânge și administra probe atât în favoarea, cât și în defavoarea
suspectului sau inculpatului, iar prin art. 306 alin. (3) aceeași îndatorire a fost reglementată și în sarcina
organelor de cercetare penală. Totodată, art 327 C.pr.pen.impune procurorului ca, anterior emiterii
rechizitoriului prin care se dispune trimitrerea în judecată să constate ”că au fost respectate dispozițiile
legale care garantează aflarea adevărului, că urmărirea penală este completă și există probele necesare și
legal administrate” (s.n).

Procesul penal român este guvernat de principiul strictei legalități a procesului penal (nulla justiția
sine lege), ce își găsește reglementarea în art. 2 C.pr.pen., care prevede că: „Procesul penal se desfășoară
potrivit dispozițiilor prevăzute de lege” și are ca scop înlăturarea arbitrarului din cadrul acestuia, activitatea
organelor statului fiind încadrată și reglementată prin norme juridice, precum și de principiul loialității în
administrarea probelor, care interzice utilizarea oricărei strategii ce are ca scop administrarea cu rea-
credință a unui mijloc de probă sau care are ca efect provocarea comiterii unei infracțiuni în vederea
obținerii unui mijloc de probă, dacă prin aceste mijloace se aduce atingere demnității persoanei, dreptului
acesteia la un proces echitabil sau dreptului la viață privată. Astfel spus, loialitatea probațiunii presupune
modalități oneste de administrare a probelor în cadrul procesului penal, astfel încât să fie garantată
aflarea adevărului și respectarea fermă a dreptului părților la un proces echitabil.

Pășind pe tărâmul realităților din România în justiția ultimilor 10 ani, raportat la scopul normelor de
procedură penală, care, conform art. 1 alin. 2 C.pr.pen, constă în ”asigurarea exercitării eficiente a
atribuţiilor organelor judiciare cu garantarea drepturilor părţilor şi a celorlalţi participanţi în procesul
penal astfel încât să fie respectate prevederile Constituţiei, ale tratatelor constitutive ale Uniunii Europene,
ale celorlalte reglementări ale Uniunii Europene în materie procesual penală, precum şi ale pactelor şi
tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte” (s.n), constatăm,
prin prisma concluziilor Raportului nr. 3923/IJ/996/DIP/2018 întocmit la 24.04.2019 de Inspecția
Judiciară, Direcția de Inspecție pentru procurori, că: ”aplicarea protocolului a condus la
administrarea unor probatorii a căror legalitate poate fi pusă sub semnul întrebării de instanțele de
judecată ”, iar ”coooperarea efectivă dintre parchete și SRI, în cauzele complexe, pe baza unor planuri
comune aprobate de conducerile celor două instituții, cu precizarea sarcinilor ce revin fiecărei părți,
constituie o imixtiune în activitatea procurorului și o încălcare a independenței acestuia în activitatea
de urmărire penală”.

Nu în ultimul rând, potrivit Raportului, ”prin atribuirea Direcției Generale pentru Apărarea
Constituției (UM 0127) din cadrul SRI a calității de unic beneficiar secundar al informației, DNA -SC a
declinat, în fapt, calitatea de unic beneficiar al informațiilor, care ar fi trebuit să fie doar a procurorului
de caz, în favoarea unui serviciu de informații cu depășirea chiar a scopului declarat de realizare a
unor măsuri de supraveghere tehnică în dosare penale.”
 În concret, ca efect al încheierii în anul 2009 a Protocolului de cooperare între PICCJ și SRI,
nr.00750 din 4 februarie 2009, pentru îndeplinirea sarcinilor ce le revin în domeniul securității naționale,
declasificat și reînregistrat la PICCJ sub nr. 884/C/29 martie 2018, SRI a primit atribuții pe mai multe
paliere, ajungând să îi transforme pe procurori în subordonați, ori să pună semnul egalității procurorului
cu lucrătorii SRI prin constituirea de echipe operative comune, prin conceperea și redactarea planurilor
comune de acțiune de către SRI, la sediul acestuia, obligarea procurorului de a comunica modul de
valorificare a informațiilor transmise de către SRI. Practic, Serviciul Român de Informații s-a
comportat ca un veritabil organ de cercetare penală, ocupându-se de dosarele penale pe tot
parcursul acestora, plecând de la sesizarea unităților de parchet prin intermediul informărilor
întocmite de oficiali SRI, realizarea interceptărilor, întocmirea notelor de redare rezultate din
interceptări, activitățile de filaj și redarea audio-video a acestor activități, etc.

Potrivit datelor statistice din Raportul Inspecției Judiciare, numărul sesizărilor din oficiu ale
procurorilor, ca urmare a informațiilor primite de la SRI și care au constituit actul de sesizare în
dosarele penale se ridica, doar la DNA, la 1014 cauze, în timp ce la alte parchete numărul a fost cu
mult mai mic. De altfel, Inspectia Judiciară a constatat o creștere semnificativă a dosarelor întocmite pe
baza informațiilor venite de la SRI, imediat după semnarea Protocolului. Astfel, la DIICOT, în perioada
imediată a semnării protocolului, respectiv 2009-2017, au fost înregistrate un numar de 198 de sesizari
din oficiu pe baza informațiilor primite de la SRI, pe când, în aceeași perioadă de referință, DNA s-a
sesizat din oficiu, pe baza informațiilor primite de la SRI, în nu mai puțin de 1014 cauze. Dintre
aceste 1014 dosare ale DNA, constituite în baza protocolului, 105 au avut ca "beneficiar secundar"
Direcția Generală pentru Apărarea Constituției (UM 0127), 65 au avut echipe operative comune, iar 20
dintre acestea au fost constituite pe un plan de actiune comun.

Concluzia Raportului pe acest aspect a fost în sensul că: a) numărul dosarelor constituite ca
urmare a informațiilor transmise de SRI a crescut exponential ulterior anului 2009, an în care a fost
incheiat protocolul; b) numărul dosarelor în care s-a dispus trimiterea in judecată este redus în
comparatie cu cel al soluțiilor de netrimitere in judecată, ceea ce denotă o eficiență scăzută a
informațiilor și valorificării acestora".

Pe un alt palier de ”colaborare”, SRI a solicitat, în perioada 2005-2017, 39.102 de mandate de

siguranță națională (MSN-uri), propuneri inițiale, prelungiri, completări și încetări înainte de
termen. Dintre acestea, procurorii au respins 80 de solicitări, restul fiind admise, ceea ce înseamna că,
în 12 ani de zile, SRI a interceptat și "filat" cel puțin 39 102 persoane, însă numărul acestora poate
fi cu mult mai mare, dacă ținem cont că un singur mandat poate viza mai multe persoane: "Din verificarile
directe ale inspectorilor judiciari a rezultat ca informatiile provenite din MSN-uri au fost utilizate in mai
multe dosare penale inregistrate la parchetele din tara, dat fiind faptul ca sintagma 'infractiuni grave',
prevazuta de art. 2 din protocol, a lăsat la latitudinea procurorilor de a aprecia gradul de complexitate".
 În premieră, obținerea probelor prin activitatea comună a echipelor mixte (procurori și lucrători ai
Serviciului Român de Informații), urmând o procedură secretă descrisă chiar în referatul parchetului, a fost
sancționată de către Curtea Militară de Apel Bucureşti, care, prin decizia penală nr.35/12.07.2018, a
constatat că sunt incidente dispoziţiile art. 281 alin. (1) lit. a) C. pr. pen., în înțelesul statuat prin
Decizia Curții Constituționale nr. 302 din 04.05.2017. În speţă, Curtea Militară de Apel Bucureşti a
constatat că a fost nesocotit principiul loialității administrării probelor, reținând, în esență, că
protocoalele "au fost încorporate obscur în procedura penală".

Ulterior, prin Decizia nr. 26/2019, Curtea Constituțională a confirmat soluția raționamentul acestei
instanțe, constatând că prevederile protocolului menționat au încălcat o sferă largă de drepturi și
libertăți fundamentale, în special cele privind dreptul la un proces echitabil [art.21 alin.(3)], dar și
cele privind dreptul la viață intimă, familială și privată [art.26] și libertatea individuală [art.23
alin.(1)], întrucât, sub aparența legalității, au pus instanțele judecătorești în situația de a le aplica tale quale,
ceea ce a făcut dificilă verificarea dispozițiilor referitoare la competența materială și după calitatea
persoanei a organului de urmărire penală și aplicarea sancțiunii nulității absolute mai ales că legea, de la
intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală și până la intervenirea Deciziei Curții Constituționale
nr.302 din 4 mai 2017, nici nu cuprindea posibilitatea aplicării unei asemenea sancțiuni. Totodată, Curtea
a reținut că, prin semnarea protocolului analizat, a fost încălcată securitatea juridică a persoanei,
prevăzută de art.1 alin.(5) din Constituție, din moment ce încrederea sa legitimă în valorile Constituției
nu a fost respectată. În aceste condiții, Curtea a subliniat că administrarea probelor de către alte organe
decât cele judiciare încalcă competența materială a organelor de urmărire penală, ceea ce atrage
aplicarea sancțiunii prevăzute de art.281 alin.(1) lit.b) din Codul de procedură penală, respectiv
nulitatea absolută a actelor prin care s-a administrat aceasta. De asemenea aceeași sancțiune se impune
și în privința actelor prin care s-a administrat o probă de către organele de urmărire penală, fără a se ține
cont de calitatea persoanei. 209. Totodată, „eliminarea fizică a mijloacelor de probă din dosarele penale, cu
ocazia excluderii probelor aferente, prin declararea lor ca fiind nule, conform prevederilor art.102 alin.(3)
din Codul de procedură penală, excludere ce presupune atribuirea unei duble dimensiuni sensului
noțiunii de «excluderea probei» - respectiv dimensiunea juridică și cea a eliminării fizice, - este de natură
a garanta, de o manieră efectivă, drepturile fundamentale mai sus invocate, asigurând, totodată,
textului criticat un nivel sporit de claritate, precizie și previzibilitate.
 Suplimentar, prin Decizia nr.55 din 16 februarie 2022, Curtea Constitutională a statuat că în
domeniul supravegherii tehnice, reglementat de Codul de procedură penală, simpla indicare a unei
structuri/entități/instituții menită să pună în executare mandatele emise (în spetă Centrului National
de Interceptare a Comunicatiilor (CNIC)), fără consacrarea sa legală, încalcă principiul legalității,
deoarece este fundamental ca înființarea, organizarea și funcționarea instituțiilor sau a altor structuri
organizatorice să se realizeze potrivit cadrului constituțional conferit de Legea fundamentală. În acest sens,
Curtea a constatat că C.N.I.C. a fost înființat, în 2002, ca structură în cadrul S.R.I. cu rolul de a obține,
prelucra și stoca informații în domeniul securității naționale, și a păstrat această caracteristică, chiar și după
intervenția legislativă operată prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr.6/2016.

Aplicarea obligatorie a deciziilor sus-menționate ale Curții Constituționale a produs efecte

devastatoare în plan probatoriu, în condițiile în care, de-a lungul ultimilor 10 ani, au existat numeroase
dosare instrumentate de marile parchete, în special DNA, în care acuzaţiile s-au bazat în principal pe
interceptări audio, realizate de SRI sau cu sprijinul acestui serviciu. Probele obținute efectiv de către SRI
au fost excluse din dosare iar soluțiile care au urmat în mod firesc au fost cele de clasare sau de achitare
pentru lipsa probelor.

Consecința: Sumele uriașe de bani alocate de statul român pentru finanțarea dotărilor tehnice
și suportării cheltuielilor operative și de personal ale SRI au fost astfel cheltuite în van, în condițiile
în care principalii ”beneficiari” ai activităților desfășurate de acest serviciu nu le mai puteau accesa
iar probele deja existente au fost anulate și excluse din materialul pobator aflat la baza
”marilor”dosare. Procurorii au fost puși în situația de a derula ancheta cu ”mijloace proprii”, fără
a mai beneficia de serviciile (înregistrări, transcrieri, uneori chiar și rechizitorii) oferite de ofițerii de
informații, membri ai echipelor mixte.

PROBE OBŢINUTE ÎN MOD NELEGAL SAU NELOIAL ADMINISTRATE,

EXCLUDEREA PROBELOR.

În materia sancțiunilor aplicabile în cazul încălcării principiului loialității, art. 101 C.pr.pen.
precizează că acestea nu pot fi folosite în procesul penal. Pe de altă parte, prevederile art. 102 C.pr.pen.
statuează că probele obținute în mod nelegal nu pot fi folosite în procesul penal, iar nulitatea actului prin
care s-a dispus sau autorizat administrarea unei probe ori prin care aceasta a fost administrată
determină excluderea probei.
 Deși s-a urmărit introducerea unei sancțiuni distincte în mteria probelor, legiuitorul a intervenit
inexplicabil prin Legea nr. 255/2013 care a introdus alineatul al treilea al art 102 C.pr.pen., ce
condiționează excluderea probei de nulitatea acctului prin care s-a dispus, autorizat sau prin care a fost
administrată proba, limitând astfel efectul art 102 alin. 2-3 C.pr.pen. la efectul inutilizabilității din
reglementarea anterioară.

Pe de altă parte, cu toate că legea instituie o interdicție clară de folosire în procesul penal a probelor
nelegal sau neloial administrate, reglementarea în materia sancțiunilor procesuale este lipsită de
previzibilitate, nefiind evocat în concret mijlocul procesual prin intermediul căruia probele obținute
în mod nelegal sau neloial nu vor fi folosite în procesul penal.

Astfel, excluderea reprezintă o sancțiune specifică în materia probațiunii, ce urmărește drept

finalitate imposibilitatea folosirii în proces a probelor viciate și, ca regulă, îndepărtarea acestora de la dosar.
Excluderea probelor se raportează la sancțiunea nulității, fără să existe o dependență absolută de
aceasta, având în vedere natura substanțial diferită a celor două sancțiuni, precum și obiectul asupra cărora
poartă.

Încercând a înlătura lacunele legislative în reglementarea sancțiunii excluderii, Curtea

Constituțională, prin Decizia nr.802/5 decembrie 2017, a propus stabilirea unui raport între nulitate, pe
de o parte, și încălcarea legalității sau a loialității administrării probelor, pe de altă parte. Astfel, în
viziunea jurisprudenței Curții Constituționale a României, principiul loialității administrării probelor în
procesul penal, deși beneficiază de o autonomie de reglementare în sistemul normativ, păstrează o
subordonare față de principiul legalității administrării probelor: loialitatea este o componentă intrinsecă a
principiului legalității.

Or, subordonarea excluderii în raport de nulitate creează premisele eludării acestei sancțiuni în
ipotezele în care, la nivel formal, actele îndeplinite de organele judiciare respectă condițiile prevăzute de
lege, însă, la nivelul funcționalității interne, acestea sunt îndeplinite de o manieră prin care dreptul la apărare
al inculpatului este restrâns în mod nejustificat.

Mai mult, subordonarea excluderii față de sancțiunea nulității poate leza ori vicia nejustificat
activitatea de analiză a probelor în paradigma sancționării, creând impedimente și în ipoteza informațiilor
colectate de către părți, în afara cadrului procesual, dar care, în temeiul legii, pot dobândi valoare de probă.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 139 alin. (3) C.pr.pen.: „Înregistrările prevăzute în prezentul capitol,
efectuate de părți sau de alte persoane, constituie mijloace de probă când privesc propriile convorbiri sau
comunicări pe care le-au purtat cu terții. Orice alte înregistrări pot constitui mijloace de probă dacă nu
sunt interzise de lege”. Or, eficienta garantare a dreptului la viață privată trebuie să presupună excluderea
probelor obținute cu încălcarea art. 139 alin. (3) C.pr.pen., independent de incidența nulității, care, oricum
nu poate opera, cât timp probele sunt obținute de particulari în lipsa efectuării unor acte de procedură sau
chiar anterior declanșării procesului penal.
 Concluzionând, dacă sancțiunea excluderii ar fi subordonată nulității absolute, s-ar crea
premisele eludării celei dintâi sancțiuni și menținerii la dosar a probelor neloial administrate
susținute de motivarea că, în cauză, nu este incident niciunul din cazurile de nulitate absolută, expres
prevăzute la art. 281 alin. (1) C.pr.pen. Pe de altă parte, dacă am aprecia că dispozițiile art. 101
C.pr.pen. creează un nou caz de nulitate absolută, am atribui în mod eronat Deciziei nr. 802/2017 a
Curții Constituționale caracterul de izvor de lege, deși Curtea a precizat în mod expres, prin Decizia
nr. 358/2022 (în materia prescripției răspunderii penale), faptul că jurisprudența sa nu poate avea ca
efect completarea fondului legislativ activ.

Sancțiunile incidente în caz de încălcare a normelor procesuale în materia probațiunii trebuie

să aibă aptitudinea funcțională de a înlătura de la dosar informațiile obținute în alte condiții decât
cele expres prevăzute de lege, iar sancțiunea excluderii probelor nelegal sau neloial administrate ar
trebui configurată în conformitate cu dispozițiile art. 102 alin. (2) C.pr.pen., astfel încât să opereze
de o manieră autonomă în raport de nulitate, evitând pe această cale crearea unor obstacole destinate
a converge spre salvgardarea unor probe nelegale, cu prețul ruperii în mod iremediabil a echilibrului
dintre acuzare și apărare.

PROPUNERI FACIAS:

Renunțarea la noțiunea de inutilizabilitate în materia probelor și reglementarea unui regim

juridic unitar al instituției excluderii probelor, cu prevederi exprese privind cazurile de excludere
automată a probelor, independent de sistemul nulităților;

PREZUMŢIA DE NEVINOVĂŢIE VERSUS SPECTACOLUL CĂTUŞELOR; PRIVAREA

DE LIBERTATE APLICATĂ EXCESIV.

Prima consacrare legală a principiului prezumției de nevinovăție a apărut în 26.08.1789, în Declarația

Drepturilor Omului și Cetățeanului, adoptată de Adunarea Natională a reprezentanților poporului francez:
“Orice om este considerat nevinovat până la probarea culpabilității sale. Dacă se considera indispensabil
să fie arestat, orice severitate care n-ar fi fost necesară pentru a se asigura de persoana sa, trebuie să fie
în mod riguros reprimată prin lege”. Acesta a fost primul pas în sancționarea modului excesiv de folosire
a arestărilor și a practicilor inumane din timpul încarcerărilor.
 Prezumția de nevinovăție este consacrată la nivelul Uniunii Europene prin art. 6 parag. 2 și prin art.
48 parag. 1 din Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Euopene dar și în art.14 parag. 2 din Pactul
Internațional cu privire la drepturile civile și politice.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reușit să stabilească printr-o jurisprudență constantă că una
dintre urmările prezumției de nevinovăție este aceea că sarcina probei revine acuzării, cel acuzat beneficiind
de situația îndoielnică, „in dubio pro reo”.
In Romania, prezumția de nevinovatie este un drept garantat de Constituție la Cap.II, articolul 23,
pct.11- “ Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare, persoana este
considerată nevinovată” – și, totodată, o regulă de drept în virtutea căreia orice persoană este prezumată a
fi nevinovată până la dovedirea vinovăției sale în cadrul unui proces public care să se desfașoare cu
respectarea garanțiilor dreptului la apărare și a celorlalte drepturi procesuale.
Răsturnarea prezumției de nevinovăție nu poate exista decât prin dovedirea certă a vinovăției în cadrul
probațiunii și după ce o instanță a ajuns la concluzia că aceasta vinovăție există și trebuie pedepsită.

Textul de consacrare a prezumției de nevinovăție nu a fost, la momentul apariției lui, susținut și de

un text similar în Codul de procedură penală. Abia în anul 2003, prin Legea nr.
281/2003 privind modificarea și completarea Codului de procedură penală și a unor legi speciale, a fost
introdus în Cod art.5 care dispunea că „Orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea
vinovăției sale printr-o hotărâre penală definitivă”. Actualmente acest text este prevăzut la art. 4 alin
(1) din Noul Cod de Procedură Penală.

Actualul Cod de procedură penală, reglementează prezumția de nevinovăție în articolul 4. Față de

textul anterior în vigoare este de remarcat faptul că există câteva diferențe notabile. Mai întâi, referirea
textuală este la „persoana acuzată”, ca beneficiară a prezumției de nevinovăție și nu la „orice persoană, ca
în trecut. De asemenea, la fel de importantă este și introducere alineatului al doilea, respectiv „După
administrarea întregului probatoriu, orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se
interpretează în favoarea suspectului sau inculpatului.”, care instituie, pentru prima oară în mod explicit
în dreptul nostru procesual penal, regula dubiului favorabil (in dubio pro reo – de îndoială profită
infractorul).

Cu toate acestea, în ultimii 10 ani, această regulă a fost încalcată de nenumărate ori, cea mai
gravă manifestare a acestei încălcări fiind aceea oferită de instituțiile de forță prin spectacolul
cătușelor. Direcția Națională Anticorupție a folosit această metodă pentru a-și asigura suportul public ori
de câte ori a reținut în vederea arestării persoane puse sub acuzare, asupra cărora se începuse urmarirea
penală.

Teoretic, în practica anterioară DNA a mimat respectul față de acest principiu consacrat de Constituție
prin inserarea, la finalul oricărui comunicat în care se aduceau la cunostinta opiniei publice acuzațiile
împotriva unei persoane, a următoarei fraze: “Facem precizarea că punerea în miscare a acțiunii penale
este o etapă a procesului penal reglementată de Codul de procedură penală, având ca scop crearea
cadrului procesual de administrare a probatoriului, activitate care nu poate, în nicio situatie, să înfrângă
principiul prezumției de nevinovăție”.

Practic, în interiorul comunicatului, conținutul informațiilor a creat opiniei publice impresia că faptele
menționate de procurori ca fiind comise de persoanele acuzate sunt certe, fără ca cel acuzat sa aibă
posibilitatea de a se apăra. Asftel, opinia publică a fost transformată în prim judecător, percepția multimii
fiind că cel încătușat sau pus sub urmărire este un infractor. Consecința: in ultimii zece ani a luat naștere
fenomenul vinovăției prezumate de colectivitate, care s-a manifestat pe tot parcursul procesului,
afectând profund imaginea, cariera, destinele multor cetățeni.

În acest fel, s-au creat premisele și a fost alimentată o mentalitate cu privire la justitie specifică
unei societăți totalitare, opinia publică ajungând să reacționeze în sensul spuselor comisarului
poporului pentru justitie din primul Guvern bolsevic, I. Krilenko: ”O justitie care sa ii condamne numai
pe vinovati nu ne intereseaza. Justitia poporului trebuie sa condamne si un numar suficient de
nevinovati. Doar așa statul se va întări, iar masele vor înțelege sensul schimbarilor revoluționare”.
În mod abuziv, în Romania s-a continuat defilarea în cătuse pe la ușile parchetelor și
stigmatizarea tuturor celor care erau vizati de anchetele procurorilor chiar și după adoptarea
Directivei (UE) 2016/343. Persoane intrate în sediul DNA după adoptarea Directivei (UE) 2016/343
au continuat să iasă în cătușe, iar multe dintre ele au fost deja achitate de instanțele romane sau
dosarele au fost clasate ori restituite, fără nicio altă continuitate.

Potrivit considerentului (16) al Directivei 2016/343 :„Prezumția de nevinovăție ar fi încălcată în

cazul în care declarații publice ale autorităților publice sau decizii judiciare, altele decât cele privind
stabilirea vinovăției, se referă la o persoană suspectată sau acuzată ca fiind vinovată, atât timp cât
vinovăția persoanei respective nu a fost dovedită conform legii. Aceste declarații și decizii judiciare nu ar
trebui să reflecte opinia că persoana respectivă este vinovată. Acest fapt nu ar trebui să aducă atingere
actelor de urmărire penală care urmăresc să probeze vinovăția persoanei suspectate sau acuzate, cum ar
fi rechizitoriul, și nici deciziilor judiciare în urma cărora produce efecte o hotărâre suspendată, cu condiția
respectării dreptului la apărare”.

Abia după declanșarea procedurii de infringement de către CE, România a transpus parțial această
Directivă (UE).

De menționat că și CEDO, în cauza Cașuneanu v. România, a sancționat lipsa unei reacții oficiale
publice în cazul scurgerii de informații către presă. Constatând încălcarea art.8 din Convenție, Curtea a
considerat că (........) statul nu și-a indeplinit obligatia de a asigura păstrarea în siguranta a informatiilor
aflate în posesia sa și nici nu a pus la dispozitia reclamantului vreun remediu pentru a obține redresarea
încălcării drepturilor sale; Totodată (par.95), Curtea a remarcat că acesta nu este un incident izolat, în
care informații dintr-un dosar penal apar în presă (a se vedea raportul CSM la par. 31 supra). In pofida
concluziei verificării efectuate de CSM și a dezaprobării generale a practicii scurgerii de informatii,
Curtea observă lipsa unei reacții oficiale publice in acest caz. Nu s-a întreprins nicio actiune pentru
identificarea instituției sau persoanei responsabile; nu s-a făcut nicio declaratie oficială pentru separarea
autorităților de acest comportament; nu a avut loc nicio condamnare publică a unei asemenea practici.
(…..) Prin urmare, Curtea nu este în masură să constate existența unui angajament din partea statului
pentru o mai buna conștientizare de către instituțiile sale a acestei probleme.

Nu în ultimul rând, trebuie menționat că principiul prezumției de nevinovăție a fost flagrant încălcat
atunci când președintele în funcție al Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a declarat public, în februarie
2014, ”partener de nădejde” al DNA, iar ca un fapt de o gravitate excepțională, chiar Președintele
României a preluat sintagma “penal” folosind-o împotriva unor adversari politici care, deși aflați în
diverse faze procesuale, nu fuseseră și nu sunt condamnați definitiv, mai mult, unii chiar au fost achitați.

PRIVAREA DE LIBERTATE APLICATĂ EXCESIV. Deși arestul preventiv joacă un rol

important în etapa de cercetare penală în unele cazuri, făcând posibilă aducerea anumitor inculpați în fața
justiției, în România el a fost folosit excesiv. Aceasta în pofida faptului că CEDO a subliniat în repetate
rânduri că simplul fapt de a fi comis o infracțiune nu este suficient motiv pentru ca o persoană să fie pusă
sub arest preventiv, indiferent cât de gravă este fapta comisă și cât de solide sunt probele împotriva
inculpatului. Arestul preventiv dispus din „nevoia de a păstra ordinea publică la adăpost de tulburările
provocate de fapta comisă”poate fi legitim doar dacă ordinea publică rămâne într-adevăr sub amenințare.
În accepția CEDO, acuzării îi revine sarcina probei, repectiv să demonstreze că o alternativă mai puțin
intruzivă nu ar servi scopului. Decizia în favoarea arestării preventive trebuie să fie suficient deliberată și
să nu utilizeze formule „stereotipe”. Mai mult, jurisprudența CEDO a recomandat insistent ca arestul
preventiv să fie impus doar ca măsură excepțională. În cazul Ambruszkiewicz vs. Polonia, Curtea a
apreciat că “privarea de libertate a unei persoane este o măsură atât de gravă încât este justificată doar în
situațiile în care alte măsuri, mai puțin stringente, au fost luate în considerare și găsite insuficiente pentru
protejarea interesului individual sau public, care poate cere ca persoana în cauză să fie deținută. Aceasta
înseamnă că nu e suficient ca privarea de libertate să fie în conformitate cu legile naționale; ea trebuie să
fie și necesară, în circumstanțele date.” În plus, CEDO a subliniat folosirea principiului proporționalității,
astfel încât autoritățile să ia în considerare alternative mai blânde înainte de a recurge la încarcerare, și
să analizeze de asemenea dacă menținerea acuzatului în arest preventiv este indispensabilă.

La nivel formal, actual Cod de procedură penală prevede la art. 9 că : (2) ”Orice măsură privativă
sau restrictivă de libertate se dispune în mod excepţional şi doar în cazurile şi în condiţiile prevăzute de
lege”, însă practica organelor judiciare naționale, combinață cu telejustiția, a creat percepţia publică
că procesul penal se desfăşoară, de regulă, cu persoanele cercetate în stare de arest, iar nu în stare
de libertate, care este starea firească, normală.

Potrivit datelor statistice furnizate de raportul de activitate al Ministerului Public pe anul 2022, nr.
inculpaților persoane fizice trimiși în judecată ARESTAȚI PREVENTIV a fost de: 10.431 în anul
2013, 7.040 în 2014, 7.551 în 2015, 6.791 în 2016, 6.092 în 2017, 5.900 în 2018, 5.781 în 2019, 6.195 în
2020, 6.739 în 2021, 7.122 în 2022, la care se ADAUGĂ nr.suspecilor/inculpaților persoane fizice
ARESTAȚI PREVENTIV NETRIMIȘI ÎN JUDECATĂ, de 42 în 2013, 107 în 2014, 155 în 2015, 148
în 2016, 165 în 2017, 203 în 2018, 271 în 2020, 230 în 2021 și 180 în 2022.

Mulți dintre acești inculpați au fost ulterior achitați, fără a exista însă date statistice privind nr.
cauzelor/ inculpaților arestați preventiv care au fost achitați definitiv.

Pentru a contura pe cât posibil dimensiunea fenomenului, exemplificăm situația dintr-un singur dosar,
nr. 2495 /1/2017 al ICCJ, în care 28 dintre inculpați au fost arestați preventiv, după cum urmează:
14 inculpati arestați preventiv de la 25.05.2011 la 20.11.2011 (14 persoane x 180 zile de arest =
2.520 zile de arest)
6 inculpati arestați preventiv de la 25.05.2011 la 22.07.2011 (6 persoane x 59 zile de arest = 354
zile de arest)
1 inculpat arestat preventiv de la 25.05.2011 la 19.07.2011 (56 zile de arest)
2 inculpati arestați preventiv de la 25.05.2011 la 18.07.2011 (2 persoane x 55 zile de arest = 110
zile de arest)
1 inculpat arestat preventiv de la 25.05.2011 la 11.07.2011 (48 zile de arest)
4 inculpati arestat preventiv de la 25.05.2011 la 23.06.2011 (4 persoane x 30 zile de arest = 120
zile de arest)
TOTAL - 3.208 zile de arest preventiv (inclusiv cele 28 de zile de reținere).
 3.208 zile de arest preventiv într-un dosar în care atât la fond cât și în apel, toți cei 39 de
inculpați ( din care 28 fuseseră arestați preventiv ) au fost achitați, în principal, pentru lipsa
probelor, ori pentru ca fapta nu există/nu este prevazută de legea penală.

3.208 zile în care statul român a cheltuit sume importante cu cazarea, paza, transportul la
instanță, etc.

3.208 zile de arest preventiv nedrept, pentru care statul român ar putea plăti importante sume
compensatorii pentru prejudiciile cauzate inculpaților ( la un calcul simplu, 1.069.333 Euro, luând
în calcul suma de 60.000 Euro stabilită prin hotărâre definitivă pentru 180 zile de arest preventiv – dosar
92/118/2020)
DESPRE DENUNŢ ŞI TIPURI DE DENUNŢĂTORI. CONSTRÂNGEREA O MODALITATE
NEDEMOCRATICĂ ŞI NELEGALĂ. DUBLA CALITATE DE DENUNȚĂTOR ȘI MARTOR;
MARTORII ANONIMI.

Conform prevederilor legale – art 290 C, pr. pen., denunţul este încunoştinţarea făcută de o
persoana fizică sau juridică despre săvârşirea unei infracţiuni. Spre deosebire de plângere, care
presupune existenţa unei vătămări în dauna unei persoane prin infracţiunea comisa şi care, în mod implicit,
o determină să încunoştinţeze organele de urmărire penală cu privire la aceasta, având interes în cauză,
denunţul, în varianta originală, nu presupunea existenţa vreunui interes.

Instituţia denunţului se regăseşte în mai multe acte normative, legiuitorul acordând unele beneficii
persoanelor care, pe această cale, contribuie la descoperirea şi sancţionarea anumitor fapte penale.

Astfel, dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi
consumului ilicit de droguri prevăd că "Persoana care a comis una dintre infracţiunile prevăzute la art. 2-
9, iar în timpul urmăririi penale denunţă şi facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor
persoane care au săvârşit infracţiuni legate de droguri beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor
pedepsei prevăzute de lege"; dispoziţiile art. 19 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002
privind Departamentul Naţional Anticorupţie dispun că "Persoana care a comis una dintre infracţiunile
atribuite prin prezenta ordonanţă de urgenţă în competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie, iar în timpul
urmăririi penale denunţă şi facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au
săvârşit astfel de infracţiuni beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege";
dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, în interpretarea dată prin
Decizia Curţii Constituţionale nr. 67 din 26 februarie 2015, prevăd că "Persoana care are calitatea de
martor, în sensul art. 2 lit. a) pct. 1, şi care a comis o infracţiune gravă, iar înaintea sau în timpul urmăririi
penale ori al judecăţii denunţă şi facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane
care au săvârşit astfel de infracţiuni beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de
lege"; dispoziţiile art. 15 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 78/2016 pentru organizarea şi
funcţionarea Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism,
precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative prevăd că "Persoana care a comis una
dintre infracţiunile prevăzute de prezenta ordonanţă de urgenţă în competenţa Direcţiei de Investigare a
Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, iar în timpul urmăririi penale denunţă şi facilitează
identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor participanţi la săvârşirea infracţiunii beneficiază de
reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege".

Curtea Constituțională, în Decizia nr. 578/2019, par.18, a arătat că, prin reglementarea dispoziţiilor
legale menţionate, legiuitorul vine să gratifice un comportament care valorizează atât interesul public,
general, al aflării adevărului, cât şi interesul particular al denunţătorului. În aceste situaţii expres
prevăzute de lege, interesul particular al denunţătorului se manifestă în cadrul cauzei penale în care
persoana denunţătoare este parte, întrucât aici se aplică beneficiile prevăzute de lege, iar nu şi în cauza
declanşată ca urmare a denunţului, în care denunţătorul nu valorizează niciun interes personal şi în care
nu dobândeşte calitatea de parte.

În practica ultimilor 10 ani, în cazul infracţiunilor de competenţa D.N.A., numărul

denunţătorilor care au beneficiat de aceste prevederi a fost unul ridicat, remarcându-se totodată o
serie de persoane care au devenit denunțători ”de serviciu”.

S-a conturat următorul tipar: procurorii au suficiente elemente pentru sesizarea din oficiu (de cele mai
multe ori oferite de serviciile de informații), dar nu o fac, pentru simplul motiv că aceasta nu e suficientă
pentru o propunere de arestare preventivă. În mod direct sau indirect, îi sugerează unei persoane implicate
în activitatea infracţională să formuleze un denunţ. Totodată, procurorul îi prezintă şi beneficiile pe care le
poate obţine din formularea denunţului. Astfel, se naşte interesul denunţătorului. El analizează beneficiile
şi pierderile din formularea unui denunţ şi de cele mai multe ori greutatea beneficiilor prevalează.
Formulează denunţul si, astfel, pentru viitorul inculpat se naște o probatio diabolica. În baza acestui denunţ:
se începe urmarirea penala in rem; denunțătorul e audiat ca martor; se începe urmarirea penală in personam;
persoana acuzată este retinută; inculpatul este arestat preventiv.Toate acestea se produc ca efect al
denunţului, ulterior a declaraţiei de martor. Sunt numeroase cauze care se grefează pe tiparul mai sus
prezentat. Este de subliniat ca organele de urmărire penală nu filtrează adevărul aspectelor furnizate
prin denunţ și ulterior prin declaraţia de martor, mai mult au fost cazuri când procurorul a sugerat
conținutul denunțului.

FACIAS atrage atenţia că această practică atentează grav principiului prezumţiei de

nevinovătie. Organele de urmărire penală trebuie să aibă o atitudine activă în aflarea adevărului,
simplul denunţ, dublat de o declaraţie de martor, nu poate afecta conţinutul acestei prezumţii.

Printr-o decizie a Înaltei Curți de Casație și Justiție (ÎCCJ) – Completul pentru dezlegarea unor
chestiuni de drept în materie penală, ca urmare a admiterii sesizării, judecătorii Înaltei Curți au stabilit
următoarele: “Efectele cauzei legale de reducere a pedepsei prevăzută de art. 19 din Legea nr. 682/2002
privind protecția martorilor se produc exclusiv în cauza penală determinată, având ca obiect una sau mai
multe infracțiuni comise de persoana care, înaintea sau pe parcursul urmăririi penale ori al judecăţii acelei
cauze, a denunțat și facilitat tragerea la răspundere penală a participanților la săvârșirea unor infracțiuni
grave; autorul denunțului nu poate beneficia de reducerea la jumătate a limitelor speciale de pedeapsă în
cauze penale distincte, chiar dacă au ca obiect infracțiuni concurente comise de acesta“. Singura condiție
de reducere a pedepsei, care rămâne valabilă este aceea ca denuntatorul să fi participat la săvârșirea
infracțiunilor pe care le denunța.

În majoritatea cazurilor, denunţătorul, după depunerea denunţului, este audiat ca martor în cauză.
Astfel, în practică s-a creat noţiunea de martor - denunţător, o persoană care denunță săvârșirea unei
infracțiuni pentru ca, mai apoi, să fie audiată în calitate de martor. În mod evident, terminologia uzitată este
incorectă, în condițiile în care denunțătorul este acea persoană care formulează un act de sesizare al
organelor de urmărire penală și nu are nicio calitate în procesul penal. În schimb, martorul este un subiect
procesual secundar și este titularul unor drepturi și obligații, cuprinse în art. 117-118 și art. 120 C. pr. pen.
O versiune controversată a acestui martor-denunțător este denunțătorul-colaborator, adică acea
persoană care, ulterior formulării unui denunț, realizează acțiuni în vederea obținerii de probe împotriva
unei persoane, cu sprijinul organelor de urmărire penală. Deoarece declarația unui denunțător, audiat în
calitate de martor, nu poate fundamenta o acuzație de natură penală, organele de urmărire penală se folosesc
de aceste persoane pentru obținerea de probe prin realizarea unor înregistrări audio-video sau audio, fără a
declara vreun moment că persoanele au calitatea de colaboratori. În concret, se poate proceda la organizarea
unor întâlniri între denunțătorul-colaborator și persoana cercetată în condițiile în care se plasează asupra
denunțătoruluicolaborator tehnică operativă de supraveghere, ori se poate proceda și la înregistrarea de
tehnică în casa denunțătorului-colaborator în perioada în care acesta se afla în arest la domiciliu, deci
cunoștea și își dădea acordul instalării dispozitivelor. Astfel de tactici de cercetare sunt neloiale, în
condițiile în care se neagă existența unei înțelegeri de colaborare între denunțător și procuror în vederea
evitării dispozițiilor art. 103 alin. 3 C. proc. pen. care arată că o hotărâre de condamnare, renunțarea la
aplicarea pedepsei ori de amânare a aplicării pedepsei nu se poate fundamenta în mod determinant pe
declarațiile investigatorilor, ale colaboratorilor ori ale martorilor protejați.

Problemele privind loialitatea probei incidente sunt: cointeresarea colaboratorului în producerea

unor probe pro causa pentru acuzare și audierea denunțătorului-colaborator în calitate de martor,
declarația sa putând fi apreciată de judecător ca probă de determinantă în alegerea soluției. Prima problemă
de loialitate constă în caracterul cointeresat și ascuns al acțiunilor martorului-colaborator, care beneficiază
de o cauză de nepedepsire ori de reducere a pedepsei în cazul în care denunță săvârșirea unei infracțiuni și
mai apoi facilitează tragerea la răspundere penală a unei alte persoane. Deși acțiunea de a denunța fapte de
natură penală este cea care atrage de cele mai multe ori cauza de nepedepsire (de pildă în cazul infracțiunii
de dare de mită), reținerea acesteia rămâne la latitudinea procurorului, astfel că până la soluționarea cauzei
penală privind denunțătorul, acesta nu are o certitudine că va beneficia de ea. Așa cum prevede și art. 101
alin. 1 C. proc. pen., este considerată o probă neloială acea probă obținută prin constrângere și promisiuni
ori îndemnuri făcute asupra denunțătorului-colaborator, ceea ce pune sub semnul întrebării loialitatea
tuturor probelor obținute prin mijlocirea acestuia deoarece, spre deosebire de un investigator sub acoperire,
colaboratorul va avea un interes personal concret să determine celelalte persoane cu care interacționează
fie să comită o infracțiune, fie să recunoască comiterea unei infracțiuni trecute, ori să extragă informații
care să poată fi folosite împotriva persoanei cercetate. Cea de-a doua problemă de loialitate se referă la
eludarea dispozițiilor legale privind audierea investigatorilor, colaboratorilor și martorilor protejați care
împiedică instanța să își întemeieze hotărârea în mod determinant pe probele care rezultă din audierea
acestor categorii de persoane. Dacă în cazul unui colaborator obișnuit, aceasta nu reprezintă o problemă,
fiind necesar a se verifica existența la dosarul cauzei a unei ordonanțe de autorizare a acestuia, în cazul unui
denunțător-colaborator acest lucru este mai dificil deoarece instanța nu are suficiente date pentru a
reconsidera persoana drept colaborator. Mai mult, la momentul audierii sale în fața instanței, etapa
camerei preliminare este deja parcursă, astfel că nu se poate proceda la excluderea unor declarații date de
denunțătorul-colaborator în cursul urmăririi penale ori a probelor produse prin mijlocirea sa. Pentru a
determina existența unei colaborări fără autorizare instanța va trebui să analizeze următoarele aspecte: dacă
denunțătorul-colaborator a avut vreun beneficiu în urma activității sale (prin raportare la existența unor alte
dosare penale în care să aibă calitatea de inculpat, reținerea unor cauze de nepedepsire, etc.), dacă acte de
urmărire penală, în special măsuri de supraveghere tehnică s-au realizat în prezența denunțătorului-
colaborator și, mai apoi, dacă în urma vizionării suporților optici ai acestuia se poate identifica amplasarea
tehnicii operative pe persoana colaboratorului, dacă înregistrările s-au desfășurat înlocații private ale
denunțătorului colaborator, dacă în cuprinsul discuțiilor dintre colaborator și alte persoane s-a urmărit
obținerea unor mărturisiri, ori s-a instigat obținerea unor formulări compromițătoare, etc. Cu toate acestea,
dacă instanța are suficiente indicii că denunțătorul a realizat acte la îndemnul procurorului și a acționat ca
un colaborator, se impune înlăturarea lor odată cu soluționarea fondului cauzei, potrivit art. 403 alin. 1 lit.
c) C. proc. pen.

Garantia veridicităţii denunţului şi mărturiei martorului denunţător. La nivel formal,

veridicitatea denunţului şi declaraţiei de martor a martorului denunţător este garantată prin incriminarea
infracţiunii de inducere în eroare a organelor judiciare (art. 268 Cod Penal), respectiv a infracţiunii de
mărturie mincinoasă (art. 273 Cod Penal).

FACIAS atrage atenţia că incriminarea acestor infracţiuni nu este suficientă şi de natură să

garanteze exigenţa impusă de principiul aflării adevărului. Până la dovedirea denunţului calomnios
ori/şi a mărturiei mincinoase, acestea produc efecte, iar o persoana poate fi arestată sau chiar
condamnată în baza lor. Oricum, dovedirea acestora reprezintă o probatio diabolica şi, de cele mai
multe ori, se face după ce persoana care suportă caracterul mincinos al acestora este supusă unei
măsuri preventive sau condamnată.

FACIAS PROPUNE modificarea cadrului legal existent, care nu îndeplinește condiţiile

minimale necesare pentru a evita abuzurile din partea autorităţilor.
 Astfel, de lege ferenda se impune ca, la momentul formulării unui denunț, să se încheie un acord
cu procurorul prin care să se rețină cauza de nepedepsire ori de reducere a pedepsei indiferent de
contribuția ulterioară a denunțătorului, ori, dacă aceasta contribuție este incidentă, procurorul va
trebui să procedeze la autorizarea denunțătorului în calitate de colaborator.

Limitarea forței probante a denunțului, denunțătorul urmând a fi inclus, alături de

investigator, colaborator și martor protejat, în categoria persoanelor prev. la art. 103 alin. 3
C.pr.pen. ale căror declarații nu pot fundamenta într-o măsură determinantă o hotărâre de
condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei.

De asemenea, FACIAS consideră utilă completarea dispozițiilor art 290 C.pr.pen, în sensul
prevederii pentru formularea denunțului a unui termen limitat, ce se va calcula în funcție de data
săvârșirii faptei (o încercare legislativă în acest sens a fost alin.3 introdus prin OUG nr. 13/2017, dar
abrogat înainte de a intra în vigoare, prin OUG nr. 14/2017).

MARTORII ANONIMI. Cu privire la noțiunea de „martori protejaţi”, întrucât legiuitorul nu a dat

acestora o definiție, se impune a fi luată în considerare jurisprudența bogată a Curții Europene a Drepturilor
Omului, care include în această categorie și persoanele vătămate care sunt audiate cu asigurarea protecției.
Instanța europeană face referire la martorii anonimi, având în vedere în acest caz persoanele care au fost
audiate cu protejarea identității sau prin includerea acestora în programe speciale de protecție.

Referitor la expresia „în măsură determinantă” din conținutul art 103 alin. 3 C.pr.pen, aceasta trebuie
înțeleasă în contextul unui standard impus instanțelor de judecată în procesul de apreciere al probelor, în
sensul că acestea nu se pot baza în mod hotărâtor pe declaraţiile investigatorului, ale colaboratorilor ori
ale martorilor protejaţi, care deși nu sunt probe obținute nelegal sau neloial, totuși creează un real
dezechilibru între acuzare și apărare, având în vedere specificul acestor probe. În contextul în care aceste
declarații au un aport probatoriu semnificativ instanțele de judecată trebuie să confere apărării mijloace
procedurale de contrabalansare, care să înlăture eventualele dubii cu privire la elemente de fapt pe care
tind să le dovedească.
 Deși situația martorilor protejați nu este similară cu cea a martorilor absenți, CEDO arată că aceasta
nu este diferită în principiu, în condițiile în care reprezintă aceleași dezavantaje pentru apărare. Prin urmare,
jurisprudența dezvoltată în legătură cu aprecierea probelor rezultate din declarațiile martorilor absenți
trebuie avută în vedere și în situația martorilor anonimi, a investigatorilor sub acoperire și a colaboratorilor.

În practica recentă a Curții Europene a Drepturilor Omului, în cauza Al-Khawaja și Tahery contra
Regatului Unit, dezvoltată ulterior în cauza Schatschaschwili c. Germaniei, a fost stabilită o analiză în trei
pași a compatibilității procedurii în care se administrează probe ale unor martori absenți, cu prevederile art.
6 parag. (1) și (3) lit. d) din Convenția europeană.

În contextul în care în România a existat practica unor procurori, în principal a celor de la DNA
-ST Ploiești, de a audia aceeași pesoană atât ca martor cu identitate reală cât și ca martor cu
identitate protejată, sporind astfel în mod artificial greutatea materialului probator ce fundamenta
acuzarea, în considerentele Deciziei nr. 218/2020 (pct. 26), Curtea Constituțională a statuat în ceea ce
privește răspunderea martorilor cu identitate protejată, reţinând cu putere obligatorie, că” în niciuna dintre
ipotezele menţionate - martor cu identitate reală/martor cu identitate protejată - martorul nu se află la
adăpost în ceea ce priveşte răspunderea privind declaraţiile sale, astfel că, în situaţia în care denaturează
adevărul, acesta riscă să fie tras la răspundere pentru mărturie mincinoasă, indiferent de statutul său în
procesul penal.(s.n) Mai mult, indiferent de calitatea procesuală în cauză - martor cu identitate
reală/martor cu identitate protejată - declaraţia dată în condiţiile normelor procesual penale referitoare
la audierea martorilor are valoare probantă unică în procesul penal, nefiind admis ca scopul normelor
procesuale referitoare la protecţia martorilor ameninţaţi să poată fi pervertit în sensul celor precizate
de autoare” ( n.n. - audierea concomitentă ca martor cu identitate reală și martor protejat ).

PROPUNERE FACIAS: interzicerea expresă a audierii aceleași persoane atât ca martor cu

identitate protejată cât și ca martor cu identitate reală/persoană vătămată, etc.
 REPARAREA PREJUDICIULUI NEPATRIMONIAL CAUZAT PRIN EROAREA
JUDICIARĂ ÎN PROCESELE PENALE. OBLIGAREA STATULUI ROMAN LA PLATA UNOR
SUME COMPENSATORII; STADIUL ACTUAL AL LEGISLATIEI SI EVOLUTIA
JURISPRUDENTEI.

Răspunderea statului pentru daunele suferite de particulari, datorate erorilor judiciare, este o problemă
de echitate socială care interesează nu numai statele, ca titulare ale monopolului justiției, ci întreaga
comunitate internațională, dovadă în acest sens fiind și Pactul internațional cu privire la drepturile civile și
politice adoptat de Adunarea generală a ONU în 1966, care în art. 14 parag. 6 prevede că atunci „când o
condamnare penală definitivă este ulterior anulată sau se acordă grațierea, deoarece un fapt nou sau nou-
descoperit dovedește că s-a produs o eroare judiciară, persoana care a suferit o pedeapsă în urma acestei
condamnări va primi o indemnizație în conformitate cu legea, afară de cazul când s-a dovedit că
nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut îi este imputabilă ei, în întregime sau în parte”. Textul
din Pact a fost reluat și reconfirmat în art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenția europeană a drepturilor omului,
adoptat în 1984.

În concordanță cu documentele internaționale evocate, Codul român de procedură penală în vigoare,

reglementează procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de eroare judiciară sau în
caz de privare nelegală de libertate ori în alte cazuri (art. 538-542). În art. 542, Codul de procedură penală
reglementează acțiunea în regres pe care statul o poate intenta împotriva persoanei care, cu rea-credință sau
din culpă gravă, a provocat eroarea judiciară.

În jurisprudența sa privind art.539 din Codul de procedură penală, Curtea Constituțională a reţinut că
procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de privare nelegală de libertate este o
procedură specială, care derogă de la dreptul comun în temeiul principiului specialia generalibus derogant.
De asemenea, prin Decizia nr. 136/2021, par. 41,42, Curtea a mai stabilit că, din moment ce statul a aplicat
unul dintre mecanismele care justifică o derogare permisă de la inviolabilitatea libertății individuale și
ulterior s-a dovedit că acuzația în materie penală adusă nu a fost aptă să răstoarne prezumția de nevinovăție,
acțiunea inițială a statului nu poate fi calificată decât ca o faptă nejustificată și, în consecință, ilicită, care
angajează răspunderea sa delictuală în temeiul art.1349 din Codul civil, astfel că ea trebuie valorizată în
procedura specială reglementată de art.539 din Codul de procedură penală. Soluția dată/pronunțată pe
fondul acuzației în materie penală, favorabilă persoanei acuzate, nu o privează de statutul de persoană
prejudiciată și nu compensează daunele aduse persoanei sale prin privarea sa de libertate dispusă în cursul
procesului penal, întrucât această soluție nu are natura juridică a unei despăgubiri, ci, din contră, generează
un drept la despăgubire. Totodată, statul nu se poate exonera de această răspundere nici dacă dovedește că
fiecare dintre prepuşii săi a acţionat legal. Astfel, este angajată o răspundere obiectivă a statului la
repararea pagubei suferite de către persoana în cauză, având ca temei obligația statului de a garanta
buna funcționare a serviciului public al justiției. De aceea, statul este obligat să recunoască și să
garanteze dreptul la despăgubiri ca urmare a unei privări de libertate dispuse în cursul procesului penal,
indiferent de temeiul generator al răspunderii sale, respectiv caracterul nedrept sau nelegal al măsurii
privative de libertate.

Sub un alt aspect, practica recentă a instanței supreme a confirmat faptul că, începând cu data de 22
martie 2015, în România este disponibil un remediu intern împotriva duratei excesive a procedurilor
judiciare, putând fi formulată o acțiune în răspundere delictuală împotriva statului. Prin decizia nr. 166 din
7 februarie 2023, ICCJ - Secția I civilă a statuat că ”Statul răspunde pentru consecinţele păgubitoare
produse în desfăşurarea activităţilor specifice organelor judiciare, dar nu pentru fapta săvârşită de o altă
persoană, ci în calitate de garant al legalităţii şi independenţei actului de justiţie. În aceste condiţii, prin
raportate la art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, se reţine că Statul trebuie să
răspundă pentru consecinţele prejudiciabile ale propriei activităţi judiciare, pe care o organizează şi o
conduce, în conformitate cu prevederile constituţionale şi legale, în calitatea sa de garant al legalităţii şi
independenţei actului de justiţie. Or, această răspundere a Statului este angajată pe temei obiectiv pentru
riscurile luării unor măsuri sau pronunţării unor hotărâri care nu corespund exigenţelor art. 6 din
Convenţie, de natură a prejudicia persoanele justiţiabile, iar pentru angajarea răspunderii Statului pe
tărâmul obligaţiei de garanţie, în mod judicios a reţinut instanţa de apel îndeplinirea condiţiilor prevăzute
de lege drept consecinţă a încălcării dreptului la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil garantat de
art. 6 par.1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi de art. 21 alin. (3) din Constituţia României”

Totodată, prin aceeași hotărâre, instanța supremă a hotărât că persoana care a fost achitată într-un
proces penal se poate adresa instanței pentru recuperarea cheltuielilor de judecată pe care le-a avansat
pentru exercitarea dreptului la apărare, analiza culpei procesuale făcându-se prin raportare la „parte
căzută în pretenţii” (art. 453 C. proc. civ.), și nu prin elementele ce definesc răspunderea civilă delictuală
(art. 1349 C. civ.).

Privitor la compensarea prejudiciului nepatrimonial cauzat prin erori judiciare/arestare

nelegală/nedreaptă, în lipsa reglementării unor criterii pentru individualizarea sumelor stabilite cu titlu de
compensație pentru prejudiciul nepatrimonial cauzat, instanțele naționale au recurs la o apreciere în
echitate, măsură ce nu este însă străină de neajunsuri, atât timp cât poate conduce la o practică judiciară
neuniformă, iar motivarea sumară a raționamentului logico-juridic prin care s-au stabilit respectivele sume
nu permite, în toate cazurile, caracterizarea ca satisfacție echitabilă a acestora.

Cu titlu de exemplu, pentru un inculpatul din lotul ”Portul” Constanța, valoarea despăgubirilor
acordate cu titlu de daune morale, prin hotătâre definitivă, a fost de 60.000 Euro pentru 180 zile de arest
preventiv, pentru un inculpat din lotul ANPR - 50.000 lei (cca 10.000 Euro) pentru 13 zile de arest
preventiv, pentru un fost președinte ASF - 75.000 lei (cca 15.000 Euro) pentru 111 zile de arest preventiv,
pentru un judecator ICCJ - 200.000 lei (cca 40.000 Euro) daune morale după 4 ani de suspendare din
funcție, urmată de achitare pentru lipsa probelor.

În ceea ce privește acțiunea în regres împotriva magistraților, Noul Cod de procedură penală nu
mai reglementează dreptul la regres al statului ca fiind unul obligatoriu, precum în vechiul Cod, ci ca pe o
facultate a statului „acţiunea în regres pentru recuperarea sumei achitate poate fi îndreptată împotriva
persoanei care cu rea-credinţă sau din culpă gravă, a provocat situaţia generatoare de daune sau împotriva
instituţiei la care aceasta este asigurată pentru despăgubiri în caz de prejudicii provocate în exerciţiul
profesiunii”. Noua reglementare este în acord cu nevoia de a susţine principiul independenţei
judecătorului, care impune ca acesta să nu poată fi tras la răspundere disciplinară sau materială (civilă),
decât dacă şi-a exercitat atribuţiile cu rea-credinţă şi gravă neglijenţă (culpă gravă), provocând situaţii
generatoare de daune.

Oricum, indiferent de reglementare, acțiunea în regres împotriva magistraților a fost și rămâne un

mecanism ineficient, întrucât de-a lungul timpului, niciun magistrat nu a fost obligat să plătească
pentru erorile judiciare.

Astfel, potrivit informațiilor furnizate FACIAS de către Ministerul Finanțelor la data de

25.03.2022, în toate cazurile în care statul român a achitat despăgubiri ca urmare a obligațiilor stabilite
prin hotărâri ale instanțelor naționale sau CEDO, s-a solicitat Inspecției Judiciare inițierea procedurilor
necesare stabilirii împrejurării dacă eroarea judiciară cauzată de judecător sau procuror a fost urmare a
exercitării funcției cu rea-credință sau gravă neglijență. În majoritatea cauzelor, concluziile rapoartelor
întocmite de Inspecția Judiciară au fost fie că nu este aplicabilă procedura răspunderii materiale a
magistraților întrucât nu sunt indicii ale relei-credințe sau gravei negjlijențe, fie s-a dispus clasarea
sesizărilor Ministerului Finanțelor întrucât termenul de prescripție prevăzut de art. 45 din Legea nr.
317/2004 era împlinit la data sesizării.
 În același răspuns furnizat în baza Legii nr. 544/2001, Ministerul Finanțelor a mai precizat că, în
ultimii 5 ani, un singur raport al Inspecției Judiciare a concluzionat că măsura dispusă de magistat poate
fi circumscrisă erorilor judiciare de natura celor prevăzute de art. 96 alin. 3 lit. a din legea nr. 303/2004,
dosar ce se află pe rolul instanțelor în curs de soluționare. Potrivit surselor deschise, este cazul
magistratului Horia Valentin Șelaru, fost procuror ICCJ și consilier al Laurei Codruța Kovesi, judecător
ICCJ, pensionat la 1 februarie 2021, acțiunea în regres a statului pentru recuperarea sumei de 6.000 Euro
fiind respinsă definitiv la 10 noiembrie 2022 de către ICCJ. (Decizia nr.2202/2022).

Dincolo de aspectele privind debitorul sumelor plătite cu titlu de compensare, trebuie spus că
aceasta nu va fi niciodată în măsură să acopere, indiferent de sumă, chinul, suferințele, traumele fizice
și psihice, frustrările, umilințele la care au fost supuse, uneori ani indelungați, victimele abuzurilor
judiciare, acestea constatând deseori, uluite, în procese, că reprezentanții statului care le-a frânt
viețile, le-a mutilat destinele, afirmă constant: suma solicitată e prea mare, reclamantul nu a dovedit
cuantumul daunelor morale.

CONCLUZIE: În statul român contemporan, erorile judiciare se întâmplă în liniște, autorii

acestora sunt promovați, judecătorii care distrug destine trăiesc liniștiti în oaza lor de bunăstare iar
cel care suportă, în final, efortul finaciar este contribuabilul român!

PROPUNERI FACIAS:

Completarea art 268 alin.1 din Legea nr. 303/2022. ”Statul răspunde patrimonial pentru
prejudiciile cauzate prin erorile judiciare si pentru vatamari constand in incalcari ale drepturilor
fundamentale ale omului prevazute in Constitutie ori in Conventia Europeana a Drepturilor Omului,
cauzate in cursul proceselor penale sau civile.”

Modificarea art 268 alin. 6 din Legea nr. 303/2022 în sensul că dispozițiile Codului de procedură
penală privind cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin
erori judiciare ori ca urmare a încălcarii unor drepturi fundamentale se completează cu cele ale
Codului civil privind răspunderea civilă delictuală.

Instituirea unui sistem uniform de stabilire a sumelor compensatorii destinate victimelor care
au suferit un prejudiciu nepatrimonial prin erorile judiciare și pentru vatamari constând în încălcari
ale drepturilor fundamentale ale omului prevazute în Constitutie ori in Convenția Europeană a
Drepturilor Omului.
 GREVAREA BUGETULUI DE STAT, ÎN CAZUL ACHITĂRILOR, CU CHELTUIELILE
JUDICIARE AVANSATE DE STAT PE PARCURSUL DESFĂŞURĂRII PROCESULUI PENAL,
PRECUM ȘI CU CHELTUIELILE DE JUDECATĂ EFECTUATE DE INCULPAȚII ACHITAȚI
CARE AU SOLICITAT ȘI OBȚINUT OBLIGAREA STATULUI LA PLATA ACESTORA.
EVOLUȚIA JURISPRUDENȚEI

În abordarea temei, considerăm importantă prezentarea structurii cheltuielilor judiciare. Astfel,

potrivit dispozițiilor art. 272 C.pr. pen. cu denumirea marginală ”Acoperirea cheltuielilor judiciare”: (1)
Cheltuielile necesare pentru efectuarea actelor de procedură, administrarea probelor, conservarea
mijloacelor materiale de probă, onorariile avocaţilor, precum şi orice alte cheltuieli ocazionate de
desfăşurarea procesului penal se acoperă din sumele avansate de stat sau plătite de părţi. (2) Cheltuielile
judiciare prevăzute la alin. (1), avansate de stat, sunt cuprinse distinct, după caz, în bugetul de venituri şi
cheltuieli al Ministerului Justiţiei, al Ministerului Public, precum şi al altor ministere de resort.(s.n.)

De asemenea, potrivit art. 274 alin. 1 C.pr. pen, :” În caz de renunţare la urmărirea penală,
condamnare, amânare a aplicării pedepsei sau renunţare la aplicarea pedepsei, inculpatul este obligat la
plata cheltuielilor judiciare avansate de stat, cu excepţia cheltuielilor privind avocaţii din oficiu şi
interpreţii desemnaţi de organele judiciare, care rămân în sarcina statului” (s.n.)

Art. 275 C.pr. pen face referire la cheltuielile avansate de stat în celelalte cazuri, printre care și
achitarea, caz în care cheltuielile judiciare avansate de stat rămân în sarcina acestuia, iar art. 276
C.pr.pen reglementează plata cheltuielilor judiciare făcute de părți.

Deși C.pr.pen. nu prevede expres ce se întâmplă cu cheltuielile de judecată avansate de inculpații

care au fost achitați, pe cale jurisprudențială, ICCJ a stabilit recent că :”În ceea ce priveşte obligaţia
suportării cheltuielilor judiciare, în ipoteza achitării, prevederile art. 276 alin. (1)-(5) din C. proc. pen.
stabilesc în sarcina persoanei vătămate/părţii civile obligaţia de a plăti cheltuieli judiciare în măsura în
care au fost provocate de acestea. Referitor la sintagma "celelalte cazuri" inserată în art. 276 alin. (6) C.
proc. pen., în contextul în care această normă nu distinge, rezultă că se poate circumscrie şi situaţiei în
care inculpatul, faţă de care s-a pronunţat o soluţie de achitare, a efectuat cheltuieli în procedura judiciară
penală în care a fost angrenat, iar în cauză nu există parte vătămată sau parte civilă. Astfel, textul de lege
menţionat reglementează un alt mecanism juridic de restituire a sumelor de bani reprezentând cheltuieli
judiciare decât cel prevăzut de normele procesual penale, mecanism ce presupune aplicarea legii civile.
Întrucât nicio culpă procesuală nu poate fi reţinută în sarcina altor subiecţi procesuali îndrituiţi să
declanşeze activitatea judiciară (procesul penal fiind declanşat în urma învestirii instanţei penale printr-
un rechizitoriu), în cauză sunt incidente, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, prevederile art. 276
alin. (6) C. proc. civ., ce face trimitere la legea civilă.

Instanța supremă a mai reținut că ”a nega dreptul reclamantului de a recupera cheltuielile de

judecată pe care le-a avansat în exercitarea dreptului său la apărare într-un proces penal soluţionării prin
pronunţarea unei soluţii de achitare, în ipoteza în care acestea nu pot fi imputate în sarcina unui alt subiect
procesual, ar însemna lipsirea de efecte a unei norme legale care a avut drept scop reglementarea acestui
tip de raporturi juridice.În alţi termeni, împrejurarea că art. 276 alin. (6) C. proc. civ. nu stabileşte expres
subiectul de drept care este titularul obligaţiei de plată a despăgubirilor constând în cheltuielile de
judecată necesare pentru organizarea apărării în procesul penal, nu poate justifica aplicarea, în acest caz
particular, a unei cauze exoneratoare de răspundere, aspect inadmisibil în lipsa unui norme legale.O atare
interpretare ar fi, de altfel, contrară şi principiului echităţii - principiu recunoscut în mod constant şi
protejat de către instanţele judecătoreşti, deoarece reprezintă principalul fundament al supunerii faţă de
lege, întrucât, în acest caz particular, inculpatul achitat s-ar vedea nevoit nu numai să avanseze
cheltuielile de judecată aferente pregătirii şi susţinerii apărării într-un litigiu pe care nu l-a declanşat,
ci şi să suporte toate aceste cheltuieli în integralitate, deşi, prin ipoteză, nu se află în culpă
procesuală.(s.n.).În consecinţă, contrar susţinerilor recurentului-pârât, raportat la limitele în care a fost
învestită prima instanţă, nu există niciun argument ca în prezentul litigiu care are ca obiect plata
cheltuielilor de judecată decurgând dintr-un proces anterior (penal), analiza culpei procesuale a părţilor
implicate să aibă loc în alte coordonate decât cele dictate de legea civilă la care face trimitere art. 276
alin. (6) C. proc. pen., respectiv art. 453 alin. (1) C. proc. civ.”

Plecând de la această soluție de principiu și luând în considerare numărul mare al achitărilor

pronunțate de instanțele naționale în ultimii ani în dosare în care urmărirea penală și cercetarea
judecătorească s-a derulat pe parcursul mai multor ani, nu este greu de presupus importanta cheltuială
suplimentară care va greva bugetul de stat care, pe lângă cheltuielile judiciare avansate pentru
efectuarea actelor de procedură, administrarea probelor, conservarea mijloacelor materiale de
probă și onorariile avocaţilor din oficiu, va suporta și sumele la plata cărora statul român va fi obligat
către inculpații care au făcut cheltuieli de judecată (onorarii de avocați, cheltuieli de deplasare, plata
experților, etc.) și au fost achitați.
 Pe de altă parte, trebuie menționate importantele sume cheltuite de statul român cu plata onorariilor
avocaților din oficiu care asigură asistența juridică în cauzele penale, numai suplimentarea în acest
scop a bugetului Ministerului Justiției, operată recent în luna octombrie 2023, însumând 27 milioane lei.

Referitor la onorariile achitate de stat pentru plata onorariilor din oficiu, considerăm relevant a releva
conduita abuzivă a unor judecători care mențin delegațiile avocaților din oficiu pe tot parcursul
procesului penal, deși ele au încetat la prezentarea avocaților aleși, conform art. 91 alin. 4 C.pr.pen.

O astfel de abordare, pe lângă faptul că este păgubitoare pentru bugetul de stat, este susceptibilă să
să încalce dreptul fundamental la apărare și la libera alegere a avocatului, reprezintând totodată atât
o încălcare a principiului legalității procesului penal, cât și o încălcare a principiului caracterului
echitabil al acestuia. Alegerea avocatului este dreptul exclusiv al clientului și nu există niciun temei legal
pentru a impune un alt avocat clientului sau pentru a considera că instanța poate face acest lucru în virtutea
rolului său activ.

Pentru a argumenta cuantumul deloc neglijabil al sumelor cheltuite în acest fel dar și consecințele în
plan procesual al impunerii de către instanțe a unor avocați din oficiu, cu nerespectarea normelor de
procedură, cu titlu de exemplu menționăm cauza cunoscută sub numele ”Dosarul Zahărul”, instrumentat
de DIICOT, care a fost trimisă spre rejudecare la instanța de fond, după 7 ani de judecată, ca urmare a
încălcării dreptului la apărare a unora dintre inculpați., existând riscul ca faptele să se prescrie, în prezent
cauza aflându-se din nou la fond.

Ceea ce este important de relevat este că pentru urmărirea penală efectuată în această cauză statul a
avansat 3.200.000 lei, pentru cheltuielile judiciare efectuate în această fază, la judecata în fond în primul
ciclu procesual cheltuielile judiciare avansate de stat au fost apreciate la cca 2.200.000 lei, numai onorariile
avocaților din oficiu însumând 140.000 lei. Iar acesta este doar unul dintre dosarele în care se angajează
astfel de cheltuieli.
 Nu în ultimul rând, urmare analizei mai multor dosare penale din întreaga țară, FACIAS a constat că
statul român consumă nejustificat resurse valoroase ale țării pentru efectuarea urmăririi penale, ce
presupune deseori și supravegherea operativă și tehnică a cetățenilor, în dosare care de multe ori se
finalizează cu clasare sau achitări.

Preocuparea FACIAS este legată de sumele considerabile cheltuite ineficient, în contextul în care
multe dintre aceste dosare nu produc dovezi solide sau rezultate juridice concrete.

Cu titlu de exemplu, într-un dosar instrumentat de DNA – Serviciul Teritorial Suceava, prin
rechizitoriu din anul 2014 procurorul a stabilit valoarea cheltuielilor judiciare avansate de stat necesare
efectuării urmăririi penale la suma de 25.000 lei pentru fiecare din cei 39 de inculpați, deci un total de
975.000 lei. De menționat că, la capătul unui proces lung, finalizat în anul 2022, după cca 8 ani de judecată
în care statul a avansat alți bani pentru cheltuielile judiciare necesare judecării în fond și apel, doar
un singur inculpat a fost condamnat, cu suspendare, doi au decedat iar restul au fost achitati pentru că fapta
nu există sau nu există probe ca fapta a fost savărșită de inculpat. De menționat că toate interceptările
telefonice și înregistrările ambientale, pentru care s-au cheltuit importante sume de bani, au fost exluse din
dosar de către judecători.

De asemenea, recent, o motivare a Curții de Apel Iași sublinia, cu privire la cheltuielile judiciare
avansate de stat: „Cheltuielile judiciare efectuate în cursul urmăririi penale au totalizat o sumă de
416.614,58 lei (..... ).În opinia Curții, aceste cheltuieli sunt vădit disproporționate și nejustificate (...) Curtea
apreciază că suma de 30.000 lei/inculpat reflectă cheltuielile ocazionate de urmărirea penală a fiecăruia
dintre inculpați pentru faptele deduse judecății”. Mai mult, în cadrul aceluiași dosar, este subliniat faptul că
urmărirea penală a vizat alte 10 persoane, dar prin rechizitoriu s-au dispus soluții de clasare față de toate
persoanele vizate de anchetă. Practic, diferență de cca. 300.000 lei au fost cheltuiți pentru anchetarea celor
10 inculpați față de care s-a dispus o soluție de neurmărire penală.

4000 de euro cheltuiți pe zi pentru supraveghere tehnică/operativă. Conform informațiilor dintr-

un dosar al Curții de Apel Timișoara, costul zilnic al supravegherii operative se ridică la cca. 3.000 de euro,
potrivit Serviciului Român de Informații. Mai mult, într-un dosar al Curții de Apel Brașov, s-au cheltuit
246.505 lei doar pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică și securitate națională.
Se deduce astfel un cost mediu de 2,57 lei pentru fiecare minut supravegheat în 2015, cost ce se adaugă
celui de supraveghere operațională. Concret, o singură zi de supraveghere tehnică și operativă generează
un cost de aproximativ 4.000 de euro. Un cost de 120.000 euro pentru fiecare persoană, dacă luăm în
considerare un mandat de supraveghere de 30 de zile (dar care se poate prelungi constant). FACIAS
reiterează faptul că aceste cheltuieli sunt adesea legate de dosare care se încheie cu achitări pe motivul
„fapta nu există”.

Dacă luăm în considerare și faptul că aceste cheltuieli sunt deseori efectuate în dosare finalizate
cu clasări sau cu achitări pe temeiul „fapta nu există”, această situație pune sub semnul întrebării
eficiența și eficacitatea resurselor cheltuite în procesul de cercetare penală. Pe fondul unui număr
semnificativ de dosare soluționate cu clasare sau cu decizii de achitare, unde cheltuielile avansate de
stat rămân în sarcina acestuia, se naște fireasca întrebare: cât de mare sunt costurile în România pe
acest segment? Răspunde cineva pentru această gestionare ineficientă a banului public?