Crestinism Si Liberalism Machen

Creștinism și liberalism
John Gresham Machen

Creștinism și liberalism
JOHN GRESHAM MACHEN
CREȘTINISM
ȘI LIBERALISM
MAGNA GRATIA
CREȘTINISM ȘI LIBERALISM
John Gresham Machen
Copyright © 2023 Editura MAGNA GRATIA. Toate drepturile rezervate.

Nicio parte a acestei publicații nu poate fi reprodusă, stocată sau transmisă în
orice formă și prin orice mijloace – electronice, mecanice, prin fotocopiere,
microfilmare, înregistrare sau alt fel – cu excepția unor citate scurte în recen-
zii, fără permisiunea prealabilă a deținătorului drepturilor de autor.
Publicat în original sub titlul Christianity and Liberalism (1923).
Traducerea: Ninel Lazăr. Corectura: Monica Lazăr. Tehnoredactare și DTP:

MG Studios.
Dacă nu este precizat altfel în text, citatele biblice sunt preluate din Biblia
Cornilescu, ediția revizuită. Drepturi de autor British and Foreign Bible So-
ciety (BFBS) și Societatea Biblică Interconfesională din România (SBIR)
1924, 2016. Folosit cu permisiune. Referințele biblice notate cu NTR sunt
preluate din Biblia, Noua Traducere Românească (NTR). Copyright 2007,
2010, 2016 de Biblica Inc. Toate drepturile sunt rezervate. Folosit cu permi-
siune.
ISBN: 978-630-6569-26-7 (PDF); 978-630-6569-27-4 (EPUB).
Editura MAGNA GRATIA nu susține în mod necesar toate punctele de ve-

dere ale autorilor pe care îi publică.
„Să nu furi” (Exod 20:15).

Respectă drepturile de autor și efortul depus pentru publicarea acestei cărți!
Cerințele MAGNA GRATIA privind drepturile de autor pot fi consultate
la adresa de internet www.magnagratia.org/copyright.html.
Mamei mele
CUPRINS
Prefață 11
Introducere 13
Capitolul 1. Doctrina 35
Capitolul 2. Dumnezeu și omul 91
Capitolul 3. Biblia 115
Capitolul 4. Hristos 131
Capitolul 5. Mântuirea 187
Capitolul 6. Biserica 247
Despre MAGNA GRATIA

PREFAȚĂ
Pe data de 3 noiembrie 1921, J. Gresham Machen

a prezentat o prelegere înaintea prezbiterilor seniori din
Association of Chester Presbytery [Asociația Prezbite-
riului Chester], prelegere care a fost publicată ulterior
în The Princeton Theological Review [Revista Teolo-
gică Princeton], vol. xx, 1922, p. 93-117, sub titlul „Li-
beralism sau creștinism”. Interesul de care s-a bucurat
prelegerea publicată l-a încurajat pe autor să facă o pre-
zentare mai cuprinzătoare a aceluiași subiect. Prin bu-
năvoința The Princeton Theological Review, autorul a
putut folosi liber prelegerea, care poate fi privită ca nu-
cleul acestei cărți.
Autorul îi aduce mulțumiri editorului revistei The

Presbyterian pentru permisiunea de a folosi diferite ar-
ticole scurte pe aceeași temă publicate în acea revistă.
Principalele subdiviziuni ale subiectului i-au fost suge-
rate autorului ca urmare a unei discuții avute în 1921
cu Rev. Paul Martin de la colegiul Princeton, care nu a
fost însă consultat în ce privește metoda tratării temei.
11
INTRODUCERE
Scopul acestei cărți nu este acela de a decide asupra

problemei religioase curente, ci doar să prezinte pro-
blema pe cât de clar este posibil, astfel încât cititorul să
fie ajutat să decidă el singur. Prezentarea unei probleme
într-o manieră clară nu este în niciun caz o abordare
populară în vremurile noastre, căci există mulți care ar
prefera să își ducă luptele intelectuale în ceea ce Dr.
Francis L. Patton a denumit cu abilitate „o stare de vi-
zibilitate scăzută”.1 Definițiile clare în chestiunile reli-
gioase, trasarea curajoasă a implicațiilor logice ale per-
spectivelor religioase, sunt văzute de multe persoane ca
o abordare lipsită de pioșenie. Oare această abordare
nu va descuraja contribuția la organizațiile de misiune?
Nu va împiedica progresul unității și nu va conduce la
rezultate slabe în statisticile bisericii? Dar cu astfel de
persoane noi nu putem să ne punem de acord. Lumina
1
Francis L. Patton, în introducerea la cartea lui William Hallock Johnson, The
Christian Faith Under Modern Searchlight, [1916], p. 7.
13
CREȘTINISM ȘI LIBERALISM | MACHEN
poate părea uneori un intrus impertinent, dar ea se do-

vedește întotdeauna benefică în final. Felul de religie
care se bucură de sunetul pios al frazelor tradiționale,
indiferent care ar fi sensul lor, sau care fuge de subiec-
tele „controversate”, nu ne va ajuta niciodată să trecem
prin lucrurile șocante ale vieții. În sfera religiei, ca, de
altfel, în alte sfere, lucrurile asupra cărora oamenii cad
de acord au tendința de a fi cele mai lipsite de valoare;
lucrurile cu adevărat importante sunt cele pentru care
oamenii sunt nevoiți să lupte.
În sfera religiei, în particular, vremurile noastre

sunt caracterizate de conflict; marea religie a răscumpă-
rării care a fost cunoscută întotdeauna ca fiind crești-
nismul se luptă acum împotriva unui fel total diferit de
credință religioasă, care este mai distructivă pentru cre-
dința creștină pentru că se folosește de terminologia
creștină tradițională. Această religie modernă non-răs-
cumpărătoare este denumită „modernism” sau „libera-
lism”. Ambele nume sunt nesatisfăcătoare; cel din
urmă, în particular, ridică semne de întrebare. Mișca-
rea denumită „liberalism” este considerată „liberală”
doar de către prietenii ei; pentru oponenții ei, ea pare
să implice o ignorare îngustă a multor adevăruri rele-
vante. Și este adevărat că mișcarea este atât de diversă în
14
INTRODUCERE
manifestările ei, încât ai putea ajunge la disperare în în-

cercarea de a găsi un nume comun care să fie aplicabil
tuturor formelor ei. Dar oricât de diverse ar fi formele
în care mișcarea apare, rădăcina mișcării este una și ace-
eași; multele varietăți de religie modernă liberală sunt
înrădăcinate în naturalism – adică în negarea oricărei
implicări a puterii creatoare a lui Dumnezeu (tratată ca
diferită de cursul obișnuit al naturii) în legătură cu ori-
ginea creștinismului. Termenul „naturalism” este folo-
sit aici într-un sens întrucâtva diferit de cel filozofic. În
acest sens non-filozofic, el descrie cu o acuratețe accep-
tabilă rădăcina reală a ceea ce este denumit, prin ceea ce
poate ajunge să fie o degradare a unui termen nobil la
origine, religia „liberală”.
Creșterea acestei mișcări moderne naturaliste libe-

rale nu este întâmplătoare, ci a fost ocazionată de
schimbări importante ce au avut loc recent în standar-
dul de viață. În ultima sută de ani, am fost martorii în-
ceputului unei noi ere în istoria omenirii, lucru pe care
conservatorismul cel mai încăpățânat l-ar putea re-
greta, dar cu siguranță că nu îl poate ignora. Schimba-
rea nu este ceva ce zace dincolo de suprafață și ar putea
fi vizibilă doar pentru ochiul care are discernământ;
dimpotrivă, ea se prezintă cu forță înaintea atenției
15
omului simplu prin sute de aspecte. Invențiile mo-

derne și industrializarea care s-a dezvoltat pe baza lor
ne-au dat impresia că, în multe aspecte, trăim într-o
lume nouă; nu ne mai putem ascunde de lume, după
cum nu putem scăpa de atmosfera pe care o respirăm.
Dar astfel de schimbări în starea materială a vieții

nu sunt singurele; ele au fost rezultatul unor schimbări
importante în gândirea omului, lucruri care, la rândul
lor, au dat naștere unor schimbări de natură spirituală.
Lumea industrială de astăzi nu este produsul forțelor
oarbe ale naturii, ci al activității conștiente a spiritului
omenesc; ea este rezultatul realizărilor științei. Trăsă-
tura dominantă a istoriei recente este o lărgire uriașă a
cunoașterii umane, care a trecut din mână în mână cu
o perfecționare atât de mare a instrumentului investi-
gației, încât cu greu ne putem imagina care ar putea fi
limitele progresului viitor în tărâmul material.
Aplicarea metodelor științifice moderne este

aproape la fel de extinsă pe cât este Universul în care
trăim. Deși cele mai palpabile realizări sunt în sfera fizicii
și chimiei, sfera vieții omului nu poate fi izolată de restul,
iar în ceea ce privește celelalte științe, se pare că a apărut,
de exemplu, o știință modernă a istoriei, știință care, îm-
preună cu psihologia, sociologia și altele, pretinde,
16
INTRODUCERE
chiar dacă nu merită, să fie tratată ca egală științelor ei

surori. Niciun compartiment al cunoașterii nu poate
sta în izolare de pofta modernă după cuceriri științifice;
deși au fost respectate și sunt validate de o tradiție în-
delungată, regulile inviolabilității sunt aruncate nemi-
los în vânt.
Într-o astfel de epocă, este evident că orice moște-

nire din trecut trebuie să facă obiectul criticismului
atent și, de fapt, unele convingeri ale rasei omenești au
fost zdrobite în bucăți în acest test. Nu încape îndoială
că dependența oricărei instituții de trecut este privită
acum de parcă ne-ar oferi un motiv de infatuare, nefi-
ind în favoarea ei, ci împotriva ei. Atât de multe con-
vingeri au trebuit abandonate, încât uneori oamenii
ajung să creadă că trebuie să se lepede de toate convin-
gerile lor.
Dacă o astfel de atitudine este justificabilă, atunci

nicio instituție nu se confruntă cu o suspiciune ostilă
mai puternică decât instituția religiei creștine, căci ni-
cio instituție nu s-a bazat mai categoric decât ea pe au-
toritatea unei epoci demult apuse. Noi nu ne întrebăm
acum dacă o astfel de abordare este înțeleaptă sau justi-
ficabilă din punct de vedere istoric; în orice caz, faptul
în sine este clar că, de-a lungul secolelor, creștinismul a
17
apelat consecvent în ce privește veridicitatea pretenții-

lor sale nu doar și nici măcar în principal la experiența
curentă, ci la anumite cărți vechi, cele mai recente din-
tre ele fiind scrise în urmă cu aproape 1900 de ani. Și
nu ne miră că acest apel la ele este criticat astăzi, căci
autorii cărților în discuție au fost neîndoielnic oameni
ai veacului lor, a căror perspectivă asupra lumii materi-
ale trebuie să fi fost una dintre cele mai crude și mai
primitive, dacă ar fi judecați după standardele mo-
derne. De aici apare inevitabil întrebarea dacă opiniile
unor astfel de oameni pot fi vreodată normative pentru
oamenii din zilele noastre; altfel spus, dacă religia din
primul secol poate sta vreodată în compania științei
din secolul al XX-lea.
Oricum am răspunde la această întrebare, ea vine cu

o problemă serioasă înaintea bisericii moderne. Desigur
că se fac încercări de a formula răspunsul mai ușor de în-
țeles decât pare la prima vedere. Ni se spune că religia
este cu totul separată de știință și că cele două, atunci
când sunt definite corect, nu pot să se afle în conflict.
Această încercare de a le privi separat, după cum sper că
va demonstra în paginile următoare, este expusă obiecți-
ilor foarte serioase. Dar ceea ce trebuie observat acum
este că chiar dacă separarea este justificabilă, ea nu
18
INTRODUCERE
poate fi făcută fără efort; îndepărtarea problemei din-

tre religie și știință constituie în sine o problemă. Și asta
pentru că, indiferent dacă este corect sau nu, de-a lun-
gul secolelor, religia a fost legată de o mulțime de con-
vingeri, în special în sfera istoriei, convingeri care pot fi
subiectul investigației științifice; este la fel cum, pe de
altă parte, cercetătorii științifici s-au atașat, din nou,
corect sau incorect, de concluzii care au implicații asu-
pra domeniului cel mai profund al filozofiei și religiei.
De exemplu, dacă orice simplu creștin de acum o sută
de ani, sau chiar de astăzi, ar fi întrebat ce s-ar alege de
religia lui dacă istoria ar dovedi indubitabil că în primul
secol din era noastră n-a trăit niciun om pe nume Isus,
el ar răspunde neîndoielnic că religia lui ar pieri. Cu
toate acestea, investigarea evenimentelor petrecute în
Iudeea primului secol, la fel ca în cele petrecute în Italia
sau Grecia, ține de sfera științei istoriei. Cu alte cu-
vinte, corect sau greșit, înțelept sau neînțelept, crești-
nul nostru simplu și-a legat religia, într-un fel care i se
pare indisolubil, de convingeri despre care și știința are
un drept să vorbească. Așadar, dacă acele convingeri,
evident religioase, care îi aparțin sferei științei, nu sunt
deloc religioase cu adevărat, demonstrarea acelui fapt
în sine nu este o joacă de copil. Chiar dacă problema
științei și a religiei se reduce la problema deconectării
19
religiei de avansul pseudo-științific, seriozitatea proble-

mei nu este diminuată în acest fel. Prin urmare, din
orice punct de vedere am privi, problema în discuție
constituie o preocupare de cea mai mare seriozitate
pentru Biserică. Care este relația dintre creștinism și so-
cietatea modernă; mai putem să ne păstrăm creștinis-
mul într-o epocă a științei?
Aceasta este problema pe care liberalismul modern

încearcă să o rezolve. Admițând că obiecțiile științifice
se pot ridica împotriva particularităților religiei creș-
tine – împotriva doctrinelor creștine despre Persoana
lui Hristos și despre răscumpărarea prin moartea și în-
vierea Lui – teologul liberal caută să salveze câteva din-
tre principiile generale ale religiei, dintre care aceste
particularități sunt tratate ca simple simboluri tempo-
rare, pe când principiile generale sunt privite ca și cum
ar constitui „esența creștinismului”.
Cu toate acestea, se poate pune sub semnul întrebă-

rii dacă această metodă de apărare se va dovedi cu adevă-
rat eficace, pentru că, după ce apologetul și-a abandonat
instrumentele de apărare exterioară în fața inamicului și
s-a retras într-o citadelă interioară, probabil că el va ob-
serva că inamicul îl va urmări chiar și acolo. În special în
domeniul psihologiei, materialismul modern nu se
20
INTRODUCERE
mulțumește să ocupe zonele mai de jos ale cetății creș-

tine, ci el caută să își facă loc în toate acele locașuri mai
înalte ale vieții; el se opune la fel de intens idealismului
filozofic al predicatorului liberal după cum se împotri-
vește doctrinelor biblice pe care predicatorul liberal le-
a abandonat în interesele păcii. Prin urmare, simpla
concesie nu va avea niciodată succes în evitarea conflic-
tului intelectual. În bătălia intelectuală a vremurilor
noastre nu poate exista nicio „pace fără victorie”, astfel
că bătălia trebuie câștigată fie de o parte, fie de cealaltă.
În fapt, ar putea părea că imaginea pe care tocmai

am folosit-o este cu totul greșită; se pare că ceea ce teolo-
gul liberal a păstrat după ce a abandonat în fața inami-
cului o doctrină creștină după alta, nu mai este deloc
creștinism, ci o religie atât de diferită de acesta, încât tre-
buie pusă într-o altă categorie. Ar putea părea chiar că
temerile omului modern legate de creștinism ar fi cu to-
tul neîntemeiate, și că, prin abandonarea zidurilor ata-
cate ale cetății lui Dumnezeu, el a fugit într-o panică inu-
tilă pe câmpurile deschise ale unei religii naturaliste vagi,
unde va cădea victimă ușoară în fața inamicului care stă
ascuns acolo ca să îi pregătească o ambuscadă.
De aceea, în ce privește încercarea liberală de a îm-
păca știința și creștinismul, sunt posibile două abordări
21
critice. Liberalismul modern poate fi criticat (1) pe te-

meiul că este necreștin și (2) pe temeiul că este neștiin-
țific. Aici ne vom îndrepta atenția în principal către
primul temei și prima abordare critică; vom fi interesați
să arătăm că, în ciuda folosirii liberale a frazeologiei tra-
diționale, liberalismul modern nu constituie doar o re-
ligie diferită de creștinism, ci el ține de o clasă total di-
ferită de religii. Dar, când arătăm că încercarea liberală
de salvare a creștinismului este falsă, noi nu demon-
străm că nu ar exista nicio cale de salvare a creștinismu-
lui; dimpotrivă, se va putea demonstra că, până și în
această scurtă carte, nu creștinismul Noului Testament
se află în conflict cu știința, ci prezumtivul creștinism
al bisericii liberale moderne, și că adevărata cetate a lui
Dumnezeu, și doar ea, deține instrumente de apărare
capabile să respingă atacurile necredinței moderne. To-
tuși, preocuparea noastră imediată ține de cealaltă
parte a problemei, anume că noi vrem să arătăm acum
că încercarea liberală de a împăca știința modernă și
creștinismul a abandonat orice lucru distinctiv al creș-
tinismului, astfel că ce mai rămâne din el este, în lu-
crurile esențiale, doar același fel nedefinit de aspirație
religioasă care exista în lume înainte de apariția crești-
nismului pe scena istoriei. În încercarea de a scoate
din creștinism toate aspectele față de care se pot ridica
22
INTRODUCERE
obiecții în numele științei, în încercarea de a-l mitui pe

inamic prin acele concesii pe care el le dorește cel mai
mult, apologetul a abandonat în realitate ceea ce a dorit
să apere la început. Ca în multe aspecte ale vieții, și aici
se pare că lucrurile despre care credem uneori că sunt
cel mai greu de apărat sunt și cele care merită cel mai
mult să fie apărate. Atunci când spunem că liberalis-
mul din biserica modernă constituie o întoarcere la o
formă necreștină și sub-creștină de viață religioasă, eu
insist foarte mult să nu fiu înțeles greșit. Într-o astfel de
discuție, termenul „necreștin” este tratat deseori ca ex-
primând un oprobiu. Nu la asta mă refer deloc. Socrate
nu era creștin, după cum nici Goethe nu a fost; totuși,
noi le acordăm tot respectul asociat numelor lor. Ei s-
au ridicat nemăsurat de mult deasupra oamenilor obiș-
nuiți; dacă cel ce este cel mai mic în Împărăția cerurilor
este mai mare decât ei, cu siguranță că el este mai mare
nu prin vreo superioritate inerentă, ci în virtutea unui
privilegiu nemeritat care ar trebui să îl facă smerit, nu
mândru. Totuși, unor astfel de considerații nu ar tre-
bui să li se permită să încețoșeze importanța vitală a
chestiunii în discuție. Dacă ne-am putea imagina o si-
tuație în care toată predicarea Bisericii să fie controlată
de liberalismul care a devenit preponderent deja în
multe cercuri, atunci, credem noi, creștinismul trebuie
23
să fi pierit de pe Pământ, iar Evanghelia trebuie să fi ră-

sunat pentru ultima oară. Dacă așa stau lucrurile, re-
zultă că cercetarea de care ne ocupăm aici este neîndo-
ielnic cea mai importantă dintre toate subiectele cu
care biserica are de-a face. Mult mai importantă decât
toate întrebările legate de metodele de predicare este în-
trebarea-rădăcină legată de ce anume trebuie predicat.
Nu încape îndoială că mulți vor fugi cu nerăbdare de
cercetare – anume toți aceia care privesc această chesti-
une ca și cum ei nu ar putea vreodată să își imagineze
că ea ar putea fi redeschisă discuției. De exemplu, așa
sunt pietiștii, și nu sunt deloc puțini. „Ce nevoie
avem”, spun ei, „de argumente în apărarea Bibliei? Nu
este ea Cuvântul lui Dumnezeu și nu poartă în ea o cer-
titudine nemijlocită a veridicității ei așa încât, dacă ne-
am apuca să o apărăm, n-am face decât să o încețoșăm?
Dacă știința vine în contradicție cu Biblia, cu atât mai
rău pentru știință!” Noi avem cel mai mare respect față
de aceste persoane, căci credem că ei au dreptate în as-
pectul principal; ei au ajuns, printr-o cale directă și
ușoară, la o convingere pe care alții au căpătat-o doar
prin străduință intelectuală. Dar nu ne putem aștepta
ca ei să fie interesați de ceea ce noi avem de spus aici. O
altă categorie de persoane neinteresate este mult mai
numeroasă. Ea constă din cei care au rezolvat definitiv
24
INTRODUCERE
problema în maniera contrară. Dacă această scurtă

carte ar ajunge în mâinile lor, ei ar lepăda-o imediat
considerând-o o altă încercare de a apăra o gândire care
este deja deznădăjduit de pierdută. Încă există indivizi,
vor spune ei, care cred că Pământul este plat; există și
unii care apără creștinismul Bisericii, minunile, ispăși-
rea și toate celelalte. În ambele cazuri, se va spune, fe-
nomenul este interesant ca un exemplu curios de dez-
voltare incompletă, dar nimic mai mult.
Totuși, o astfel de rezolvare a chestiunii, fie că este

acceptată în final sau nu, este bazată în forma ei pre-
zentă pe o perspectivă foarte imperfectă asupra situa-
ției; ea se bazează pe o apreciere foarte exagerată a reali-
zărilor științei moderne. Investigarea științifică, după
cum am observat deja, a realizat cu siguranță multe lu-
cruri; în multe aspecte, ea a dat naștere unei lumi noi.
Există, însă, un alt aspect din perspectivă care nu ar tre-
bui ignorat. Lumea modernă constituie, în anumite as-
pecte, o îmbunătățire enormă față de lumea în care au
trăit strămoșii noștri; dar, în alte aspecte, ea este carac-
terizată de un declin lamentabil. Îmbunătățirile se ma-
nifestă în ce privește condițiile fizice de viață, numai că
în domeniul spiritual, remarcăm o pierdere proporțio-
nal de mare. Probabil că pierderea se vede cel mai clar
25
în tărâmul artei. În ciuda revoluției mari în aspectele

exterioare ale vieții, niciun mare poet nu este în viață ca
să celebreze schimbarea; omenirea s-a prostit dintr-o
dată. Duși sunt și marii pictori, marii muzicieni și marii
sculptori. Arta care încă subzistă este în mare măsură
imitativă, iar când nu este astfel, ea este de regulă bizară.
Chiar și aprecierea gloriilor trecutului se pierde gra-
dual, sub influența unei educații utilitariste care se pre-
ocupă doar de producerea bunăstării fizice. „Outline
of History” [Schița istoriei] scrisă de H. G. Wells, no-
torie prin neglijarea îndrăzneață a tuturor realizărilor
înalte ale vieții omului, este o carte profund caracteris-
tică vremii moderne.
Acest declin fără precedent în literatură și artă este

doar una dintre manifestările unui fenomen mult mai
extins; este doar unul din exemplele acelei îngustări a
ariei de manifestare a personalității, care are loc în lu-
mea modernă. Întreaga dezvoltare a societății moderne
a tins foarte mult către limitarea domeniului libertății
omului, la nivel individual. Tendința se vede cel mai
clar în socialism; un stat socialist înseamnă reducerea la
minimum a sferei alegerilor individului. Munca și re-
creația, într-o guvernare socialistă, aveau să fie
prescrise, iar libertatea individuală avea să dispară. Dar
26
INTRODUCERE
aceeași tendință se manifestă astăzi și chiar în acele co-

munități unde numele socialismului produce cel mai
mare dezgust. Când majoritatea a stabilit că un anume
regim este benefic, acel regim a fost impus fără ezitare
și nemilos asupra omului, la nivel individual. Legiuito-
rilor moderni nu li se pare niciodată clar că, deși „bu-
năstarea” este bună, bunăstarea forțată poate fi rea. Cu
alte cuvinte, utilitarismul este dus la concluziile lui lo-
gice; în interesele bunăstării fizice, marile principii ale
libertății sunt aruncate fără milă la coșul de gunoi.
Rezultatul este o sărăcire fără egal a vieții umane.

Personalitatea nu se poate dezvolta decât în tărâmul
alegerii la nivel individual. Iar în statul modern, acel tă-
râm este restrâns lent, dar constant. Tendința se face
cunoscută mai ales în sfera educației. Obiectul educa-
ției, se presupune acum, este producerea celei mai mari
fericiri pentru cel mai mare număr de persoane. Dar
cea mai mare fericire pentru cei mai mulți oameni, este
presupus mai departe, nu poate fi definită decât prin
voința majorității. De aceea, ni se spune că individua-
lismul în educație trebuie evitat, și că alegerea școlii tre-
buie luată din mâinile părinților și pusă în mâinile sta-
tului. Astfel, statul își exercită autoritatea prin instru-
mente gata pregătite, și imediat, copilul este plasat sub
27
controlul experților psihologi, ei înșiși lipsiți de cea mai

neînsemnată cunoaștere a tărâmurilor mai înalte ale vi-
eții omului, motiv pentru care îi împiedică pe cei puși
în grija lor să o capete. Un astfel de rezultat este relativ
amânat în America prin rămășițele individualismului
anglo-saxon, dar semnele vremurilor sunt toate con-
trare păstrării acestei poziții la jumătate de drum; cu si-
guranță că libertatea este susținută într-o stare precară
atunci când principiile care stau la baza ei s-au pierdut.
Pentru o vreme, părea că utilitarismul în vogă de la mij-
locul secolului al XIX-lea avea să fie o chestiune pur
academică, fără influență asupra vieții de zi cu zi. Nu-
mai că astfel de aparențe s-au dovedit înșelătoare. Ten-
dința dominantă, chiar și într-o țară ca America, care se
mândrea anterior cu libertatea ei față de reglementarea
birocratică a detaliilor vieții, este cea către un utilita-
rism monoton, în care toate aspirațiile mai înalte tre-
buie să se piardă.
Manifestările acestei tendințe pot fi văzute cu ușu-

rință. De exemplu, în statul Nebraska a fost adoptată o
lege prin care educația în orice școală, de stat sau privată,
nu poate fi dată într-o altă limbă decât engleza, și nicio
altă limbă nu poate fi studiată chiar ca atare până ce co-
pilul nu a trecut o examinare înaintea inspectorului
28
INTRODUCERE
școlar de district, care să arate că acel copil a trecut de

clasa a opta.2 Cu alte cuvinte, nicio limbă străină, se
pare că nici măcar latina sau greaca, nu poate fi studiată
decât după ce copilul este prea înaintat în vârstă ca să o
învețe bine. Acesta este felul în care colectivismul mo-
dern se ocupă de un fel de studiu absolut esențial pen-
tru orice progres mental autentic. Mințile oamenilor
din Nebraska, și ale celor din orice alt stat în care sunt
adoptate astfel de legi,3 trebuie păstrate prin puterea
statului într-o stare permanentă de subdezvoltare.
Totul pare de parcă, prin astfel de legi, obscuran-

tismul și-a atins cele mai mari adâncimi posibile. Dar
există adâncimi și mai mari.
În statul Oregon, în ziua alegerilor din 1922, a

fost adoptată o lege prin referendum, prin care toți
copiii din stat au obligația să meargă la școli publice.
În felul acesta, școlile creștine și cele private, cel puțin
la clasele mai mici atât de importante, sunt eliminate.
Dacă gândirea prezentă a oamenilor va prevala în felul
acesta, astfel de legi probabil că se vor extinde dincolo
2
v. Laws, Resolutions and Memorials passed by the Legislature of the State of Ne-
braska at the Thirty-Seventh Session, 1919, cap. 249, p. 1019.
3
Comparați, de exemplu, Legislative Acts of the General Assembly of Ohio, Vol.
cviii, 1919, p. 614f, și Act and Joint Resolutions of the General Assembly of Iowa,
1919, cap. 198, p. 219.
29
de limitele unui singur stat,4 ceea ce va duce, desigur, la

distrugerea finală a oricărei educații adevărate. Când
vedem că școlile publice din multe locuri din America
sunt deja îmbrobodite în materialism, în descurajarea
oricărui efort intelectual susținut, în încurajarea ifose-
lor pseudo-științifice periculoase ale psihologiei experi-
mentale – nu putem fi decât uluiți la gândul unei soci-
etăți din care nu poți scăpa de un astfel de sistem care
ucide sufletul. Dar principiul care stă la baza unor as-
tfel de legi și tendința lui finală sunt mult mai rele decât
rezultatele imediate.5 În sine, un sistem public de învă-
țământ este într-adevăr de un beneficiu enorm pentru
4
În Michigan, o decizie asemănătoare celei adoptate în Oregon a primit un vot
favorabil masiv la un referendum, și se pare că lucrurile continuă să fie agitate cel
puțin dacă ne uităm la aceeași direcție generală.
5
Principiul rău este observabil cu o claritate specială în așa-numitele legi „Lusk”
din statul New York. Una dintre acestea se referă la cadrele didactice din școlile
publice. Cealaltă susține că „nicio persoană, firmă, corporație sau societate nu va
institui, menține sau opera vreo școală, vreun institut, vreo clasă sau vreun curs de
instruire în orice materie, fără să aplice și să obțină o permisiune din partea inspec-
toratului școlar al statului New York”. Mai departe se spune că „o școală, un insti-
tut, o clasă sau un curs aprobate oficial potrivit prevederilor acestei legi va face obi-
ectul inspecțiilor de către funcționarii și angajații inspectoratului școlar al statului
New York” (v. Laws of the State of New York, 1921, Vol. III, cap. 667, p. 2049-
2051). Această lege este exprimată în termeni atât de largi, încât ea nu poate fi apli-
cată nici măcar de întreaga armată germană în toată eficiența ei de dinainte de răz-
boi sau de către tot sistemul de spionaj al țarului. Măsura exactă de aplicare a legii
este lăsată la discreția funcționarilor, iar cetățenii sunt puși într-un pericol constant
al acelei interferențe insuportabile a statului în viața privată prin forțarea aplicării
prevederilor legii în ce privește „cursurile de instruire în orice materie”, oricare ar
fi sensul acestei expresii. Una dintre scutirile legii este în principiu foarte rea: „nicio
astfel de permisiune nu este necesară”, spune legea, „pentru școlile deja înființate
30
INTRODUCERE
rasa omenească. Dar el este un beneficiu doar dacă este

păstrat sănătos în orice moment, prin posibilitatea ab-
solut liberă de a intra în competiție cu școlile private.
Dacă este menit să ofere educație gratuită pentru cei ce
o doresc, un sistem public de educație este o realizare no-
tabilă și benefică a vremurilor moderne, dar odată ce el
devine monopolist, ajunge să fie instrumentul desăvârșit
al unei tiranii de neimaginat. Libertatea de gândire din
Evul Mediu a fost combătută de Inchiziție, dar metoda
modernă este mult mai eficace. Puneți viețile copiilor în
anii lor formativi, în ciuda convingerilor părinților lor,
sub controlul strict al experților numiți de stat, forțați-i
apoi să participe la școli în care aspirațiile mai înalte ale
sau care vor fi păstrate de către o denominațiune religioasă sau sectă bine organi-
zată la momentul când aceste prevederi intră în vigoare”. Sigur că te poți bucura că
bisericile existente sunt scutite pe moment măcar, de problemele iscate de lege.
Dar, în principiu, limitarea scutirii la bisericile existente este un lucru contrar în
realitate ideii fundamentale de libertate religioasă, pentru că face o deosebire între
religiile recunoscute și cele nerecunoscute oficial. A existat întotdeauna o toleranță
față de instituțiile religioase recunoscute oficial, chiar și în Imperiul Roman; dar
libertatea religioasă constă în drepturi egale inclusiv pentru organizațiile religioase
noi. Celelalte scutiri nu elimină în nici cea mai mică măsură caracterul opresiv al
legii. Pe cât de rea trebuie să fie legea în efectele ei imediate, ea este mult mai alar-
mantă în ceea ce dezvăluie despre temperamentul oamenilor. Un popor care tole-
rează ca o astfel de legislație oribilă să fie adoptată este un popor care a rătăcit de-
parte de principiile libertății americane. Patriotismul adevărat nu va ascunde pro-
blema, ci mai degrabă îi va chema pe cetățeni să își aducă aminte de acele mari prin-
cipii pentru care părinții noștri din America și Anglia au fost gata să își verse sângele
și să moară. Există unele indicii încurajatoare că pachetul de legi Lusk va fi abrogat
în curând. Dacă vor fi abrogate, ele tot ne vor sluji drept avertisment asupra faptu-
lui că libertatea nu poate fi menținută decât prin veghere constantă.
31
umanității sunt zdrobite și unde mintea este umplută

cu materialismul vremurilor, și este greu să vedeți chiar
că rămășițele libertății pot să subziste. O astfel de tira-
nie, susținută ca atare printr-o tehnică perversă folosită
ca instrument pentru distrugerea sufletelor omenești,
este cu siguranță mai periculoasă decât tiraniile crude
din trecut care, în ciuda armelor lor de foc și fier, per-
miteau cel puțin ca gândirea să fie liberă.
Adevărul este că, dacă i se permite să avanseze fără

limite, paternalismul materialist al zilelor noastre va
transforma rapid America într-o uriașă „Stradă Princi-
pală” [eng. Main Street, cu referire la o ideologie unică,
n.tr.], unde aventura spirituală va fi descurajată, iar de-
mocrația va fi privită ca și cum ar consta din reducerea
întregii omeniri la proporțiile celor mai înguști și mai
puțin înzestrați dintre cetățenii ei. Să dea Dumnezeu să
existe o reacție la asta și ca marile principii anglo-saxone
ale libertății să fie redescoperite până nu va fi prea târ-
ziu! Dar oricare ar fi soluția ce se va găsi pentru proble-
mele educaționale și sociale din țara noastră, o stare la-
mentabilă trebuie observată în general în lume. Nu pu-
tem nega că oamenii mari sunt puțini sau nici nu mai
există, și că vedem o diminuare generală a domeniului
vieții personale. Îmbunătățirea materială a mers mână
32
INTRODUCERE
în mână cu declinul spiritual.
O astfel de stare a lumii ar trebui să ne determine

să alegem între modernism și tradiționalism, între libe-
ralism și conservatorism, să fie abordată situația fără
vreo prejudecată dintre cele pe care le vedem manifes-
tate mult prea des. Având în vedere deficiențele lamen-
tabile ale vieții moderne, sigur că nu ar trebui recoman-
dat un tip de religie doar pentru că este modern, nici
nu trebuie condamnat doar pentru că este vechi. Dim-
potrivă, starea omenirii este de așa natură că ai putea să
te întrebi ce anume i-a făcut pe cei din generațiile tre-
cute să fie atât de deosebiți și pe cei din generația pre-
zentă atât de mici. În mijlocul tuturor progreselor ma-
teriale ale vieții moderne, te poți întreba pe bună drep-
tate dacă nu cumva, prin câștigarea întregii lumi, ne-
am pierdut propriile suflete. Suntem oare condamnați
să trăim pe veci viața sordidă a utilitarismului? Sau
există vreun secret pierdut care, dacă ar fi redescoperit,
ar restaura în omenire ceva din strălucirea trecutului?
Autorul acestei scurte cărți a descoperit un astfel

de secret în religia creștină. Dar religia creștină la care
mă refer cu siguranță că nu este totuna cu religia bise-
ricii liberale moderne, ci un mesaj al harului divin,
aproape uitat acum, așa cum a fost în Evul Mediu, dar
33
destinat să izbucnească încă odată la vremea bună ho-

tărâtă de Dumnezeu, într-o nouă Reformă, și să îi aducă
omului lumină și libertate. Pot spune clar în ce constă
acel mesaj, după cum este cazul tuturor definițiilor, doar
pe calea excluderii, pe calea contrastului. În prezentarea
liberalismului prezent, ajuns acum aproape predomi-
nant în biserică, față în față cu creștinismul, noi nu sun-
tem animați de simple scopuri negative sau polemice;
dimpotrivă, arătând ceea ce creștinismul nu este, eu
sper să pot demonstra ceea ce el este, pentru ca oamenii
să poată fi făcuți în stare să se întoarcă de la lucrurile
slabe și jalnice, și să se îndrepte din nou către harul lui
Dumnezeu.
34
1
DOCTRINA
Oricum ar fi judecat, liberalismul modern din bi-

serică nu mai este în niciun caz doar o chestiune acade-
mică. El nu mai este doar un lucru prezent în seminari-
ile teologice sau în universități. Dimpotrivă, atacul lui
asupra aspectelor fundamentale ale credinței creștine
este purtat viguros prin „lecțiile ajutătoare” de la școala
duminicală, prin amvon și prin presa religioasă. Dacă
un astfel de atac este nejustificat, nu vom găsi remediul,
așa cum au sugerat unele persoane devotate, în abolirea
seminariilor teologice sau în abandonarea teologiei ca
știință, ci mai degrabă într-o cercetare mai asiduă după
adevăr și într-o dedicare mai loială față de el, odată ce
este găsit.
Cu toate acestea, la seminariile teologice și în uni-

versități, rădăcinile marii probleme se văd mai clar de-
cât în lume, în general; printre studenți, folosirea fraze-
lor tradiționale în sens reasigurator este deseori aban-
donată, iar susținătorii unei noi religii nu își dau nicio
35
străduință să păstreze vreo aparență de conformare cu

trecutul, câtă vreme frazeologia există în mare în bise-
rică. Dar o astfel de franchețe, sunt convins, ar trebui
să fie extinsă la oameni ca întreg. Puține dorințe ale în-
vățătorilor religioși au fost mai dureros exagerate ca
aceea de a „evita să îi ofensăm pe alții”. Mult prea des,
acea dorință s-a apropiat periculos de lipsa de onesti-
tate; în străfundul inimii lui, învățătorul religios este pe
deplin conștient de caracterul radical al gândirii sale,
dar el este lipsit de dorința de a-și abandona locul în at-
mosfera sfântă a bisericii prin a spune tot ce are în
minte. Fiind împotriva oricărei astfel de abordări cu as-
cunzișuri sau diluări, compasiunea noastră se îndreaptă
cu totul către acești oameni, fie ei radicali sau conserva-
tori, dacă au o pasiune pentru lumină.
De aceea, care este sensul fundamental real al re-

voltei prezente față de elementele fundamentale ale cre-
dinței creștine, dacă frazele tradiționale au fost cu totul
dezbrăcate de sensul lor? Pe scurt, care sunt învățătu-
rile liberalismului modern prin comparație cu învăță-
turile creștinismului?
De la bun început ne confruntăm cu o obiecție.

„Învățăturile”, ni se spune, „sunt neimportante; de
aceea, explicarea învățăturilor liberalismului și a celor
36
CAPITOLUL 1. DOCTRINA
ale creștinismului nu poate stimula nicio interes în vre-

mea aceasta; crezurile sunt doar expresia schimbătoare
a unei experiențe creștine unitare, iar dacă ele exprimă
acea experiență, sunt toate la fel de bune. Prin urmare,
învățăturile liberalismului pot să se situeze pe cât de de-
parte este posibil de învățăturile creștinismului istoric,
și totuși, în esența lor, cele două să fie unul și același lu-
cru”.
Acesta este felul uzual în care se exprimă ostilitatea

modernă față de „doctrină”. Dar este oare doctrina ca
atare de o așa natură încât să se obiecteze față de ea, și
nu mai degrabă avem de-a face cu o anumită doctrină
care slujește intereselor alteia? Nu încape îndoială că, în
multe forme de liberalism, avem de-a face cu a doua cir-
cumstanță. Există doctrine ale liberalismului modern
care sunt susținute cu la fel de multă tenacitate și into-
leranță ca orice doctrine care își găsesc locul în crezurile
istorice. Un astfel de exemplu sunt doctrinele liberale
ale paternității universale a lui Dumnezeu și ale frăție-
tății universale a omului. După cum vom vedea, aceste
doctrine sunt contrare celor ale religiei creștine. Dar
toate sunt doctrine și, ca atare, au nevoie să fie apărate
pe cale intelectuală. În aparența de a obiecta față de
orice fel de teologie, predicatorul liberal ajunge deseori
37
doar să obiecteze față de un sistem teologic anume, în

interesele altui sistem. Iar imunitatea dorită în fața con-
troversei teologice nu a fost încă obținută.
Uneori, însă, obiecția modernă față de doctrină

este tratată cu mai multă seriozitate și, indiferent dacă
ea este bine întemeiată sau nu, sensul ei real ar trebui
cel puțin scos la lumină.
Acel sens este foarte clar. Obiecția implică un scep-

ticism profund. Dacă toate crezurile sunt la fel de ade-
vărate, atunci întrucât ele se contrazic reciproc, toate
trebuie să fie la fel de false, sau cel puțin la fel de incerte.
De aceea, ne jucăm doar cu niște cuvinte. A spune că
toate crezurile sunt la fel de adevărate și că ele se bazează
pe experiență, înseamnă pur și simplu să ne dedăm ace-
lui agnosticism care era privit în urmă cu doar 50 de ani
ca fiind cel mai mortal dușman al bisericii. Vrăjmașul
nu s-a schimbat în fapt într-un prieten, doar pentru că
a fost primit în tabăra opusă. Perspectiva creștină legată
de crezuri este însă foarte diferită. După gândirea creș-
tină, un crez nu este doar o expresie a experienței creș-
tine, ci dimpotrivă, el este o prezentare a acelor adevă-
ruri factuale pe care experiența se bazează.
Dar, ni se va spune acum, creștinismul este viață,
nu doctrină. Deseori se face afirmația aceasta, și ea are
38
o aparență de evlavie, numai că ea este radical de falsă,

iar pentru a-i detecta falsitatea, nici măcar nu este ne-
voie să fii creștin. A spune că „creștinismul este viață”
este echivalent cu a formula o afirmație în sfera istoriei.
Afirmația nu există în sfera ideilor, și este foarte diferită
de a spune că creștinismul ar trebui să fie viață ori că
religia ideală este viață. Afirmația că creștinismul este
viață se supune investigației istorice la fel ca afirmația
că Imperiul Roman în timpul domniei lui Nero a fost
o democrație liberă. Este posibil ca, în timpul lui Nero,
Imperiul Roman să fi fost într-o stare mai bună dacă ar
fi fost o democrație liberă, dar chestiunea istorică de
clarificat este dacă aceea a fost în fapt o democrație li-
beră sau nu. Creștinismul este un fenomen istoric, la
fel ca Imperiul Roman, Regatul Prusiei sau Statele
Unite ale Americii. Și ca fenomen istoric, el trebuie in-
vestigat pe baza dovezilor istorice.
Așadar, este adevărat că creștinismul nu este doc-

trină, ci viață? Întrebarea poate fi soluționată doar
printr-o cercetare a începuturilor creștinismului. Re-
cunoașterea acelui fapt nu implică o acceptare a credin-
ței creștine, ci este o chestiune care ține de bunul simț
și de onestitatea obișnuită. La temelia vieții fiecărei
firme stă statutul ei, în care este prezentat obiectul ei de
39
activitate sau țelul ei. Alte țeluri pot fi mult mai de do-
rit decât acesta, dar dacă directorii folosesc numele și
resursele acelei firme ca să urmărească atingerea altor
obiective, ei acționează contrar scopului firmei. Și așa
este cazul în ce privește creștinismul. Este perfect ac-
ceptabil ca aceia care au stat la originea mișcării creștine
să nu fi avut niciun drept de a legifera lucruri pentru
generațiile de după ei. Dar ei au avut într-un fel un
drept inalienabil de a legifera lucruri pentru generațiile
care aveau să aleagă să poarte numele de „creștin”. Ne
putem imagina că creștinismul ar putea fi nevoit să se
vadă abandonat acum și să fie înlocuit cu o altă religie,
dar în orice caz, chestiunea legată de ce anume este creș-
tinismul poate fi soluționată doar printr-o cercetare a
începuturilor lui.
Începuturile creștinismului constituie un fenomen

istoric destul de bine definit. Mișcarea creștină și-a avut
originea la câteva zile după moartea lui Isus din Nazaret.
Este îndoielnic că vreun lucru care a precedat moartea
lui Isus poate fi denumit creștinism. În orice caz, dacă
creștinismul a existat înainte de acel eveniment, a fost
doar creștinism într-un stadiu preliminar. Numele lui își
are originea după moartea lui Isus, și acest lucru în sine
a fost de asemenea ceva nou. Este evident că a existat
40
acolo un început nou important printre ucenicii lui

Isus din Ierusalim, după răstignire. În acel moment este
plasat începutul mișcării remarcabile care s-a răspândit
din Ierusalim peste lumea Neamurilor – mișcarea de-
numită creștinism.
În ce privește stadiile timpurii ale acestei mișcări,

au fost păstrate informații istorice clare în Epistolele lui
Pavel, care sunt considerate de toți istoricii serioși ca
produse autentice ale primei generații de creștini. Scri-
itorul epistolelor fusese în contact direct cu acei prie-
teni apropiați ai lui Isus, care începuse mișcarea creș-
tină la Ierusalim, iar în epistole, el arată foarte clar care
era caracterul fundamental al mișcării. Dar dacă ceva
este clar, pe baza acestei dovezi, este că mișcarea creș-
tină, la începuturile ei, nu a fost doar o cale de a trăi în
sensul modern al expresiei, ci o cale a vieții întemeiată
pe un mesaj. Ea n-a fost bazată pe simple sentimente,
nici pe o simplă suită de lucruri de făcut, ci pe o relatare
a unor lucruri factuale. Cu alte cuvinte, creștinismul a
fost bazat pe doctrină.
Cu siguranță că, în ceea ce îl privește pe Pavel, nu

ar trebui să existe nimic de dezbătut; suntem siguri că
Pavel n-a tratat doctrina cu indiferență; dimpotrivă,
doctrina a fost însăși temelia vieții sale. Este adevărat că
41
dedicarea sa față de doctrină nu l-a făcut incapabil de o

toleranță imensă. Un exemplu notabil de astfel de tole-
ranță poate fi observat în perioada întemnițării sale la
Roma, așa cum este atestat prin Epistola către Filipeni.
Se pare că anumiți învățători creștini din Roma fuse-
seră geloși pe reputația lui Pavel. Cât timp el fusese în
libertate, ei se simțiseră obligați să ocupe un loc secun-
dar, dar acum el era în temniță, iar ei au preluat locul
de frunte. Ei au căutat să crească suferințele lui Pavel în
încarcerarea sa, L-au propovăduit pe Hristos chiar din
invidie și duh de ceartă. Pe scurt, predicatorii rivali au
făcut din predicarea Evangheliei un mijloc către satis-
facerea ambiției personale josnice; se pare că ei s-au apu-
cat să facă lucruri pe cât de josnice ne-am putea imagina.
Dar Pavel nu a fost tulburat de asta. „Fie de ochii lumii,
fie din toată inima”, a spus el, „Hristos este propovăduit.
Eu mă bucur de lucrul acesta și mă voi bucura” (Fil.
1:18). Felul în care predicarea era făcută era greșit, dar
mesajul în sine era adevărat, iar Pavel era mult mai inte-
resat de conținutul mesajului decât de maniera în care
era prezentat. Este imposibil să ne imaginăm o situație
mai deosebită de toleranță din toată inima.
Dar toleranța lui Pavel nu a fost la întâmplare. De
exemplu, el nu a manifestat nicio toleranță în Galatia.
42
Și acolo existau predicatori rivali, dar Pavel nu a avut

nicio toleranță față de ei. „Dar chiar dacă noi înșine”, a
spus el, „sau un înger din Cer ar veni să vă propovădu-
iască o Evanghelie, deosebită de aceea pe care v-am pro-
povăduit-o noi, să fie anatema!” (Gal. 1:8).1 Care este
motivul care a stat la baza diferenței de atitudine a
apostolului în cele două cazuri? Care este motivul tole-
ranței largi în Roma, dar al anatemelor hotărâte în Ga-
latia? Răspunsul este extrem de clar. În Roma, Pavel
era tolerant deoarece conținutul mesajului care era
proclamat de învățătorii rivali era adevărat; în Galatia,
el a fost intolerant întrucât conținutul mesajului rivali-
lor era fals. În niciunul din cele două cazuri personali-
tățile lor n-au avut nimic de-a face cu atitudinea lui Pa-
vel. Nu încape îndoială că motivațiile iudaizatorilor din
Galatia erau departe de a fi curate, iar Pavel oferă indicii
despre necurăția lor, dar nu acela a fost temeiul împotri-
virii lui. Nu încape îndoială că iudaizatorii erau moral-
mente departe de a fi desăvârșiți, dar opoziția lui Pavel
față de ei ar fi fost aceeași și dacă ei ar fi fost niște îngeri
veniți din Cer. Împotrivirea lui s-a bazat întru totul pe
1
v. The Origin of Paul's Religion, 1921, p. 168. Eu nu susțin că, pentru Pavel,
doctrina a venit din punct de vedere al timpului înaintea vieții, ci doar că ea survine
prima din punct de vedere logic. Aici se găsește răspunsul la obiecția pe care Dr.
Lyman Abbott a ridicat-o față de afirmația din The Origin of Paul's Religion. v.
The Outlook, vol. 132, 1922, p. 104f.
43
falsitatea învățăturii lor; ei înlocuiau singura Evanghe-

lie adevărată cu o evanghelie falsă, care nu era deloc
evanghelie. Pavel nu s-a gândit nicio clipă că o evanghe-
lie ar putea fi adevărată pentru un om, dar nu pentru
un altul, pentru că pragmatismul nu și-a făcut loc ni-
ciodată în sufletul lui. Pavel era convins de adevărul
obiectiv al mesajului Evangheliei, iar dedicarea lui față
de acel adevăr a fost marea pasiune a vieții sale. Pentru
Pavel, creștinismul nu era doar viață, ci și doctrină, și
logic este că doctrina a fost prima.2
Dar care era diferența dintre învățătura lui Pavel și

învățătura iudaizatorilor? Ce anume a dat naștere po-
lemicii aprinse din Epistola către Galateni? Pentru bi-
serica modernă, diferența ar părea să țină de o simplă
subtilitate teologică. În multe aspecte, iudaizatorii au
fost în perfect acord cu Pavel. Ei credeau că Isus era
Mesia. Nu exista nicio umbră de dovadă că ei n-au obi-
ectat față de perspectiva înaltă a lui Pavel față de Per-
soana lui Hristos. Ei credeau fără cea mai mică îndoială
că Isus era cu adevărat înviat din morți. Mai mult, ei
aveau convingerea că credința în Hristos era necesară
pentru mântuire. Problema era că ei credeau că mai era
necesar ceva, anume că ceea ce Hristos făcuse trebuia
2
O analiză a acestor încercări este făcută în The Origin of Paul’s Religion, 1921.
44
însoțit de străduința credinciosului de a păzi Legea.

După gândirea modernă, diferența ar părea să fie foarte
neînsemnată. Deopotrivă Pavel și iudaizatorii credeau
că, în cel mai profund sens, păzirea legii lui Dumnezeu
era legată inseparabil de credință. Diferența avea de-a
face doar cu ordinea logică – probabil că nu cu cea tem-
porală – a celor trei pași. Pavel a spus că omul (1) mai
întâi crede în Hristos, (2) apoi este îndreptățit înaintea
lui Dumnezeu, (3) după care trece imediat la păzirea le-
gii lui Dumnezeu. Iudaizatorii credeau că omul (1)
crede în Hristos și (2) păzește legea lui Dumnezeu cât
de bine poate, și abia apoi (3) este îndreptățit.
Pentru creștinii moderni „cu simț practic”, dife-

rența ar părea că ține de o chestiune foarte subtilă și in-
tangibilă, cu greu vrednică de considerație având în ve-
dere măsura largă a acordului în tărâmul practic. Ce cu-
rățare splendidă a cetăților Neamurilor ar fi avut loc
dacă iudaizatorii ar fi avut succes în a impune respecta-
rea în acele cetăți a legii mozaice, chiar incluzând res-
pectarea nefericită a ritualurilor ceremoniale! Cu sigu-
ranță că Pavel ar fi trebuit să împărtășească o cauză co-
mună cu acei învățători care erau atât de identici în
gândirea lor cu el; cu siguranță că el ar fi trebuit să îi
trateze pe baza marelui principiu al unității creștine.
45
În realitate, Pavel n-a făcut deloc așa ceva, și dato-

rită faptului că el (și alții ca el) n-au procedat astfel, Bi-
serica lui Hristos există până astăzi. Pavel a văzut foarte
clar că diferențele dintre iudaizatori și el erau diferen-
țele între două tipuri de religie cu totul diferite; erau
diferențele între o religie a meritelor [omenești] și o re-
ligie a harului. Dacă Hristos vine doar cu o parte din
mântuirea noastră, lăsând la latitudinea noastră să ve-
nim cu restul, atunci suntem încă fără speranță sub po-
vara păcatelor noastre. Oricât de mic ar fi golul pe care
trebuie să îl acoperim ca să putem obține mântuirea,
conștiința trează vede clar că încercarea noastră de a
manifesta bunătate este insuficientă pentru acoperirea
acelui gol. Sufletul vinovat intră din nou într-o jude-
cată deznădăjduită cu Dumnezeu, pentru a stabili dacă
ne-am făcut cu adevărat partea. Și astfel gemem din
nou sub robia veche a legii. O astfel de încercare de a
suplini lucrarea lui Hristos prin meritele noastre, a ară-
tat clar Pavel, este însăși esența necredinței. Hristos va
face totul sau nimic, astfel că singura noastră speranță
este să ne aruncăm fără rezerve înaintea milei Sale și să
ne încredem în El cu totul.
Evident că Pavel avea dreptate. Diferențele care l-
au separat de iudaizatori nu țineau de simple subtilități
46
teologice, ci vizau însăși inima și miezul religiei lui Hris-

tos. „Vin așa cum sunt, fără vreun merit, pentru că sân-
gele Tău a fost vărsat pentru mine” – pentru aceasta s-
a luptat Pavel în Galatia, iar acel imn3 n-ar fi fost scris
vreodată dacă iudaizatorii ar fi câștigat. Și fără acel lu-
cru pe care acel imn îl exprimă, nu există niciun crești-
nism.
Rezultă, așadar, că Pavel n-a fost apărătorul unei

religii lipsite de dogmă. El a fost interesat mai presus de
orice de obiectivul și adevărul universal al mesajului lui.
Probabil că acest lucru va fi recunoscut de istoricii seri-
oși, indiferent care ar fi atitudinea lor personală față de
religia lui Pavel. Într-adevăr, predicatorul liberal mo-
dern caută uneori să producă o impresie contrară ci-
tând în afara contextului cuvinte ale lui Pavel, pe care
el le interpretează pe cât de diferit este posibil de sensul
lor original. Adevărul este că este greu să renunți la Pa-
vel. Liberalul modern dorește să producă în mintea
creștinilor simpli (și în propria minte) impresia unui
soi de continuitate între liberalismul modern și gândi-
rea și viața marelui apostol. Dar o astfel de impresie este
cu totul amăgitoare. Pavel nu a fost interesat doar de
3
Autorul face referire la imnul Just as I am, Without One Plea de Charlotte Elliott
(1789-1871), din care citează primele două versuri.
47
principiile etice ale lui Isus; el n-a fost interesat doar de

principiile generale ale religiei sau eticii. Dimpotrivă, el
a fost interesat de lucrarea răscumpărătoare a lui Hris-
tos și de efectele ei asupra noastră. Interesul lui primor-
dial ținea de doctrina creștină, iar aceasta nu doar în
presupozițiile ei, ci în miezul ei. Dacă creștinismul este
făcut să fie independent de doctrină, atunci paulinis-
mul trebuie eliminat de la rădăcina sau tulpina crești-
nismului.
Dar ce-i cu asta? Unora nu le este teamă de o astfel

de concluzie. Dacă paulinismul trebuie eliminat, spun
ei, putem să ne descurcăm și fără el. Nu se va dovedi că,
prin introducerea unui element doctrinar în viața Bise-
ricii, Pavel nu făcea decât să pervertească un creștinism
primitiv care era independent de doctrină așa cum și-ar
putea dori predicatorul liberal modern?
Această sugestie este eliminată clar de dovezile is-

torice. Sigur că problema nu poate fi rezolvată pe o cale
atât de ușoară. Au fost făcute într-adevăr multe încer-
cări de a separa clar religia lui Pavel de cea a bisericii pri-
mare din Ierusalim. Au fost făcute multe încercări de a
arăta că Pavel ar fi introdus un principiu cu totul nou
în mișcarea creștină sau chiar că el ar fi fost întemeieto-
rul unei noi religii. Dar toate aceste încercări au eșuat.
48
Epistolele pauline în sine atestă o unitate fundamen-

tală de principii între Pavel și însoțitorii originali ai lui
Isus, iar întreaga istorie timpurie a bisericii devine lip-
sită de sens fără temelia unei astfel de unități. Suntem
siguri că, în ce privește caracterul fundamental doctri-
nar al creștinismului, Pavel n-a fost deloc un inovator.
Acest adevăr este dovedit în întreg caracterul relației lui
Pavel cu biserica din Ierusalim, așa cum este atestat
prin epistole. De asemenea, el este dovedit cu o claritate
uimitoare în prețiosul pasaj din 1 Corinteni 15:3-7,
unde Pavel sumarizează tradiția pe care o primise de la
biserica primară. Ce anume intră în alcătuirea acelei în-
vățături primare? Un principiu general al paternității
lui Dumnezeu și al frățietății tuturor oamenilor? O ad-
mirație vagă pentru caracterul lui Isus ca aceea care pre-
valează în biserica modernă? Nimic nu poate fi mai de-
parte de adevăr. „Hristos a murit pentru păcatele noas-
tre”, au spus primii ucenici, „după Scripturi; a fost în-
gropat și a înviat a treia zi, după Scripturi”. De la bun
început, Evanghelia creștină, așa cum implică numele
„Evanghelie” sau „veste bună”, a constat dintr-o propo-
văduire a ceva ce s-a petrecut în realitate. Și de la bun în-
ceput, sensul acelor lucruri a fost prezentat, iar acesta a
fost propovăduit, a alcătuit doctrina creștină. „Hristos a
murit” – aceasta este istorie; „Hristos a murit pentru
49
păcatele noastre” – aceasta este doctrină. Fără aceste

două elemente, unite într-o legătură absolut indisolu-
bilă, creștinismul nu există.
De aceea, este perfect de clar că primii misionari

creștini nu au venit pur și simplu cu un îndemn spu-
nând: „Isus din Nazaret a trăit o minunată viață de
evlavie ca Fiu, și noi îi chemăm pe cei ce ne aud să se
supună, așa cum noi am făcut, farmecului acelei vieți”.
Evident că asta este ceea ce istoricii moderni s-ar fi aș-
teptat de la misionarii creștini să spună, dar trebuie re-
cunoscut ca un adevăr factual că ei n-au spus deloc așa
ceva. Ne putem imagina că, după catastrofa morții lui
Isus, primii Lui ucenici s-ar fi putut implica într-o me-
ditație mută asupra învățăturii Lui. Ei și-ar fi spus că
„Tatăl nostru, care ești în ceruri” era o bună manieră
de adresare față de Dumnezeu, chiar dacă Acela care i-a
învățat acea rugăciune era mort. Ei s-ar fi putut alipi de
principiile etice ale lui Isus și ar fi nutrit vaga speranță că
Acela care a enunțat astfel de principii ar fi avut o exis-
tență personală dincolo de mormânt. Astfel de reacții ar
fi părut foarte naturale pentru omul modern. Numai că
Petru, Iacov și Ioan nu și-au imaginat niciodată așa ceva.
Isus înviase nădejdi înalte în ei; acele nădejdi fuseseră
distruse de Cruce; iar reflecțiile la principiile generale
50
de religie și etică erau destul de neputincioase în reîm-

prospătarea acelor nădejdi. Este clar că ucenicii lui Isus
ar fi fost mult inferiori Învățătorului lor în orice fel
imaginabil; ei nu înțeleseseră învățătura Lui spirituală
înaltă, ci chiar în ceasul crizei solemne, ei se certaseră pe
locurile dintâi în Împărăția care se apropia de ei. Ce nă-
dejde să existe ca astfel de oameni să poată avea succes
acolo unde Învățătorul lor eșuase? Chiar și când El a
fost cu ei, ei fuseseră neputincioși; iar acum, El fusese
luat de la ei, astfel că chiar și puțina putere pe care ei ar
fi avut-o pierise.4
Totuși, aceiași bărbați slabi și descurajați au ajuns

ca, în decursul a doar câteva zile după moartea Învăță-
torului lor, să înființeze cea mai importantă mișcare
spirituală pe care lumea a cunoscut-o vreodată. De
anume a produs schimbarea uimitoare? Ce i-a transfor-
mat pe ucenicii slabi și lași în cuceritorii spirituali ai lu-
mii? Evident că nu o simplă amintire a vieții lui Isus,
căci aceea era mai degrabă o sursă de tristețe decât de
bucurie. Desigur că, în doar câteva zile de la răstignire
și până la începutul lucrării lor în Ierusalim, ucenicii lui
Isus au primit un nou echipament pentru sarcina lor.
4
Com. „History and Faith”, 1915 (retip. Princeton Theological Review, July 1915),
p. 10f.
51
Și este perfect de clar în ce a constat acea nouă înzes-

trare, cel puțin în elementul uimitor și extern al ei (ca
să nu spun nimic de înzestrarea pe care creștinii cred că
ei au primit-o la Cincizecime). Marea armă cu care uce-
nicii lui Isus s-au pus pe cucerirea lumii nu consta
dintr-o simplă înțelegere a unor principii veșnice, ci
dintr-un mesaj istoric, relatarea a ceva ce se petrecuse
recent, iar mesajul era „El a înviat”.5
Dar mesajul învierii nu a fost izolat. El era legat de

moartea lui Isus, nemaifiind văzută acum ca un eșec, ci
ca un act triumfător al harului divin; el era legat de în-
treaga apariție a lui Isus pe Pământ. Venirea lui Isus era
înțeleasă acum ca un act al lui Dumnezeu prin care oa-
meni păcătoși erau mântuiți. Biserica primară n-a fost
preocupată doar de ceea ce Isus a spus, ci în principal
de ceea ce El a făcut. Lumea avea să fie răscumpărată
prin propovăduirea unui eveniment. Și odată cu eve-
nimentul a fost propovăduit și sensul lui, iar prezen-
tarea evenimentului împreună cu sensul lui au fost
doctrină. Aceste două elemente sunt combinate în-
totdeauna în mesajul creștin. Prezentarea narativă a
faptelor petrecute este istorie, iar prezentarea narativă
5
Comp. A Rapid Survey of the Literature and History of New Testament Times,
Presbyterian Board of Publication and Sabbath School Work, Student's Text
Book, p. 42f.
52
a faptelor împreună cu sensul lor este doctrină. „A su-

ferit sub Ponțiu Pilat, a fost răstignit, a murit și a fost
îngropat” – aceasta este istorie. „El m-a iubit și S-a dat
pe Sine însuși pentru mine” – aceasta este doctrină. Așa
a fost creștinismul bisericii primare.
„Dar”, poate spune cineva, „chiar dacă creștinis-

mul bisericii primare a fost dependent de doctrină, pu-
tem totuși să ne emancipăm scăpând de o astfel de de-
pendență; putem să ne îndepărtăm de biserica primară
și să ne îndreptăm către Isus însuși. Am admis deja că,
dacă doctrina este abandonată, Pavel trebuie abando-
nat, și putem admite acum că, dacă doctrina trebuie
abandonată, odată cu ea trebuie abandonată și biserica
primară din Ierusalim, împreună cu mesajul ei despre
înviere. Dar poate că încă putem să găsim în Isus însuși
religia simplă, lipsită de doctrină, pe care ne-o dorim”.
Acesta este sensul real al sloganului modern, „Înapoi la
Hristos”.
Trebuie cu adevărat să facem un astfel de pas? Si-

gur că ar fi unul extraordinar. O mare religie își trage
puterea din mesajul lucrării răscumpărătoare a lui
Hristos, căci fără mesajul lui Isus și al ucenicilor Lui, ea
ar fi în curând dată uitării. Același mesaj, împreună cu
implicațiile lui, a constituit inima și sufletul mișcării
53
creștine de-a lungul secolelor. Cu toate acestea, acum

ni se cere să credem că ceea ce i-a dat putere creștinis-
mului peste secole a fost un fals, că cei ce au stat la ori-
ginea mișcării ar fi înțeles radical de greșit sensul vieții
și lucrării Învățătorului lor, și că nouă, celor din lumea
modernă, ne-a rămas datoria să deslușim primul licăr al
greșelii inițiale. Chiar dacă această perspectivă asupra
situației ar fi corectă, și chiar dacă Isus însuși ar fi pro-
povăduit o religie ca aceea a liberalismului modern, ar
rămâne îndoielnic dacă o astfel de religie ar putea fi de-
numită pe drept creștinism, căci numele de creștin a
fost aplicat la început doar după ce a avut loc presu-
pusa schimbare decisivă, și este foarte îndoielnic dacă
un nume care i-a fost atașat atât de ferm unei religii, ar
trebui dintr-o dată să îi fie aplicat alteia în prezent.
Dacă primii ucenici ai lui Isus s-au îndepărtat atât de
radical de Învățătorul lor, atunci terminologia mai
bună ne-ar determina probabil să spunem simplu că
Isus nu a fost întemeietorul creștinismului, ci al unei
religii simple, nedoctrinare, uitată de mult timp, dar re-
descoperită acum de omul modern. Chiar și așa, con-
trastul între liberalism și creștinism va fi evident.
Dar adevărul este că o situație atât de bizară nu
poate să prevaleze. Nu este adevărat că, în întemeierea
54
creștinismului pe un eveniment, ucenicii lui Isus s-ar fi

îndepărtat de învățătura Domnului lor. Cu siguranță
că Isus însuși a făcut același lucru. Isus nu S-a mulțumit
cu enunțarea principiilor generale ale religiei și eticii.
Imaginea unui Isus ca un înțelept asemănător lui Con-
fucius, rostind maxime înțelepte despre comporta-
ment, ar putea să satisfacă un H. G. Wells, care trece
superficial peste problemele istoriei, dar ea dispare ime-
diat ce te implici serios în cercetare istorică. „Pocăiți-
vă”, a spus Isus, „căci Împărăția cerurilor este aproape”.
Evanghelia pe care Isus a propovăduit-o în Galileea a
constat din proclamarea Împărăției care avea să vină.
Dar este clar că Isus a privit venirea Împărăției ca un
eveniment sau ca o serie de evenimente. Nu încape în-
doială că El a privit Împărăția și ca pe o realitate pre-
zentă în sufletele oamenilor; și este neîndoielnic că El a
reprezentat Împărăția într-un sens ca fiind deja pre-
zentă. Nu vom putea avea succes cu adevărat în înțele-
gerea subiectului fără acest aspect în interpretarea pe
care le-o dăm cuvintelor lui Isus. Dar oare nu va trebui
să luăm în seamă și celălalt aspect, potrivit căruia veni-
rea Împărăției era dependentă de evenimente clare și
catastrofice? Și dacă Isus a privit venirea Împărăției ca
fiind dependentă de un eveniment clar, atunci învăță-
tura Lui a fost asemănătoare în acel aspect decisiv cu
55
învățătura bisericii primare; nici El și nici biserica pri-

mară nu au enunțat niște principii generale și perma-
nente ale religiei, ci dimpotrivă, atât Isus cât și biserica
primară au făcut ca mesajul să depindă de ceva ce s-a
petrecut la nivel istoric. Singura diferență a fost că, în
învățătura lui Isus, evenimentul a fost prezentat ca fă-
când încă parte din viitor, în timp ce în învățătura bi-
sericii din Ierusalim, cel puțin primul act al lui a fost
prezentat ca deja petrecut și de domeniul trecutului.
Isus a propovăduit evenimentul ca venind; ucenicii au
proclamat cel puțin că o parte din el s-a petrecut deja;
dar ceea ce este important este că atât Isus cât și ucenicii
au propovăduit un eveniment. Cu siguranță că Isus nu
a fost un simplu enunțător de adevăruri permanente,
asemenea predicatorului liberal modern; dimpotrivă,
El a fost conștient că Se afla la punctul de turnură al
veacurilor, când ceea ce nu fusese niciodată acum avea
să vină în ființă.
Dar Isus nu a anunțat doar un eveniment; El a

anunțat și sensul evenimentului. Într-adevăr, este natu-
ral ca sensul complet să fie făcut clar doar după ce eveni-
mentul a avut loc. Așadar, dacă Isus a venit cu adevărat
ca să enunțe, să producă un eveniment, ucenicii nu s-au
îndepărtat de scopul Lui, dacă ei au prezentat sensul
56
evenimentului mai complet decât putea fi prezentat în

perioada preliminară ce a constituit lucrarea pămân-
tească a Domnului lor. Dar Isus însuși a prezentat sen-
sul mărețului eveniment, chiar dacă în manieră profe-
tică, eveniment care avea să stea la temelia noii ere.
Evident că El a făcut asta și a făcut-o într-un fel

grandios, dacă cuvintele care Îi sunt atribuite în toate
Evangheliile sunt cu adevărat ale Lui. Dar chiar dacă a
patra Evanghelie ar fi respinsă, și chiar dacă cel mai ra-
dical criticism ar fi aplicat celorlalte trei, tot ar fi imposi-
bil să scăpăm de acest element din învățătura lui Isus.
Cuvintele pline de semnificație atribuite lui Isus la ul-
tima Cină cu referire la moartea Sa iminentă, și afirmația
lui Isus din Marcu 10:45 („Fiul omului n-a venit să I se
slujească, ci El să slujească și să-Și dea viața răscumpărare
pentru mulți!”), au constituit într-adevăr subiectul unor
discuții viguroase. Este dificil să acceptăm astfel de cu-
vinte ca autentice, și totuși să susținem perspectiva mo-
dernă asupra lui Isus. Totuși, este dificil să scăpăm de ele
pe baza oricărei teorii critice. Ceea ce ne preocupă acum
este însă ceva mai general decât chiar autenticitatea aces-
tor cuvinte prețioase. Ceea ce ne interesează să observăm
acum este că într-adevăr Isus nu S-a mulțumit cu enun-
țarea principiilor morale permanente; cu siguranță că
57
El a anunțat un eveniment care se apropia; și evident că

El nu a anunțat evenimentul fără să vorbească întru-
câtva despre sensul lui. Dar când El a vorbit despre sen-
sul evenimentului, oricât de sumarizator ar fi făcut-o,
El trecea peste linia care separă o religie lipsită de
dogmă, sau chiar o religie dogmatică ce propovăduiește
doar principii veșnice, trecând în domeniul aceleia care
este înrădăcinată în semnificația faptelor istorice clare;
El plasa o prăpastie uriașă între Sine și liberalismul filo-
zofic modern care își arogă astăzi incorect Numele Lui.
De asemenea, într-un alt fel, învățătura lui Isus era

înrădăcinată în doctrină. Ea era înrădăcinată în doc-
trină pentru că era dependentă de o prezentare uimi-
toare a propriei Persoane a lui Isus.
Într-adevăr, deseori se face afirmația că Isus ar fi

păstrat Persoana Sa în afara Evangheliei Sale și că ar fi
venit în istorie doar ca profetul suprem al lui Dumne-
zeu. Această pretenție stă la baza perspectivei liberale
moderne despre viața lui Hristos. Dar oricât de răspân-
dită este, ea rămâne radical de falsă. Și este interesant de
observat felul cum, de îndată ce încep să trateze sursele
cu seriozitate, chiar istoricii liberali se simt obligați să
recunoască faptul că Isus cel adevărat n-a fost deloc
ceea ce le-ar fi plăcut lor să fie. Da, unul ca Houston
58
Stewart Chamberlain6 poate să construiască un Isus

care să fi fost susținătorul unei religii pure, „fără
formă”, fără doctrină, dar istoricii cu educație, în ciuda
dorințelor lor, sunt obligați să admită că a existat un
element în Isus cel adevărat care refuză să se potrivească
unei astfel de matrițe. Așa cum Heitmuller a spus cu
tărie, pentru istoricii liberali, în Isus există „ceva
aproape straniu”.7
Acest element „straniu” din Isus se găsește în fap-

tul că El știa de natura Sa mesianică. Straniu este că
acest învățător pur al neprihănirii la care face apel libe-
ralismul modern, acest exponent clasic al religiei fără
doctrină, care se presupune că stă la baza tuturor religi-
ilor istorice ca adevărul ireductibil ce rămâne după ce
au fost eliminate încrețiturile doctrinare – faptul stra-
niu este că acest Revelator suprem al adevărului veșnic
în care El avea să fie principalul Actor într-o catastrofă
a lumii, avea să fie și Judecătorul întregului pământ.
Aceasta este forma uluitoare în care Isus S-a raportat la
Sine considerându-Se Mesia.
Este interesant de observat cum omul modern a

tratat această conștientizare mesianică de Sine a lui
6
Mensch und Gott, 1921; comp. Princeton Theological Review, xx, 1922, p. 327-
329.
7
Heitmuller, Jesus, 1913, p. 71; v. The Origin of Paul's Religion, 1921, p. 157.
59
Isus. Unii, precum H. G. Wells, practic au ignorat acest

lucru. Fără să discute dacă este istoric sau nu, ei l-au tra-
tat ca și cum n-ar exista, și nu i-au permis să îi tulbure
în vreun fel în construcția înțeleptului din Nazaret.
Acel Isus astfel reconstruit poate fi util pentru investi-
rea agendelor moderne cu sanctitatea Numelui Său
sfânt; Wells poate considera edificator să Îl asocieze pe
Isus cu Confucius într-o frățietate de o neclaritate be-
nefică. Dar ce trebuie înțeles clar este că un astfel de
Isus nu are nimic în comun cu istoria. El ar fi un perso-
naj pur imaginar, un simbol, nu un fapt.
Alții, mai serioși, au recunoscut existența proble-

mei, dar au căutat să o evite negând că Isus ar fi crezut
vreodată că El era Mesia, nesusținându-și această poziție
pe simple afirmații, ci pe o examinare critică a surselor.
De exemplu, un astfel de efort a fost făcut de W. Wrede,8
și ce efort strălucit a fost, numai că a eșuat. Conștienti-
zarea mesianică de Sine a lui Isus nu este înrădăcinată
doar în sursele considerate ca documente, ci ea stă la
baza întregului edificiu al bisericii. Dacă, așa cum perti-
nent a spus J. Weiss, înainte de răstignire, ucenicilor li s-
ar fi spus doar că Împărăția lui Dumnezeu stătea să vină,
dacă Isus ar fi păstrat cu totul în spatele scenei rolul Lui
8
Da' Messiasgeheimnis in den Evangelien, 1901.
60
în Împărăție, atunci de ce, când, în final, disperarea a

făcut loc bucuriei, ucenicii n-au spus: „În ciuda morții
lui Isus, Împărăția pe care El a prevestit-o să nu vină cu
adevărat”? De ce au spus ei în schimb: „În ciuda morții
Sale, El este Mesia”?9 Așadar, oricum am privi la acest
lucru, nu poate fi negat faptul că Isus a pretins cu ade-
vărat că este Mesia – și nu îl putem nega nici din punc-
tul de vedere al acceptării mărturiei Evangheliei ca în-
treg, nici din acela al naturalismului modern.
Iar când relatarea Evangheliei despre Isus este ana-

lizată îndeaproape, descoperim că ea vorbește peste tot
despre conștientizarea mesianică de Sine. Chiar și acele
părți ale Evangheliilor care au fost privite ca fiind cele
mai etice în esența lor, descoperim că sunt bazate în în-
tregime pe pretențiile înalte ale lui Isus. Predica de pe
Munte este un exemplu uimitor în acest sens. În zilele
noastre este la modă să se pună Predica de pe Munte în
contrast cu restul Noului Testament. „Nu vrem să avem
nimic de-a face cu teologia”, par să spună oamenii, „nici
cu minunile, cu ispășirea, sau cu Raiul ori cu Iadul. Pen-
tru noi, Regula de Aur este o călăuză suficientă pentru
viață; în principiile simple ale Predicii de pe Munte, noi
9
J. Weiss, „Des Problem der Entstehung des Christentums”, în Archiv fur Religi-
onswissenschaft? xvi. 1913, p. 466; v. The Origin of Paul's Religion, 1921, p. 156.
61
descoperim o soluție la toate problemele societății”.

Este cu adevărat straniu că oamenii pot vorbi în felul
acesta. Evident că este mai degrabă ofensator la adresa
lui Isus să susții că El n-ar fi spus nimic vrednic de aten-
ția noastră în niciun alt loc din Evanghelii decât într-o
scurtă parte din cuvintele Lui ce ne-au fost lăsate în
scris. Dar chiar și în Predica de pe Munte există de de-
parte mai multe lucruri decât presupun unii. Ei spun
că ea nu conține teologie, însă, în realitate, vedem în
acest pasaj teologia de cel mai uluitor fel. În particular,
el conține cea mai înaltă prezentare posibilă a Persoanei
lui Isus făcută chiar de El. Acea prezentare apare în
nota stranie a autorității care pătrunde prin întreaga
cuvântare; ea apare în cuvintele care se tot repetă, „dar
Eu vă spun”. Este clar că Isus pune cuvintele Sale pe un
plan egal cu ceea ce El privea cu certitudine ca fiind cu-
vintele divine ale Scripturii; El a pretins că are dreptul de
a legifera lucruri privitoare la Împărăția lui Dumnezeu.
Nu putem obiecta spunând că această notă de autoritate
implică doar o conștientizare profetică în Isus, un sim-
plu drept de a vorbi în Numele lui Dumnezeu așa cum
L-ar fi călăuzit Duhul lui Dumnezeu. Ce a spus vreodată
un profet în acest sens? Profeții spuneau, „așa vorbește
Domnul”, dar Isus a zis, „Eu vă spun”. Aici nu avem un
simplu profet, nici un simplu exponent al voii lui
62
Dumnezeu, ci o Persoană uimitoare care vorbește într-

un fel în care orice altă persoană ar fi fost considerată
abominabilă și absurdă. Același lucru apare și în pasajul
din Matei 7:21-23: „Nu oricine-Mi zice: ‚Doamne,
Doamne!’ va intra în Împărăția cerurilor, ci cel ce face
voia Tatălui Meu care este în ceruri. Mulți Îmi vor zice
în ziua aceea: ‚Doamne, Doamne! N-am prorocit noi
în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău?
Și n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?’
Atunci le voi spune curat: ‚Niciodată nu v-am cunos-
cut; depărtați-vă de la Mine, voi toți care lucrați fărăde-
lege’”. În anumite privințe, acest pasaj este unul favorit
pentru învățătorii liberali moderni, căci el este interpre-
tat – greșit, este adevărat, dar plauzibil – ca și cum ar
spune că tot ceea ce omul are nevoie ca să capete un sta-
tut drept înaintea lui Dumnezeu este o împlinire apro-
ximativ corectă a îndatoririlor sale față de semeni, nu
vreun accept al unui crez sau chiar vreo relație directă
cu Isus. Dar oare cei ce citează acest pasaj într-un fel tri-
umfalist în această manieră s-au oprit pentru o clipă ca
să se gândească la cealaltă fațetă a imaginii – la realitatea
uluitoare că, tocmai în același pasaj, destinele veșnice
ale oamenilor sunt făcute să fie dependente de cuvân-
tul lui Isus? Isus Se reprezintă aici ca așezat pe scaunul
de judecată al întregului Pământ, despărțindu-i pe cine
63
voiește și pe veci de fericirea de a fi în prezența Lui.

Poate fi ceva mai departe de un astfel de Isus ca învăță-
torul smerit al neprihănirii pe care liberalismul modern
vrea să îl portretizeze? Evident că este imposibil să scapi
de teologie chiar și în pasajele alese din Predica de pe
Munte. Presupoziția întregii învățături este o teologie
uimitoare, avându-L în centru pe Isus în Persoană.
Dar oare acea teologie nu poate fi lepădată cu toate

acestea? Nu am putea să scăpăm de elementul bizar, te-
ologic, care și-a făcut loc chiar în Predica de pe Munte,
și să ne mulțumim doar cu porțiunea etică a cuvântării?
Întrebarea survine în mod natural din punctul de ve-
dere al liberalismului modern. Dar trebuie să răspun-
dem la ea cu un NU categoric. Iar motivul este că etica
discursului, luată ca atare, nu poate funcționa deloc.
Regula de Aur ne oferă un exemplu în acest sens. „Tot
ce voiți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi la fel” –
este aceasta o regulă cu aplicabilitate universală, și va
rezolva ea toate problemele societății? Puțină experi-
ență dovedește că nu. Ajută-l pe un bețiv să scape de
obiceiul lui rău, și în curând vei ajunge să nu mai ai în-
credere în interpretarea moderă a Regulii de Aur. Pro-
blema este că prietenii bețivului aplică regula foarte
bine; ei îi fac acestuia ceea ce voi să li se facă și lor – îi
64
cumpără încă un rând de băutură. Regula de Aur de-

vine o piedică puternică în calea progresului moral.
Dar problema nu ține de regula în sine, ci de interpre-
tarea modernă care i se dă. Greșeala constă în a presu-
pune că Regula de Aur, ca și restul Predicii de pe
Munte, este adresată întregii lumi. În fapt, întreaga cu-
vântare ar fi adresată explicit ucenicilor lui Isus, iar lu-
mea exterioară este prezentată ca diferită de ei în cea
mai clară cale posibilă. Persoanele cărora le este adre-
sată Regula de Aur sunt cele în care s-a produs o schim-
bare deosebită – o schimbare care le face potrivite să
intre în Împărăția lui Dumnezeu. Astfel de oameni vor
avea dorințe curate; ei și doar ei pot să le facă altora ceea
ce doresc ca alții să le facă lor, căci lucrurile care vor să
li se facă lor sunt înalte și curate.
Și același lucru este valabil pentru întreaga cuvân-

tare. În sine, legea cea nouă din Predica de pe Munte nu
poate produce decât disperare. Cu adevărat ciudată este
îndrăzneala cu care oamenii moderni pot spune că Re-
gula de Aur și principiile etice înalte ale lui Isus sunt tot
ceea ce ei au nevoie. În realitate, dacă cerințele pentru in-
trarea în Împărăția lui Dumnezeu sunt ceea ce Isus de-
clară că sunt, cu toții suntem faliți; noi nu reușim să
avem nici măcar neprihănirea exterioară a cărturarilor
65
și fariseilor; și cum să obținem acea neprihănire a inimii

pe care Isus o cere? Corect interpretată, Predica de pe
Munte îl face pe om să fie un căutător al unor mijloace
divine de mântuire, prin care poate fi obținută intrarea
în Împărăția cerurilor. Chiar și Moise a fost prea sus
pentru noi, dar cine va sta fără să fie condamnat înain-
tea acestei legi mai înalte a lui Isus? Ca tot restul Nou-
lui Testament, Predica de pe Munte îl conduce cu ade-
vărat pe om direct la piciorul Crucii.
Chiar și ucenicii, cărora le-a fost adresată mai întâi

învățătura lui Isus, știau bine că ei aveau nevoie de mai
mult decât de călăuzire pe calea pe care să meargă. Dacă
în relația ucenicilor cu Isus am vedea o simplă relație
între elev și Dascăl, am citi Evangheliile într-o manieră
superficială. Când Isus a spus, „Veniți la Mine, toți cei
trudiți și împovărați, și Eu vă voi da odihnă” (Matei
11:28), El nu vorbea ca un filozof chemându-i pe elevi
la școala Lui, ci ca Unul care avea în posesie vistieriile
bogate ale harului divin. Iar ucenicii știau cel puțin
acest lucru. Ei știau bine în adâncul inimii lor că nu
aveau niciun drept să intre în Împărăție; ei știau că doar
Isus putea obține intrarea lor acolo. Ei nu știau pe de-
plin cum avea Isus să îi facă să copii ai lui Dumnezeu,
dar știau că El și doar El putea face asta. Și către acea
66
încredere a fost îndreptată toată teologia marilor cre-

zuri creștine.
În acest punct se poate ridica o obiecție. Oare nu

am putea – va spune liberalul modern – nu am putea
să ne întoarcem la acea încredere simplă a ucenicilor?
Oare nu am putea să încetăm să ne întrebăm cum mân-
tuiește Isus? Oare nu am putea să lăsăm pur și simplu
calea în mâinile Sale? Ce nevoie avem aici de definirea
„chemării eficace”? Ce nevoie am avea de enumerarea
„îndreptățirii, înfierii și sfințirii, și a numeroaselor bene-
ficii care le însoțesc sau decurg din ele în această viață”?
Ce nevoie am avea chiar de repetarea pașilor din lucrarea
mântuitoare înfăptuită de Hristos, așa cum au fost repe-
tați de biserica din Ierusalim? Ce nevoie am avea să spu-
nem că „Hristos a murit pentru păcatele noastre, după
Scripturi, și că El a fost îngropat și a înviat a treia zi, după
Scripturi”? Nu ar trebui să ne punem încrederea mai de-
grabă într-o Persoană decât într-un mesaj? În Isus, mai
degrabă decât în ceea ce Isus a făcut? În caracterul lui
Isus mai degrabă decât în moartea Lui?
Aceste cuvinte sunt plauzibile – plauzibile, dar

groaznic de zadarnice. Am putea oare să ne întoarcem
cu adevărat în Galileea? Ne aflăm oare în aceeași situa-
ție ca aceia care au venit la Isus când El era pe pământ?
67
Oare putem să Îl auzim spunându-ne: „Păcatele tale îți

sunt iertate”? Acestea sunt întrebări serioase, și nu pu-
tem să le ignorăm. Adevărul simplu este că Isus din Na-
zaret a murit acum 1900 de ani. Pentru galileenii din
primul secol, era posibil să își pună încrederea în El,
căci El le-a oferit ajutorul Lui. Pentru ei, problema vie-
ții era ușoară. Ei trebuiau doar să își facă loc prin mul-
țime sau să fie coborâți prin acoperișul unei case din
Capernaum, și căutarea îndelungă avea să se încheie.
Dar noi suntem separați de 19 secole de Acela care este
singurul ce ne poate ajuta. Cum putem trece peste pră-
pastia de timp care ne desparte de Isus?
Unele persoane ar trece peste această prăpastie

prin simpla folosire a imaginației istorice. „Isus nu este
mort”, ni se spune, „ci trăiește prin cuvintele și faptele
Sale ce ne-au fost lăsate în scris; nu trebuie nici măcar
să le credem pe toate; chiar și o parte dintre ele este su-
ficientă; personalitatea minunată a lui Isus strălucește
clar din narațiunea Evangheliei. Cu alte cuvinte, Isus
încă poate fi cunoscut; tot ce trebuie să facem este să ne
abandonăm farmecului Lui – fără teologie, fără con-
troverse, fără să cercetăm ce este cu minunile Lui – și
El ne va vindeca”.
Există o anumită plauzibilitate în această abordare.
68
Putem recunoaște de îndată că Isus trăiește și azi în na-

rațiunea Evangheliei. În acea narațiune, nu vedem doar
o imagine fără viață, ci primim imaginea unei Persoane
vii. Pe măsură ce citim, încă putem să fim părtași uimi-
rii acelora care ascultau la noile învățături în sinagoga
din Capernaum. Putem simpatiza cu devoțiunea și cre-
dința grupului mic de ucenici care nu L-ar fi părăsit, în
timp ce alții s-au simțit ofensați de vorbirea Lui grea.
Noi simțim un fel de fior de simpatie și bucurie în fața
eliberării binecuvântate ce le-a fost dată celor care erau
bolnavi în trup și în minte. Putem aprecia dragostea
minunată și compasiunea Aceluia care a fost trimis să
caute și să mântuiască ce era pierdut. Este o istorie mi-
nunată, într-adevăr, nu una moartă, ci una care pul-
sează de viață la fiecare turnură.
Desigur că Isus din Evanghelii este o Persoană

reală, vie. Dar asta nu este singura întrebare. Noi mer-
gem înainte prea rapid. Isus trăiește în Evanghelii –
acest lucru poate fi admis liber – dar pentru noi, cei din
secolul al XX-lea, cum putem intra într-o relație vie cu
El? El a murit acum 1900 de ani. Viața pe care El o tră-
iește acum în Evanghelii este doar viața cea veche trăită
iar și iar. Și în acea viață nu avem niciun loc; în acea vi-
ață suntem spectatori, nu actori. Viața pe care Isus o
69
trăiește în Evanghelii este, la urma urmei, doar viața de

pe scenă. Noi stăm muți în sala de teatru și ne uităm la
drama captivantă a Evangheliei iertării, vindecării, dra-
gostei, curajului și efortului înalt; în atenția noastră cap-
tivată, urmărim soarta acelora care au venit la Isus trudiți
și împovărați, și au găsit odihnă. Pentru o vreme, uităm
de propriile tulburări. Dar cortina cade brusc, odată cu
încheierea cărții, și noi ne întoarcem la tumultul rece al
propriilor vieți. Gata cu căldura și bucuria unei lumi
ideale, iar în locul lor vine simțământul lucrurilor reale cu
o putere dublă. Nu mai retrăim viețile lui Petru, Iacov și
Ioan. Vai, noi ne trăim viețile cu problemele, ticăloșia și
păcatele noastre. Și încă ne căutăm propriul Mântuitor.
Să nu ne amăgim. Un învățător iudeu din primul

secol nu poate împlini niciodată tânjirile sufletelor
noastre. Și dacă L-am îmbrăca cu toată arta cercetării
moderne, dacă am pune peste El lumina caldă, dar
amăgitoare, a sentimentalismului modern, în ciuda
acestor lucruri, tot bunul simț își va reveni și, după
ceasul nostru scurt de amăgire de sine – ca și cum am
fi fost cu Isus – va arunca asupra noastră răzbunarea
deziluziei fără speranță.
Dar, spune predicatorul modern, când suntem sa-
tisfăcuți cu „istoricul” Isus, marele Învățător care a
70
propovăduit Împărăția lui Dumnezeu, nu restaurăm

simplitatea Evangheliei de la început? Nu, este răspun-
sul nostru, nu faceți asta, ci, cel puțin temporar, nu
sunteți foarte departe în greșeala voastră. Voi vă întoar-
ceți cu adevărat la un stadiu foarte primitiv din viața
bisericii. Doar că acel stadiu nu este primăvara gali-
leană, căci în Galileea, oameni aveau un Mântuitor viu.
A existat o vreme, doar una, când ucenicii trăiau, ca
voi, doar din amintirea lui Isus. Când s-a petrecut asta?
Era o vreme întunecată, disperată. Au fost trei zile triste
după răstignire. Atunci și doar atunci L-au privit uce-
nicii pe Isus doar ca pe o amintire binecuvântată. „Noi
trăgeam nădejde”, spuneau ei, „că El este Acela, care va
izbăvi pe Israel”. „Noi trăgeam nădejde”, dar acum în-
crederea noastră s-a dus. Cum să rămânem, împreună
cu liberalismul modern, pe veci în întunericul acelor
zile triste? Sau cum să nu trecem dincolo de el la căl-
dura și bucuria Cincizecimii?
Cu siguranță că vom rămâne pe veci în tristețe, dacă

ne alipim doar de caracterul lui Isus și neglijăm lucrurile
pe care El le-a făcut, dacă încercăm să ne ținem de Per-
soana Lui, dar să ignorăm mesajul Lui. Am putea avea
bucurie în loc de tristețe și putere în loc de slăbiciune,
dar nu prin măsuri ușoare, la jumătatea drumului, nici
71
prin evitarea controversei, nici prin a încerca să ne ți-

nem de Isus, și totuși să respingem Evanghelia. Ce a
existat în acele câteva zile care a transformat un grup de
ucenici întristați în cuceritorii spirituali ai lumii? Nu a
fost amintirea vieții lui Isus, nici inspirația care să fi ve-
nit din contactul cu El din trecut, ci mesajul: „El a în-
viat”. Doar acel mesaj le-a dat ucenicilor un Mântuitor
viu și doar el ne poate da azi un Mântuitor viu. Nu vom
avea niciodată un contact viu cu Isus dacă ne alipim de
Persoana Lui, dar ignorăm mesajul Său, căci mesajul
este ceea ce Îl face să fie al nostru.
Dar mesajul creștin conține mai mult decât faptul

învierii.10 Nu este suficient să știi că Isus este viu; nu este
suficient să știi că o Persoană minunată a trăit în primul
secol al erei creștine și că acea Persoană încă trăiește și azi,
undeva și cumva. Isus trăiește, și acest lucru este bun, dar
la ce ne este de folos? Noi suntem ca locuitorii Siriei și ai
Feniciei îndepărtate din zilele Sale pe Pământ. Există o
Persoană minunată care poate vindeca orice boală a
trupului și a minții, dar vai, noi nu suntem lângă El, iar
calea într-acolo este lungă. Cum vom veni în prezența
Sa? Cum se va stabili contactul între noi și El? În cazul
Pentru ceea ce urmează, v. A Rapid Survey of the History and Literature of New
10
Testament Times, Presbyterian Board of Publication and Sabbath School Work,

Teacher's Manual, p. 44f.
72
oamenilor din Galileea antică, contactul era stabilit

printr-o atingere a mâinii lui Isus sau printr-un cuvânt
de pe buzele Sale. Dar pentru noi, problema nu se re-
zolvă la fel de ușor. Noi nu Îl putem găsi pe malul unui
lac sau în casele aglomerate; noi nu putem fi coborâți
în vreo încăpere în care El să stea printre cărturari și fa-
risei. Dacă folosim doar metodele noastre de cercetare,
ne vom regăsi într-un pelerinaj fără succes. Cu sigu-
ranță că avem nevoie de călăuzire, dacă vrem să Îl găsim
pe Mântuitorul nostru.
Iar în Noul Testament găsim călăuzirea deplină și

fără plată – călăuzirea atât de completă, încât îndepăr-
tează orice îndoială, și totuși este atât de simplă, încât
chiar un copil o poate înțelege. Potrivit Noului Testa-
ment, contactul cu Isus este stabilit prin ceea ce Isus
face pentru noi, nu pentru alții. Relatarea a ceea ce Isus
a făcut pentru alții este, într-adevăr, necesară. Când ci-
tim felul în care El a mers din loc în loc făcând bine,
cum El i-a vindecat pe bolnavi, a înviat morți și a iertat
păcate, aflăm că El este o Persoană vrednică de încre-
dere. Dar o astfel de cunoaștere nu este pentru creștin
un scop în sine, ci un mijloc către împlinirea unui scop.
Nu este de ajuns să cunoști că Isus este o Persoană vred-
nică de încredere, ci este nevoie să știi că El este dornic
73
ca tu să îți pui încrederea în El. Nu este suficient că El

îi mânuiește pe alții, ci trebuie să știm și că El ne-a mân-
tuit pe noi. Acea cunoaștere ne este dată în istoria Cru-
cii. Pentru noi, Isus nu Își pune degetele în urechi și
spune, „deschide-te”. Pentru noi, El nu doar spune „ri-
dică-te și umblă”. Pentru noi, El a făcut un lucru mai
mare – El a murit pentru noi. Vinovăția noastră îngro-
zitoare, condamnarea legii lui Dumnezeu – au fost
șterse printr-un act al harului. Acela este mesajul care Îl
aduce pe Isus aproape de noi și Îl face să fie nu doar
Mântuitorul oamenilor din Galileea de demult, ci și
Mântuitorul tău și al meu.
De aceea, este zadarnic să vorbim despre repunerea

încrederii în Persoana Lui, dar fără a crede mesajul Său.
Încrederea implică o relație personală între cel care o
exercită și cel către care ea se îndreaptă. Iar în acest caz,
relația personală este instituită prin teologia binecu-
vântată a Crucii. Fără capitolul 8 din Epistola către Ro-
mani, simpla istorie a vieții timpurii a lui Isus ar fi izo-
lată și moartă, căci prin capitolul 8 din Romani, sau
prin mesajul conținut în acel capitol, Isus devine astăzi
Mântuitorul nostru.
Adevărul este că, atunci când oamenii vorbesc des-
pre încrederea în Persoana lui Isus ca și cum ar fi posibilă
74
fără acceptarea mesajului morții și învierii Sale, ei nu vor

să vorbească deloc despre încredere. Ei vorbesc despre
încredere ca și cum ar fi o admirație sau reverență. Ei Îl
respectă pe Isus ca Persoana supremă din toată istoria
și Revelatorul suprem al lui Dumnezeu. Dar încrederea
nu poate surveni decât atunci când Persoana supremă
ne face parte din puterea Sa mântuitoare. „El umbla
din loc în loc, făcea bine”; „Niciodată n-a vorbit vreun
om ca Omul acesta”; „El... este oglindirea slavei Lui
[Dumnezeu]” – aceasta este reverență; „El m-a iubit și
S-a dat pe Sine pentru mine” – aceasta este credință.
Dar cuvintele „El m-a iubit și S-a dat pe Sine pen-

tru mine” sunt prezentate într-o formă istorică; ele
constituie o relatare a ceva ce s-a petrecut. Și ele adaugă
la acel fapt sensul lui; ele conțin în esență întreaga teo-
logie profundă a răscumpărării prin sângele lui Hristos.
Doctrina creștină stă la înseși rădăcinile credinței.
De aceea, trebuie recunoscut că, dacă vrem să

avem o religie fără doctrină sau o religie doctrinară în-
temeiată doar pe adevărul general, trebuie să ne lepă-
dăm nu doar de Pavel, nu doar de biserica primară din
Ierusalim, ci și de Isus însuși. Dar ce vrem să spunem
prin doctrină? Unii au insinuat aici că s-ar face referire
la orice prezentare a faptelor care stau la baza religiei
75
creștine, împreună cu sensul adevărat al acelor fapte.

Dar este oare acesta singurul sens al cuvântului? Oare
el nu poate fi înțeles și într-un sens mai limitativ? Nu
poate să facă referire și la o simplă prezentare sistema-
tică, minuțioasă și unilateral-științifică a faptelor? Iar
dacă acest cuvânt ar putea fi considerat în acest sens
mai limitativ, oare obiecția modernă față de doctrină
nu implică doar o obiecție față de subtilitatea excesivă
a teologiei controversate, și nu o obiecție față de cuvin-
tele strălucitoare ale Noului Testament, o obiecție față
de secolele al XVI-lea și al XVII-lea, dar deloc una față
de primul secol? Evident că termenul este înțeles astfel
de mulți dintre cei ce ocupă locurile în biserici atunci
când aceștia ascultă la exaltarea modernă a „vieții” fă-
cută cu prețul „doctrinei”. Ascultătorul pios se tru-
dește sub impresia că ceea ce i se cere este doar să se în-
toarcă la simplitatea Noului Testament, nu să acorde
atenție subtilităților teologilor. Întrucât nu i-a trecut
niciodată prin minte să își îndrepte atenția către subti-
litățile teologilor, el nutrește sentimentul confortabil
care vine întotdeauna peste cel ce frecventează biserica
atunci când păcatele altuia sunt luate în vizor. Nu ne
mai miră că invectivele moderne împotriva doctrinei
constituie un fel de predicare la modă. În orice caz, un
atac asupra lui Calvin, Turrettin sau asupra teologilor
76
de la Westminster nu i se pare un lucru foarte periculos

bisericosului modern. Cu toate acestea, în realitate, ata-
cul asupra doctrinei nu este nici pe departe atât de ino-
cent pe cât își închipuie bisericosul, căci lucrurile îm-
potriva cărora se ridică obiecțiile în teologia bisericii se
află în același timp chiar în inima Noului Testament.
În esență, atacul nu este îndreptat împotriva secolului
al XVII-lea, ci împotriva Bibliei și a lui Isus însuși.
Chiar dacă n-ar fi un atac împotriva Bibliei, ci doar

împotriva marilor prezentări istorice [crezuri, n.tr.] ale
învățăturii biblice, tot ar fi un lucru nefericit. Dacă Bi-
serica ar fi determinată să șteargă din existență toate
produsele gândirii creștine din cele 19 secole de exis-
tență și ar fi nevoită să plece de la capăt, pierderea ar fi
imensă, chiar dacă Biblia ar rămâne în folosință. Odată
ce este admis că un corpus de fapte stă la baza religiei
creștine, eforturile pe care generațiile trecute le-au fă-
cut către clasificarea faptelor vor trebui tratate cu res-
pect. În nicio ramură a științei nu poate avea loc vreun
progres real dacă fiecare generație ar fi nevoită să o ia de
la capăt, fără să depindă câtuși de puțin de realizările
celor din generațiile precedente. Totuși, în teologia de
astăzi, lepădarea și condamnarea trecutului pare să fie
un lucru esențial pentru progres. Și pe ce batjocuri se
77
bazează acea abandonare! După ce auzi tiradele mo-

derne împotriva marilor crezuri ale bisericii, te alegi
mai degrabă cu un șoc când te îndrepți, de exemplu,
spre Mărturisirea de Credință Westminster, sau spre
cea mai tandră și mai teologică dintre cărți, „Călătoria
creștinului”, de John Bunyan, și descoperi că, proce-
dând astfel, te-ai întors de la frazele moderne superfici-
ale către o „ortodoxie moartă”11 care pulsează de viață
în fiecare cuvânt. Într-o astfel de ortodoxie există sufi-
cientă viață cât să aprindă întreaga lume de dragoste
creștină.
De fapt, în condamnarea și abandonarea modernă

a „doctrinei” nu sunt atacați doar marii teologi sau ma-
rile crezuri, ci chiar Noul Testament și Domnul nostru
însuși. Prin respingerea doctrinei, predicatorul liberal
respinge cuvintele simple ale lui Pavel – „care m-a iubit
și S-a dat pe Sine pentru mine” – la fel de mult pe cât
respinge homoousion-ul din Crezul Nicean.12 Cuvântul
„doctrină” nu este folosit în realitate în sensul lui cel
mai îngust, ci în cel mai extins. Predicatorul liberal res-
pinge în realitate întreaga temelie a creștinismului, care
11
autorul vorbește ironic, iar când se referă la ortodoxie, are în vedere teologia bi-
blică, nefăcând referire la ortodoxia răsăriteană – n.tr.
12
homoousion (gr.) este un termen din limba greacă folosit în Crezul de la Niceea
cu referire la Domnul Isus, spunând despre El că este „de aceeași ființă” sau „de
aceeași esență” cu Dumnezeu Tatăl. – n.tr.
78
este o religie întemeiată nu pe aspirații, ci pe adevăruri

factuale. Aici se găsește cea mai fundamentală diferență
între liberalism și creștinism: liberalismul este total-
mente un ifos imperativ, pe când creștinismul începe
cu un indicativ triumfător; liberalismul apelează la vo-
ința omului, în timp ce creștinismul anunță mai îna-
inte de toate un act plin de har al lui Dumnezeu.
În susținerea temeiului doctrinar al creștinismu-

lui, noi suntem cu totul atenți să nu fim înțeleși greșit.
Există anumite lucruri pe care nu le spunem.
În primul rând, noi nu vrem să spunem că, dacă

doctrina este sănătoasă, ea nu aduce schimbări în viață.
Dimpotrivă, ea schimbă totul. De la bun început, creș-
tinismul a fost cu certitudine o cale a vieții; mântuirea
pe care el o oferă este o mântuire din păcat, iar mântu-
irea din păcat s-a manifestat nu doar ca o nădejde bine-
cuvântată, ci și printr-o schimbare morală imediată.
Spre uimirea semenilor lor, primii creștini au trăit un
fel nou și straniu de viață, o viață caracterizată de ones-
titate, curăție și altruism. Iar din comunitatea creștină
au fost excluse toate celelalte feluri de viață, și asta în
cea mai strictă manieră. Este clar că, încă de la început,
creștinismul a fost viață.
Dar cum a fost produsă acea viață? Am putea să

79
credem că ea a fost produsă prin îndemnuri. Acea me-

todă a fost încercată deseori în lumea antică, și știm că
în epoca elenistă existau mulți predicatori itineranți
care le spuneau oamenilor cum să trăiască. Dar astfel
de îndemnuri s-au dovedit neputincioase. Deși idea-
lurile predicatorilor cinici 13 și stoici erau înalte, acești
predicatori n-au avut niciodată succes în transforma-
rea societății. Lucrul ciudat legat de creștinism a fost
că el a adoptat o metodă cu totul diferită. El nu a tran-
sformat viețile oamenilor apelând la voința omului, ci
spunându-le o istorie; nu prin îndemnuri, ci prin na-
rațiunea unui eveniment. Și nu este de mirare că o as-
tfel de metodă pare stranie. Ar putea exista ceva mai
nepractic ca încercarea de a influența comportamen-
tul prin relatarea evenimentelor legate de moartea
unui învățător religios? Tocmai asta este ceea ce Pavel
a denumit „nebunia propovăduirii” (1 Cor. 1:21).
Mesajul acesta a părut nebunesc pentru lumea antică,
și el pare la fel pentru predicatorii liberali de astăzi.
Dar lucrul ciudat este că el funcționează. Efectele lui
se văd chiar și în această lume. Acolo unde cele mai
elocvente îndemnuri eșuează, simpla istorie a unui
13
autorul face referire la o școală filozofică din Grecia antică fondată de Antistene
în secolul al III-lea î.d.Hr. și caracterizată de un dezgust ostentativ față de plăceri.
– n.tr.
80
eveniment are succes, căci viețile oamenilor sunt tran-

sformate de o simplă veste.
Și tocmai printr-o astfel de transformare a vieții

mesajul creștin își face loc în atenția oamenilor, lucru
care se petrece azi ca întotdeauna. De aceea, este evi-
dent că el aduce schimbări enorme dacă vrem ca viețile
noastre să fie îndreptate. Dacă doctrina noastră este
adevărată, dar viețile noastre sunt trăite greșit, cât de
oribil trebuie să fie păcatul nostru, pentru că am aduce
ocară la adresa adevărului însuși. Pe de altă parte, însă,
este de asemenea foarte trist ca oamenii să folosească
haruri de natură socială pe care Dumnezeu le dă, ca și
ideea morală a unei genealogii evlavioase, ca să vină îna-
intea noastră cu un mesaj care este fals. Nimic din
această lume nu poate lua locul adevărului.
În al doilea rând, când insistăm legat de temeiul

doctrinar al creștinismului, noi nu vrem să spunem că
toate elementele doctrinei sunt la fel de importante.
Este cu totul posibil să putem păstra părtășia creștină
în ciuda unor diferențe de opinie.
O astfel de diferență de opinie, care a căpătat o

proeminență tot mai mare în ultimii ani, are legătură
cu ordinea evenimentelor ce țin de revenirea Domnu-
lui. Un mare număr de creștini cred că, atunci când
81
răul își va atinge apogeul în lume, Domnul Isus va re-

veni pe Pământ în prezența Sa trupească, ca să aducă o
domnie a neprihănirii ce va dura o mie de ani, și abia
după acea perioadă va veni sfârșitul lumii.14 După opi-
nia mea, acel crez este greșit, fiind rezultatul unei inter-
pretări eronate a Cuvântului lui Dumnezeu. În această
privință, eu nu cred că profețiile Bibliei ne permit o car-
tografiere atât de clară a evenimentelor viitoare. Dom-
nul va reveni, iar revenirea Lui nu va avea loc într-un
simplu sens „spiritual”, dacă este să folosesc sensul mo-
dern al cuvântului, dar cel puțin ne este clar că El va
reveni, însă ideea că atât de puține lucruri vor fi reali-
zate în dispensația prezentă a Duhului Sfânt și atât de
multe lucruri vor fi lăsate să fie împlinite de Domnul
prin prezența Sa trupească, această idee nu o pot găsi
justificată prin cuvintele Scripturii. Dar care este atitu-
dinea noastră cu privire la această dezbatere? Cu sigu-
ranță că nu poate fi o atitudine de indiferență. Recru-
descența „chiliasmului” sau a „premilenismului” în bi-
serica modernă ne preocupă foarte mult. Noi credem
că aceasta este legată de o metodă eronată de interpre-
tare a Scripturii, lucru care va produce multe răni pe
termen lung. Totuși, cât de mare este acordul nostru
14
Autorul face referire la escatologia dispensaționalistă, care era în avânt la începu-
tul secolului al XX-lea – n.tr.
82
cu cei care susțin o perspectivă premilenistă! Ei împăr-

tășesc pe deplin reverența noastră pentru autoritatea
Bibliei și diferă de noi doar în metoda de interpretare a
ei; ei împărtășesc convingerile noastre legate de dumne-
zeirea Domnului Isus, ca și despre concepția Sa supra-
naturală atât în venirea în lume, cât și în revenirea Lui
la sfârșitul lumii. Desigur, din punctul nostru de ve-
dere, eroarea lor, oricât de gravă ar fi, nu este una mor-
tală; iar părtășia creștină, caracterizată de loialitate nu
doar față de Biblie, ci și față de marile crezuri ale biseri-
cii, încă ne poate uni cu ei. De aceea, este un lucru
foarte greșit când liberalii moderni ilustrează chestiu-
nea aceasta din biserică, atât de pe terenul de misiune
cât și de acasă, ca și cum ar fi o problemă majoră între
premilenism și perspectiva contrară acestuia. În reali-
tate, problema majoră nu ține de interiorul creștinis-
mului, fie premilenist, fie de alt fel, ci de negarea natu-
ralistă a întregului creștinism.
O altă diferență de opinie care poate exista în mij-

locul părtășiei creștine este cea legată de modul sau efi-
cacitatea sacramentelor. Acea diferență este, într-ade-
văr, una serioasă, iar a-i nega seriozitatea este o greșeală
mult mai gravă decât să ne situăm de partea greșită a
controversei în sine. Deseori se spune că starea divizată
83
a creștinătății este un lucru rău, și așa și este. Dar răul

constă în existența erorilor care cauzează divizările,
nicidecum în recunoașterea că acele erori există. A fost
o mare problemă când, la „Conferința de la Marburg”
dintre Luther și reprezentanții Reformei din Elveția,
Luther a scris pe masă cu privire la Cina Domnului,
„acesta este trupul Meu”, și le-a spus lui Zwingli și Oe-
colampadius, „voi aveți un alt duh”. Acea diferență de
opinie a condus la despărțirea între luterani și ramurile
Reformate ale bisericii, și a făcut ca protestantismul să
piardă mare parte din terenul pe care îl câștigase. Aceea
a fost într-adevăr o mare nenorocire. Dar cauza proble-
mei a fost faptul că Luther (așa cum cred eu) a greșit în
ce privește Cina Domnului, și ar fi fost o nenorocire și
mai mare dacă, odată ce ar fi greșit în această privință,
ar fi tratat întreaga chestiune ca pe o banalitate. Lut-
her a greșit în privința Cinei, dar el nu a fost atât de
greșit pe cât ar fi fost dacă, greșit fiind, le-ar fi spus
oponenților lui: „Fraților, această chestiune este o ba-
nalitate și nu face cine știe ce diferență ce crede omul
despre Masa Domnului”. O astfel de atitudine de in-
diferență ar fi fost de departe mult mai ucigătoare de-
cât toate dezbinările între ramurile bisericii. Un Lut-
her care să fi făcut compromis în ce privește Cina
Domnului n-ar fi spus niciodată la Dieta din Worms,
84
„Iată-mă, aceasta este înțelegerea mea, și nu pot face al-

tceva. Dumnezeu să mă ajute, amin!” Tratarea doctrinei
cu indiferență nu face din nimeni un erou al credinței.
O altă diferență de opinie privește natura și prero-

gativele lucrării creștine. Potrivit doctrinei anglicane,
episcopii sunt în posesia unei autorități care le-a fost
transmisă prin ordinare succesivă, de la apostolii Dom-
nului, astfel că, fără această ordinare, nu există preoție
validă. Alte biserici resping această doctrină a „succesi-
unii apostolice”, și susțin o altă perspectivă asupra lu-
crării. Și aici, diferența nu este una banală, și avem pu-
țină simpatie față de cei care, în interesele eficienței bi-
sericii, încearcă să îi determine pe anglicani să coboare
ștacheta pe care principiile lor i-au determinat să o ri-
dice. Dar în ciuda importanței acestei diferențe, ea nu
ajunge până la rădăcini. Este posibilă părtășia creștină
cu persoane din alte denominațiuni chiar și pentru cel
mai conștiincios anglican, chiar dacă el îi privește pe
membrii acelora ca luând parte la o schismă; și desigur
că cei care resping perspectiva anglicană asupra slujirii
pot privi Biserica Anglicană ca un membru autentic și
foarte nobil al trupului lui Hristos.
O altă diferență de opinie apare între teologia cal-
vinistă sau reformată și arminianism, lucru evident în
85
Biserica Metodistă. Este greu de înțeles cum de cineva

care a studiat cu adevărat chestiunea în discuție poate
să o trateze ca un lucru lipsit de importanță. Dimpo-
trivă, ea are de-a face foarte îndeaproape cu unele din-
tre cele mai profunde lucruri din credința creștină. Un
calvinist este constrâns să privească teologia arminiană
ca o sărăcire serioasă a doctrinei biblice a harului divin,
și la fel de serioasă este perspectiva pe care arminianul
ar trebui să o aibă despre doctrina bisericilor reformate.
Totuși, și aici, este posibilă părtășia evanghelică auten-
tică între cei care susțin perspective foarte diferite în
chestiuni de o importanță atât de mare.
De departe mult mai serioasă este divizarea între

Biserica Romei și protestantismul evanghelic în toate
formele lui. Cu toate acestea, cât de mare este moșteni-
rea comună care unește Biserica Romano-Catolică, cu
păstrarea de către ea a autorității Sfintei Scripturi și cu
acceptul marilor crezuri timpurii, și pe protestanții de-
votați de astăzi! Desigur că nu vreau deloc să șterg în
vreun fel diferența care ne desparte de Roma. Prăpastia
este cu adevărat adâncă. Dar chiar dacă este adâncă,
pare aproape un mărunțiș dacă o comparăm cu abisul
care stă între noi și mulți slujitori din propria noastră
biserică. Biserica Romei poate reprezenta o pervertire a
86
religiei creștine, dar liberalismul naturalist nu este creș-

tinism în niciun fel.
Asta nu înseamnă că liberalii și conservatorii ar tre-

bui să trăiască în animozitate personală. Asta nu im-
plică nicio lipsă de simpatie din partea noastră față de
cei care s-au simțit obligați de curentul vremurilor să
renunțe la încrederea lor în mesajul straniu al Crucii.
Multe legături – legături de sânge, cetățenie, țeluri etice
sau străduințe umanitare – ne unesc de cei care au
abandonat Evanghelia. Noi credem că acele legături nu
pot fi slăbite vreodată, și că, în esență, ele pot sluji unui
scop anume în propagarea credinței creștine. Dar sluji-
rea creștină constă în principal în propagarea unui me-
saj, și că părtășia creștină există doar între cei pentru
care mesajul a devenit temelia întregii vieți.
Caracterul creștinismului ca întemeiat pe un mesaj

este rezumat în cuvintele din Faptele Apostolilor 1:8:
„Îmi veți fi martori în Ierusalim, în toată Iudea, în Sama-
ria, și până la marginile pământului”. În scopul de față,
este cu totul inutil să argumentez în ce privește valoarea
istorică a cărții Faptelor Apostolilor sau să discut dacă
Isus a spus cu adevărat cuvintele citate aici. În orice caz,
versetul trebuie recunoscut ca un sumar adecvat a ceea
ce este cunoscut despre creștinismul timpuriu. De la
87
început, creștinismul a fost o campanie de mărturisire.

Iar mărturisirea nu a constat doar în a spune ceea ce
Isus a făcut în limitele vieții individuale. A interpreta
cuvintele din Faptele Apostolilor într-o astfel de mani-
eră ar încălca tot contextul și toate dovezile. Dimpo-
trivă, epistolele lui Pavel și toate sursele arată peste mă-
sură de clar că mărturia nu avea de-a face în principal
cu lucrurile factuale spirituale din interior, ci cu ceea ce
Isus a făcut odată pentru totdeauna prin moartea și în-
vierea Lui.
De aceea, creștinismul este bazat pe relatarea a ceva

ce s-a petrecut, iar lucrătorul creștin este în primul rând
un martor. Dar dacă așa stau lucrurile, este mai degrabă
important ca lucrătorul creștin să spună adevărul.
Când un om își ocupă locul în banca martorilor, con-
tează prea puțin ce croială are haina lui sau dacă propo-
zițiile pe care le folosește sunt bine formulate. Ce este
important este ca el să spună adevărul, tot adevărul și
numai adevărul. Dacă vrem să fim cu adevărat creștini,
va conta foarte mult care sunt învățăturile noastre, și în
niciun caz nu va fi inutil să nu prezentăm învățăturile
creștinismului în contrast cu principalul rival modern
al acestuia.
Iar principalul rival modern al creștinismului este
88
„liberalismul”. O analiză a învățăturilor liberalismului

puse în comparație cu învățăturile creștinismului va
demonstra că, în fiecare punct, cele două mișcări sunt
în opoziție directă. Și vom face această analiză în cele ce
urmează, chiar dacă doar într-o manieră condensată și
rapidă.
89
2
DUMNEZEU ȘI OMUL
Am observat în capitolul precedent că temelia pe

care este așezat creștinismul este relatarea a ceva ce s-a
petrecut in primul secol al erei noastre. Dar înainte ca
acea relatare să fie primită, trebuie acceptate anumite
presupoziții. Evanghelia creștină constă dintr-o rela-
tare a felului în care Dumnezeu l-a mântuit pe om, și
înainte ca Evanghelia să poată fi înțeleasă, trebuie cu-
noscut ceva (1) despre Dumnezeu și (2) despre om.
Doctrina despre Dumnezeu și doctrina despre om sunt
cele două mari presupoziții ale Evangheliei. În ce pri-
vește aceste presupoziții, ca, de altfel, și în ce privește
Evanghelia însăși, liberalismul modern este diametral
opus creștinismului.
El este opus creștinismului în primul rând în concep-

ția pe care o are despre Dumnezeu. Dar în acest punct ne
întâlnim cu o formă cu totul insistentă a acelei obiecții
față de chestiunile doctrinare care a fost deja analizată.
Este necesar, ni se spune, să avem o „concepție” despre
91
Dumnezeu. Teologia, sau cunoașterea lui Dumnezeu,

se afirmă, este moartea religiei; nu ar trebui să căutăm
să Îl cunoaștem pe Dumnezeu, ci doar să simțim pre-
zența Sa.
În ce privește această obiecție, ar trebui observat

că, dacă religia constă doar în a simți prezența lui Dum-
nezeu, ea este goală de orice calitate morală. Pura sim-
țire, dacă există așa ceva, este non-morală. Ceea ce face
ca afecțiunea pentru un prieten dintre oameni, de
exemplu, să fie un lucru atât de nobil este cunoașterea
pe care o avem despre caracterul prietenului nostru. În
aparență atât de simplă, afecțiunea umană este în reali-
tate doar o zbârlire a dogmei. Ea depinde de o mulțime
de observații acumulate în minte cu privire la caracte-
rul prietenilor noștri. Dar dacă afecțiunea umană este
astfel dependentă cu adevărat de cunoaștere, de ce să
stea lucrurile altfel în ce privește acea relație personală
supremă care stă la temelia religiei? De ce să fim indig-
nați de batjocurile îndreptate către un prieten dintre
oameni, dar în același timp să fim toleranți față de cele
mai josnice batjocuri îndreptate către Dumnezeul nos-
tru? Desigur, contează foarte mult ce gândim despre
Dumnezeu, întrucât cunoașterea lui Dumnezeu este
însăși temelia religiei.
92
CAPITOLUL 2. DUMNEZEU ȘI OMUL
Așadar, cum să Îl cunoaștem pe Dumnezeu? Cum

să fim atât de apropiați de El astfel încât părtășia perso-
nală să poată deveni posibilă? Unii predicatori liberali
ar spune că noi devenim familiarizați cu Dumnezeu
doar prin Isus. Această afirmație are în ea o aparență de
loialitate față de Domnul nostru, numai că, în realitate,
este foarte derogatorie față de El. Isus însuși a recunos-
cut clar validitatea altor căi de a-L cunoaște pe Dumne-
zeu, iar a respinge acele căi înseamnă să respingem lu-
crurile care stau în chiar centrul vieții lui Isus. Este clar
că Isus a văzut mâna lui Dumnezeu în natură; crinii de
pe câmp I-au revelat lucrarea lui Dumnezeu. El L-a gă-
sit pe Dumnezeu și în legea morală, căci legea scrisă în
inimile oamenilor era legea lui Dumnezeu, care a reve-
lat neprihănirea Lui. În final, Isus L-a găsit clar pe
Dumnezeu revelat în Scriptură. Cât de profund a folo-
sit Domnul nostru cuvintele profeților și ale psalmiști-
lor! A spune că o astfel de revelație a lui Dumnezeu era
invalidă sau că este inutilă pentru noi, cei de astăzi, în-
seamnă să disprețuiești lucrurile care stau cel mai
aproape de mintea și inima lui Isus.
Dar, de fapt, când oamenii spun că noi Îl cunoaș-

tem pe Dumnezeu doar așa cum El S-a revelat în Isus,
ei neagă toată cunoașterea reală a lui Dumnezeu, de
93
orice fel, pentru că, dacă n-ar exista nicio idee despre
Dumnezeu independent de Isus, atribuirea dumneze-
irii lui Isus nu are niciun sens. A spune că „Isus este
Dumnezeu” este ceva lipsit de sens dacă cuvântul
„Dumnezeu” nu are un sens antecedent atașat lui. Iar
atașarea unui sens cuvântului „Dumnezeu” este reali-
zată prin mijloacele pe care tocmai le-am menționat.
Noi nu uităm de cuvintele lui Isus din Evanghelia după
Ioan: „Cine M-a văzut pe Mine, L-a văzut pe Tatăl”
(Ioan 14:9), dar aceste cuvinte nu înseamnă că, dacă un
om n-a cunoscut niciodată ce sens are cuvântul „Dum-
nezeu”, el ar putea veni și să îi atașeze acelui cuvânt o
idee doar prin cunoașterea caracterului lui Isus. Dim-
potrivă, ucenicii cărora Isus le vorbea aveau deja o con-
cepție foarte bine definită despre Dumnezeu; o cu-
noaștere a unei Persoane supreme era presupusă în tot
ceea ce Isus a spus. Dar ucenicii nu doreau doar o cu-
noaștere a lui Dumnezeu, ci și un contact intim, perso-
nal. Iar acel contact a survenit prin dialogul lor cu Isus.
Isus a revelat caracterul lui Dumnezeu într-o manieră
minunat de intimă, dar o astfel de revelație și-a căpătat
semnificația adevărată doar pe baza moștenirii din Ve-
chiul Testament și pe învățătura lui Isus deopotrivă.
Teismul rațional, cunoașterea singurei Persoane su-
preme, Creatorul și Stăpânul activ al lumii, este însăși
94
rădăcina creștinismului.
Dar, va spune predicatorul modern, este nepotri-

vit să Îi atribui lui Isus o acceptare a „teismului rațio-
nal”, pentru că Isus a avut o cunoaștere practică a lui
Dumnezeu, nu una teoretică. Și există un sens potrivit
căruia aceste cuvinte sunt adevărate. Cu siguranță că
nicio parte a cunoașterii lui Dumnezeu de către Isus nu
a fost doar teoretică; orice lucru pe care Isus L-a cunos-
cut despre Dumnezeu I-a atins inima și I-a determinat
acțiunile. În acel sens, cunoașterea lui Dumnezeu de
către Isus a fost „practică”. Dar, din nefericire, nu
acesta este sensul avut în vedere de afirmația liberalis-
mului modern. Ce se înțelege frecvent printr-o cunoaș-
tere „practică” a lui Dumnezeu în discursul modern nu
este o cunoaștere teoretică a lui Dumnezeu care să fie și
practică, ci o cunoaștere practică ce nu este teoretică –
cu alte cuvinte, o cunoaștere care nu vine cu nicio in-
formație despre realitatea obiectivă, o cunoaștere care,
în fapt, nu este deloc cunoaștere. Și nimic nu ar putea
fi mai diferit de religia lui Isus. Relația lui Isus cu Tatăl
Său ceresc nu a fost o relație cu o bunătate vagă și im-
personală, nici o relație care doar s-a îmbrăcat într-o
formă simbolică, personală. Dimpotrivă, ea a fost o re-
lație cu o Persoană reală, a cărei existență era la fel de
95
bine definită și de dreaptă pe cât este subiectul cunoaș-

terii teoretice când vorbim despre existența crinilor de
pe câmp pe care Dumnezeu i-a îmbrăcat. Însăși temelia
religiei lui Isus era constituită dintr-o credință triumfă-
toare în existența reală a unui Dumnezeu personal.
Iar fără acea credință, niciun fel de religie nu are

dreptul să facă astăzi apel la Isus. Isus a fost un teist, iar
teismul rațional stă la temelia creștinismului. Este ade-
vărat, Isus nu a susținut teismul Său prin argumente;
El nu a oferit în avans răspunsuri la atacul kantian asu-
pra dovezilor teiste. Dar asta nu înseamnă că El era in-
diferent față de credința care este rezultatul logic al ace-
lor dovezi, ci că acea credință a stat în picioare atât de
ferm, atât pentru El cât și pentru cei ce L-au ascultat,
încât ea a fost întotdeauna prezumată în învățătura
Lui. Așadar, nu este necesar ca toți creștinii de astăzi să
analizeze temeiul logic al credinței lor în Dumnezeu.
Mintea omului are o facultate minunată de a procesa
argumentele perfect valide, și ceea ce pare să fie o cre-
dință instinctuală se poate dovedi a fi rezultatul multor
pași logici. Sau se poate mai degrabă ca o credință într-
un Dumnezeu personal să fie rezultatul unei revelații
primitive, și ca dovezile teiste să fie doar confirmarea
logică a ceea ce a fost însușit la început printr-un mijloc
96
diferit. În orice caz, confirmarea logică a credinței în

Dumnezeu este o preocupare vitală pentru creștin. În
acest aspect, ca în cazul multor altora, religia și filozofia
sunt legate în cea mai intimă cale posibilă. Religia adevă-
rată nu poate face nicio pace cu o filozofie falsă, la fel
cum nu poate face pace nici cu o așa-zisă știință. Un lu-
cru nu poate fi adevărat în religie și fals în filozofie și în
știință. Dacă sunt valide, toate metodele prin care se
ajunge la adevăr vor ajunge la un rezultat armonios. De-
sigur că ateismul sau creștinismul agnostic ce își arogă
uneori numele de religie „practică” nu este creștinism în
niciun fel. La însăși rădăcina creștinismului este credința
în existența reală a unui Dumnezeu personal.
Suficient de ciudat este că, tocmai când liberalis-

mul modern deplânge dovezile teiste și se adăpostește
într-o cunoaștere „practică” ce va fi cumva indepen-
dentă de faptele constatate pe cale științifică sau filozo-
fică, predicatorului liberal îi place să folosească o sin-
gură identificare a lui Dumnezeu care nu este nimic,
dacă nu este teistă; lui îi place să vorbească despre
Dumnezeu ca „Tatăl”. Sigur că termenul are meritul de
a-I atribui lui Dumnezeu ceva cu iz de personalitate.
Pentru unii dintre cei ce îl folosesc, în realitate nu este
luat în serios; alții îl folosesc doar pentru că le este util,
97
nu pentru că ar crede că este adevărat. Dar nu toți libe-

ralii sunt în stare să facă diferența subtilă între judecă-
țile teoretice și cele de valoare; unii liberali, deși proba-
bil într-un număr în scădere, sunt credincioși adevărați
într-un Dumnezeu personal. Iar astfel de oameni sunt
în stare să se gândească la Dumnezeu cu adevărat ca la
un Tată.
Termenul vine cu o concepție foarte înaltă despre

Dumnezeu. Este adevărat că el nu este exclusiv creștin,
pentru că termenul „Tată” I-a fost aplicat lui Dumne-
zeu și în afara creștinismului. De exemplu, pare să
existe un crez răspândit într-un „Tată universal”, crez
prevalent în multe rase chiar în compania politeismu-
lui; el apare ici și colo în Vechiul Testament și în scrie-
rile ebraice pre-creștine de după perioada cuprinsă în
Vechiul Testament. Astfel de apariții ale termenului
nu sunt în niciun caz lipsite de semnificație. Folosirea
lui în Vechiul Testament, în particular, constituie un
precursor important al învățăturii Domnului nostru,
căci deși în Vechiul Testament, cuvântul „Tată” de re-
gulă face referire la Dumnezeu nu în relație cu indivi-
dul, ci cu națiunea sau cu împăratul, totuși evreul indi-
vidual se simțea într-o relație apropiată și specială cu
Dumnezeul legământului, pentru că făcea parte din
98
poporul ales. Dar în ciuda acestei anticipări a învățătu-

rii Domnului nostru, Isus a adus o îmbogățire atât de
incomparabilă a folosirii termenului, încât este un in-
stinct corect să privești gândul la Dumnezeu ca Tată ca
fiind ceva caracteristic creștin.
Oamenii din vremea modernă au fost atât de im-

presionați de acest element din învățătura lui Isus, în-
cât uneori au fost înclinați să îl privească drept suma și
esența religiei lor. Noi nu suntem interesați, spun ei, de
multe lucruri pentru care oamenii și-au dat viețile în
trecut; nu suntem interesați de teologia crezurilor; nu
suntem interesați de doctrinele păcatului și mântuirii;
nu suntem interesați de ispășirea prin sângele lui Hris-
tos; nouă ne este suficient adevărul simplu al paternită-
ții lui Dumnezeu și de corolarul ei, frățietatea oameni-
lor. Am putea să nu fim foarte biblici în sens teologic,
continuă ei, dar sigur că ne veți recunoaște ca fiind creș-
tini, pentru că noi acceptăm învățătura lui Isus despre
Dumnezeu Tatăl.
Este foarte bizar cum persoane inteligente pot să

vorbească în felul acesta. Este foarte ciudat cum cei ce
acceptă doar paternitatea universală a lui Dumnezeu ca
suma și substanța religiei pot să se considere creștini sau
cum pot să facă apel la Isus din Nazaret, căci este clar
99
că această doctrină modernă a paternității universale a

lui Dumnezeu nu a făcut parte deloc din învățătura lui
Isus. De unde trag ei concluzia că Isus ar fi propovăduit
paternitatea universală a lui Dumnezeu? Cu siguranță
că ea nu se găsește în Pilda Fiului Risipitor, pentru că,
în primul rând, vameșii și păcătoșii care erau primiți de
Isus și care au prilejuit atât obiecția fariseilor și răspun-
sul lui Isus față de ei prin intermediul Pildei, nu erau
oameni de pretutindeni, ci membrii poporului ales și,
ca atare, puteau să se considere fii ai lui Dumnezeu. În
al doilea rând, cu siguranță că o pildă nu este menită să
fie folosită aplicând exagerat detaliile ei. Așadar, în ca-
zul acesteia, întrucât bucuria tatălui din Pildă este ca
bucuria lui Dumnezeu când un păcătos primește mân-
tuirea din mâna lui Isus, nu rezultă că relația pe care
Dumnezeu o are față de păcătoșii care încă nu s-au po-
căit ar fi aceea de Tată față de copiii Lui. Așadar, unde
altundeva putem găsi paternitatea universală a lui Dum-
nezeu? Cu siguranță că nu în Predica de pe Munte, căci
în ea, cei care Îi spun lui Dumnezeu Tată sunt puși deo-
parte în cea mai categorică manieră de lumea largă a
Neamurilor din afară. Un pasaj din acea cuvântare a fost
neîndoielnic folosit în sprijinul doctrinei moderne:
„Dar Eu vă spun: Iubiți-i pe vrăjmașii voștri, binecuvân-
tați-i pe cei ce vă blestemă, faceți-le bine celor ce vă
100
urăsc, și rugați-vă pentru cei ce vă asupresc și vă prigo-

nesc, ca să fiți fii ai Tatălui vostru care este în ceruri;
căci El face să răsară soarele Său peste cei răi și peste cei
buni, și dă ploaie peste cei drepți și peste cei nedrepți”
(Matei 5:44-45). Dar este evident că pasajul acesta nu
poate suporta greutatea argumentului care este agățat
de el. Este adevărat că Dumnezeu este ilustrat aici ca
având grijă de toți oamenii, buni sau răi, dar cu sigu-
ranță că aici nu ni se spune că El ar fi numit Tatăl tutu-
ror. Ba chiar aproape că se poate spune că ideea pasaju-
lui depinde de faptul că El nu este Tatăl tuturor. El are
grijă chiar și de cei care nu sunt copiii Lui, ci vrăjmașii
Lui; de aceea, copiii Lui, ucenicii lui Isus, ar trebui să Îl
imite iubindu-i chiar și pe cei care nu sunt frații lor, ci
prigonitorii lor. Doctrina modernă a paternității uni-
versale a lui Dumnezeu nu poate fi găsită în învățătura
lui Isus și nu se află în Noul Testament. Întreg Noul
Testament și Isus însuși Îl reprezintă pe Dumnezeu ca
fiind în relație cu toți oamenii, creștini sau nu, într-o
analogie cu relația unui tată față de copiii lui. El este
Autorul ființei tuturor și, ca atare, poate fi denumit
Tatăl tuturor. El are grijă de toți și, din acest motiv, ar
putea fi denumit Tatăl tuturor. Imaginea paternității
pare a fi folosită ici și colo pentru a ilustra această relație
mai largă a lui Dumnezeu față de toți oamenii, sau
101
chiar față de toate ființele create. Astfel, într-un pasaj

izolat din cartea Evrei, se vorbește despre Dumnezeu ca
fiind „Tatăl duhurilor” (Evrei 12:9). Probabil că aici se
face referire la relația lui Dumnezeu, Creatorul, față de
ființele personale pe care El le-a creat. Una dintre cele
mai clare situații de folosire mai largă a imaginii pater-
nității se găsește în cuvântarea lui Pavel din Atena, din
Faptele Apostolilor 17:28: „,Suntem din neamul Lui”.
Aici este clar că se vorbește despre relația lui Dumnezeu
față de toți oamenii, indiferent dacă sunt creștini sau
nu. Dar cuvintele formează parte dintr-un hexametru1
și sunt preluate din opera unui poet păgân; ele nu sunt
prezentate ca parte din Evanghelie, ci doar ca aparți-
nând unui teren de întâlnire comun, pe care Pavel l-a
descoperit în cuvântarea lui față de ascultătorii săi pă-
gâni. Acest pasaj joacă doar un rol tipic pentru ceea ce
apare în Noul Testament ca întreg, în ce privește pater-
nitatea universală a lui Dumnezeu. Există ceva analog
unei paternități universale a lui Dumnezeu care este
prezent în învățătura Noului Testament. Terminolo-
gia paternității și a filiației este folosită ici și colo pentru
a descrie această relație generală, dar astfel de situații
1
hexametru – vers dactilic de șase picioare, în care dactilul ocupă locul al cincilea,
folosit în compoziții epice, în versificația latină și greacă. Dactilul este un picior sau
o parte dintr-un vers, format în general dintr-o silabă accentuată urmată de două
silabe neaccentuate. – n.tr.
102
sunt extrem de rare. În mod obișnuit, termenul înalt

„Tată” este folosit pentru a descrie o relație mult mai
intimă, relația în care Dumnezeu Se află în raport cu
mulțimea celor răscumpărați.
Așadar, doctrina modernă a paternității universale

a lui Dumnezeu, care este celebrată ca „esența creștinis-
mului”, ține în realitate, în cel mai fericit caz, de acea re-
ligie naturală vagă care formează presupoziția pe care
predicatorul creștin o poate folosi când propovăduiește
Evanghelia; iar când este privită ca un lucru atotsufici-
ent, reasigurător, ea vine în directă opoziție cu Noul
Testament. Evanghelia în sine se referă la ceva cu totul
diferit; învățătura adevărată și distinctivă a Noului Tes-
tament despre paternitatea lui Dumnezeu îi vizează doar
pe aceia care au fost aduși în familia credinței.
Nu există nimic îngust în această învățătură, caci

ușa casei credinței este larg deschisă față de toți. Acea ușă
este „calea cea nouă și vie” pe care Isus a deschis-o cu sân-
gele Lui. Dacă îi iubim cu adevărat pe semenii noștri, nu
vom merge în lume încercând, așa cum face predicatorul
liberal, să îi facem pe oameni să se mulțumească cu ră-
ceala unei religii naturale vagi. Prin predicarea Evanghe-
liei, noi îi vom invita să pătrundă în căldura și bucuria
casei lui Dumnezeu. Creștinismul le oferă oamenilor
103
tot ceea ce este oferit de învățătura liberală modernă

despre paternitatea universală a lui Dumnezeu, dar
doar creștinismul poate face asta, pentru că doar el le
oferă ceva infinit mai mare de atât.
Însă concepția liberală despre Dumnezeu diferă

fundamental de perspectiva creștină, mai multe chiar
decât în diferitele cercuri de idei legate de terminologia
paternității. Adevărul este că liberalismul a pierdut din
vedere însăși centrul și miezul învățăturii creștine.
Există multe elemente în perspectiva creștină despre
Dumnezeu, așa cum este prezentată în Biblie. Dar un
atribut al lui Dumnezeu este absolut fundamental în
Biblie; un atribut este absolut necesar pentru a face tot
restul să fie inteligibil. Acel atribut este transcendența
uimitoare a lui Dumnezeu. De la început și până la
sfârșit, Biblia este preocupată să prezinte prăpastia în-
grozitoare care desparte ființa creată de Creator. Da,
este adevărat că, potrivit Bibliei, Dumnezeu este ima-
nent2 în lume. Nicio vrabie nu cade la pământ fără voia
Lui. Dar El este imanent în lume nu pentru că El Se
identifică cu lumea, ci pentru că este Creatorul liber și
Susținătorul ei. Între ființa creată și Creator există o
2
imanența lui Dumnezeu face referire la ființa lui Dumnezeu care „există” și acți-
onează prin Sine, nedeterminat de o cauză din afară – n.tr.
104
prăpastie imensă.
Prin contrast, în liberalismul modern, această deo-

sebire clară între Dumnezeu și lume este distrusă, iar
numele „Dumnezeu” este aplicat proceselor în sine din
această lume. Noi ne aflăm în mijlocul unui proces pu-
ternic, care se manifestă în viața nedefinit de mică și în
cea nedefinit de mare – în viața infinitezimală care este
revelată prin microscop și în mișcările vaste ale sferelor
cerești. Acestei lumi-proces, din care noi înșine facem
parte, i se aplică numele de „Dumnezeu”. De aceea,
ceea ce se spune în fapt este că Dumnezeu nu ar fi o
Persoană diferită de noi înșine, ci că, dimpotrivă, viața
noastră este parte din viața Lui. În felul acesta, potrivit
liberalismului modern, narațiunea Evangheliei despre
întrupare este tratată uneori ca un simbol al adevărului
general că, în culmea lui, omul este una cu Dumnezeu.
Este straniu cum o astfel de reprezentare poate fi

privită ca un lucru nou, căci, în fapt, panteismul este
un fenomen foarte vechi. El a existat dintotdeauna, cu
scopul de a lovi în viața religioasă a omului. Iar libera-
lismul modern, chiar și când nu este consecvent pante-
ist, calcă în orice caz pe urmele panteismului. El are
tendința de a distruge separarea dintre Dumnezeu și
lume și diferența personală clară dintre Dumnezeu și
105
om. În această gândire, chiar și păcatul omului ajunge

să fie privit, pe cale logică, drept parte din viața lui
Dumnezeu. Aceste lucruri sunt foarte diferite de
Dumnezeul viu și sfânt al Bibliei și al credinței creștine.
Așadar, creștinismul diferă de liberalism în primul

rând în concepția lui despre Dumnezeu și apoi în con-
cepția lui despre om. Liberalismul modern a pierdut
tot simțământul prăpastiei care separă ființa creată de
Creator. Doctrina lui despre om decurge natural din
doctrina lui despre Dumnezeu. Dar în liberalism nu
sunt negate doar limitările omului ca ființă creată.
Există o diferență și mai importantă. Conform Bibliei,
omul este un păcătos aflat sub condamnarea dreaptă a
lui Dumnezeu; potrivit liberalismului modern, păcatul
nici măcar nu există cu adevărat. La rădăcina mișcării
liberale moderne stă pierderea conștientizării păcatu-
lui.3
Conștientizarea păcatului a fost anterior punctul

de plecare al întregii predicări, dar astăzi aceasta s-a
pierdut. Ceea ce caracterizează mai mult decât orice
epoca modernă este o încredere supremă în bunătatea
omului. Literatura religioasă a vremurilor noastre este
3
Pentru discuția ce urmează, v. „The Church In the War”, în The Presbyterian din
29 mai 1919, p. 10f.
106
sugestivă în ce privește această convingere. Treceți din-

colo de exteriorul brut al oamenilor, ni se spune, și veți
descoperi suficient sacrificiu de sine pe care să vă înte-
meiați speranța pentru societate. Răutatea lumii, ni se
spune, poate fi biruită prin bunătatea ei, astfel că nu
este nevoie de niciun ajutor din afara lumii.
Ce anume a produs această mulțumire cu bunăta-

tea omului? Ce s-a ales de conștientizarea păcatului? Ei
bine, conștientizarea păcatului a fost cu siguranță
pierdută, dar ce anume a scos-o din inimile oamenilor?
În primul rând, probabil că războiul4 a avut ceva

de-a face cu această schimbare. În timpul războiului,
atenția noastră a fost îndreptată atât de exclusiv către
păcatele altor oameni, încât suntem uneori tentați să
uităm de propriile păcate. Desigur că uneori este nece-
sar să avem atenția îndreptată către păcatele altor oa-
meni. Este ceva corect să fii indignat de orice formă de
asuprire a celor slabi de către cei puternici. Dar un as-
tfel de obicei al minții, dacă se permanentizează, dacă
este dus în vremurile de pace, vine cu pericolele lui. El
își dă mâna cu ideea colectivistă a statului modern, es-
tompând caracterul individual și personal al vinovăției.
Dacă John Smith îți bate acum nevasta, nimeni nu mai
4
Autorul face referire cel mai probabil la Primul Război Mondial – n.tr.
107
este atât de învechit încât să îl învinovățească pe John

Smith pentru asta. Dimpotrivă, ni se spune că John
Smith este în mod evident victima unui soi de propa-
gandă bolșevică și că Parlamentul ar trebui să fie con-
vocat într-o sesiune extraordinară ca să dezbată cazul
lui John Smith în virtutea unei legi străine și rebele.
Dar rădăcinile pierderii conștientizării păcatului

merg mult mai adânc decât războiul, într-un proces
spiritual puternic care a fost activ în decursul ultimilor
75 de ani. Asemenea altor mari mișcări, acest proces a
avansat pe tăcute, atât de silențios încât rezultatele lui
au fost obținute înainte ca omul simplu să fie conștient
de ce anume avea loc. Cu toate acestea, în ciuda întregii
continuități de la suprafață, o schimbare semnificativă
a avut loc în ultimii 75 de ani, și ea constă din înlocui-
rea creștinismului cu păgânismul ca perspectivă domi-
nantă asupra vieții. În urmă cu 75 de ani, cu toate in-
consecvențele ei, civilizația occidentală era încă predo-
minant creștină; astăzi, ea este predominant păgână.
Când vorbesc despre „păgânism”, eu nu folosesc

un termen derogatoriu. Grecia antică era păgână, dar
avea strălucirea ei, pe când lumea modernă nici măcar
nu se apropie de cei din antichitate în reușitele ei. În ce
constă, așadar, acest păgânism? Răspunsul nu este
108
unul dificil. Păgânismul este acea perspectivă asupra vi-

eții care își găsește cel mai mare țel al existenței umane
în dezvoltarea sănătoasă, armonioasă și bucuroasă a fa-
cultăților existente ale omului. Idealul creștin este
foarte diferit. Păgânismul este optimist cu privire la na-
tura umană neajutată de nimic, în timp ce creștinismul
este religia inimii zdrobite.
Când spun că creștinismul este religia inimii zdro-

bite, nu mă refer la ideea că el se sfârșește cu inima zdro-
bită și nici că atitudinea creștină caracteristică este o
continuă batere a pieptului și o jelire neîncetată, „vai de
mine”. Nicidecum, ci creștinismul înseamnă că păcatul
este confruntat odată pentru totdeauna și apoi este le-
pădat, prin harul lui Dumnezeu, fiind aruncat pe veci
în adâncul mării. Problema păgânismului din Grecia
antică, ca și a celui din vremurile moderne, nu ținea de
suprastructură, care avea strălucirea ei, ci de temelie,
care era putredă. A existat totdeauna ceva de acoperit,
iar entuziasmul arhitectului a fost păstrat doar prin ig-
norarea realității deranjante a păcatului. Prin contrast,
în creștinism nu există nimic care să trebuiască acope-
rit. Realitatea păcatului este confruntată pe față și
odată pentru totdeauna, și el este tratat prin harul lui
Dumnezeu. Dar apoi, după ce păcatul a fost îndepărtat
109
prin harul lui Dumnezeu, creștinul poate trece la culti-

varea bucuroasă a fiecărei facultăți pe care Dumnezeu
i-a dat-o. Așa este umanismul creștin mai înalt, un
umanism care nu este întemeiat pe mândria omului, ci
pe harul divin.
Dar deși creștinismul nu se sfârșește cu inima zdro-

bită, el începe cu inima zdrobită; el începe cu conștien-
tizarea păcatului. Fără conștientizarea păcatului, în-
treaga Evanghelie va părea o banală poveste. Dar cum
poate fi reînviată conștientizarea păcatului? Nu încape
îndoială că ceva trebuie făcut prin propovăduirea legii
lui Dumnezeu, căci legea este cea care descoperă nele-
giuirea. Mai mult, întreaga lege ar trebui propovăduită.
Cu greu am putea înțelege că este înțelept să adoptăm
sugestia (oferită recent printre multe altele în ce pri-
vește căile în care să ne modificăm mesajul ca să recăpă-
tăm dedicarea soldaților) că ar trebui să încetăm să vor-
bim despre păcatele mici ca și cum ar fi mari. Această
sugestie pare să ne îndemne să nu ne mai preocupăm
atât de mult de păcatele mici, ci să le lăsăm să rămână
neafectate.
În ce privește o astfel de abordare, se poate sugera

probabil că, în bătălia modală pe care o ducem, lup-
tăm împotriva unui inamic foarte înzestrat, care nu își
110
descoperă poziția armelor prin acțiunea dezordonată

a artileriei atunci când plănuiește un atac puternic. În
bătălia morală, ca în marele război european, sectoarele
cele mai liniștite sunt în general cele mai periculoase. Și
știm că Satana își face loc în viețile noastre tocmai prin
„păcatele mici”. De aceea, probabil că ar fi prudent să
veghem asupra tuturor părților frontului bătăliei, și să
nu pierdem niciun moment în organizarea luptei.
Dar dacă vrem să producem conștientizarea păca-

tului, legea lui Dumnezeu trebuie proclamată deopo-
trivă în viețile creștinilor și în viețile celor din lume.
Este inutil ca predicatorul să sufle foc și pucioasă de la
amvon, dacă în același timp cei ce ocupă locurile din
strană continuă să trateze păcatul foarte superficial și să
se mulțumească cu standardele lumii. Toți cei din bise-
rică trebuie să își facă partea în propovăduirea legii lui
Dumnezeu prin viețile lor, astfel ca tainele inimilor oa-
menilor să fie scoase la lumină.
Totuși, toate aceste lucruri sunt în sine destul de in-

suficiente pentru producerea conștientizării păcatului.
Cu cât observăm mai mult starea bisericii, cu atât ne
simțim mai obligați să mărturisim că convingerea de pă-
cat este o taină mare, care nu poate fi produsă decât de
Duhul lui Dumnezeu. Propovăduirea legii, în cuvânt
111
și în faptă, poate pregăti inima pentru acea experiență,

dar experiența în sine vine de la Dumnezeu. Când
omul are parte de acea experiență, când el ajunge con-
vins de păcat, întreaga lui atitudine față de viață este
transformată. El este uimit de orbirea lui anterioară, iar
mesajul Evangheliei, care odinioară i se părea un basm,
devine acum plin de lumină. Dar doar Dumnezeu
poate produce schimbarea. De aceea, să nu încercăm să
facem asta fără Duhul lui Dumnezeu.
Greșeala fundamentală a bisericii moderne este că

ea este intens implicată într-o sarcină absolut imposi-
bilă, anume să îi cheme pe cei neprihăniți la pocăință.
Predicatorii moderni încearcă să îi aducă pe oameni în
biserică fără să le ceară să își abandoneze mândria. Ei
încearcă să îi ajute pe oameni să evite convingerea de pă-
cat. Predicatorul se ridică la amvon, deschide Biblia și se
adresează congregației cam în felul următor: „Voi, oa-
menii, sunteți foarte buni”, spune el; „voi răspundeți la
fiecare apel care privește înainte către binele comunită-
ții. De aceea, noi avem în Biblie – în special în viața lui
Isus – ceva atât de bun, încât noi credem că este suficient
de bun chiar pentru voi, oamenii buni”. Așa arată pre-
dicarea modernă. Ea se face auzită astfel duminică de
duminică de la mii de amvoane, numai că este cu totul
112
zadarnică. Nici măcar Domnul nostru nu i-a chemat

pe cei neprihăniți la pocăință, și probabil că noi n-am
avea mai mult succes decât a avut El.
113
3
BIBLIA
Așa cum s-a observat până acum, liberalismul mo-

dern a pierdut din vedere cele două mari presupoziții ale
mesajului creștin – Dumnezeul cel viu și realitatea păca-
tului. Doctrina liberală despre Dumnezeu și doctrina li-
berală despre om sunt amândouă diametral opuse per-
spectivei creștine. Dar divergența are de-a face nu doar
cu presupozițiile mesajului, ci și cu mesajul în sine.
Mesajul creștin a venit la noi prin Biblie. Ce ar tre-

bui să credem despre această Carte care conține mesajul?
Potrivit perspectivei creștine, Biblia conține o rela-

tare a unei revelații de la Dumnezeu către om, relatare
care nu se găsește în niciun alt loc. Este adevărat, Biblia
conține și o confirmare și o îmbogățire minunată a re-
velațiilor care sunt date, prin lucrurile pe care Dumne-
zeu le-a creat și prin conștiința omului. „Cerurile spun
slava lui Dumnezeu, și întinderea lor vestește lucrarea
mâinilor Lui” (Ps. 19:1) – aceste cuvinte sunt o confir-
mare a revelației lui Dumnezeu din natură. „Căci toți
115
au păcătuit, și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu”

(Rom. 3:23) – aceste cuvinte sunt o confirmare a ceea
ce este atestat de conștiință. Dar în plus față de astfel de
reafirmări a ceea ce ne-am putea gândi că poate fi învă-
țat din altă parte – în fapt, din cauza orbirii oamenilor,
la fel de mult poate fi învățat din altă parte doar într-o
manieră comparativ obscură – Biblia conține și o rela-
tare a unei revelații absolut nouă. Acea nouă revelație
privește calea prin care omul păcătos poate veni în păr-
tășie cu Dumnezeul cel viu.
Calea a fost deschisă, potrivit Bibliei, printr-un act

al lui Dumnezeu când, în urmă cu aproape 1900 de ani,
în afara zidurilor Ierusalimului, Fiul cel veșnic a fost
adus ca jertfă pentru păcatele oamenilor. Întreg Vechiul
Testament privește înainte către acel mare eveniment, și
în acel singur eveniment întreg Noul Testament își află
centrul și miezul. După Biblie, așadar, mântuirea nu este
ceva care a fost descoperit, ci ceva ce s-a petrecut. De aici
vine și unicitatea Bibliei. Toate ideile creștinismului ar
putea fi descoperite într-o altă religie, și totuși în acea re-
ligie să nu existe niciun pic de creștinism. Creștinismul
nu depinde de un complex de idei, ci de narațiunea
unui eveniment. Fără acel eveniment, lumea, în per-
spectiva creștină, este cu totul întuneric, iar omenirea
116
CAPITOLUL 3. BIBLIA
este pierdută sub vinovăția păcatului. Nu poate exista

nicio mântuire prin descoperirea adevărului etern,
căci, din cauza păcatului, adevărul etern nu aduce al-
tceva decât disperare. Dar o față nouă i-a fost dată vieții
prin lucrul binecuvântat pe care Dumnezeu l-a făcut
când L-a jertfit pe singurul Lui Fiu.
Uneori față de această perspectivă asupra conținu-

tului Bibliei este ridicată o obiecție.1 Oare trebuie, ni se
spune, să depindem de ceva ce s-a petrecut cu atât de
mult timp în urmă? Este mântuirea dependentă de cer-
cetarea unor lucruri antice? Este studentul educat în is-
toria Palestinei preotul modern fără intervenția plină
de bunătate a căruia nimeni nu Îl poate vedea pe Dum-
nezeu? Nu am putea găsi în schimb o mântuire inde-
pendentă de istorie, o mântuire care depinde doar de
ceea ce există alături de noi aici și acum?
Obiecția nu este lipsită de greutate, numai că ea ig-

noră una dintre dovezile primare în favoarea veridicită-
ții relatării Evangheliei. Acea dovadă se găsește în expe-
riența creștină. Mântuirea depinde de ce s-a petrecut în
urmă cu mult timp, dar evenimentul de atunci are
efecte care continuă până în ziua de azi. În Noul Testa-
ment ni se spune că Isus S-a dat pe Sine ca jertfă pentru
1
Pentru analiza care urmează, v. History and Faith, 1915, p. 13-15.
117
păcatele celor ce cred în El. Aceasta este o relatare a

unui eveniment trecut, dar putem să o testăm astăzi și
testând-o, să descoperim că este adevărată. În Noul
Testament ni se spune că, într-o dimineață, cu mult
timp în urmă, Isus a înviat dintre cei morți. Din nou,
aceasta este o relatare a unui eveniment din trecut. Dar
putem din nou să îl testăm, și testându-l, descoperim
că Isus este cu adevărat un Mântuitor viu până astăzi.
Dar în acest punct ne pândește o greșeală fatală. Ea

este una dintre erorile care constituie rădăcina liberalis-
mului modern. Așa cum tocmai am spus, experiența
creștină este utilă ca o confirmare a mesajului Evanghe-
liei, însă doar pentru că ea este necesară, mulți s-au gră-
bit să tragă concluzia că asta este tot ce avem nevoie.
Dacă avem parte de o experiență prezentă a lui Hristos
în inimă, ni se spune, n-am putea să depindem doar de
acea experiență, orice ne-ar spune istoria despre eveni-
mentele din prima dimineață de Paști? N-am putea să
devenim cu totul independenți de rezultatele criticismu-
lui biblic? N-am putea continua să experimentăm pre-
zența lui Hristos în sufletele noastre indiferent ce fel de
om ne-ar zugrăvi istoria referindu-se la Isus din Nazaret
și indiferent ce ne-ar putea spune istoria despre sensul
real al morții Sale sau despre istoria pretinsei Sale învieri?
118
CAPITOLUL 3. BIBLIA
Problema este că experiența păstrată în felul acesta

nu este experiență creștină. Ea poate fi o experiență de
natură religioasă, dar cu siguranță nu ar fi experiență
creștină, întrucât experiența creștină depinde în sens
absolut de un eveniment. Creștinul își spune: „Am me-
ditat la problema îndreptățirii înaintea lui Dumnezeu,
am încercat să produc o neprihănire cu care să merg
înaintea Lui, dar când am auzit mesajul Evangheliei,
am învățat m-am străduit într-un fel sărăcăcios să reali-
zez ceea ce a fost realizat de Domnul Isus Hristos când
El a murit pentru mine pe cruce și a încheiat lucrarea
Sa răscumpărătoare prin învierea Sa glorioasă. Dacă
acest lucru n-a fost făcut încă, dacă doar am o idee des-
pre împlinirea lui, atunci sunt cel mai de compătimit
dintre toți oamenii, căci sunt încă în păcatele mele. De
aceea, viața mea creștină depinde în întregime de ade-
vărul narațiunii Noului Testament”.
Experiența creștină este folosită corect când ea

confirmă dovezile documentare, dar ea nu poate nicio-
dată să ofere un înlocuitor pentru ele. Noi știm că isto-
ria Evangheliei este adevărată datorită datării timpurii
a documentelor în care ea apare, a dovezii în ce privește
autorii lor, a dovezii interioare a veridicității lor, a im-
posibilității explicării lor ca fiind bazate pe o amăgire
119
sau pe basme. Această dovadă este confirmată specta-

culos prin experiența prezentă, care îi adaugă dovezii
documentare acel minunat caracter direct și imediat al
convingerii care ne eliberează de frică. Experiența creș-
tină este folosită corect când ajută la convingerea noas-
tră că evenimentele relatate în Noul Testament au avut
loc cu adevărat, dar ea nu ne poate face niciodată în
stare să fim creștini, indiferent dacă evenimentele au
avut loc sau nu. Ea este o floare frumoasă și ar trebui
prețuită ca un dar de la Dumnezeu, numai că, dacă ar
fi tăiată de la rădăcina ei din Cartea binecuvântată, ea
s-ar ofili și ar muri foarte repede.
Astfel, revelația conținută în Biblie îmbrățișează

nu doar o reafirmare a adevărurilor eterne – în sine ne-
cesară, pentru că adevărurile au fost obturate prin efec-
tul de orbire al păcatului – ci și o revelație care prezintă
înaintea noastră sensul unui act săvârșit de Dumnezeu.
De aceea, conținutul Bibliei este unic. Există însă un

alt fapt important în ce privește Biblia. Ea poate conține
o relatare a unei revelații adevărate de la Dumnezeu, și
totuși relatarea să fie plină de erori. De aceea, înainte de
a stabili autoritatea deplină a Bibliei, este necesar să
adăugăm doctrina creștină a inspirației Bibliei la doc-
trina creștină a revelației. Doctrina inspirației ne învață
120
CAPITOLUL 3. BIBLIA
că Biblia este nu doar o relatare a unor lucruri impor-

tante, ci și că relatarea în sine este adevărată, pentru că
scriitorii ei au fost atât de bine ocrotiți ca să nu facă gre-
șeli, în ciuda păstrării manierelor lor obișnuite de gân-
dire și exprimare, încât Cartea care a rezultat este „re-
gula infailibilă a credinței și practicii”.
Această doctrină a „inspirației plenare” a făcut

obiectul unor reprezentări greșite persistente. Oponen-
ții ei vorbesc despre ea ca și cum ar implica o teorie me-
canicistă a acțiunii Duhului Sfânt. Duhul, ni se spune,
este reprezentat în această doctrină ca dictându-le Bi-
blia scriitorilor, astfel încât ei n-au fost mai mult decât
niște stenografi. Sigur că astfel de caricaturi sunt lipsite
de temei, și este mai degrabă surprinzător că oameni in-
teligenți pot fi atât de orbiți de prejudecăți în această
privință încât nici măcar să nu cerceteze ei înșiși trata-
tele perfect de accesibile în care este prezentată doc-
trina inspirației plenare. De regulă este considerată o
practică bună să cercetezi un lucru tu însuți înainte de
a repeta papagalicește o ridiculizare a acelui lucru. Dar
în ce privește Biblia, astfel de limitări erudite sunt pri-
vite oarecum ca nepotrivite. Este mult mai ușor să te
mulțumești cu câteva invective precum inspirația „me-
canică” sau lucruri de acest fel. De ce să te implici într-
121
un criticism serios când oamenii preferă ridiculizarea?

De ce să ataci un oponent real, când este mai ușor să
dărâmi o paiață?2
În fapt, doctrina inspirației plenare nu anulează in-

dividualitatea scriitorilor biblici. Ea nu ignoră folosirea
de către aceștia a mijloacelor obișnuite de a obține in-
formația. Ea nu implică absența interesului față de si-
tuațiile istorice care au condus la scrierea cărților bi-
blice. Ceea ce ea respinge este prezența erorilor în Bi-
blie. Ea prezumă că Duhul Sfânt a informat mințile
scriitorilor biblici în așa fel încât ei au fost ocrotiți de a
cădea în greșelile care afectează toate celelalte cărți. Bi-
blia ar putea conține o revelație autentică a lui Dumne-
zeu, dar să nu conțină una adevărată. Dar, potrivit doc-
trinei inspirației, relatarea este în fapt una adevărată.
Biblia este „regula infailibilă a credinței și practicii”.
Cu siguranță că aceasta este o pretenție specială, și

nu este de mirare că a fost atacată. Dar problema este
că atacul nu este totdeauna corect. Dacă predicatorul
liberal ar obiecta față de doctrina inspirației plenare pe
2
Nu poate nega nimeni că nu există unele persoane din biserica modernă care ig-
noră contextul citatelor biblice și trăsăturile umane ale scriitorilor cărților Bibliei.
Dar Biblia este tratată cel puțin prin insinuare într-o manieră cu totul neînteme-
iată, acuzație care se îndreaptă către marea majoritate a celor care susțin inspirația
Scripturii.
122
CAPITOLUL 3. BIBLIA
temeiul că, în fapt, ar exista erori în Biblie, el ar putea

avea dreptate sau ar putea greși, dar măcar am putea
purta discuția pe un teren corect. Dar foarte adesea,
predicatorul dorește să evite chestiunea delicată a ero-
rilor din Biblie – o chestiune care ar putea să pară in-
sultătoare la adresa oamenilor obișnuiți – astfel că el
preferă să vorbească doar împotriva teoriilor „mecani-
ciste” ale inspirației, împotriva teoriei „dictării”, împo-
triva „folosirii superstițioase a Bibliei ca un talisman”,
și așa mai departe. Toate aceste lucruri par să sune ne-
vinovate pentru omul obișnuit. Nu vrea să spună pre-
dicatorul liberal că Biblia este „divină” – ba chiar că
este mai divină tocmai pentru că este mai umană? Ce
poate fi mai ziditor de atât? Dar sigur că astfel de apa-
rențe sunt înșelătoare. O Biblie plină de greșeli este cu
siguranță divină în sensul modern panteistic de „di-
vin”, potrivit căruia Dumnezeu este doar un alt nume
dat cursului acestei lumi, cu toate imperfecțiunile și cu
toate păcatele ei. Dar Dumnezeul înaintea căruia creș-
tinul se închină este un Dumnezeu al adevărului.
Trebuie recunoscut că există mulți creștini care nu

acceptă doctrina inspirației plenare. Această doctrină
este respinsă nu doar de oponenții liberali ai creștinis-
mului, ci și de mulți oameni cu adevărat creștini. Există
123
mulți creștini în biserica modernă care nu găsesc în ori-

ginea creștinismului un produs al evoluției, ci o pă-
trundere reală a puterii creatoare a lui Dumnezeu, oa-
meni care nu depind deloc în mântuirea lor de efortu-
rile lor de a duce o viață creștină, ci de sângele ispășitor
al lui Hristos. Există mulți oameni în biserica modernă
care acceptă astfel mesajul central al Bibliei, și totuși
cred că mesajul a ajuns la noi doar pe baza autorității
martorilor oculari credibili, fără să fie ajutați în lucrarea
lor literară de vreo călăuzire supranaturală din partea
Duhului lui Dumnezeu. Există mulți care cred că Bi-
blia este corectă în elementul ei central, în relatarea ei
despre lucrarea răscumpărătoare a lui Hristos, și totuși
care cred că ea ar conține multe erori. Astfel de oameni
nu sunt în realitate liberali, ci creștini, pentru că ei au
acceptat ca adevărat mesajul de care creștinismul de-
pinde. Dar pe ei îi separă o mare prăpastie de cei care
resping actul supranatural al lui Dumnezeu de care
creștinismul depinde.
Totuși, este cu totul altceva dacă perspectiva mij-

locitoare a Bibliei, care este susținută astfel, este logic
coerentă, adevărul fiind că Domnul nostru însuși pare
să fi susținut o perspectivă înaltă asupra Bibliei, per-
spectivă care este respinsă aici. Evident că este cu totul
124
CAPITOLUL 3. BIBLIA
altceva, o chestiune la care aș vrea să răspund printr-un

categoric NU – să ne întrebăm dacă panica legată de
Biblie, care produce astfel de concesii, este justificată în
vreun fel de lucruri factuale. Dacă creștinul se folosește
din plin de privilegiile sale creștine, el va descoperi sca-
unul de domnie al autorității în întreaga Biblie, pe care
el o privește nu ca pe cuvânt de la oameni, ci ca pe Cu-
vântul lui Dumnezeu însuși.
Perspectiva liberalismului modern este foarte dife-

rită aici. Liberalul modern respinge nu doar doctrina
inspirației plenare, ci chiar respectul față de Biblie care
i se cuvine prin comparație cu respectul față de orice
carte credibilă obișnuită. Dar cu ce anume vine el în lo-
cul perspectivei creștine asupra Bibliei? Care este gân-
direa liberală în ce privește sursa autorității în chestiu-
nile religioase?3
Uneori se creează impresia că liberalul modern

pune autoritatea lui Hristos în locul autorității Bibliei.
El nu poate accepta ceea ce consideră a fi învățătura
morală perversă a Vechiului Testament sau argumen-
tele sofiste ale lui Pavel. Totuși, el se consideră a fi creș-
tinul adevărat pentru că, respingând restul Bibliei, el
3
Pentru ceea ce urmează, comp. „For Christ or Against Him”, din The Presbyte-
rian, 20 ianuarie 1921, p. 9.
125
depinde doar de Isus.
Totuși, această impresie este cu totul falsă. Libera-

lul modern nu susține în realitate autoritatea lui Isus.
Chiar dacă ar face asta, el ar sărăci mult cunoașterea lui
Dumnezeu și calea mântuirii. Cu greu se poate spune
că cuvintele lui Isus, rostite în timpul lucrării Sale pă-
mântești, includ tot ceea ce trebuie să știm despre
Dumnezeu și despre calea mântuirii, pentru că sensul
lucrării răscumpărătoare a lui Isus nu ar putea fi pre-
zentat pe deplin înainte ca acea lucrare să fie făcută.
Într-adevăr, ea poate fi prezentată într-un fel profetic
și, în fapt, așa a și fost prezentată de Isus chiar în zilele
prezenței Sale trupești pe Pământ. Dar explicarea com-
pletă nu poate să ne fie dată în mod natural decât după
ce lucrarea a fost împlinită. Și tocmai aceasta a și fost
metoda divină. A privi învățătura Duhului Sfânt dată
prin apostoli ca fiind inferioară în autoritate față de în-
vățătura lui Isus este un lucru contrar nu doar Duhului
lui Dumnezeu, ci și lui Isus însuși.
De fapt, liberalul modern nu afirmă nici chiar au-

toritatea lui Isus. Desigur că el nu acceptă cuvintele lui
Isus așa cum ne sunt relatate în Evanghelii, pentru că
între aceste cuvinte se găsesc acele lucruri care par cele
mai dezgustătoare pentru biserica liberală modernă, iar
126
CAPITOLUL 3. BIBLIA
cuvintele lui Isus ne îndreaptă înainte către o revelație

mai deplină ce avea să ne fie dată ulterior prin apostolii
Lui. De aceea, este clar că acele cuvinte ale lui Isus care
trebuie privite de către liberalismul modern ca având
autoritate trebuie mai întâi alese din masa de cuvinte ce
ne-au fost lăsate în scris, printr-un proces critic. Și bi-
neînțeles că procesul critic este foarte dificil, și deseori
se ridică suspiciunea că criticul consideră cuvinte au-
tentice ale lui Isus cel istoric doar acele cuvinte care se
potrivesc ideilor lui preconcepute. Dar chiar și după ce
procesul de cernere se încheie, teologul liberal este încă
incapabil să accepte toate cuvintele lui Isus ca având
autoritate. El trebuie în final să admită că Isus cel „isto-
ric”, așa cum este reconstruit de istoricii moderni, ar fi
spus unele lucruri pe care el le consideră neadevărate.
Aceste lucruri sunt în general recunoscute. Dar,

susțin liberalii, deși nu tot ceea ce Isus a spus este ade-
vărat, „scopul central al vieții” Sale trebuie considerat
ca având caracter normativ pentru Biserică. Dar care a
fost scopul vieții lui Isus? Cea mai scurtă versiune ar fi
că, dacă criticismul modern ar accepta cele mai timpu-
rii Evanghelii, „Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci
El să slujească și să-Și dea viața răscumpărare pentru
mulți!” (Marcu 10:45). Aici, moartea substitutivă este
127
considerată „scopul vieții” lui Isus. Desigur că o astfel

de afirmație trebuie lepădată de biserica liberală mo-
dernă. Scopul vieții lui Isus, descoperit de liberalismul
modern, nu este totuna cu scopul vieții adevăratului
Isus, ci doar reprezintă acele elemente din învățăturile
lui Isus – luate izolat și interpretate greșit – care se în-
tâmplă să se potrivească agendei moderne. De aceea, nu
Isus are autoritatea reală, după principiul modern după
care s-a făcut selecția lucrurilor valide din învățătura lui
Isus care ne-a fost lăsată în scris. Anumite principii
etice izolate din Predica de pe Munte sunt acceptate,
dar deloc pentru că ele ar fi învățăturile lui Isus, ci doar
pentru că ele sunt în acord cu ideile moderne.
Așadar, nu este deloc adevărat că liberalismul mo-

dern s-ar baza pe autoritatea lui Isus. El este obligat să
respingă o mare parte din ceea ce este absolut esențial în
exemplul și învățătura lui Isus, mai ales conștientizarea
de către El a caracterului Său mesianic ceresc. Pentru li-
beralism, autoritatea reală nu poate fi decât „conștienti-
zarea creștină” sau „experiența creștină”. Dar cum sunt
stabilite găselnițele conștientizării creștine? Evident că
nu printr-un vot al majorității bisericii. O astfel de me-
todă ar elimina evident toată libertatea de conștiință. De
aceea, singura autoritate nu poate fi decât experiența
128
CAPITOLUL 3. BIBLIA
individuală; de încredere nu poate fi decât ceea ce „îl

ajută” pe om, la nivel individual. Desigur, o astfel de
autoritate nu este autoritate deloc, căci experiența indi-
viduală este nesfârșit de diversă, iar odată ce adevărul
este tratat ca fiind credibil doar în măsura în care este
util într-o circumstanță particulară, el încetează să fie
adevăr. Rezultatul este un scepticism abisal.
Prin contrast, creștinul vede în Biblie însuși Cu-

vântul lui Dumnezeu. El nu poate spune că depen-
dența de o carte este un lucru mort sau artificial. Re-
forma din secolul al XVII-lea a fost întemeiată pe auto-
ritatea Bibliei, și totuși a aprins flacăra luminii în lumea
întreagă. Dependența de cuvântul unui om ar fi ceva
înrobitor, dar dependența de Cuvântul lui Dumnezeu
este viață. Lumea aceasta ar fi întunecată și tristă dacă
am fi lăsați să ne descurcăm după capul nostru și n-am
avea Cuvântul binecuvântat al lui Dumnezeu. Pentru
creștin, Biblia nu este o lege împovărătoare, ci însăși
Magna Charta libertății creștine.
De aceea, nu ne surprinde că liberalismul este total

diferit de creștinism, căci fundamentul celor două este
diferit. Creștinismul este întemeiat pe Biblie. El se ba-
zează pe Biblie deopotrivă pentru gândirea și pentru vi-
ața lui. Prin contrast, liberalismul este întemeiat pe
129
emoțiile schimbătoare ale oamenilor păcătoși.
130
4
HRISTOS
Până acum am notat trei elemente care fac dife-

rența între liberalism și creștinism. Cele două religii
sunt diferite în ce privește presupozițiile mesajului
creștin, perspectiva despre Dumnezeu și perspectiva
despre om, și ele mai sunt diferite în ce privește felul în
care tratează Cartea în care mesajul este cuprins. De
aceea, nu este surprinzător că ele diferă fundamental și
în ce privește mesajul în sine. Dar înainte de a discuta
despre mesaj, trebuie să vorbim despre Persoana pe
care este bazat mesajul. Persoana este Isus. În atitudi-
nea lor față de Isus, liberalismul și creștinismul sunt
clar contradictorii.
Atitudinea creștină față de Isus este ilustrată în în-

treg Noul Testament. În analiza mărturiei Noului Tes-
tament, a devenit un obicei în ultimii ani să se înceapă
de la epistolele lui Pavel.1 Acest obicei este bazat uneori
pe o greșeală; el este bazat pe ideea că epistolele lui Pavel
1
Am folosit această abordare în cartea The Origin of Paul's Religion, 1921.
131
ar fi surse „primare” de informație, în timp ce Evanghe-

liile sunt considerate a fi doar „secundare”. De fapt,
atât Evangheliile cât și epistolele sunt surse primare de
cea mai mare valoare posibilă. Dar obiceiul de a începe
de la Pavel este cel puțin comod. Aceasta se datorează
măsurii mari a acordului între scrierile pauline. În ce
privește data și autorii Evangheliilor, încă există dezba-
teri, dar legat de autorul și data aproximativă a princi-
palelor epistole ale lui Pavel, toți istoricii serioși, creș-
tini sau necreștini, cad de acord. Toți recunosc că cea
mai mare parte a epistolelor atribuite lui Pavel au fost
scrise cu adevărat de un om din prima generație de creș-
tini, care a fost el însuși contemporan cu Isus și care a
intrat în contact personal cu o parte dintre prietenii
apropiați ai lui Isus. Așadar, care era atitudinea acestui
reprezentant al primei generații de creștini față de Isus
din Nazaret?
Răspunsul nu prezintă niciun fel de dubii. Aposto-

lul Pavel s-a aflat întotdeauna față de Isus într-o relație
cu adevărat religioasă. Pentru Pavel, Isus nu a fost doar
un exemplu de credință, ci El a fost în primul rând obi-
ectul credinței. Religia lui Pavel nu a constat din a avea
credință în Dumnezeu așa cum Isus avea credință în
Dumnezeu, ci a constat mai degrabă în a avea credință
132
CAPITOLUL 4. HRISTOS
în Isus. Apelul la exemplul lui Isus nu este absent din

epistolele pauline, și cu siguranță că nu a fost absent
din viața lui Pavel. Mai mult, exemplul lui Isus a fost
descoperit de Pavel nu doar în actul întrupării și în cel
al ispășirii, ci chiar în viața zilnică a lui Isus în Palestina.
Exagerarea în această privință ar trebui evitată. Este clar
că Pavel cunoștea mult mai multe lucruri despre viața
lui Isus decât a considerat potrivit să ne spună în epis-
tolele sale. Este clar că epistolele nu conțin toată învă-
țătura pe care Pavel le-a dat-o bisericilor la începutul
vieții lor creștine. Dar chiar și după ce au fost evitate
exagerările, faptul în sine rămâne suficient de semnifi-
cativ. Este foarte clar că imitarea lui Isus, oricât de im-
portantă a fost pentru Pavel, a fost înglobată de ceva
mult mai important. Subiectul central al lui Pavel nu a
fost exemplul lui Isus, ci lucrarea răscumpărătoare a lui
Isus. Religia lui Pavel nu era primordial credința în
Dumnezeu asemenea credinței lui Isus, ci era credința
în Isus. Pavel I-a dedicat lui Isus destinul veșnic al su-
fletului lui, și a făcut asta fără rezerve. La asta mă refer
când spun că Pavel s-a aflat într-o relație cu adevărat re-
ligioasă față de Isus.
Dar Pavel nu a fost primul care s-a aflat în această
relație religioasă cu Isus. Evident, în acest aspect decisiv,
133
el doar continua o atitudine față de Isus care fusese îm-

părtășită deja de cei care fuseseră creștini înaintea lui.
Este adevărat că Pavel nu a fost determinat să își însu-
șească această atitudine prin persuasiunea primilor uce-
nici, ci el a fost convertit de Domnul însuși pe drumul
către Damasc. Dar credința pe care a primit-o astfel a
fost, în elementele ei esențiale, asemănătoare credinței
care exista deja în primii ucenici. Relatarea lucrării răs-
cumpărătoare a lui Hristos este tratată de Pavel ca un
lucru pe care el îl „primise”, iar acea relatare fusese în-
soțită deja și într-o manieră evidentă în Biserica pri-
mară de credința în Răscumpărătorul. Pavel nu a fost
primul care a avut credință în Isus, o credință deosebită
de credința în Dumnezeu asemenea credinței lui Isus,
și Pavel nu a fost primul care să facă din Isus obiectul
credinței sale.
Aceste lucruri vor fi recunoscute neîndoielnic de

toți. Dar cine au fost predecesorii lui Pavel în a-L face
pe Isus obiectul credinței? Răspunsul evident a fost
dintotdeauna că au existat niște primi ucenici la Ieru-
salim, iar acest răspuns este foarte categoric. În ultimii
ani s-a făcut o încercare bizară de către Bousset și He-
itmuller să se arunce o umbră de îndoială asupra aces-
tui fapt. Ceea ce Pavel „a primit”, s-a sugerat, nu a fost
134
primit de la biserica primară din Ierusalim, ci de la co-

munitățile creștine ca aceea din Antiohia. Dar această
încercare de interpunere a unei legături suplimentare
între biserica din Ierusalim și Pavel a fost un eșec. Epis-
tolele ne oferă în realitate informații abundente despre
relațiile lui Pavel cu cei din Ierusalim. Pavel era pro-
fund interesat de biserica din Ierusalim, prin contrast
cu oponenții lui iudaizatori, care, în anumite aspecte,
apelaseră la apostolii originali sperând să îi folosească
împotriva lui, în timp ce Pavel își subliniază acordul cu
Petru și cu restul apostolilor. Dar nici măcar iudaizato-
rii nu au avut vreo obiecție față de felul lui Pavel de a-
L privi pe Isus ca obiect al credinței. În această privință,
în epistole nu se află nici cea mai mică suspiciune sau
indiciu al vreunei dezbateri. Da, au existat discuții le-
gate de locul pe care să îl ocupe legea mozaică în viața
creștină, chiar dacă, în acea privință, iudaizatorii erau
total nejustificați în apelul lor la apostolii originali îm-
potriva lui Pavel. Dar în ce privește atitudinea față de
Isus, este clar că apostolii n-au avut absolut nimic de
reproșat față de învățătura lui Pavel. Este clar că, prin
a-L face pe Isus obiectul credinței religioase – lucru
care a fost inima și sufletul religiei lui Pavel – el nu se
afla în niciun dezacord cu cei ce fuseseră apostoli îna-
intea lui. Dacă ar fi existat un astfel de dezacord, „mâna
135
dreaptă de însoțire” pe care stâlpii bisericii din Ierusa-

lim i-au dat-o lui Pavel (Gal. 2:9) ar fi fost imposibilă.
Aceste lucruri sunt în realitate mult prea clare. Întreaga
istorie a creștinismului primar ar fi deznădăjduită dacă
biserica din Ierusalim n-ar fi făcut, ca și Pavel, din Isus
obiectul credinței religioase. Este clar că creștinismul
timpuriu nu a constat dintr-o simplă imitare a lui Isus.
Dar a fost această „credință în Isus” justificată de

învățătura lui Isus însuși? În realitate, cred că am răs-
puns la această întrebare în capitolul 2. Am arătat deja
că în mod cu totul cert Isus nu a ținut Persoana Sa în
afara Evangheliei Sale, ci dimpotrivă, S-a prezentat pe
Sine ca Mântuitorul oamenilor. James Denney a de-
monstrat acest fapt într-un fel demn de cea mai mare
admirație. Lucrarea sa pe tema „Isus și Evanghelia” are
carențe în anumite aspecte, fiind marcată de o concesie
nepotrivită față de anumite tipuri moderne de criti-
cism, dar în ciuda concesiilor ei în multe aspecte im-
portante, teza ei centrală este cu atât mai fermă. Den-
ney a arătat că oricare ar fi perspectiva asupra surselor
ce stau la baza Evangheliilor și oricare elemente din
Evanghelii ar fi respinse ca secundare, chiar și presupu-
sul „Isus istoric”, ce mai rămâne din El după procesul
critic, Se prezintă clar pe Sine nu doar ca exemplu de
136
credință, ci ca obiectul credinței.
Mai mult, putem adăuga că Isus nu a invitat încre-

derea din partea oamenilor prin minimizarea poverii pe
care El S-a oferit să o poarte. El nu a spus: „Aveți cre-
dință în Mine că vă voi da acceptarea înaintea lui Dum-
nezeu, pentru că acceptarea înaintea Lui nu este difi-
cilă; Dumnezeu nu privește păcatul atât de serios, la
urma urmei”. Dimpotrivă, Isus a prezentat mânia lui
Dumnezeu într-o manieră mult mai înspăimântătoare
decât a fost prezentată ulterior de ucenicii Lui. Isus a
fost acela – Isus, pe care liberalii moderni Îl ilustrează
ca pe un exponent blând al unei dragoste nediscrimi-
natorii – Isus a fost acela care a vorbit despre întuneri-
cul de afară și despre focul cel veșnic, despre păcatul
care nu va fi iertat nici în această lume, nici în cea vii-
toare. Nu există nimic în învățătura lui Isus despre ca-
racterul lui Dumnezeu care, în sine, să poată evoca în-
crederea. Dimpotrivă, prezentarea înspăimântătoare a
Lui nu poate da naștere decât la disperare în inimile
noastre, ale păcătoșilor. Credința apare doar când
adoptăm calea lui Dumnezeu de mântuire. Iar acea cale
se găsește în Isus. Isus nu i-a invitat pe oameni la cre-
dință printr-o prezentare care să minimizeze ceea ce era
necesar pentru ca păcătoșii să stea fără greșeală înaintea
137
scaunului de domnie înspăimântător al lui Dumnezeu.

Dimpotrivă, El a chemat la credință prin prezentarea
Persoanei Sale minunate. Da, vinovăția păcatului era
mare, dar Isus era și mai mare. Conform lui Isus, Dum-
nezeu era un Tată iubitor, dar El nu era astfel față de
lumea păcătoasă, ci față de cei pe care El însuși i-a adus
în Împărăția Sa prin Fiul. Adevărul este că mărturia
Noului Testament cu privire la Isus ca obiectul credin-
ței este una absolut unitară. Acest lucru este atât de
adânc înrădăcinat în relatările primilor creștini, încât
nu poate fi eliminat niciodată prin vreun proces critic.
Isus despre care ni se vorbește în Noul Testament nu a
fost un simplu învățător al neprihănirii, nici un simplu
pionier al unui tip nou de viață religioasă, ci Acela care
a fost privit, și care S-a privit pe Sine, ca Mântuitorul în
care oamenii puteau avea încredere.
Dar în liberalismul modern, El este privit într-un

fel total diferit. Creștinii se află într-o relație religioasă
cu Isus; liberalii nu se află într-o relație religioasă cu
Isus – și ce diferență poate fi mai profundă de atât? Pre-
dicatorul liberal modern Îl respectă pe Isus; el are Nu-
mele lui Isus constant pe buze; el vorbește despre Isus
ca revelația supremă a lui Dumnezeu; el intră sau în-
cearcă să intre în viața religioasă a lui Isus. Dar el nu se
138
află într-o relație religioasă cu Isus. Pentru el, Isus este

un exemplu de credință, dar nu obiectul credinței. Li-
beralul modern încearcă să aibă credință în Dumnezeu
asemenea credinței pe care el presupune că Isus o are în
Dumnezeu, dar el nu are credință în Isus.
Cu alte cuvinte, potrivit liberalismului modern,

Isus a fost întemeietorul creștinismului pentru că El a
fost primul creștin, iar creștinismul constă în însușirea
vieții religioase instituite de Isus.
Dar oare Isus a fost cu adevărat un creștin? Sau, ca

să exprim aceeași întrebare în alt fel, suntem sau ar tre-
bui ca noi, creștinii, să fim în stare să pătrundem în
orice aspect în experiența lui Isus și să facem din El
exemplul nostru în orice privință? În legătură cu
această întrebare apar anumite dificultăți.
Prima dificultate ține de conștientizarea mesianică

de Sine a lui Isus. Persoana pe care ni se spune să o luăm
de exemplu a crezut că era Fiul ceresc al Omului, care
avea să fie și Judecătorul final al întregii lumi. Am pu-
tea să Îl imităm aici? Problema nu este doar că Isus Și-a
asumat o misiune specială care nu poate fi niciodată a
noastră. Ne-am putea închipui că poate fi depășită acea
dificultate; am putea să facem din Isus exemplul nostru
adaptându-ne starea în viață după felul de caracter pe
139
care El l-a ilustrat în propria viață. Dar există o dificul-

tate mai serioasă. Problema reală este că, dacă pretenția
înaltă a lui Isus este nejustificată, așa cum liberalismul
modern este constrâns să creadă, acest lucru aduce o
pată morală pe caracterul lui Isus. Ce am putea crede
despre o ființă omenească ce s-a abătut atât de mult de
pe calea smereniei și a sănătății mintale încât să creadă
că destinul veșnic al lumii a fost încredințat în mâinile
Sale? Adevărul este că, dacă Isus este doar un exemplu,
El nu este un exemplu vrednic de urmat potrivit libe-
ralismului, căci El a pretins a fi mult mai mult.
Față de această obiecție, liberalismul modern a

adoptat de regulă o atitudine de îndulcire a situației. El
spune că conștientizarea mesianică de Sine a lui Isus ar
fi apărut târziu în experiența lui Isus, și că nu ar fi fost
cu adevărat fundamentală. Ceea ce a fost cu adevărat
fundamental, continuă istoricii liberali, a fost conștien-
tizarea calității Sale de Fiu înaintea lui Dumnezeu, o
conștientizare la care poate fi părtaș orice ucenic sme-
rit. Potrivit acestei gândiri, conștientizarea mesianică
de Sine a lui Isus a fost doar un gând ulterior al Lui. Ei
spun că Isus a fost conștient de statura Sa față de Dum-
nezeu în relație cu filiația Sa neîntreruptă. Dar El a des-
coperit că această relație nu era împărtășită de alții. De
140
aceea, El a devenit conștient de o misiune de a-i aduce

pe alții în aceeași postură privilegiată ocupată deja de El
însuși. Acea misiune L-a făcut să fie unic și i-a dat ex-
presie unicității Sale pe care a adoptat-o mai târziu în
viața Sa și aproape contrar voinței Sale, anume statutul
greșit de Mesia.
Există multe forme în care această reconstrucție

psihologică a vieții lui Isus a fost prezentată în ultimii
ani. Lumea modernă și-a dedicat cele mai bune eforturi
literare acestei sarcini. Numai că eforturile au eșuat. În
primul rând, nu există nicio dovadă reală că Isus cel re-
construit este istoric. Sursele documentare nu spun ni-
mic despre un Isus care să fi adoptat identitatea mesia-
nică mai târziu în viață și contrar voinței Sale. Dimpo-
trivă, singurul Isus pe care ele Îl prezintă este un Isus
care Și-a bazat întreaga lucrare pe această pretenție ex-
traordinară. În al doilea rând, chiar dacă reconstrucția
modernă ar fi istorică, ea tot n-ar rezolva deloc pro-
blema, pentru că ea este una de natură morală și psiho-
logică. Cum poate o ființă omenească, una care s-a abă-
tut atât de mult de pe calea corectitudinii încât să Se
creadă judecătorul întregii lumi – cum poate o astfel de
ființă să fie considerată ca exemplul suprem al omeni-
rii? Nu este deloc un răspuns la această obiecție să se
141
spună că Isus ar fi acceptat calitatea mesianică mai târ-

ziu în viață și cu reținere. Indiferent când ar fi sucom-
bat El în fața ispitei, faptul uimitor este că, potrivit
acestei perspective, El a cedat în fața ei, iar înfrângerea
morală aduce o pată de neșters asupra caracterului Lui.
Nu încape îndoială că este posibil să se vină cu scuze în
privința Lui, și multe scuze sunt și formulate de istori-
cii liberali. Dar cum rămâne cu pretenția liberalismului
că El a fost cu adevărat creștin? Poate un om pentru
care sunt aduse scuze să fie privit ca impecabil înaintea
criticilor lui moderni într-o relație chiar și pe departe
asemănătoare celei pe care Isus din Noul Testament o
are cu biserica creștină?
Dar mai există o dificultate care se ridică în calea

tratării lui Isus ca fiind pur și simplu primul creștin.
Această a doua dificultate are de-a face cu atitudinea lui
Isus față de păcat. Dacă Isus este diferit de noi prin con-
știentizarea Sa mesianică de Sine, El este separat de noi
chiar mai fundamental prin absența în El a unei conști-
entizări a păcatului în Sine.
În ce privește absența păcatului în Isus, istoricii libe-

rali moderni se află într-o mare încurcătură. A afirma că
El era fără păcat înseamnă abandonarea a mare parte din
acea ușurătate în apărarea religiei liberale pe care istoricii
142
liberali sunt nerăbdători să o păstreze, și implică prezum-

ții periculoase cu privire la natura păcatului. Dacă pă-
catul înseamnă doar imperfecțiune, cum poate o ne-
gare absolută a lui să fie prezentă într-un proces al na-
turii despre care se prezumă că este mereu schimbător
și care avansează neîncetat? Însăși ideea de „impecabili-
tate”, cu atât mai mult realitatea ei, ne cere să ne gân-
dim la păcat ca la încălcarea unei legi fixe sau a unui
standard fix, și implică ideea de bunătate absolută. Dar,
la drept vorbind, perspectiva evolutivă modernă asu-
pra lumii nu are niciun drept să vorbească despre con-
ceptul unei bunătăți absolute. În cel mai fericit caz,
dacă unei astfel de bunătăți absolute i se permite să își
facă loc într-un punct definit din această lume în con-
tinuă transformare, am ajunge să ne confruntăm cu
ceva supranatural, așa cum vom vedea mai târziu, iar
acel aspect supranatural este tocmai lucrul pe care
forma modernă de creștinism reconstruit se străduiește
cel mai asiduu să o evite. Odată ce afirmi că Isus era fără
păcat și că toți ceilalți oameni sunt păcătoși, intri în
conflict ireconciliabil cu toată perspectiva modernă. Pe
de altă parte, dacă există obiecții de natură științifică,
din punctul de vedere liberal, față de afirmarea impeca-
bilității lui Isus, există și obiecții religioase foarte evi-
dente față de o afirmare contrară a păcătoșeniei Lui –
143
dificultăți care se ridică deopotrivă față de liberalismul

modern și față de teologia bisericii istorice. Dacă Isus ar
fi fost păcătos, asemenea celorlalți oameni, ultima ră-
mășiță a unicității Sale trebuie să dispară, și toată con-
tinuitatea legată de dezvoltarea anterioară a creștinis-
mului ar părea să fie distrusă.
În fața acestei dileme, istoricul liberal modern este

înclinat să evite afirmațiile categorice. El nu va fi sigur
că, atunci când Isus i-a învățat pe ucenicii Lui să spună,
„ne iartă nouă greșelile noastre”, El nu S-a rugat acea
rugăciune cu ei; pe de altă parte, el nu se va confrunta
în realitate cu rezultatele care decurg pe cale logică din
îndoielile sale. În nedumerirea sa, el este înclinat să se
mulțumească cu afirmația că, indiferent dacă Isus a
fost fără păcat sau nu, El a fost în orice caz nemăsurat
mai presus de noi toți ceilalți. Dacă Isus a fost „fără pă-
cat” este o chestiune de natură academică, probabil că
ni s-ar spune, care are de-a face cu tainele absolutului,
și că ceea ce trebuie să facem este doar să ne plecăm în
simplă reverență înaintea unei sfințenii, care, prin com-
parație cu necurăția noastră, este la fel ca lumina albă
într-un loc întunecat.
Faptul că o astfel de eschivare în fața dificultății
este nesatisfăcătoare nici nu are nevoie de dovezi. Este
144
evident că teologul liberal încearcă să obțină avantaje

religioase dintr-o afirmare a impecabilității lui Isus, în
timp ce el capătă avantaje prezumtiv științifice ale ne-
gării ei. Dar pentru moment nu ne preocupă deloc
această chestiune. Noi suntem interesați să stabilim
dacă, în realitate, Isus a fost fără păcat sau nu. Ceea ce
trebuie să observăm acum este dacă Isus a fost păcătos
sau nu. În relatarea vieții Sale care a ajuns în mâinile
noastre, El nu manifestă niciun fel de conștientizare a
păcatului. Chiar dacă expresia „Pentru ce Mă numești
bun?” ar avea sensul că Isus ar fi negat atributul bună-
tății în cazul Său – ceea ce nu spune – ar rămâne adevă-
rat că El n-a tratat păcatul niciodată în cuvintele Sale în
vreo manieră inteligibilă, ca și cum ar fi avut păcat în
viața Sa. În relatarea ispitirii ni se spune cum Isus a îm-
piedicat păcatul să intre în El, dar nu ni se spune nicio-
dată cum ar fi tratat păcatul după vreo presupusă in-
trare a acestuia în viața Sa. Experiența religioasă a lui
Isus, așa cum este relatată în Evanghelii, nu ne oferă ni-
cio informație despre felul în care păcatul ar fi fost
alungat [din viața Lui].
Cu toate acestea, Isus este prezentat constant în

Evanghelii ca înfruntând problema păcatului. El pre-
zumă întotdeauna că ceilalți oameni sunt păcătoși, dar
145
nu Se raportează niciodată la Sine ca și cum păcatul s-

ar fi aflat în El. În această privință, putem observa o di-
ferență uriașă între experiența lui Isus și a noastră. Acea
diferență împiedică folosirea experienței religioase a lui
Isus ca și cum ar sluji ca singur temei al vieții creștine.
Este clar că, dacă creștinismul este ceva, el este o cale de
a scăpa de păcat. Dacă nu este aceasta, el devine inutil,
pentru că toți oamenii au păcătuit. În fapt, de la bun
început el a fost calea de a scăpa de păcat. Indiferent
dacă începutul predicării creștine este în ziua Cincize-
cimii sau când Isus a predicat pentru prima dată în Ga-
lileea, în fiecare caz, primele ei cuvinte au fost „pocăiți-
vă”. În întreg Noul Testament, creștinismul din bise-
rica primară este ilustrat clar ca o cale de a scăpa de pă-
cat. Dar dacă creștinismul este calea de scăpare de pă-
cat, atunci Isus nu a fost creștin, căci atât cât putem ve-
dea, Isus nu a avut păcat, ca să scape de el.
Atunci de ce primii creștini s-au numit ucenici ai lui

Isus? De ce s-au asociat cu Numele Lui? Răspunsul nu
este greu de dat. Ei s-au asociat cu Numele Lui nu pen-
tru că El ar fi fost exemplul lor în a scăpa de păcat, ci
pentru că metoda prin care ei au scăpat de păcat a fost
prin El. Ceea ce i-a făcut creștini nu a fost în primul rând
exemplul vieții Lui, ci ceea ce El a făcut pentru ei.
146
Aceasta este mărturia tuturor documentelor primare

pe care le avem. Mărturia este completă, așa cum am
observat deja, în cazul apostolului Pavel, căci este clar
că Pavel s-a considerat ca mântuit de păcat prin ceea ce
Isus a făcut pentru el pe cruce. Dar Pavel n-a fost singur
în aceasta. „Hristos a murit pentru păcatele noastre”
nu a fost ceva ce Pavel ar fi inventat, ci a fost ceea ce el
a „primit”. Beneficiile acelei lucrări mântuitoare a lui
Hristos, așa cum mărturisește biserica primară, trebu-
iau primite prin credință. Chiar dacă formula clasică a
acestei convingeri se dovedește corectă în cazul lui Pa-
vel, în sine, este clar că ea a fost aceeași de la bun înce-
put. Primii creștini și-au conștientizat nevoia mântui-
rii. Ei au întrebat: Cum să scăpăm de povara păcatului?
Și răspunsul lor este perfect de clar. Ei și-au pus pur și
simplu credința în Isus, care le-a îndepărtat păcatul. Cu
alte cuvinte, ei au avut „credință” în El.
Aici suntem aduși din nou față în față cu faptul

important observat de la începutul acestui capitol:
creștinii timpurii nu L-au privit pe Isus doar ca pe un
exemplu de credință, ci în principal ca obiectul credin-
ței. Creștinismul a fost de la început un mijloc pentru
a scăpa de păcat prin credința în Isus din Nazaret. Dar
dacă Isus a fost astfel obiectul credinței creștine, El nu
147
a fost creștin după cum Dumnezeu nu este o ființă re-

ligioasă. Dumnezeu este obiectul oricărei religii, El fi-
ind absolut necesar pentru orice religie, dar în Sine, El
este singura ființă din Univers care nu poate fi nicio-
dată religioasă în înseși natura Sa. Și așa stau lucrurile și
în privința lui Isus raportat la credința creștină. Cre-
dința creștină este încrederea îndreptată către El spre
îndepărtarea păcatului, astfel că El nu Își poate în-
drepta încrederea către Sine (în sensul în care vorbim
aici). Astfel, cu siguranță că El nu a fost creștin. Dacă
vrem o ilustrație completă a vieții creștine, nu o putem
găsi în experiența religioasă a lui Isus.
Această concluzie trebuie păzită împotriva a două

obiecții.
În primul rând, ni se va pune întrebarea: Oare noi

nu eșuăm să apărăm adevărata umanitate a lui Isus, care
este afirmată deopotrivă de crezurile bisericii și de teolo-
gii moderni? Când spunem că Isus nu ar putea ilustra
credința creștină după cum Dumnezeu nu poate fi reli-
gios, noi nu Îi furăm lui Isus acea experiență religioasă
care este un element necesar în adevărata umanitate?
Dacă Isus este om cu adevărat, nu trebuie ca El să fi fost
mai mult decât obiectul credinței religioase? Nu trebuie
ca El să fi avut propria religie? Răspunsul nu trebuie
148
căutat departe. Cu siguranță că Isus a avut propria reli-

gie; rugăciunea Lui a fost reală; credința Lui a fost cre-
dință religioasă reală. Relația Lui cu Tatăl Său ceresc nu
a fost doar aceea a unui copil față de un tată; ea a fost
aceea a unui om față de Dumnezeul lui. Desigur că Isus
a avut o religie, căci fără ea, umanitatea Lui trebuie să
fi fost incompletă. Fără îndoială că Isus a avut o religie,
iar acest fapt este de cea mai mare importanță. Este însă
de aceeași importanță să observăm că acea religie a lui
Isus nu a fost creștinismul. Creștinismul este calea de
scăpare de păcat, dar Isus a fost fără păcat. Religia Lui
a fost o religie a Paradisului, nu o religie a omului păcă-
tos. A fost o religie pe care o vom avea într-un fel în
Cer, când procesul purificării noastre va fi complet
(chiar dacă amintirea răscumpărării noastre nu ne va
părăsi niciodată), dar cu siguranță că nu o religie de la
care noi plecăm. Religia lui Isus a fost o religie a filiației
neperturbate; creștinismul este o religie a obținerii fili-
ației prin lucrarea răscumpărătoare a lui Hristos.
În al doilea rând, dacă acest lucru este adevărat, se

poate obiecta că Isus este atât de departe de noi, încât
nu Îl mai putem vedea ca Fratele și exemplul nostru.
Obiecția este binevenită, pentru că ne ajută să evităm
exagerările și înțelegerile greșite.
149
Desigur că, dacă zelul nostru pentru măreția și uni-

citatea lui Isus ne-ar face să ne separe de El până acolo
încât El să nu mai simtă nimic pentru slăbiciunile noas-
tre, rezultatul ar fi dezastruos, iar venirea lui Isus și-ar
pierde mare parte din sens. Dar trebuie observat că ase-
mănarea nu este întotdeauna necesară pentru apropi-
ere. Experiența unui tată în relația lui personală cu fiul
său este destul de diferită de cea a fiului în relația cu ta-
tăl lui, însă tocmai această diferență îi leagă pe tată și pe
fiu cu atât mai strâns și mai aproape unul de altul. Tatăl
nu poate fi părtaș aceleiași afecțiuni specifice fiului, iar
fiul nu poate fi părtaș afecțiunii specifice tatălui, însă
nicio simplă relație de frățietate nu poate avea profun-
zimea relației tată-fiu. Paternitatea și filiația sunt reci-
proc complementare; de aici și neasemănarea, dar și
apropierea caracteristice legăturii dintre ei. Același lu-
cru poate fi spus întrucâtva și în cazul relației noastre
cu Isus. Dacă El ar fi fost exact același ca noi, dacă El ar
fi fost doar Fratele nostru, noi n-am putea fi atât de
apropiați de El cum suntem, când El stă înaintea noas-
tră în relația noastră cu El ca Mântuitor.
Cu toate acestea, Isus este deopotrivă un Frate

pentru noi și un Mântuitor – un Frate mai mare pe ur-
mele căruia putem merge. Imitarea lui Isus ocupă un
150
loc fundamental în viața creștină, și este foarte corect

să Îl ilustrăm ca exemplul nostru suprem și singurul
exemplu desăvârșit.
Bineînțeles că, în ceea ce privește chestiunea eticii,

nu poate exista aici nimic de disputat. Oricare ar fi per-
spectiva însușită legată de originea și natura Lui mai
înaltă, este cert că Isus a trăit o viață umană adevărată și
că, în ea, El S-a aflat în acele relații interumane variate
care oferă oportunitatea realizărilor morale. Viața Lui
de puritate perfectă n-a fost trăită într-o manieră rece și
distantă față de oamenii din lume; dragostea Lui altru-
istă nu s-a manifestat doar prin fapte puternice, ci și
prin acte de blândețe pe care până și cel mai neînsem-
nat dintre noi are puterea să le facă, dacă am avea voința
să le imităm. De asemenea, mai eficace decât toate lu-
crurile este impresia dată de întreg, anume că noi Îl per-
cepem pe Isus ca fiind mult mai superior decât oricare
dintre cuvintele sau faptele Sale, luate separat. Calmul
Lui, puterea și altruismul Lui au fost uimirea veacuri-
lor, și lumea nu poate pierde niciodată inspirația acelui
exemplu radiant.
Mai mult, Isus este un exemplu nu doar pentru

relațiile dintre oameni, ci și pentru relația omului cu
Dumnezeu. Imitarea Lui poate să se extindă în sfera
151
religiei și în cea a eticii. Este adevărat că religia și etica

nu au fost niciodată separate în El, căci nu putem în-
țelege niciun element din viața Lui fără să existe o refe-
rință la Tatăl Său ceresc. Isus a fost cel mai religios om
care a trăit vreodată; El nu a făcut, nu a gândit și nu a
spus nimic fără să fie gândul lui Dumnezeu. Dacă
exemplul Lui are vreun sens, acela este că o viață trăită
fără prezența conștientă a lui Dumnezeu – chiar dacă
este o viață de slujire umanitară exterioară asemănă-
toare lucrării lui Isus – ar fi o perversitate monstruoasă.
Dacă vrem să mergem cu adevărat pe urmele lui Isus,
trebuie să ascultăm de prima poruncă și de a doua, care
este asemenea ei; trebuie să Îl iubim pe Domnul Dum-
nezeul nostru cu toată inima, cu tot sufletul, cu toată
mintea și cu toată puterea. Diferența între Isus și noi ne
slujește doar la întărirea, nicidecum la invalidarea lec-
ției. Dacă Cel căruia I-a fost dată toată puterea a avut
nevoie de împrospătare și întărire în rugăciune, noi
avem cu atât mai multă nevoie de ele; dacă Cel pentru
care crinii de pe câmp au revelat slava lui Dumnezeu a
mers în sanctuar, cu siguranță că noi avem nevoie de
un astfel de ajutor mai mult decât El; dacă Cel înțelept
și sfânt a putut spune, „facă-se voia Ta”, este evident că
supunerea este cu atât mai potrivită pentru noi, a căror
înțelepciune este precum nebunia copiilor.
152
Astfel, Isus este exemplul suprem pentru oameni,

dar Isus care ne poate sluji ca exemplu nu este acel Isus
al reconstrucției liberale moderne, ci doar acel Isus din
Noul Testament. Acel Isus al liberalismului modern a
făcut afirmații uimitoare care nu sunt întemeiate pe
fapte, și un astfel de comportament nu ar trebui să fie
niciodată o normă pentru alții. Acel Isus al liberalismu-
lui modern a folosit în slujirea lui exprimări extravagante
și absurde, și nimeni nu poate spera că imitarea lui nu va
conduce la o extravaganță egală în ucenicii lui moderni.
Dacă acest Isus al reconstrucției naturaliste ar fi luat cu
adevărat de exemplu, dezastrul ar rezulta de îndată. În
fapt, însă, liberalul modern nu îl ia ca exemplu pe acel
Isus al istoricilor liberali. Ceea ce el face în practică este
să manufactureze ca exemplu al lui un simplu exponent
al unei religii lipsite de doctrină, despre care istoricii mai
abili chiar și din propria școală știu că nu a existat vreo-
dată altfel decât în imaginația oamenilor moderni.
Imitarea lui Isus cel real – Isus din Noul Testa-

ment, care a trăit cu adevărat în primul secol al erei
noastre – este foarte diferită. Acest Isus a emis pretenții
înalte, dar în loc să constituie visele extravagante ale
unui entuziast, pretențiile Lui au fost adevăr solemn.
De aceea, pe buzele Lui, limbajul care, în Isus cel redus
153
al reconstrucției moderne ar fi absurd sau nesăbuit, de-

vine înțesat de binecuvântare pentru om. Isus a cerut
ca aceia care Îl urmau să fie gata să rupă chiar și cele mai
sfinte legături, căci El a spus: „Dacă vine cineva la
Mine, și nu urăște pe tatăl său, pe mamă-sa... nu poate
fi ucenicul Meu” (Luca 14:26) și „Lasă morții să-și în-
groape morții” (Luca 9:60). Dacă ar ieși de pe buzele
simplului profet fabricat de liberalismul modern,
aceste cuvinte ar fi monstruoase; dar pentru că vin de
la Isus cel adevărat, ele sunt sublime. Cât de măreață a
fost misiunea îndurării care a justificat astfel de cu-
vinte! Și cât de minunată trebuie să fie smerirea Fiului
cel veșnic! Cât de inegalabil trebuie să fie exemplul Lui
pentru copiii oamenilor! Bine a făcut Pavel să apeleze
la exemplul Mântuitorului întrupat când a spus: „Să
aveți în voi gândul acesta, care era și în Hristos Isus”
(Fil. 2:5). Imitarea lui Isus cel adevărat nu va duce ni-
ciodată pe vreun om în rătăcire.
Dar exemplul lui Isus este unul perfect doar dacă

El a fost justificat în ceea ce le-a oferit oamenilor. Iar El
nu le-a oferit în primul rând călăuzire, ci mântuire; El
S-a prezentat pe Sine ca obiectul credinței oamenilor.
Această ofertă este respinsă de liberalismul modern,
dar este acceptată de creștini.
154
De aceea, există o diferență profundă în atitudinea

asumată de liberalismul modern și de creștinism față de
Isus Domnul. Liberalismul Îl privește ca un exemplu și
călăuză; creștinismul Îl privește ca Mântuitor; liberalis-
mul face din El un exemplu pentru credință; creștinis-
mul Îl face obiectul credinței.
Această diferență în atitudinea față de Isus de-

pinde de o diferență profundă în ce privește chestiunea
a cine a fost Isus. Dacă Isus a fost doar ceea ce istoricii
liberali presupun că a fost, atunci credința în El ar fi
nelalocul ei; atitudinea noastră față de El ar putea fi
aceea a elevilor față de un învățător, dar nimic mai
mult. Dar dacă El a fost ceea ce Noul Testament ni-L
prezintă că a fost, atunci putem cu siguranță să Îi încre-
dințăm destinele veșnice ale sufletelor noastre. Care
este atunci diferența dintre liberalism și creștinism în ce
privește Persoana Domnului nostru?
Răspunsul poate părea dificil de dat în detaliu, dar

lucrul esențial poate fi exprimat în câteva cuvinte as-
tfel: liberalismul Îl privește pe Isus ca fiind cea mai plă-
cută floare a umanității, pe când creștinismul Îl vede ca
o Persoană supranaturală.
Concepția despre Isus ca o Persoană supranaturală
se regăsește în tot Noul Testament. Desigur, acest lucru
155
este destul de clar în epistolele lui Pavel. Nu există nici

cea mai mică umbră de îndoială că Pavel L-a tratat pe
Isus ca diferit de omenirea obișnuită și L-a așezat de
partea lui Dumnezeu. Cuvintele lui din Galateni 1:1 –
„nu de la oameni, nici printr-un om, ci prin Isus Hris-
tos, și prin Dumnezeu Tatăl, care L-a înviat din morți”
– sunt doar un exemplu care se regăsește peste tot în
epistole. Același contrast între Isus Hristos și omul
obișnuit este presupus peste tot. Da, Pavel Îl numește
pe Isus Hristos om, dar felul în care el vorbește despre
Isus ca om nu face decât să adâncească impresia pe care
o primise deja. Pavel vorbește despre umanitatea lui
Isus ca și cum faptul că Isus a fost un om ar fi fost ceva
ciudat, ceva minunat. În orice caz, faptul cu adevărat
uimitor este că, în epistolele pauline, Isus este tratat
peste tot ca fiind separat de omenirea obișnuită; în
toate locurile, dumnezeirea lui Hristos este prezumată.
Nu ne miră, astfel, că Pavel vorbește despre Isus ata-
șându-I cuvântul tradus din greacă prin termenul
„Dumnezeu”. Evident că ar fi foarte dificil să negăm fap-
tul că el face asta, dacă avem în vedere referința din Ro-
mani 9:5. Oricum ar fi, termenul „Domn”, care a mar-
cat felul obișnuit în care Pavel L-a privit pe Isus, este în
realitate o referință la dumnezeire la fel cum este în cazul
termenului „Dumnezeu”. Aceasta era o referință la
156
dumnezeire chiar și în religiile păgâne cu care erau fa-

miliarizați convertiții lui Pavel, iar (ceea ce este mult
mai important) în traducerea din greacă a Vechiului
Testament, care era folosită în mod curent în vremea
lui Pavel și folosită de apostol însuși, termenul era fo-
losit pentru a traduce „Yahveh” din textul ebraic. Pa-
vel nu ezită să aplice la Isus pasaje uimitoare din Ve-
chiul Testament grec, în care termenul „Domn” face
astfel referire la Dumnezeul lui Israel. Dar ceea ce este
probabil cel mai semnificativ pentru învățătura pau-
lină despre Persoana lui Hristos este că Pavel are peste
tot o atitudine religioasă față de Isus. De aceea, putem
fi siguri că Acela care este astfel obiectul credinței re-
ligioase nu poate fi un simplu om, ci o Persoană su-
pranaturală și cu adevărat o Persoană care era Dum-
nezeu.
Astfel, Pavel L-a privit pe Isus ca o Persoană supra-

naturală. Faptul acesta ar fi surprinzător în sine. Pavel
era contemporan cu Isus. Ce trebuie să fi fost acest Isus
ca să fie înălțat astfel rapid deasupra limitelor omului
obișnuit și pus laolaltă cu Dumnezeu?
Dar există ceva mult mai surprinzător. Lucrul cu

adevărat surprinzător este că perspectiva pe care Pavel a
avut-o despre Isus a fost și perspectiva pe care au avut-o
157
prietenii cei mai apropiați ai lui Isus.2 Acest fapt este

dovedit în epistolele pauline, ca să nu mai vorbesc de
alte dovezi. Este clar că epistolele prezumă o unitate
fundamentală de gândire între Pavel și apostolii origi-
nali cu privire la Persoana lui Hristos, căci dacă ar fi
existat vreo controversă în această privință, cu sigu-
ranță că ea ar fi fost menționată. Chiar și iudaizatorii,
oponenții înverșunați ai lui Pavel, par să nu fi avut ni-
cio obiecție față de concepția lui Pavel față de Isus ca
Persoană supranaturală. Lucrul cu adevărat impresio-
nant legat de perspectiva lui Pavel despre Hristos este
că el nici măcar nu o apără. Cu greu am putea spune că
ea este prezentată în epistolele sale în vreo manieră sis-
tematică, însă ea este presupusă peste tot. Concluzia
este foarte clară – concepția lui Pavel despre Persoana
lui Hristos a fost aceeași cu a bisericii primare. În
această privință, Pavel pare să se afle în armonie per-
fectă cu toți creștinii din Palestina. Cei care au umblat
și vorbit cu Isus și L-au văzut cum era supus limitărilor
mărunte din viața pământească au fost în deplin acord
cu Pavel în a-L privi ca o Persoană supranaturală, așezat
pe scaunul de domnie peste toate ființele.
Exact aceeași imagine a lui Isus care este prezumată
2
comp. The Origin of Paul's Religion, 1921, p. 118-137.
158
în epistolele pauline apare și în narațiunea detaliată a

Evangheliilor. Evangheliile sunt în acord în prezenta-
rea lui Isus ca o Persoană supranaturală, iar acordul nu
apare doar într-una sau două dintre Evanghelii, ci în
toate patru. A trecut demult ziua, dacă ar fi existat așa
ceva, când Evanghelia după Ioan, ar putea să fie pusă în
contrast cu cea după Marcu, în prezentarea unui Isus
uman. Dimpotrivă, toate cele patru Evanghelii pre-
zintă clar o Persoană mult deasupra nivelului omului
obișnuit; iar Evanghelia după Marcu, cea mai scurtă și,
potrivit criticismului modern, cea mai timpurie dintre
Evanghelii, vorbește despre proeminența specială a lu-
crărilor lui Isus făcute cu o putere supraomenească. În
toate cele patru Evanghelii, Isus apare ca având o pu-
tere suverană peste forțele naturii și, ca în întreg Noul
Testament, El apare clar ca o Persoană supranaturală.3
Dar ce înțelegem prin expresia „Persoană suprana-

turală”? Ce se înțelege prin supranatural?
Ideea de „supranatural” este strâns legată de aceea

de „minunilor”; o minune este manifestarea suprana-
turalului în lumea externă. Dar ce este supranaturalul?
Au fost propuse multe definiții de-a lungul timpului,
dar una singură este cu adevărat corectă. Un eveniment
3
comp. History and Faith, 1915, p. 5f.
159
supranatural este unul care are loc prin puterea nemij-

locită a lui Dumnezeu, spre deosebire de puterea medi-
ată. Dacă supranaturalul este definit astfel, posibilita-
tea lui presupune două lucruri: (1) existența unui
Dumnezeu personal, și (2) existența unei ordini reale a
naturii. Fără existența unui Dumnezeu personal, n-ar
mai putea exista nicio intervenție cu scop a puterii lui
Dumnezeu în ordinea lumii, și fără existența reală a
unei ordini a naturii, n-ar putea exista nicio deosebire
între evenimentele naturale și cele de deasupra naturii,
astfel că fie toate evenimentele ar fi supranaturale, fie
termenul „supranatural” ar fi golit de sens. Deosebirea
între „natural” și „supranatural” nu înseamnă, așadar,
că natura este independentă de Dumnezeu, nici că, în
timp ce Dumnezeu face să se petreacă evenimente su-
pranaturale, cele naturale nu sunt produse de El. Dim-
potrivă, credinciosul în supranatural tratează tot ce se
petrece ca fiind lucrarea lui Dumnezeu. El crede însă că,
în evenimentele considerate naturale, Dumnezeu folo-
sește mijloace, în timp ce în cele considerate supranatu-
rale, El nu folosește mijloace, ci pune la lucru puterea Sa
creatoare. Altfel spus, deosebirea dintre natural și supra-
natural este doar deosebirea dintre lucrările providenței
lui Dumnezeu și lucrarea lui Dumnezeu de creație. O
minune este o lucrare de creație la fel de autentică pe
160
cât a fost actul tainic care a dat naștere lumii.
Această concepție despre supranatural depinde în

sens absolut de o perspectivă teistă despre Dumnezeu.
Teismul trebuie deosebit de (1) deism și de (2) pante-
ism.
Potrivit gândirii deiste, Dumnezeu a creat lumea și

a pus-o la lucru ca pe o mașină, apoi a lăsat-o să funcți-
oneze independent de El. O astfel de gândire este in-
consecventă cu realitatea supranaturalului, pentru că
minunile din Biblie presupun un Dumnezeu care ve-
ghează constant și ghidează cursul acestei lumi. Minu-
nile din Biblie nu constituie intruziuni arbitrare ale
unei puteri care nu are nicio legătură cu lumea, ci sunt
în mod evident produse cu intenția de a obține rezul-
tate în ordinea naturii. Este adevărat că, în minunile
din Biblie, naturalul și supranaturalul se împletesc într-
o manieră cu totul imposibilă pentru concepția deistă
despre Dumnezeu. De exemplu, la hrănirea celor cinci
mii, cine poate spune ce rol au jucat cele cinci pâini și
cei doi pești în eveniment? Cine poate spune unde s-a
încheiat naturalul și unde a început supranaturalul?
Cu toate acestea, ne este clar că acel eveniment a trecut
dincolo de ordinea naturală. De aceea, minunile din Bi-
blie nu sunt o lucrare a lui Dumnezeu care nu ia parte
161
la cursul naturii, ci ele sunt lucrarea unui Dumnezeu care,

prin lucrările providenței Sale, „ocrotește și stăpânește
peste toate făpturile Sale și peste toate acțiunile lor”.
Dar ideea de supranatural este inconsecventă nu

doar cu deismul, ci și cu panteismul. Panteismul Îl
identifică pe Dumnezeu cu totalitatea naturii. De
aceea, în gândirea panteistă este de neconceput ca
vreun lucru să intervină din exterior în cursul naturii.
O nepotrivire asemănătoare cu supranaturalul apare și
în anumite forme de idealism, care resping existența
reală a forțelor naturii. Dacă ceea ce pare a fi conectat
în natură este conectat cu adevărat doar în mintea di-
vină, atunci este dificil să facem vreo deosebire între
acele acțiuni ale minții divine care apar ca minuni și
cele care apar ca evenimente naturale. Apoi s-a spus de-
seori că toate evenimentele sunt lucrări ale creației. În
această privință, este doar o concesie făcută frazeologiei
populare să spunem că un corp este atras de un altul în
acord cu o lege a gravitației; ceea ce ar trebui spus cu
adevărat este că, atunci când două corpuri sunt apropi-
ate unul de altul, în anumite condiții ele se atrag și se
unesc. Potrivit acestei gândiri, anumite fenomene din
natură sunt urmate întotdeauna de alte fenomene, și în
realitate, când se face afirmația că fenomenul inițial îl
162
„cauzează” pe al doilea, este vorba doar de această regu-

laritate a secvenței fenomenelor, întrucât singura cauză
reală în toate cazurile este Dumnezeu. Pe baza acestei
perspective, se trage concluzia că nu poate exista nicio
deosebire între evenimentele produse de puterea ne-
mijlocită a lui Dumnezeu și cele care nu sunt produse
de ea, căci toate evenimentele sunt produse de El. Îm-
potriva unei astfel de perspective, cei care acceptă defi-
niția dată de noi minunii vor accepta în mod natural
noțiunea de bun simț a cauzei. Dumnezeu este întot-
deauna cauza primară, dar există într-adevăr cauze se-
cundare, și ele sunt mijloacele pe care Dumnezeu le fo-
losește în cursul obișnuit al lumii, spre împlinirea sco-
purilor Sale. Ceea ce face o minune dintr-un eveni-
ment este excluderea acestor cauze secundare.
Uneori se spune că realitatea minunilor ar distruge

temeiul științei. Știința, ni se spune, este întemeiată pe
caracterul regulat al secvențelor; ea prezumă că, dacă se
împlinesc anumite condiții în cursul naturii, vor rezulta
întotdeauna alte condiții. Dar dacă există vreo intruzi-
une de evenimente care, prin însăși definiția lor, sunt in-
dependente de orice condiții anterioare, atunci, ni se
spune, regularitatea naturii pe care știința se bazează este
distrusă. Cu alte cuvinte, minunile par să introducă în
163
cursul natural al lucrurilor un element arbitrar ce nu

poate fi explicat.
Obiecția aceasta ignoră ceea ce este în realitate un

lucru fundamental în concepția creștină a minunii. Po-
trivit gândirii creștine, o minune este produsă prin pu-
terea nemijlocită a lui Dumnezeu. Ea nu este produsă
de un despot arbitrar și fantastic, ci de însuși Dumne-
zeu, de care depinde regularitatea naturii însăși; mai
mult, de Dumnezeul al cărui caracter este cunoscut
prin Biblie. Un astfel de Dumnezeu, putem fi siguri,
nu va face ceva contrar rațiunii pe care El le-a dat-o făp-
turilor Sale; intervenția Lui nu va introduce nicio de-
zordine în lumea pe care El a creat-o. Potrivit perspec-
tivei creștine, nu există nimic arbitrar într-o minune.
Ea nu este un eveniment necauzat, ci unul cauzat toc-
mai de sursa întregii ordini din lume. El este dependent
cu totul de cel mai puțin arbitrar și de cel mai ferm lu-
cru neschimbător din tot ce există – anume de caracte-
rul lui Dumnezeu.
Prin urmare, posibilitatea minunii este legată indi-

solubil de „teism”. Odată ce admitem existența unui
Dumnezeu personal, Creatorul și Stăpânul lumii, pu-
terii creatoare a unui astfel de Dumnezeu nu i se pot
pune niciun fel de limite, de timp sau de orice fel.
164
Odată ce admiți că Dumnezeu a creat cândva lumea, nu

poți spune că El nu ar putea să Se implice din nou în cre-
ație. Dar, ni se va spune, realitatea minunilor este diferită
de posibilitatea existenței lor. Poate fi admis că minunile
ar putea să apară, dar au avut ele loc cu adevărat?
Această întrebare se regăsește din plin în mintea

omului modern. Povara întrebării pare să apese greu
asupra multora care încă acceptă minunile din Noul
Testament. Minunile erau privite de obicei ca un aju-
tor pentru credință, se spune deseori, dar ele au ajuns
acum să fie o piedică pentru credință. Credința obiș-
nuia să vină ca urmare a minunilor, dar acum ea vine în
ciuda lor; oamenii obișnuiau să creadă în Isus pentru
că El făcea minuni, dar acum, noi acceptăm minunile
pentru că am ajuns să credem în El din alte motive.
O confuzie stranie stă la baza acestui mod obișnuit

de a vorbi. Într-un sens, desigur că minunile sunt o pi-
edică pentru credință, dar cine ar fi gândit altfel? Sigur
că putem admite că, dacă narațiunea Noului Testa-
ment n-ar fi inclus nicio minune, ar fi fost mult mai
ușor să credem. Cu cât o întâmplare este mai obișnuită,
cu atât este mai ușor să o acceptăm ca adevărată. Dar
întâmplările obișnuite au puțină valoare. Noul Testa-
ment lipsit de minuni ar fi mult mai ușor de crezut.
165
Problema este că el n-ar mai fi vrednic de crezare. Fără

minuni, Noul Testament ar conține relatarea despre
un om sfânt – nu un om perfect, este adevărat, căci El
ar fi fost determinat să emită pretenții înalte la care nu
avea niciun drept – dar un om măcar mult mai sfânt
decât restul oamenilor. Dar la ce ne-ar folosi un astfel
de om și moartea care ar fi marcat eșecul lui? Cu cât
mai înalt este exemplul pe care Isus ni l-a dat, cu atât
mai mare devine tristețea noastră la vederea eșecului
nostru de a-l atinge și cu atât mai mare este deznădejdea
noastră sub povara de păcate. Înțeleptul din Nazaret i-
ar putea mulțumi pe cei care nu s-au confruntat nicio-
dată cu problema răului în propriile vieți, dar a le vorbi
despre un ideal celor aflați sub chinurile păcatului este
o batjocură crudă. Dar dacă Isus a fost doar un om ca
restul oamenilor, atunci tot ceea ce avem în El este doar
un ideal. O lume păcătoasă are nevoie de mult mai
mult decât atât. Ne este de puțină mângâiere să ni se
spună că a existat bunătate în lume, când ceea ce noi
avem nevoie este bunătatea care să triumfe asupra pă-
catului. Dar bunătatea triumfătoare asupra păcatului
implică intervenția puterii creatoare a lui Dumnezeu,
iar acea putere creatoare a Lui este manifestată prin mi-
nuni. În lipsa minunilor, Noul Testament ar putea fi
mai ușor de crezut, dar ceea ce ar fi crezut ar fi cu totul
166
diferit de ceea ce ni se prezintă acum. Fără minuni, ne-

am alege doar cu un învățător, dar odată cu minunile,
avem un Mântuitor.
Desigur că este o greșeală să izolăm minunile de res-

tul Noului Testament. Este greșit să discutăm chestiu-
nea învierii lui Isus care și cum tot ce avem de dovedit ar
fi simpla înviere a unui anume om din Palestina primu-
lui secol. Nu încape îndoială că dovezile existente în fa-
voarea unui astfel de eveniment, oricât de puternice ar
fi, ar putea fi insuficiente. Istoricul va fi obligat să spună
că încă nu a fost descoperită nicio explicație naturalistă
a originii Bisericii, și că dovada în favoarea minunii este
foarte puternică, dar minunile sunt, ca să spun doar atât,
evenimente extrem de neobișnuite, și există o atitudine
foarte ostilă față de acceptarea ipotezei unei minuni în
orice situație dată. Dar în acest caz, chestiunea nu vi-
zează învierea unui om despre care nu știm nimic, ci în-
vierea lui Isus. Și cu siguranță că Isus a fost o Persoană
foarte neobișnuită. Unicitatea caracterului lui Isus eli-
mină atitudinea ostilă față de minune; a fost extrem de
improbabil ca vreun om obișnuit să învieze din morți,
dar Isus n-a fost ca niciun alt om care a trăit vreodată.
Dar dovada în favoarea minunilor din Noul Tes-
tament mai este susținută într-un fel – ea este susținută
167
de existența unei ocazii adecvate. Am observat mai sus

că o minune este un eveniment produs prin puterea ne-
mijlocită a lui Dumnezeu, și că acel Dumnezeu este un
Dumnezeu al ordinii. Dovada unei minuni este, de
aceea, puternic întărită când putem identifica scopul
minunii. Asta nu înseamnă că, într-un complex de mi-
nuni, putem să îi atribuim fiecăreia un țel precis, și nu
înseamnă că ar trebui să ne așteptăm să vedem cu pre-
cizie în Noul Testament de ce a fost înfăptuită o mi-
nune într-un caz și nu în altul. Totuși, aceasta ne ajută
prin faptul că acceptarea unui complex de minuni de-
vine mult mai ușoară când putem identifica un motiv
adecvat măcar pentru complexul de minuni ca întreg.
În cazul minunilor din Noul Testament, un astfel

de motiv adecvat nu este greu de găsit, iar el are legătură
cu biruința asupra păcatului. Potrivit perspectivei creș-
tine, așa cum este prezentat în Biblie, omenirea este sub
blestemul legii sfinte a lui Dumnezeu, iar pedeapsa lui
îngrozitoare include corupția întregii noastre naturi.
Nelegiuirile înfăptuite de noi izvorăsc din rădăcina pă-
cătoasă și contribuie la adâncirea vinovăției fiecărui om
înaintea lui Dumnezeu. Pe baza acestei perspective atât
de profunde și de fidele față de faptele observabile ale vi-
eții, este evident că nimic natural nu va împlini nevoia
168
noastră. Natura nu poate decât să transmită pângărirea

îngrozitoare, astfel că nădejdea trebuie căutată doar
într-un act creator al lui Dumnezeu.
Iar acel act creator al lui Dumnezeu – atât de tai-

nic, atât de contrar oricăror așteptări, atât de caracteris-
tic pentru natura lui Dumnezeu, care este revelat ca
Dumnezeul dragostei – se găsește în lucrarea răscum-
părătoare a lui Hristos. Niciun produs al omului păcă-
tos nu ar fi putut să răscumpere omenirea din vinovăția
îngrozitoare sau să ridice rasa păcătoasă din mlaștina
păcatului. Dar un Mântuitor a venit de la Dumnezeu.
Aici se găsește rădăcina religiei creștine; aici este moti-
vul pentru care supranaturalul este însăși temeiul și
esența credinței creștine.
Dar acceptarea supranaturalului depinde de o

convingere de realitatea păcatului. Fără convingerea de
păcat, nu poate exista nicio apreciere a unicității lui
Isus. Doar atunci când punem în contrast păcătoșenia
noastră cu sfințenia Lui putem vedea prăpastia care Îl
desparte de restul copiilor oamenilor. Și fără convinge-
rea de păcat, nu poate exista nicio înțelegere a ocaziei
care a prilejuit actul supranatural al lui Dumnezeu.
Fără convingerea de păcat, vestea bună a răscumpărării
pare să fie un simplu basm. Atât de fundamentală este
169
convingerea de păcat în credința creștină, încât nu va fi

suficient să ajungem la ea doar printr-un proces rațio-
nal; nu ne va ajuta cu nimic să spunem că toți oamenii
(așa cum mi s-a spus) sunt păcătoși, că eu sunt om, as-
tfel că trebuie să presupun că sunt și eu un păcătos.
Uneori așa este prezentată o presupusă convingere de
păcat. Dar adevărata convingere de păcat este mult mai
nemijlocită de atât. Ea depinde de informația care vine
din exterior; ea depinde de revelația legii lui Dumne-
zeu; ea depinde de adevărurile îngrozitoare prezentate
în Biblie în ce privește păcătoșenia universală a omului.
Dar ea adaugă la revelația venită fără o convingere a în-
tregii minți și inimi, o înțelegere profundă a stării
pierdute a cuiva, o iluminare a conștiinței moarte care
determină o revoluție coperniciană în atitudinea acelui
om față de lume și față de Dumnezeu. Când un om a
trecut prin acea experiență, el este uluit de orbirea lui
anterioară, și el este uluit în special de atitudinea lui an-
terioară față de minunile din Noul Testament și față de
Persoana supranaturală care este revelată acolo. Pocăi-
tul adevărat se desfată în supranatural, căci el știe că ni-
mic natural nu i-ar fi putut împlini nevoia. Lumea a
fost cutremurată cândva prin căderea lui, și cu adevărat
cutremurată trebuie să fie din nou dacă este ca el să fie
mântuit.
170
Totuși, o acceptare a presupozițiilor unei minuni

nu face să nu fie necesară mărturia clară despre minu-
nile care au avut loc. Iar acea mărturie este cu totul pu-
ternică.4 Acel Isus prezentat în Noul Testament a fost
în mod clar o Persoană istorică – iar acest lucru este ac-
ceptat de toți cei care au ajuns cu adevărat să cerceteze
câtuși de puțin chestiunile istorice. Dar Isus este pre-
zentat la fel de clar în Noul Testament ca o Persoană
supranaturală. Cu toate acestea, pentru liberalismul
modern, o persoană supranaturală nu este niciodată is-
torică. De aceea, pentru cei care adoptă punctul de ve-
dere liberal, apare o problemă – Isus cel din Noul Tes-
tament este istoric, El este supranatural, și totuși ce este
supranatural, după ipotezele liberale, nu poate fi nicio-
dată istoric. Problema nu poate fi rezolvată decât prin
separarea naturalului de supranatural în relatarea des-
pre Isus din Noul Testament, pentru ca, astfel, ceea ce
este supranatural să poată fi respins și să fie păstrat doar
ceea ce este natural. Dar procesul separării n-a fost fă-
cut niciodată cu vreun succes. Au fost făcute multe în-
cercări – iar biserica liberală modernă și-a pus toată
inima și sufletul în acel efort, astfel că nu există vreun
capitol mai strălucitor în istoria spiritului uman ca
4
comp. History and Faith, 1915, p. 6-8.
171
această „căutare a lui Isus cel istoric” – numai că toate

încercările lor au eșuat. Problema este că minunile nu
s-au dovedit a fi ceva adăugat relatării nou-testamen-
tare despre Isus, ci ele fac parte integrantă din aceasta.
Ele sunt legate intim de pretențiile înalte ale lui Isus; ele
sunt valide sau nu împreună cu puritatea neîndoielnică
a caracterului Său; ele ne revelează însăși natura misiu-
nii Sale în lume.
Cu toate acestea, minunile sunt respinse de bise-

rica liberală modernă și, odată cu ele, totalitatea Persoa-
nei supranaturale a Domnului nostru. Nu sunt res-
pinse doar unele minuni, ci toate. Nu are nicio impor-
tanță că unele dintre lucrările minunate ale lui Isus
sunt acceptate de biserica liberală; pentru ei, nu în-
seamnă absolut nimic când unele dintre lucrările Lui
de vindecare sunt privite ca istorice, căci ele nu mai
sunt privite de liberalismul modern ca fiind supranatu-
rale, ci doar ca niște simple vindecări extraordinare pro-
duse de credință. Iar lucrul cu adevărat important de
aici este prezența sau absența supranaturalului adevă-
rat. Mai mult, astfel de concesii făcute în ce privește
vindecarea prin credință nu ne duc, în cel mai fericit
caz, decât pe o cale foarte scurtă, căci cei ce nu cred în
supranatural se simt nevoiți pur și simplu să respingă
172
ca legendar sau mitic marea masă a lucrărilor minunate

[ale lui Isus].
Chestiunea, așadar, nu privește istoricitatea unei

minuni anume, ci a tuturor minunilor. Acest lucru
este deseori ascuns, iar ascunderea lui introduce ade-
sea ceva de genul nesincerității în susținerea cauzei li-
berale. Predicatorul liberal izolează o minune anume
și discută despre ea ca și cum ar fi singura. Minunea
care este de regulă izolată în acest fel este nașterea din
fecioară. Predicatorul liberal insistă pe posibilitatea de
a crede în Hristos oricare ar fi perspectiva adoptată în
ce privește venirea Lui în lume. Nu este Persoana ace-
eași, indiferent cum S-a născut? Astfel, este produsă
impresia înaintea omului simplu că predicatorul ac-
ceptă principalele lucruri din Noul Testament despre
Isus, dar că el are ceva dificultăți doar în privința aces-
tui element particular. Dar o astfel de impresie este ra-
dical de falsă. Este adevărat că unii oameni au negat
nașterea din fecioară și totuși au acceptat relatarea
Noului Testament despre Isus ca fiind o Persoană su-
pranaturală. Dar astfel de oameni sunt foarte rari și
mult mai la jumătatea drumului, ca să zic așa. Poate fi
dificil să găsim unul singur care să aibă proeminență
și să fie în viață astăzi, căci atât de profund și de evident
173
de armonioasă este nașterea din fecioară cu întreaga

prezentare a lui Hristos în Noul Testament. Majorita-
tea covârșitoare a celor care resping nașterea din feci-
oară resping și întreg conținutul supranatural al Nou-
lui Testament, și fac din „înviere” tocmai ceea ce cu-
vântul „înviere” nu semnifică – o permanență a influ-
enței lui Isus sau o simplă existență spirituală a lui Isus
dincolo de mormânt. Aici pot fi folosite cuvinte vechi,
dar lucrul despre care ele vorbesc acum este cu totul di-
ferit. Ucenicii au crezut în existența personală continuă
a lui Isus chiar și în decursul celor trei zile triste de după
răstignire; ei nu erau saduchei; ei au crezut că Isus trăia
și că avea să învieze în ziua de apoi. Dar ceea ce i-a făcut
în stare să înceapă lucrarea Bisericii creștine a fost că ei
au crezut că trupul lui Isus deja înviase din mormânt
prin puterea lui Dumnezeu. Acea credință implică ac-
ceptarea supranaturalului, iar acceptarea lui este astfel
inima și sufletul religiei pe care o mărturisim.
Orice decizie este luată, chestiunea aceasta în mod

cert nu trebuie ascunsă. Ea nu are de-a face cu minunile
la nivel individual, nici măcar cu o minune atât de im-
portantă ca nașterea din fecioară. Ea are de-a face în rea-
litate cu toate minunile. Iar chestiunea legată de toate
minunile este pur și simplu chestiunea acceptării sau
174
respingerii Mântuitorului pe care Noul Testament ni-

L prezintă. Respinge minunile, și ai în Isus cea mai plă-
cută floare a umanității care a creat o impresie asupra
ucenicilor Lui încât, după moartea Sa, ei nu au mai pu-
tut crede că El pierise, ci au trăit halucinații în cadrul
cărora au crezut că L-au văzut înviat din morți. Prin
contrast, acceptă minunile, și ai un Mântuitor care a
venit voluntar în această lume spre mântuirea noastră,
a suferit pe cruce pentru păcatele noastre, a înviat din
morți prin puterea lui Dumnezeu, și trăiește mijlocind
în veci pentru noi. Diferența dintre cele două perspec-
tive este diferența dintre două religii complet diferite.
Și este momentul ca această chestiune să fie confrun-
tată. A venit vremea ca folosirea amăgitoare a frazeolo-
giei tradiționale să fie abandonată și ca oamenii să
spună tot ce au în minte. Să Îl acceptăm pe Isus cel din
Noul Testament ca Mântuitorul nostru, sau să Îl res-
pingem laolaltă cu biserica liberală?
Aici se poate ridica o obiecție. Predicatorul liberal

este deseori gata să vorbească despre „dumnezeirea” lui
Hristos; el este deseori gata să spună că „Isus este Dum-
nezeu”. Omul simplu este foarte impresionat. Predica-
torul, spune el, crede în dumnezeirea Domnului nos-
tru; este evident, așadar, că nebiblicitatea lui trebuie să
175
se aplice doar detaliilor, iar aceia care obiectează față de

prezența lui în biserică sunt înguști și niște vânători de
erezii fără dragoste.
Totuși, din nefericire, limbajul are valoare doar ca

expresie a gândurilor. Termenul „Dumnezeu” nu are
nicio virtute particulară în sine; el nu este mai frumos
decât alte cuvinte. Importanța lui depinde cu totul de
sensul care îi este atașat. De aceea, când predicatorul li-
beral spune că „Isus este Dumnezeu”, sensul afirmației
depinde cu totul de ceea ce se înțelege prin „Dumne-
zeu”.
Și am observat deja că, atunci când predicatorul li-

beral folosește cuvântul „Dumnezeu”, el se referă la
ceva cu totul diferit de ce înțelege creștinul din același
cuvânt. Dumnezeu, cel puțin după tendința logică a li-
beralismului modern, nu este o persoană separată de
lume, ci doar unitatea care pătrunde lumea. De aceea,
a spune că Isus este Dumnezeu înseamnă doar că viața
lui Dumnezeu, care apare în toți oamenii, apare cu o
claritate și bogăție specială în Isus. O astfel de afirmație
este diametral opusă crezului creștin în dumnezeirea
lui Hristos.
La fel de contrar crezului creștin este un alt sens ce
îi este atașat uneori afirmației că Isus este Dumnezeu.
176
Cuvântul „Dumnezeu” este folosit uneori cu conota-

ția obiectului suprem al dorințelor oamenilor, cel mai
înalt lucru pe care oamenii îl cunosc. Noi am abando-
nat, ni se spune, ideea că există un Creator și Stăpân al
Universului; astfel de noțiuni aparțin „metafizicii” și
sunt respinse de omul modern. Dar cuvântul „Dum-
nezeu”, chiar dacă nu mai poate avea sensul de Creato-
rul Universului, este convenabil să fie folosit cu sensul
de obiect al emoțiilor și dorințelor oamenilor. Despre
unii oameni se poate spune că Dumnezeul lor este Ma-
mona – pentru Mamona lucrează ei și de el le sunt ata-
șate inimile. Într-o manieră oarecum similară, predica-
torul liberal spune că Isus este Dumnezeu. El nu vrea
deloc să spună că Isus este identic în natura Sa cu un
Creator și Stăpân al Universului, despre care se poate
căpăta o idee și fără Isus. El nu mai crede într-o astfel
de Ființă. Tot ce vrea el să spună este că omul Isus – un
om de aici, dintre noi, și de aceeași natură cu a noastră
– este cel mai înalt lucru pe care îl știm. Este evident că
o astfel de manieră de a gândi este mult mai departe de
crezul creștin decât este chiar unitarianismul, cel puțin
în formele timpurii ale acestuia. Unitarianismul tim-
puriu măcar credea în Dumnezeu, în timp ce liberalii
moderni spun că Isus este Dumnezeu nu pentru că ei
se gândesc într-un fel înălțător la Isus, ci pentru că ei au
177
o imagine disperat de josnică despre Dumnezeu.
De asemenea, într-un alt fel, liberalismul din bise-

ricile „evanghelice” este inferior chiar față de unitaria-
nism. El este inferior față de acesta în ce privește ones-
titatea. Ca să poată rămâne în bisericile evanghelice și
să reducă la tăcere temerile semenilor lor conservatori,
liberalii apelează constant la o exprimare cu sens dublu.
De exemplu, un tânăr a primit rapoarte alarmante des-
pre lipsa de biblicitate a unui predicator proeminent.
Când l-a întrebat pe predicator care este credința lui,
tânărul a primit un răspuns care să îl liniștească și să îl
reasigure. „Poți să le spui tuturor”, spune în fapt predi-
catorul liberal, „că eu cred că Isus este Dumnezeu”. Iar
tânărul pleacă de acolo foarte plăcut impresionat.
Cu toate acestea, ne putem întreba dacă afirmația

„eu cred că Isus este Dumnezeu”, sau altele asemănă-
toare, este strict adevărată când ajunge pe buzele predi-
catorilor liberali. Predicatorul liberal îi atașează un sens
real cuvintelor, iar acel sens este foarte drag inimii lui. El
chiar crede că „Isus este Dumnezeu”. Problema este însă
că el le atașează cuvintelor un sens diferit de cel ce le este
atașat de persoana simplă către care el vorbește. De
aceea, el încalcă principiul fundamental al veridicității
în exprimare. Potrivit acelui principiu fundamental,
178
limbajul nu este adevărat când predicatorul le atașează

cuvintelor sale un sens anume, ci când sensul pe care el
intenționează să îl producă în mintea persoanei căreia i
se adresează este în acord cu adevărul. Astfel, veridici-
tatea afirmației „eu cred că Isus este Dumnezeu” de-
pinde de audiența căreia îi este transmisă. Dacă audi-
ența este alcătuită din persoane educate teologic, care îi
vor atașa cuvântului „Dumnezeu” același sens pe care
vorbitorul i-l atașează, atunci exprimarea este adevă-
rată. Dar dacă audiența lui este compusă din creștini de
modă veche, care n-au atașat niciodată cuvântului
„Dumnezeu” decât sensul vechi al acestuia (sensul care
apare din primul verset din Geneza), atunci limbajul
lui este neadevărat. Iar în acest caz, nici măcar toate mo-
tivele pioase din această lume nu vor face ca afirmațiile
predicatorului să fie corecte. Etica creștină nu anulează
onestitatea obișnuită; nicio dorință posibilă de zidire a
bisericii și de evitare a ofensei nu poate scuza o min-
ciună.
În orice caz, dumnezeirea Domnului nostru este

respinsă de liberalismul modern, oricare ar fi sensul real
al cuvântului „dumnezeire”. Potrivit bisericii liberale
moderne, Isus diferă de restul oamenilor doar în grad,
nu în fel [sau natură]; El poate fi divin doar dacă toți
179
oamenii sunt divini. Dar dacă concepția liberală despre

dumnezeirea lui Hristos devine astfel lipsită de sens,
care este concepția creștină? Ce vrea să spună creștinul
când el mărturisește că „Isus este Dumnezeu”?
Răspunsul a fost dat prin ceea ce am spus deja. Am

văzut deja că Noul Testament ni-L prezintă pe Isus ca
o Persoană supranaturală. Dar dacă Isus este o Per-
soană supranaturală, El este fie divin, fie o Ființă inter-
mediară, mai înaltă decât omul, dar inferioară lui
Dumnezeu. Ultima perspectivă a fost abandonată de
multe secole în biserica lui Hristos și nu prea pare po-
sibil să reapară; arianismul este cu siguranță mort. Ideea
de Hristos ca Ființă super-angelică, ca Dumnezeu, dar
nu Dumnezeu, ține evident de mitologia păgână, nu de
Biblie sau de crezul creștin. Dacă concepția teistă des-
pre diferența dintre om și Dumnezeu este păstrată, de
regulă se recunoaște că Hristos este fie Dumnezeu, fie
un simplu om, că El cu siguranță nu este o Ființă inter-
mediară între Dumnezeu și om. Astfel, dacă El nu este
doar om, ci o Persoană supranaturală, concluzia este că
El este Dumnezeu.
În al doilea rând, am văzut deja că, în Noul Testa-

ment și în tot creștinismul adevărat, Isus nu este un sim-
plu model de credință, ci obiectul credinței. Iar credința
180
al cărei obiect este Isus, este în mod clar credință religi-

oasă. Creștinul își pune încrederea în Isus într-un fel
care ar fi nepotrivit dacă ea s-ar îndrepta către oricine
altcineva decât Dumnezeu. De aceea, ceea ce Îi este în-
credințat lui Isus nu este ceva banal, ci chiar binele veș-
nic al sufletului. Întreaga atitudine creștină față de Isus
se găsește prezentată peste tot în Noul Testament, și ea
presupune foarte clar dumnezeirea Domnului nostru.
Iar afirmațiile individuale trebuie abordate tocmai

în lumina acestei presupoziții centrale. Pasajele indivi-
duale care atestă dumnezeirea lui Hristos nu sunt niște
anomalii în Noul Testament, ci roadele naturale ale
unei concepții fundamentale care este aceeași peste tot.
Acele pasaje individuale nu sunt prezente într-un fel li-
mitat la o carte sau un grup de cărți. Desigur, în episto-
lele pauline, pasajele sunt în particular clare. Hristosul
epistolelor apare iar și iar ca asociat doar cu Tatăl și cu
Duhul Lui. De asemenea, nimeni nu trebuie să caute
mult timp în Evanghelia după Ioan, căci dumnezeirea
lui Hristos este aproape tema centrală a cărții. Dar măr-
turia Evangheliilor sinoptice nu este în realitate diferită
de ce regăsim în toate celelalte locuri. Felul în care Isus
vorbește despre Tatăl și Fiul – de exemplu în cunoscutul
pasaj din Matei 11:27 (Luca 10:22): „Toate lucrurile
181
Mi-au fost date în mâini de Tatăl Meu; și nimeni nu Îl

cunoaște deplin pe Fiul, afară de Tatăl; tot astfel, ni-
meni nu Îl cunoaște deplin pe Tatăl, afară de Fiul, și
acela căruia vrea Fiul să i-L descopere” – această mani-
eră de a prezenta relația dintre Isus și Tatăl, o manieră
absolut fundamentală în Evangheliile sinoptice, im-
plică afirmarea dumnezeirii Domnului nostru. Per-
soana care vorbește astfel este reprezentată ca fiind într-
o unire tainică cu Dumnezeul cel veșnic.
Totuși, Noul Testament ni-L prezintă cu aceeași

claritate pe Isus ca om. Evanghelia după Ioan, care con-
ține la început afirmația uimitoare, „Cuvântul era
Dumnezeu”, și insistă constant pe dumnezeirea Dom-
nului, Îl prezintă de asemenea pe Isus ca obosit la fân-
tână și însetat în ceasul agoniei de pe cruce. Cu greu
poate descoperi cineva în Evangheliile sinoptice astfel
de crâmpeie dramatice care atestă umanitatea Mântui-
torului nostru ca acelea ce apar iar și iar în Evanghelia
după Ioan. Desigur, în ce privește Evangheliile
sinoptice, nu există niciun dubiu că ele ne prezintă
foarte clar o Persoană care a trăit o viață umană auten-
tică și că El a fost om cu adevărat. Adevărul este că măr-
turia Noului Testament este peste tot aceeași; Noul
Testament ne prezintă pretutindeni pe Unul care a fost
182
deopotrivă Dumnezeu și Om. Și este interesant de ob-

servat cât de lipsite de succes au fost toate eforturile de
a respinge o parte din această mărturie și de a păstra res-
tul. Apolinariștii au respins umanitatea deplină a
Domnului, dar procedând astfel, ei au obținut o per-
soană foarte diferită de acel Isus pe care Îl regăsim în
Noul Testament. Isus al Noului Testament a fost clar
un om, în sensul deplin. Alții par să fi presupus că divi-
nul și umanul au fost atât de amestecate în Isus, încât a
fost produsă o natură care nu este nici pur divină, nici
pur umană, ci un soi de natură terță. Dar nimic nu
poate fi mai departe de învățătura Noului Testament.
Conform Noului Testament, naturile divină și umană
sunt clar distincte; natura divină a fost divinitate pură,
iar natura umană a fost umanitate pură; Isus a fost
Dumnezeu și om în două naturi distincte. Nestorienii,
pe de altă parte, au subliniat caracterul distinctiv al na-
turii divine și al celei umane din Isus până acolo încât
au presupus că în Isus trebuie să fie existat două per-
soane. Dar o astfel de perspectivă gnosticizată este
foarte clar contrară textului biblic, pentru că Noul
Testament ne învață clar despre unitatea Persoanei
Domnului nostru.
Prin eliminarea acestor erori, biserica a ajuns la
183
doctrina nou-testamentară a celor două naturi într-o

singură Persoană; conform Noului Testament, Isus
este „Dumnezeu și om în două naturi distincte, și o sin-
gură Persoană pe veci”. Acea doctrină este privită une-
ori ca speculativă, dar nimic nu poate fi mai departe de
adevăr. Indiferent dacă doctrina celor două naturi este
adevărată sau falsă, știm sigur că ea nu a apărut prin
speculație, ci printr-o încercare de a sumariza, succint
și precis, învățătura scripturală.
Desigur că această doctrină este respinsă de libera-

lismul modern, și ea este respinsă într-o manieră foarte
simplă – prin eliminarea întregii naturi mai înalte a
Domnului nostru. Totuși, un astfel de radicalism nu
este cu nimic mai de succes decât ereziile din trecut.
Acel Isus care se presupune că rămâne după eliminarea
elementului supranatural, este în cel mai bun caz un
personaj foarte vag, căci eliminarea supranaturalului
implică logic eliminarea a mare parte din ce mai ră-
mâne, iar istoricul își însușește constant perspectiva ab-
surdă care Îl șterge cu totul pe Isus de pe paginile isto-
riei. Dar chiar dacă astfel de pericole ar fi evitate, chiar
și după ce istoricul ar avea succes în reconstruirea unui
Isus eminamente uman, prin stabilirea de limite arbi-
trare în procesul lui de eliminare, acel Isus reconstruit
184
astfel ajunge cu totul ireal. El are o contradicție morală

în însăși centrul ființei Sale – o contradicție dată de
conștientizarea Sa mesianică de Sine. El a fost pur și
smerit, puternic și sănătos, și totuși El a prezumat, deși
ni se spune că fără temei, că avea să fie Judecătorul final
al întregii lumi! În ciuda tuturor eforturilor recon-
strucției psihologice moderne de a-L galvaniza în viață,
în Isus cel liberal mai rămâne pe scenă numai un perso-
naj fabricat, unul foarte diferit de Isus cel din Noul
Testament și din marile crezuri biblice. Isus cel biblic
este cu adevărat tainic, căci cine poate cuprinde taina
Persoanei Sale? Dar taina este una în care omul își poate
găsi odihna. Isus al Noului Testament are cel puțin un
avantaj în fața lui Isus al reconstrucției moderne –
anume că El este real. El nu este un personaj manufac-
turat ca să se potrivească drept punct de sprijin pentru
maxime de natură etică, ci o Persoană autentică pe care
omul o poate iubi. Oamenii L-au iubit de-a lungul tu-
turor secolelor creștinismului. Iar lucrul ciudat este că,
în ciuda tuturor eforturilor de a-L elimina de pe pagi-
nile istoriei, există oameni care încă Îl iubesc.
185
5
MÂNTUIREA
Am observat până aici că liberalismul diferă de creș-

tinism în ce privește presupozițiile Evangheliei (perspec-
tiva despre Dumnezeu și perspectiva despre om), în ce
privește Cartea în care este conținută Evanghelia, și în ce
privește Persoana a cărei lucrare este prezentată în Evan-
ghelie. De aceea, nu este surprinzător că ea diferă de creș-
tinism în ce privește Evanghelia însăși; nu este surprin-
zător că ea prezintă o cale a mântuirii cu totul diferită.
Liberalismul găsește mântuirea (atât cât este dispus să
vorbească despre „mântuire”) în om, pe când creștinis-
mul o găsește într-un act al lui Dumnezeu.
Diferența în ceea ce privește calea mântuirii are de-

a face în primul rând cu temeiul mântuirii pus în lucra-
rea răscumpărătoare a lui Hristos. Conform credinței
creștine, Isus este Mântuitorul nostru, nu în virtutea a
ceea ce El a spus, nici măcar în virtutea a ceea ce El a
fost, ci prin ceea ce El a făcut. El nu este Mântuitorul
nostru pentru că ne-ar fi inspirat să trăim același fel de
187
viață ca a Lui, ci pentru că a luat asupra Sa vinovăția

îngrozitoare a păcatelor noastre și a purtat-o pe cruce
în locul nostru. Aceasta este concepția creștină despre
Crucea lui Hristos. Ea este ridiculizată ca și cum ar fi o
„teorie subtilă a ispășirii”. În realitate, ea este învățătura
clară a Cuvântului lui Dumnezeu. Noi nu cunoaștem
absolut nimic despre o ispășire care să nu fie substitu-
tivă, căci aceea este singura ispășire despre care Noul
Testament vorbește. Iar această doctrină a Bibliei nu
este nici complicată, nici subtilă. Dimpotrivă, chiar
dacă implică taine, în sine, ea este atât de simplă, că
până și un copil o poate înțelege. „Noi meritam moar-
tea veșnică, dar Domnul Isus, pentru că ne-a iubit, a
murit în locul nostru pe cruce” – evident că nu există
nimic aici atât de complicat. Doctrina biblică a ispășirii
nu este dificil de înțeles. Ceea ce este de neînțeles sunt
eforturile moderne laborioase de a scăpa de doctrina bi-
blică în interesele mândriei omului.1
Este adevărat că predicatorii liberali moderni vor-

besc uneori despre „ispășire”, dar o fac pe cât de rar
pot, astfel că poți să îți dai seama clar că inimile lor
sunt în altă parte, nu la piciorul Crucii. Într-adevăr,
1
v. „The Second Declaration of the Council on Organic Union”, The Presbyte-
rian, 17 martie 1921, p. 8.
188
CAPITOLUL 5. MÂNTUIREA
în acest aspect, ca în multe altele, ai putea avea senti-

mentul că limbajul tradițional este atât de forțat încât
să devină expresia unor idei total străine. Iar când fra-
zeologia tradițională este dezbrăcată de sens, esența
concepției moderne despre moartea lui Hristos, chiar
dacă se manifestă in multe forme, este destul de clară.
Esența ei este că moartea lui Hristos a avut un efect nu
asupra lui Dumnezeu, ci doar asupra omului. Uneori,
efectul asupra omului este ilustrat într-o manieră
foarte simplă, moartea lui Hristos fiind privită doar ca
un exemplu de sacrificiu de sine pe care să îl imităm.
Unicitatea acestui exemplu particular poate fi găsită
doar în faptul că sentimentul creștin, odată focalizat pe
acest model, face din el un simbol convenabil pentru
orice sacrificiu de sine; el pune în formă concretă ceea
ce altfel ar fi trebuit exprimat în termeni generali mai
reci. Alteori, efectul morții lui Hristos asupra noastră
este explicat în modalități mai subtile. Moartea lui
Hristos, ni se spune, ne arată cât de mult urăște Dum-
nezeu păcatul – întrucât păcatul L-a dus chiar pe Cel
sfânt la crucea groaznică – astfel că și noi ar trebui să
urâm păcatul așa cum Dumnezeu îl urăște, și să ne po-
căim. În alte situații, moartea lui Hristos este descrisă
ca ilustrând dragostea lui Dumnezeu; ea Îl arată pe Fiul
lui Dumnezeu dat la moarte pentru noi toți. Aceste
189
„teorii moderne ale ispășirii” nu trebuie puse toate pe

același plan; ultima dintre ele, mai ales, poate fi legată
de o perspectivă înaltă despre Persoana lui Isus. Dar
greșeala lor stă în faptul că ignoră realitatea îngrozi-
toare a păcatului și fac dintr-o simplă persuasiune a vo-
inței omului tot ceea ce este necesar pentru mântuire.
Este adevărat, toate conțin un element de adevăr: este
adevărat că moartea lui Hristos este un exemplu de sa-
crificiu de sine care poate inspira în noi același spirit;
este adevărat că moartea lui Hristos ne arată cât de mult
urăște Dumnezeu păcatul; este adevărat că moartea lui
Hristos ilustrează dragostea lui Dumnezeu. Toate
aceste adevăruri se găsesc clar în Noul Testament. Dar
ele sunt absorbite într-un adevăr mult mai măreț – că
Hristos a murit în locul nostru ca să ne înfățișeze fără
pată înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu.
Fără acest adevăr central, tot restul discuției este golită
de sens real: un exemplu de sacrificiu de sine este inutil
pentru cei ce sunt sub vinovăția și robia păcatului; cu-
noașterea urii lui Dumnezeu față de păcat, în sine, nu
poate decât să aducă disperare; o ilustrare a dragostei
lui Dumnezeu este doar atât, dacă n-a existat nicio rați-
une la baza jertfei. Dacă vrem să restaurăm Crucea în
locul care i se cuvine în viața creștină, va trebui să tre-
cem mult dincolo de teoriile moderne despre Cel ce ne-
190
a iubit și S-a dat la moarte pentru noi.
În ce privește doctrina creștină a Crucii, liberalii

moderni sunt neobosiți în revărsarea potirelor urii și
batjocurii lor față de ea. Chiar și în acest aspect, este
adevărat că speranța de a evita ocara nu este abando-
nată întotdeauna, căci expresii precum „ispășirea sub-
stitutivă” și altele asemănătoare rămân încă în uz de că-
tre liberali, dar într-un sens total contrar sensului lor
creștin. În ciuda folosirii ocazionale a exprimării tradi-
ționale, predicatorii liberali nu fac decât să scoată la
iveală foarte clar ce se află în mintea lor. Ei vorbesc cu
dezgust despre cei ce cred că „sângele Domnului nos-
tru, vărsat într-o moarte substitutivă, a împăcat un
Dumnezeu înstrăinat și face posibilă primirea păcăto-
sului care se întoarce la El”.2 Ei folosesc orice armă a
caricaturii și batjocurii împotriva doctrinei Crucii. As-
tfel, ei își revarsă batjocura asupra unui lucru atât de
sfânt și de prețios, înaintea căruia inima creștinului se
topește de o recunoștință prea profundă ca să poată fi
descrisă în cuvinte. Liberalii moderni nu par vreodată
conștienți de faptul că, batjocorind doctrina creștină a
Crucii, ei calcă în picioare inimi umane. Dar atacurile
2
Fosdick, Shall the Fundamentalists, Win?, stenogramă de Margaret Renton,
1922, p. 5.
191
liberale moderne la adresa doctrinei creștine a Crucii

pot cel puțin să slujească la a arăta în ce constă acea doc-
trină, iar din acest punct de vedere, ei pot fi analizați
acum, cel puțin pe scurt.
În primul rând, calea creștină de mântuire prin

Crucea lui Hristos este criticată pentru că este depen-
dentă de istorie. Unii fug de această critică, spunând că
noi, creștinii, putem să ne îndreptăm atenția către ceea
ce Hristos face acum pentru fiecare creștin, nu atât că-
tre ce a făcut El cu mult timp în urmă în Palestina. Dar
eludarea aceasta implică o abandonare totală a credin-
ței creștine. Dacă lucrarea mântuitoare a lui Hristos ar
fi fost limitată la ceea ce El face acum pentru fiecare
creștin, Evanghelia n-ar exista – o relatare a unui eveni-
ment care îi dă vieții o nouă față. Ce ne-ar rămâne ar fi
un simplu misticism, iar misticismul este foarte diferit
de creștinism. Ceea ce împiedică religia noastră să se
transforme în misticism și o face să fie creștinism este
legătura dintre experiența prezentă a credinciosului și
apariția reală și istorică a lui Isus în lume. Prin urmare,
trebuie recunoscut că creștinismul depinde de ceva ce
s-a petrecut. Religia noastră trebuie abandonată cu to-
tul dacă Isus n-ar fi murit la un moment definit din
timp ca jertfă de ispășire pentru păcatele oamenilor.
192
Creștinismul depinde cu certitudine de istorie.
Dacă așa stau lucrurile, obiecția stă foarte aproape.

Trebuie oare să depindem în ce privește binele suflete-
lor noastre de ceea ce s-a petrecut cu mult timp în
urmă? Trebuie cu adevărat să așteptăm până ce istoricii
au încheiat disputele lor legate de valoarea surselor și de
alte astfel de lucruri ca să putem avea apoi pace cu
Dumnezeu? Nu ar fi mai bine să ne mulțumim cu o
mântuire care este cu noi aici și acum, și care depinde
doar de ceea ce putem simți sau vedea?
În privința acestei obiecții, ar trebui observat că,

dacă religia este făcută dependentă de istorie, Evanghe-
lia n-ar mai exista, pentru că termenul „Evanghelie” în-
seamnă „veste bună”, veste, informație despre ceva ce a
avut loc. O Evanghelie independentă de istorie este o
contradicție de termeni. Evanghelia creștină nu este o
prezentare a ceea ce a fost dintotdeauna valabil [în ra-
port cu momentul când a fost proclamată, n.tr.], ci o
veste despre ceva nou, ceva care aduce un aspect total
diferit în situația omenirii. Situația omenirii era dispe-
rată din cauza păcatului, dar Dumnezeu a schimbat si-
tuația prin moartea ispășitoare a lui Hristos – iar
aceasta nu este o simplă reflecție asupra situației vechi,
ci o relatare a ceva nou. Noi suntem încuiați în această
193
lume ca într-o tabără părăsită de proscriși. Ca să ne păs-

treze curajul, predicatorul liberal ne oferă îndemnuri.
Folosiți-vă cât mai bine de situație, spune el, priviți la
partea luminoasă a vieții. Dar, din nefericire, un astfel
de îndemn nu poate schimba realitatea, și mai ales, el
nu poate elimina realitatea îngrozitoare a păcatului.
Mesajul evanghelistului creștin este foarte diferit. El nu
oferă reflecții despre situația veche, ci vestea a ceva nou;
nu îndemnuri, ci o Evanghelie.3
Este adevărat că Evanghelia creștină este o relatare

nu a ceva ce s-a petrecut ieri, ci cu mult timp în urmă,
dar ceea ce este important este că acel lucru chiar a avut
loc. Dacă a avut loc cu adevărat, atunci nu contează
atât de mult când a avut loc. Indiferent când a avut loc,
dacă ieri sau în primul secol, ea rămâne Evanghelia ade-
vărată, o veste reală.
Mai mult, ceea ce s-a petrecut cu mult timp în urmă

este confirmat în acest caz de experiența prezentă. Creș-
tinul primește mai întâi relatarea pe care Noul Testa-
ment o aduce despre moartea ispășitoare a lui Hristos.
Acea relatare este istorie. Dar dacă este adevărată, ea are
efecte în prezent și poate fi testată după efectele ei. Creș-
tinul testează mesajul creștin și, testându-l, descoperă că
3
comp. History and Faith 1915, p. 1-3.
194
este adevărat. Experiența nu ne oferă un înlocuitor al do-

vezii documentare, dar ea confirmă acea dovadă. Cu-
vântul Crucii nu i se mai pare creștinului ca un lucru
îndepărtat, doar o chestiune de disputat între teologii
cu educație. Dimpotrivă, ea este primită în străfundul
sufletului creștinului, și viața lui produce zi de zi și ceas
de ceas o confirmare nouă a veridicității ei.
În al doilea rând, doctrina creștină a mântuirii prin

moartea lui Hristos este criticată pe premisa că ar fi în-
gustă. Ea leagă mântuirea de Numele lui Isus, și există
mulți oameni din lume care n-au auzit niciodată de Nu-
mele Lui. Ceea ce este nevoie cu adevărat, ni se spune,
este o mântuire care îi va salva pe toți oamenii de pretu-
tindeni, fie că au auzit de Isus, fie că nu au auzit, și indi-
ferent ce fel de viață au dus ei. Nu un crez nou, ni se
spune, va rezolva problema; nevoia lumii este universală,
așa că trebuie să existe niște mijloace care să facă orice
crez ar avea oamenii să fie eficace în trăirea dreaptă.
Unii fug de această a doua obiecție, ca și de prima.

Ni se spune uneori că, deși există o singură cale de mân-
tuire prin acceptarea Evangheliei, pot să existe și alte
căi. Dar această metodă de a rezolva obiecția elimină
unul dintre lucrurile care sunt evident caracteristice
mesajului creștin – anume exclusivismul lui. Ceea ce i-
195
a uluit cel mai puternic pe primii oameni care i-au în-

tâlnit pe creștini nu a fost doar ideea că mântuirea era
oferită prin intermediul Evangheliei creștine, ci că
toate celelalte mijloace erau respinse cu hotărâre. Pri-
mii misionari creștini au cerut de la oameni o consa-
crare absolut exclusivă față de Hristos. Un astfel de ex-
clusivism era cu totul contrar sincretismului prevalent
din epoca elenistă. În acele vremuri, înaintea oamenilor
erau aduși mulți mântuitori prin multele religii, însă di-
versele religii păgâne puteau trăi împreună în armonie
perfectă. Când un om se dedica unui zeu, el nu trebuia
să renunțe la ceilalți. Dar creștinismul n-a vrut să se
amestece deloc cu aceste „poligamii ale sufletului”;4 el
a cerut o dedicare absolut exclusivă; toți ceilalți mântu-
itori, a insistat el, trebuie părăsiți, ca omul să se întoarcă
la singurul Domn. Cu alte cuvinte, nu doar că mântu-
irea era prin Hristos, ci era doar prin Hristos. Acel mic
cuvânt „doar” a fost temeiul întregii ofense. Dacă n-ar
fi fost acel cuvânt, n-ar fi existat nici persecuții.
Oamenii cultivați ai vremii ar fi fost probabil dor-

nici să Îi acorde un loc lui Isus, poate chiar unul onora-
bil, printre mântuitorii omului. Fără exclusivismul lui,
4
Phillimore, în introducerea la traducerea făcută de el lui Philostratus, In Honour
of Apollonius of Tyana, 1912, vol. I, p. iii.
196
mesajul creștin ar fi părut perfect inofensiv față de oa-

menii acelor vremuri. Așa că, plasându-L pe Isus alături
de alți binefăcători ai omenirii, liberalismul modern
ajunge perfect inofensiv în lumea modernă. Toți oame-
nii vorbesc de bine acest lucru. Gestul este cu totul ino-
fensiv. Dar, dar este cu totul zadarnic. Ofensa Crucii
este îndepărtată, dar așa sunt și slava și puterea ei.
Astfel, trebuie recunoscut că creștinismul leagă

mântuirea de Numele lui Hristos. Nu discutăm aici
dacă beneficiile morții lui Hristos sunt aplicate vreo-
dată la cei care, deși au ajuns la vârsta la care pot avea
discernământ propriu, n-au auzit sau n-au acceptat me-
sajul Evangheliei. Desigur că Noul Testament nu lasă ni-
ciun fel de speranță pentru aceștia. La temelia lucrării bi-
sericii apostolice este conștientizarea unei responsabili-
tăți îngrozitor de mari. Singurul mesaj al vieții și mântu-
irii le-a fost încredințat oamenilor; acel mesaj trebuie
propovăduit cu orice risc cât mai este timp. De aceea,
obiecția legată de caracterul exclusiv al căii creștine de
mântuire nu poate fi evitată, ci trebuie înfruntată.
Ca răspuns la obiecție, se poate spune simplu că

modalitatea creștină de mântuire este îngustă atât timp
cât biserica alege să o lase să rămână îngustă. Putem ve-
dea că Numele lui Isus este atât de ciudat de adaptat la
197
oamenii de orice rasă și de orice nivel de educație. Iar

biserica are mijloace ample, prin făgăduința Duhului
lui Dumnezeu, de a duce Numele lui Isus la toți oame-
nii. De aceea, dacă această cale de mântuire nu le este
oferită tuturor, cauza nu este în calea mântuirii în sine,
ci este greșeala celor care eșuează să folosească mijlocul
pe care Dumnezeu l-a pus în mâinile lor.
Dar, se poate spune, oare nu este aceasta o respon-

sabilitate uriașă ca să fie pusă în mâinile unor oameni
slabi și păcătoși? Nu este mai natural ca Dumnezeu să
le ofere mântuirea tuturor fără să le ceară să accepte un
mesaj nou și astfel mântuirea să fie dependentă de cre-
dincioșia mesagerilor? Răspunsul la această obiecție
este clar. Este adevărat că modalitatea creștină de mân-
tuire pune o responsabilitate uriașă pe umerii oameni-
lor, dar acea responsabilitate este una asemănătoare
aceleia pe care, de fapt, Dumnezeu le-o încredințează
în mod obișnuit oamenilor, după cum demonstrează
observațiile obișnuite. De exemplu, ea este ca respon-
sabilitatea părintelui față de copil. Părintele are putere
completă să distrugă sufletul și trupul copilului. Res-
ponsabilitatea este uriașă, dar este una care indubita-
bil există. La fel este responsabilitatea bisericii de a
face cunoscut Numele lui Isus întregii omeniri. Ea este
198
o responsabilitate imensă, dar există, și lucrurile stau

exact ca în alte aspecte cunoscute legate de felul lui
Dumnezeu de a acționa.
Dar liberalismul modern mai are obiecții specifice

față de doctrina creștină a Crucii. Cum poate un om,
se pune întrebarea, să sufere pentru păcatele altuia?
Acest lucru, ni se spune, este absurd. Vinovăția este
personală, și chiar dacă i-aș permite altui om să sufere
pentru greșeala mea, vinovăția mea nu s-ar diminua cu
nimic, după gândirea liberalismului.
Un răspuns la această obiecție se găsește uneori în

situațiile clare din viața oamenilor obișnuiți, în care o
persoană suferă pentru păcatele alteia. De exemplu,
mulți oameni au murit în război pentru binele altora,
fără să fie forțați să facă asta. Aici, se spune, avem ceva
similar cu jertfa lui Hristos.
Trebuie totuși să recunoaștem că analogia este

foarte slabă, căci nu rezolvă aspectul specific aflat în
discuție. Moartea unui soldat voluntar în război este
asemenea morții lui Hristos prin faptul că este un
exemplu suprem de jertfire de sine. Dar lucrul de îm-
plinit prin sacrificiul de sine este cu totul diferit de ceea
ce a fost împlinit pe Calvar. Moartea celor care s-au jer-
tfit în război a adus pacea și protecția celor iubiți de
199
acasă, dar nu a putut niciodată să șteargă vinovăția pă-

catului.
Răspunsul real față de obiecție nu se găsește în si-

milaritatea morții lui Hristos cu alte exemple de sacri-
ficiu de sine, ci în diferența profundă dintre acestea. 5
De ce oamenii nu mai sunt dispuși să își pună încrede-
rea spre mântuirea lor și spre nădejdea lumii într-un act
înfăptuit de un Om cu mult timp în urmă? De ce pre-
feră ei să aibă încredere în milioane de acte de sacrificiu
de sine ale oamenilor de pe parcursul secolelor și din
zilele noastre? Răspunsul este clar. Pentru că oamenii
au pierdut din vedere măreția Persoanei lui Isus. Ei și-
L închipuie un om ca ei, iar dacă El a fost un om ca ei,
moartea Lui devine doar un exemplu de sacrificiu de
sine. Dar au existat milioane de exemple de sacrificiu de
sine. De ce să îi acorde oamenii atenția exclusivă acestui
exemplu palestinian din urmă cu mulți ani? Oamenii
obișnuiau să spună despre Isus că „n-a existat nimeni
altul suficient de bun ca să plătească prețul pentru pă-
cat”, dar acum nu mai vorbesc astfel. Dimpotrivă, orice
om este privit acum ca fiind suficient de bun ca să plă-
tească prețul păcatului dacă, fie pe timp de pace sau de
5
Pentru ce urmează, comp. „The Church in the War”, în The Presbyterian, 29 mai
1919, p. 10f.
200
război, se va înălța curajos pe culmile unei cauze nobile.
Este perfect adevărat că niciun simplu om nu

poate plăti pedeapsa păcatelor altui om. Dar nu rezultă
de aici că Isus n-ar putea face asta, pentru că Isus n-a
fost un simplu om, ci Fiul veșnic al lui Dumnezeu. Isus
este Stăpânul celor mai lăuntrice taine ale lumii morale.
El a făcut ceea ce nimeni altul n-ar fi putut face – El a
purtat păcatul nostru. De aceea, doctrina creștină a is-
pășirii este înrădăcinată cu totul în doctrina creștină a
dumnezeirii lui Hristos. Realitatea unei ispășiri pentru
păcat depinde totalmente de prezentarea Persoanei lui
Hristos în Noul Testament. Până și imnurile care vor-
besc despre Cruce, pe care le cântăm în biserică, pot fi
puse pe o scară care duce în sus, o scară care măsoară
dacă perspectiva noastră despre Persoana lui Isus este
mai înaltă sau mai joasă. La baza scării se găsește acel imn
cunoscut:
Mai aproape de Tine, Dumnezeul meu,
Mai aproape de Tine!
Chiar dacă ar fi o cruce
Care să mă ridice...6
Acesta este un imn foarte bun. El ne spune că în-

cercările noastre pot fi o modalitate de disciplină care
6
Nearer, My God, to Thee, de Sarah Flower Adams (1841), trad. lit.
201
să ne aducă mai aproape de Dumnezeu. Ideea lui nu

este contrară creștinismului, ci se găsește în Noul Tes-
tament. Dar multe persoane au impresia că, doar pen-
tru că în imn se găsește cuvântul „cruce”, există ceva
specific creștin în el, și că acel lucru are de-a face cu
Evanghelia. Numai că această impresie este cu totul
greșită. În realitate, crucea despre care se vorbește aici
nu este Crucea lui Hristos, ci crucea noastră; versul ne
spune doar că crucile sau încercările noastre pot fi un
mijloc care să ne aducă mai aproape de Dumnezeu.
Acesta este un gând foarte bun, dar în mod cert nu
aceasta este Evanghelia. Nu putem decât să ne pară rău
că oamenii de pe Titanic nu au găsit un imn mai bun
de folosit în acel ultim ceas solemn din viețile lor. Dar
iată un alt imn din cărțile noastre de cântări:
În crucea lui Hristos mă laud,
Ridicându-se deasupra epavelor timpului;
Toată lumina istoriei sacre
Se strânge în jurul Capului ei sublim.7
Cu siguranță că acesta sună mai bine. Aici nu se vor-

bește despre crucile noastre, ci despre Crucea lui Hris-
tos, evenimentul real care a avut loc la Calvar, iar acel
eveniment este celebrat ca fiind centrul întregii istorii.
7
In the Cross of Christ I Glory, de John Bowring (1825), trad. lit.
202
Desigur că noi, creștinii, putem cânta acel imn. Dar

chiar și aici ratăm sensul creștin complet al Crucii –
Crucea este celebrată, dar nu este înțeleasă.
De aceea, este bine că mai există un imn în cărțile

noastre:
Când mă uit la crucea minunată
Pe care Prințul slavei a murit;
Cel mai bogat câștig îl socotesc pierdere,
Și îmi revărs tot dezgustul asupra întregii mele
mândrii.8
În final, se aud accentele simțământului creștin

adevărat – „crucea minunată pe care Prințul slavei a
murit”. Când ajungem să vedem că nu orice om a sufe-
rit pe Calvar, ci Domnul slavei, atunci vom fi gata să
spunem că o singură picătură din sângele prețios al lui
Isus este de o valoare mai mare, spre mântuirea noastră
și spre nădejdea societății, decât toate râurile de sânge
care au curs pe câmpurile de bătălie ale istoriei.
Astfel, obiecția față de jertfa substitutivă a lui

Hristos dispare cu totul înaintea simțământului creș-
tin copleșitor al măreției Persoanei lui Isus. Este per-
fect de adevărat că Hristosul reconstrucției naturaliste
8
When I Survey the Wondrous Cross, de Isaac Watts (1707), trad. lit.
203
moderne n-ar fi putut suferi vreodată pentru păcatele

altora, dar situația este foarte diferită în cazul Domnu-
lui slavei. Iar dacă ideea de ispășire substitutivă este atât
de absurdă pe cât vrea opoziția modernă să ne facă să
credem, ce vom spune despre experiența creștină ba-
zată pe acea ispășire? Biserica liberală modernă este
foarte înclinată să apeleze la experiență, dar unde să fie
găsită experiența creștină autentică, dacă nu în pacea
binecuvântată care vine din Calvar? Acea pace vine
doar când omul recunoaște că toate străduințele lui de
a fi drept înaintea lui Dumnezeu, toată truda lui febrilă
de a păzi Legea, ca să poată fi mântuit, este zadarnică,
și că Domnul Isus a șters zapisul care era împotriva lui
murind în locul lui pe cruce. Cine poate măsura pro-
funzimea păcii și a bucuriei care vin din această cunoaș-
tere binecuvântată? Este aceasta o „teorie a ispășirii”, o
amăgire a imaginației omului? Sau este însăși adevărul
lui Dumnezeu?
Dar ne mai rămâne o obiecție față de doctrina creș-

tină a Crucii, și ea privește caracterul lui Dumnezeu.
Ce gândire degradată despre Dumnezeu este, exclamă
liberalul modern, ca Dumnezeu să fie reprezentat ca
„înstrăinat” de om și ca așteptând rece până ce un preț
este plătit pentru ca să poată da iertarea! În realitate, ni
204
se spune, Dumnezeu este mai dornic să ierte păcatul

decât suntem noi dornici să fim iertați; de aceea, împă-
carea nu poate avea de-a face decât cu omul; ea depinde
totalmente de noi; Dumnezeu ne va primi oricând ale-
gem noi să mergem la El.
Obiecția depinde, evident, de perspectiva liberală

asupra păcatului. Dacă păcatul este o chestiune mi-
noră, așa cum presupune biserica liberală, evident că
blestemul legii lui Dumnezeu poate fi tratat cu ușură-
tate, iar Dumnezeu poate să îi lase pe oameni să facă ce
vor și când vor. Această chestiune de a lăsa lucrurile să
se petreacă după bunul lor plac sună plăcut, dar, în rea-
litate, este lucrul cel mai lipsit de inimă din lume. Așa
ceva nu va funcționa nici măcar în cazul păcatelor co-
mise împotriva semenilor noștri. Ca să nu mai vorbesc
despre păcatele împotriva lui Dumnezeu, ce se va alege
de rănile pe care le-am produs semenilor noștri? Nu în-
cape îndoială că rănile pot fi reparate uneori. Dacă l-am
lipsit pe aproapele de o sumă de bani, îl putem despă-
gubi cu dobândă. Dar în cazul greșelilor mai grave, o
astfel de despăgubire este în general imposibilă. Greșe-
lile mai grave nu sunt cele îndreptate către trupurile, ci
către sufletele oamenilor. Și cine se poate gândi la ati-
tudinea față de relele de acest fel pe care le-a comis? De
205
exemplu, cine poate suporta să se gândească la rănile pe

care le-a făcut celor mai tineri printr-un exemplu rău?
Sau la acele cuvinte triste spuse către cei pe care îi iu-
bim, care au lăsat cicatrici ce nu vor fi șterse vreodată
de mâna timpului? În prezența unor astfel de amintiri,
predicatorul modern pur și simplu ne spune să ne po-
căim și să lăsăm trecutul pe seama trecutului. Dar ce lu-
cru lipsit de inimă este o astfel de pocăință! Prin ea scă-
păm într-un soi de viață mai înaltă, mai fericită și mai
respectabilă. Dar cum rămâne cu cei pe care, prin
exemplul și cuvintele noastre, n-am făcut decât să îi tâ-
râm în jos pe buza prăpastiei Iadului? Uităm de ei și lă-
săm trecutul pe seama trecutului?
O astfel de pocăință nu va șterge niciodată vinovă-

ția păcatului – nici măcar păcatul comis împotriva se-
menilor, ca să nu mai vorbesc despre păcatul împotriva
Dumnezeului nostru. Omul cu adevărat pocăit tân-
jește să șteargă efectele păcatului, nu doar să uite de pă-
cat. Dar cine poate șterge efectele păcatului? Sunt alții
care suferă din cauza păcatelor noastre din trecut, astfel
că nu putem căpăta nicio pace reală până nu suferim în
locul lor. Noi tânjim să mergem înapoi în încurcăturile
vieților noastre și să îndreptăm lucrurile făcute greșit, cel
puțin să suferim acolo unde i-am făcut pe alții să sufere.
206
Și ceva de acest fel a făcut Hristos pentru noi când El a

murit pe cruce în locul nostru – El a făcut ispășire pen-
tru toate păcatele noastre.
Întristarea pentru păcatul comis împotriva seme-

nilor rămâne în inima creștinului, și el va căuta prin
orice mijloace care îi stau în putere să repare daunele
produse. Dar măcar a fost făcută ispășire – la fel de ade-
vărat pe cât dacă păcătosul însuși ar fi suferit cu și pen-
tru cei față de care a greșit. Iar printr-o taină a harului,
păcătosul devine drept înaintea lui Dumnezeu. În
esență, orice păcat este săvârșit împotriva lui Dumne-
zeu. „Împotriva Ta, numai împotriva Ta am păcătuit”
este strigătul unui pocăit adevărat. Cât de groaznic este
păcatul împotriva lui Dumnezeu! Cine își poate aminti
momentele și anii irosiți? Duși sunt toți aceștia, fără pu-
tința de a se întoarce vreodată; dus este micul interval de
viață; dusă este mica zi în care omul trebuie să lucreze.
Cine poate măsura vinovăția irevocabilă a unei vieți iro-
site? Totuși, Dumnezeu a oferit chiar și pentru o astfel
de vinovăție un izvor de curățire în sângele prețios al lui
Hristos. Dumnezeu ne-a îmbrăcat cu neprihănirea lui
Hristos ca și cu o haină, iar în Hristos, noi stăm nepătați
înaintea tronului Lui de judecată. Astfel, a nega nevoia
ispășirii înseamnă a nega existența unei ordini morale
207
reale. Și este ciudat cum cei care se aventurează la așa

ceva se pot considera ucenici ai lui Isus, căci dacă este
clar un lucru în relatarea vieții lui Isus, este că El a recu-
noscut dreptatea ca diferită de dragostea lui Dumne-
zeu. Potrivit lui Isus, Dumnezeu este dragoste, dar El
nu este doar dragoste, iar Isus a vorbit în cuvinte înspă-
imântătoare despre păcatul care nu va fi iertat nicio-
dată nici în această lume, nici în cea viitoare. Este clar
că Isus a recunoscut existența dreptății retributive, căci
El a fost departe de a accepta perspectiva modernă ușu-
ratică asupra păcatului.
Dar cum rămâne cu dragostea lui Dumnezeu? – se

va obiecta în acest caz. Chiar dacă am admite că drep-
tatea cere pedepsirea păcatului, spune teologul liberal
modern, ce se va face cu doctrina creștină dacă drepta-
tea este absorbită de har? Dacă Dumnezeu este repre-
zentat ca așteptând să fie plătit un preț înainte ca păca-
tul să fie iertat, poate că dreptatea Lui poate fi salvată,
dar ce va rămâne din dragostea Sa?
Învățătorii liberali moderni nu obosesc niciodată să

trâmbițeze schimbările aduse acestei obiecții. El vorbesc
cu groază de doctrina despre un Dumnezeu „înstrăinat”
sau „mânios”. Drept răspuns, evident că ar fi ușor să îi
îndreptăm către Noul Testament. Noul Testament
208
vorbește clar despre mânia lui Dumnezeu și despre mâ-

nia lui Isus însuși, și toată învățătura lui Isus pleacă de
la prezumția unei indignări divine față de păcat. Atunci
cu ce drept pot liberalii să respingă acest element vital
din învățătura și exemplul lui Isus, și să se considere
ucenici autentici ai Lui? Adevărul este că respingerea
modernă a doctrinei despre mânia lui Dumnezeu izvo-
răște dintr-o perspectivă diluată asupra păcatului, care
este totalmente contrară învățăturii întreg Noului Tes-
tament și a lui Isus însuși. Dacă un om a ajuns odată
sub convingerea adevărată de păcat, el va avea puțină
dificultate să accepte doctrina Crucii.
Dar, de fapt, obiecția modernă față de doctrina is-

pășirii pe temeiul că ar fi contrară dragostei lui Dum-
nezeu este bazată pe cea mai prăpăstioasă înțelegere a
doctrinei în sine. Învățătorii liberali moderni persistă
în vorbirea lor despre jertfa lui Hristos ca și cum ar fi o
jertfă făcută de altcineva, nu de Dumnezeu. Ei vorbesc
despre ea de parcă Dumnezeu ar aștepta rece până ce I se
face plata unui preț ca să poată ierta apoi păcatul. În rea-
litate, așa ceva nu rezultă de nicăieri; obiecția ignoră ceea
ce este absolut fundamental în doctrina creștină a Cru-
cii. Lucrul fundamental este că Dumnezeu însuși, și ni-
meni altcineva, este Cel care face jertfa pentru păcat.
209
Dumnezeu însuși, în Persoana Fiului, Și-a asumat na-

tura noastră și a murit pentru noi. Dumnezeu însuși,
în Persoana Tatălui, nu L-a cruțat nici chiar pe Fiul
Său, ci L-a dat la moarte pentru noi toți. Pentru noi,
mântuirea este la fel de gratuită pe cât este aerul pe care
îl respirăm. Costul îngrozitor a fost al lui Dumnezeu,
pe când câștigul este al nostru. „Atât de mult a iubit
Dumnezeu lumea, că L-a dat pe singurul Lui Fiu”
(Ioan 3:16). O astfel de dragoste este foarte diferită de
nepăsarea pe care predicarea modernă o vede în Dum-
nezeu. Această dragoste este dragostea care nu a ținut
cont de cost, și ea este dragoste adevărată.
Această dragoste și doar ea le aduce oamenilor bu-

curia autentică. Este adevărat că biserica liberală mo-
dernă caută și ea bucuria, dar o caută pe căi false. Cum
poate fi făcută bucuroasă părtășia cu Dumnezeu? Evi-
dent, ni se spune, prin accentuarea atributelor mângâ-
ietoare ale lui Dumnezeu – îndelunga Lui răbdare și
dragostea Lui. Haideți, suntem îndemnați, să nu Îl pri-
vim ca pe un despot morocănos, nici ca pe un Judecă-
tor de o dreptate severă, ci doar ca pe un Tată iubitor.
La gunoi cu ororile teologiei vechi! Să ne închinăm
unui Dumnezeu de care ne putem bucura!
În ce privește această metodă de a face religia să fie
210
bucuroasă se ridică două întrebări. În primul rând, se

pune întrebarea dacă ea funcționează, apoi dacă este
adevărată.
Oare ea funcționează? Sigur că ar trebui. Cum

poate fi cineva nefericit când Stăpânul Universului este
declarat a fi Tatăl iubitor al tuturor oamenilor, care nu
va trimite niciodată durere permanentă asupra copiilor
Lui? Unde este ghimpele remușcării, dacă toate păca-
tele vor fi obligatoriu iertate? Și totuși, oamenii sunt
ciudat de nerecunoscători. După ce predicatorul mo-
dern și-a făcut meseria cu toată sârguința, după ce orice
lucru neplăcut a fost eliminat cu atenție din concepția
despre Dumnezeu, după ce dragostea Lui nelimitată a
fost celebrată cu elocvența meritată – congregația re-
fuză cumva cu încăpățânare să izbucnească în extazul
vechi de bucurie. Adevărul este că Dumnezeul predică-
rii moderne este mai degrabă neinteresant, chiar dacă
ar putea fi foarte bun. Nimic nu este atât de insipid ca
umorul bun făcut la voia întâmplării. Oare dragostea
costă cu adevărat atât de puțin? Dacă Dumnezeu este
obligat să ierte orice am face noi, de ce să ne necăjim
atât de mult cu El? Un astfel de Dumnezeu ne poate
elibera de frica Iadului, numai că Raiul Lui, dacă are
așa ceva, este plin de păcat.
211
Cealaltă obiecție care se ridică față de ideea mo-

dernă încurajatoare despre Dumnezeu este că ea nu
este adevărată. Cum știi că Dumnezeu este doar dra-
goste și blândețe? Evident că nu prin natură, căci ea este
plină de orori. Suferința omului poate fi neplăcută, dar
este reală, iar Dumnezeu trebuie să aibă ceva de făcut
în această privință. Apoi la fel de sigur este că nu știi
asta prin Biblie, căci teologii din vechime și-au extras
din Biblie concepția despre Dumnezeu pe care tu o res-
pingi acum ca fiind tristă. „Domnul Dumnezeul tău”,
spune Biblia, „este un foc mistuitor” (Deut. 4:24). Sau
este doar Isus autoritatea ta? Nici aici nu te poți refu-
gia, căci Isus a fost Cel care a vorbit despre întunericul
de afară și despre focul veșnic, despre păcatul care nu
va fi iertat nici în acest veac, nici în cel viitor. Sau ape-
lezi pentru ideea ta mângâietoare de Dumnezeu la o re-
velație din secolul al XX-lea care ți-a fost dată nemijlo-
cit ție? Mă tem că nu vei convinge astfel pe nimeni de-
cât pe tine însuți.
Religia nu poate fi făcută bucuroasă doar ui-

tându-te la partea luminoasă a lui Dumnezeu, pentru
că o jumătate de Dumnezeu nu este un Dumnezeu
real, și doar Dumnezeul real poate să satisfacă tânjirea
sufletelor noastre. Dumnezeu este dragoste, dar este
212
doar dragoste? Dumnezeu este dragoste, dar este dra-

gostea Dumnezeu? Așadar, caută doar bucuria, caut-
o cu orice preț, și nu o vei găsi. Atunci cum poate fi
obținută?
Căutarea bucuriei în religie pare să o fi sfârșit în

dezastru. Dumnezeu este găsit acoperit într-o taină de
nepătruns și într-o neprihănire înspăimântătoare;
omul este încuiat în temnița lumii, încercând să se fo-
losească cel mai bine de starea lui, înfrumusețându-și
temnița cu tinichele, dar în secret fiind nemulțumit de
robia lui, de o simplă bunătate relativă, care nu este bu-
nătate deloc, nemulțumit de tovărășia semenilor lui pă-
cătoși, incapabil să uite de destinul și datoria lui ce-
rească, tânjind după părtășia cu Cel Sfânt. Nu pare să
existe vreo rază de speranță; Dumnezeu este despărțit
de păcătoși. Nu există niciun loc pentru bucurie, ci
doar o privire înfricoșată către judecata și indignarea fi-
erbinte viitoare.
Totuși, un astfel de Dumnezeu măcar are un avan-

taj în fața Dumnezeului mângâietor al predicării mo-
derne – El este viu, suveran, nefiind obligat față de cre-
ația sau creaturile Lui, dar în stare să facă minuni. Oare
ne-ar putea mântui El dacă ar vrea? El ne-a mântuit –
în aceasta constă mesajul Evangheliei. Nu ni s-ar mai fi
213
prezis asta dacă n-ar fi fost așa. Acea naștere, acea viață
și acea moarte – de ce a procedat El așa, și de ce atunci
și acolo? Totul pare atât de local, atât de particular, atât
de lipsit de filozofie, atât de diferit de ce ne-am fi aștep-
tat. Oare nu sunt metodele noastre de mântuire mai
bune decât aceasta? „Nu sunt oare râurile Damascului,
Abana și Parpar, mai bune decât toate apele lui Israel?”
(2 Împ. 5:12). Dar dacă este adevărat? Așadar, Cel atot-
puternic a fost și Cel atoateiubitor – Fiul lui Dumne-
zeu a fost dat la moarte pentru noi, El, cel liber de lume,
căutat de filozofii tuturor veacurilor, S-a dat la moarte
liber pentru fiecare suflet simplu, făcând lucruri as-
cunse de cei înțelepți și descoperite pruncilor, lucruri
demult așteptate, imposibilul realizat, păcatul cucerit
prin har misterios, restaurând în final părtășia cu Dum-
nezeul cel sfânt, Tatăl nostru, care este în Cer!
Evident că aceasta și doar aceasta este bucuria. Dar

este o bucurie asemănătoare cu frica. Este un lucru
groaznic să cazi în mâinile Dumnezeului celui viu. Nu
eram mai siguri cu un Dumnezeu creat de noi – dra-
goste și doar dragoste, un Tată și nimic altceva, unul
înaintea căruia să putem sta fără frică pe baza meritelor
noastre? Cine vrea, poate să se simtă satisfăcut cu un
astfel de Dumnezeu, dar noi, Dumnezeu să ne ajute,
214
așa păcătoși, cum suntem, noi vrem să Îl vedem pe Ie-

hova. Disperând, nădăjduind, tremurând, pe jumătate
întrebându-ne și pe jumătate crezând, punându-ne
toată încrederea în Isus, noi ne aventurăm în prezența
lui Dumnezeu însuși. Și în prezența Lui trăim.
Moartea ispășitoare a lui Hristos, și doar ea, îi înfă-

țișează pe păcătoși ca neprihăniți înaintea lui Dumne-
zeu. Domnul Isus a plătit pedeapsa completă pentru
păcatele lor și i-a îmbrăcat cu neprihănirea Lui perfectă
înaintea scaunului de judecată al lui Dumnezeu. Dar
Hristos a făcut pentru creștini chiar mai mult de atât.
El le-a dat nu doar o relație nouă și dreaptă cu Dumne-
zeu, ci și o nouă viață în prezența lui Dumnezeu pe
veci. El i-a mântuit de sub puterea și vinovăția păcatu-
lui. Noul Testament nu se încheie odată cu moartea lui
Hristos. El nu se încheie prin cuvintele triumfătoare ale
lui Isus pe cruce, „s-a isprăvit”. Moartea a fost urmată
de înviere, iar învierea și moartea deopotrivă au avut
loc pentru noi. Isus a înviat din morți la o viață nouă
de slavă și putere, și El îi duce în acea viață pe cei pentru
care El a murit. Pe baza lucrării răscumpărătoare a lui
Hristos, creștinul nu doar că a murit față de păcat, ci el
și trăiește pentru Dumnezeu.
Așa a fost împlinită lucrarea răscumpărătoare a lui
215
Hristos, pentru care El a venit în lume. Relatarea acelei

lucrări este „Evanghelia”, „vestea bună”. Ea nu ar fi pu-
tut să fie prezisă vreodată, căci păcatul nu merită al-
tceva decât moartea veșnică. Dar Dumnezeu a triumfat
asupra păcatului prin harul Domnului nostru Isus
Hristos.
Dar cum este aplicată lucrarea răscumpărătoare a

lui Hristos la nivelul omului credincios? Răspunsul
Noului Testament este clar. Conform Noului Testa-
ment, lucrarea lui Hristos este aplicată în creștinul in-
dividual prin Duhul Sfânt. Iar această lucrare a Duhu-
lui Sfânt este parte din lucrarea creatoare a lui Dumne-
zeu. Ea nu este împlinită prin folosirea obișnuită a mij-
loacelor, nici prin folosirea binelui care ar exista deja în
om, ci dimpotrivă, ea este ceva nou. Nu este o influență
asupra vieții, ci începutul unei vieți noi; ea nu este dez-
voltarea a ceva ce am avea deja, ci o naștere din nou. În
însăși miezul creștinismului se găsesc cuvintele: „Tre-
buie să vă nașteți din nou” (Ioan 3:7).
Aceste cuvinte sunt disprețuite astăzi. Ele implică

ceva supranatural, iar omul modern se împotrivește su-
pranaturalului deopotrivă în experiența individuală și în
tărâmul istoriei. O doctrină cardinală a liberalismului
modern este că răul din lume poate fi biruit prin binele
216
lumii, nefiind considerat că pentru aceasta este necesar

ajutor din afara lumii.
Această doctrină este propagată pe diferite căi. Ea

este inserată în toată literatura populară a vremurilor
noastre. Ea domină literatura religioasă și apare chiar pe
scenă. În urmă cu câțiva ani, era în mare vogă o piesă
de teatru care vorbea despre doctrină într-o manieră
puternică. Piesa începea cu o scenă dintr-o pensiune
londoneză. Și era o scenă foarte descurajatoare. Persoa-
nele din acea pensiune nu erau în niciun caz niște in-
fractori disperați, și aproape că ți-ai fi dorit ca ei să fi
fost astfel, însă erau înfățișați mult mai interesant. Ei
erau pur și simplu persoane josnice, egoiste, certându-
se și urlând despre ce să mănânce și despre lucruri care
țin de confortul lor – acel soi de persoane despre care
ești tentat să spui că n-au suflet. Scena era o imagine
puternică a hidoșeniei comune printre oameni. Dar pe
scenă apare străinul misterios de la etajul trei, și totul se
schimbă. El nu are niciun crez de oferit și nicio religie.
El se implică în conversații cu fiecare dintre cei din acea
pensiune, și descoperă un punct bun din viața fiecă-
ruia. Cândva, în viața fiecăruia, a existat un lucru bun
– o afecțiune cu adevărat umană, o ambiție nobilă. Ea
a stat ascunsă mult timp sub o haină groasă de josnicie
217
și egoism; existența ei a fost uitată. Dar era acolo, iar

când a fost adusă la lumină, întreaga viață a fost tran-
sformată. Astfel, răul care era în om a fost biruit de bi-
nele care exista deja acolo.
Același lucru este propovăduit în modalități prac-

tice mai directe. De exemplu, există cei care aplică ace-
eași ideologie la cei aflați în pușcăriile noastre. Cei în-
chiși în pușcării și penitenciare sunt fără îndoială un
material care nu promite nimic. Dar este o mare gre-
șeală, ni se spune, să le zicem că ei sunt răi, să îi descu-
rajăm prin a insista pe păcatele lor. Dimpotrivă, sun-
tem îndemnați să găsim binele care există deja în ei și să
construim pe acel bine; ar trebui să apelăm la un oare-
care simț latent al cinstei care arată că până și infractorii
se află în posesia rămășițelor naturii noastre umane co-
mune. Astfel, răul care există în om nu ar trebui cucerit
de un bine din afara lui, ci de un bine care s-a afla deja
în posesia acelui om.
Desigur că există un element important de adevăr

în acest principiu modern. Acel element de adevăr se
găsește în Biblie. Biblia ne învață că binele care există
deja în om ar trebui să fie încurajat ca răul să fie ținut
în frâu. Lucrurile adevărate, curate și vrednice de cinste
– acelea sunt lucrurile la care să ne gândim. Evident că
218
principiul biruirii răului din lume prin binele deja exis-

tent în lume este un principiu măreț. Vechii teologi l-
au recunoscut din plin prin doctrina lor a „harului co-
mun”. Există ceva în lume chiar și fără creștinism, care
înfrânează manifestările cele mai rele ale răului. Și acest
ceva trebuie folosit. Fără folosirea lui, nu am mai putea
trăi în această lume nici măcar pentru o singură zi. Evi-
dent că folosirea lui este un mare principiu, și sigur că
ea va realiza multe lucruri utile.
Dar există un lucru pe care această abordare nu îl

va realiza. Ea nu va îndepărta boala păcatului. Da, ea va
atenua simptomele bolii sau îi va schimba forma. Une-
ori boala este ascunsă, și există cei care își închipuie că
ea este vindecată. Dar apoi ea izbucnește într-un fel
nou, ca în 1914, și cutremură lumea. Ceea ce este nece-
sar cu adevărat nu este un medicament care să atenueze
simptomele păcatului, ci un remediu care să atace rădă-
cina bolii.
Totuși, în realitate, imaginea bolii este amăgitoare.

Sigura imagine autentică – dacă poate fi denumită ima-
gine – este cea folosită în Biblie. Omul nu este doar bol-
nav, ci este mort în greșeli și păcate, așa că ceea ce el are
nevoie cu adevărat este o nouă viață. Acea viață este dată
de Duhul Sfânt prin „regenerare” sau nașterea din nou.
219
Există multe pasaje și multe modalități în care doc-

trina centrală a nașterii din nou este prezentată în Cu-
vântul lui Dumnezeu. Unul dintre cele mai uimitoare
pasaje este cel din Galateni 2:20: „Am fost răstignit îm-
preună cu Hristos, și trăiesc... dar nu mai trăiesc eu, ci
Hristos trăiește în mine”. Acel pasaj este denumit de
Bengel miezul creștinismului. Și a fost denumit astfel
pe bună dreptate. El se referă la temeiul obiectiv al creș-
tinismului în lucrarea răscumpărătoare a lui Hristos, și
conține de asemenea supranaturalul experienței creș-
tine. „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine” –
acestea sunt cuvinte extraordinare. „Dacă te uiți la creș-
tini”, spune Pavel în esență, „vezi atât de multe mani-
festări ale vieții lui Hristos”. Nu încape îndoială că,
dacă cuvintele din Galateni 2:20 ar fi izolate, ele ar pu-
tea fi înțelese într-un sens mistic sau panteist; ele ar pu-
tea fi înțelese ca și cum ar implica unirea personalității
creștinului cu cea a lui Hristos. Dar Pavel n-a avut ni-
ciun motiv să se teamă de o astfel de interpretare gre-
șită, căci el se fortificase împotriva ei prin întreaga sa
învățătură. Relația nouă a creștinului cu Hristos, potri-
vit lui Pavel, nu implică nicio pierdere a personalității
separate a creștinului; dimpotrivă, ea este peste tot pre-
zentată ca intens personală; ea nu este o relație mistică
cu Întregul sau cu Absolutul, ci o relație de dragoste
220
între o persoană și alta. Dar pentru că Pavel s-a întărit

împotriva înțelegerii greșite a acestei relații, el nu s-a te-
mut să adopte un limbaj foarte curajos. „Nu mai trăiesc
eu, ci Hristos trăiește în mine” – aceste cuvinte implică
o concepție uimitoare a schimbării care are loc în viața
unui om când el devine creștin. Este aproape ca și cum
el ar deveni o persoană nouă – atât de uriașă este schim-
barea. Aceste cuvinte n-au fost scrise de un om care ar
fi crezut că sensul creștinismului ar fi doar pătrunderea
unei noi motivații în viață. Pavel credea cu toată inima
și cu toată mintea sa în doctrina noii creații sau a naște-
rii din nou.
Acea doctrină ilustrează un aspect al mântuirii

care a fost împlinită de Hristos și este aplicată prin Du-
hul Lui. Dar mai există un aspect al aceleiași mântuiri.
Regenerarea înseamnă o viață nouă, dar mai există și o
relație nouă în care credinciosul se află față de Dumne-
zeu. Acea nouă relație este instituită prin „îndreptățire”
– actul lui Dumnezeu prin care un păcătos este declarat
neprihănit înaintea Lui datorită morții ispășitoare a lui
Hristos. Nu este necesar să ne întrebăm dacă îndreptăți-
rea vine înainte de regenerare sau viceversa; în realitate,
ele sunt două aspecte ale unei singure mântuiri. Și am-
bele sunt la începutul vieții creștine. Creștinul nu doar
221
că a primit făgăduința unei vieți noi, ci el are deja o vi-

ață nouă. Și nu doar că el a primit făgăduința de a fi
declarat neprihănit înaintea lui Dumnezeu (deși decla-
rația binecuvântată va fi confirmată în ziua judecății),
ci el este deja declarat neprihănit aici și acum. La înce-
putul fiecărei vieți creștine nu stă un proces, ci un act
definitiv al lui Dumnezeu.
Asta nu înseamnă că fiecare creștin poate spune cu

precizie în ce moment a fost îndreptățit și născut din
nou. Da, unii creștini pot spune care a fost ziua și ora
convertirii lor, și este un păcat trist când cineva ia peste
picior experiența unor astfel de oameni. Este adevărat
că ei sunt înclinați uneori să ignore etapele din provi-
dența lui Dumnezeu care au pregătit marea schimbare,
dar ei au dreptate în aspectul central. Ei știu când și în
ce zi s-au plecat pe genunchi, când erau încă în păca-
tele lor, și știu că, atunci când s-au ridicat de pe genun-
chii lor, erau copii ai lui Dumnezeu, care nu aveau să
mai fie despărțiți niciodată de El. O astfel de experi-
ență este un lucru foarte sfânt. Dar, pe de altă parte,
este o greșeală să cerem ca așa ceva să fie experiența tu-
turor. Există creștini care pot spune ziua și clipa con-
vertirii lor, dar marea majoritate nu știu precis în ce
moment au fost mântuiți. Efectele mântuirii sunt
222
clare, dar actul în sine a fost săvârșit de Dumnezeu în

tăcere. Aceasta este, foarte des, experiența copiilor cres-
cuți de părinți creștini. Nu este nevoie ca toți să treacă
prin agoniile sufletului înainte de a fi mântuiți. Există
cei pentru care credința vine într-un fel pașnic și liniș-
tit, prin creșterea lor în familii creștine.
Dar oricum este manifestat, începutul vieții creș-

tine este un act al lui Dumnezeu. Este un act al lui
Dumnezeu, nu al omului.
Asta nu înseamnă însă că în începutul vieții creș-

tine, Dumnezeu ne tratează ca pe niște bucăți de piatră
sau lemn, ca și cum am fi incapabili să înțelegem ce se
petrece. Dimpotrivă, El se ocupă de noi tratându-ne ca
pe niște persoane. Mântuirea are loc în viața conștientă
a omului. În mântuirea noastră, Dumnezeu folosește
un act conștient al sufletului omenesc – un act care,
chiar dacă este în sine lucrarea Duhului lui Dumnezeu,
el este în același timp un act al omului. Acel act al omu-
lui pe care Dumnezeu îl produce și îl folosește în mân-
tuire este credința. În centrul creștinismului se află
doctrina „îndreptățirii prin credință”.
Atunci când vorbim înălțător despre credință, noi
nu ne punem imediat în contradicție cu gândirea mo-
dernă. Este un adevăr că adepții modernismului înalță
223
și ei credința. Dar despre ce fel de credință vorbesc ei?

Aici apare diferența de opinie.
Credința este înălțată atât de mult în zilele noastre,

încât oamenii sunt mulțumiți cu orice fel de credință,
doar să fie credință. Nu contează deloc ce anume este
crezut, ni se spune, atât timp cât atitudinea binecuvân-
tată a credinței este acolo. Credința nedogmatică, se
spune, este mai bună decât cea dogmatică, pentru că ar
fi o credință mai pură – o credință mai puțin slăbită de
aliajul cunoașterii.
Astfel, devine perfect de clar că o astfel de folosire

a credinței doar ca o stare benefică a sufletului aduce
unele rezultate. Credința în cele mai absurde lucruri
produce uneori rezultatele cele mai benefice și nebănu-
ite. Dar ceea ce este problematic este că orice credință
trebuie să aibă un obiect. Cel ce privește la aceste lu-
cruri din perspectivă științifică ar putea să nu se gân-
dească la faptul că obiectul este cel care face lucrarea;
din punctul lui de vedere, el poate vedea clar că în rea-
litate credința, luată în considerare ca simplu fenomen
psihologic, este lucrul important, și că orice alt obiect
ar fi la fel de convenabil. Dar cel ce crede este convins
întotdeauna tocmai de faptul că nu credința, ci obiec-
tul credinței este ceea ce îl ajută. În momentul în care
224
el devine convins că simpla credință este ceea ce îl ajută,

credința dispare, pentru că ea implică întotdeauna o
convingere despre adevărul obiectiv sau despre vredni-
cia obiectului de a fi crezut. Dacă obiectul nu este în
realitate vrednic de încredere, credința este una falsă.
Este perfect adevărat că o astfel de credință falsă îl va
ajuta deseori pe om. Lucruri care sunt false vor reuși să
facă multe lucruri utile în lume. Dacă aș lua un ban
contrafăcut și aș cumpăra o masă cu el, alimentele de la
acea masă sunt la fel de bune ca atunci când banul ar fi
original. Și ce lucru foarte util este o masă! Dar în timp
ce eu mă îndrept către centrul orașului ca să cumpăr o
masă pentru un sărac, vine un expert și îmi spune că
banul meu este fals. Ce teoretician ticălos și fără inimă
trebuie să fie el! În timp ce el se îndreaptă către detaliile
neinteresante despre istoria veche a acelui ban, un biet
sărman moare de foame. Așa este și în cazul credinței.
Credința este atât de utilă, ni se spune, că nu trebuie să
stăm să vedem dată este întemeiată pe adevăr. Dar ma-
rea problemă este că o astfel de evitare a cercetării im-
plică în sine distrugerea credinței, fiindcă, în esența ei,
credința este dogmatică. În ciuda a tot ce poți face, nu
poți elimina din credință elementul acceptului intelec-
tual. Credința este opinia că o anumită persoană va
face ceva pentru tine. Dacă acea persoană va face într-
225
adevăr acel lucru pentru tine, atunci credința ta este

adevărată. Dacă nu, credința este falsă. În acest caz, nici
măcar toate beneficiile din lume nu vor putea face as-
tfel încât credința ta să fie adevărată. Chiar dacă ar tran-
sforma lumea din întuneric la lumină, chiar dacă ar fi
produs mii de vieți glorioase sănătoase, ea rămâne un
fenomen patologic. Ea este falsă și, mai devreme sau
mai târziu, vei descoperi că așa este.
Astfel de falsuri ar trebui eliminate, nu dintr-o plă-

cere de a distruge, ci pentru a face loc pentru aurul cu-
rat, existența lui fiind implicită ca urmare a prezenței
falsurilor. Credința este deseori bazată pe erezie, dar n-
ar mai exista deloc credință dacă ea n-ar fi bazată uneori
pe adevăr. Dar dacă credința creștină este bazată pe ade-
văr, atunci nu credința îl mântuiește pe creștin, ci obi-
ectul credinței. Iar obiectul credinței este Hristos. Așa-
dar, potrivit perspectivei creștine, credința înseamnă
pur și simplu primirea unui dar. A avea credință în
Hristos înseamnă să încetezi să încerci să Îi câștigi fa-
voarea lui Dumnezeu prin propriul caracter. Omul
care crede în Hristos acceptă simplu jertfa pe care Hris-
tos a adus-o pe Calvar. Rezultatul acestei credințe este
o viață nouă și toate faptele bune, dar mântuirea în sine
este darul absolut fără plată de la Dumnezeu.
226
Concepția bisericii liberale despre credință este

foarte diferită de aceasta. Conform liberalismului mo-
dern, credința este esențialmente aceeași cu „a-L face pe
Hristos Învățător” în viața cuiva. El crede cel puțin că,
prin a-L face pe Hristos Învățător în viață, în felul acesta
este căutat binele oamenilor. Dar asta înseamnă că libe-
ralismul consideră că mântuirea este obținută prin as-
cultarea noastră de poruncile lui Hristos. O astfel de în-
vățătură este doar o formă sublimată de legalism. Potri-
vit acestei gândiri, temeiul nădejdii nu este jertfa lui
Hristos, ci ascultarea noastră de legea lui Dumnezeu.
În felul acesta, toată realizarea Reformei este aban-

donată și se produce o întoarcere la religia din Evul Me-
diu. La începutul secolului al XVI-lea, Dumnezeu a ri-
dicat un bărbat care a început că citească Epistola către
Galateni cu ochii lui. Rezultatul a fost redescoperirea
doctrinei îndreptățirii prin credință. Pe acea redescope-
rire s-a întemeiat toată libertatea noastră evanghelică.
Așa cum a fost explicată de Luther și Calvin, Epistola
către Galateni a devenit „Magna Charta a libertății
creștine”. Dar liberalismul modern s-a întors la inter-
pretarea veche a cărții Galateni, care a fost făcută îm-
potriva reformatorilor. Astfel, comentariul elaborat al
profesorului Burton pe marginea acestei epistole, în
227
ciuda erudiției sale foarte mari, este în această privință

o carte medievală; el a făcut o exegeză anti-reformă,
prin care se crede că Pavel atacă în epistolă doar mora-
litatea fariseilor. În realitate, bineînțeles că obiectul ata-
cului lui Pavel este ideea că omul ar putea să își câștige
acceptarea înaintea lui Dumnezeu prin vreo cale ome-
nească. Obiectul interesului principal al lui Pavel nu
este religia spirituală contra ritualismului, ci harul fără
plată al lui Dumnezeu contra meritelor omului.
Harul lui Dumnezeu este respins de liberalismul

modern. Iar rezultatul este robia – robia față de lege, ro-
bia ticăloasă prin care omul se apucă să împlinească sar-
cina imposibilă de a-și produce propria neprihănire ca
temei al acceptării înaintea lui Dumnezeu. Poate părea
ciudat la prima vedere ca „liberalismul”, al cărui nume
are sensul de eliberare, în realitate să fie o robie ticăloasă.
Dar fenomenul nu este în realitate atât de straniu.
Emanciparea de voia binecuvântată a lui Dumnezeu im-
plică întotdeauna o robie față de un stăpân rău.
Astfel, despre biserica liberală modernă se poate

spune ca despre Ierusalimul din vremea lui Pavel, că
„este în robie, ea și copiii ei”. Dumnezeu să Se îndure
de ea, ca să se întoarcă din nou la libertatea Evangheliei
lui Hristos!
228
Libertatea Evangheliei depinde de darul lui Dum-

nezeu prin care începe viața creștină – un dar care im-
plică îndreptățirea, sau îndepărtarea vinovăției păcatu-
lui, și stabilirea unei relații corecte între credincios și
Dumnezeu, și regenerarea, sau nașterea din nou, care
face din omul creștin o făptură nouă.
Dar există o obiecție evidentă față de această doc-

trină înaltă, iar obiecția ne conduce la o prezentare mai
completă a căii creștine de mântuire. Obiecția evidentă
față de doctrina noii creații este că ea nu pare să fie în
acord cu faptele observabile. Sunt creștinii cu adevărat
făpturi noi? Sigur că lucrurile nu par astfel. Ei sunt su-
puși acelorași condiții vechi de viață în care existau și
anterior, iar dacă te uiți la ei, nu poți să observi vreo
schimbare foarte evidentă. Ei au aceleași slăbiciuni și,
din nefericire, uneori au și aceleași păcate. Dacă ar fi cu
adevărat nouă, făptura cea nouă nu pare să fie perfectă.
Cu greu ar putea Dumnezeu să se uite la ea și să spună,
ca în ziua primei creații, că totul este foarte bun.
Aceasta este o obiecție foarte reală. Dar Pavel o

confruntă glorios în exact același verset, pe care l-am
mai menționat, în care doctrina noii creații este procla-
mată cu îndrăzneală. „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos tră-
iește în mine” – aceasta este doctrina noii creații. Dar
229
imediat este tratată și obiecția. Pavel continuă spunând:

„viața pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credința
în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit și S-a dat pe Sine
însuși pentru mine” (Gal. 2:20). „Viața pe care o trăiesc
acum în trup” – iată recunoașterea. Pavel admite că creș-
tinul trăiește o viață în trup, fiind supus acelorași condi-
ții pământești vechi și ducând o luptă continuă împo-
triva păcatului. „Și viața pe care o trăiesc acum în trup”,
spune Pavel (și aici răspunde la obiecție), „o trăiesc în
credința în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit și S-a dat
pe Sine însuși pentru mine”. Viața creștină este trăită
prin credință, nu prin vedere. Marea schimbare încă nu
a ajuns la punctul ei culminant. Păcatul nu a fost cucerit
încă pe deplin. Începutul vieții creștine este o naștere din
nou, nu o creație imediată a omului complet crescut.
Dar chiar dacă viața cea nouă nu a ajuns încă la rodul ei
final, creștinul știe că rodirea nu va eșua. El este încreză-
tor că Dumnezeul care a început o bună lucrare în el o
va duce la bun sfârșit până în ziua lui Hristos. El știe că
Hristosul care l-a iubit și S-a dat pe Sine pentru el nu îl
va abandona acum, ci, prin Duhul Sfânt, îl va zidi până
la desăvârșite. La asta se referă Pavel când vorbește des-
pre a trăi viața creștină prin credință.
Astfel, chiar dacă începe printr-un act de moment
230
al lui Dumnezeu, viața creștină continuă printr-un

proces. Cu alte cuvinte, ca să folosim limbajul teologic,
îndreptățirea și regenerarea sunt urmate de sfințire. În
principiu, creștinul este deja liber de lumea rea pre-
zentă, dar în practică, eliberarea încă trebuie căpătată.
Astfel, viața creștină nu este o viață de lenevie și nepă-
sare, ci o luptă.
La asta se referă Pavel când vorbește despre cre-

dință că lucrează prin dragoste (Gal. 5:6). Credința pe
care el o ilustrează că mijlocul mântuirii nu este o cre-
dință leneșă, ca acea credință care este condamnată în
Epistola lui Iacov, ci o credință care lucrează. Lucrarea
pe care ea o face este dragostea, iar Pavel explică ce este
dragostea în ultima parte a Epistolei către Galateni. În
sens creștin, dragostea nu este o simplă emoție, ci un
lucru foarte practic și foarte cuprinzător. Ea implică ni-
mic mai puțin decât împlinirea întregii legi a lui Dum-
nezeu. „Căci toată Legea se cuprinde într-o singură po-
runcă: ‚Să îl iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți’”
(Gal. 5:14). Totuși, rezultatele practice ale credinței nu
înseamnă că, în sine, credința ar fi o faptă. Este foarte
important că, în ultima parte „practică” a Epistolei că-
tre Galateni, Pavel nu spune că credința produce viața
dragostei. El spune că Duhul lui Dumnezeu o produce.
231
Așadar, în acea secțiune, Duhul este prezentat ca fă-

când exact ceea ce îi este atribuit credinței prin cuvin-
tele „credința lucrează prin dragoste”. Contradicția
aparentă ne duce pur și simplu la concepția adevărată
despre credință. Credința adevărată nu face nimic în
sine. Când ni se spune că ea face ceva – de exemplu,
când ni se spune că poate muta munții – aceea este doar
o manieră foarte naturală de exprimare. Credința este
tocmai opusul faptelor. Credința nu dă, ci primește.
Așadar, când Pavel spune că noi facem ceva prin cre-
dință, aceea este doar o altă manieră de a spune că, prin
noi înșine, noi nu facem nimic. Când ni se spune des-
pre credință că lucrează prin dragoste, asta înseamnă
că, prin credință, temeiul necesar al oricărei lucrări
creștine a fost obținut prin îndepărtarea vinovăției și
prin nașterea omului nou, și că Duhul lui Dumnezeu a
fost primit – Duhul care lucrează cu și prin omul creș-
tin o trăire sfântă. Forța care intră în viața creștină prin
credință și se manifestă practic prin dragoste este pute-
rea Duhului lui Dumnezeu.
Dar viața creștină nu este trăită doar prin credință,

ci și în nădejde. Creștinul se află în mijlocul unei bătălii
dure. În ce privește starea lumii în mare, nimic nu
poate fi satisfăcut cu ea decât cea mai rece nepăsare.
232
Desigur că este adevărat că întreaga creație suspină în

durere până astăzi. Chiar și în viața creștină există lu-
cruri care ne-am dori să piară; există temeri din interior
și lupte în exterior. Chiar în interiorul vieții creștine
există dovezi triste ale păcatului. Dar, după nădejdea pe
care Hristos ne-a dat-o, va exista o biruință finală, iar
lupta din această lume va fi urmată de gloriile Cerului.
Acea nădejde curge prin întreaga viață creștină. Crești-
nismul nu se complace cu această lume trecătoare, ci
măsoară toate lucrurile prin gândul veșniciei.
Dar tocmai în acest punct se ridică frecvent o obi-

ecție. Acest caracter „din altă lume” al creștinismului
este criticat ca și cum ar fi o formă de egoism. Crești-
nul, ni se spune, face ceea ce este drept pentru că are
nădejdea Cerului, dar cu cât mai nobil trebuie să fie
omul care umblă curajos din sentimentul datoriei in-
trând în întunericul anihilării.
Obiecția ar avea o oarecare greutate dacă, potrivit

credinței creștine, Cerul ar fi o simplă bucurie. În rea-
litate, Cerul înseamnă părtășia cu Dumnezeu și cu
Hristosul Lui. Se poate spune cu toată reverența că
creștinul tânjește după Cer nu doar pentru sine, ci și de
dragul lui Dumnezeu. Dragostea noastră prezentă este
atât de rece, slujirea noastră prezentă este atât de slabă,
233
și vrem ca, într-o zi, să Îl iubim și să Îl slujim pe Dum-

nezeu așa cum merită dragostea Lui. Este perfect ade-
vărat că creștinul este nemulțumit de această lume, dar
aceasta este o nemulțumire sfântă. Este acea foame și
sete după neprihănire, lucruri pe care Mântuitorul
nostru le-a binecuvântat. Noi suntem acum despărțiți
de Mântuitorul prin vălul simțămintelor și prin efec-
tele păcatului, și nu este nimic egoist în a tânji să Îl ve-
dem față în față. A stinge o astfel de tânjire nu este al-
truism, pentru că seamănă cu nepăsarea rece a omului
care s-ar putea despărți de tatăl, mama, soția sau copilul
lui fără să simtă cea mai mică durere. Nu este nimic
egoist în a tânji după Acela pe care, chiar dacă nu Îl ve-
dem, Îl iubim.
Așa este viața creștină, o viață de conflict, dar și o

viață de nădejde. Ea vede această lume în lumina veșni-
ciei. Fața acestei lumi va trece, și toți va trebui să stăm
înaintea scaunului de judecată al lui Hristos.
„Agenda” bisericii liberale moderne este foarte di-

ferită de aceasta. Conform ei, Cerul este un loc mic, iar
această lume este în realitate totul în tot. Respingerea
nădejdii creștine nu este întotdeauna exprimată clar
sau conștient, căci predicatorul liberal încearcă uneori
să susțină un crez în nemurirea sufletului. Dar temeiul
234
real al credinței în nemurire a fost abandonat prin res-

pingerea mărturiei Noului Testament despre învierea
lui Hristos. La nivel practic, predicatorul liberal are
foarte puține lucruri de spus despre lumea viitoare. Lu-
mea care se află în realitate în centrul gândurilor lui este
lumea aceasta. În sine, religia și chiar Dumnezeu sunt
transformați în niște simple mijloace pentru îmbună-
tățirea condițiilor de viață pe acest pământ.
Astfel, religia a devenit o simplă funcțiune a comu-

nității sau a statului. Așa este privită ea de oamenii din
zilele noastre. Chiar și afaceriștii și politicienii încăpă-
țânați au devenit convinși că religia este necesară. Cu
toate acestea, ea este necesară doar ca un mijloc către
atingerea unui scop. Noi am încercat să ne descurcăm
fără religie, ni se spune, dar experimentul a fost un eșec,
și ne simțim nevoiți să chemăm religia în ajutor.
Există, de pildă, problema imigranților. Populații

mari de oameni și-au făcut loc în țara noastră. Ei nu
vorbesc limba noastră și nu cunosc obiceiurile noastre,
și nu știm ce să ne facem cu ei. I-am atacat prin regle-
mentări asupritoare sau prin propuneri de legi, dar as-
tfel de măsuri n-au fost deloc eficiente. Acești oameni
manifestă întrucâtva un atașament pervers de limba pe
care au învățat-o pe genunchii mamelor lor. Poate fi
235
straniu ca un om să iubească limba pe care a învățat-o de

la mama lui, dar acești oameni o iubesc, iar noi suntem
perplecși în eforturile noastre de a produce un popor
american unit. Astfel, religia este chemată în ajutor. Sun-
tem înclinați să ne ridicăm împotriva imigranților cu o Bi-
blie în mână și cu o toporișcă în cealaltă, oferindu-le astfel
binecuvântările libertății. Acest lucru este avut în vedere
uneori prin expresia „americanizarea creștină”.
O altă problemă care ne încurcă este cea a relațiilor

industriale. Interesul propriu a fost soluția la care s-a
apelat aici. Angajatorii și angajații au vorbit despre
avantajele comerciale clare ale concilierii. Problema
este că nimic nu s-a rezolvat. Conflictele între clasele
sociale încă lovesc aducând distrugeri în războiul in-
dustrial. Și uneori doctrinele false oferă un temei pen-
tru practica greșită. Pericolul bolșevismului este con-
stant în atmosferă. Și în acest caz au fost încercate mă-
suri represive, dar fără eșec. Libertatea de exprimare și
libertatea presei au fost atacate radical. Însă legislația re-
presivă pare incapabilă să oprească marșul ideilor. De
aceea, probabil că religia ar trebui chemată în ajutor și
în aceste chestiuni.
O altă problemă a lumii moderne este pacea mon-
dială. Această problemă părea și ea să fie rezolvată
236
cândva, interesul personal părând să fie suficient, mulți

presupunând că bancherii ar putea preveni un alt răz-
boi european. Dar toate aceste speranțe au fost năruite
în 1914, și nu există nici cea mai mică dovadă că ele ar
fi întemeiate acum pe ceva mai bun decât au fost
atunci. De aceea, interesul personal nu este suficient
nici aici, și religia trebuie chemată în ajutor.
Astfel de considerații au condus la un interes pu-

blic proaspăt față de subiectul religiei. În final, desco-
perim că religia este un lucru util. Dar problema este
că, în felul în care este folosită, religia este și degradată
și distrusă. Religia este privită tot mai mult ca un sim-
plu mijloc către un țel mai înalt.9 Schimbarea poate fi
detectată cu o claritate specială în felul în care misiona-
rii își promovează cauza. În urmă cu 50 de ani, misio-
narii își formulau apelurile în lumina veșniciei. „Mili-
oane de oameni”, obișnuiau ei să spună, „se prăbușesc
în pierzarea veșnică. Isus este Mântuitorul suficient al
tuturor. Trimiteți-ne, de aceea, cu mesajul mântuirii,
cât mai este timp”. Unii misionari, slavă lui Dumne-
zeu, încă vorbesc în felul acesta. Dar foarte mulți alții
9
Pentru o critică pătrunzătoare a acestei tendințe, în special ca rezultat al contro-
lului educației religioase de către comunitate, și pentru o apărare a perspectivei
contrare, care face din creștinism un scop în sine, v. Harold McA. Robinson, „De-
mocracy and Christianity”, în The Christian Educator, Vol. 1, octombrie 1920, p.
3-5.
237
fac un apel diferit. „Noi vrem să fim misionari în India”,

spun ei. „India este în fierbere. Bolșevismul își face loc
tot mai mult printre oameni; trimiteți-ne în India, așa
încât răul să poată fi ținut sub control”. Sau pot să spună
ceva de genul: „Noi vrem să fim misionari în Japonia.
Japonia va fi dominată de militarism până ce principiile
lui Isus își vor face loc în societate. Trimiteți-ne, de
aceea, ca să prevenim calamitatea războiului”.
Aceeași schimbare deosebită se poate observa și în

viața comunitară. Să zicem că o nouă comunitate a fost
formată. Ea se află în posesia multor lucruri care, în
mod natural, țin de o comunitate bine rânduită. Ea are
o farmacie, un club social și o școală. „Dar există un lu-
cru”, își spun locuitorii ei, „care ne lipsește. Nu avem o
biserică, și o biserică este o parte recunoscută și nece-
sară a fiecărei comunități sănătoase. De aceea, trebuie
să avem o biserică”. Astfel, este chemat un expert în
construirea de biserici comunitare, care să facă pașii ne-
cesari pentru înființarea acesteia. Persoanele care vor-
besc în felul acesta, de regulă au puțin interes față de
religie în sine; ei nu s-au gândit vreodată să pătrundă în
locul tainic al părtășiei cu Dumnezeul cel sfânt. Dar ei
cred că religia este necesară pentru o comunitate sănă-
toasă, astfel că, de dragul comunității, sunt dornici să
238
aibă o biserică.
Oricare ar fi atitudinea față de religie, este foarte

clar că religia creștină nu poate fi tratată în felul acesta.
În momentul în care este tratată astfel, ea încetează să
fie creștină. Dacă există un lucru clar legat de felul în
care creștinismul refuză să fie privit, este că el nu ac-
ceptă să fie ca un mijloc pentru un scop mai înalt.
Domnul nostru a arătat acest lucru perfect de clar
atunci când a spus: „Dacă vine cineva la Mine, și nu
urăște pe tatăl său, pe mamă-sa... nu poate fi ucenicul
Meu” (Luca 14:26). Orice altceva ar putea să însemne
aceste cuvinte extraordinare, cu siguranță că ele ne
spun că relația cu Hristos capătă întâietate față de toate
celelalte relații, chiar și față de relațiile cele mai sfinte,
ca acelea dintre soț și soție sau părinte și copil. Toate
celelalte relații există de dragul creștinismului, nu creș-
tinismul de dragul lor. Da, creștinismul va face multe
lucruri utile în această lume, dar dacă el este acceptat ca
să împlinească acele lucruri utile, el nu mai este crești-
nism. Da, creștinismul va combate bolșevismul, dar
dacă este acceptat ca să combată bolșevismul, nu este
creștinism. Creștinismul va produce o națiune unită,
într-o manieră lentă, dar satisfăcătoare, numai că, dacă
este acceptat ca să producă o națiune unită, nu este
239
creștinism. Creștinismul va produce o comunitate să-

nătoasă, dar dacă este acceptat ca să producă o comu-
nitate sănătoasă, nu este creștinism. Creștinismul va
promova pacea mondială, dar dacă este acceptat ca să
promoveze pacea mondială, nu este creștinism. Dom-
nul nostru a spus: „Căutați mai întâi Împărăția lui
Dumnezeu și neprihănirea Lui, și toate aceste lucruri vi
se vor da pe deasupra”. Dar dacă cauți mai întâi Împă-
răția lui Dumnezeu și neprihănirea Lui pentru ca toate
acele lucruri să ți se dea, vei rata atât acele lucruri, cât și
Împărăția lui Dumnezeu.
Dar dacă creștinismul este îndreptat către o altă

lume, dacă el este o cale prin care indivizii pot scăpa de
veacul rău prezent ca să meargă într-o țară mai bună, ce
se alege de „evanghelia socială”? În acest punct este de-
tectată una dintre cele mai evidente linii de demarcație
între creștinism și biserica liberală. Evanghelizarea cea
veche, spune predicatorul liberal modern, căuta să îi
salveze pe indivizi, în timp ce evanghelizarea cea nouă
caută să transforme întreg organismul societății. Evan-
ghelizarea veche era individuală, pe când evangheliza-
rea nouă este socială. Această formulare a problemei nu
este corectă în întregime, dar conține un element de
adevăr. Este adevărat că creștinismul istoric se află în
240
conflict în multe aspecte cu natura colectivistă a vre-

murilor contemporane, că el accentuează, împotriva
pretențiilor societății, valoarea sufletului la nivel indi-
vidual. El îi oferă individului un refugiu în fața tuturor
curentelor fluctuante ale opiniei omului, un loc tainic
al meditației, unde omul poate să vină singur în pre-
zența lui Dumnezeu. El îi dă omului curajul de a se ri-
dica, dacă nevoia o cere, împotriva lumii. El refuză cu
hotărâre să facă din individ un simplu mijloc către un
alt țel, un simplu element în compoziția societății. El
respinge cu totul orice mijloace de mântuire care au de-
a face cu oamenii într-o masă nedefinită. El îl aduce pe
individ față în față cu Dumnezeul lui. În acel sens, este
adevărat că creștinismul este individualist, nu social.
Dar chiar dacă creștinismul este individualist, el nu

este doar individualist. El acoperă pe deplin nevoile so-
ciale ale omului.
În primul rând, nici măcar părtășia individului cu

Dumnezeu nu este în realitate individualistă, ci socială.
Omul nu este izolat când se află în părtășie cu Dumne-
zeu. El poate fi privit ca izolat doar de cel care a uitat de
existența reală a Persoanei supreme. Și aici, ca în multe
alte aspecte, linia de demarcație între liberalism și creș-
tinism se reduce în realitate la o diferență profundă în
241
ce privește concepția despre Dumnezeu. Creștinismul

este cu încăpățânare teist, pe când, în cel mai fericit caz,
liberalismul este astfel doar cu o jumătate de inimă.
Odată ce omul ajunge să creadă într-un Dumnezeu
personal, închinarea la El nu va fi privită ca o izolare
egoistă, ci ca ținta supremă a omului. Asta nu înseamnă
că perspectiva creștină a închinării la Dumnezeu îl face
pe om să neglijeze slujirea față de semeni – „căci cine
nu-l iubește pe fratele său, pe care-l vede, cum poate să-
L iubească pe Dumnezeu, pe care nu-L vede?” (1 Ioan
4:20) – ci înseamnă că închinarea la Dumnezeu are o
valoare în sine. Doctrina prevalentă a liberalismului
modern este foarte diferită de aceasta. Conform crezu-
lui creștin, omul există pentru Dumnezeu. Conform
bisericii liberale, în practică, dacă nu și în teorie, Dum-
nezeu există pentru om.
Dar elementul social din creștinism se găsește nu

doar în părtășia dintre Dumnezeu și om, ci și în părtășia
dintre om și om. O astfel de comuniune se vede chiar
și în instituțiile care nu sunt în mod specific creștine.
Cea mai importantă dintre aceste instituții, potrivit

învățăturii creștine, este familia. Acea instituție este îm-
pinsă tot mai mult în afara decorului, și acest lucru se pe-
trece printr-o accentuare exagerată a rolului comunității
242
și al statului. Viața modernă are tendința crescândă de a

restrânge sfera controlului și influenței parentale. Alege-
rea școlilor este plasată acum sub puterea statului. „Co-
munitatea” ia în stăpânire activitățile recreative și sociale.
Se poate pune problema cât de mult sunt aceste activi-
tăți comunitare responsabile pentru distrugerea mo-
dernă a căminului. Este foarte posibil ca ele să încerce
doar să umple un gol vizibil chiar și în lipsa lor. Dar re-
zultatul este clar – viețile copiilor nu mai sunt înconju-
rate de atmosfera iubitoare a căminului creștin, ci de
utilitarismul statului. O trezire a religiei creștine ar
aduce îndoielnic o inversare a procesului. Familia ar re-
veni la drepturile ei în fața tuturor celorlalte instituții
sociale.
Dar chiar și când este restrâns în limitele lui co-

recte, statul ocupă un loc mare în viața omului, și el este
sprijinit de creștinism în posesia acelui loc. Mai mult,
sprijinul este independent de caracterul creștin sau ne-
creștin al statului. Așa a fost situația din Imperiul Ro-
man din timpul lui Nero, situație în care Pavel a spus:
„nu este stăpânire care să nu vină de la Dumnezeu”
(Rom. 13:1). De aceea, creștinismul nu își însușește o
atitudine negativă față de stat, ci recunoaște, chiar și în
condițiile de față, necesitatea existenței guvernului.
243
Situația este asemănătoare în privința acelor as-

pecte extinse ale vieții omului care sunt asociate cu in-
dustrializarea. Natura cerească a creștinismului nu im-
plică o retragere în fața bătăliei cu această lume. Dom-
nul nostru, în propria lucrare extraordinară, a trăit în
mijlocul oamenilor și a problemelor acestora. De aceea,
este clar că creștinul nu poate să își simplifice problema
izolându-se de lucrurile acestei lumi, ci trebuie să învețe
să aplice principiile lui Isus la problemele complexe ale
vieții moderne lucrative. În acest aspect, învățătura
creștină este în deplin acord cu biserica liberală mo-
dernă. Creștinul evanghelic nu este fidel profesiunii
sale de credință dacă își lasă creștinismul acasă în dimi-
neața de luni. Dimpotrivă, întreaga lui viață, inclusiv
afacerile și toate relațiile sociale, trebuie să fie făcute as-
cultătoare de legea dragostei. Este clar că el trebuie să
manifeste tot interesul în „creștinismul aplicat”.
Numai că – și aici apare diferența imensă de opinie

– creștinul crede că nu poate exista creștinism aplicat
dacă nu există „un creștinism care să fie aplicat”.10 Aici
este aspectul în care creștinul diferă de liberalul mo-
dern. Crezul liberalului este că creștinismul aplicat este
10
Francis Shunk Downs, „Christianity and Today”, în Princeton Theological Re-
view, xx, 1922 p. 287; v. întreg articolul, ibid.
244
tot ce există în creștinism, el fiind doar un simplu fel de

a trăi. Prin contrast, creștinul crede că creștinismul
aplicat este rezultatul unui act inițial al lui Dumnezeu.
Astfel, există o diferență uriașă între liberalul modern
și creștin cu privire la instituțiile omenești precum co-
munitatea și statul, și cu referire la eforturile omului în
aplicarea Regulii de Aur la relațiile de muncă. Liberalul
modern este optimist cu privire la aceste instituții, pe
când creștinul este pesimist cu excepția situației când
instituțiile sunt conduse de creștini. Liberalul modern
crede că natura umană, așa cum este constituită ea în
prezent, poate fi modelată după principiile lui Isus, pe
când creștinul are convingerea că instituțiile omenești
nu pot decât să țină răul în frâu, nu să îl distrugă, și că
trebuie să existe o transformare a materialului uman
înainte de a putea fi ridicată orice nouă clădire. Această
diferență nu este doar teoretică, ci se manifestă în orice
tărâm practic. Și ea este îndeosebi evidentă pe terenul
de misiune. Misionarul liberalismului caută să răspân-
dească binecuvântările civilizației creștine (oricare ar fi
ele), nefiind interesat în particular să îi convingă pe in-
divizi să își abandoneze crezurile păgâne. Prin contrast,
misionarul creștin privește mulțumirea cu o simplă in-
fluență a civilizației creștine ca fiind mai degrabă o pi-
edică decât un ajutor. Principala lui sarcină, crede el,
245
este mântuirea sufletelor, iar acestea nu sunt mântuite

prin simplele principii etice ale lui Isus, ci prin lucrarea
Lui răscumpărătoare. Cu alte cuvinte, misionarul creș-
tin și lucrătorul creștin de acasă și din afara țării, prin
contrast cu apostolul liberalismului, le spun tuturor
oamenilor de pretutindeni: „Bunătatea umană nu
poate face nimic pentru sufletele pierdute. Trebuie să
vă nașteți din nou”.
246
6
BISERICA
Tocmai ce am observat că deopotrivă creștinismul

și liberalismul sunt interesate de instituțiile sociale. Dar
cea mai importantă instituție încă nu a fost menționată,
și este instituția Bisericii. Atunci când, potrivit crezului
creștin, sufletele pierdute sunt mântuite, cei mântuiți
devin uniți cu Biserica lui Hristos. Și este o caricatură
fără temei când misionarii creștini sunt reprezentați ca și
cum n-ar avea niciun interes față de educație sau pentru
trăirea unei vieți sociale în această lume. Nu este adevă-
rat că ei ar fi interesați doar de mântuirea sufletelor indi-
viduale, iar după ce sufletele sunt mântuite, ar fi lăsate să
se descurce de unele singure. Dimpotrivă, creștinii tre-
buie să fie uniți pretutindeni în frățietatea Bisericii creș-
tine.
Concepția creștină despre frățietate este însă foarte

diferită de doctrina liberală a „frățietății omului”. Doc-
trina liberală modernă spune că toți oamenii de pretu-
tindeni, oricare ar fi rasa ori crezul lor, sunt frați. Există
247
un sens în care această doctrină poate fi acceptată de

creștini. Relația în care se află toți oamenii unul față de
altul este asemănătoare în anumite aspecte importante
cu relația de frățietate. Toți oamenii au același Creator
și aceeași natură. Creștinul poate accepta tot ceea ce li-
beralul modern vrea să spună prin ideea de frățietate a
oamenilor, numai că un creștin știe și de existența unei
relații mult mai intime decât cea generală dintre oa-
meni, și acestei relații mai intime îi rezervă termenul de
„frate”. Conform învățăturii creștine, adevărata frater-
nitate este cea a celor răscumpărați.
Într-o astfel de învățătură nu există nimic îngust,

căci fraternitatea creștină este deschisă tuturor oameni-
lor, fără deosebire, iar creștinul caută să îi aducă pe toți
oamenii în interiorul ei. Este adevărat, slujirea creștină
nu este limitată la casa credinței, întrucât toți oamenii,
creștini sau nu, sunt aproapele nostru, dacă sunt în ne-
voi. Dar dacă ne iubim semenii cu adevărat, nu ar tre-
bui să fim niciodată mulțumiți cu legarea rănilor lor
sau să turnăm untdelemn sau vin peste ele, ori să le fa-
cem o astfel de slujire inferioară. Sigur că trebuie să fa-
cem astfel de lucruri pentru ei, numai că principala pre-
ocupare a vieților noastre va fi să îi aducem la Mântui-
torul sufletelor lor.
248
CAPITOLUL 6. BISERICA
Nădejdea creștinului legată de societate este înte-

meiată pe această frățietate a păcătoșilor născuți a doua
oară, pe această fraternitate a celor răscumpărați. Creș-
tinul nu găsește nicio nădejde solidă în îmbunătățirea
condițiilor pământești sau în modelarea instituțiilor
omenești sub influența Regulii de Aur. Sigur că aceste
lucruri sunt binevenite. Ele pot să diminueze simpto-
mele păcatului, astfel încât să poată exista timp ca să
aplicăm remediul adevărat. Ele pot sluji la producerea
condițiilor pământești favorabile pentru răspândirea
mesajului Evangheliei. Ele sunt chiar valoroase în sine.
Dar sigur că valoarea lor în sine, pentru creștin, este
una mică. O clădire solidă nu poate fi construită când
toate materialele sunt stricate, și o societate binecuvân-
tată nu poate fi formată din oameni care se află încă sub
blestemul păcatului. Instituțiile omenești trebuie mo-
delate nu după principiile creștine acceptate de cei ne-
mântuiți, ci prin oameni creștini; adevărata transfor-
mare a societății va veni prin influența celor care au fost
ei înșiși răscumpărați.
Astfel, creștinismul diferă de liberalism prin felul

în care cele două concep transformarea societății. Atât
după crezul creștin cât și după crezul liberalismului,
trebuie să existe o transformare reală a societății. Nu
249
este adevărat că evanghelistul creștin ar fi interesat de

mântuirea indivizilor fără să fie interesat de mântuirea
rasei omenești. Și chiar înainte ca mântuirea întregii so-
cietăți să fie realizată, există deja o societate a celor care
au fost mântuiți. Acea societate este Biserica. Biserica
este răspunsul creștin cel mai înalt la nevoile sociale ale
omului.
Iar Biserica invizibilă, adevărata tovărășie a celor

răscumpărați, își găsește expresia în tovărășiile crești-
nilor care constituie astăzi biserica vizibilă. Dar care
este problema cu biserica vizibilă? Care este cauza
slăbiciunii ei evidente? Probabil că există multe cauze
ale slăbiciunii, dar una este foarte clară – biserica de
astăzi a fost necredincioasă față de Domnul ei prin ac-
ceptarea multor persoane necreștine nu doar în rân-
dul membrilor ei, ci și în slujirile ei de dare de învăță-
tură. Este, într-adevăr, inevitabil ca unii care nu sunt
creștini autentici să își facă loc în biserica vizibilă, căci
oamenii supuși greșelii nu pot vedea interiorul inimii
și nu este exclus ca multe profesiuni de credință care
par autentice, de fapt să fie false. Dar nu la acest fel de
greșeală mă refer acum. Eu nu mă refer aici la accepta-
rea indivizilor ale căror pretenții de credință ar putea
să nu fie sincere, ci la admiterea multor oameni care n-
250
au făcut niciodată vreun fel de profesiune de credință

adecvată, și a căror întreagă atitudine față de Evanghe-
lie este tocmai reversul atitudinii creștine. Mai mult, as-
tfel de persoane au fost admise nu doar în rândul mem-
brilor, ci și în slujirea bisericii, și asta într-un număr tot
mai mare, permițându-li-se să domine conciliile [comi-
tetele, n.tr.] și să stabilească învățătura bisericii. Cea
mai mare problemă pentru biserica de astăzi nu vine de
la dușmanii din afara ei, ci de la inamicii din interior; ea
vine din prezența în biserică a unui fel de credință și
practică ce sunt anti-creștine până în miezul lor.
Aici nu avem de-a face cu chestiuni delicate perso-

nale. Eu nu vreau să spun că cutare sau cutare individ
este creștin sau nu. Doar Dumnezeu poate da răspunsul
la astfel de întrebări, căci niciun om nu poate spune cu
certitudine dacă atitudinea anumitor indivizi „liberali”
față de Hristos este însoțită de credința mântuitoare sau
nu. Dar un lucru este foarte clar – indiferent dacă libe-
ralii sunt creștini sau nu, ne este foarte clar că liberalis-
mul nu este creștinism. Și în acest sens, nu este deloc de
dorit ca liberalismul și creștinismul să continue să se răs-
pândească în interiorul granițelor aceleiași organizații.
Nevoia stringentă a acestor vremuri este cea de a face o
separare în biserică între cele două partide.
251
Este clar că mulți caută să evite separarea. De ce,

spun ei, să nu locuiască frații împreună în unitate? Bi-
serica, ni se spune, are loc deopotrivă pentru liberali și
pentru conservatori. Conservatorilor li se poate da per-
misiunea să rămână în biserică dacă ei continuă să păs-
treze discuțiile despre lucrurile neînsemnate în afara
peisajului și să se concentreze pe „lucrurile mai însem-
nare ale legii”. Și printre lucrurile considerate ca „neîn-
semnate” se află Crucea lui Hristos, ca ispășire substi-
tutivă adevărată pentru păcat.
O astfel de încețoșare a problemei vorbește despre

o îngustime cu adevărat uimitoare din partea predica-
torului liberal. Îngustimea nu constă în dedicarea clară
față de anumite convingeri sau în respingerea clară a al-
tora; nu, ci omul îngust este cel care respinge convinge-
rile altuia fără să se străduiască mai întâi să le înțeleagă,
omul care nu face niciun efort să se uite la situație din
punctul celuilalt de vedere. De exemplu, nu este ceva
îngust să respingem doctrina romano-catolică ce spune
că nu există mântuire în afara bisericii. Nu este nimic
îngust în a încerca să îi convingem pe romano-catolici
că acea doctrină este greșită. Dar ar fi ceva foarte îngust
să îi spunem unui romano-catolic ceva de genul: „Tu
poți merge înainte cu doctrina ta despre biserică, iar eu
252
o voi păstra pe a mea, dar hai să ne unim în lucrarea

noastră creștină, pentru că, în ciuda diferențelor mă-
runte de acest fel dintre noi, totuși noi suntem de acord
în chestiunile care privesc binele sufletelor”. Evident că
o astfel de afirmație ar fi normal să ridice semne de în-
trebare. Romano-catolicul nu poate să susțină doctrina
lui despre biserică și să o respingă în același timp, lucru
făcut necesar de agenda unității bisericii tocmai suge-
rate. Un protestant care ar vorbi în felul acesta ar fi în-
gust, pentru că, indiferent dacă el sau romano-catolicul
ar avea dreptate în ce privește biserica, el ar arăta clar că
n-a făcut nici cel mai mic efort ca să înțeleagă punctul
de vedere romano-catolic.
Situația este asemănătoare în ce privește agenda li-

berală a unității în biserică. Niciun om care a făcut cel
mai mărunt efort de a înțelege punctul de vedere al
oponentului lui în această controversă nu ar putea sus-
ține așa ceva. Predicatorul liberal îi spune partidei con-
servatoare din biserică: „Haideți să ne unim în aceeași
congregație, pentru că diferențele doctrinare dintre noi
sunt banalități”. Dar este însăși esența „conservatoris-
mului” în biserică să trateze diferențele doctrinare ca și
cum nu sunt niște lucruri mărunte, ci chestiuni de cea
mai mare importanță. Un om nu poate fi „evanghelic”
253
sau „conservator” (sau, așa cum el însuși ar spune, pur

și simplu creștin) și să trateze Crucea lui Hristos ca fi-
ind un lucru neînsemnat. A presupune că ar putea face
asta ar fi dovada îngustimii extreme. Nu este în mod
necesar „îngust” să respingi jertfa substitutivă a Dom-
nului nostru ca singurul mijloc al mântuirii. Poate fi
foarte greșit (și eu cred că este), dar nu este în mod ne-
cesar îngust. Dar a presupune că un om poate să susțină
jertfa substitutivă a lui Hristos și să trateze acea doc-
trină ca o banalitate, a presupune că un om poate să
creadă că Fiul veșnic al lui Dumnezeu a purtat cu ade-
vărat pe cruce vinovăția păcatelor oamenilor și să tra-
teze în același timp acel crez ca un „mărunțiș” care să
nu aibă efect asupra binelui sufletelor oamenilor –
acest lucru este foarte îngust și foarte absurd. Nu vom
ajunge în realitate nicăieri în această controversă dacă
nu facem un efort sincer să înțelegem punctul de ve-
dere al celuilalt.
Și mai există un motiv pentru care efortul de a șterge

diferențele doctrinare și de a uni biserica într-un pro-
gram de slujire creștină este nesatisfăcător. El este nesa-
tisfăcător pentru că, în forma lui contemporană uzuală,
este lipsit de onestitate. Orice am putea crede despre
doctrina creștină, cu greu se poate nega că onestitatea
254
este una dintre chestiunile „cele mai însemnate din

lege”. Totuși, onestitatea este abandonată cu larghețe de
către partida liberală în multe biserici de astăzi.
Ca să recunoști acest fapt nu ai nevoie să iei nicio

poziție cu privire la chestiunile doctrinare sau istorice.
Să zicem că ar fi adevărat că dedicarea față de un crez ar
fi un semn de îngustime sau intoleranță, că biserica ar
trebui întemeiată pe dedicarea față de idealul lui Isus și
pe dorința de a pune spiritul Lui la lucru în lume, nu
pe o profesiune de credință cu privire la lucrarea Lui
răscumpărătoare. Chiar dacă toate aceste lucruri ar fi
adevărate și chiar dacă o biserică dedicată unui crez ar
fi un lucru nedorit, ar rămâne adevărat faptul că multe
(în spirit, toate sunt așa în realitate) biserici evanghelice
sunt biserici care au un crez, iar dacă un om nu acceptă
crezul acestora, nu are niciun drept să ocupe un loc în
lucrarea de dare de învățătură a acelor biserici. Natura
bisericilor ca entități bazate pe un crez este exprimată di-
ferit în diferite grupări evanghelice, dar exemplul Biseri-
cii Prezbiteriene din Statele Unite ale Americii poate
sluji ca ilustrație pentru ceea ce vreau să spun. În Biserica
Prezbiteriană, este necesar ca toți slujitorii ei, inclusiv
predicatorii, să dea la ordinarea lor un răspuns „clar” la
o serie de întrebări care încep cu următoarele două:
255
„Crezi că Scriptura Vechiului și Noului Testa-

ment este Cuvântul lui Dumnezeu, singura regulă
infailibilă a credinței și practicii?”
„Crezi sincer și îți însușești Mărturisirea de Cre-

dință a acestei Biserici, care conține sistemul de
doctrină învățat în Sfânta Scriptură?”
Dacă aceste „întrebări constituționale” nu stabi-

lesc clar temelia Bisericii Prezbiteriene ca fiind bazată
pe un crez, este dificil să înțelegem cum orice limbaj
omenesc ar putea face așa ceva. Și totuși, imediat după
ce fac o declarație atât de solemnă, imediat după ce au
declarat că Mărturisirea Westminster conține sistemul
doctrinar propovăduit în Scriptura infailibilă, mulți
predicatori din Biserica Prezbiteriană trec la deplânge-
rea aceleiași Mărturisiri și a doctrinei infailibilității
Scripturii la care tocmai au subscris cu solemnitate!
Nu vorbesc aici despre membralitatea în biserică,

ci despre slujire, și nu vorbesc despre omul care este tul-
burat de gânduri serioase și care se întreabă dacă, având
în vedere îndoielile sale, poate continua cu onestitate să
fie membru în biserică. Biserica își oferă părtășia și aju-
torul față de mulțimi de astfel de suflete tulburate, și ar
fi o crimă să izgonim astfel de oameni. În vremurile
noastre tumultoase există mulți oameni cu credință
256
mică, dar nu despre ei vorbesc aici. Dumnezeu să le dea

harul să capete mângâiere și ajutor prin slujirile bisericii!
Aici vorbesc însă despre oameni foarte diferiți de

aceștia care au credința mică, foarte diferiți de cei tul-
burați de îndoieli și care caută adevărul cu sârguință.
Oamenii despre care vorbesc însă nu caută membrali-
tatea în biserică, ci un loc în slujire, și ei nu doresc să
învețe, ci să dea învățătură. Ei nu sunt dintre cei care
spun, „cred, ajută necredinței mele!”, ci dintre cei care
se mândresc că sunt în posesia cunoașterii acestei lumi
și caută un loc în slujire, ca să poată predica ceea ce este
cu totul contrar Mărturisirii de Credință la care sub-
scriu. Desigur că sunt aduse diverse scuze pentru acest
fel de a acționa, și am văzut că este în creștere obiceiul
ca întrebările legate de constituția bisericii să devină ca
o epistolă moartă, ca oamenii să își exprime diverse re-
zerve mentale sau să vină cu diverse „interpretări” ale
declarației (lucruri care, evident, înseamnă o răsturnare
completă a sensului). Dar nicio astfel de scuză nu
schimbă faptul esențial. Indiferent dacă este de dorit
sau nu, declarația de la ordinare face parte din consti-
tuția bisericii. Dacă un om se califică să se ridice la acel
amvon, el poate fi un slujitor în Biserica Prezbiteriană;
dacă nu, el nu are niciun drept să fie slujitor în ea. Și nu
257
am dubii că lucrurile stau în esență la fel în alte biserici

evanghelice. Fie că ne place sau nu, aceste biserici sunt
întemeiate pe un crez; ele sunt organizate spre răspân-
direa unui mesaj. Dacă un om dorește să combată acel
mesaj în loc să îl răspândească, el nu are niciun drept,
oricât de fals ar fi mesajul, să se folosească de poziția sa
ca să îl combată prin a face o declarație a credinței sale
care, dacă ar vorbi clar, ar fi neadevărată.
Dar o astfel de manieră de a acționa este greșită,

existând deschisă o altă modalitate pentru cel ce do-
rește să răspândească „creștinismul liberal”. Odată ce
descoperă că bisericile „evanghelice” existente sunt le-
gate de un crez pe care el nu îl acceptă, el fie se poate
uni cu o altă congregație, sau să găsească un nou grup
care să i se potrivească. Evident că există dezavantaje
clare dacă ar urma un astfel de curs – precum abando-
narea clădirilor bisericii de care a fost atașat, ruperea de
tradițiile familiei, rănile provocate simțămintelor de di-
verse feluri. Dar există un avantaj suprem care contra-
balansează de departe toate aceste dezavantaje. Acesta
este avantajul onestității. Calea onestității în astfel de
chestiuni poate fi aspră și spinoasă, dar se poate merge
pe ea. Și pe o astfel de cale s-a mers deja, de exemplu de
către Biserica Unitariană. Biserica Unitariană este franc
258
și onest exact felul de biserică pe care predicatorul libe-

ral și-o dorește, anume o biserică lipsită de o Biblie care
să aibă autoritate, fără cerințe doctrinare și fără un crez
anume.
În ciuda a tot ce se poate spune și face, onestitatea

nu este un mărunțiș, ci unul dintre cele mai însemnate
lucruri ale legii. Știm sigur că ea are valoare în sine, o
valoare destul de independentă de consecințe. Dar con-
secințele onestității, în cazul discutat aici, nu pot fi ne-
satisfăcătoare. Ca în orice altceva, și aici onestitatea se
va dovedi probabil a fi cea mai bună abordare. Retră-
gându-se din bisericile confesionale – acele biserici în-
temeiate pe un crez derivat din Scriptură – predicato-
rul liberal va sacrifica, este adevărat, oportunitatea care
îi stă la îndemână de a căpăta control asupra bisericilor
confesionale ca să le schimbe caracterul fundamental.
Sacrificarea acelei oportunități va însemna ca speranța
de a îndrepta resursele bisericilor evanghelice către răs-
pândirea liberalismului se va pierde. Dar putem fi si-
guri că liberalismul nu va suferi în final. Cel puțin nu
va mai fi nevoie ca predicatorul liberal să folosească o
exprimare echivocă și nu va mai fi nevoit să evite
ofensa. El ar obține astfel respectul personal deplin
chiar și din partea oponenților lui, iar întreaga discuție
259
ar fi așezată pe o bază mai corectă. Toate lucrurile vor

fi pe față și fără menajamente. Iar dacă liberalismul este
adevărat, simpla pierdere a resurselor fizice nu îl va pu-
tea împiedica să aibă sorț de izbândă.
Aici se poate ridica o întrebare. Dacă ar trebui să se

facă o separare între liberali și conservatori în biserică,
de ce să nu fie conservatorii cei care să se retragă? Cu
siguranță că se poate ajunge la așa ceva. Dacă partida
liberală obține cu adevărat controlul complet al conci-
liilor bisericii, atunci niciun creștin evanghelic nu
poate continua să susțină lucrarea bisericii. Dacă un
om crede că mântuirea din păcat vine doar prin moar-
tea ispășitoare a lui Isus, atunci el nu poate susține
onest, prin darurile și prezența sa, o propagandă gân-
dită să producă tocmai impresia opusă. A face așa ceva
ar însemna să își atragă cea mai groaznică vinovăție a
sângelui ce poate fi imaginată. De aceea, dacă partida
liberală obține cu adevărat controlul bisericii, creștinii
evanghelici trebuie să fie pregătiți să se retragă, oricare
ar fi costurile. Domnul nostru a murit pentru noi, și
sigur că noi nu trebuie să ne lepădăm de El ca să căpă-
tăm favoarea oamenilor. Dar până în acest moment nu
s-a ivit încă o astfel de situație; crezul care stă la temelia
bisericii este încă în picioare în constituțiile bisericilor
260
evanghelice, și acesta este motivul foarte real pentru

care nu „conservatorii” trebuie să fie cei care să se re-
tragă. Motivul se găsește în epitropia1 pe care bisericile
o au, și care include fonduri concrete. Contrar față de
ce pare să fie opinia majoritară, noi considerăm epitro-
pia ca un lucru sacru. Fondurile bisericilor evanghelice
sunt păstrate sub o epitropie foarte clară; ele sunt în-
credințate diferitelor grupuri [congregații sau organi-
zații bisericești] pentru răspândirea Evangheliei, așa
cum este stabilit în Biblie și în mărturisirile de credință.
A le aloca oricăror altor scopuri, chiar dacă acele sco-
puri ar fi în sine mult mai de dorit, ar fi o încălcare a
destinației și naturii lor.
Trebuie să recunoaștem că situația actuală este

anormală. Fondurile dedicate răspândirii Evangheliei de
către persoane evlavioase din generațiile anterioare sau
strânse prin congregațiile cu adevărat evanghelice de as-
tăzi sunt folosite în aproape toate bisericile parțial pen-
tru răspândirea a ceva ce este diametral opus față de cre-
dința evanghelică. Și este clar că această situație nu ar tre-
bui să continue, pentru că este o ofensă adusă fiecărui
1
epitropia este o instituție condusă de epitropi [sau administratori] care gestio-
nează fondurile bisericii rezultate în general, deși nu exclusiv, din donațiile făcute
de credincioși prin testamente sau din colectele bisericilor, în lumea prezbiteriană
consiliile de epitropi fiind în general sub coordonarea sinoadelor – n.tr.
261
om onest, creștin sau nu. Dar prin rămânerea în biseri-

cile existente, conservatorii se află într-o poziție funda-
mental diferită de liberali, deoarece conservatorii sunt în
acord cu constituțiile clare ale bisericilor, în timp ce par-
tida liberală poate rămâne acolo doar printr-o subscriere
ambiguă la declarațiile pe care, în realitate, nu le crede.
Dar cum să punem capăt unei situații atât de anor-

male? Cea mai bună cale ar fi, fără îndoială, retragerea
voluntară a predicatorilor liberali din acele biserici con-
fesionale ale căror mărturisiri ei nu le acceptă în sensul
lor istoric clar. Iar noi nu am abandonat cu totul spe-
ranța într-o astfel de soluție. Diferențele dintre noi și
partida liberală din biserică sunt, este drept, profunde,
dar în ce privește obligația simplei onestități în vorbire,
cred că un oarecare acord poate fi obținut. Este evident
că retragerea predicatorilor liberali din bisericile fon-
date pe un crez ar fi un gest uriaș făcut în interesul ar-
moniei și al cooperării. Nimic nu hrănește disputele
atât de mult pe cât o face o unitate forțată, în cadrul
aceleiași organizații, a acelora care sunt esențialmente
în dezacord în ce privește țelul ei.
Dar oare susținerea unei astfel de separări nu este o

dovadă flagrantă de intoleranță? Aceasta este o obiecție
care se ridică des, numai că ea ignoră cu totul diferența
262
dintre organizațiile bazate pe membralitate voluntară și

cele bazate pe membralitate involuntară [obligatorie,
n.tr.]. Organizațiile cu membralitate involuntară ar tre-
bui să fie tolerante, dar cele cu membralitate voluntară,
în ce privește țelul fundamental al existenței lor, trebuie
să fie intolerante, altfel ele încetează să existe. Statul este
o organizație cu membralitate involuntară. În cadrul lui,
omul este forțat să fie membru în stat, fie că vrea, fie că
nu vrea. De aceea, dacă statul ar prescrie orice fel de opi-
nie sau orice fel de educație pentru cetățenii lui, acesta ar
fi un gest de amestec în libertatea lor. În cadrul statului,
însă, cetățenii individuali care doresc să se unească pen-
tru un scop special, ar trebui să aibă permisiunea să facă
acest lucru. În special în sfera religiei, permisiunea de
acest fel față de indivizi constituie unui din drepturile
care stau la însăși temelia libertății noastre civile și religi-
oase. Statul nu se poate amesteca pentru a stabili dacă
scopul religios al unor astfel de asocieri religioase volun-
tare este corect sau nu, căci dacă ar face acest lucru, s-ar
pierde toată libertatea religioasă, ci el doar protejează
dreptul indivizilor de a se uni pentru orice scop religios
aleg să se unească. Iar bisericile evanghelice se numără
printre aceste asociații cu membralitate voluntară. O
biserică evanghelică este alcătuită dintr-un număr de
persoane care au ajuns la un acord legat de un anume
263
mesaj despre Hristos, și care doresc să se unească în răs-

pândirea acelui mesaj, așa cum este stabilit în crezul lor,
pe baza Bibliei. Nimeni nu este forțat să se alăture gru-
pului astfel format și, deoarece constrângerea lipsește
cu desăvârșire, nimic nu se poate amesteca în libertatea
păstrării oricărui scop specific – de exemplu, răspândi-
rea unui mesaj - ca scop fundamental al asocierii mem-
brilor. Dacă alte persoane doresc să formeze o asociație
religioasă cu un alt scop decât cel al răspândirii unui
mesaj – de exemplu, cu scopul promovării în lume a
unui fel de viață, prin îndemnul sau prin inspirația dată
de exemplul lui Isus – acei oameni au libertatea deplină
să facă asta. Dar dacă o organizație întemeiată cu sco-
pul fundamental de a răspândi un mesaj își alocă resur-
sele și se asociază cu cei implicați în combaterea mesa-
jului ei, aceasta nu este toleranță, ci pur și simplu lipsă
de onestitate. Și totuși tocmai aceasta este maniera de
acțiune susținută de cei ce ar permite ca religia fără doc-
trină să fie propovăduită în numele bisericilor doctri-
nare, biserici care sunt foarte clar doctrinare atât în
constituțiile lor cât și în declarațiile de credință pe care
ele le cer din partea fiecărui candidat la ordinare.
Chestiunea aceasta poate fi înțeleasă mai bine
printr-o ilustrație din viața seculară. Să zicem că o
264
campanie politică este lansată în America de un club

democrat cu scopul de a promova o cauză a Partidului
Democrat. Și să presupunem că există anumiți cetățeni
care se opun valorilor clubului democrat și, din contră,
ei doresc să susțină Partidul Republican. Care este ma-
niera onestă de a-și împlini scopul? Este clar că ei pot
face asta prin formarea unui club republicat care să
promoveze principiile republicane. Dar să spunem că,
în loc să adopte această manieră de a acționa, susținăto-
rii principiilor republicane s-ar apuca să conceapă o de-
clarație de conformare cu principiile democrate, căpă-
tând astfel intrare în clubul democraților și detur-
nându-i în final resursele ca să fie folosite într-o propa-
gandă anti-democrată. Acel plan poate suna ingenios,
dar oare este onest? Și totuși tocmai un astfel de plan
este adoptat de susținătorii unei religii nedoctrinare
care, prin subscrierea la un crez, capătă acces la lucrarea
de dare de învățătură a bisericilor evanghelice sau doc-
trinare. Nimeni să se simtă ofensat de ilustrația prelu-
ată din viața obișnuită. Eu nu sugerez nicio clipă că bi-
serica n-ar fi mai mult decât un club politic. Dar faptul
că biserica este mai mult decât un club politic nu în-
seamnă că în lucrurile bisericești ar exista vreo abrogare
a principiilor naturale ale onestității. Biserica ar putea,
și ar trebui chiar, să fie mai onestă decât un club politic.
265
Evident că natura esențial credală a bisericilor evan-

ghelice este un lucru ferm stabilit. Cineva ar putea să
nu fie de acord cu Mărturisirea Westminster, de exem-
plu, dar cu greu ar putea rata să înțeleagă despre ce vor-
bește ea, căci măcar poate înțelege „sistemul de doc-
trine” din mărturisire. Oricare ar fi greșelile ei, putem
fi siguri că mărturisirii nu îi lipsește specificitatea. Și si-
gur că omul care își însușește cu seriozitate acel sistem
de doctrină nu poate să fie în același timp susținătorul
unei religii lipsite de doctrină, care să trateze ca pe un
lucru neînsemnat ceea ce este, în realitate, suma și
esența Mărturisirii și centrul și miezul Bibliei, pe care
ea este bazată. Și situația este asemănătoare și în alte bi-
serici evanghelice. În Biserica Protestantă Episcopală,
chiar dacă este adevărat că unii dintre membri ar putea
respinge titlul distinctiv de „evanghelic”, ea este fon-
dată clar pe un crez, iar acel crez, care include caracterul
supranatural exultant al Noului Testament și răscumpă-
rarea oferită de Hristos, este cuprins clar în Cartea de
Rugăciuni Comune [eng. Book of Common Prayer],
pe care fie care preot trebuie să o citească pentru sine și
în numele congregației în care slujește.
Separarea liberalismului naturalist din bisericile
evanghelice va reduce neîndoielnic foarte mult mărimea
266
bisericilor, dar cei trei sute ai lui Ghedeon au fost mai

puternici decât cei 32.000 cu care începuse marșul îm-
potriva madianiților.
Desigur că situația prezentă este caracterizată clar

de o slăbiciune de moarte. Creștinii au fost răscumpă-
rați din păcat, fără meritele lor, prin jertfa lui Hristos.
Dar orice om care a fost răscumpărat cu adevărat din
păcat tânjește să le ducă și altora aceeași Evanghelie bi-
necuvântată prin care el a fost mântuit. Răspândirea
Evangheliei este bucuria clară și datoria fiecărui creștin.
Dar cum va fi răspândită Evanghelia? Răspunsul natu-
ral este că ea va fi răspândită prin lucrările bisericii, prin
organizațiile de misiune și altele asemănătoare. De
aceea, o responsabilitate evidentă ține de creștinul care
contribuie la lucrările bisericii. Dar aici apare neclarita-
tea. Creștinul descoperă, spre consternarea lui, că lu-
crările bisericii răspândesc nu doar Evanghelia, așa cum
se găsește ea în Biblie și în crezurile istorice, ci și un fel
de învățătură religioasă care este diametral opusă Evan-
gheliei în fiecare aspect imaginabil. De aici se și ridică
natural întrebarea dacă mai există vreun motiv pentru
a contribui la astfel de lucrări. Din fiecare dolar cu care
se contribuie, probabil că jumătate este îndreptat către
susținerea adevăraților misionari ai Crucii, în timp ce
267
cealaltă jumătate merge în sprijinul celor care îi con-

ving pe oameni că mesajul Crucii este greșit sau că nu
este necesar. Dacă o parte din darurile noastre sunt fo-
losite ca să neutralizeze cealaltă parte, nu devine astfel
contribuția noastră la organizațiile de misiune una ab-
surdă? Întrebarea aceasta poate cel puțin să fie pusă
foarte natural. Da, nu trebuie să răspundem în grabă,
într-o manieră ostilă, față de contribuția la organizațiile
sau comitetele de misiune. Poate că este mai bine ca
Evanghelia să fie predicată și în același timp combătută
de aceleași organizații, decât să nu fie predicată deloc.
În orice caz, adevărații misionari ai Crucii nu trebuie
lăsați să sufere, chiar dacă organizațiile de misiune care
îi susțin se dovedesc foarte rele. Dar, din punctul de ve-
dere al creștinului evanghelic, situația este foarte nesa-
tisfăcătoare. Mulți creștini caută să corecteze situația
prin a-și trimite darurile cu „dedicație”, în loc să permită
ca ele să fie distribuite prin agențiile de misiune. Dar aici
ei se întâlnesc cu centralizarea puterii care are loc în bi-
serica modernă. Având în vedere acea centralizare, de-
semnarea darurilor devine deseori iluzorie. Chiar dacă
darurile sunt dedicate de donatori unei misiuni cunos-
cută ca evanghelică, acest lucru nu crește în realitate re-
sursele acelei misiuni, pentru că agențiile de misiune pot
pur și simplu să reducă proporția fondurilor alocate
268
acelei misiuni din fondurile nespecificate, iar rezultatul

final este exact același ca și cum darul în cauză n-ar fi
fost făcut specific pentru acea misiune.
Existența și necesitatea agențiilor de misiune și a al-

tor lucrări asemănătoare împiedică, în general, soluția
evidentă la dificultatea prezentă din biserică – soluția
oferită de autonomia locală a congregației. Se poate su-
gera ca fiecare congregație să își stabilească propria măr-
turisire de credință sau propria agendă de lucrare. Apoi
fiecare congregație ar putea părea responsabilă doar
pentru sine și să pară că este eliberată de sarcina odioasă
de a-i judeca pe alții. Numai că sugestia este impracti-
cabilă. Dincolo de chestiunea dacă un sistem pur con-
gregațional de conducere a bisericii este de dorit în sine
sau nu, soluția este imposibil de aplicat la agențiile de
misiune. Este evident că în susținerea unor astfel de
agenții, multe congregații trebuie să se unească, și se ri-
dică problema dacă congregațiile evanghelice pot să
susțină cu onestitate agenții de misiune care sunt opuse
credinței evanghelice.
În orice caz, situația nu poate fi ameliorată prin igno-

rarea realității. Și realitatea clară este că, indiferent dacă
este adevărat sau fals, liberalismul nu este o simplă „ere-
zie”, nu este o simplă abatere de la învățătura creștină
269
în aspecte izolate. Dimpotrivă, el provine dintr-o rădă-

cină total diferită și constituie, în aspectele lui esențiale,
un sistem unitar, de sine stătător. Asta nu înseamnă că
toți liberalii susțin toate părțile sistemului sau că crești-
nii care au fost afectați de învățătura liberală într-un as-
pect au fost afectați în toate aspectele. Uneori consta-
tăm o lipsă salutară de logică, lucru care împiedică dis-
trugerea întregii credințe a omului care și-a însușit o
parte a liberalismului. Dar felul corect în care trebuie
analizată o mișcare spirituală ține de relațiile ei logice.
Logica este marea dinamică, iar implicațiile logice ale
oricărui fel de a gândi se vor manifesta mai devreme sau
mai târziu în practică. Luat ca întreg, chiar în forma de
astăzi, liberalismul naturalist este un fenomen destul de
unitar. El are tendința crescândă de a elimina din el ră-
mășițele crezului creștin, care sunt inconsecvente cu li-
beralismul. El diferă de creștinism în concepția lui des-
pre Dumnezeu, despre om, despre sursa autorității și
despre calea mântuirii. El diferă de creștinism nu doar
în teologie, ci în totalitatea vieții. Da, uneori se spune
că poate exista părtășie în simțăminte acolo unde păr-
tășia în gândire a dispărut, ca și cum o părtășie a inimii
ar fi diferită de o părtășie a gândirii. Dar în controversa
de față, suntem siguri că o astfel de deosebire nu este
aplicabilă. Dimpotrivă, în lectura cărților și în auzirea
270
predicilor învățătorilor liberali recenți, atât sunt ei de

netulburați de problema păcatului, atât de lipsiți de
compasiune pentru omenirea vinovată, atât de încli-
nați să abuzeze și să ridiculizeze lucrurile care îi sunt
cele mai dragi inimii fiecărui creștin, încât nu putem
spune decât că, dacă este ca liberalismul să se întoarcă
în părtășia creștină, trebuie să aibă loc o schimbare
completă a inimii și una completă a gândirii. Dumne-
zeu să facă așa încât o astfel de schimbare a inimii să se
producă! Dar, între timp, situația prezentă nu trebuie
ignorată, ci confruntată.
Creștinismul este atacat din interior de o mișcare

care, în miezul ei, este anti-creștină. Care este datoria
creștinilor într-o astfel de vreme? Care este mai specific
datoria slujitorilor creștini din biserică?
În primul rând, ei ar trebui să îi încurajeze pe aceia

care se implică în lupta intelectuală și spirituală. Ei n-ar
trebui să spună, în sensul în care vorbesc unii oameni,
că trebuie dedicat mai mult timp răspândirii creștinis-
mului și mai puțin apărării creștinismului. Desigur că
trebuie să răspândim creștinismul. Cu siguranță că noi,
credincioșii, nu ar trebui să ne mulțumim cu respinge-
rea atacurilor, ci și să prezentăm bogățiile depline ale
Evangheliei într-o modalitate rânduită și pozitivă. Dar
271
mult mai mult este avut în vedere în general de către cei

care cheamă la mai puțină apărare și la mai multă răs-
pândire. Ceea ce ei vor să spună în realitate este descu-
rajarea întregii apărări intelectuale a credinței. Iar cu-
vintele lor vin ca o palmă peste fața acelora care duc
marea luptă. De fapt, nu mai puțin, ci mai mult timp
ar trebui dedicat apărării Evangheliei. Da, adevărul nu
poate fi statuat deloc clar fără să fie pus în contrast cu
erezia. Astfel, știm că o mare parte a Noului Testament
are natură polemică. Enunțarea adevărului evanghelic
s-a făcut ca urmare a ereziilor care au apărut în biserici.
Și așa va fi întotdeauna, dacă ținem cont de legile fun-
damentale ale gândirii omului. Mai mult, criza actuală
trebuie luată în considerare. Poate că au existat vremuri
când răspândirea creștinismului s-a putut face fără să fie
necesară apărarea lui, dar acele vremuri au apus demult.
În zilele noastre, când oponenții Evangheliei aproape că
au ajuns să preia controlul bisericilor noastre, cea mai
neînsemnată fugă de apărarea Evangheliei este necredin-
cioșie crasă față de Domnul. Au mai existat crize mari în
istoria bisericii, unele aproape comparabile cu aceasta.
Una a avut loc în secolul al II-lea, când însăși viața creș-
tinismului era amenințată de gnostici. O alta a survenit
în Evul Mediu, când Evanghelia harului lui Dumnezeu
părea uitată. În astfel de vremuri de criză, Dumnezeu a
272
salvat întotdeauna biserica, dar El n-a salvat-o prin pa-

cifiști teologici, ci prin apărători hotărâți ai adevărului.
În al doilea rând, slujitorii creștini din biserică ar

trebui să își facă datoria hotărând asupra calificării can-
didaților pentru lucrare. Întrebarea „Ești pentru Hris-
tos sau împotriva Lui?” se ridică constant în examina-
rea candidaților la ordinare. Și se fac deseori încercări
de a încețoșa această chestiune. Adesea se spune: „Nu
încape îndoială că acest candidat se îndreaptă în direc-
ția adevărului, haideți să îl trimitem să învețe și să pre-
dice”. Așa își face loc un alt oponent al Evangheliei în
comitetele bisericii, și un alt profet fals se apucă să în-
curajeze păcătoșii să vină înaintea scaunului de jude-
cată al lui Dumnezeu îmbrăcați în zdrențele mizerabile
ale propriei neprihăniri. O astfel de manieră de a trata
lucrurile nu este în realitate una „blândă” nici față de
acel candidat. Nu este niciodată un lucru blând să încu-
rajezi pe cineva să intre într-o viață lipsită de onestitate.
Pare adesea un fapt aproape uitat că bisericile evanghe-
lice sunt organizații cu membralitate pur voluntară; ni-
meni nu este obligat să intre în slujba lor. Dacă un om
nu poate accepta crezul unor astfel de biserici, există
alte grupări bisericești unde el își poate găsi locul. De
pildă, crezul Bisericii Prezbiteriene este statuat clar în
273
Mărturisirea de Credință, iar biserica nu își poate per-

mite niciodată vreo căldură a părtășiei și nu va avea
parte vreodată de vreo vigoare reală în lucrarea ei câtă
vreme slujitorii ei nu sunt în acord din toată inima cu
acel crez. Este ciudat cum, în interesele unei blândeți
cu totul false față de oameni, creștinii ajung uneori dis-
puși să își abandoneze loialitatea față de Domnul care a
fost răstignit.
În al treilea rând, slujitorii creștini din biserică tre-

buie să își arate loialitatea față de Hristos în calitatea lor
de membri în congregațiile lor locale. Problema apare
deseori în legătură cu alegerea unui păstor. Cutare sau
cutare, se spune, este un predicator strălucit. Bun, dar
care este conținutul predicării lui? Este predicarea sa
plină de Evanghelia lui Hristos? Răspunsul este adesea
unul evaziv. Predicatorul respectiv, se spune, este un
membru bun în biserică, și el nu a negat niciodată doc-
trinele sau harul. De aceea, sună îndemnul, ar trebui să
îl chemăm la slujirea pastorală. Dar oare ne vom mul-
țumi cu astfel de asigurări exprimate prin negații? Oare
vom fi satisfăcuți cu predicatori care „nu neagă” Crucea
lui Hristos? Dumnezeu să facă așa încât o astfel de mul-
țumire să fie zdrobită în bucăți! Oamenii pier sub sluji-
rea acelora care „nu neagă” Crucea lui Hristos. Desigur
274
că este nevoie de mai mult decât atât. Dumnezeu să ne

trimită predicatori care, în loc doar să evite negarea
Crucii, să fie înflăcărați în predicarea ei, a căror întreagă
viață să fie o jertfă înflăcărată de recunoștință față de
binecuvântatul Mântuitor, care i-a iubit și S-a dat pe
Sine la moarte pentru ei!
În al patrulea rând – și cel mai important – trebuie

să aibă loc o înnoire a educației creștine. Respingerea
creștinismului este cauzată de mulți factori, dar o cauză
foarte puternică este simpla ignoranță. Creștinismul
este respins în nenumărate cazuri pur și simplu pentru
că oamenii nu au nici cea mai măruntă idee ce este creș-
tinismul. O realitate uluitoare din istoria recentă a bi-
sericii este creșterea groaznică a ignoranței în biserică.
Nu încape îndoială că acestei situații lamentabile îi pot
fi atribuite diverse cauze, și în parte, ea este produsul de-
clinului general al educației, mai ales în literatură și isto-
rie. Școlile actuale sunt ruinate de ideea absurdă că edu-
cația trebuie să fie făcută după dictonul celei mai mici
împotriviri și că ceva trebuie scos din minte înainte de a
putea pune altceva în ea. Ele sunt ruinate de asemenea
de un accent exagerat pus pe metodologie în detrimen-
tul conținutului, și pe ceea ce este util la nivel material,
dar pe cheltuiala moștenirii spirituale înalte a omenirii.
275
Mai mult, aceste tendințe lamentabile sunt în pericolul

de a fi permanentizate prin sinistra extindere a contro-
lului statului asupra educației. Dar există ceva mai mult
decât declinul general al educației care explică creșterea
foarte mare a ignoranței în biserică. Aceasta este rezul-
tatul logic și inevitabil al ideii false potrivit căreia creș-
tinismul este viață, nu și doctrină. Dacă el nu este doc-
trină, atunci evident că învățătura nu este necesară pen-
tru creștinism. Dar oricare ar fi cauzele creșterii igno-
ranței în biserică, răul trebuie remediat. El trebuie re-
mediat în primul rând prin revigorarea educației creș-
tine în familie, dar și prin folosirea oricăror alte lucrări
educaționale pe care biserica le poate găsi. Educația
creștină trebuie să fie principala preocupare a momen-
tului pentru fiecare creștin sârguincios. Creștinismul
nu poate supraviețui dacă oamenii nu știu ce este el, și
este logic și corect să nu învețe asta de la oponenții lui,
ci de la aceia care sunt ei înșiși creștini. Această abor-
dare este singura aplicabilă în cazul oricărei mișcări, dar
cu atât mai mult ea este potrivită creștinismului, care
constituie temelia a tot ceea ce ne este mai drag. Oame-
nii au astăzi oportunități bogate de a învăța ce se poate
spune împotriva creștinismului, și este corect ca ei să
învețe și ceva despre lucrul care este atacat.
276
Astfel de măsuri sunt necesare astăzi, pentru că nu

trăim vremuri ușoare, nici plăcute, ci vremuri în care
sunt necesare lucrarea sârguincioasă și rugăciunea. În
biserică a apărut neîndoielnic o criză teribilă. În lucra-
rea bisericilor evanghelice se află mulți dintre cei care
resping Evanghelia lui Hristos. Prin utilizarea echivocă
a frazeologiei tradiționale, prin reprezentarea diferen-
țelor de opinie ca și cum ar fi doar niște diferențe de
interpretare a Bibliei, a fost asigurată intrarea în bise-
rică a celor care sunt împotrivitori chiar față de funda-
mentele credinței. Iar acum avem unele indicii că ficți-
unea conformării cu trecutul trebuie lepădată, iar sen-
sul real a ceea ce are loc începe să iasă la lumină. Acum
pare că se presupune că biserica a fost educată aproape
până în punctul în care „cătușele” Bibliei pot fi lepă-
date pe față și în care doctrina Crucii lui Hristos poate
fi trimisă în tărâmul subtilităților abandonate.
Totuși, încă nu este loc pentru disperare în viața

creștină, însă optimismul nostru nu ar trebui zidit pe ni-
sip. El nu trebuie zidit pe ignoranța oarbă față de pericol,
cu doar pe făgăduințele prețioase ale lui Dumnezeu. De-
opotrivă mirenii și slujitorii ar trebui să se întoarcă în
aceste vremuri de încercare la studiul Cuvântului lui
Dumnezeu cu o sârguință proaspătă.
277
Dacă luăm aminte la Cuvântul lui Dumnezeu, bă-

tălia creștină va fi dusă cu dragoste și credincioșie. Pati-
mile partinice și animozitățile personale vor fi abando-
nate, dar, pe de altă parte, chiar și îngerii din Cer vor fi
respinși dacă ei predică o Evanghelie diferită de Evan-
ghelia binecuvântată a Crucii. Fiecare om trebuie să de-
cidă de ce parte va sta. Dumnezeu să ne dea harul să de-
cidem corect!
Nu putem spune că știm ce ne va aduce viitorul

apropiat, dar rezultatul final este foarte clar. Dumnezeu
nu Și-a abandonat Biserica. El a trecut-o prin vremuri
chiar mai întunecate decât cele de acum, în care El ne
testează curajul, dar ceasul cel mai întunecat a venit în-
totdeauna înaintea răsăritului. Azi avem de-a face cu pă-
trunderea păgânismului în biserică, în numele creștinis-
mului. Dar o bătălie asemănătoare a fost dusă și câștigată
în secolul al II-lea. Dintr-un alt punct de vedere, libera-
lismul modern este asemănător legalismului din Evul
Mediu, cu dependența lui de meritele omului. Și o altă
reformă va veni la vremea hotărâtă de Dumnezeu.
Între timp, sufletele noastre sunt încercate. Nu pu-

tem decât să încercăm să ne facem datoria în smerenie și
bazându-ne doar pe Mântuitorul, care ne-a răscumpărat
cu sângele Lui. Viitorul este în mâna lui Dumnezeu, și
278
noi nu cunoaștem mijloacele pe care El le va folosi în îm-

plinirea voii Sale. Se poate ca bisericile evanghelice actu-
ale să se confrunte cu realitatea și să își recapete integri-
tatea cât mai este timp. Dacă trebuie adoptată acea so-
luție, nu este vreme de pierdut, pentru că forțele care se
împotrivesc Evangheliei aproape că au luat controlul.
Este posibil ca bisericile actuale să se dedea cu totul na-
turalismului, pentru ca oamenii să poată înțelege ulte-
rior că nevoile fundamentale ale sufletului trebuie îm-
plinite nu în interiorul, ci în afara bisericilor existente,
și astfel să poată fi formate noi grupuri creștine.
Dar oricare ar fi soluția, un lucru este clar. Tre-

buie să existe undeva grupuri de oameni răscumpărați
care se strâng împreună cu smerenie în Numele lui
Hristos, care să Îi aducă mulțumiri pentru darul Lui
nespus de mare și care să se închine înaintea Tatălui
prin El. Doar astfel de grupuri pot împlini nevoile su-
fletului. Actualmente există o tânjire a inimii omului
care este uitată adesea – este tânjirea adâncă, duioasă,
a creștinului după părtășia cu frații lui. Este adevărat
că auzim spunându-se multe despre unitatea, armonia
și cooperarea creștină. Dar unitatea la care se face re-
ferire deseori este o unitate cu lumea și împotriva
Domnului sau, în cel mai fericit caz, o unitate forțată
279
a mașinăriilor și comitetelor tiranice. Cât de diferită

este unitatea adevărată a Duhului în legătura păcii!
Este adevărat că tânjirea după părtășie creștină este
uneori satisfăcută. Există congregații chiar și în peri-
oada actuală de conflict, care se strâng cu adevărat în
jurul mesei Domnului crucificat. Există păstori care
sunt păstori adevărați. Dar astfel de congregații sunt
greu de găsit în multe orașe. Obosit de luptele cu lu-
mea, omul se duce la biserică pentru a căuta împrospă-
tare pentru suflet, dar ce găsește acolo? Vai, mult prea
adesea el găsește doar tumultul lumii. Predicatorul face
pasul înainte nu dintr-un loc tainic al meditației și pute-
rii, nu cu autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu care să
îi îmbibe mesajul, nu cu înțelepciunea omenească alun-
gată departe prin slava Crucii, ci cu opinii omenești des-
pre problemele sociale ale momentului sau cu soluții
ușoare la vasta problemă a păcatului. Așa este predica
lui. Și apoi se încheie serviciul bisericii prin unul dintre
acele imnuri care răsuflă de patimile mânioase din
1861,2 care se găsesc către partea de final a cărților noas-
tre de cântări. Astfel, războiul lumii a pătruns chiar în
casa lui Dumnezeu și cu adevărat tristă este inima omu-
lui care a venit în ea căutând pacea.
2
Cu referire la Războiul Civil din Statele Unite ale Americii – n.tr.
280
Nu există niciun adăpost din calea luptelor? Nu

există niciun loc de împrospătare unde omul să vină ca
să se pregătească pentru bătălia vieții? Nu există niciun
loc unde doi sau trei să se strângă în Numele lui Isus,
unde să uite pentru o clipă de toate acele lucruri care
despart popor de popor și rasă de rasă, unde să uite de
mândria omului, de patimile războiului, de problemele
încurcate ale luptei industriale, și unde să se unească în
revărsarea recunoștinței la piciorul Crucii? Dacă există
un astfel de loc, acela este casa lui Dumnezeu și poarta
Cerului. Și din pragul acelei case va izvorî un râu care
va revigora lumea ostenită.
281

Crestinism Si Liberalism Machen

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Crestinism Si Liberalism Machen

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Creștinism și liberalism

John Gresham Machen

Copyright © 2023 Editura MAGNA GRATIA. Toate drepturile rezervate.

Publicat în original sub titlul Christianity and Liberalism (1923).

Traducerea: Ninel Lazăr. Corectura: Monica Lazăr. Tehnoredactare și DTP:

ISBN: 978-630-6569-26-7 (PDF); 978-630-6569-27-4 (EPUB).

Editura MAGNA GRATIA nu susține în mod necesar toate punctele de ve-

„Să nu furi” (Exod 20:15).

Capitolul 2. Dumnezeu și omul 91

Capitolul 3. Biblia 115

Capitolul 4. Hristos 131

Capitolul 5. Mântuirea 187

Capitolul 6. Biserica 247

Despre MAGNA GRATIA

Pe data de 3 noiembrie 1921, J. Gresham Machen

Autorul îi aduce mulțumiri editorului revistei The

Scopul acestei cărți nu este acela de a decide asupra

poate părea uneori un intrus impertinent, dar ea se do-

În sfera religiei, în particular, vremurile noastre

manifestările ei, încât ai putea ajunge la disperare în în-

Creșterea acestei mișcări moderne naturaliste libe-

omului simplu prin sute de aspecte. Invențiile mo-

Dar astfel de schimbări în starea materială a vieții

Aplicarea metodelor științifice moderne este

chiar dacă nu merită, să fie tratată ca egală științelor ei

Într-o astfel de epocă, este evident că orice moște-

Dacă o astfel de atitudine este justificabilă, atunci

apelat consecvent în ce privește veridicitatea pretenții-

Oricum am răspunde la această întrebare, ea vine cu

poate fi făcută fără efort; îndepărtarea problemei din-

religiei de avansul pseudo-științific, seriozitatea proble-

Aceasta este problema pe care liberalismul modern

Cu toate acestea, se poate pune sub semnul întrebă-

mulțumește să ocupe zonele mai de jos ale cetății creș-

În fapt, ar putea părea că imaginea pe care tocmai

critice. Liberalismul modern poate fi criticat (1) pe te-

obiecții în numele științei, în încercarea de a-l mitui pe

să fi pierit de pe Pământ, iar Evanghelia trebuie să fi ră-

problema în maniera contrară. Dacă această scurtă

Totuși, o astfel de rezolvare a chestiunii, fie că este

în tărâmul artei. În ciuda revoluției mari în aspectele

Acest declin fără precedent în literatură și artă este

aceeași tendință se manifestă astăzi și chiar în acele co-

Rezultatul este o sărăcire fără egal a vieții umane.

controlul experților psihologi, ei înșiși lipsiți de cea mai

Manifestările acestei tendințe pot fi văzute cu ușu-

școlar de district, care să arate că acel copil a trecut de

Totul pare de parcă, prin astfel de legi, obscuran-

În statul Oregon, în ziua alegerilor din 1922, a

de limitele unui singur stat,4 ceea ce va duce, desigur, la

rasa omenească. Dar el este un beneficiu doar dacă este

umanității sunt zdrobite și unde mintea este umplută

Adevărul este că, dacă i se permite să avanseze fără

în mână cu declinul spiritual.

O astfel de stare a lumii ar trebui să ne determine

Autorul acestei scurte cărți a descoperit un astfel

destinat să izbucnească încă odată la vremea bună ho-

Oricum ar fi judecat, liberalismul modern din bi-

Cu toate acestea, la seminariile teologice și în uni-

străduință să păstreze vreo aparență de conformare cu

De aceea, care este sensul fundamental real al re-

De la bun început ne confruntăm cu o obiecție.

ale creștinismului nu poate stimula nicio interes în vre-