8.

Mister pe Insula Wight

ÎN 1904 ALBINELE au început să moară.
Din această insulă liniștită, lungă de 23 de mile și lată de 13 mile, întinsă în largul
Coastei de sud a Angliei, se privește peste Canalul Mânecii spre țărmurile îndepărtate ale
Franței. În deceniul precedent doi bărbați, câte unul pe fiecare parte al Canalului, unul
medic și fizician, celălalt inventator și antreprenor, își ocupaseră mințile cu o formă nou
descoperită de
electricitate. Munca fiecărui om a avut implicații foarte diferite pentru viitorul lumii noastre.
La capătul cel mai vestic al Insulei Wight, lângă formațiunile de cretă din larg numite
The Needles, în 1897, un tânăr chipeș pe nume Giuglielmo Marconi și-a ridicat propriul
„ac”, un turn înalt ca o clădire de douăsprezece etaje. Susținea antena pentru ceea ce a
devenit primul post de radio permanent din lume. Marconi elibera electricitate, ce vibra la
aproape un milion de cicluri pe secundă, din firele ce o conțineau, și a difuzat-o liber prin
aerul însuși. Nu s-a oprit să întrebe dacă asta era sigur.
Cu câțiva ani mai devreme, în 1890, un cunoscut medic, director al Laboratorului de
Fizică Biologică de la Collège de France din Paris, a început deja investigaţii referitoare la
problema importantă pe care Marconi nu a pus-o: cum afectează electricitatea de înaltă
frecvență viața organismelor? O prezență distinsă atât în fizică, cât și în medicină,
Jacques-Arsène d’Arsonval este amintit astăzi pentru numeroasele sale contribuții în
ambele domenii. El a conceput contoare ultra-sensibile pentru a măsura câmpurile
magnetice, și echipamente pentru măsurarea producției de căldură și a respirației la
animale; a făcut îmbunătățiri ale microfonului și telefonului; și a creat o nouă specialitate
medicală numită darsonvalizare, care se practică și astăzi în naţiunile fostului bloc sovietic.
În Occident a evoluat în diatermie, care este utilizarea terapeutică a undelor radio pentru a
produce căldură în interiorul corpului. Darsonvalizarea este utilizarea undelor radio în
scopuri medicinale la putere redusă, fără a genera căldură, pentru a produce tipurile de
efecte descoperite de d’Arsonval la începutul anilor 1890.
El observase mai întâi că electroterapia, așa cum se practica atunci, nu producea
rezultate uniforme și s-a întrebat dacă acest lucru era din cauza lipsei de precizie sub
forma energiei electrice aplicate. Prin urmare, el a proiectat o mașină de inducție capabilă
să emită unde sinusoidale perfect netede, „fără smucituri sau dinți” (1), care nu ar fi
dăunătoare pacientului. Când el a testat acest curent pe subiecţi umani a descoperit, după
cum prezisese, că la doze terapeutice nu a provocat durere, dar a avut efecte fiziologice
puternice.
 Jacques-Arsène d’Arsonval (1851-1940)

„Am văzut că, cu unde sinusoidale foarte stabile, nervii și mușchii nu sunt stimulați”,
a scris el. „Trecerea curentului este totuși responsabilă pentru modificarea profundă a
metabolismului, după cum arată consumul unei cantităţi mai mari de oxigen şi producerea
de
considerabil mai mult dioxid de carbon. Dacă se schimbă forma undei, fiecare undă
electrică va produce o contracție musculară.”(2) D’Arsonval descoperise deja motivul, cu
125 de ani înainte, pentru care tehnologiile digitale de astăzi, ale căror unde nu au decât
„smucituri și dinți”, provoacă atâta boală.
D’Arsonval a experimentat apoi curenți alternativi de înaltă frecvență. Folosind o
modificare a aparatului fără fir conceput cu câțiva ani mai devreme de Heinrich Hertz, el a
expus oamenii și animalele la curenți de 500.000 până la 1.000.000 de cicluri pe secundă,
aplicați fie prin contact direct sau indirect prin inducție de la distanță. Erau aproape de
frecvențele pe care Marconi urma să le transmită în curând din Insula Wight. În nici un caz
nu a crescut temperatura corpului subiectului. Dar în fiecare caz tensiunea arterială a
subiectului a scăzut semnificativ, fără — în cazul subiecților umani cel puțin — orice
senzație conștientă. D’Arsonval a măsurat la fel modificări ale consumului de oxigen și
producției de dioxid de carbon ca și cu curenti de frecvență scăzută. Aceste fapte au
dovedit, scria el, „că curenții de înaltă frecvența pătrund adânc în organism.” (3)
Aceste rezultate timpurii ar fi trebuit să facă pe oricine care experimentează cu
undele radio să se gândească de două ori înainte de a le expune în întreaga lume fără
discernământ — ar fi trebuit măcar să-i facă să fie precauți. Marconi, cu toate acestea, nu
era familiarizat cu opera lui d’Arsonval. În mare parte autoeducat, inventatorul nu avea
nicio idee despre pericolele potențiale ale radioului și nici nu se temea de el. Prin urmare,
atunci când și-a pornit noul transmițător de pe insulă, nu a avut bănuiala că și-ar putea
face rău lui însuși sau altcuiva.
Dacă undele radio sunt periculoase, Marconi, dintre toți oamenii din lume, ar fi
trebuit să sufere de pe urma lor. Să vedem dacă a făcut-o.
Încă din 1896, după un an și jumătate de experimente cu echipamentul radio în
podul tatălui său, tânărul anterior sănătos de 22 de ani a început să aibă temperaturi
ridicate pe care le-a atribuit stresului. Aceste febre urmau să se repete pentru tot restul
vieții sale. În 1900, medicii săi speculau că poate făcuse, fără să știe, febră reumatică în
copilărie. Prin 1904
accesele lui de frisoane și febră deveniseră atât de severe încât se credea că au fost
recidive ale malariei. Pe vremea aceea era ocupat cu construirea legăturii radio
permanente de mare putere peste Oceanul Atlantic între Cornwall, Anglia și insula Cape
Breton, Nova Scoția. Deoarece el a crezut că distanțe mai lungi necesită unde mai lungi, a
suspendat antene uriașe de plasă de sârmă, ocupând acri de pământ, de la mai multe
turnuri la zeci de metri înălțime pe ambele maluri ale oceanului.
La 16 martie 1905, Marconi s-a căsătorit cu Beatrice O’Brien. În mai, după luna de
miere, a dus-o să locuiască în stația din Port Morien Cape Breton, înconjurată de douăzeci
și opt de turnuri radio uriașe în trei cercuri concentrice. Deasupra casei se profilau două
sute de fire de antenă întinse de la un stâlp central ca spițele unei umbrele mai mari de o
milă în circumferință. De îndată ce Beatrice s-a instalat, urechile ei au început să sune.
 Din: W. J. Baker, A History of the Marconi Company, St. Martin’s Press, N.Y., 1971
După trei luni acolo a fost bolnavă de icter sever. Când Marconi a dus-o înapoi în
Anglia, a fost pentru a trăi sub celălalt monstru aerian, în Golful Poldhu din Cornwall. A fost
însărcinată în tot acest timp și deși s-a mutat la Londra înainte de a naște, copilul ei
petrecuse cea mai mare parte din cele nouă luni de viață fetală bombardat cu unde radio
puternice și a trăit doar câteva săptămâni, murind din „cauze necunoscute”. Cam în
același timp Marconi însuși s-a prăbușit complet, petrecând o mare parte din februarie
până în mai 1906 febril și în delir.
Între 1918 și 1921, în timp ce s-a angajat în proiectarea echipamentelor de unde
scurte, Marconi a suferit crize de depresie sinucigașă.
În 1927, în luna de miere cu cea de-a doua soție Maria Cristina, s-a prăbușit cu
dureri în piept și a fost diagnosticat cu o stare severă a inimii. Între 1934 și 1937,
contribuind în același timp la dezvoltarea tehnologiei cu microunde, el a suferit până la
nouă atacuri de cord, ultimul
mortal la 63 de ani.
Trecătorii au încercat uneori să-l avertizeze. Chiar și la primul sa demonstrație
publică
de pe Câmpia Salisbury în 1896, au fost spectatori care mai târziu i-au trimis scrisori în
care descriu diverse senzații nervoase pe care le experimentaseră. Fiica lui Degna, le-a
citit mult mai târziu în timp ce făcea cercetări pentru biografia tatălui ei, a fost impresionată
în special de o scrisoare, de la o femeie „care a scris că undele lui i-au gâdilat picioarele.”
Degna a scris că tatăl primea frecvent scrisori de acest fel. Când, în 1899, a construit
prima stație franceză din orașul de coastă Wimereux, un bărbat care a trăit aproape „a dat
buzna cu un revolver”, pretinzând că undele provocau el dureri interne ascuțite. Marconi a
respins toate aceste relatări drept fantezie.
În ceea ce poate fi un avertisment și mai de rău augur, regina Victoria din Anglia, în
reședința la Osborne House, moșia ei de la capătul de nord al Insula Wight, a suferit o
hemoragie cerebrală și a murit în seara zilei de 22 ianuarie 1901, exact când Marconi
pornea un nou transmițător mai puternic la douăsprezece mile distanță. Spera să
comunice cu Poldhu
a doua zi, la 300 de kilometri distanță, de două ori mai departe decât orice transmisie radio
înregistrată anterior și a făcut-o. Pe 23 ianuarie a trimis o telegramă vărului său Henry
Jameson Davis, spunând „Complet de succes. Păstrați informațiile privat. Semnat
William.”
 Și apoi au fost albinele.
În 1901, existau deja două stații Marconi pe insula Wight—Stația inițială a lui
Marconi, care fusese mutată la Niton la capătul sudic a insulei de lângă Farul Sf.
Catherine și Stația Culver Signal condusă de Garda de Coastă la capătul de est pe Culver
Down. Până în 1904,
mai fuseseră adăugate două. Potrivit unui articol publicat în acel an de Eugene P. Lyle în
revista World’s Work, patru stații Marconi operau acum pe mica insulă, comunicând cu un
număr în creștere constantă de nave militare și comerciale ale multor națiuni, care treceau
pufăind prin Canal, care au fost echipate cu aparate similare. A fost cel mai mare
concentrare a semnalelor radio în lume la acel moment.
În 1906, stația Lloyd’s Signal, la o jumătate de milă est de St. Catherine’s
Lighthouse, a achiziționat și echipamente wireless. În acest moment situația albinelor a
devenit atât de gravă încât Consiliul pentru Agricultură și Pescuit l-a chemat pe biologul
Augustus Imms de la Christ’s College, Cambridge pentru a investiga. Nouăzeci la sută
dintre albine dispăruseră din întreaga insulă fără niciun motiv aparent. Toți stupii aveau
multă miere. Dar albinele nici nu puteau zbura. „Ele sunt adesea văzute târându-se în sus
pe tulpinile de iarbă, sau în sus pe suporturile stupului, unde rămân până când cad înapoi
pe pământ din slăbiciune, și curând după aceea mor”, a scris el. Din continent au fost
importate roiuri de albine sănătoase, dar nu a fost de nici
un folos: în decurs de o săptămână, albinele proaspete mureau cu miile.
În anii următori, „boala Insulei Wight” s-a răspândit ca o ciumă peste toată Marea
Britanie și în restul lumii, pierderi grave de albine fiind raportate în anumite părți din
Australia, Canada, Statele Unite și Africa de Sud (4). Boala a fost raportată și în Italia,
Brazilia, Franța, Elveția și Germania. Deși ani de zile un parazit acarian sau altul a fost
învinuit, patologul britanic de albine Leslie Bailey a infirmat aceste teorii în anii 1950 și a
ajuns să considere boala în sine ca pe un fel de mit. Evident că albinele au murit, a spus
el, dar nu de la ceva contagios.
De-a lungul timpului, boala Insulei Wight a luat din ce în ce mai puține vieți de
albine
insectele păreau să se adapteze la orice se schimbase în mediul lor. Locurile care
fuseseră mai întâi atacate s-au și recuperate primele.
Apoi, în 1917, chiar cînd părea că albinele de pe Insula Wight își recâștigau vechea
vitalitate, a avut loc un eveniment care a schimbat mediul electric din restul lumii. Milioane
de dolari din banii guvernamentali ai Statelor Unite au fost mobilizați dintr-o dată într-un
program puternic de echipare a Armatei, Marinei și Forțelor Aeriene cu cele mai moderne
capacități de comunicații posibile. Intrarea Statelor Unite în Marele Război la 6 aprilie
1917, a stimulat o expansiune a radiodifuziunii care a fost bruscă și rapidă ca expansiunea
din 1889 a energiei electrice.
Din nou, albinele au fost cele care au dat primul avertisment.
"Domnul Charles Schilke din Morganville, districtul Monmouth, un apicultor cu o
experiență considerabilă de aproximativ 300 de colonii a raportat o mare pierdere a
albinelor din stupii dintr-una din curțile sale situate lângă Bradevelt”, spune un raport,
publicat în august 1918.5 „Mii de albine moarte zăceau și mii de albine muribunde se târau
în apropierea stupului,
adunându-se în grupuri pe bucăți de lemn, pe pietre și în depresiuni din pământ. Albinele
afectate păreau să fie practic toți lucrători adulți tineri la vârsta la care ar face în mod
normal prima muncă de câmp, dar albine mai bătrâne de toate vârstele au fost găsite. Nu
a fost observată nicio stare anormală în stup în acest moment.”
Acest focar a fost limitat la Morganville, Freehold, Milhurst și zonele din apropiere
din New Jersey, la doar câteva mile spre mare de unul dintre cele mai puternice posturi de
radio de pe planetă, cel din New Brunswick care tocmai a fost preluat de guvern pentru a
servi în război. Un alternator Alexanderson de 50.000 de wați a fost instalat în februarie a
acelui an pentru a
suplimenta un aparat cu scânteie de 350.000 de wați mai puțin eficient. Ambele furnizau
alimentare la o antenă lungă de o milă, constând din 32 de fire paralele susținute de 12
turnuri de oțel de 120 m înălțime, transmițând comunicații militare peste ocean la comanda
din Europa.
Radioul a ajuns la majorat în timpul Primului Război Mondial. Pentru comunicații pe
distanțe lungi nu existau sateliți și nici echipamente cu unde scurte. Tuburile cu vid nu
fuseseră încă perfecționate. Tranzistoarele erau la decenii în viitor. Era epoca undelor
radio imense, a antenei ineficiente de dimensiunea unor munți mici și emițătoare cu
eclatoare care împrăștiau radiații precum alicele peste tot spectrul radio pentru a interfera
cu semnalele celorlalți. Oceanele au fost traversate cu forță brută, trei sute de mii de wați
de energie electrică fiind furnizată acelor munți pentru a obține o putere radiată de poate
treizeci de mii. Restul a fost irosit ca căldură. Codul Morse putea fi trimis dar nu vocea.
Recepția a fost sporadică, nesigură.
Puține dintre marile puteri avuseseră șansa de a stabili comunicarea cu coloniile lor
de peste ocean înainte de intervenția războiului în 1914. Marea Britanie avea două posturi
ultra-puternice acasă, dar nicio legătură radio cu o colonie. Prima astfel de legătură era
încă în construcție lângă Cairo. Franța avea o stație puternică la Turnul Eiffel și alta la
Lyon,
dar nicio legătură cu nici una dintre coloniile sale de peste mări. Belgia a avut o stație
puternică
în statul Congo, dar și-a aruncat în aer stația de la Bruxelles după ce a izbucnit războiul.
Italia avea o stație puternică în Eritreea, iar Portugalia avea una în Mozambic și una în
Angola. Norvegia a avut un transmițător ultraputernic, Japonia unul și Rusia unul. Doar
Germania făcuse multe progrese în construirea unui lanț imperial, dar în câteva luni după
declarația de război, toate stațiile sale de peste mări — la Togo, Dar-es-Salaam, Yap,
Samoa, Nauru, Noua Pomerania, Camerun, Kiautschou și Africa de Est germană— au
fost distruse (6).
Pe scurt, radioul era la începuturile sale zdruncinate, încă târându-se, încercările
sale de a merge fiind împiedicate de debutul războiului european. În perioada 1915 și
1916,
Regatul Unit a făcut progrese în instalarea a treisprezece stații cu rază lungă de acțiune în
diferite părți ale lumii pentru a păstra legătura cu marina sa.
Când Statele Unite au intrat în război în 1917, au schimbat terenul în grabă. Marina
Statelor Unite avea deja un transmițător gigant la Arlington, Virginia și un al doilea la
Darien, în Zona Canalului. Un al treilea, în San Diego, a început să difuzeze în mai 1917,
un al patrulea, la Pearl Harbor, pe 1 octombrie a acelui an, și un al cincilea, la Cavite,
Filipine, în 19 decembrie. De asemenea, Marina a preluat și a modernizat stațiile private și
străine de la Lents, Oregon; South San Francisco, California; Bolinas, California; Kahuku,
Hawaii; Heeia Point, Hawaii; Sayville, Long Island; Tuckerton, New Jersey; și New
Brunswick, New Jersey. Până la sfârșitul anului 1917, treisprezece stații americane
trimiteau mesaje peste două oceane.
Încă cincizeci de posturi de radio de putere medie și mare au intrat în Statele Unite
și posesiunile sale pentru comunicarea cu navele. Pentru a-și echipa navele Marina a
fabricat și a desfășurat peste zece mii de emițătoare de mică, medie și mare putere. La
începutul anului 1918, Marina finaliza studiile a patru sute de studenți pe săptămână de la
cursurile sale de operare radio. În scurtul timp de un an, între 6 aprilie 1917 și începutul lui
1918, Marina a construit și opera cea mai mare rețea de radio din lume.
Transmițătoarele Americii erau mult mai eficiente decât majoritatea celor construite
anterior. Când un arc Poulson de 30 de kilowați a fost instalat la Arlington în 1913, s-a
dovedit a fi cu mult superior scânteii aparatului de 100 de kilowați astfel că Marina a
adoptat arcul ca echipament preferat și a comandat seturi cu valori din ce în ce mai mari.
Un arc de 100 de kilowați a fost instalat la Darien, un arc de 200 de kilowați în San Diego,
un arc de 350 de kilowați la Pearl Harbor și Cavite. În 1917, au fost instalate arcuri de 30
de kilowați pe vasele
Marinei, depășind emițătoarele de pe majoritatea navelor altor națiuni.
Totuși, arcul a fost practic doar un eclator cu electricitate care curgea de-a lungul lui
continuu în loc de rafale. Încă împrăștia în aer armonici nedorite, transmitea vocile slab și
nu era de încredere suficient pentru comunicare continuă zi și noapte. Așa că Marina a
încercat
primul său alternator de mare viteză, cel pe care l-a moștenit la New Brunswick.
Alternatoarele nu aveau deloc eclatoare. Ca niște instrumente muzicale fine, au produs
unde continue pure care puteau fi reglate clar și modulat pentru o voce clară sau o
comunicare telegrafică. Ernst
Alexanderson, cel care le-a proiectat, a proiectat și o antenă care a crescut de șapte ori
eficiența radiațiilor. Testat comparativ cu Scânteie temporizată de 350 de kilowați la
aceeași stație, alternatorul de 50 de kilowați s-a dovedit a avea o bătaie mai mare ( 7)
Așadar, în februarie 1918, Marina a început să se bazeze pe alternator să se ocupe de
comunicaţiile continue cu Italia şi Franţa.
În iulie 1918, un alt arc de 200 de kilowați a fost adăugat sistemului preluat de
Marină la Sayville. În septembrie 1918, un arc de 500 de kilowați a fost pornit la o nouă
stație navală din Annapolis, Maryland. Între timp Marina comandase un al doilea alternator
mai puternic pentru New Brunswick, cu o capacitate de 200 de kilowați. Instalat în iunie, a
intrat și el în emisie cu
normă întreagă în septembrie. New Brunswick a devenit imediat cea mai puternică stație
din lume, depășind stația emblematică a Germaniei la Nauen și a fost prima care a
transmis atât mesajele de voce, cât și cele telegrafice peste Oceanul Atlantic în mod clar,
continuu și fiabil. Semnalul ei s-a auzit peste o mare parte a pământului.
Boala numită gripă spaniolă s-a născut în timpul acestor luni. Nu este originară din
Spania. Totuși, a ucis zeci de milioane peste tot în lume și a devenit brusc mai fatală în
septembrie 1918. Potrivit unor estimări, pandemia a lovit mai mult de jumătate de miliard
de oameni sau o treime din populația lumii. Chiar și Moartea Neagră din secolul al XIV-lea
nu a ucis atât de mulți într-o perioadă atât de scurtă de timp. Nu-i de mirare că toată lumea
este îngrozită de întoarcerea ei.
În urmă cu câțiva ani, cercetătorii au dezgropat patru cadavre care zăcuseră în
Alaska
înghețate în permafrost din 1918 și au fost capabili să identifice ARN-ul dintr-un virus
gripal în țesutul pulmonar al unuia dintre ei. Acesta a fost germenul monstru care trebuia
să fi doborât atât de mulți în floarea vieții lor, microbul care seamănă atât de mult cu un
virus al porcilor, împotriva reîntoarcerii căruia ne aflăm în veghe veșnică, ca nu cumva să
decimeze din nou lumea.
Dar nu există nicio dovadă că boala din 1918 a fost contagioasă.
Gripa spaniolă se pare că a apărut în Statele Unite la începutul anului 1918, părea
să se răspândească în întreaga lume pe navele marinei și a apărut pentru prima dată la
bordul acelor nave și în porturile maritime și stațiile navale. Cel mai mare și timpuriu focar,
care a lovit aproximativ 400 de persoane, a avut loc în februarie în Naval Radio School din
Cambridge, Massachusetts (8) În martie, gripa s-a răspândit în taberele armatei în care
Corpul de Semnalizare era antrenat pentru utilizarea wireless: 1.127 de bărbați au
contractat gripă în Camp Funston, în Kansas și 2.900 de bărbați în lagărele Oglethorpe din
Georgia. La sfârșitul lunii martie și aprilie, boala s-a răspândit la populația civilă și în
întreaga lume.
Ușoară la început, epidemia a explodat cu moarte în septembrie, peste tot în lume
deodată. Valurile de mortalitate au călătorit cu viteză uluitoare peste oceanul global al
umanității, iar și iar până când forța lor a fost în cele din urmă cheltuită trei ani mai târziu.
 Victimele sale s-au îmbolnăvit adesea în mod repetat timp de luni de zile. Unul
dintre lucrurile care i-au nedumerit pe doctori cel mai mult au fost toate sângerările. Zece
până la cincisprezece la sută dintre pacienții cu gripă consultați în cabinete private ( 9) și
până la patruzeci la sută din bolnavii de gripă din Marină (10) sufereau de sângerări
nazale, uneori medicii descriind sângele ca „țâșnind” din nări (11). Alții sângerau din gingii,
urechi, piele, stomac, intestine, uter sau rinichi, cea mai frecventă și rapidă cale către
moarte fiind hemoragia la plămâni: victimele gripei s-au înecat în propriul lor sânge.
Autopsiile au arătat că până la o treime dintre cazurile mortale au avut, de asemenea,
hemoragie la creier (12) și, ocazional, un pacient părea să-și revină după simptomele
respiratorii doar pentru a muri de hemoragie la creier.
„Regularitatea cu care au apărut aceste diverse hemoragii a sugerat posibilitatea de
a exista o schimbare în sângele însuși”, au scris Dr. Arthur Erskine și B. L. Knight din
Cedar Rapids, Iowa, la sfârșitul anului 1918. Așa că au testat sângele unui număr mare de
pacienți cu gripă și pneumonie. „În fiecare caz testat fără o singură excepție”, au scris ei,
„a fost diminuată coagulabilitatea sângelui, creșterea timpului necesar pentru coagulare
variind de la două minute și jumătate până la opt minute peste normal. Sângele a fost
testat încă din a doua zi de infecție și până la a douăzecea zi de convalescență de
pneumonie, cu aceeași rezultate... Câțiva medici locali au testat, de asemenea, sângele
de la pacienții lor și, în timp ce înregistrările noastre sunt în acest moment încă
incomplete, încă trebuie să primiți raportul unui caz în care timpulul coagulării nu a fost
prelungit."
Acest lucru nu este în concordanță cu niciun virus respirator, ci cu ceea ce a fost
cunoscut despre electricitate încă de când Gerhard a făcut primul experiment pe sânge
uman în 1779. Este în concordanță cu ceea ce se știe despre efectele undelor radio la
coagularea sângelui (13). Erskine și Knight au salvat pacienții nu combătând infecția, ci
administrându-le doze mari de calciu lactat pentru a facilita coagularea sângelui.
Un alt fapt uimitor care nu are sens dacă această pandemie a fost infecțioasă, dar
asta are sens dacă a fost cauzată de unde radio, este că în loc să-i doboare pe bătrâni și
infirmi ca majoritatea bolilor, acesta a ucis în mare parte tineri sănătoși și viguroși cu
vârste cuprinse între
optsprezece și patruzeci de ani— exact așa cum făcuse pandemia anterioară, cu puțin mai
puțin vehementă, în 1889. Aceasta, așa cum am văzut în capitolul 5, este la fel cu
intervalul de vârstă predominant pentru neurastenie, forma cronică de boală electrică.
Două treimi din toate decesele cauzate de gripă au avut loc în acest interval de vârstă
(14). Pacienții vârstnici erau rari (15). Un medic din Elveția a scris că „nu știa de vreun caz
la un sugar și niciun caz sever la persoanele de peste 50 de ani”, dar acela „o persoana
robustă a prezentat primele simptome la ora 16.00 și a murit înainte de 10 dimineaţa
următoare.”(16) Un reporter din Paris a mers până acolo încât a spus că „ sunt afectate
numai persoane cu vârste cuprinse între 15 şi 40 de ani” (17).
Prognosticul era mai bun dacă erai într-o condiție fizică proastă. Daca ați fost
subnutriți, handicapați fizic, anemici sau tuberculoși, ar fost mult mai puțin probabil să
faceți gripă și mult mai puțin probabil să muriți din cauza ei dacă ați fi făcut-o ( 18). Aceasta
a fost o observație atât de comună încât dr. D. B. Armstrong a scris un articol provocator,
publicat în Boston Medical and Surgical Journal, intitulat „Gripa: este un pericol să fii
sănătos?” Medicii discutau serios dacă dădeau de fapt o sentință de moarte pacienților lor
sfătuindu-i să se mențină în formă!
Gripa a fost raportată a fi și mai fatală pentru femeile însărcinate.
O altă particularitate care i-a făcut pe doctori să se scarpine în cap a fost că în cele
mai multe cazuri, după ce temperatura pacienților a revenit la normal, pulsul lor a scăzut
sub 60 și a rămas acolo câteva zile. În mai multe cazuri grave pulsul a scăzut între 36 și
48, un indiciu al blocării inimii (19) Și acest lucru este derutant pentru un virus respirator,
dar va avea sens
când aflăm despre boala undelor radio.
De asemenea, pacienții și-au pierdut în mod regulat o parte din păr după două-trei
luni
de la recuperarea de la gripă. Potrivit lui Samuel Ayres, medic dermatolog la Spitalul
General Massachusetts din Boston, aceasta era o situație aproape zilnică, majoritatea
acestor pacienți fiind femei tinere. Acestea nu sunt consecințe așteptate ale virusurilor
respiratorii, dar căderea părului a fost raportată pe scară largă la expunerea la unde radio
(20).
O altă observație uluitoare a fost că atât de puțini pacienți au avut în 1918 dureri în
gât, nasuri care curg sau alte simptome respiratorii inițiale (21). Dar simptomele
neurologice, la fel ca și în pandemia din 1889, erau rampante, chiar și in cazurile ușoare.
Acestea variau de la insomnie, stupoare, percepții plictisitoare, percepții neobișnuit de
crescute, furnicături, mâncărime și afectare a auzului până la slăbiciune sau paralizie
parțială a palatului, pleoapelor, ochilor și diverșilor alți mușchi (22). Celebrul Karl
Menninger a raportat 100 de cazuri de psihoză declanșată de gripă, inclusiv 35 de
schizofrenie, văzute pe o perioadă de trei luni (23).
Deși natura infecțioasă a acestei boli a fost larg presupusă, măștile, carantinele și
izolarea au fost toate fără efect (24). Chiar și într-o ţară izolată precum Islanda gripa s-a
răspândit universal, în ciuda punerii în carantină a victimelor acesteia (25).
Boala părea să se răspândească incredibil de repede. „Nu există niciun motiv
să presupunem că a călătorit mai repede decât ar putea călători oamenii [dar] pare să facă
acest lucru”, a scris dr. George A. Soper, maior în Armata Statelor Unite ( 26).
Dar cele mai revelatoare dintre toate au fost diferitele încercări eroice de a dovedi
natura infecțioasă a acestei boli, folosind voluntari. Toate aceste încercări, făcute în
noiembrie și decembrie 1918 și în februarie și martie 1919, au eșuat. O echipă medicală
din Boston, care lucra pentru Serviciul de Sănătate Publică din Statele Unite, a încercat să
infecteze o sută de voluntari sănătoși cu vârste cuprinse între optsprezece și douăzeci și
cinci de ani. Eforturile lor au fost impresionante și au avut rezultate distractive:
„Am colectat secrețiile materiale și mucoase ale gurii și nasului și din gâtul și
bronhiile cazurilor de boală și le-am transferat la noi voluntari. Am obținut întotdeauna
acest material în același mod. Pacientul cu febră, în pat, avea în fața lui tavă mare, puțin
adâncă, și am spălat o nară cu niște soluții sterile de sare, folosind poate 5 c.c., care a fost
lăsată să curgă în tavă; iar nara aceea a fost suflată energic în tavă. Acest lucru se repetă
cu cealaltă nară. Pacientul face apoi gargară cu o parte din soluție. În continuare am
obținut ceva mucus bronșic prin tuse, apoi tamponam suprafața mucoasei fiecărei narine
și, de asemenea, suprafața mucoasă a gâtului... Fiecare dintre voluntari... au primit 6 c.c.
din materia amestecată descrisă. Au primit-o în fiecare nară; au primit-o în gât și pe ochi;
și când vă gândiți că au fost folosiți 6 c.c. în totalitate, veți înțelege că o parte a fost
înghițită. Niciunul dintre ei nu s-a îmbolnăvit.”
Într-un experiment ulterior cu noi voluntari și donatori, soluția de sare a fost
eliminată, iar cu tampoane de vată, materialul a fost transferat direct de la nas la nas și de
la gât la gât, folosind donatori din prima, a doua sau a treia zi a bolii. „Niciunul dintre acești
voluntari care au primit materialul astfel transferat direct din cazuri nu s-a îmbolnăvit în
vreun fel... Toți voluntarii au primit cel puțin două, iar unii dintre ei trei „shoturi”, după cum
s-au exprimat.”
Într-un alt experiment 20 c.c. de sânge de la fiecare dintre cei cinci donatori bolnavi
au fost amestecate și injectate în fiecare voluntar. „Niciunul dintre ei nu s-a îmbolnăvit în
nici un fel."
„Apoi am colectat mult material mucos din căile respiratorii tractului superior și l-am
filtrat prin filtre Mandler. Acest filtrat a fost injectat în zece voluntari, fiecare primind 3,5 cc
subcutanat, și niciunul dintre aceştia nu s-a îmbolnăvit în vreun fel”.
Apoi s-a făcut o nouă încercare de a transfera boala „în mod natural”, folosind noi
voluntari și donatori: „Voluntarul a fost condus la patul pacientului; a fost prezentat. S-a
aşezat lângă patul pacientului. Ei și-au strâns mâna și, conform instrucțiunilor, el a ajuns
atât de aproape de el cât a fost convenabil, și au vorbit cinci minute. La sfârşitul celor cinci
minute, pacientul a expirat cât a putut de tare, în timp ce voluntarul, nas lângă nas (în
conformitate cu instrucțiunile, aproximativ 5cm între cei doi), a primit această respirație
expirată și, în același timp, a inspirat în timp ce pacientul expira... După ce au făcut asta
timp de cinci ori, pacientul a tușit direct in fata voluntarului, față lângă față, de cinci ori...
[Apoi] s-a mutat la următorul pacient pe care noi îl selectasem și a repetat asta și așa mai
departe, până când acest voluntar a avut astfel de contact cu zece cazuri diferite de gripă,
în diferite stadii ale bolii, mai ales cazuri noi, niciunul dintre ele vechi de mai mult de trei
zile... Nici unul dintre ei nu s-a îmbolnăvit în vreun fel”.
„Am intrat în focar cu ideea că știam cauza bolii și eram destul de siguri că știm cum
se transmite de la om la om. Poate, a conchis dr. Milton Rosenau, dacă am aflat totuși
ceva, este că nu suntem foarte siguri despre ce știm despre boală.”(27)
Încercările anterioare de a demonstra contagiune la cai s-au întâlnit cu același eșec
răsunător. Caii sănătoși au fost ținuți în contact strâns cu cei bolnavi în toate etapele bolii.
Pe caii care avea secreții nazale și temperaturi ridicate se țineau pungi de nas. Acele
pungi pentru nas au fost folosite la hrana celorlalţi cai care, totuşi, s-au încăpăţânat să
rămână sănătoși. Ca urmare a acestor și altor încercări, locotenent-colonelul Herbert
Watkins-Pitchford de la Corpul Veterinar al Armatei Britanice a scris în iulie 1917 că nu a
putut găsi nicio dovadă că gripa s-ar fi răspândit vreodată direct de la un cal la altul.
Celelalte două pandemii de gripă ale secolului al XX-lea, în 1957 și 1968, au fost,
de asemenea, asociate cu repere ale tehnologiei electrice, cu un pionierat din nou de
Statele Unite.
Radarul, folosit pentru prima dată pe scară largă în timpul celui de-al Doilea Război
Mondial, a fost instalat la o scară de o amploare spectaculoasă de către Statele Unite la
mijlocul anilor 1950, după cum au încercat să se înconjoare cu un strat triplu de protecție
care ar detecta orice atac nuclear. Prima și cea mai mică barieră au fost cele 39 de stații
ale
Pinetree Line, care au stat de veghe de la coastă la coastă în sudul Canadei și din Nova
Scoția spre nord până la insula Baffin. Această linie, completată în 1954, a reprezentat
rădăcinile, parcă, pentru un copac imens de supraveghere care a crescut între 1956 și
1958, ale căror ramuri s-au răspândit în Canada în zona centrală și superioară, a trimis
lăstari în Alaska și a căzut asupra Oceanelor Atlantic și Pacific pentru a păzi Statele Unite
la est, vest și nord. Când a fost completă, sute de domuri radar, asemănătoare cu bile de
golf de mărimea unor clădiri, erau împrăștiate prin peisajul canadian de la ocean la ocean
și de la granița americană până la Arctica.
Linia Mid-Canada, care se extinde 2.700 de mile de Hopedale, Labrador la Dawson
Creek, Columbia Britanică, consta din 98 de radare Doppler puternice la 30 de mile unul
de celălalt și la aproximativ 300 de mile nord de linia Pinetree. Construcția primei stații a
început la 1 octombrie 1956 și sistemul finalizat a fost inaugurat la 1 ianuarie 1958.
Cele 58 de stații ale Liniei de Avertizare Timpurie la distanță sau DEW și-au păstrat
supravegherea aproximativ de-a lungul paralelei 69, la 200 de mile nord de Cercul Arctic,
într-un lanț care se întinde de la Insula Baffin până în Teritoriile de Nord-Vest și peste
Alaska. Fiecare site principal, dintre care erau 33, avea două transmițătoare pulsatorii,
unul controlând un fascicul de subțire pentru urmărire de precizie pe distanță lungă,
celălalt un fascicul mai larg pentru supravegherea generală. Fiecare undă avea o putere
de vârf de 500 de kilowați, astfel încât fiecare site avea o capacitate de vârf maxim de un
milion de wați. Frecvența a fost între 1220 și 1350 MHz. Celelalte douăzeci și cinci de stații
„de umplere a golurilor” aveau undă continuă Doppler la 1 kilowatt și funcționau la 500
MHz. A început construcția în 1955, iar sistemul finalizat a fost inaugurat la 31 iulie 1957.
 Linia DEW s-a extins în Oceanele Atlantic și Pacific în liniile navelor Marinei - patru
în Atlantic și cinci în Pacific - completate de flote de aeronave Lockheed care au navigat în
ture de 12 la 14 ore la 900 până la 1800 de metri altitudine. Navele şi avioanele purtătoare
de radar ale Barierei Atlanticului aveau sediul în Maryland şi Newfoundland și au patrulat
apele până în Azore. Operațiunile din Atlantic au început testările la 1 iulie 1956 și au fost
desfășurate complet un an mai tarziu. Bariera Pacificului, cu sediul în Hawaii și Midway, a
scanat oceanul
în largul vestului Americii de Nord și a patrulat aproximativ de la Midway la Insula Kodiak.
Primele sale două nave au fost repartizate la Pearl Harbor în 1956, iar Bariera a devenit
complet operațională la 1 iulie 1958.
În plus, trei „Turnuri Texas”, echipate cu radare cu rază lungă de acțiune, au fost
plasate la aproximativ 100 de mile de coasta Atlanticului și fixate pe fundul oceanului.
Primul, la 110 mile est de Cape Cod, a început să funcționeze în decembrie 1955, în timp
ce al treilea, la 134 de mile sud-est de portul New York, a fost activat la începutul verii
1957.
În cele din urmă, fiecare dintre cele 195 de site-uri radar inițiale care acoperă cerul
canadian trebuia să poată trimite date de supraveghere de la locații în cea mai mare parte
la distanță și astfel au fost adăugate transmițătoare radio de mare putere la fiecare site,
care
funcționau de obicei în spectrul de microunde între 600 și 1000 MHz, cu puteri de difuzare
de până la 40 de kilowați. Acestea au folosit o tehnologie numită „împrăștiere troposferică”.
Antene uriașe în formă de panouri publicitare curbate trimiteau semnalele lor deasupra
orizontului îndepărtat, astfel încât să le ciocnească de particule din atmosfera inferioară la
zece km deasupra pământului și, astfel, să ajungă la un receptor la sute de km depărtare.
O altă rețea completă de astfel de antene, numită Sistemul de Comunicații White
Alice, a fost instalată în toată Alaska în același timp. Primele au fost date în exploatare pe
12 noiembrie 1956, iar sistemul complet a fost inaugurat la 26 martie 1958.
Pandemia de gripă „asiatică” a început pe la sfârșitul lunii februarie 1957 și a durat
mai mult de un an. Cea mai mare parte a mortalității a avut loc în toamna si iarna anilor
1957-1958.
Un deceniu mai târziu, Statele Unite au lansat prima constelație din lume de sateliți
militari pe orbită la o altitudine de aproximativ 30.000 de km, chiar în inima centurii
exterioare de radiații Van Allen. Numit Initial Defense Communication Satellite Program
(IDCSP), cei 28 de sateliți ai săi au devenit operaționali după ce ultimii opt au fost lansați
la 13 iunie 1968. Pandemia de gripă „Hong Kong” a început în iulie 1968 și a durat până în
martie 1970.
Deși au existat deja câțiva sateliți în spațiu, au fost toți lansați pe rând în timpul
anilor 1960 iar la începutul anului 1968 au existat în total doar 13 sateliți operaționali care
orbitau deasupra Pământului. Dintr-o singură mișcare IDCSP nu numai că a triplat
numărul, dar i-a plasat în mijlocul celui mai vulnerabil strat al magnetosferei pământului.
În fiecare caz — în 1889, 1918, 1957 și 1968 — învelișul electric al pământului,
care va fi descris în capitolul următor și de care noi toți suntem atașați cu fire invizibile, a
fost brusc și profund deranjat. Cei pentru care acest atașament era cel mai puternic, ale
căror rădăcini erau cel mai vitale, ale căror ritmuri de viață erau adaptate cel mai aproape
de pulsațiile normale ale
planetei noastre - cu alte cuvinte, adulți tineri viguroși și sănătoși și femeile însărcinate —
aceștia au fost indivizii care au suferit cel mai mult și care au decedat. Ca o orchestră al
cărei dirijor a înnebunit brusc, organele lor , instrumentele lor vii, nu mai știau cum să
cânte.