ROMÂNIA

CURTEA DE APEL IAȘI

Iași, Str. Elena Doamna, nr. 1A, cod poștal 700398
telefon 0232-235033, 0332-403827, fax 0232-255907, 0232-217808
e-mail ca-iasi@just.ro, operator de date cu caracter personal nr. 3067

Nr. 875/A/2021
14 aprilie 2021

Minuta privind problemele de drept interpretate şi aplicate neunitar,

în materia litigiilor de muncă şi a asigurărilor sociale,
trimestrul I/2021

Cuprins

I. Probleme de drept invocate de Curtea de Apel Iași .........................................................2

1. Valoarea probantă a înscrierilor efectuate în carnetul de muncă în lipsa certificării
înregistrărilor de către camera de munca, respectiv pentru care nu s-a făcut dovada
executării contractului de muncă .................................................................................. 2
2. Valorificarea la stabilirea drepturilor de pensie a sumelor acordate cu titluri de
premii/prime atestate prin adeverinţele emise de unităţile bancare ........................... 18
3. Reducerea onorariului de avocat .................................................................................... 34
4. Încetarea contractului de muncă în perioada de probă. Natura termenului de probă ... 39
II. Problemă de drept invocată de Tribunalul Iași .............................................................56
5. Conţinutul deciziei de sancţionare disciplinară - cerința descrierii faptei care constituie
abatere disciplinară .................................................................................................... 56
III. Problemă de drept invocată de Tribunalul Vaslui ......................................................60
6. Posibilitatea încadrării judiciare în condiţii deosebite de muncă, în situaţia nefinalizării
de către angajator a procedurii prevăzute de HG nr.1014/ 2015 privind metodologia
de reînnoire a avizelor de încadrare a locurilor de muncă în condiţii deosebite, ca
urmare a refuzului nejustificat al Inspecţiei Muncii de reînnoire a avizului de
încadrare a locurilor de muncă în condiţii deosebite de muncă ................................ 60
I. Probleme de drept invocate de Curtea de Apel Iași

1. Valoarea probantă a înscrierilor efectuate în carnetul de muncă în lipsa certificării

înregistrărilor de către camera de munca, respectiv pentru care nu s-a făcut
dovada executării contractului de muncă

Materia: Conflicte de muncă

Subcategoria Litigii de muncă; carnetul de muncă;
Obiectul din Contestație decizii emise de casa teritorială de pensii
ECRIS:
Temei de drept: Lege nr. 263/2010; Lege 130/1996
Decretul - Lege nr. 92/1976;
Ordin 289/21.10.1992, Ordin 185/1990;
PROCEDURA nr. 3.242 din 26 octombrie 1995.
Dispoziţii Art. 16 lit. a) din Legea nr. 263/2010: „Constituie stagiu de cotizare în
normative sistemul public de pensii: a) vechimea în muncă recunoscută pentru
incidente: stabilirea pensiilor până la data de 1 aprilie 2001”;
Art. 159 din Legea 263/2010 dispune: „(1) Pentru perioadele prevăzute
la art. 16 lit. a) (…), dovada vechimii în muncă, (…), realizată până la
data de 1 aprilie 2001, se face cu carnetul de muncă, carnetul de
asigurări sociale sau cu alte acte prevăzute de lege.˝
Art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 92/1976: ,,Carnetul de muncă se
întocmeşte, se completează şi se păstrează de către unitatea socialistă
sau societatea mixtă care funcţionează pe teritoriul Republicii Socialiste
România, unde cel în cauză s-a încadrat pentru prima dată în muncă;
pentru cei încadraţi pentru prima dată în muncă la persoane juridice,
altele decât unităţile socialiste sau la persoane fizice, inclusiv la
meşteşugarii cu ateliere proprii, carnetele de muncă se întocmesc, se
completează şi se păstrează de către direcţiile judeţene pentru probleme
de muncă şi ocrotiri sociale şi a municipiului Bucureşti."
Normele de aplicare privind stabilirea, desfăşurarea şi încetarea
raporturilor de muncă în unităţile care sunt organizate şi funcţionează
pe baza prevederilor Decretului - Lege nr. 54/1990 au prevăzut la pct.
12 că persoanele încadrate în unităţile din sectorul privat aveau
obligaţia să depună carnetele de muncă spre păstrare şi completare la
Camera de Muncă, odată cu înregistrarea contractului de muncă.
Certificarea operaţiunilor efectuate în carnetele de muncă se făcea de
către salariaţii Camerei de muncă.
Pct. 12 din Norme a fost modificat si completat prin Ordinul nr.
289/1992 al Ministerului Muncii si Protecţiei Sociale, care menţiona
faptul că, în situaţia în care înregistrările în carnetul de muncă sunt
efectuate de unităţile comerciale cu capital integral sau parţial privat,
realitatea acestor înregistrări se certifică de către camera de muncă prin
contrasemnarea carnetului de muncă, la data încetării activităţii în
societatea comercială respectivă (alin. 3). Înregistrările efectuate de
agenţii economici produc efecte în ce priveşte acordarea de drepturi
prevăzute de legislaţia muncii numai în cazul în care sunt certificate de
camerele teritoriale competente sau de către oficiul muncii, în condiţiile
arătate de alineatul precedent. (alin. 4).
Pct. 15 din Ordinul nr. 185/05.07.1990 al Ministerului Muncii si

2
Protecţiei Sociale a prevăzut: „Procedura întocmirii, completării şi
păstrării carnetelor de muncă este cea prevăzută de metodologia de
aplicare a Decretului-lege nr. 92/1976 şi Ordinului 136/1976 al
ministrului muncii (…). În carnetele de muncă ale patronilor, membrilor
asociați şi persoanelor autorizate se desfăşoară o activitate independent
se vor opera perioada de timp ( ziua, luna, anul) cât prestează activitatea
în aceasta calitate, denumirea unităţii, venitul lunar în raport de care se
contribuie la asigurările sociale de stat, numărul şi data contractului de
asigurări sociale încheiat cu direcţia de muncă şi protecţie social,
motivul încetării activităţii pe baza liberei inițiative, orice alte
modificări intervenite în natura activităţii lor. Certificarea operaţiunilor
efectuate în carnetele de muncă în condiţiile arătate se va face
înscriindu-se menţiunea „verificat valabilitatea înregistrării făcute, după
care se va semna şi se va specifica funcţia salariatului camerei de muncă
care a făcut operaţiunea şi certificarea, stabilite prin decizie de către
conducerea direcţiei de muncă şi protecţie social.”
Pct. 17 din Ordinul nr. 185/05.07.1990: „pentru fiecare unitate,
Camera de muncă va ţine un dosar care cuprinde contractile de muncă
ale salariaţilor, exemplare duplicat ale listelor lunare de plata a
drepturilor salariale şi a dispoziţiilor de plata aferente, alte acte,
documente şi comunicări în legătură cu executarea contractelor de
muncă ale unităţilor respective.”
Art. 5 din Legea nr. 83/1995: ,,Obligaţia de a înregistra contractele
individuale de muncă la direcţiile de muncă şi protecţie socială judeţene
şi la Direcţia generală de muncă şi protecţie socială a municipiului
Bucureşti, în termen de 5 zile de la încheierea acestora, revine
următoarelor categorii de angajatori: a)persoane fizice; b)societăţi
comerciale si celelalte categorii de agenţi economici cu capital privat
sau mixt; c)asociaţii constituite potrivit Legii nr. 21/1924, precum şi
celelalte asociaţii cu caracter obştesc care sunt constituite şi
funcţionează potrivit legislaţiei române.
Angajatorii, prevăzuţi la alin. 1, au următoarele obligaţii: a) să prezinte
lunar la direcţiile de muncă şi protecţie socială judeţene şi la Direcţia
generală de muncă şi protecţie socială a municipiului Bucureşti actele
din care rezultă plata contribuţiei pentru asigurările sociale de stat, a
contribuţiei la constituirea Fondului pentru pensia suplimentară, precum
şi a contribuţiei la constituirea Fondului pentru plata ajutorului de
şomaj; b) să prezinte carnetele de muncă ale salariaţilor la direcţiile de
muncă şi protecţie socială judeţene şi la Direcţia generală de muncă şi
protecţie socială a municipiului Bucureşti, la încetarea contractelor
individuale de muncă ale acestora, în vederea certificării legalităţii
înscrierilor făcute şi pentru a fi contrasemnate.”
Punctul 15 din PROCEDURA nr. 3.242 din 26 octombrie 1995 (de
înregistrare a contractelor individuale de munca, precum şi modul de
tinere, de către direcțiile de muncă şi protecție socială, a evidenței
muncii prestate), act normativ publicat în Monitorul Oficial
257/08.11.1995, dispoziţii potrivit cărora „pot fi înregistrate ca vechime
în muncă numai perioadele pentru care există acte de plată a salariilor,
singura dovadă de executare a contractului individual de muncă.”

3
Legea nr. 130/1999:
Art. 2 - (1) Carnetele de muncă ale salariaţilor încadraţi la angajatorii
prevăzuţi la art. 1 se păstrează şi se completează de către inspectoratele
teritoriale de muncă în a căror rază teritorială îşi are sediul angajatorul.
(2) Angajatorii sunt obligaţi să depună la inspectoratele teritoriale de
muncă la care se păstrează şi se completează carnetele de muncă ale
salariaţilor:
a) actele privind executarea, suspendarea, modificarea şi încetarea
contractelor individuale de muncă, în termen de 5 zile de la perfectarea
acestora;
b) lunar, dovezile de calculare a drepturilor salariale, până la data de 25
a lunii următoare celei pentru care se face plata acestora.
(3) Angajatorii care au înfiinţat sedii secundare în alte judeţe decât în
cel unde angajatorul îşi are sediul pot solicita ca păstrarea şi
completarea carnetelor de muncă ale salariaţilor care prestează munca
în cadrul sediilor secundare să se facă de către inspectoratele teritoriale
de muncă în a căror rază teritorială îşi desfăşoară activitatea acestea. În
acest caz, angajatorii au obligaţia de a înregistra contractele individuale
de muncă ale salariaţilor şi de a depune documentele menţionate la alin.
(2) la inspectoratul teritorial de muncă în a cărui rază teritorială îşi
desfăşoară activitatea sediul secundar şi de a deţine la sediul secundar o
copie a acestor documente.
Art. 3 - (1) La solicitarea unor angajatori care au posibilitatea de a
păstra şi completa carnetele de muncă ale salariaţilor, inspectoratele
teritoriale de muncă pot aproba ca aceste operaţiuni să fie efectuate de
către aceşti angajatori.
(2) Angajatorii prevăzuţi la alin. (1) au următoarele obligaţii:
a) să depună lunar la inspectoratul teritorial de muncă dovezile de
calculare a drepturilor salariale, până la data de 25 a lunii următoare
celei pentru care se face plata acestora;
b) să prezinte carnetele de muncă ale salariaţilor la inspectoratele
teritoriale de muncă, la încetarea contractelor individuale de muncă ale
acestora, în vederea certificării înscrierilor efectuate.
(3) Angajatorii care au înfiinţat sedii secundare în alte judeţe decât în
cel unde angajatorul îşi are sediul pot solicita ca păstrarea şi
completarea carnetelor de muncă ale salariaţilor care prestează munca
în cadrul sediilor secundare să se facă de către acestea. În acest caz,
angajatorii au obligaţia de a înregistra contractele individuale de muncă
ale salariaţilor şi de a depune documentele prevăzute la alin. (2) la
inspectoratul teritorial de muncă în a cărui rază teritorială îşi desfăşoară
activitatea sediul secundar.

Art. 296 C.muncii: „Vechimea în muncă stabilită până la data de 31

decembrie 2003 se probează cu carnetul de muncă. În cazul în care o
persoană nu posedă carnet de muncă, vechimea în muncă se reconstituie
la cerere de către instanța judecătorească competentă să soluționeze
conflictele de muncă, pe baza înscrisurilor sau a altor probe din care să
rezulte existența raporturilor de muncă.
(2) Până la data prevăzută la alin. (1) angajatorii sau, după caz,
inspectoratele teritoriale de muncă care dețin carnetele de muncă ale

4
 salariaților vor elibera, în mod eșalonat, carnetele respective titularilor,
pe bază de proces-verbal individual de predare-primire.”
Doctrină: -
Decizii ale Prin Decizia nr. 223/2002, publicată în Monitorul Oficial
Curţii 750/2002, Curtea Constituţională a admis excepția de
Constituţionale, neconstituționalitate a dispozițiilor art. 14 din Decretul nr. 92/1976
CEDO, CJUE, privind carnetul de muncă dispozițiile art. 14 din Decretul nr. 92/1976
ÎCCJ: privind carnetul de muncă sunt neconstituționale în măsura în care
anumite categorii de persoane sunt excluse de la posibilitatea
reconstituirii vechimii în muncă, în condițiile reglementate prin acest
decret. În motivare s-a reţinut: Alin. (1) al art. 14 din Decretul nr.
92/1976 condiționează folosirea procedurii speciale pentru
reconstituirea vechimii în muncă, respectiv activitatea care s-a depus pe
baza unui contract de muncă, funcția, meseria sau specialitatea, de
dovedirea „cu acte” a faptului că arhivele în care se păstrau
documentele din care rezultă aceste situații „au fost distruse”. Această
condiționare limitează în mod nejustificat posibilitatea cetățenilor de a
cere reconstituirea vechimii în muncă. Imposibilitatea obținerii unor
acte doveditoare a activității depuse pe baza unui contract de muncă nu
este determinată, în cele mai frecvente cazuri, de distrugerea completă a
unor arhive. Arhivele respective s-ar putea să fi dispărut, fără să fie
distruse, s-ar putea să fi dispărut ori să fi fost distruse doar o parte din
documente sau, datorită altor situații similare, să nu se mai găsească
actele doveditoare a activității depuse de anumite persoane. Chiar și în
cazul distrugerii unor arhive, rareori există posibilitatea dovedirii cu
acte a acestui fapt. Prin urmare, categoriile de cetățeni care nu pot
obține acte oficiale pentru dovedirea activității depuse pe baza unui
contract de muncă și nici nu pot dovedi cu acte că arhivele au fost
distruse nu își pot exercita drepturile în condiții egale cu celelalte
categorii de cetățeni, textul de lege examinat instituind o discriminare
contrară prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituție.
În ceea ce privește dispozițiile alin. (2) al art. 14 din Decretul nr.
92/1976, acestea instituie, de asemenea, o discriminare între cetățeni,
contrară principiului egalității în fața legii, statuat la art. 16 alin. (1) din
Constituție, permițând să ceară reconstituirea vechimii în muncă, printr-
o procedură specială, doar „persoanele care depun activitate pe baza
unui contract de muncă, cadrele permanente ale Ministerului Apărării
Naționale și Ministerului de Interne și membrii cooperativelor
meșteșugărești”, excluzând de la acest drept persoanele care, indiferent
din ce motive, au încetat raporturile de muncă sau de serviciu. Cele
două categorii de cetățeni se află strict formal în situații diferite, unii în
activitate și alții nu, dar aceasta nu justifică tratamentul juridic
diferențiat, întrucât, în ceea ce privește substanța dreptului pretins,
situația lor este identică: fiecare a desfășurat activitate în baza unor
raporturi de muncă ori de serviciu într-o perioadă pe care nu o pot
dovedi, fără culpa lor, prin acte originale. Cetățenii care nu mai sunt în
activitate, precum și cei care nu pot dovedi cu acte faptul că arhivele au
fost distruse nu pot obține confirmarea perioadei în care au depus
activitate pe bază de contract de muncă, confirmare care le-ar fi
necesară pentru a putea beneficia de pensie sau de alte drepturi de

5
 asigurări sociale. Curtea constată, așadar, că dispozițiile art. 14 din
Decretul nr. 92/1976 sunt contrare și prevederilor art. 43 alin. (2) din
Constituție. Curtea reține, de asemenea, și încălcarea prevederilor art.
21 din Constituție prin îngrădirea liberului acces la justiție, deoarece
condiționarea strictă de textul de lege examinat a posibilității cetățenilor
de a cere reconstituirea activității depuse pe bază de contract de muncă
îngrădește exercițiul dreptului unor categorii de cetățeni de a solicita și
de a obține realizarea unor interese legitime prin intermediul justiției”.
Practica ÎCCJ şi -
a altor instanţe:

Prezentarea ipotezei care a generat practica neunitară:

I. Într-o opinie, omisiunea angajatorului de a prezenta spre verificare şi certificare

menţiunile din carnetul de muncă nu poate echivala cu lipsa dreptului de a beneficia de dreptul
la pensie, câtă vreme drepturile de asigurări sociale se cuvin în temeiul contribuţiilor de
asigurări sociale plătite, potrivit principiului enunţat la art. 2 lit. c) din Legea nr. 263/2010; în
ipotezele în care înscrierile efectuate în carnetele de muncă nu sunt suficiente acestea pot fi
complinite cu alte înscrisuri, aspect prevăzut în mod expres de legea privind sistemul unitar de
pensii publice. Menţiunile din carnetul de muncă pot fi coroborate, în vederea stabilirii
dreptului la pensie, cu alte înscrisuri.
I.a. Prin sentința civilă nr. 485/10.06.2020 Tribunalul Iași, dată în dosar nr.
7160/99/2019, a admis în parte contestaţia formulată de contestatorul B.D, în contradictoriu cu
intimata Casa Judeţeană de Pensii Iaşi, a anulat decizia de pensie şi a obligat intimata Casa
Judeţeană de Pensii Iaşi să emită în folosul contestatorului o decizie de pensie, prin care
drepturile de pensie să fie stabilite ca urmare a valorificării perioadei 01.01.1991 - 01.04.2001,
ca reprezentând stagiu de cotizare, conform adeverinţei nr. 120/20.08.2019, eliberată de SC
„A.” SA.
Pentru a pronunța această soluție prima instanță reține următoarele:
„Prin cererea înregistrată la Casa Teritorială de Pensii Iași sub nr.
56568/70257/28.08.2019, contestatorul B.D a solicitat înscrierea la pensie anticipată parţial.
Prin decizia nr. 91027/R/10.10.2019 emisă de intimata Casa Teritorială de Pensii Iași, a
fost respinsă cererea de pensionare formulată de petentul B.D, reținându-se că, potrivit art. 65
din Legea nr. 263/2010, stagiul de cotizare realizat este mai mic decât stagiul complet de
cotizare. De asemenea, se menționează în cuprinsul acestei decizii faptul că nu s-au valorificat
adeverinţele nr. 120/20.08.2019 eliberată de SC „A.” SA întrucât perioada nu este confirmată
de ITM Vaslui şi nr. 557/09.10.2013 întrucât încadrarea în grupa de muncă este incorectă.
Împotriva deciziei nr. 91027/R/10.10.2019, contestatorul a formulat prezenta contestaţie
prin care solicită anularea Deciziei nr. 91027/R/10.10.2019, emiterea unei noi decizii de pensie
anticipată parţial prin luarea în calcul a perioadei 01.01.1991 - 01.04.2001 ca activitate prestată
în baza unui contract individual de muncă şi cu valorificarea adeverinţei nr. 557/09.10.2013
eliberată de SC „A.” SA.
Analizând contestația formulată de către contestator, raportat la probele administrate și
dispozițiile legale aplicabile, instanța reține că decizia nr. 91027/R/10.10.2019 este nelegală și
netemeinică, în mod greșit intimata nevalorificând perioada 01.01.1991 - 01.04.2001 ca
reprezentând stagiu de cotizare.

6
 Astfel, potrivit disp. art. 16 lit. a) din Legea nr. 263/2010, „Constituie stagiu de cotizare
în sistemul public de pensii: a) vechimea în muncă recunoscută pentru stabilirea pensiilor până
la data de 1 aprilie 2001”, iar potrivit art. 159 alin. 1 din același act normativ, „Pentru
perioadele prevăzute la art. 16 lit. a) și art. 17, dovada vechimii în muncă, a timpului util la
pensie pentru agricultori și a duratei de asigurare, realizată până la data de 1 aprilie 2001, se
face cu carnetul de muncă, carnetul de asigurări sociale sau cu alte acte prevăzute de lege”.
Potrivit art. 158 alin. 31 din Legea nr. 263/2010, „Dovada vechimii în muncă în grupa I și/sau a
II-a de muncă realizată anterior datei de 1 aprilie 2001 se face cu carnetul de muncă întocmit cu
respectarea prevederilor Decretului nr. 92/1976 privind carnetul de muncă”.
Conform art. 279 alin. 1 din Codul muncii, vechimea în muncă stabilită până la data de
31 decembrie 2010 se probează cu carnetul de muncă. Din înscrisurile depuse la dosarul cauzei,
se observă că perioada 01.01.1991 - 01.04.2001 figurează înscrisă în carnetul de muncă al
contestatorului.
În speță, din cuprinsul carnetului de muncă al contestatorului rezultă că, în perioada
01.01.1991 - 01.04.2001, acesta a fost angajatul SC „A.” SA Vaslui în baza unui contract
individual de muncă. În acest sens, după poz. 55 din carnetul de muncă există mențiunea
efectuată de angajator prin care certifică exactitatea datelor înregistrate în carnetul de muncă al
contestatorului, cu semnătura directorului general şi ştampila unităţii.
Este adevărat faptul că menţiunile din carnetul de muncă al contestatorului sunt
incomplete şi nu este vizat de ITM, însă aceste aspecte nu sunt de natură a lipsi de eficacitate
juridică menţiunile respective.
Instanța reține că neavizarea perioadei în discuție de către ITM nu este imputabilă
contestatorului și nu conduce la concluzia că acesta nu ar fi desfășurat activitate la angajatorul
SC „A.” SA, cu atât mai mult cu cât în carnetul de muncă există semnătura persoanei care a
făcut înscrierile și este aplicată ștampila societății. Prin urmare, contestatorul a desfășurat
activitate, în baza unui contract individual de muncă, iar neavizarea perioadei lucrate de către
ITM Iași nu poate aduce atingere drepturilor ce revin contestatorului ca urmare a desfășurării
acestei activități.
Omisiunea angajatorului de a prezenta spre verificare şi certificare menţiunile din
carnetul de muncă nu pot echivala cu lipsa dreptului contestatorului de a beneficia de dreptul la
pensie, câtă vreme drepturile de asigurări sociale se cuvin în temeiul contribuţiilor de asigurări
sociale plătite, potrivit principiului enunţat la art. 2 lit. c) din Legea nr. 263/2010.
În ipotezele în care înscrierile efectuate în carnetele de muncă nu sunt suficiente acestea
pot fi complinite cu alte înscrisuri, aspect prevăzut în mod expres de art. 158 alin. 32 din Legea
nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice. Menţiunile din carnetul de muncă pot fi
coroborate, în vederea stabilirii dreptului la pensie, cu alte înscrisuri, iar din coroborarea
carnetului de muncă al contestatorului cu adeverinţele eliberate pe baza documentelor aflate în
arhiva fostului angajator şi a adeverinţei nr. 120/20.08.2019 eliberată de SC „A.” SA rezultă cu
certitudine faptul că, în perioada 01.01.1991 - 01.04.2001, contestatorul a fost angajat cu
contract individual de muncă la SC „A.” SA, contractul fiind înregistrat în baza de date a ITM.
Mai mult, această adeverinţă cuprinde şi menţiunile referitoare la actele în baza cărora s-au
efectuat majorările salariale, ce lipsesc din carnetul de muncă.
Mai mult, instanţa constată că a fost depusă la dosarul cauzei adresa nr.
10082/RG/18.11.2019 emisă de ITM Vaslui din care rezultă că, în conformitate cu dispoziţiile
art. 3 alin. 1 din Legea nr. 130/1999 privind unele măsuri de protecţie a persoanelor încadrate
în muncă, SC „A.” SA avea aprobarea ITM de a păstra şi completa carnetele de muncă ale
salariaţilor şi de a elibera adeverinţe de vechime.
Pe cale de consecință, pentru aceste considerente, instanța constată că în mod eronat
intimata nu a valorificat perioada 01.01.1991 - 01.04.2001 ca reprezentând stagiu de cotizare.”
(…)

7
 Prin decizia civilă nr. 463/27.10.2020 Curtea de Apel Iaşi a respins ca nefondat
apelul formulat de Casa Judeţeană de Pensii Iaşi.
În motivare, s-a reţinut: În raport de principalele critici formulate, se reţine că prin
Decizia 91027/R/10.10.2019 Casa Teritorială de Pensii nu a valorificat datele înscrise în
adeverinţa 120/20.08.2019 eliberată de „A.” SA, întrucât perioadă nu este confirmată de ITM
Vaslui, sens în care se formulează şi toate apărările în prezentul apel.
Alături de argumentele primei instanţe, Curtea de Apel reţine că dispoziţiile Legii nr.
130/1999 invocate au intrat în vigoare în 60 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial,
nr. 355 din 27 iulie 1999 ( art. 25), astfel încât aceste prevederi normative nu puteau guverna
întreaga perioadă, contestată ca fiind vechime în muncă, respectiv începând cu anul 1991,
întrucât s-ar încălca principiul aplicării legii civile în timp - art. 6 alin. 1 C.civ.
Mai mult, dispoziţiile, de care se prevalează apelanta, stipulau regula potrivit căreia
„carnetele de muncă ale salariaţilor încadraţi la angajatorii prevăzuţi la art. 8 se păstrează şi se
completează de către direcţiile generale de muncă şi protecţie socială. (art. 9 din Legea nr.
130/1999 forma iniţială). Totuşi, prin excepţie legea stabilea că la solicitarea unor angajatori
care au posibilitatea de a păstra şi completa carnetele de muncă ale salariaţilor, direcţiile
generale de muncă şi protecţie socială pot aproba ca aceste operaţiuni să fie efectuate de către
aceştia sau de către societăţi comerciale specializate, acreditate în condiţiile legii.
(2) Angajatorii prevăzuţi la alin. (1) au următoarele obligaţii:
a) să prezinte lunar la direcţiile generale de muncă şi protecţie socială dovezile din care
să rezulte plata salariilor, a contribuţiei la fondul de asigurări sociale şi la constituirea Fondului
pentru pensia suplimentară, precum şi a contribuţiei la constituirea Fondului pentru plata
ajutorului de şomaj;
b) să prezinte carnetele de muncă ale salariaţilor la direcţiile generale de muncă şi
protecţie socială, la încetarea contractelor individuale de muncă ale acestora, în vederea
certificării înscrierilor efectuate.
Apelanta nu invocă faptul că autoritatea desemnată, direcția de muncă sau, ulterior,
inspectoratul de muncă ar fi înscris refuzul privind recunoaşterea vechimii în muncă în carnetul
de muncă, invocând nedepunerea statelor de plata, ci invocă faptul că actul oficial – carnetul de
muncă nu a fost prezentat ITM-ului spre certificare. Or, o astfel de cerinţă nu a fost impusă de
către această autoritate. Astfel, chiar autoritatea stabilită legal ca având competenţă în acest
domeniu, Inspectoratul Teritorial de Muncă a precizat expres, aşa cum rezultă din adresa
10082/RG/18.11.2019 că „SC „A.” SA a obţinut aprobarea Inspectoratului de Muncă Vaslui
de a păstra şi completa carnetele de munca ale salariaţilor şi de a elibera adeverinţe de
vechime”.
Mai mult, prin dispoziţiile art. IV ind. 1 din Legea nr. 577/2003, art. 1 - 7, art. 15, art.
16 lit. b), art. 18 şi 20 din Legea nr. 130/1999 privind unele măsuri de protecţie a persoanelor
încadrate în muncă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 355 din 27 iulie
1999, cu modificările şi completările ulterioare, au fost abrogate integral. În aceste condiţii, la
data încetării raporturilor de muncă dintre contestatorul B.D. şi SC „A.” SA, în speţă
28.04.2005, în sarcina angajatorului nu mai subzista nicio obligaţie de prezentare a carnetului
de muncă la ITM pentru certificare, aşa cum susţine apelanta. În acelaşi sens, se reţine că nu în
ultimul rând, menţiunile carnetului de muncă sunt completate din 1982 până la 28.04.2005,
timp de 23 de ani, de aceeaşi persoana, B.G., închiderea carnetului de muncă fiind certificată de
aceeaşi persoana, precum şi de directorul general al societăţii.
Mai mult, alături de menţiunile carnetului de muncă, contestatorul B.D. a depus şi
adeverinţei nr. 120/20.08.2019 eliberată de SC „A.” SA, prin lichidator Ld Expert Grup Ipurl şi
Insolvency House, adeverinţă din care rezultă că în perioada 01.01.1991 - 01.04.2001,
contestatorul a fost angajat cu contract individual de muncă la SC „A.” SA, contractul fiind
înregistrat în baza de date a ITM, funcţia, veniturile obţinute şi modificările intervenite pe

8
parcursul derulării, îndeplinind toate condiţiile prevăzute de art. 124 din legea Hotărârea nr.
267/2011. Art. 159 din Legea nr. 263/2010 dispune: „(1) Pentru perioadele prevăzute la art. 16
lit. a) (…), dovada vechimii în muncă, (…), realizată până la data de 1 aprilie 2001, se face cu
carnetul de muncă, carnetul de asigurări sociale sau cu alte acte prevăzute de lege.”
În consecinţă, nicio bază legală şi nici un element probatoriu nu permit înlăturarea din
stagiul de cotizare al contestatorului a perioadei de 10 ani vechime în muncă realizata în cadrul
SC „A.” SA, menţiunile carnetului de muncă în condiţiile Decretului nr. 62/1976 şi adeverinţa
nr. 120/20.08.2019 eliberată de lichidatorul judiciar, pe baza documentelor existente făcând
dovada potrivit art. 16 din Legea nr. 263/2010 a întregii vechimi realizate până la 1 aprilie
2001.
Pentru aceste motive, întrucât soluţia pronunţată de prima instanţa este legală şi
temeinică, se va respinge apelul declarat de Casa Judeţeană de Pensii Iaşi împotriva sentinţei
civile nr. 485/10.06.2020 pronunţată de Tribunalul Iaşi, sentinţă pe care o va păstra.

I.b. Prin sentința civilă nr. 1149/29.07.2019, dată în dosar nr. 1756/99/2019,
Tribunalul Iași a admis contestaţia formulată de contestatoarea C.C., în contradictoriu cu
intimata Casa Teritorială de Pensii Iaşi.
A anulat Deciziile nr. 103290/R/22.10.2018 şi 103290/R/12.11.2018 emise de Casa
Teritorială de Pensii Iaşi. A obligat intimata Casa Teritorială de Pensii Iaşi să emită pe numele
contestatoarei 2 noi decizii de soluţionare a cererilor de pensionare înregistrate sub nr.
71065/06.09.2018 şi 71067/06.09.2018 prin care să valorifice în favoarea acesteia, începând cu
data de 06.09.2018, datele evidenţiate în Adeverinţa nr. 1482/14.08.2018 emisă de SC „P.B.”
SRL Iaşi. A obligat intimata să plătească contestatoarei suma de 1500 lei cu titlu de cheltuieli
de judecată.
Pentru a pronunța această soluție prima instanță reține următoarele:
„Obiectul prezentei cauze îl constituie cererea formulată de contestatoarea C.C, în
contradictoriu cu intimata Casa Teritorială de Pensii Iaşi, prin care solicită anularea Deciziilor
nr. 103290/R/22.10.2018 şi nr 103290/R/12.11.2018 şi obligarea pârâtei la emiterea unei noi
decizii de calculare şi stabilire corectă şi legală a drepturilor de asigurări sociale, prin
valorificarea datelor înscrise în adeverinţele eliberate de Inspectoratul Teritorial de Muncă Iaşi
cu nr. 1595/CCMMRM/30.01.2017 şi nr. 19696/CCMMRM/28.08.2018, precum şi adeverinţa
nr. 1482/14.08.2018 emisă de SC „P.B.” SRL – păstrătorul arhivei fostei SC „M.” SA Iaşi, cu
reducerea vârstei standard de pensionare, în raport de data depunerii cererii de pensionare –
06.09.2018, conform prevederilor art. 55 şi art. 65 din Legea nr. 263/2010, respectiv cu luarea
în calcul a perioadei de activitate cuprinsă între data de 01.01.1997 - 31.12.1997, activitate
desfăşurată la SC „M.” SA certificată prin adeverinţele menţionate anterior şi înscrisă în
carnetul de muncă al contestatoarei, seria Bd nr. 0751157, de la poziţiile 47 la 53; cu cheltuieli
de judecată.
Cu privire la decizia contestată emisă de intimată sub nr. 103.290/R/22.10.2018,
instanţa reţine că prin aceasta intimata a respins cererea contestatoarei de înscriere la pensia
anticipată parţială, întrucât nu erau îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 65 din Legea
nr.263/2010, în sensul că stagiul de cotizare realizat de aceasta (25 de ani 10 luni si 26 zile) este
mai mic decât stagiul complet de cotizare de 31 de ani si 8 luni prevăzut de Anexa nr. 5 a Legii
nr. 263/2010 pentru persoanele de sex feminin născute în luna martie 1960, cum este şi petenta,
La determinarea stagiului de cotizare realizat de aceasta intimata nu a valorificat perioada
01.01.1997 - 31.12.1997 deoarece „carnetul de muncă al contestatoarei nu prezintă certificarea
legalităţii înscrierilor făcute, la data încetării contractului de muncă cu SC „M.” SA. În ceea ce
priveşte adeverinţa nr. 1482/14.08.2018 eliberată de SC „P.B.” SRL în calitate de deţinător al
arhivei SC „M.” SA, perioada 01.01.1997 - 31.12.1997 nu a putut fi valorificată pentru aceleaşi

9
motive expuse mai sus, respectiv perioada nu este certificată de către Inspectoratul Teritorial
de Muncă Iaşi.”
Instanţa reţine că în ceea ce priveşte activitatea desfăşurată de contestatoare în perioada
01.01.1997 - 31.12.1997, aceasta a fost certificată prin înscrierea în carnetul de muncă al
contestatoarei, seria Bd nr. 0751157, poziţiile 47 la 53, adresele de răspuns transmise
contestatoarei de Inspectoratul Teritorial de Muncă Iaşi sub nr. l595/CCMMRM/30.01.2017 şi
nr. 19696/CCMMRM/28.08.2018, precum şi adeverinţa nr. 1482/14.08.2018 eliberată de SC
„P.B.” SRL în calitate de deţinător al arhivei SC „M.” SA. Pe cale de consecinţă, susţinerile
intimatei că datele din carnetul de muncă al contestatoarei nu au viza ITM Iaşi sunt nefondate,
respectiva certificare fiind realizată prin adresele de răspuns transmise contestatoarei de
Inspectoratul Teritorial de Muncă Iaşi sub nr. 1595/CCMMRM/30.01.2017 şi nr.
19696/CCMMRM/28.08.2018.
Potrivit disp. art. 125 din Legea nr. 263/2010, angajatorii sau orice alţi deţinători de
arhive sunt direct răspunzători, în condiţiile legii, de legalitatea, exactitatea şi corectitudinea
datelor, elementelor şi informaţiilor pe care le înscriu, în baza documentelor deţinute, în
adeverinţele pe care le eliberează în vederea stabilirii, recalculării sau revizuirii drepturilor de
pensie.
Pe cale de consecinţă, instanţa reţine că în mod netemeinic nu a fost valorificată în
favoarea contestatoarei activitatea desfăşurată în perioada 01.01.1997 - 31.12.1997 la SC „M.”
SA Iaşi, cu toate datele privind veniturile realizate evidenţiate în adeverinţa nr.
1482/14.08.2018 eliberată de SC „P.B.” SRL în calitate de deţinător al arhivei SC „M.” SA,
fapt ce atrage netemeinicia acestei decizii.
(....)
Prin decizia nr. 100/03.03.2020 a Curţii de Apel Iaşi s-au reţinut următoarele:
„Apelanta Casa Județeană de Pensii Iași critică sentința instanței de fond susținând în
esență faptul că în mod greșit s-a procedat la obligarea sa la valorificarea datelor evidenţiate în
Adeverinţa nr. 1482/14.08.2018 emisă de SC „P.B.” SRL Iaşi în condiţiile în care menţiunile
carnetului de muncă nu au fost certificate, pentru perioada 01.01.1997 – 31.12.1997.
Reţine instanţa de apel că în ceea ce privește perioada 01.01.1997 – 31.12.1997 se
susţine de către apelantă că aceasta nu poate fi considerată ca stagiu de cotizare motivat de
faptul că menţiunile făcute de către angajator în carnetul de muncă al reclamantei nu au fost
certificate de către ITM la încetarea raportului de muncă.
Potrivit art. 159 alin. 1 din Legea nr. 263/2010, dovada vechimii în muncă realizată
până la data de 1 aprilie 2001 se face cu carnetul de muncă, iar potrivit art. 1 alin. 1 din
Decretul nr. 92/1976, act normativ în vigoare până la data de 01.04.2001, „Carnetul de muncă
este actul oficial prin care se dovedeşte vechimea în muncă, vechimea neîntreruptă în muncă,
vechimea neîntreruptă în aceeaşi unitate, vechimea în funcţie, meserie sau specialitate, timpul
lucrat în locuri de muncă cu condiţii deosebite, retribuţia tarifară de încadrare şi alte drepturi ce
se includ în aceasta.”
Carnetul de muncă al intimatei este completat de către angajator, iar pentru perioada în
litigiu, poziţiile 47 – 53 din carnetul de muncă, atestă continuitatea contractului de muncă al
reclamantei cu aceeaşi societate care la 01.01.1997 şi-a schimbat doar forma de proprietate. La
31.12.1997 reclamanta intimată a fost transferată în interes de serviciu de la SC „M.” la SC
„M.” Paşcani SA.
Angajatorul SC „M.” SA a completat şi certificat valabilitatea înscrierilor în carnetul de
muncă potrivit dispoziţiilor Decretului 92/1976 menţiunile efectuate fiind asumate de către şef
serviciu management şi resurse umane şi directorul general al societăţii.
În justificarea refuzului de a valorifica mențiunile din carnetul de muncă, apelanta
invocă dispoziţiile Legii nr. 83/1995. Or, reţine instanţa de apel faptul că Legea 83/1995,

10
privind unele măsuri de protecţie a persoanelor încadrate în muncă, prevede „Carnetele de
muncă ale salariaţilor încadraţi la persoanele fizice şi la persoanele juridice, prevăzute la art. 5,
se păstrează şi se completează de către direcţiile de muncă şi protecţie socială judeţene şi de
către Direcţia generală de muncă şi protecţie socială a municipiului Bucureşti.”
De la regula privind completarea carnetelor de muncă de către direcţia de muncă şi
protecţie socială judeţeană s-a prevăzut posibilitatea derogării, art. 7 prevăzând că „La
solicitarea unor angajatori, care au posibilitatea păstrării şi completării carnetelor de muncă
ale salariaţilor, direcţiile de muncă şi protecţie socială judeţene şi Direcţia generală de muncă
şi protecţie socială a municipiului Bucureşti pot aproba ca aceste operaţiuni să fie efectuate de
aceştia.”
Societatea SC „M.” a beneficiat de această derogare, aşa cum rezultă din adeverinţa
19696/28.08.2018 eliberată de către ITM Iaşi, şi a procedat la completarea şi păstrarea
carnetului de muncă al reclamantei.
Apelanta susţine că perioada 1.1.1997 – 31.12.1997 nu poate constitui stagiu de cotizare
în vederea deschiderii dreptului la pensie pentru reclamanta intimată motivat de lipsa
certificării legalităţii înscrierilor făcute de către angajator. Ori dispoziţiile art. 7 alin 2 din
Legea nr. 83/1995 impun o obligaţiei în sarcina angajatorului respectiv aceea de prezenta
carnetele de muncă ale salariaţilor la direcţiile de muncă şi protecţie socială judeţene şi la
Direcţia generală de muncă şi protecţie socială a municipiului Bucureşti, la încetarea
contractelor individuale de muncă ale acestora, în vederea certificării legalităţii înscrierilor
făcute şi pentru a fi contrasemnate, obligaţie prevăzută sub sancţiunea răspunderii
contravenţionale a acestuia.
Omisiunea angajatorului de a prezenta spre verificare şi certificare menţiunile din
carnetul de muncă nu pot echivala cu lipsa dreptului reclamantei de a beneficia de dreptul la
pensie, câtă vreme drepturile de asigurări sociale se cuvin în temeiul contribuţiilor de asigurări
sociale plătite, potrivit principiului enunţat la art. 2 lit. c) din Legea nr. 263/2010.
În ipotezele în care înscrierile efectuate în carnetele de muncă nu sunt suficiente acestea
pot fi complinite cu alte înscrisuri, aspect prevăzut în mod expres de legea privind sistemul
unitar de pensii publice. Menţiunile din carnetul de muncă pot fi coroborate, în vederea
stabilirii dreptului la pensie, cu alte înscrisuri iar din coroborarea carnetului de muncă al
reclamantei cu adeverinţele eliberate pe baza documentelor aflate în arhiva fostului angajator şi
a adeverinţei eliberate de către ITM Iaşi rezultă cu certitudine faptul că în perioada 1.01.1997 -
31.12.1997 reclamanta intimată a fost angajată cu contract individual de muncă la SC „M.” SA.
Contractul a fost înregistrat în baza de date a ITM Iaşi, iar din adeverinţa emisă de SC
„P.B.” SRL rezultă inclusiv virarea CAS către bugetul de stat.
Prin urmare, reţinând că în perioada 1.1.1997 - 31.12.1997 reclamanta a avut calitatea
de angajat în baza unui contract individual de muncă, aspect dovedit în cauză şi necontestat, de
altfel, de către Casa Judeţeană de Pensii, se impune obligarea Casei Judeţene de Pensii la
emiterea de noi decizii prin care să fie valorificată perioada în care reclamanta intimată a
desfăşurat activitate remunerată şi care reprezintă stagiu de cotizare în vederea deschiderii
dreptului la pensie.
Reţinând însă forţa probantă a menţiunilor carnetului de muncă coroborate cu
adeverinţa emise de către ITM Iaşi şi adeverinţa nr 1482/14.08.2018 emisă de către SC „P.B.”
SRL, instanţa de apel constată că sunt întemeiate criticile formulate de către apelanta Casa
Judeţeană de Pensii Iaşi în ceea ce priveşte perioada activităţii efectiv prestate de către
reclamantă.
Astfel, aşa cum rezultă din menţiunile carnetului de muncă în perioada 01.01.1997
31.12.1997 un număr de 7 zile nu constituie vechime în muncă, fiind perioadă nelucrată şi
implicit nici stagiu de cotizare, potrivit dispoziţiilor art. 16 lit. a din Legea nr. 263/2010.

11
 Pentru considerentele arătate, în temeiul dispozițiilor art. 480 alin. 2 C.proc.civ., Curtea
de Apel va admite apelul și, în limitele considerentelor expuse, va schimba în parte sentința
apelată.”
(În aceeaşi opinie a se vedea dosar nr. 1770/89/2019)
II. A doua opinie: ceea ce este relevant în cauză este forța probantă a mențiunilor din
carnetul de muncă și nu determinarea culpei neefectuării acestora în conformitate cu
prevederile legale. Câtă vreme nu există contrasemnarea carnetului de muncă, la data încetării
activităţii, așa cum prevăd dispozițiile legale, mențiunile din carnetul de muncă nu pot constitui
temei pentru recunoașterea unei perioade lucrate de un salariat la o societate privată ca vechime
în muncă, respectiv stagiu de cotizare. Instanța de fond nu a fost investită cu o acțiune în
constatarea vechimii în muncă, pentru a corobora înscrisurile depuse cu alte mijloace de probă,
respectiv prezumții, ci trebuia să se rezume la verificarea exclusivă a carnetului de muncă,
respectiv dacă acesta poate face dovada vechimii în muncă/a stagiului de cotizare pentru
perioada anterioară datei de 1 aprilie 2001, potrivit art. 159 alin. 1 și art. 16 lit. a) din Legea
263/2010.”
II.a. Prin sentinţa civilă nr. 672/07.05.2019, dată în dosar nr. 173/99/2018
Tribunalul Iaşi a admis, în parte, contestaţia formulată de contestatorul C.M în contradictoriu
cu intimata Casa Judeţeană de Pensii Iaşi , a anulat decizia de pensie şi a obligat intimata la
valorificarea perioadei 08.03.1993-10.09.1996, inscripţionată în Carnetul de Muncă seria Bd nr.
0015289, al contestatorului, în cuantumul stabilit prin raportul de expertiză.
Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut următoarele:
Prin cererea nr. 26912/400184/15.03.2017 înregistrată la Casa Teritorială de Pensii Iaşi,
contestatorul C.M a solicitat înscrierea la pensie la pensie pentru limită de vârstă, iar prin
decizia nr. 342233/28.04.2017, intimata a admis cererea privind acordarea pensiei pentru limită
de vârstă, cu motivarea că nu s-a valorificat perioada 08.03.1993-10.09.1996 lucrată la SC „A.”
SRL Paşcani, întrucât lipseşte viza ITM.
În temeiul prevederilor art. 149 alin.1 din Legea nr. 263/2010, contestatorul a formulat
contestaţia înregistrată sub nr. 56521/12.06.2017 la Casa Judeţeană de Pensii Iaşi, prin care a
contestat decizia nr. 342233/28.04.2017.
(...)
În ceea ce priveşte cererea de obligare a intimatei la valorificarea perioadei 08.03.1993 -
10.09.1996 lucrată la SC „A.” SRL Paşcani, prima instanţă a constatat că este întemeiată.
Astfel, în carnetul de muncă seria BD nr. 0015289, fostul angajator al contestatorului,
respectiv SC „A.” SRL Iaşi, a inscripţionat, la nr. crt. 23-27 că, în perioada 08.03.1993 -
0101.1994, petentul a deţinut funcţia de inginer principal, iar în perioada 01.06.1994-
10.09.1996, a deţinut funcţia de director tehnic, fiind completată corespunzător rubrica „Parafa
şi semnătura persoanei care face înscrierea.”
Menţiunile efectuate în carnetul de muncă sunt atestate şi de adeverinţa nr.
7232/CCMMRM/29.03.2018, eliberată de Inspecţia Muncii - Inspectoratul Teritorial de Muncă
Iaşi, care specifică faptul că petentul a fost salariatul SC „A.” SRL Iaşi, în baza contractului
individual de muncă înregistrat sub nr. 74–C/12.03.1993, cu normă întreagă de 8 ore/zi,
încheiat pe durată nedeterminată, în funcţia de inginer în perioada 08.03.1993-01.12.1993, de
director economic tehnic în perioada 01.06.1994-01.01.1995 şi cu precizarea că angajatorul nu
a depus la ITM decizia de încetare a contractului individual de muncă şi nici statul de plată a
salariului aferent lunii iunie 1995. Însă, din înscrisul nr. 370/22.06.2016, existent la dosar,
reiese că petentul a deţinut calitatea de asociat şi administrator al SC „A.” SRL până la
lichidarea societăţii, ceea ce întăreşte convingerea că şi perioada ulterioară datei de 01.01.1995,
a fost corect inscripţionată în carnetul de muncă, fiind conformă cu realitatea.

12
 Aşadar, cum carnetul de muncă este actul oficial care se bucură de prezumţia de
validitate, în care se înscriu datele privind activitatea depusă pe baza unui contract de muncă,
aşa cum acestea rezultă din contract sau din actele originale eliberate de unităţi pe baza
scriptelor pe care le deţin, se dovedeşte vechimea în muncă, vechimea neîntreruptă în muncă,
vechimea neîntreruptă în aceeaşi unitate, vechimea în funcţie, meserie sau specialitate,
procentul şi timpul lucrat în locuri de muncă cu condiţii deosebite şi în grupe superioare de
muncă, retribuţia tarifara de încadrare şi alte drepturi ce se includ în aceasta, prima instanţă a
apreciat ca fiind relevante menţiunile inscripţionate în carnetul de muncă al contestatorului,
Seria Bd. nr. 0015289.
Prin urmare, instanţa de fond a reţinut că lipsa vizei ITM de pe carnetul de muncă,
faptul că angajatorul nu a depus decizia de încetare a contractului individual de muncă şi a
statului de plată a salariului din luna iunie 1995, sunt obligaţii legale incumbate exclusiv
angajatorului, pentru a căror nerespectare sunt reglementate sancţiuni civile ce pot fi aplicate de
către organele abilitate, şi că nu trebuie să-i aducă prejudicii contestatorului, la stabilirea
drepturilor de pensie, în ceea ce priveşte valorificarea activităţii prestate în perioada 08.03.1993
- 10.09.1996.
Prin decizia 596/16.10.2018 Curtea de Apel Iaşi a reţinut următoarele: „Ceea ce se
pune în discuție în prezenta cauză, în limitele apelului formulat, este dovada stagiului de
cotizare realizat de contestatorul-intimat L.V. în perioada 08.03.1993 - 10.09.1996, perioadă
nevalorificată prin decizia nr. 342233/28.04.2017 privind acordarea pensiei pentru limită de
vârstă, contestată în dosarul de față, cu motivarea că lipsește viza ITM Iași în carnetul de
muncă.
Potrivit art. 16 lit. a din Legea 263/2010, constituie stagiu de cotizare în sistemul public
de pensii vechimea în muncă recunoscută pentru stabilirea pensiilor până la data de 1 aprilie
2001.
Potrivit art. 159 alin. 1 din Legea nr. 263/2010, pentru perioadele prevăzute la art. 16 lit.
a) şi art. 17, dovada vechimii în muncă, a timpului util la pensie pentru agricultori şi a duratei
de asigurare, realizată până la data de 1 aprilie 2001, se face cu carnetul de muncă, carnetul de
asigurări sociale sau cu alte acte prevăzute de lege.
Or, este evident că, atunci când dovada vechimii în muncă realizată anterior datei de 1
aprilie 2001 se face cu carnetul de muncă, acesta trebuie să fie întocmit cu respectarea
prevederilor Decretului nr. 92/1976; în caz contrar, dovada se poate face ,,cu alte acte prevăzute
de lege”, respectiv cu adeverințe întocmite în conformitate cu dispozițiile art. 124 alin. 1 și 2
din HG nr. 257/2011 privind Normele de aplicare a prevederilor Legii nr. 263/2010 privind
sistemul unitar de pensii publice.
În speță, dovada vechimii în muncă realizată de intimatul-contestator în perioada
08.03.1993-10.09.1996, lucrată la SC „A.” SRL Paşcani, s-a făcut cu carnetul de muncă Seria
BD Nr. 0015289, avut în vedere la emiterea Deciziei nr. 342233/28.04.2017.
În decizia contestată s-a reținut că nu s-a valorificat perioada 08.03.1993-10.09.1996
lucrată la SC „A.” SRL Paşcani, întrucât lipseşte viza ITM.
Potrivit art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 92/1976: ,,Carnetul de muncă se întocmeşte, se
completează şi se păstrează de către unitatea socialistă sau societatea mixtă care funcţionează
pe teritoriul Republicii Socialiste România, unde cel în cauză s-a încadrat pentru prima dată în
muncă; pentru cei încadraţi pentru prima dată în muncă la persoane juridice, altele decât
unităţile socialiste sau la persoane fizice, inclusiv la meşteşugarii cu ateliere proprii, carnetele
de muncă se întocmesc, se completează şi se păstrează de către direcţiile judeţene pentru
probleme de muncă şi ocrotiri sociale şi a municipiului Bucureşti."
Conform pct. 12 din Normele de aplicare privind stabilirea, desfăşurarea şi încetarea
raporturilor de muncă în unităţile care sunt organizate şi funcţionează pe baza prevederilor
Decretului-lege nr. 54/1990, persoanele încadrate în unităţile din sectorul privat aveau obligaţia

13
să depună carnetele de muncă spre păstrare şi completare la Camera de Muncă, odată cu
înregistrarea contractului de muncă. Certificarea operaţiunilor efectuate în carnetele de muncă
se făcea de către salariaţii Camerei de muncă.
Ulterior, pct. 12 din Norme a fost modificat si completat prin Ordinul nr. 289/1992 al
Ministerului Muncii si Protecţiei Sociale, care menţiona faptul că, în situaţia în care
înregistrările în carnetul de muncă sunt efectuate de unităţile comerciale cu capital integral sau
parţial privat, realitatea acestor înregistrări se certifică de către camera de muncă prin
contrasemnarea carnetului de muncă, la data încetării activităţii în societatea comercială
respectivă.
O obligaţie legală similară a fost introdusă prin dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 83/1995:
,,Obligaţia de a înregistra contractele individuale de muncă la direcţiile de muncă şi protecţie
socială judeţene şi la Direcţia generală de muncă şi protecţie socială a municipiului Bucureşti,
în termen de 5 zile de la încheierea acestora, revine următoarelor categorii de angajatori:
a)persoane fizice; b)societăţi comerciale si celelalte categorii de agenţi economici cu capital
privat sau mixt; c)asociaţii constituite potrivit Legii nr. 21/1924, precum şi celelalte asociaţii cu
caracter obştesc care sunt constituite şi funcţionează potrivit legislaţiei române.
Angajatorii, prevăzuţi la alin. 1, au următoarele obligaţii: a) să prezinte lunar la
direcţiile de muncă şi protecţie socială judeţene şi la Direcţia generală de muncă şi protecţie
socială a municipiului Bucureşti actele din care rezultă plata contribuţiei pentru asigurările
sociale de stat, a contribuţiei la constituirea Fondului pentru pensia suplimentară, precum şi a
contribuţiei la constituirea Fondului pentru plata ajutorului de şomaj; b) să prezinte carnetele de
muncă ale salariaţilor la direcţiile de muncă şi protecţie socială judeţene şi la Direcţia generală
de muncă şi protecţie socială a municipiului Bucureşti, la încetarea contractelor individuale de
muncă ale acestora, în vederea certificării legalităţii înscrierilor făcute şi pentru a fi
contrasemnate.”
Prin prisma acestor dispoziții legale, înregistrările efectuate în carnetul de muncă de
agenții economici – societăți comerciale private – reprezintă „dovada vechimii în muncă” doar
prin contrasemnarea/certificarea lor de către camerele de muncă/inspectoratele teritoriale de
muncă competente.
În speță, însă, în carnetul de muncă Seria BD. nr. 0015289, așa cum a reținut și prima
instanță, fostul angajator al contestatorului-intimat, respectiv SC „A.” SRL Iaşi, a inscripţionat,
la nr. crt. 23 - 27 că, în perioada 08.03.1993 - 01.01.1994, acesta a deţinut funcţia de inginer
principal, iar în perioada 01.06.1994 - 10.09.1996, a deţinut funcţia de director tehnic, fiind
completată rubrica „Parafa şi semnătura persoanei care face înscrierea.”
Nu există certificarea mențiunilor de către camera de muncă prin contrasemnarea
carnetului de muncă, la data încetării activităţii în societatea comercială respectivă, așa cum
prevăd dispozițiile legale anterior enunțate.
Ca atare, în mod greșit a concluzionat prima instanță că lipsa vizei ITM de pe carnetul
de muncă, faptul că angajatorul nu a depus decizia de încetare a contractului individual de
muncă şi a statului de plată a salariului din luna iunie 1995, sunt obligaţii legale incumbate
exclusiv angajatorului, pentru a căror nerespectare sunt reglementate sancţiuni civile ce pot fi
aplicate de către organele abilitate, şi că nu trebuie să-i aducă prejudicii contestatorului, la
stabilirea drepturilor de pensie, în ceea ce priveşte valorificarea activităţii prestate în perioada
08.03.1993 - 10.09.1996.
Ceea ce este relevant în cauză este forța probantă a mențiunilor din carnetul de muncă,
și nu cui aparține culpa neefectuării acestora în conformitate cu prevederile legale.
Or, câtă vreme nu există contrasemnarea carnetului de muncă, la data încetării activităţii
contestatorului-intimat, așa cum prevăd dispozițiile legale, mențiunile din carnetul de muncă nu
pot constitui temei pentru recunoașterea unei perioade lucrate de un salariat la o societate
privată ca vechime în muncă, respectiv stagiu de cotizare.

14
 În plus, contrar celor reținute de instanța de fond, adeverinţa nr.
7232/CCMMRM/29.03.2018 eliberată de Inspecţia Muncii - Inspectoratul Teritorial de Muncă
Iaşi ulterior emiterii deciziei contestate în prezenta cauză - care atestă faptul că intimatul-
contestator a fost salariatul SC „A.” SRL Iaşi, în baza contractului individual de muncă
înregistrat sub nr. 74 –C/12.03.1993, cu normă întreagă de 8 ore/zi, încheiat pe durată
nedeterminată, în funcţia de inginer în perioada 08.03.1993 - 01.12.1993, de director economic
tehnic în perioada 01.06.1994-01.01.1995 şi cu precizarea că angajatorul nu a depus la ITM
decizia de încetare a contractului individual de muncă şi nici statul de plată a salariului aferent
lunii iunie 1995 - nu confirmă mențiunile necertificate din carnetul de muncă, potrivit cărora în
perioada 08.03.1993 - 01.01.1994, acesta a deţinut funcţia de inginer principal, iar în perioada
01.06.1994 - 10.09.1996, a deţinut funcţia de director tehnic.
Mai mult, înscrisul nr. 370/22.06.2016, din care reiese că petentul a deţinut calitatea de
asociat şi administrator al SC „A.” SRL până la lichidarea societăţii, nu poate întări
,,convingerea că şi perioada ulterioară datei de 01.01.1995, a fost corect inscripţionată în
carnetul de muncă, fiind conformă cu realitatea”.
Instanța de fond nu a fost învestită cu o acțiune în constatarea vechimii în muncă, pentru
a corobora înscrisurile depuse cu alte mijloace de probă, respectiv prezumții, ci trebuia să se
rezume la verificarea exclusivă a carnetului de muncă, respectiv dacă acesta poate face dovada
vechimii în muncă a stagiului de cotizare pentru perioada anterioară datei de 1 aprilie 2001,
potrivit art. 159 alin. 1 și art. 16 lit. a) din Legea 263/2010.”

II.b. Prin sentința civilă nr. 1313 din 30.09.2020, dată în dosar nr. 823/99/2020,
Tribunalul Iași a admis contestaţia formulată de contestatorul L.V, în contradictoriu cu intimata
Casa Teritorială de Pensii Iaşi, a anulat decizia nr. 55395/R/20.01.2020, emisă de intimată şi a
obligat intimata să emită în folosul contestatorului o nouă decizie, prin care drepturile de pensie
să fie stabilite ca urmare a valorificării perioadei 01.07.1993 – 11.12.1995 ca reprezentând
stagiu de cotizare.
Pentru a pronunța această soluție prima instanță reține următoarele:
„Prin cererea înregistrată sub nr. 104741/12 decembrie 2019 (f.46 dosar), L.V a solicitat
Casei Județene de Pensii Iași înscrierea la pensie anticipată parțială.
Prin decizia nr. 55395/R/20.01.2020, emisă de intimată (f. 33 dosar), a fost respinsă
cererea, reţinându-se în motivare că: nu sunt îndeplinite prevederile art. 65 Legea nr. 263/2010,
în sensul că stagiul de cotizare realizat este mai mic decât stagiul complet de cotizare. De
asemenea, se reține că nu s-a valorificat perioada 1 iulie 1993 – 11 decembrie 1995 lucrată la
Societatea Agricolă Hăbăşeşti, întrucât perioada nu este vizată de ITM.
Contestatorul a contestat decizia în ceea ce priveşte nevalorificarea perioadei 1 iulie
1993 - 11 decembrie 1995 lucrată la Societatea Agricolă Hăbăşeşti, susţinând că nu îi poate fi
imputat faptul neavizării cărții de muncă, contestatorul neavând acces la aceste informații şi
neavând posibilitatea să verifice dacă în cartea de muncă există toate vizele necesare.
În drept, potrivit disp. art. 3 din Decretul nr. 92/1976: „(1) Carnetul de muncă se
întocmeşte, se completează şi se păstrează de către unitatea socialistă sau societatea mixtă care
funcţionează pe teritoriul Republicii Socialiste România, unde cel în cauză s-a încadrat pentru
prima dată în muncă; pentru cei încadraţi pentru prima dată în muncă la persoane juridice,
altele decât unităţile socialiste, sau la persoane fizice, inclusiv la meşteşugarii cu ateliere
proprii, carnetele de muncă se întocmesc, se completează şi se păstrează de către direcţiile
judeţene pentru probleme de muncă şi ocrotiri sociale şi a municipiului Bucureşti. (2) Carnetul
de muncă se întocmeşte în termen de cel mult 30 de zile de la încadrarea în muncă.”
Iar potrivit disp. art. 4: „(1) Carnetul de muncă este un act personal al titularului şi nu
poate fi cedat sau înstrăinat. Carnetul se păstrează de unitate atât timp cât titularul este încadrat

15
în muncă, acesta având dreptul să verifice exactitatea tuturor datelor înscrise în carnet. (2) La
încetarea activităţii sau în caz de transferare, carnetul de muncă se înmânează titularului,
completat cu toate înscrierile la zi.(3) La reîncadrarea în muncă, precum şi în cazul încadrării
prin transfer, unitatea este obligată să ceară, iar cel în cauză să depună carnetul de muncă.”
Analizând mențiunile Carnetului de muncă seria BD nr. 0123606, Tribunalul constată
faptul că în perioada în discuție: 01.07.1993 - 11 decembrie 1995, contestatorul L.V a fost
angajat la Societatea Agricolă „A.” Hăbășești, la poz. 27 din Carnet fiind făcută mențiune că
acesta este angajat prin transfer în interesul serviciului conform art. 11 lit. a) din Legea 1/1970,
anterior, la poz. 26 fiind făcută mențiunea la data de 1 iulie 1993 că L.V este transferat în
interesul serviciului, mențiune făcută de societatea unde a lucrat anterior „S.” SA București,
Filiala Piatra Neamț.
De asemenea, la poz. 37 din Carnet, începând cu data de 11 decembrie 1995
contestatorul este transferat în interesul serviciului, mențiunea fiind făcută de Societatea
Agricolă „A.” Hăbășești, comuna Strunga, județul Iași, la poz. 38 din Carnet fiind făcută
mențiunea că începând cu 11 decembrie 1995 L.V este angajat prin transfer în interesul
serviciului conform art. 69 din Codul Muncii combinat cu art. 11 lit. a) din Legea 1/1970 la
Direcția Generală a Finanțelor Publice şi Controlului financiar de stat Iași, ca agent fiscal, în
baza contractului individual de muncă nr. 687 din 11 decembrie 1995.
Prin urmare, analizând mențiunile carnetului de muncă, Tribunalul constată faptul că
contestatorul a lucrat continuu, în carnetul de muncă existând mențiuni anterioare datei
începerii activității la Societatea Agricolă privind faptul că acesta este transferat în interesul
serviciului de la o altă unitate, la finalul perioadei lucrate la societatea agricolă fiind, de
asemenea, făcută mențiune că se transferă în interesul serviciului, mențiune care este preluată
de următorul angajator, Direcția Generală a Finanțelor Publice şi Controlului financiar de stat
Iași.
Concluzia logică care se desprinde din analiza acestor mențiuni este aceea că
contestatorul a desfășurat activitate la Societatea Agricolă Hăbășești, comuna Strunga, județul
Iași.
Tribunalul are în vedere faptul că lipsa vizei Camerei de muncă nu poate determina
sancționarea contestatorului câtă vreme nu intra în atribuțiile acestuia să urmărească dacă
carnetul său de muncă este vizat sau nu, perioada lucrată la societatea agricolă fiind înregistrată
în carnetul de muncă între celelalte două perioade lucrate la cele două unități menționate
anterior, continuitatea activității rezultând din mențiunile făcute de cei trei angajatori arătați
mai sus. Apreciază instanța în acest context faptul că deși în carnetul de muncă lipsește viza
ITM pentru perioada în litigiu, aceasta poate fi luată în calcul la stabilirea stagiului de cotizare
pentru considerentele arătate anterior.”
Prin decizia nr. 120/2021 Curtea de Apel a admis apelul formulat de către intimata
Casa Teritorială de Pensii Iaşi împotriva sentinţei 1313/30.09.2020 pronunţată de Tribunalul
Iaşi, pe care a schimbat-o în parte şi a obligat intimata să emită în folosul contestatorului Lupei
Vasile o nouă decizie, prin care drepturile de pensie să-i fie stabilite ca urmare a valorificării
perioadei lucrate în cadrul Societăţii Agricole „A.” Hăbăşeşti respectiv iulie 1993- octombrie
1993, august 1994, noiembrie 1994 - aprilie 1995, iunie 1995, august 1995 – decembrie 1995
,reprezentând stagiu de cotizare .
În motivare s-a reţinut în esenţă următoarele: „Or, este evident că, atunci când dovada
vechimii în muncă realizată anterior datei de 1 aprilie 2001 se face cu carnetul de muncă, acesta
trebuie să fie întocmit cu respectarea prevederilor Decretului nr. 92/1976; în caz contrar,
dovada se poate face ,,cu alte acte prevăzute de lege”, respectiv cu adeverințe întocmite în
conformitate cu dispozițiile art. 124 alin. 1 și 2 din HG 257/2011 privind Normele de aplicare a
prevederilor Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice.

16
 În speță, însă, în carnetul de muncă Seria Bd. Nr. 0123606 nu există certificarea
mențiunilor realizate de Societatea Agricolă „A.” Hăbășești de către camera de muncă prin
contrasemnarea carnetului de muncă, la data încetării activităţii la societatea comercială
respectivă, așa cum prevăd dispozițiile legale anterior enunțate.
Ca atare, în mod greșit a concluzionat prima instanță că trebuie prezumată continuitatea
raporturilor de muncă având în vedere mențiunile din carnetul de muncă. Instanța de fond nu a
fost investită cu o acțiune în constatarea vechimii în muncă, ci cu o acțiune în contestarea unei
decizii de pensii, în care se analizează exclusiv documentaţia pe care se fundamentează cererea
de pensionare.
Or, câtă vreme nu există contrasemnarea carnetului de muncă, la data încetării activităţii
contestatorului-intimat, așa cum prevăd dispozițiile legale, mențiunile din carnetul de muncă nu
satisfac cerinţele legale. Înscrierile efectuate în carnetele de muncă pentru a produce efecte
juridice prin ele însele și a avea forța probantă specifică înscrisului autentic trebuie să fi fost
îndeplinite cu respectarea tuturor formalităților prescrise de lege. Potrivit art. 1171 C.civ din
1864 actul autentic este acela care s-a făcut cu solemnitățile cerute de lege, de un funcționar
public, care are drept de a funcționa in locul unde actul s-a făcut.”
În condiţiile în care menţiunile carnetului de muncă nu sunt suficiente pentru dovedirea
vechimii în muncă, devin aplicabile art. 159 alin. 1 din Legea nr.263/2010 cu modificări
ulterioare „pentru perioadele prevăzute la art. 16 lit. a) și art. 17, dovada vechimii în muncă, a
timpului util la pensie pentru agricultori și a duratei de asigurare, realizată până la data de 1
aprilie 2001, se face cu carnetul de muncă, carnetul de asigurări sociale sau cu alte acte
prevăzute de lege”.
Or, din adresa emisă de Inspectoratul Teritorial de Muncă Iaşi nr.
3280/CCMMRM/23.02.2021 la solicitarea instanţei a rezultat că din verificarea documentelor
existente la dosarul societăţii Agricole „A.” Hăbăşeşti aflat în arhivă rezultă că în „perioadele
iulie 1993- octombrie 1993, august 1994, noiembrie 1994 - aprilie 1995, iunie 1995, august
1995 - decembrie 1995 numitul L.V figurează pe statele de plata depuse de angajator. S-a
precizat că în perioada martie 1994 - iulie 1994 L.V. nu figurează pe statele de plata, iar în
perioada noiembrie 1993 - februarie 1994, septembrie - octombrie 1994, mai 1995 figurează
L.S.”
Având în vedere menţiunile carnetului de muncă în raport de dispoziţiile art. 1172 C.civ
din 1864 coroborate cu datele ce rezultă din adeverinţa emisă de către ITM Iaşi privitoare la
perioada pentru care s-a făcut dovada executării raportului de muncă între contestator şi
societatea Agricolă „A.” Hăbăşeşti, instanţa de apel constată că sunt întemeiate în parte criticile
formulate de către apelanta Casa Judeţeană de Pensii Iaşi în ceea ce priveşte perioada ce
valorează în sens legal „vechime în muncă recunoscută”, putându-se face aplicarea dispoziţiilor
art. 159 din Legea nr. 263/2010 doar pentru perioada pentru care ITM a atestat executarea
raportului de muncă.
Pentru considerentele arătate, în temeiul dispozițiilor art. 480 alin. 2 C.proc.civ., Curtea
de Apel va admite apelul și, se va schimba sentinţa pronunţată în sensul că se va obliga intimata
să emită în folosul contestatorului L.V. o nouă decizie, prin care drepturile de pensie să-i fie
stabilite ca urmare a valorificării perioadei lucrate în cadrul Societăţii Agricole „A.” Hăbăşeşti
respectiv iulie 1993- octombrie 1993, august 1994, noiembrie 1994 - aprilie 1995, iunie 1995,
august 1995 - decembrie 1995, reprezentând stagiu de cotizare, potrivit celor atestate de
Inspectoratul Teritorial de Muncă Iaşi.”
(A se vedea în acelaşi sens, referitor la lipsa dovezii executării raportului de muncă -
Dosar nr. 3143/99/2018.)

17
REZUMATUL soluției însușite cu unanimitate de voturi de judecătorii prezenți:

Opinia unanim însușită de judecătorii prezenți la întâlnire a fost, după discuţiile purtate,
în sensul celei de-a doua opinii exprimate, respectiv:
Chiar dacă în a doua opinie s-a apreciat că se impune verificarea exclusivă a carnetului
de muncă, respectiv dacă acesta poate face dovada vechimii în muncă/a stagiului de cotizare
pentru perioada anterioară datei de 1 aprilie 2001, potrivit art. 159 alin. 1 și art. 16 lit. a) din
Legea nr. 263/2010, din conţinutul hotărârii judecătoreşti rezultă că au fost analizate şi celelalte
acte, însă acestea au fost înlăturate, sub aspect probatoriu. Forța probantă a mențiunilor din
carnetul de muncă fiind condiţionată de respectarea cerințelor legale, dacă acestea sunt informe,
se impune o analiză punctuală a conținutului celorlalte acte depuse şi, dacă acestea sunt de
natură – potrivit prevederilor art. 159 din Legea nr. 263/2010 – a face dovada vechimii în
muncă recunoscute legal.

ARGUMENTE:

Înscrierile efectuate în carnetele de muncă, pentru a produce efecte juridice prin ele
însele, trebuie să respecte cerinţele legale de la data când au fost efectuate menţiunile, fiind
supuse regulilor formale în vigoare cu privire la perioada la care se referă, potrivit principiului
că forma actului juridic este guvernată de legea în vigoare la momentul realizării sale. În
condiţiile în care menţiunile carnetului de muncă nu sunt suficiente pentru dovedirea vechimii
în muncă, devin aplicabile art. 159 alin. 1 din Legea nr. 263/2010 cu modificări ulterioare
„pentru perioadele prevăzute la art. 16 lit. a) și art. 17, dovada vechimii în muncă, a timpului
util la pensie pentru agricultori și a duratei de asigurare, realizată până la data de 1 aprilie 2001,
se face cu carnetul de muncă, carnetul de asigurări sociale sau cu alte acte prevăzute de lege”.
Coroborarea menţiunilor carnetului de muncă se poate realiza cu adeverinţe eliberate de
angajatori sau deţinători de arhive în temeiul art. 158 din Legea nr. 263/2010, inclusive cu
atestările inspectoratului teritorial de muncă ce deţine arhiva necesară verificării înscrierilor în
carnet de muncă. Cu toate acestea, procedura contestării deciziilor emise de casele de pensii nu
se poate confunda cu procedura reconstituirii vechimii în muncă, analizându-se exclusiv
situaţia ce rezultă din documentaţie, neputându-se extrapola limitele judecăţii într-o cercetarea
jurisdicţională a perioadei efectiv lucrate.
Din această perspectivă, chestiunea valorii juridice a înscrierilor în carnetul de muncă
vizează o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, pe întreg probatoriul
administrat într-o anume cauză şi nu esenţial pe interpretarea unei norme juridice.
La nivel strict formal, forța probantă a mențiunilor din carnetul de muncă este dată de
respectarea cerinţelor legale la data efectuării acestora, opinia redactorului fiind, pe acest
fundament, în sensul opiniei a doua exprimate, în condiţiile în care atâta timp cât menţiunile
din carnetul de muncă sunt informe şi nu există alte probe, nu se poate atribui perioadei înscrise
în carnetul de muncă valoare de vechime în muncă recunoscută, potrivit dispoziţiilor legale.

2. Valorificarea la stabilirea drepturilor de pensie a sumelor acordate cu titluri de

premii/prime atestate prin adeverinţele emise de unităţile bancare
Prin adresa Consiliului Superior al Magistraturii, înregistrată la Curtea de Apel Iași s-a
solicitat includerea în cadrul ședințelor de practică neunitară organizate în conformitate cu
procedura de desfășurare a întâlnirilor trimestriale în care sunt dezbătute probleme de drept,
aspectele semnalate în memoriul petiționarei U.A. referitoare la practica neunitară a Curții de

18
Apel Iași privind recalcularea drepturilor de pensie pentru venituri suplimentare încasate în
perioada 1994-2001, invocând practica judiciară existentă la Curtea de Apel Suceava.

Materia: Conflicte de muncă

Subcategoria Asigurări sociale - Sporuri care au făcut parte din baza de calcul a
pensiilor
Obiectul din Contestație decizii emise de casa teritorială de pensii
ECRIS:
Temei de drept: Lege nr. 263/2010;
HG nr. 257/2011 - Anexa nr. 15
Actul normativ a) Decretul nr. 389/1972 cu privire la contribuția pentru
incident: asigurările sociale de stat, aprobat prin Legea nr. 65/1972, cu
modificările și completările ulterioare (denumit în continuare
Decretul nr. 389/1972):
Articolul 1, teza I: Unitățile socialiste de stat, organizațiile
cooperatiste, alte organizații obștești, orice alte persoane juridice,
precum și persoanele fizice, care folosesc personal salariat, sunt
datoare să verse la bugetul asigurărilor sociale de stat o contribuție de
15% asupra câștigului brut realizat de personalul lor salariat, de
persoanele care se califică la locul de muncă sau care urmează cursuri
de perfecționare profesională, precum și asupra sumelor primite de
ucenici, elevi ai școlilor profesionale, pe timpul cît fac practică în
producție, indiferent de forma în care se realizează aceste venituri, de
fondul din care se plătesc și de durata contractului de muncă.
b) Legea nr. 49/1992 pentru modificarea și completarea
unor reglementări din legislația de asigurări sociale (denumită în
continuare Legea nr. 49/1992)
Articolul II Decretul nr. 389/1972 cu privire la contribuția
pentru asigurările sociale de stat se modifică și se completează după
cum urmează:
1. Alineatul 1 al articolului 1 va avea următorul cuprins: Pentru
persoanele juridice și fizice care folosesc personal salariat, contribuția
asigurărilor sociale de stat se stabilește diferențiat, astfel: – 35%
asupra câștigului brut realizat de salariații încadrați în grupa I de
muncă; – 30% asupra câștigului brut realizat de salariații încadrați în
grupa a II-a de muncă; – 25% asupra câștigului brut realizat de
celelalte categorii de salariați; – 15% asupra salariului brut primit, dar
nu mai puțin decât salariul minim brut pe țară, în cazul personalului
casnic angajat de persoane fizice pentru îngrijirea persoanelor în
vârstă, handicapaților și a copiilor.
2. După alineatul 1 al articolului 1 se introduce un alineat nou,
cu următorul cuprins: Cotele prevăzute la alin. 1 cuprind și contribuția
de 2% pentru compensarea creșterii prețurilor la medicamente, care se
virează lunar Ministerului Sănătății.
3. Articolul 3 alineatul 1 va avea următorul cuprins:
Calcularea, precum și depunerea contribuției prevăzute la art. 1 se fac
lunar în contul asigurărilor sociale de stat.
4. După alineatul 1 al articolului 3 se introduce un alineat nou,
cu următorul cuprins: Termenele de plată a contribuției la asigurările

19
 sociale de stat sunt: - o dată cu lichidarea drepturilor de salarii pe luna
expirată, de către persoanele juridice; - în 20 de zile de la expirarea
lunii calendaristice, de către persoanele fizice care folosesc personal
salariat.
5. Alineatul 2 al articolului 3 va avea următorul cuprins: În
cazul în care persoanele juridice sau fizice care folosesc personal
salariat au plătit, potrivit dispozițiilor legale, direct salariaților lor
unele drepturi de asigurări sociale prevăzute de lege, altele decât cele
care se suportă din fondurile proprii, acestea vor depune în contul
asigurărilor sociale de stat numai diferența dintre sumele reprezentând
contribuția datorată și drepturile de asigurări sociale ce trebuie plătite
din bugetul asigurărilor sociale de stat.
6. După alineatul 2 al articolului 3 se introduc două alineate
noi, cu următorul cuprins: Neplata contribuției de asigurări sociale și
pentru pensia suplimentară la termenele prevăzute atrage majorarea
sumelor datorate cu 0,2% pentru fiecare zi de întârziere, fără ca
majorările calculate să depășească suma datorată. Sumele
reprezentând majorările de întârziere se fac venit la bugetul
asigurărilor sociale de stat. Controlul încasării veniturilor asigurărilor
sociale de stat și a celor privind pensia suplimentară se asigură de
organele Ministerului Muncii și Protecției Sociale, care vor fi
constituite, în acest scop, prin hotărâre a Guvernului.
7. Articolul 4 se abrogă.
8. Alineatul 1 al articolului 5 se abrogă.
Doctrină: -
Decizii ale Curţii - DECIZIA HP nr. 57 din 17 septembrie 2018 - Înalta Curte de Casație
Constituţionale, și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept;
CEDO, CJUE, - Decizia RIL nr. 19/2011- Înalta Curte de Casație și Justiție,
ÎCCJ: Completul RIL
Practica ÎCCJ şi a -
altor instanţe:

I. Într-o opinie, existentă la nivelul Curții de Apel Iași, adeverința eliberată de

angajator trebuie să indice natura sumelor, dacă reprezintă sporuri, dacă aceste sporuri au avut
caracter permanent și dacă au făcut parte din baza de calcul a pensiei potrivit legislației
anterioare. De aceea, adeverințele trebuie să cuprindă mențiuni exprese cu privire la denumirea
sporului și actul normativ în baza căruia a fost acordat, pentru a se putea stabili dacă aceste
sporuri pot fi avute în vedere la calculul pensiei. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că
„este firesc ca o parte din această contribuție să revină foștilor salariați, în prezent pensionați, și
să fie avută în vedere la recalcularea drepturilor de pensie, conform Legii nr. 19/2000 și
Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 4/2005, doar dacă pentru sumele reprezentând venituri
suplimentare (...) angajatorul a plătit contribuția de asigurări sociale la sistemul public de
pensii, că aceste drepturi salariale suplimentare au fost incluse în salariul de bază brut, că
bugetul asigurărilor sociale a fost alimentat cu contribuția de asigurări sociale plătită de către
angajator, aferentă veniturilor salariale suplimentare obținute de către salariați;”

I.a. Prin sentința civilă nr. 1209/21.11.2019 Tribunalul Vaslui a respins excepţia
inadmisibilităţii cererii, excepţie invocată de pârâta Casa Judeţeană de Pensii Vaslui.

20
 A respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta G.L, în contradictoriu cu
pârâta Casa Judeţeană de Pensii Vaslui.
Pentru a pronunța această soluție prima instanță reține următoarele considerente:
,,Analizând cererea formulată de reclamanta G.L, instanța constată că aceasta a solicitat
recalcularea drepturilor de pensie cu luarea în considerare a veniturilor realizate din prime,
conform Adeverinței nr. 508/7118/18.12.2018 emisă de „B.” SA și nicidecum nu a investit
instanța cu vreo contestație împotriva Deciziei nr. 127657/29.01.2019 sau împotriva Deciziei
nr. 127657/23.04.2019.
Casa Județeană de Pensii Vaslui reține eronat că reclamanta înțelege să conteste Decizia
nr. 127657/29.01.2019, obiectul dosarului de față fiind cu totul altul.
Față de cele expuse mai sus, instanța va respinge ca neîntemeiată excepția
inadmisibilității cererii, excepție invocată de pârâta Casa Județeană de Pensii Vaslui.
Pe fondul cauzei, instanța constată că cererea formulată de reclamanta G.L este
neîntemeiată pentru motivele ce urmează a fi expuse:
Adeverința nr. 508/7118/18.12.2018, emisă de „B.”, în copie la dosar, precizează faptul
că în perioada 01.09.1995 - 01.04.2001, reclamanta a beneficiat de o serie de prime brute
prevăzute în Contractul Colectiv de Muncă în vigoare la nivel de „B.”, pe care emitentul
adeverinței le detaliază pe luni.
Pentru perioada anterioară datei de 01.04.2001, instanța constată că sunt aplicabile
dispozițiile art. 165 din Legea nr. 263/2010.
Potrivit mențiunilor cuprinse în acest articol , ,,(1) La determinarea punctajelor lunare,
pentru perioadele anterioare datei de 1 aprilie 2001, se utilizează salariile brute sau nete, după
caz, în conformitate cu modul de înscriere a acestora în carnetul de muncă, astfel:
a) salariile brute, până la data de 1 iulie 1977;
b) salariile nete, de la data de 1 iulie 1977 până la data de 1 ianuarie 1991;
c) salariile brute, de la data de 1 ianuarie 1991.
(2) La determinarea punctajelor lunare, pe lângă salariile prevăzute la alin. (1) se au în
vedere şi sporurile cu caracter permanent care, după data de 1 aprilie 1992, au făcut parte din
baza de calcul a pensiilor conform legislaţiei anterioare şi care sunt înscrise în carnetul de
muncă sau sunt dovedite cu adeverinţe eliberate de unităţi, conform legislaţiei în vigoare.(…).”
Dacă în carnetul de muncă sunt înregistrate sporuri care au făcut parte din baza de
calcul a pensiilor conform legislației anterioare, acestea trebuie avute în vedere, potrivit art. 165
alin. 2 din Legea nr. 263/2010.
Se constată astfel că Legea nr. 263/2010 trimite în primul rând la mențiunile din
carnetul de muncă.
Cu toate acestea, în cazul în care asiguratul a obținut venituri mai mari decât cele
înregistrate în carnetul de muncă, legea oferă o soluție clară, în sensul că, pe lângă salariile
prevăzute la alin.1 (adică cele înscrise în carnetul de muncă) se au în vedere și sporurile cu
caracter permanent, care, după data de 1 aprilie 1992, au făcut parte din baza de calcul a
pensiilor conform legislației anterioare și care sunt înregistrate în carnetul de muncă sau sunt
dovedite cu adeverințe eliberate de unități, conform legislației în vigoare.
În concret, primind o adeverință care cuprinde venituri obținute înainte de 01.04.2001,
casele teritoriale de pensii trebuie să verifice dacă sumele menționate în adeverință reprezintă
sporuri, dacă aceste sporuri au avut caracter permanent și dacă au făcut parte din baza de calcul
a pensiei potrivit legislației anterioare. De aceea, adeverințele trebuie să cuprindă mențiuni
exprese cu privire la denumirea sporului și actul normativ în baza căruia a fost acordat, pentru a
se putea stabili dacă aceste sporuri pot fi avute în vedere la calculul pensiei.
Instanța reține că nu poate fi luată în calcul o adeverință care cuprinde toate veniturile
brute sau nete obținute de salariat, fără detalierea sporurilor, deoarece ar putea cuprinde și
sporuri pe care legiuitorul a ales să nu le considere ca fiind elemente de calcul al pensiei.

21
 În Anexa nr. 15 din HG nr. 257/2011 sunt prevăzute sporurile, indemnizaţiile şi
majorările de retribuţii tarifare care, potrivit legislaţiei anterioare datei de 1 aprilie 2001, au
făcut parte din baza de calcul a pensiilor şi care se utilizează la determinarea punctajului mediu
anual.
Astfel, la pct. V. sunt menționate acele sporuri cu caracter permanent, în conformitate
cu prevederile Legii nr. 49/1992 pentru modificarea şi completarea unor reglementări din
legislaţia de asigurări sociale, sporuri care se utilizează la determinarea punctajului mediu anual
atât pentru perioadele anterioare, cât şi pentru cele ulterioare datei de 1 aprilie 1992, data
intrării în vigoare a prevederilor Legii nr. 49/1992.
Acestea sunt:
- sporul de vechime în muncă (a se vedea pct. I);
- sporul pentru lucru în subteran, precum şi pentru lucru pe platformele marine de foraj
şi extracţie;
- indemnizaţia de zbor;
- sporul pentru condiţii grele de muncă;
- sporul pentru lucrul sistematic peste programul normal;
- sporul pentru exercitarea unei funcţii suplimentare;
- alte sporuri cu caracter permanent prevăzute de legislaţia specifică fiecărui domeniu
de activitate sau prevăzute în contractele colective şi individuale de muncă.
Din analiza Anexei sus menționate nu reiese că primele așa cum au fost ele detaliate
prin Adeverința nr. 508/7118/18.12.2018 emisă de „B.” SA trebuie luate în calcul la stabilirea
punctajului mediu anual, întrucât acestea au făcut parte din baza de calcul a pensiilor, conform
legislației anterioare datei de 1 aprilie 2001.
Mai mult, legiuitorul dispune că nu sunt luate în calcul la stabilirea punctajului mediu
anual întrucât nu au făcut parte din bază de calcul a pensiilor, conform legislaţiei anterioare
datei de 1 aprilie 2001:
,,- formele de retribuire în acord sau cu bucata, în regie ori după timp, pe bază de tarife
sau cote procentuale;
- participarea la beneficii a oamenilor muncii din unităţile economice;
- premiile anuale şi premiile acordate în cursul anului pentru realizări deosebite;
- recompensele cu caracter limitat, acordate personalului din unele sectoare de
activitate;
- diurnele de deplasare şi de delegare, indemnizaţiile de delegare, detaşare şi transfer;
- drepturile de autor;
- drepturile plătite potrivit dispoziţiilor legale, în cazul desfacerii contractului de muncă;
- al treisprezecelea salariu;
- formele de retribuire definite sub sintagma "plata cu ora", acordate cadrelor didactice
şi specialiştilor din producţie sau din alte domenii de activitate pentru activitatea didactică de
predare, seminare, lucrări practice, desfăşurate în afara obligaţiilor de muncă de la funcţia de
bază, pentru acoperirea unor posturi vacante sau ai căror titulari lipseau temporar, precum şi
pentru îndeplinirea unor activităţi didactice pentru care nu se justifică înfiinţarea unor posturi;
- formele de retribuire pentru „orele suplimentare” realizate peste programul normal de
lucru;
- sporul acordat pentru personalul didactic care îndrumă practica psihopedagogică şi
care asigură perfecţionarea de specialitate a învăţătorilor şi educatorilor;
- indemnizaţiile de muncă nenormată;
- compensaţiile acordate conform decretelor nr. 46/1982 şi nr. 240/1982;
- alte sporuri care nu au avut caracter permanent.”
Din verificarea datelor adeverinței, reiese următorul aspect: ,,contribuția individuală la
pensie reținută de către angajator salariatului, s-a calculat numai la salariul lunar de încadrare și

22
sporurile cu caracter permanent. Primele mai sus menționate nu au reprezentat venituri cu
caracter permanent și nu au făcut parte din baza de calcul a contribuției reținută de angajator
salariatului pentru pensie.”
În acest context, instanța constată că veniturile atestate de adeverința eliberată de fostul
angajator, nr. 508/7118/18.12.2018 nu pot fi valorificate întrucât aceste prime nu sunt sporurile
cu caracter permanent, nefăcând parte din baza de calcul a pensiilor conform legislației
anterioare.
Față de cele expuse mai sus, instanța va respinge ca neîntemeiată acțiunea formulată de
reclamanta G.L, în contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de Pensii Vaslui.”

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta G.L, considerând-o nelegală și

netemeinică.
Examinând probele cauzei în raport de motivele de apel invocate, apărările intimatei și
dispozițiile legale aplicabile și hotărârea apelată, Curtea constată următoarele:
Prioritar, din punct de vedere procesual, limitele analizării cauzei în prezentul cadru
procesual sunt determinate prin aplicarea principiilor ce guvernează efectul devolutiv, potrivit
art.476 şi art.477 C.pr.civ, ale apelului formulat exclusiv de apelanta contestatoare G.L. În
consecinţă, având în vedere şi prevederile art.481 C.pr.civ, soluţia privitoare la excepţia
inadmisibilităţii nu mai poate face obiectul judecăţii în apel, nefăcând obiectul căii de atac
exercitate, astfel că apărările intimatei pârâte pe acest aspect depăşesc limitele învestirii
instanţei de apel.
Faţă de tezele defensive avansate prin calea de atac se reţine că prima instanţa a realizat
o prezentare sistemică a textelor legale aplicabile, concluzionând că veniturile atestate de
adeverința eliberată de fostul angajator, nr. 508/7118/18.12.2018, nu pot fi valorificate întrucât
aceste prime nu sunt sporurile cu caracter permanent, nefăcând parte din baza de calcul a
pensiilor conform legislației anterioare.
Apelanta critică aceasta concluzie, apreciind că instanţa nu a ţinut cont de menţiunea
din adeverinţă, potrivit căreia apelanta a beneficiat de venituri brute suplimentare, altele decât
cele indicate în cartea de muncă, pentru perioada lucrată, fiind reţinute şi virate contribuţii de
asigurări sociale de către angajator. Legea nr.27/1966 prevedea că plata contribuţiei de
asigurări sociale era datorată de angajator şi se calcula prin raportare la venitul brut realizat de
angajat, sens în care a fost şi Decretul nr.389/1972, iar în virtutea principiului contributivitatii,
consacrat de art.2 lit. c din Legea nr.263/2010, aceste sume trebuiau valorificate la stabilirea
drepturilor de pensie.
În ceea ce priveşte aplicarea în timp a Deciziei în interesul Legii 19/2011, invocată în
apărare, dată în aplicarea Legii nr.19/2000, prin Decizia nr.33/2018 – ICCJ -CDCD s-a reţinut :
„Înalta Curte de Casație și Justiție a mai statuat asupra chestiunii deduse judecății, reținând că,
fiind o problemă de aplicare, și nu de interpretare a legii rămâne la aprecierea instanțelor de
judecată ca, în condițiile abrogării normei pe care o interpretează, dar ale subzistenței în
cuprinsul noii reglementări a soluției legislative anterioare, să aplice raționamentul juridic și
argumentele care au stat la baza acestuia și care au dus la dezlegarea dată în Decizia nr.
19/2011, pentru identitate de rațiune, păstrându-și valabilitatea reperele de analiză fixate prin
decizia anterioară, în ceea ce privește verificarea aspectelor cu privire la aceste venituri, în
raport cu situația concretă a fiecărui angajat și cu dovezile produse.”
În consecinţă, deși Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi
de asigurări sociale, interpretată de instanța supremă prin această decizie în interesul legii, nu
mai este în vigoare, se constată că atât prevederile cuprinse în art. 2 lit. e), cât și în art. 164 alin.
(1) şi (2) din Legea nr. 19/2000, se regăsesc în Legea nr. 263/2010, art. 2 lit. c și art. 165 alin. 1
și 2, principiul contributivității fiind un principiu de bază al sistemului public de pensii
reglementat de Legea nr. 263/2010.

23
 Or, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – prin decizia nr. 19/2011 – a admis recursul în
interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie şi a stabilit că, în interpretarea dispoziţiilor art. 2 lit. e), art. 78 şi art. 164 alin. (1) şi
(2) din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale
şi ale art. 1 şi 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005 privind recalcularea pensiilor
din sistemul public, provenite din fostul sistem al asigurărilor sociale de stat, „formele de
retribuire obţinute în acord global, prevăzute de art. 12 alin. 1 lit. a) din Legea retribuirii după
cantitatea şi calitatea muncii nr. 57/1974, vor fi luate în considerare la stabilirea şi recalcularea
pensiilor din sistemul public, dacă au fost incluse în salariul brut şi, pentru acestea, s-a plătit
contribuţia de asigurări sociale la sistemul public de pensii”.
În consecinţă, decizia nr.19/2011 pronunţată de ÎCCJ a privit exclusiv veniturile
obţinute în acord global şi nu s-a referit la orice spor/drept bănesc încasat de salariat pe
parcursul desfășurării raportului de muncă.
Mai mult, chiar aplicând prin analogie dezlegarea data prin decizia invocată, se reţine că
instanţa supremă a conchis că veniturile obţinute în acord global vor fi valorificate însă numai
dublu condiţionat: să fi fost incluse în venitul brut, respectiv să se fi plătit contribuţia de
asigurări sociale.
Or, prin adeverinţa nr.508/17118/18.12.2018 eliberată de „B.” SA, astfel cum a fost
completată prin adeverinţa nr.1494669/06.12.2019, angajatorul însuşi a atestat expresis verbis
:”Luând în considerare dispoziţiile art.64 din legea 371977 privind pensiile de asigurări sociale
de stat şi asitenţă socială, contribuţia individuala la pensie retinută de către angajator
salariatului, s-a calculat numai asupra salariului lunar de încadrare şi sporurile cu caracter
permanent. Primele mai sus menţionate nu au reprezentat venituri cu caracter permanent şi nu
au făcut parte din baza de calcul a contribuţei reţinute de angajator salariatului pentru pensie”.
În condițiile în care veniturile supuse analizei sunt până în luna martie 2001 suportă
exclusiv aplicabilitatea prevederilor art.165 din Legea 263/2010 cu modificări ulterioare, ce au
ca obiect de reglementare tocmai perioadele anterioare datei de 1 aprilie 2001. Or, prin
raportate la prevederile art.165 alin.2 din Legea 263/2010 cu modificări ulterioare, primele
ocazionale acordate de angajator nu pot fi avute în vedere la stabilirea drepturilor de pensie.
Mai mult, angajatorul însuşi a atestat că sumele nu au făcut parte din baza de calcul a
contribuţiei reţinute de angajator salariatului pentru pensie şi, în consecinţă, tocmai principiul
contributivităţii se opune la valorificarea acestora în calculul drepturilor de pensie ale
contestatoarei apelante.
Faţă de cele expuse rezultă că lipseşte orice raţiune pentru a aprecia eronată poziţia
Casei de pensii judeţene Vaslui, care nu a valorificat la calculul drepturilor de pensie veniturile
suplimentare atestate de angajator prin adeverinţa menţionată, în condiţiile în care însăşi Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că „este firesc ca o parte din această contribuție să revină
foștilor salariați, în prezent pensionați, și să fie avută în vedere la recalcularea drepturilor de
pensie, conform Legii nr. 19/2000 și Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 4/2005, doar dacă
pentru sumele reprezentând venituri suplimentare (...) angajatorul a plătit contribuția de
asigurări sociale la sistemul public de pensii, că aceste drepturi salariale suplimentare au fost
incluse în salariul de bază brut, că bugetul asigurărilor sociale a fost alimentat cu contribuția
de asigurări sociale plătită de către angajator, aferentă veniturilor salariale suplimentare
obținute de către salariați”.
Or, niciuna dintre aceste condiţii nu este îndeplinită în raport de atestările angajatorului
însuşi din adeverinţa nr.508/17118/18.12.2018 eliberata de „B.” SA, completată prin adeverinţa
nr.1494669/06.12.2019.
În consecinţă, întrucât prima instanţa a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale la
situaţia de fapt, faţă de prevederile art.480 C.pr.civ, se va respinge apelul.

24
 I.b. Prin sentinţa civilă nr. 354/06.04.2020,Tribunalul Iaşi a respins contestaţia
formulată de contestatoarea UA formulată în contradictoriu cu intimata Casa Judeţeană de
Pensii Iaşi.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:
Contestatoarea UA a solicitat intimatei Casa Județeană de pensii Iași la data de
20.05.2019 prin cererea nr. 41879 recalcularea pensiei prin adăugarea veniturilor (venituri
brute), potrivit adeverinţei nr. 7345 din 10.05.2019 emisă de B.R.D - Groupe Société Générale,
depusă împreună cu cererea de recalculare.
Prin decizia nr. 355529 din 21.06.2019 intimata nu a luat în calcul veniturile salariale
obţinute în acord global menţionate in adeverinţa nr. 7345 din 10.05.2019 emisă de B.R.D -
Groupe Société Générale, motivat de prevederile anexei nr. 15 la HG nr. 257/2011.
Contestatoarea, împotriva deciziei nr. 355529 din 21.06.2019 a formulat contestaţia nr.
55494/04.07.2019, contestaţie ce a fost înaintată la Comisia de Contestaţii din cadrul C.N.P.P.
Bucureşti, până la această dată nefiind soluţionată prin hotărâre conform art. 151 din Legea
nr. 263/2010.
Instanța reține că obiectul prezentei cauze îl constituie contestația împotriva Deciziei de
calculare a pensiei nr. 355529/21.06.2019 formulată de contestatoare cu solicitarea ca prin
hotărârea ce se va pronunţa sa se dispună admiterea contestaţiei, în sensul de a obliga intimata
să-i recalculeze drepturile de pensie, începând cu data de 20.05.2019, prin luarea în calcul a
veniturilor suplimentare obţinute de cu titlu de prime, prime de vacanţă şi adaos brut cu ocazia
sărbătorilor de Paste și Crăciun si zilei aniversare BRD, conform Adeverinţei nr.
7345/10.05.2019 emisă de BRD - Groupe Société Générale SA, pentru care s-au virat
contribuţiile de asigurări sociale conform legislaţiei în vigoare la acea dată.
Instanța reține că prin Adeverinţa nr. 7345/10.05.2019 emisă de BRD - Groupe Société
Générale SA, sunt atestate de fostul angajator al contestatoarei veniturile brute obținute de
aceasta în perioada 1994-2001 cu titlu de prime, prime de vacanță, și adaosuri cu ocazia
sărbătorilor de Paște, Crăciun și ziua aniversară BRD, cu precizarea că pentru sumele
respective s-a plătit și virat contribuția de asigurări sociale la fondul de stat.
Problema litigioasă în prezenta cauză este aceea dacă veniturile brute obținute de
contestatoare în perioada 1994 – 2001 cu titlu de prime, prime de vacanță, și adaosuri cu ocazia
sărbătorilor de Paște, Crăciun și ziua aniversară BRD fac parte dintre veniturile ce trebuie luate
în calcul la stabilirea drepturilor de pensie ale contestatoarei.
Instanța reține că în conformitate cu prevederile anexei nr. 15 la HG nr. 257/2011 pct.
VI, ,,Nu sunt luate în calcul la stabilirea punctajului mediu anual întrucât nu au făcut parte din
baza de calcul a pensiilor, conform legislaţiei anterioare datei de 01.04.2001:
•formele de retribuire în acord sau cu bucata, în regie ori după timp, pe bază de tarife
sau cote procentuale; participarea la beneficii a oamenilor muncii din unităţile
economice;premiile anuale şi premiile acordate în cursul anului pentru realizări
deosebite;recompensele cu caracter limitat, acordate personalului din unele sectoare de
activitate; diurnele de deplasare şi de delegare, indemnizaţiile de delegare, detaşare şi transfer;
drepturile de autor;drepturile plătite potrivit dispoziţiilor legale, în cazul desfacerii contractului
de muncă;al treisprezecelea salariu;formele de retribuire definite sub sintagma "plata cu ora",
acordate cadrelor didactica şi specialiştilor din producţie sau din alte domenii de activitate
pentru activitatea didactică de predare, seminare, lucrări practice, desfăşurate în afara
obligaţiilor de muncă de la funcţia de bază, pentru acoperirea unor posturi vacante sau ai căror
titulari lipseau temporar, precum şi pentru îndeplinirea unor activităţi didactice pentru care nu
se justifică înfiinţarea unor posturi;formele de retribuire pentru "orele suplimentare" realizate
peste programul normal de lucru;sporul acordat pentru personalul didactic care îndrumă
practica psihopedagogică şi care asigură perfecţionarea de specialitate a învăţătorilor şi

25
educatorilor;indemnizaţiile de muncă nenormată;compensaţiile acordate conform decretelor nr.
46/1982 şi nr. 240/1982;alte sporuri care nu au avut caracter permanent. "
Instanța ia act că, deși există regularitate în ceea ce privește primirea de către
contestatoare a sumelor cu titlu de prime, prime de vacanță, și adaosuri cu ocazia sărbătorilor
de Paște, Crăciun și ziua aniversară BRD, totuși această periodicitate este departe de a putea fi
apreciată ca reprezentând un „caracter permanent” al acordării sumelor respective, motiv pentru
care instanța va reține că veniturile atestate prin Adeverinţa nr. 7345/10.05.2019 emisă de BRD
- Groupe Société Générale SA nu pot fi considerate că ar fi avut „caracter permanent”, condiție
cerută pentru valorificarea acestora la calculul drepturilor de pensie., motiv pentru care se va
respinge contestaţia formulată de contestatoarea U.A., în contradictoriu cu intimata Casa
Judeţeană de Pensii Iaşi.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta UA, criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie.
Examinând probele cauzei în raport de motivele de apel invocate, apărările intimatei
și dispozițiile legale aplicabile și hotărârea apelată, Curtea constată următoarele:
Prin apelul formulat, s-a criticat soluţia primei instanţe, invocându-se greşita aplicarea
a legii la situaţia de fapt ce rezultă din adeverinţa nr. 7345/10.05.2019 emisă de BRD - Groupe
Société Générale SA, prin încălcarea principiului contributivităţii, consacrat de art. 2 lit. c din
Legea nr. 263/2010, la determinarea punctajelor lunare, astfel cum a fost reţinut şi aplicat de
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 19/2011.
Faţă de tezele defensive avansate prin calea de atac se reţine că prima instanţa a realizat
o prezentare sistemică a textelor legale aplicabile, concluzionând că veniturile atestate de
adeverința eliberată de fostul angajator, nr. 7345/10.05.2019, nu pot fi valorificate întrucât
aceste prime nu sunt sporurile cu caracter permanent, nefăcând parte din baza de calcul a
pensiilor conform legislației anterioare.
Apelanta critică aceasta concluzie, apreciind că instanţa nu a ţinut cont de menţiunea
din adeverinţă, potrivit căreia apelanta a beneficiat de venituri brute suplimentare, altele decât
cele indicate în cartea de muncă, pentru perioada lucrată, fiind reţinute şi virate contribuţii de
asigurări sociale de către angajator, iar în virtutea principiului contributivității, consacrat de art.
2 lit. c din Legea nr. 263/2010, aceste sume trebuia să fie valorificate la stabilirea drepturilor de
pensie.
În ceea ce priveşte aplicarea în timp a Deciziei în interesul legii nr. 19/2011, invocată
în apărare, dată în aplicarea Legii nr. 19/2000, prin Decizia nr. 33/2018 – ICCJ -CDCD s-a
reţinut: Înalta Curte de Casație și Justiție a mai statuat asupra chestiunii deduse judecății,
reținând că „fiind o problemă de aplicare, și nu de interpretare a legii rămâne la aprecierea
instanțelor de judecată ca, în condițiile abrogării normei pe care o interpretează, dar ale
subzistenței în cuprinsul noii reglementări a soluției legislative anterioare, să aplice
raționamentul juridic și argumentele care au stat la baza acestuia și care au dus la dezlegarea
dată în Decizia nr. 19/2011, pentru identitate de rațiune, păstrându-și valabilitatea reperele de
analiză fixate prin decizia anterioară, în ceea ce privește verificarea aspectelor cu privire la
aceste venituri, în raport cu situația concretă a fiecărui angajat și cu dovezile produse.”
În consecinţă, deși Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi
de asigurări sociale, interpretată de instanța supremă prin această decizie în interesul legii, nu
mai este în vigoare, se constată că atât prevederile cuprinse în art. 2 lit. e), cât și în art. 164 alin.
(1) şi (2) din Legea nr. 19/2000, se regăsesc în Legea nr. 263/2010, art. 2 lit. c și art. 165 alin. 1
și 2, principiul contributivității fiind un principiu de bază al sistemului public de pensii
reglementat de Legea nr. 263/2010.
Or, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 19/2011 a admis recursul în
interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie

26
şi Justiţie şi a stabilit că, în interpretarea dispoziţiilor art. 2 lit. e), art. 78 şi art. 164 alin. (1) şi
(2) din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale
şi ale art. 1 şi 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005 privind recalcularea pensiilor
din sistemul public, provenite din fostul sistem al asigurărilor sociale de stat, „formele de
retribuire obţinute în acord global, prevăzute de art. 12 alin. 1 lit. a) din Legea retribuirii după
cantitatea şi calitatea muncii nr. 57/1974, vor fi luate în considerare la stabilirea şi recalcularea
pensiilor din sistemul public, dacă au fost incluse în salariul brut şi, pentru acestea, s-a plătit
contribuţia de asigurări sociale la sistemul public de pensii”.
În consecinţă, decizia nr. 19/2011 pronunţată de ÎCCJ a privit exclusiv veniturile
obţinute în acord global şi nu s-a referit la orice spor/drept bănesc încasat de salariat pe
parcursul desfășurării raportului de muncă.
Mai mult, chiar aplicând prin analogie dezlegarea data prin decizia invocată, se reţine
că instanţa supremă a conchis că veniturile obţinute în acord global vor fi valorificate însă
numai dublu condiţionat: să fi fost incluse în venitul brut, respectiv să se fi plătit contribuţia de
asigurări sociale.
Or, prin adeverinţa nr. 7345/10.05.2019 eliberata de BRD - Groupe Société Générale
SA, angajatorul însuşi a atestat expresis verbis: „Conform prevederilor legale în vigoare din
acea perioadă (Legea nr. 49/1992) unitatea a plătit contribuția de asigurări sociale la fondul
total de salarii (pentru sumele precizate mai sus cu titlu de prima bruta, prima de vacanta brut,
adaos brut). La aceste sume nu s-a reținut de la salariată pensia suplimentară.”.
În condițiile în care veniturile supuse analizei sunt până în luna martie 2001 suportă
exclusiv aplicabilitatea prevederilor art. 165 din Legea nr. 263/2010 cu modificări ulterioare, ce
au ca obiect de reglementare tocmai perioadele anterioare datei de 1 aprilie 2001. Or, prin
raportare la prevederile art. 165 alin. 2 din Legea nr. 263/2010 cu modificări ulterioare, primele
ocazionale acordate de angajator nu pot fi avute în vedere la stabilirea drepturilor de pensie.
Mai mult, angajatorul însuşi a atestat că pentru sumele reprezentând venituri suplimentare brute
încasate de apelanta reclamantă peste salariul de încadrare și sporurile cu caracter permanent,
nu s-a reținut de la salariată pensia suplimentară şi, în consecinţă, tocmai principiul
contributivităţii se opune la valorificarea acestora în calculul drepturilor de pensie ale
contestatoarei apelante.
Faţă de cele expuse, rezultă că lipseşte orice raţiune pentru a aprecia eronată poziţia
Casei de pensii judeţene, care nu a valorificat la calculul drepturilor de pensie veniturile
suplimentare atestate de angajator prin adeverinţa menţionată, în condiţiile în care Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie a reţinut că „este firesc ca o parte din această contribuție să revină foștilor
salariați, în prezent pensionați, și să fie avută în vedere la recalcularea drepturilor de pensie,
conform Legii nr. 19/2000 și Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 4/2005, doar dacă pentru
sumele reprezentând venituri suplimentare (...) angajatorul a plătit contribuția de asigurări
sociale la sistemul public de pensii, că aceste drepturi salariale suplimentare au fost incluse în
salariul de bază brut, că bugetul asigurărilor sociale a fost alimentat cu contribuția de
asigurări sociale plătită de către angajator, aferentă veniturilor salariale suplimentare obținute
de către salariați”.
Or, niciuna dintre aceste condiţii nu este îndeplinită în raport de atestările angajatorului
din adeverinţa nr. 7345/10.05.2019.
În consecinţă, întrucât prima instanţa a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale la
situaţia de fapt, faţă de prevederile art. 480 Cod procedură civilă, se va respinge apelul declarat
de reclamanta UA împotriva sentinţei civile nr. 354/06.04.2020 pronunţată de Tribunalul Iaşi,
sentinţă pe care o va păstra.

II. A doua opinie - regăsită în jurisprudenţa Curţii de Apel Suceava: Dispoziţiile

art. 165 din lege nu pot fi interpretate în sensul excluderii de la valorificare a unor venituri ce

27
au constituit bază de calcul pentru contribuția de asigurări sociale, pe motiv că adeverințele
eliberate de angajator evidențiază salarii brute și nu salarii nete sau invers. Art. 165 din Legea
nr. 263/2010 are menirea de a clarifica, având în vedere succesiunea în timp a legilor,
modalitatea de înscriere în carnetul de muncă a salariilor în cursul anilor, precum și modalitatea
de stabilire a bazei de calcul pentru contribuția de asigurări sociale. Altfel spus, textul de lege
prevede ce salarii se utilizează la determinarea punctajelor lunare, pentru diverse perioade, în
funcție de legislația în vigoare la acel moment, reglementând deci procedura de calcul ce
trebuie respectată de casa de pensii și având caracter orientativ. Excluderea de la valorificare a
unor venituri ce au constituit, potrivit mențiunilor din adeverințe, baza de calcul a contribuției
de asigurări sociale constituie un abuz, încălcându-se principiul contributivității.
II. a. Prin cererea adresată Tribunalului Suceava la data de 4 aprilie 2019 contestatorul
CF, în contradictoriu cu intimata CJP Suceava, a solicitat obligarea intimatei la recalcularea
drepturilor de pensie, începând cu data de 01.03.2019, prin luarea în calcul a veniturilor
suplimentare obținute (prime, prime de vacanță și adaos brut cu ocazia sărbătorilor și zilei
aniversare BRD), conform adeverinței nr. 162/ 17.01.2018 emisă de BRD - Groupe Société
Générale SA.
În motivare, a arătat că cererea de recalculare a pensiei, înregistrată la CJPS cu nr.
9237/04.02.2019, a fost respinsă pe motiv că veniturile cuprinse în adeverința nr.
162/17.01.2018 reprezentând prime, prime de vacanță și adaos brut cu ocazia sărbătorilor
(Paste, Crăciun) și zilei aniversare BRD nu fac parte din baza de calcul al pensiei.
La data de 18.03.2019 a contestat Decizia de calculare a pensiei nr. R/x/20.02.2019 la
Comisia de Contestații din cadrul CNPP.
Motivele invocate privind neluarea în calculul cuantumului pensiei a veniturilor
suplimentare pentru care s-au plătit contribuții la asigurările sociale nu se susțin, acestea
încălcând dispozițiile legale in vigoare conform legislației anterioare datei de 01.04.2001.
A considerat nelegală Decizia nr. R/x/20.02.2019 având în vedere că la emiterea
acesteia nu s-au respectat următoarele prevederi legale:
Art. 2 din Decretul nr. 389/1972 enumeră drepturile bănești pentru care nu se datorează
contribuția pentru asigurări sociale de stat, între ele neregăsindu-se drepturile ce fac obiectul
judecății contestației sale (primele, primele de vacanță și adaos salariu). Rezultă că pentru
aceste drepturi persoanele juridice și fizice datorau contribuția de asigurări sociale. Acest lucru
este statuat prin precizările privind aplicarea prevederilor Legii nr. 49/1992, emise de
Ministerul Muncii și Protecției Sociale cu nr. 947/10.07.1992 și de Ministerul Economiei și
Finanțelor cu nr. 4-x/ 10.07.1992, pct. 1 lit.(b), în care se arată: „ Contribuția pentru asigurările
sociale de stat se datorează de persoanele juridice și fizice asupra câștigului brut realizat de
salariații acestora încadrați cu contract de muncă, încheiat pe durată nedeterminată sau
determinată, indiferent de forma de salarizare utilizată și forma de proprietate ”. De asemenea,
contribuția se datorează și pentru premiile acordate salariaților din fondul de salarii.
Adeverința nr. 162/17.01.2018 emisă de BRD - Groupe Société Générale SA, prin care
se dovedesc sporurile care trebuie să i se valorifice la calcularea drepturilor de pensie, potrivit
prevederilor art. 165 alin. (2) din Legea 263/ 2010 și prevederile pct. VI ale Anexei nr. 15 din
H.G. nr. 257/2011 cuprinde toate elementele prevăzute de pct. 127 alin. (2) din H.G. nr.
257/2011 și reprezintă dovada certă că pentru aceste sporuri s-au plătit contribuțiile la
asigurările sociale de stat.
La pct. V din Anexa nr. 15 la H.G. nr. 257/2011 sunt detaliate sporurile cu caracter
permanent în conformitate cu prevederile Legii nr. 49/1992, pentru modificarea și completarea
unor reglementări din legislația de asigurări sociale, unde la ultimul aliniat se arată: Alte
sporuri cu caracter permanent prevăzute de legislația specifică fiecărui domeniu de activitate

28
(în cazul de față domeniul bancar) sau prevăzute în contractele colective și individuale de
muncă.
În continuare, pentru acest pct. V din Norme se face mențiunea: Aceste sporuri se
utilizează la determinarea punctajului mediu anual, atât pentru perioadele anterioare cât și cele
ulterioare datei de 01.04.1992, data intrării în vigoare a prevederilor Legii nr. 49/1992.
Prevederile art. 2 lit. (c) din Legea nr. 263/2010 - principiul contributivității conform
căruia fondurile de asigurări sociale se constituie pe baza contribuțiilor datorate de persoanele
fizice și juridice participante la sistemul public de pensii, drepturile de asigurări sociale,
cuvenindu-se în temeiul contribuțiilor de asigurări sociale plătite.
Prevederile art. 165 alin. (2) din Legea nr. 263/2010, potrivit căruia la determinarea
punctajelor lunare, pe lângă salariile prevăzute la alin. (1), se au în vedere și sporurile cu
caracter permanent care după data de 01.04.1992 au făcut parte din baza de calcul a pensiilor
conform legislației anterioare și care sunt înscrise în carnetul de muncă sau sunt dovedite cu
adeverințe eliberate de unități conform legislației în vigoare.
Caracterul temporar și variabil al unor venituri salariale, atâta timp cât pentru acestea au
fost plătite sume ce reprezintă contribuții de asigurări sociale (pentru pensii), este înlăturat de
principiul contributivității statuat de art. 2 lit. (c) din Legea nr. 263/2010, fapt precizat și de
Înalta Curte de Casație și Justiție la pct. (6) din cuprinsul Deciziei nr. 19/17.10.2011, atunci
când analizează dispozițiile mențiunii de la pct. VI din Anexa la O.U.G. nr. 4/2005, în
conformitate cu prevederile Legii nr. 19/2000, dispoziții preluate în totalitate și în mențiunea de
la pct. VI din anexa 15 la H.G. nr. 257/ 2011. Cu privire la mențiunea de la pct. VI din Anexa
la O.U.G. nr. 4/2005 și drept consecință și la mențiunea de la pct. VI din Anexa nr. 15 la H.G.
nr. 257/2011, Curtea Constituțională menționează în cuprinsul deciziei nr. 736/24.10.2006: „
verificarea împrejurărilor dacă, potrivit legislației anterioare (datei de 01.04.2001) s-au
încasat sau nu contribuții la asigurările sociale de stat pentru veniturile excluse de la stabilirea
punctajului anual și dacă aceste venituri au făcut sau nu parte din baza de calcul a pensiilor,
constituie probleme de fapt și de aplicare a legii în cazuri concrete individuale, a căror
soluționare revine instanţelor judecătorești”.
Cu alte cuvinte, dacă există dovada certă că pentru aceste venituri s-au plătit
contribuțiile la asigurările sociale de stat, ele trebuie să fie luate în calcul la stabilirea pensiei, în
cazul reclamantului această dovadă există, fiind făcută prin adeverința nr. 162/17.01.2018
emisă de BRD - Groupe Société Générale SA.
Prin întâmpinare, pârâta CJP Suceava a solicitat respingerea contestației ca nefondată.
Prin sentința civilă nr. 591 din 2 iulie 2019, Tribunalul Suceava a admis contestația,
a obligat intimata să emită o nouă decizie prin care să recalculeze drepturile cuvenite
contestatorului începând cu data de 01.03.2018 cu valorificarea adeverinței nr. 162/17.01.2018
și luarea în calcul a veniturilor suplimentare din aceasta (prime, prime de vacanță și adaos
brut).
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reținut că prin adeverința nr. 162/17.01.2018 emisă
de BRD - Groupe Société Générale SA se atestă că veniturile brute realizate de reclamant
cuprind și prime, prime de vacanță și adaos brut cu ocazia sărbătorilor (Paste, Crăciun) și zilei
aniversare BRD și se menționează că unitatea a reținut și virat CAS pentru veniturile
menționate.
Potrivit art. 3 alin. 2 din Legea nr. 3/1977, fondurile necesare plății pensiilor de
asigurări sociale de stat se constituie din contribuțiile pe care le plătesc angajatorii, precum și
din sumele alocate de la bugetul de stat.
Contribuția individuală de asigurări sociale a fost reglementată prin Decretul nr.
389/1972, care în art. 1 a prevăzut obligativitatea pentru angajator de a vărsa la bugetul
asigurărilor sociale de stat, o contribuție de 15% asupra câștigului brut realizat de personalul lor
salariat, de persoanele care se califică la locul de muncă sau care urmează cursuri de

29
perfecționare profesională, precum și asupra sumelor primite de ucenici, elevi ai școlilor
profesionale, pe timpul cât fac practică în producție, indiferent de forma în care se realizează
aceste venituri, de fondul din care se plătesc și de durata contractului de muncă.
Textul de lege instituie obligația vărsării la bugetul asigurărilor sociale de stat a
contribuției asupra câștigului brut realizat de angajat, indiferent de forma în care se realizează
aceste venituri. S-a observat că textul de lege folosește sintagma „câștig brut”. Art. 2 din
Decretul nr. 389/1972 enumera expres și limitativ drepturile bănești pentru care nu se datora
contribuția pentru asigurările sociale de stat, ceea ce înseamnă că pentru celelalte venituri
angajatorul plătea obligatoriu respectiva contribuție.
De altfel, pentru veniturile brute de care a beneficiat reclamantul au fost reținute
contribuții la fondul de pensii, aspect confirmat de adeverințe.
Potrivit dispozițiilor art. 2 lit. c din Legea nr. 263/2010, sistemul public se organizează
și funcționează având ca bază principiul contributivității, conform căruia fondurile de asigurări
sociale se constituie pe baza contribuțiilor datorate de persoanele fizice și juridice, participante
la sistemul public, drepturile de asigurări sociale cuvenindu-se pe temeiul contribuțiilor de
asigurări sociale plătite.
Acest principiu de bază este reluat în modul de calcul al drepturilor de pensie, art. 96
alin. 1 și 2 din Legea nr. 263/2010 statuând: „1) Punctajul anual al asiguratului se determină
prin împărțirea la 12 a sumei punctajelor lunare realizate în anul calendaristic respectiv. 2)
Punctajul lunar se calculează prin raportarea câștigului salarial brut/solda brută sau, după
caz, a venitului lunar asigurat, care a constituit baza de calcul a contribuției de asigurări
sociale, la câștigul salarial mediu brut din luna respectivă, comunicat de INS”.
Sub acest aspect s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în
interesul legii, prin Decizia nr. 19/2011 statuând că neluarea în considerare a unor sume care au
constituit baza de calcul a contribuției de asigurări sociale echivalează cu o încălcare a
principiului contributivității.
Prin urmare, la calculul drepturilor de pensie în temeiul Legii nr. 263/2010 se au în
vedere toate veniturile care au constituit baza de calcul a contribuției de asigurări sociale.
Astfel, tribunalul a apreciat că art. 165 din lege nu poate fi interpretat, în modalitatea în care o
face pârâta, în sensul excluderii de la valorificare a unor venituri ce au constituit bază de calcul
pentru contribuția de asigurări sociale, pe motiv că adeverințele eliberate de angajator
evidențiază salarii brute și nu salarii nete sau invers. Art. 165 din Legea nr. 263/2010 are
menirea de a clarifica, având în vedere succesiunea în timp a legilor, modalitatea de înscriere în
carnetul de muncă a salariilor în cursul anilor, precum și modalitatea de stabilire a bazei de
calcul pentru contribuția de asigurări sociale. Altfel spus, textul de lege prevede ce salarii se
utilizează la determinarea punctajelor lunare, pentru diverse perioade, în funcție de legislația în
vigoare la acel moment, reglementând deci procedura de calcul ce trebuie respectată de Casa de
Pensii și având caracter orientativ.
Excluderea de la valorificare a unor venituri ce au constituit, potrivit mențiunilor din
adeverințe, baza de calcul a contribuției de asigurări sociale constituie un abuz, pârâta
încălcând principiul contributivității.
Constatând așadar că pentru veniturile brute realizate de reclamant, atestate în
adeverința nr. 162/17.01.2018, angajatorul a vărsat la bugetul asigurărilor sociale de stat
contribuția la fondul de pensii, instanța a apreciat că aceste venituri trebuie avute în vedere de
pârâtă la recalcularea drepturilor de pensie ale reclamantului potrivit art. 107 alin. 3 din Legea
nr. 263/2010.
Împotriva acestei hotărâri a formulat apel pârâta CJP Suceava, solicitând
modificarea sentinței, în sensul respingerii contestației ca nefondată.
În motivare, a arătat că sentința nu este corectă și legală, fiind dată cu încălcarea și
interpretarea eronată a dispozițiilor art. 165 din Legea nr. 263/2010, ale art. 127 alin. 1, anexa

30
15 punctul V din H.G. nr. 257/2011, iar instanța de fond nu a analizat obiectul dedus judecății
prin prisma tuturor înscrisurilor depuse la dosar și nu a dat o interpretare corectă dispozițiilor
legale incidente în cauză.
Instanța de fond a dispus valorificarea adeverinței nr. 162/17.01.2018 fără a avea în
vedere dispozițiile art. 165 din Legea nr. 263/2010, coroborat cu dispozițiile art. 127 alin. 1,
anexa 15 punctul V din H.G. nr. 257/2011, pe care le-a redat.
Sumele înscrise în adeverință cu titlu de primă brut, primă de vacanță brut, adaos brut
cu ocazia sărbătorilor, Paști, Crăciun, ziua aniversară BRD, nu constituie sporuri cu caracter
permanent, în înțelesul Legii nr. 263/2011 coroborat cu dispozițiile H.G. nr. 257/2011 și nu au
făcut parte din baza de calcul a pensiei conform anexei nr. 15 din H.G. nr. 257/2011.
Toate aceste aspecte și dispoziții legale au fost invocate și prezentate și instanței de
fond, dar nu au fost analizate ori au fost interpretate greșit .
În drept, a invocat dispozițiile Legii nr. 263/2010, art. 127 alin. 1, anexa 15 H.G. nr.
257/2011 și art. 466, art. 468 Cod procedură civilă.
Reclamantul-intimat a depus întâmpinare, solicitând respingerea apelului ca nefondat și
menținerea sentinței instanței de fond.
Verificând, în limitele motivelor de apel, conform art. 477, art. 479 alin. 1 din Noul Cod
de procedură civilă, stabilirea situației de fapt și aplicarea de către prima instanță a dispozițiilor
legale incidente în cauză, Curtea reține următoarele:
Reclamantul-intimat a solicitat ca la emiterea deciziei de pensionare să fie avute în
vedere sumele din adeverința nr. 162/17.01.2018 prevăzute pentru perioada noiembrie 1999 -
decembrie 2000 ca fiind realizate cu titlu de „primă brut, primă de vacanță brut, adaos brut cu
ocazia sărbătorilor (Paști, Crăciun) și a zilei aniversare B.R.D.”
Întrucât art. 2 lit. c) din Legea nr. 263/2010 instituie principiul contributivității în
conformitate cu care drepturile de asigurări sociale se cuvin în temeiul contribuțiilor de
asigurări sociale plătite, iar reclamantul-intimat făcuse dovada că pentru drepturile de care a
beneficiat în perioada lucrată și care sunt atestate de adeverința nr. 162/17.01.2018 s-au plătit
contribuțiile de asigurări sociale (aspect necontestat în apel), în mod corect a stabilit prima
instanță că aceste venituri trebuiau luate în calcul la stabilirea drepturilor de pensie.
Nu pot fi primite criticile apelantei în sensul că hotărârea pronunțată ar contraveni
dispozițiilor Legii 263/2010 întrucât, așa cum s-a arătat deja, tocmai dispozițiile acestui act
normativ impun ca stabilirea drepturilor de pensie să se realizeze cu respectarea principiului
contributivității, respectiv cu luarea în calcul a acelor venituri pentru care s-au plătit
contribuțiile de asigurări sociale.
Nu caracterul permanent/nepermanent al sumelor obținute conduce la valorificarea lor
pentru stabilirea drepturilor de pensie, astfel cum susține în mod eronat apelanta, ci achitarea
contribuției de asigurări sociale
Chiar dacă dispozițiile H.G. 257/2011 prevăd că nu sunt luate în calcul la stabilirea
punctajului mediu anual întrucât nu au făcut parte din bază de calcul a pensiilor, conform
legislației anterioare datei de 1 aprilie 2001, anumite forme de retribuire sau sporuri, trebuie
reținut că această hotărâre de guvern a fost emisă în aplicarea Legii 263/2010, astfel încât nu
poate depăși limitele impuse de actul normativ cu putere superioară.
Ca urmare, câtă vreme Legea nr. 263/2010 impune luarea în calcul la stabilirea
drepturilor de pensie a veniturilor pentru care s-au plătit contribuții de asigurări sociale, nu se
pot institui prin actul normativ de aplicare a acestei legi norme prin care anumite venituri
pentru care s-au plătit contribuțiile să fie exceptate de la stabilirea drepturilor de pensie pentru
că astfel s-ar încălca dispozițiile art. 4 alin. 3 din Legea nr. 24/2000.
În aceste condiții, neluarea în considerare a unor sume pentru care s-au plătit
contribuțiile de asigurări sociale echivalează cu o încălcare a principiului contributivității,
având drept finalitate nerealizarea scopului avut în vedere de legiuitor, astfel cum de altfel a

31
statuat Înalta Curte de Casație și Justiție prin Deciziile nr. 19/2011 și nr. 19/2012, pronunțate în
recurs în interesul legii.
Dispozițiile art. 127 și ale Anexei 15 din H.G. 257/2011 trebuie interpretate în sensul că
respectivele venituri nu vor fi luate în calcul doar în situația în care nu au fost incluse în venitul
brut și nu s-au plătit contribuțiile de asigurări sociale, situație care nu este incidentă în cauză.
Astfel, în cuprinsul adeverinței se face mențiunea că s-au reținut contribuțiile de
asigurări sociale. Din mențiunile adeverinței rezultă că aceste sume sunt incluse în câștigul
brut, atâta vreme cât angajatorul arată că a calculat, reținut și virat contribuția la asigurările
sociale potrivit prevederilor legale, iar actele normative incidente reglementau un nivel al
contribuției de 15% asupra câștigului brut realizat de angajați.
Pentru toate aceste considerente, reținând că prima instanță a făcut o corectă interpretare
și aplicare a dispozițiilor legale, în baza art. 480 alin. 1 C.pr.civ., Curtea va respinge apelul ca
nefondat.”

REZUMATUL soluției însușite cu unanimitate de voturi de judecători:

Opinia unanimă însușită de judecătorii prezenți la întâlnire, a fost după discuţiile

purtate, în sensul opiniei a doua exprimate, respectiv: dispoziţiile art. 165 din lege nu pot fi
interpretate în sensul excluderii de la valorificare a unor venituri ce au constituit bază de calcul
pentru contribuția de asigurări sociale, pe motiv că adeverințele eliberate de angajator
evidențiază salarii brute și nu salarii nete sau invers. Art. 165 din Legea nr. 263/2010 are
menirea de a clarifica, având în vedere succesiunea în timp a legilor, modalitatea de înscriere în
carnetul de muncă a salariilor în cursul anilor, precum și modalitatea de stabilire a bazei de
calcul pentru contribuția de asigurări sociale. Altfel spus, textul de lege prevede ce salarii se
utilizează la determinarea punctajelor lunare, pentru diverse perioade, în funcție de legislația în
vigoare la acel moment, reglementând deci procedura de calcul ce trebuie respectată de casa de
pensii și având caracter orientativ. Excluderea de la valorificare a unor venituri ce au constituit,
potrivit mențiunilor din adeverințe, baza de calcul a contribuției de asigurări sociale constituie
un abuz, încălcându-se principiul contributivității.
Având în vedere evoluția jurisprudenței, considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie se impune ca beneficiarii drepturilor de pensiei să aibă același tratament juridic în
privința tuturor suplimentelor salariale primite, indiferent de denumire şi de durată, în condițiile
în care angajatorul atestă plata contribuțiilor la pensie, dar numai în condițiile în care acest
aspect reiese cu certitudine din adeverințele eliberate de angajator. Dacă există neclarităţi se pot
solicita precizări suplimentare, acestea având caracter completator şi neavând semnificaţia unor
înscrisuri noi, nedepuse în procedura administrativă, mai ales în condiţiile în care acest aspect
era necesar a fi lămurit de casa judeţeană de pensii. În concluzie s-a agreat în unanimitate,
soluţia unui reviriment jurisprudenţial în sensul că trebuie luate în calcul toate sporurile și
alte venituri de natură salarială pentru care angajatorul atestă că a plătit contribuția
pentru asigurările sociale de stat, acordându-se prevalență principiului contributivității .

ARGUMENTE:
Prin Decizia nr. 57/2018, publicată în Monitorul Oficial nr. 895/24.10.2018 a Înaltei
Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-au reținut,
în condițiile respingerii ca inadmisibile a sesizării, următoarele considerente:
„63. Astfel, prin Decizia nr. 19/2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis
recursurile în interesul legii declarate de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta
Curte de Casație și Justiție și Colegiul de conducere al Curții de Apel Craiova și a statuat
următoarele:În interpretarea și aplicarea prevederilor art. 2 lit. e) și art. 164 alin. (2) și (3) din

32
Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale și pct. V
din anexa la Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 4/2005 privind recalcularea pensiilor din
sistemul public, provenite din fostul sistem al asigurărilor sociale de stat, sporurile și alte
venituri suplimentare realizate anterior datei de 1 aprilie 2001 vor fi luate în considerare la
stabilirea și recalcularea pensiilor din sistemul public dacă au fost incluse în baza de calcul
conform legislației anterioare, sunt înregistrate în carnetul de muncă sau în adeverințele
eliberate de unități, conform legislației în vigoare, și pentru acestea s-a plătit contribuția de
asigurări sociale.
64. În motivarea acestei decizii, instanța supremă a reținut că aplicarea principiului
contributivității impune luarea în calcul a sporurilor și veniturilor suplimentare utilizate la
determinarea punctajelor medii anuale pentru perioade anterioare Legii nr. 19/2000, în măsura
în care acestea au făcut parte din baza de calcul al pensiilor, au fost înregistrate în carnetul de
muncă sau rezultă din adeverință, conform legislației în vigoare, și s-a plătit contribuția de
asigurări sociale.
65. S-a apreciat că neluarea în considerare a unor sume pentru care s-au plătit
contribuțiile de asigurări sociale echivalează cu o încălcare a principiului contributivității,
având drept finalitate nerealizarea scopului avut în vedere de legiuitor, astfel cum, de altfel, a
statuat Înalta Curte de Casație și Justiție și prin Decizia nr. 19/2011 privind interpretarea
dispozițiilor art. 2 lit. e), art. 78 și art. 164 alin. (1) și (2) din Legea nr. 19/2000 și ale art. 1 și 2
din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 4/2005.
66. Totodată, s-a avut în vedere că, prin Decizia nr. 5/2010, Înalta Curte de Casație și
Justiție - Secțiile Unite a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a decis că, în interpretarea
dispozițiilor art. 2 lit. e), art. 78 și art. 164 alin. (1) și (2) din Legea nr. 19/2000 privind sistemul
public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale și ale art. 1 și 2 din Ordonanța de urgență a
Guvernului nr. 4/2005 privind recalcularea pensiilor din sistemul public, provenite din fostul
sistem al asigurărilor sociale de stat, sumele plătite pentru munca prestată de foștii salariați în
regim de lucru prelungit, în condițiile art. 1 și 2 din Hotărârea Consiliului de Miniștri nr.
1.546/1952, se au în vedere la stabilirea și recalcularea pensiilor din sistemul public.
67. În plus, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit în jurisprudența sa că
drepturile de asigurări sociale cuvenite în baza contribuțiilor de asigurări sociale plătite
constituie un bun patrimonial în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției pentru apărarea
drepturilor omului și a libertăților fundamentale (denumită, în continuare, Convenția), ratificată
de statul român prin Legea nr. 30/1994 privind ratificarea Convenției pentru apărarea
drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a protocoalelor adiționale la această
convenție, cu modificările ulterioare, fiind menționate în acest sens Hotărârea Curții Europene
a Drepturilor Omului din 7 februarie 2012, pronunțată în Cauza Ana Maria Frimu ș.a.
împotriva României, prin care Curtea, deși a respins cererea ca inadmisibilă, a reafirmat faptul
că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție garantează plata prestațiilor sociale pentru persoanele
care au achitat contribuții la bugetul asigurărilor sociale (relevantă în acest sens este și Cauza
Constantin Abăluță ș.a. împotriva României).
68. De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că drepturile de
asigurări sociale sunt legate de plata contribuțiilor de asigurări sociale specifice, considerându-
se că dreptul la alocația de urgență (pentru care reclamantul plătise contribuția specifică)
reprezintă un drept patrimonial în sensul art. 1 paragraful 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție
(Hotărârea în Cauza Gaygusuz împotriva Austriei din 16 septembrie 1996).
69. Înalta Curte de Casație și Justiție a concluzionat, prin aceeași decizie, că principalul
element obiectiv apt să conducă la o justă și legală stabilire și reactualizare a pensiilor
provenind din fostul sistem de asigurări sociale de stat îl reprezintă contribuțiile de asigurări
sociale plătite, astfel că la stabilirea și reactualizarea drepturilor de pensie trebuie luate în

33
calcul toate sporurile și alte venituri de natură salarială pentru care
angajatorul/angajatul a plătit contribuția pentru asigurările sociale de stat.
70. Soluția adoptată prin Decizia nr. 19/2012 se înscrie într-o orientare constantă a
Înaltei Curți de Casație și Justiție, reflectată și de celelalte decizii pronunțate în recursurile în
interesul legii promovate în această materie, cu referire expresă la Decizia nr. 5/2010 și Decizia
nr. 19/2011.
71. Analiza hotărârilor judecătorești și a punctelor de vedere comunicate de curțile de
apel relevă faptul că această soluție de principiu privind condițiile de valorificare a sporurilor și
veniturilor suplimentare realizate până la 1 aprilie 2001, dată în interpretarea unor dispoziții din
Legea nr. 19/2000, a fost în mod constant avută în vedere la soluționarea litigiilor de asigurări
sociale privitoare la stabilirea sau recalcularea drepturilor de pensie deschise sub imperiul noii
legi a pensiilor, respectiv Legea nr. 263/2010, ținând cont de specificul fiecărei cauze, în
condițiile în care principiului contributivității, instituit prin dispozițiile art. 2 lit. e) din Legea
nr. 19/2000, a fost preluat prin dispozițiile art. 2 lit. c) din Legea nr. 263/2010, iar dispozițiile
art. 165 alin. (2) din Legea nr. 263/2010 sunt similare celor cuprinse în art. 164 alin. (3) din
Legea nr. 19/2000.
72. Prin urmare, raționamentul evidențiat în considerentele Deciziei nr. 19/2012 a
Înaltei Curți de Casație și Justiție își păstrează actualitatea și se transpune în interpretarea
dispozițiilor art. 165 alin. (2) din Legea nr. 263/2010 și ale mențiunii de la pct. VI din anexa nr.
15 la Normele de aplicare a Legii nr. 263/2010, corespunzător circumstanțelor ce caracterizează
fiecare litigiu.”
Având în vedere considerațiile decizorii ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, faptul că
acest domeniu de aplicare al normativului are un impact major asupra situației juridice a
beneficiarilor drepturilor de pensie care resimt direct și acut efectele ce derivă din existența
unei practice neunitare prin care se creează situații diferite între foștii salariați ai aceluiași
angajator, se impune un reviriment de jurisprudență la nivelul tuturor instanțelor din cadrul
Curții de Apel Iași, exclusiv în sensul că trebuie luate în calcul toate sporurile și alte venituri
de natură salarială pentru care angajatorul/angajatul atestă că a plătit contribuția pentru
asigurările sociale de stat, abordându-se prevalență principiului contributivității, înscris în
dispoziţiile art. 2 lit. c din Legea nr. 263/2010 în interpretarea dispozițiilor art. 165 alin. (2)
din Legea nr. 263/2010 și ale mențiunii de la pct. VI din anexa nr. 15 la Normele de aplicare a
Legii nr. 263/2010, fiind lipsit de relevanță caracterul temporar sau variabil al unor astfel de
venituri.
În condițiile în care adeverințele eliberate de angajator nu atestă expres plata
contribuției pentru asigurările sociale de stat pentru aceste sume sau sunt generice (s-au plătit
contribuții conform dispozițiilor legale) sau există alte vicii formale (lipsă identificare
completă contribuabil, lipsa perioada acordare sporuri, etc.) se apreciază că trebuie
menținută practica existentă la nivelul Curții de Apel Iași.

3. Reducerea onorariului de avocat

Materia: Conflicte de muncă

Subcategoria Drept procesual civil
Obiectul din Drepturi bănești
ECRIS:
Actul normativ Cod procedură civilă – art. 451
incident: Ghid de bune practici privind relația sistemului judiciar cu
celelalte profesii juridice, în special avocați, aprobat prin Hotărârea
34
 CSM nr. 287/19.1.2.2019 – Capitolul II, Secţiunea 4;
Decizia în interesul legii nr. 3/2020 - Înalta Curte de Casație şi Justiție
DCC nr. 471/27.06.2017, DCC nr. 165/27.03.2018
Prezentarea Prin adresa Consiliului Superior al Magistraturii
ipotezei care a nr.18269/08.03.2021, înregistrată la Curtea de Apel Iași sub
generat practica nr.132/CP/09.03.2021 s-a solicitat includerea în cadrul ședințelor de
neunitară: practică neunitară organizate în conformitate cu procedura de
desfășurare a întâlnirilor trimestriale în care sunt dezbătute probleme
de drept, aspectele referitoare la onorariul de avocat, inclusiv criterii
de apreciere, astfel cum au fost stabilite în Ghidul de bune practici
privind relația sistemului judiciar cu celelalte profesii juridice, în
special avocați, aprobat prin Hotărârea CSM nr.287/19.12.2019.
Doctrină: -
Decizii ale Curţii A. Ghid de bune practici privind relația sistemului judiciar cu
Constituţionale, celelalte profesii juridice, în special avocați, aprobat prin Hotărârea
CEDO, CJUE, CSM nr. 287/19.1.2.2019
ÎCCJ:
Capitolul II, Secţiunea 4 cu titlul „Aspecte privind onorariul
avocatului” prevede:
Subsecţiunea 4.1. Onorariul avocatului ales
Art. 89 Avocaţii sunt invitaţi să formuleze înainte de începerea
dezbaterilor în fond cererea de obligare a părţii adverse la plata
cheltuielilor de judecată, precizând cuantumul şi natura sumelor
solicitate.
Art. 90 (1) Se recomandă ca, atunci când se impun lămuriri
suplimentare, preşedintele completului să pună în discuţie capătul de
cerere privind cheltuielile de judecată, să interpeleze avocatul cu
privire la cuantumul onorariului şi să-i dea posibilitatea să-şi exprime
poziţia procesuală.
(2) De asemenea, în cauzele complexe, avocaţii pot să depună note de
cheltuieli în care să indice sumele solicitate, titlul acestora, dovezile
aferente, precum şi filele la care se regăsesc aceste dovezi.
Art. 91 (1) Reducerea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul
avocaţilor poate fi realizată, în condiţiile legii, cu titlu de excepţie,
atunci când există o vădită disproporţie între valoarea obiectului
cauzei, complexitatea cauzei, activitatea propriu-zisă a avocatului şi
onorariul solicitat.
(2) Se recomandă ca sintagma „vădit disproporționat” cuprinsă în
conținutul normei de procedură să fie interpretată în înțelesul său
semantic, acela de a fi clar pentru oricine că există o disproporție care
este evidentă.
(3) Este recomandabil ca reducerea cheltuielilor vizând onorariului
avocaţial să nu conducă practic la golirea de valoare a prestaţiei
profesionale a avocatului.
Art. 92 (1) În aprecierea cuantumului onorariului avocaţial şi a
proporţionalităţii acestuia faţă de activitatea avocatului într-o anumită
cauză, ar putea fi avute în vedere criteriile regăsite în Statutul profesiei
de avocat, pentru stabilirea onorariilor, respectiv: timpul şi volumul de
muncă solicitate; natura, noutatea şi dificultatea cazului; importanţa
intereselor în cauză; notorietatea, titlurile, vechimea în muncă,

35
experienţa, reputaţia şi specializarea avocatului; conlucrarea cu experţi
sau alţi specialişti, impusă de natura, obiectul, complexitatea şi
dificultatea cazului; avantajele şi rezultatele obţinute pentru profitul
clientului ca urmare a muncii depuse de avocat etc.
(2) Instanţa de judecată se va putea raporta la venitul net obţinut de
avocat la momentul la care decide asupra unei eventuale reduceri, iar
nu doar la venitul brut menţionat în cuprinsul înscrisurilor
doveditoare, având în vedere că deseori onorariile avocaţiale includ şi
TVA.
(3) În concret, este important a se aprecia faptul că onorariul
menţionat în contractul de asistenţă juridică şi evidenţiat în chitanţă
reprezintă o încasare brută din care avocatul achită nu doar costuri
fiscale, ci şi costuri administrative şi profesionale lunare.
Art. 93. În aprecierea activităţii avocatului este recomandabil ca
instanţa să ia în considerare şi prestaţiile mai puţin vizibile ale
avocatului, precum: consultaţiile juridice între termene, efortul de a
prelucra informaţiile primite de la client pentru a fi redate într-o
formă juridică şi clară, îndeplinirea unor proceduri administrative
aferente celor judiciare, timpul de aşteptare până la strigarea cauzei
etc.
Art. 94 Atunci când judecătorul procedează la reducerea cheltuielilor
de judecată reprezentate de onorariul avocaţial, o astfel de decizie ar
trebui să fie adecvat motivată, astfel încât să se asigure transparenţa
privind criteriile aplicate pentru această reducere.

B. Prin Decizia nr. 471/27.06.2017, Curtea Constituţională a

reținut:
„În jurisprudența sa (a se vedea, în acest sens, Decizia nr.702 din 28
iunie 2012, publicată Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.607
din 23 august 2012, Decizia nr.1.018 din 14 iulie 2011, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.687 din 28 septembrie
2011, Decizia nr.401 din 14 iulie 2005, publicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr.848 din 20 septembrie 2005, Decizia nr.492
din 8 iunie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr.583 din 5 iulie 2006, sau Decizia nr.728 din 7 mai 2009, publicată
în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.401 din 12 iunie 2009),
Curtea a reținut că prerogativa instanței de a cenzura, cu prilejul
stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul onorariului avocațial
convenit, prin prisma proporționalității sale cu amplitudinea și
complexitatea activității depuse, este cu atât mai necesară cu cât
respectivul onorariu, convertit în cheltuieli de judecată, urmează a fi
suportat de partea potrivnică, dacă a căzut în pretenții, ceea ce
presupune în mod necesar ca acesta să îi fie opozabil. Or,
opozabilitatea sa față de partea potrivnică, care este terț în raport cu
convenția de prestare a serviciilor avocațiale, este consecința însușirii
sale de instanță prin hotărârea judecătorească prin al cărei efect
creanța dobândește caracter cert, lichid și exigibil.
20. Totodată, Curtea a mai reținut că avocatul, prin exercitarea
profesiei sale, îndeplinește o activitate economică, activitate care
constă în oferirea de bunuri sau servicii pe o piață liberă (Hotărârea

36
 Curții de Justiție a Uniunii Europene din 19 februarie 2002, pronunțată
în Cauza Wouters și alții, paragraful 49), însă orice activitate
economică se desfășoară „în condițiile legii”; în consecință,
legiuitorul a apreciat că valoarea onorariului trebuie să fie
proporțională cu serviciul prestat, instituind astfel posibilitatea
limitării sale în cazul în care nu există un just echilibru între prestația
avocațială și onorariul solicitat.”

C. Prin Decizia nr. 165/27.03.2018, Curtea Constituţională a

reţinut:
„În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a prevederilor
art.451 alin.(2) din Codul de procedură civilă, se susține, în esență, că
acestea nu îndeplinesc criteriile de claritate, precizie și previzibilitate a
normei legale, deoarece nu sunt corelate cu dispozițiile art. 1.349 din
Codul civil, care prevăd regula acoperirii integrale a prejudiciului, iar
criteriile menționate de prevederea legală criticată sunt noțiuni
abstracte și polivalente, lăsate la aprecierea subiectivă a judecătorului.
De asemenea, se arată că prevederile legale criticate contravin
dreptului constituțional la un proces echitabil din perspectiva
respectării principiului contradictorialității, în cazul în care
posibilitatea judecătorului de a reduce onorariul avocaților nu este
pusă în discuția părților.
(...)
Curtea reține, în acord cu jurisprudența sa anterioară, că
obligativitatea plății cheltuielilor de judecată are la bază ideea de culpă
procesuală, însă, dat fiind că partea care pierde procesul este obligată
să suporte și onorariul avocatului părții adverse, pentru opozabilitate,
cuantumul acestuia trebuie să fie însușit de către instanța de judecată.
Din acest punct de vedere, prevederile textului de lege criticat
îndeplinesc exigențele de claritate, precizie și previzibilitate, instituind
criterii clare prin raportare la care instanța de judecată poate reduce,
motivat, partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul
avocaților, apreciind asupra proporționalității acestora în raport cu
obiectul cauzei, valoarea sau complexitatea acesteia, ori cu activitatea
desfășurată de avocat. Mai mult, așa cum prevede expres textul de
lege criticat, măsura luată de instanță nu va avea niciun efect asupra
raporturilor dintre avocat și clientul său.”
Practica ÎCCJ şi a Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a Curţii
altor instanţe: Constituţionale:

Prin Decizia în interesul legii nr. 3/2020 , publicată în Monitorul

Oficial nr. 181/05.03.2020 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a
reţinut:
„Pe calea recursului în interesul legii nu se poate statua o concluzie
general valabilă de natură a asigura unificarea practicii judiciare,
având aptitudinea de a fi aplicată în fiecare cauză aflată pe rolul
instanțelor de judecată, de vreme ce stabilirea anumitor chestiuni este
rezultatul aprecierii materialului probator sau al anumitor circumstanțe

37
 proprii fiecărei cauze, aceasta fiind o problemă doar de aplicare a legii
(în acest sens, Decizia nr. 1 din 16 ianuarie 2012 a înaltei Curți de
Casație si Justiție — Completul competent să judece recursul în
interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
210 din 29 martie 2012; Decizia nr. 23 din 6 noiembrie 2017 a înaltei
Curți de Casație și Justiție — Completul competent să judece recursul
în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 69 din 23 ianuarie 2018).
(...)
Or, stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din Codul de
procedură civilă, a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea
care a câștigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt
referitoare la complexitatea cauzei și la muncă efectivă a apărătorului
părții. De asemenea, presupune o raportare la valoarea obiectului
pricinii și o evaluare a ponderii pe care instanța trebuie să o dea
acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care
este obligată partea care a pierdut litigiul. În analiza sa, judecătorul
trebuie să se raporteze, în permanență, la circumstanțele cauzei,
instanța de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o
face.”

REZUMATUL soluției însușite cu unanimitate de voturi:

Judecătorii prezenţi la întâlnire au agreat integral propunerile prezentate în opinia

redactorului referatului, urmând ca fiecare complet să opteze pentru modalitatea procedurală de
învederare a obligaţiei procesuale de a se depune la dosar note privind cheltuielile de judecată
solicitate.

ARGUMENTE:

Din dispozițiile citate şi considerentele decizorii ale hotărârilor expuse rezultă că

motivarea adecvată a aplicării prevederilor art. 452 alin. 2 C.pr.civ este necesară, neputând fi
limitată la o reluare textuală a prevederilor legale, problematica reducerii onorariului de avocat
fiind o chestiune de temeinicie a hotărârii, aşa cum a stabilit Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Motivarea soluţiei în ceea ce priveşte reducerea onorariului de avocat este o cerință esențială a
dreptului la un proces echitabil și aceasta regulă guvernează nu numai cererile principale, dar și
cererile accesorii. Aceasta cu atât mai mult, cu cât reducerea onorariului de avocat interferează
cu un drept patrimonial al părții (nu a avocatului) referitor la recuperarea cheltuielilor avansate
pentru susținerea procesului. Fiind o ingerință într-un drept patrimonial, aceasta reducere
trebuie sa urmărească un scop legitim si sa fie proporțională. Criteriile identificate în ghid pot
funcționa ca repere procesuale în evaluarea măsurii reducerii onorariului de avocat.
De asemenea, în contextul abordării problematicii cheltuielilor de judecata în general,
având în vedere şi minuta de practica neunitară întocmita la nivelul Curții de Apel Iaşi – Secția
Litigii de muncă şi asigurări sociale, trebuie subliniat că este necesară punerea în discuție a
aspectelor apreciate ca esențiale de către judecător referitoare la dovezile necesare pentru
cererea vizând onorariul de avocat (număr contract, depunere chitanţă în original) și alte
cheltuieli solicitate, fiind recomandabil depunerea la dosar de către parte a unei note
centralizatoare privind sumele solicitate, aspect relevant mai ales în cauzele în care cheltuielile

38
(de transport/cazare/administrare probe) sunt solicitate defalcat în mai multe dosare sau în
cauzele complexe, care parcurg mai multe cicluri procesuale.
Instituirea unei practici comune, unitare la nivelul tuturor instanțelor Curții de Apel Iași
în sensul solicitării unor note de cheltuieli în care să se indice sumele solicitate, titlul acestora,
dovezile aferente, eventual şi filele la care se regăsesc aceste dovezi ar funcționa drept
mecanism organizatoric important al gestionării dosarului și ar răspunde și necesității de
transparență și claritate. Cutuma obișnuită a depunerii, de cele mai multe ori, la ultimul termen,
a unor foi volante – chitanțe, facturi – poate fi modificată prin cerințe exprese ale judecătorului
cauzei și prin trecerea unei perioade de timp de adaptare, pentru a nu surprinde justițiabilii, în
sens larg, mai ales în condițiile în care, de exemplu, la instanțele europene notele privind
cheltuieli de judecata reprezintă o practică uzuală.

4. Încetarea contractului de muncă în perioada de probă. Natura termenului de probă

Materia: Conflicte de muncă

Subcategoria Conflicte de muncă
Obiectul din Nulitate act
ECRIS:
Actul normativ Codul muncii
incident:
Prezentarea 1. Încetarea contractului de muncă în perioada de probă - condiţia
ipotezei care a notificării scrise a angajatului
generat practica 2. Natura juridică a termenului de probă. Dreptul discreţionar al
neunitară: angajatorului de a notifica încetarea contractului. Posibilitatea
cenzurării actului angajatorului de către instanţă
Doctrină: - Ş. Beligrădeanu, Perioada de probă – clauză de dezicere – şi
consecinţele sale asupra încetării contractului individual de muncă, în
Dreptul nr. 9/2007, p. 67;
- I.T. Ştefănescu, Tratat teoretic şi practic de dreptul muncii, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 278,
- A. Athanasiu, M. Volonciu, L. Dima, O. Cazan, Codul muncii.
Comentariu pe articole. vol. I, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 156;
- Al. Ţiclea, Codul muncii adnotat, p. 120
Dispoziţiile Codul Muncii:
legale incidente: Art. 31 - (1) Pentru verificarea aptitudinilor salariatului, la încheierea
contractului individual de muncă se poate stabili o perioadă de probă
de cel mult 90 de zile calendaristice pentru funcţiile de execuţie şi de
cel mult 120 de zile calendaristice pentru funcţiile de conducere.
(2) Verificarea aptitudinilor profesionale la încadrarea persoanelor cu
handicap se realizează exclusiv prin modalitatea perioadei de probă de
maximum 30 de zile calendaristice.
(3) Pe durata sau la sfârşitul perioadei de probă, contractul individual
de muncă poate înceta exclusiv printr-o notificare scrisă, fără preaviz,
la iniţiativa oricăreia dintre părţi, fără a fi necesară motivarea acesteia.
(4) Pe durata perioadei de probă salariatul beneficiază de toate
drepturile şi are toate obligaţiile prevăzute în legislaţia muncii, în
contractul colectiv de muncă aplicabil, în regulamentul intern, precum
şi în contractul individual de muncă.
(5) Pentru absolvenţii instituţiilor de învăţământ superior, primele 6

39
 luni după debutul în profesie se consideră perioadă de stagiu. Fac
excepţie acele profesii în care stagiatura este reglementată prin legi
speciale. La sfârşitul perioadei de stagiu, angajatorul eliberează
obligatoriu o adeverinţă, care este vizată de inspectoratul teritorial de
muncă în a cărui rază teritorială de competenţă acesta îşi are sediul.
(6) Modalitatea de efectuare a stagiului prevăzut la alin. (5) se
reglementează prin lege specială.
Art. 32 - (1) Pe durata executării unui contract individual de muncă nu
poate fi stabilită decât o singură perioadă de probă.
(2) Prin excepţie, salariatul poate fi supus la o nouă perioadă de probă
în situaţia în care acesta debutează la acelaşi angajator într-o nouă
funcţie sau profesie ori urmează să presteze activitatea într-un loc de
muncă cu condiţii grele, vătămătoare sau periculoase.
(3) Perioada de probă constituie vechime în muncă.
Art. 33 - Perioada în care se pot face angajări succesive de probă ale
mai multor persoane pentru acelaşi post este de maximum 12 luni.
Art. 8 - (1) Relaţiile de muncă se bazează pe principiul consensualităţii
şi al bunei-credinţe.
(2) Pentru buna desfăşurare a relaţiilor de muncă, participanţii la
raporturile de muncă se vor informa şi se vor consulta reciproc, în
condiţiile legii şi ale contractelor colective de muncă.

Codul civil
Art. 1326 C.civ.: „1. Actul unilateral este supus comunicării atunci
când constituie, modifică sau stinge un drept al destinatarului și ori de
câte ori informarea destinatarului este necesară potrivit naturii actului.
2. Dacă prin lege nu se prevede altfel, comunicarea se poate face în
orice modalitate adecvată, după împrejurări.
3. Actul unilateral produce efecte din momentul în care comunicarea
ajunge la destinatar, chiar dacă acesta nu a luat cunoștință de aceasta
din motive care nu îi sunt imputabile.”
Decizii ale Curţii - Decizia nr. 334 din 10 aprilie 2012 referitoare la excepţia de
Constituţionale, neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 31 alin. (3) din Codul muncii;
CEDO, CJUE, - Decizia nr. 523 din 17 iulie 2018 referitoare la excepţia de
ÎCCJ: neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 31 alin. (1) şi (3) şi art. 80 alin.
(1) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii;
- Decizia nr. 716 din 9 noiembrie 2017 referitoare la excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr.
53/2003 - Codul muncii;
- Decizia nr. 34 din 24 octombrie 2016 Completul pentru dezlegarea
unor chestiuni de drept Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie privind
modul de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 77 din Codul
muncii cu referire la art. 278 alin. (1) din Codul muncii şi art. 1.326
din Codul civil;
- Decizia nr 18 din 13 iunie 2016 Completul pentru dezlegarea unor
chestiuni de drept Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie privind
compatibilitatea dispoziţiilor art. 1.324, 1.325 şi 1.326 din Codul civil
cu specificul raporturilor de muncă;
- Decizia nr. 8 din 8 decembrie 2014 Completul competent să judece
recursul în interesul legii Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, privind

40
 interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 78 din Legea nr. 53/2003 -
Codul muncii, republicat, cu modificările și completările ulterioare
(Codul muncii, republicat), raportat la prevederile art. 76 lit. b) din
același act normativ.
Practica ÎCCJ şi a -
altor instanţe:

1. Încetarea contractului de muncă în perioada de probă - condiţia notificării scrise a

angajatului

1.a. Într-o opinie s-a reţinut că pentru a interveni încetarea contractului în perioada de
probă este necesar ca notificarea scrisă să fie comunicată angajatului în interiorul perioadei de
probă.

Dosar nr. 4695/99/2019 al Tribunalului Iaşi - sentinţa civilă nr.527/11.06.2020.

„Admite contestaţia formulată de contestatoarea PCI în contradictoriu cu intimata SC

„M.D.G.” SRL.
Anulează decizia nr. 1703/13.05.2019 emisă de intimata SC „M.D.G.” SRL.
Obligă intimata să reintegreze contestatoarea pe postul deţinut anterior emiterii deciziei
nr. 1703/13.05.2019.
Obligă intimata să achite contestatoarei o despăgubire egală cu salariile indexate,
majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat contestatoarea, de la data
încetării contractului individual de muncă şi până la data reintegrării efective.
Obligă intimata să achite contestatoarei suma de 3.500 lei, reprezentând cheltuieli de
judecată.”
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:
Reclamanta a fost angajata la societatea pârâtă „M.D.G.” SRL în data de 27.02.2019,
fiind încheiat si înregistrat în REVISAL contractul individual de muncă sub nr.
3497/27.02.2019.
Având în vedere specificul activităţii ce urma a fi desfăşurată de reclamantă, în Actul
Adiţional nr 3497.1 încheiat la 27.02.2019 s-a menţionat și perioada de probă de 90 de zile,
conformitate cu art. 31 alin. 1 din Codul muncii, document însușit de reclamantă prin
semnătură.
Mai mult decât atât, prin Informarea din data de 27.02.2019 s-a adus la cunoştinţa
reclamantei, conform art. 17 din Codul muncii, durata perioadei de probă de 90 de zile,
document de asemenea însușit de către ambele părţi prin semnătură.
Susţine pârâta că în urma unei analize efectuate de către societate asupra activităţii
reclamantei, s-a decis de către conducere ca începând cu data de 13.05.2019 să înceteze
Contractul Individual de Muncă al reclamantei, întrucât nu corespunde profesional locului de
muncă în care este încadrată. În acest sens, la data de 09.05.2019, dl. C.C.- director Filiala Iași,
a comunicat reclamantei hotărârea conducerii societăţii și a solicitat acesteia să predea toate
bunurile societăţii pe care le deţinea.
Reclamanta recunoaşte că în data de 10.05.2019 s-a prezentat la sediul punctului de
lucru situat în municipiul Iași unde s-a efectuat procedura de predare-primire a bunurilor cu
care îşi efectua activitatea de agent vânzări (maşina de serviciu, telefon de serviciu şi tableta de
serviciu), ocazie cu care a fost informată de supervizor că directorul filialei nu ar vrea să mai
continue în echipa intimatei, dar fără a primi o comunicare scrisă în acest sens. De asemenea,
contestatoarea mai recunoaşte primirea drepturilor salariale până la data de 10.05.2019.

41
 Solicitând intimatei, la data de 25.06.2019, (conform adresei nr. 869 depusă în copie la
dosar) să îi comunice în scris motivele pentru care a încetat contractul individual de muncă, la
data de 26.06.2019 intimata a comunicat reclamantei Decizia nr. 1703/13.05.2019 prin care s-a
dispus încetarea contractului individual de muncă, în baza cererii, conform art. 31 alin. 1
C.muncii.
Referitor la susţinerile reclamantei în sensul că nu ar fi formulat nicio cerere în sensul
încetării contractului individual de muncă, acestea sunt confirmate de societatea pârâtă care, în
întâmpinare, menţionează că este vorba de o simplă eroare materială.
În drept, potrivit art. 31 C. muncii: „(1) Pentru verificarea aptitudinilor salariatului, la
încheierea contractului individual de muncă se poate stabili o perioadă de probă de cel mult 90
de zile calendaristice pentru funcţiile de execuţie şi de cel mult 120 de zile calendaristice pentru
funcţiile de conducere. (...) (3) Pe durata sau la sfârşitul perioadei de probă, contractul
individual de muncă poate înceta exclusiv printr-o notificare scrisă, fără preaviz, la iniţiativa
oricăreia dintre părţi, fără a fi necesară motivarea acesteia. (...)”.
Prin urmare, oricând pe durata perioadei de probă sau la sfârşitul acestei perioade, dar
nu mai târziu de acest moment, contractul individual de muncă poate înceta prin notificarea
scrisă la iniţiativa oricăreia dintre părţi, nici salariatul şi nici angajatorul nefiind ţinuţi să
respecte vreun termen de preaviz. De asemenea, notificarea scrisă prevăzută de art. 31 alin. 3 C.
muncii nu trebuie motivată, cum nejustificat pretinde reclamanta, şi nu trebuie să aibă în vedere
niciun suport probatoriu sau o cercetare prealabilă, singura cerinţă impusă de lege ad
validitatem fiind forma scrisă (Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a pentru cauze privind
conflicte de muncă şi asigurări sociale, decizia civilă nr. 4015/2017,).
Or, în cauza de faţă, Tribunalul constată că Decizia nr. 1703 prin care intimata a dispus
încetarea contractului individual de muncă al contestatoarei poartă data de 13.05.2019, în
contextul în care perioada de probă de 90 de zile convenită prin actul adiţional nr.
3407.1/27.02.2019 expira la data de 27.05.2019, dar această dată nu are un caracter cert din
perspectiva disp. art. 278 NCC.
Mai mult decât atât, Decizia nr. 1703 a fost comunicată contestatoarei abia la data de
27.06.2019, potrivit ştampilei de pe plicul depus în copie la dosar şi, deci, după aproape o lună
de la expirarea perioadei de probă, când contractul individual de muncă nu mai putea înceta în
condiţiile art. 31 din C. muncii.
Susţine pârâta în întâmpinare, faptul că reclamanta ar fi refuzat să se prezinte la sediul
instituţiei în data de 15.05.2019 pentru a ridica decizia de încetare şi drepturile salariale ce i se
cuveneau, deşi i s-a solicitat acest lucru atât verbal în data de 13.05.2019, cât şi telefonic la dată
ulterioară neprecizată, dar nu face dovada acestor susţineri prin niciun mijloc de probă, deşi
sarcina probei îi revenea, conform art. 272 din Codul muncii.
Pe de altă parte, reclamanta probează că a fost nevoită să depună cerere scrisă la data de
25.06.2019 pentru a i se comunica motivele pentru care a încetat contractul individual de
muncă (cerere depusă în copie la dosar) şi abia în data de 27.06.2019 a primit Decizia nr. 1703
de încetare a raporturilor de muncă în temeiul art. 31 alin. 1 C. muncii.
Or, în cazul în care într-adevăr contestatoarea ar fi refuzat să primească notificarea
scrisă de încetare a contractului individual de muncă, astfel cum se arată şi în răspunsul la
întâmpinare, pârâta ar fi avut modalităţi alternative de comunicare prin care să probeze
îndeplinirea în termen a cerinţelor prev. de art. 31 alin. 3 C. muncii.
Reţine instanţa că reclamanta recunoaşte existenţa unei notificări verbale în data de
10.05.2019 cu privire la încetarea raporturilor contractuale, precum şi comunicarea acestei
decizii de către pârâtă către Revisal. Cu toate acestea, art. 31 alin. 3 C. muncii vorbeşte expres
de necesitatea exclusiv a unei notificări scrise cu privire la încetarea contractului individual de
muncă pe durata sau la sfârşitul perioadei de probă, desigur fără a fi necesară motivarea

42
acesteia, iar pârâta nu face proba existenţei unei asemenea notificări scrise către reclamantă cel
târziu până la expirarea perioadei de probă.
Nulitatea prevăzută de 31 alin. 3 din Codul muncii are caracterul unei nulităţi exprese,
fiind reglementată anume de lege, iar în cazul nulităţii exprese, legea instituie o prezumție jurist
antum de vătămare, astfel încât beneficiarul prezumției nu trebuie sa dovedească faptul
vătămării. De asemenea, caracterul normei legale este imperativ, iar încălcarea atrage
indubitabil sancțiunea nulităţii absolute.
Pentru aceste considerente Tribunalul va admite contestaţia formulată de contestatoarea
PCI în contradictoriu cu intimata SC „M.D.G.” SRL şi va anula decizia nr. 1703/13.05.2019
emisă de intimata.
De asemenea, întrucât contestatoarea a solicitat repunerea în situaţia anterioară, se
impune a fi admisă şi cererea de obligare a intimatei să reintegreze contestatoarea pe postul
deţinut anterior emiterii deciziei nr. 1703/13.05.2019 şi de a achita contestatoarei o despăgubire
egală cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi
beneficiat contestatoarea, de la data încetării contractului individual de muncă şi până la data
reintegrării efective.
Dispoziţiile art. 80 alin 2 din Codul muncii reglementează efectul nulităţii actului de
concediere, respectiv repunerea părților în situația anterioară emiterii actului nelegal. Instanța
care anulează actul juridic (concedierea) emis cu încălcarea dispozițiilor legale, la solicitarea
salariatului, aplicând principiile efectelor nulității, va repune părțile în situația anterioară
emiterii actului juridic respectiv. În concret reintegrarea înseamnă repunerea părților în situația
anterioară, reluarea activităţii în temeiul aceluiaşi contract individual de muncă şi reactivarea
tuturor drepturilor și obligațiilor părților prevăzute în contractul respectiv.
De asemenea, faţă de disp. art. 453 alin. 1 C. pr. civ., va obliga intimata să achite
contestatoarei suma de 3.500 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.”

b. În opinia separată s-a reţinut că necomunicarea deciziei în interiorul termenului de

probă nu poate să atragă nulitatea/anularea deciziei de încetare a raportului de muncă.
„Reclamanta a fost salariata pârâtei SC „M.D.G.” SRL conform contractului individual
de muncă înregistrat sub nr. 3497/27.02.2019 modificat prin actul adițional din data de
27.02.2019.
Conform literei L din actul adițional rezulta ca perioada de proba este de 90 de zile
calendaristice.
Prin decizia nr. 1703/13.05.2019 angajatorul a dispus încetarea contractului de munca
conform art. 31 din Codul muncii, începând cu data de 13.05.2019.
Din extrasul Revisal rezulta ca in data de 13.05.2019 contractul de munca al reclamantei
a încetat conform art. 31 alin 3 din Codul muncii.
Potrivit art.31 alin 3 „pe durata sau la sfârșitul perioadei de proba, contractul individual
de munca poate înceta exclusiv printr-o notificare scrisă, fără preaviz, la inițiativa oricăreia
dintre părți, fără a fi necesară motivarea acesteia”. Prin urmare, perioada de probă constituie o
clauză de dezicere consacrată legal, care, inserată în contractul individual de muncă, foloseşte
ambelor părţi, în sensul că angajatorul verifică pregătirea şi aptitudinea salariatului, iar acesta
din urmă constată dacă angajatorul în cauză este sau nu convenabil pentru el. Oricând, pe
durata perioadei de probă sau la sfârşitul acestei perioade, dar nu mai târziu de acest moment,
contractul individual de muncă poate înceta, printr-o notificare scrisă la iniţiativa oricăreia
dintre părţi, context în care angajatorul, cât şi salariatul, atunci când înţeleg să iasă unilateral
din contract în timpul sau la sfârşitul perioadei de probă, nu sunt obligaţi să respecte un termen
de preaviz. Astfel, prevalându-se de existenţa clauzei de dezicere, angajatorul concediază pe
salariat fără o motivare anume şi fără preaviz.

43
 Reclamanta recunoaşte că în data de 10.05.2019 s-a prezentat la sediul punctului de
lucru situat in municipiul Iași unde s-a efectuat procedura de predare primire a bunurilor cu
care îşi efectua activitatea de agent vânzări (maşina de serviciu, telefon de serviciu şi tableta de
serviciu), iar la finalul predării tuturor bunurilor necesare desfășurării activității i s-a transmis
că nu mai este angajata societății. Deoarece nu a înțeles motivul pentru care i s-a desfăcut
contractul de muncă, a depus adresa înregistrată la pârâtă sub nr. 869/25.06.2019.
Așadar, și reclamanta recunoaște că știa de încetarea raportului de muncă, însă nu știa ce
nemulțumire a avut angajatorul.
Necomunicarea deciziei de încetare în termenul de preaviz nu poate să atragă
nulitatea/anularea deciziei de încetare a raportului de muncă. Reclamanta a predat toate
bunurile și știa că i-a încetat raportul de muncă și evident că nu s-a mai prezentat la serviciu, iar
această decizie de încetare a fost operata în Revisal.”

Prin decizia 47/9.02.2021 Curtea de Apel a respins apelul formulat de către intimata SC
„M.D.G.” SRL împotriva sentinţei civile nr. 527/11.06.2020 pronunţată de Tribunalul Iaşi,
sentinţă pe care a păstrat-o.
„Analizând actele şi lucrările dosarului în raport de criticile formulate şi prin prisma
dispoziţiilor legale aplicabile, Curtea constată că apelul este nefondat.
Prin cererea de apel, angajatorul SC „M.D.G.” SRL a criticat sentința primei instanțe,
arătând că decizia nr. 1703/13.05.2019, de încetare a contractului individual de muncă
înregistrat la Inspectoratul Teritorial de Muncă cu nr. 3497/27.02.2019, a dobândit dată certă
prin înscrierea în Registrul general de evidență a salariaților deținut prin aplicația Revisal.
De asemenea, apelanta a criticat sentința tribunalului, arătând că prin dobândirea datei
certe, decizia de încetare a contractului individual de muncă a intervenit în termenul prevăzut
de art. 31 alin. 3 din Codul muncii, fiind astfel îndeplinite condițiile legale reglementate în mod
special pentru încetarea raportului de muncă în perioada de probă.
Prin contractul individual de muncă înregistrat la Inspectoratul Teritorial de Muncă cu
nr. 3497/27.02.2019, încheiat pe perioadă nedeterminată, părțile au convenit o perioadă de
probă de 30 zile, cu începere de la 28.02.2019, această perioadă fiind modificată ulterior la 90
zile.
Curtea constată că potrivit art. 278 alin. 1 pct. 3 din Codul de procedură civilă, data
înscrisurilor sub semnătură privată este opozabilă altor persoane decât celor care le-au întocmit,
numai din ziua în care a devenit certă, prin una dintre modalitățile prevăzute de lege, respectiv:
din ziua când au fost înregistrate într-un registru sau alt document public.
Conform art. 1 din H.G. nr. 905/2017 privind registrul general de evidenţă a salariaţilor,
această hotărâre stabileşte metodologia de înfiinţare a registrului general de evidenţă a
salariaţilor, denumit în continuare registru, şi de completare şi transmitere în registru a
elementelor raportului de muncă, denumite în continuare date, de către următoarele categorii de
angajatori: a) persoane fizice sau juridice de drept privat, indiferent dacă au sau nu statutul de
utilitate publică; b) instituţii/autorităţi publice/alte entităţi juridice care angajează personal în
baza unui contract individual de muncă.
Potrivit art. 3 și 5 din acest act normativ, registrul se întocmeşte în formă electronică.
Angajatorii prevăzuţi la art. 1 completează registrul în ordinea angajării persoanelor, cu data şi
temeiul legal al încetării contractului individual de muncă. Datele în registru se completează şi
se transmit on-line pe portalul Inspecţiei Muncii. Evidenţa datelor din registru, transmise de
angajatorii prevăzuţi la art. 1, se ţine într-o bază de date administrată de Inspecţia Muncii.
Instanța de apel constată că decizia contestată a fost, astfel cum apelantă invocă,
înregistrată în registrul electronic general de evidenţă a salariaţilor, registru public ce se
încadrează în cerințele dispozițiilor art. 278 alin. 1 pct. 3 din Codul de procedură civilă, având
în vedere dispozițiile art. 1, 3 și 5 din H.G. nr. 905/2017, citate mai sus. Însă, ceea ce materialul

44
probatoriu nu dovedește cu certitudine și fără putință de tăgadă este data efectuării acestei
înregistrări. Înscrisul doveditor depus la dosar este datat 13.06.2019, iar înregistrarea în sine nu
cuprinde și data completării în registru de către angajator a mențiunilor privind încetarea
contractului individual de muncă. Totodată, instanța de apel constată că pentru necompletarea
datelor prevăzute în art. 3 din HG nr. 905/2017 în termenul legal, legiuitorul a prevăzut
sancționarea contravențională, dar, din probele administrate nu rezultă și imposibilitatea de
completare peste termen.
Având în vedere dispozițiile legale mai sus citate, Curtea reține că registrul electronic
general de evidenţă a salariaţilor este un registru public, prin înregistrare înscrisul obținând dată
certa, fără însă, ca în prezenta cauză, să se poată stabili cu certitudine că această înregistrare a
fost realizată, astfel cum apelanta susține, în termenul prevăzut de art. 31 alin. 3 din Codul
muncii. Prin urmare, instanța de apel constată că încetarea contractului s-a realizat, într-adevăr,
prin decizia nr. 1703/13.05.2019, care însă nu a fost comunicată, în scris, decât la data de
27.06.2019, cu privire la această dată părțile neaducând critici.
Conform art. 31 alin. 3 din Codul muncii pe durata sau la sfârșitul perioadei de probă,
contractul individual de muncă poate înceta exclusiv printr-o notificare scrisă, fără preaviz, la
inițiativa oricăreia dintre părți, fără a fi necesară motivarea acesteia.
Ca principiu, în ceea ce privește efectele juridice ale modificării contractului individual
de muncă, Curtea reține dispozițiile art. 17 din Codul muncii, conform cărora anterior încheierii
sau modificării contractului individual de muncă, angajatorul are obligația de a informa
persoana selectată în vederea angajării ori, după caz, salariatul, cu privire la clauzele esențiale
pe care intenționează să le înscrie în contract sau să le modifice. Obligația de informare a
persoanei selectate în vederea angajării sau a salariatului se consideră îndeplinită de angajator
la momentul semnării contractului individual de muncă sau a actului adițional, după caz.
Dispoziţiile Codului muncii se întregesc cu celelalte dispoziţii cuprinse în legislaţia
muncii şi, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de muncă
prevăzute de prezentul cod, cu dispoziţiile legislaţiei civile, conform art. 278 din Codul muncii.
Conform art. 1326 din Codul civil, actul unilateral este supus comunicării atunci când
constituie, modifică sau stinge un drept al destinatarului și ori de câte ori informarea
destinatarului este necesară potrivit naturii actului. Dacă prin lege nu se prevede altfel,
comunicarea se poate face în orice modalitate adecvată, după împrejurări. Actul unilateral
produce efecte din momentul în care comunicarea ajunge la destinatar, chiar dacă acesta nu a
luat cunoștință de aceasta din motive care nu îi sunt imputabile.
Din analiza dispozițiilor mai sus citate, Curtea constată că și în ipoteza în care decizia
nr. 1703/13.05.2019 a obținut dată certă prin înscrierea în registrul public Revisal, chiar la data
de 13.05.2019, această decizie nu și-ar produce efectele de notificare scrisă, conform
exigențelor art. 31 alin. 3 din Codul muncii, decât la data de 27.06.2019, atunci când a fost
comunicată în scris, fiind astfel îndeplinită cerința de notificare, informare scrisă și fiind
îndeplinită condiția de comunicare în vederea producerii efectelor juridice specifice actului
unilateral criticat.
Susținerile apelantei privind încercările repetate anterioare de comunicare a acestei
decizii nu pot fi reținute de către instanță, atât timp cât respectivele încercări nu respectă
dispozițiile art. 154 din Codul de procedură civilă raportat la art. 278 din Codul muncii. Orice
încercare de comunicare, urmat de un refuz, trebuie să îmbrace forma scrisă, a unui proces-
verbal, a unei comunicări prin scrisoare recomandată etc. În lipsa acestor modalități de
comunicare, încercările de comunicare invocate de către apelantă nu pot fi reținute ca întrunind
cerințele legale.
Prin urmare, chiar în ipoteza în care decizia a fost emisă până la încetarea perioadei de
90 de zile de probă, aceasta nu și-a produs efectele decât la momentul comunicării sale în scris,
astfel cum art. 31 alin. 3 din Codul muncii coroborat cu art. 1326 din Codul civil

45
reglementează. Or, această comunicare s-a realizat la data de 27.06.2019, deci în afara
perioadei de probă, când încetarea contractului de muncă trebuie să răspundă condițiilor
concedierii prevăzute în Capitolul V Titlul II din Codul muncii.
Dispozițiile art. 31 alin. 3 din Codul Muncii sunt clare și lipsite de echivoc, în sensul că
încetarea contractului individual de muncă pe durata sau la sfârșitul perioadei de probă poate
înceta exclusiv printr-o notificare scrisă. Condiția notificării scrise nu a fost realizată decât la
data de 27.06.2019, până la acel moment notificările fiind doar verbale, iar încercările de
comunicare invocate de către apelantă nu au îmbrăcat forma scrisă.
Luarea la cunoștință, în mod verbal, despre încetarea contractului, deși recunoscută de
reclamantă, chiar prin cererea de chemare în judecată, nu poate să înlăture necesitatea întrunirii
condiției prevăzută în mod expres de către legiuitor, aceea de notificare scrisă. Prin această
dispoziție legală se urmărește respectarea principiului simetriei actelor, dar și al dreptului
angajatului de a fi informat în mod concret și al dreptului de apărare al angajatului, în lipsa unei
notificări scrise, ar putea trena o stare de incertitudine cu privire la situația sa profesională și,
așadar, acesta ar fi în imposibilitatea de a-și exercita în concret dreptul la apărare.
În mod corect a reținut tribunalul că pentru necomunicarea notificării scrise până la
sfârșitul perioadei de probă sancțiunea care intervine este cea a nulității deciziei de încetare,
având în vedere că momentul, la care se raportează analiza respectării condițiilor de încetare a
contractului individual de muncă, este cel al producerii efectelor juridice. Prin urmare, la data
de 27.06.2019, decizia de încetare a contractului de muncă trebuie să respecte dispozițiile
concedierii prevăzute în cazul contractelor încheiate pe perioadă nedeterminată, astfel cum este
cazul de față. Or, conform art. 78 din Codul muncii concedierea dispusă cu nerespectarea
procedurii prevăzute de lege este lovită de nulitate absolută.”

2. Natura juridică a termenului de probă. Dreptul discreţionar al angajatorului de a

notifica încetarea contractului. Posibilitatea cenzurării actului angajatorului de către instanţă

2.a. Într-o opinie s-a reţinut că perioada de probă inserată în clauza din Contractul
colectiv de muncă are un scop mixt aceasta fiind inserată în contract în beneficiul ambelor părţi
angajat şi angajator. Având în vedere scopul declarat al perioadei de probă, astfel cum reiese
din conţinutul art.31 C. muncii, această clauză, deşi definită ca una de dezicere, nu semnifică în
nici un caz o facultate discreţionară de terminare a contractului, în favoarea angajatorului. Spre
deosebire de clauza de dezicere, dreptul angajatorului de a emite notificarea în baza art.31 din
Codul muncii nu este o facultate discreţionară, nu reprezintă pur şi simplu un drept de a se
răzgândi, căci văzută astfel, perioada de probă ar transforma obligaţia angajatorului într-o
condiţie rezolutorie pur potestativă, care, deşi valabilă în contractele civile pure, nu poate fi
acceptată în cadrul contractelor individuale de muncă.
Dacă scopul perioadei de probă este de verificare a potrivirii dintre salariat şi postul
ocupat, atunci funcţionează prezumţia că notificarea de încetare, deşi nemotivată în scris, are la
bază o nepotrivire a angajatului cu postul, nepotrivire a cărei constatare, efectuată prin însăşi
actul emiterii notificării, conduce la concluzia inexistenţei aptitudinilor necesare ocupării
postului în persoana acelui angajat. Însă, această prezumţie poate fi răsturnată de angajat, prin
probarea faptului că emiterea notificării a avut la bază motive străine de verificarea
aptitudinilor sale, de potrivirea sa personală cu postul oferit de angajator.

Dosar nr. 1975/99/2020 sentinţa civilă nr. 1784/2020 a Tribunalului Iaşi

„Admite în parte acţiunea formulată de contestator M.D., în contradictoriu cu intimat

I.P.S. Iaşi,

46
 Anulează Decizia nr.295/27.03.2020 – Notificare conform art.31 alin.3 Codul muncii,
emisă de intimat.
Dispune reintegrarea contestatorului în funcţia deţinută anterior emiterii notificării.
Obligă intimatul la plata către contestator a unei despăgubiri egale cu salariile indexate,
majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul, pe perioada
dintre data încetării contractului individual de muncă (30.03.2020) şi data reintegrării efective.
Obligă intimatul la plata către contestator a sumei de 5000 lei cu titlu de daune morale.
Obligă intimata la plata către contestator a sumei de 1000 lei reprezentând cheltuieli de
judecata (onorariu avocat).”
„În fapt, contestatorul a fost angajat al pârâtei pe post de asistent medical generalist,
astfel cum rezultă din contractul individual de muncă nr.10/06.01.2020, începând activitatea la
data de 07.01.2020. Ocuparea postului a fost realizată în urma promovării concursului
organizat de Institutul de psihiatrie Socola laşi în perioada septembrie-decembrie 2019.
Prin contract, la litera L. Alte clauze a) s-a stabilit perioada de probă este de: 90 zile
calendaristice.
La data de 11.03.2020 intimatul a emis o primă Decizie – Notificare conform art.31
alin.3 Codul muncii, nr. 96/11.03.2020, prin care în baza art.31 al.3 din Codul Muncii a dispus
încetarea contractului de muncă începând cu 12.03.2020, decizie revocată la 12.03.2020 prin
Decizia nr.172 (f.14).
La data de 27.03.2020 intimatul a emis Decizia nr.295/27.03.2020 – Notificare conform
art.31 alin.3 Codul muncii prin care în baza art.31 al.3 din Codul Muncii a dispus încetarea
contractului de muncă începând cu 30.03.2020.
În drept, potrivit art.31 C.muncii: „(1) Pentru verificarea aptitudinilor salariatului, la
încheierea contractului individual de muncă se poate stabili o perioadă de probă de cel mult 90
de zile calendaristice pentru funcţiile de execuţie şi de cel mult 120 de zile calendaristice pentru
funcţiile de conducere.
(...)
(3) Pe durata sau la sfârşitul perioadei de probă, contractul individual de muncă poate
înceta exclusiv printr-o notificare scrisă, fără preaviz, la iniţiativa oricăreia dintre părţi, fără a fi
necesară motivarea acesteia.
(4) Pe durata perioadei de probă salariatul beneficiază de toate drepturile şi are toate
obligaţiile prevăzute în legislaţia muncii, în contractul colectiv de muncă aplicabil, în
regulamentul intern, precum şi în contractul individual de muncă.”
Prin Contractul colectiv de muncă la Nivel de Sector Bugetar Sănătate pe anii 2019-
2021, (M.O. Partea V, nr. 5 din 06.12.2019; înregistrat la M.M.J.S.-D.D.S. sub nr. 1206 din
data de 4.11.2019), la art.21 s-a stabilit: „(1) Pentru verificarea aptitudinilor salariatului, la
încheierea contractului individual de muncă se poate stabili o perioadă de probă de cel mult
90 de zile calendaristice pentru funcțiile de execuție și de cel mult 120 de zile calendaristice
pentru funcțiile de conducere astfel:
a) medici, farmaciști, biologi, biochimiști, chimiști, profesori CFM, fiziokinetoterapeuți,
asistenți medicali, dentiști, psihologi, logopezi etc. cu studii superioare, superioare de scurtă
durată sau postliceale:
- 20 de zile - dacă au mai fost angajați în altă unitate sanitară;
- 30 de zile - dacă au mai lucrat în profesie, dar nu într-o unitate sanitară;
- 90 de zile - debut în profesie;
b) 30 de zile - alt personal cu pregătire superioară, superioară de scurtă durată sau
postliceală;
c) 20 de zile - pentru personalul cu pregătire medie ce urmează să se angajeze în funcții
de execuție medico-sanitare - surori medicale, brancardieri, infirmiere, maseuri, nămolari etc.;

47
 d) 30 de zile - pentru personalul cu pregătire medie ce urmează să se angajeze în funcții
de execuție, altele decât medico-sanitare;
e) 5 zile - pentru personalul necalificat;
f) 30 de zile - pentru personalul ce urmează să ocupe posturi de conducere angajate în
alte funcții în unitate;
g) 45 de zile - pentru personalul provenit din altă unitate similară ce urmează să ocupe
posturi de conducere;
h) 60 de zile - pentru personalul provenit din afara sistemului sanitar ce urmează să
ocupe posturi de conducere;
i) 90 de zile - pentru personalul ce urmează să ocupe posturi de conducere la debutul în
profesie;
j) nerespectarea perioadei de probă duce la nulitatea absolută a contractului individual
de muncă.
...
(3) Pe durata perioadei de probă salariatul se bucură de toate drepturile și are toate
obligațiile prevăzute în legislația muncii, în contractul colectiv de muncă aplicabil, în
regulamentul intern, precum și în contractul individual de muncă.
(4) Pe durata executării unui contract individual de muncă nu poate fi stabilită decât o
singură perioadă de probă.
(5) Prin excepție, salariatul poate fi supus la o nouă perioadă de probă în situația în care
acesta debutează la același angajator într-o nouă funcție sau profesie ori urmează să presteze
activitatea într-un loc de muncă cu condiții grele, vătămătoare sau periculoase, cu consultarea
organizațiilor sindicale reprezentative din unitate, afiliate organizațiilor semnatare ale
prezentului contract colectiv de muncă.
(6) Perioada de probă constituie vechime în muncă.
(7) Angajarea succesivă a mai mult de 3 persoane pe perioade de probă pentru același
post este interzisă, într-un interval de maximum 12 luni.”
Analizând clauza, instanţa reţine că prin aceasta partenerii sociali au agreat ca aplicarea
în concret a dispoziţiilor art.31 din Codul Muncii referitoare la perioada de probă şi la durata
acesteia să se realizeze în mod diferenţiat, nu doar în raport de natura funcţiei, de conducere sau
de execuţie, ci şi în interiorul funcţiilor de execuţie, ţinând de mai multe criterii, respectiv:
nivelul de pregătire în specialitate cerut pentru ocuparea postului (pregătire superioară,
superioară de scurtă durată sau postliceală, pregătire medie, respectiv necalificat), tipul
atribuţiilor (funcții de execuție medico-sanitare ori alte funcţii), experienţa anterioară în
profesie şi în unităţi sanitare, cât priveşte categoria medici, farmaciști, biologi, biochimiști,
chimiști, profesori CFM, fiziokinetoterapeuți, asistenți medicali, dentiști, psihologi, logopezi
etc. cu studii superioare, superioare de scurtă durată sau postliceale.
În funcţie de aceste criterii, s-au stipulat în anumite cazuri perioade de probă mai scurte
decât cele prevăzute de art.31 din Cod, în timp ce la litera j s-a prevăzut că: „j) nerespectarea
perioadei de probă duce la nulitatea absolută a contractului individual de muncă.”
Clauza din Contractul colectiv de muncă, se observă că are un scop mixt. Pe de o parte,
prevede, în favoarea angajatorului, obligativitatea perioadei de probă, nerespectarea acesteia
conducând la nulitatea contractului de muncă conform art.21 al.1 lit.j. Pe de altă parte, prevede
în favoarea angajaţilor, având în vedere criterii legate de pregătirea şi experienţa profesională
anterioară, perioade de probă mai scurte decât cea de 90 de zile reglementată legal, aceasta din
urmă fiind menţinută doar pentru persoanele aflate la debut în profesie şi doar pentru anumite
categorii de salariaţi.
În privinţa situaţiei contestatorului, se constată din înscrisurile anexate acţiunii că se afla
la debutul în profesie, astfel că potrivit clauzelor CCM, concretizate în contractul individual de
muncă încheiat între părţi, acesta era supus unei perioade de probă de 90 de zile, perioadă care

48
a început să curgă la 07.01.2020, urmând a se împlini la 07.04.2020, Deciziile nr.96/11.03.2020
și respectiv nr.295/27.03.2020 – Notificare conform art.31 alin.3 Codul muncii, de încetare a
contractului individual de muncă nr.10/06.01.2020 începând cu 12.03.2020, respectiv cu
30.03.2020, în temeiul art.31 al.3 din Codul Muncii, fiind emise în interiorul perioadei de
probă.
În ceea ce priveşte perioada de probă, se reţine că, de regulă, aceasta nu este obligatorie,
iar prevederea ei în contractul de muncă conduce la precaritatea raportului de muncă pe durata
stabilită ca perioadă de probă, acesta putând înceta oricând pe parcursul sau la finalul perioadei,
prin simpla notificare a oricărei părţi.
În privința naturii juridice a perioadei de probă, în doctrină şi jurisprudenţă aceasta este
tratată fie drept clauză legală de dezicere, în favoarea ambelor părţi, fie condiţie rezolutorie
care afectează existenţa contractului individual de muncă.
Având în vedere scopul declarat al perioadei de probă, astfel cum reiese din conţinutul
art.31 C. muncii, instanţa reţine că această clauză, deşi definită ca una de dezicere, nu semnifică
în nici un caz o facultate discreţionară de terminare a contractului, în favoarea angajatorului.
În materia dreptului civil, clauza de dezicere reprezintă un dreptul potestativ stabilit in
favoarea uneia sau fiecăreia dintre părțile contractante, în virtutea căruia titularul(ii) lui poate
denunța unilateral contractul pe care l-a încheiat, indiferent de voința celeilalte părți care nu va
putea în nici un fel împiedica desființarea contractului. Facultatea de dezicere este
discreționară, putând fi executata fără a fi necesară justificarea ei. Clauza de dezicere este
independentă de orice idee de culpă a părții contractante, reprezentând simpla posibilitate
acordată uneia dintre părți de a se răzgândi, iar ca excepție atât de la regula instituită de art. 969
Cod civil, cât și de la aceea potrivit cu care orice condiție/clauza potestativă este nulă, ea poate
produce efecte numai dacă este prevăzută expres, clar și neechivoc.
Or, perioada de probă reprezintă intervalul de timp în care se verifică aptitudinile
salariatului. Prin urmare, posibilitatea încetării contractului de o manieră simplificată,
prevăzută în art.31 al.3 C.muncii, este corolarul dreptului discreţionar al angajatorului de a-şi
alege de pe piaţa muncii persoanele pe care le consideră potrivite pentru post, din perspectiva
aptitudinilor observate în cursul perioadei de probă.
De altfel, chiar Curtea Constituţională, în Decizia nr. 653/2011, a reţinut că „art. 31 din
Codul muncii instituie posibilitatea angajatorului, dar şi a angajatului de a evalua condiţiile
exercitării drepturilor şi obligaţiilor ce reies din contractul individual de muncă, având
posibilitatea de a înceta raporturile de muncă fie la sfârşitul perioadei de probă, fie la termenul
stabilit, fie chiar anterior. Aşadar, pe durata perioadei de probă, raporturile de muncă au un
caracter precar, nefiind consolidate decât după expirarea acestei perioade şi numai dacă
salariatul corespunde profesional postului în care este încadrat ori dacă este mulţumit de acel
post şi doreşte să continue activitatea. Beneficiul sistării raporturilor de muncă prin simpla
notificare serveşte ambelor părţi ale contractului”.
În Decizia nr. 334/2012, a reţinut Curtea Constituţională că: „De aceea, pentru a verifica
aptitudinile profesionale ale angajatului, legiuitorul a introdus şi o condiţie specială, aplicabilă
raportului de muncă astfel încheiat, şi anume notificarea prevăzută la art. 31 alin. (3) din Codul
muncii, notificare ce nu trebuie motivată şi care echivalează cu faptul că aptitudinile
profesionale ale angajatului nu corespund cerinţelor postului. Este o decizie discreţionară luată
de angajator, acesta deţinând o poziţie care presupune inclusiv luarea unei atare decizii. De
altfel, clauza contractuală criticată încurajează perfecţionarea profesională continuă a
angajaţilor, fiind convenită şi agreată de ambele părţi la încheierea contractului.”
Necorespunderea salariatului pentru postul în cauză nu este echivalentă cu
necorespunderea profesională – cauză de concediere în temeiul dispoziţiilor art. 61 alin. (1) lit.
d) C. muncii. Scopul stabilirii perioadei de probă este tocmai de a se stabili dacă angajatul
corespunde postului din punct de vedere obiectiv – pregătire profesională, performanţe, dar şi

49
din punct de vedere subiectiv – adaptarea la noul loc de muncă, la specificul activităţii, la noul
colectiv de lucru. Prin urmare, şi aprecierea angajatorului cu privire la îndeplinirea de către
angajat a acestor condiţii este una ce poartă un anume grad de subiectivism, derivat, în
principal, din prerogativa acestuia de a-şi organiza activitatea potrivit necesităţilor.
Aşadar, respectând dreptul angajatorului de a alege omul potrivit şi înţelegând nevoia de
supleţe în această perioadă incipientă a formării raportului de muncă, legiuitorul a permis
angajatorului să pună punct raportului de muncă fără a motiva măsura, scutindu-l pe acesta şi
cruţându-l pe angajat de o evaluare profesională negativă sau, în anumite cazuri, de eventuale
consecinţe disciplinare, prin raportare la cerinţele unui post insuficient cunoscut persoanei.
Deşi nu este necesară indicarea motivului de necorespundere a salariatului în conţinutul
notificării şi al deciziei de încetare a raporturilor de muncă, existenţa acestei cauze a încetării
contractului se deduce din însăşi luarea acestei măsuri de către angajator, prin emiterea
notificării şi a deciziei.
Astfel, notificarea prevăzută de art. 31 alin. 3, deşi nu prevede motivarea ca şi condiţie
de formă, totuşi nu poate semnifica faptul că este lipsită de orice motiv care să o întemeieze în
fapt. Chiar daca notificarea emisa de una din părți nu trebuie motivată, aceasta trebuie sa fie
expresia exercitării cu bune-credințe a drepturilor, dreptul părților de a denunța unilateral
contractul individual de munca nu poate fi calificat ca fiind drept absolut, care nu comporta
limitări.
În conformitate cu dispozițiile art. 8 din Codul muncii: „relațiile de muncă se bazează
pe principiul consensualității și al bunei-credințe. Pentru buna desfășurare a relațiilor de muncă,
participanții la raporturile de muncă se vor informa și se vor consulta reciproc, în condițiile
legii și ale contractelor colective de muncă”.
Din cuprinsul prevederilor redate anterior reiese ca, cu toate ca părțile au dreptul de a
înceta raporturile de muncă în mod unilateral, fără a fi necesară motivarea notificării scrise,
acest drept nu poate fi interpretat în sensul posibilității părților de a denunța contractul în mod
abuziv, fără respectarea principiului bunei-credințe în desfășurarea relațiilor de muncă.
În acest context, în doctrină şi jurisprudenţă a fost constatată posibilitatea existenţei
unui abuz de drept săvârşit de către angajator prin emiterea notificării de încetare a contractului
de muncă în perioada de probă. Acelaşi lucru a fost reţinut şi de Curtea Constituţională, de
exemplu prin Decizia nr. 653/2011: „Cu toate acestea, deşi angajatorul nu trebuie să îşi
motiveze decizia de încetare a contractului individual de muncă, Curtea apreciază că o
eventuală atitudine abuzivă a acestuia ... ar putea fi contestată în faţa instanţei de judecată în
virtutea principiului bunei-credinţe în desfăşurarea relaţiilor de muncă, principiu consacrat de
art. 8 din Codul muncii, dar şi de art. 57 din Constituţie.”
Prin urmare, este evident faptul că, spre deosebire de clauza de dezicere, dreptul
angajatorului de a emite notificarea în baza art.31 din Codul muncii nu este o facultate
discreţionară, nu reprezintă pur şi simplu un drept de a se răzgândi, căci văzută astfel perioada
de probă ar transforma obligaţia angajatorului într-o condiţie rezolutorie pur potestativă, care,
deşi valabilă în contractele civile pure, nu poate fi acceptată în cadrul contractelor individuale
de muncă.
În concluzie, dacă scopul perioadei de probă este de verificare a potrivirii dintre salariat
şi postul ocupat, atunci funcţionează prezumţia că notificarea de încetare, deşi nemotivată în
scris, are la bază o nepotrivire a angajatului cu postul, nepotrivire a cărei constatare, efectuată
prin însăşi actul emiterii notificării, conduce la concluzia inexistenţei aptitudinilor necesare
ocupării postului în persoana acelui angajat.
Însă, această prezumţie poate fi răsturnată de angajat, prin probarea faptului că emiterea
notificării a avut la bază motive străine de verificarea aptitudinilor sale, de potrivirea sa
personală cu postul oferit de angajator.

50
 Astfel, nu este de competența instanţei să substituie aprecierea angajatorului cu propria
apreciere în ceea ce privește rezultatul unei perioade de probă și aptitudinile unui angajat,
controlul instanţei limitându-se la existenţa unui abuz.
De altfel, în sensul competenţei instanţei de a verifica buna credinţă a părţilor şi lipsa
abuzului sau a unei erori manifeste în exercitarea drepturilor privitoare la încetarea contractului
în perioada de probă, sunt şi hotărârile pronunţate de Tribunalul Funcţiei Publice al Uniunii
Europene, de exemplu în cauzele F-83/15 Antonio Pujante Cuadrupani împotriva Agenției
GNSS European (GSA), F-5/12 Slawomir Bogusz împotriva Agenției Europene pentru
Gestionarea Cooperării Operative la Frontierele Externe ale Statelor Membre ale Uniunii
Europene (Frontex) – paragraful 72.
În speţă, din probele administrate (adresă către Ministerul Sănătăţii nr.
6236/24.03.2020, Proces-verbal de consultare cu sindicatele nr. 6131/23.03.2020, Extras din
concluziile Raportului de Gardă nr. 5913/19.03.2020, înregistrări audio-video pe suport CD,
aflat la Registrul mijloacelor de probă) rezultă faptul că motivele emiterii notificării de încetare
a raportului de muncă al contestatorului nu au avut legătură cu aptitudinile sale profesionale, cu
potrivirea sa pe postul oferit, ci s-au avut în vedere consideraţii străine de persoana
contestatorului şi de aptitudinile sale profesionale. Mai exact, motivul determinant, cauza
emiterii notificării a fost insuficienţa fondurilor de care dispune intimatul pentru plata
drepturilor salariale ale angajaţilor Institutului, scopul fiind pentru redresarea economică a
activităţii institutului (astfel cum se consemnează în Proces-verbal de consultare cu sindicatele
nr.6131/23.03.2020, Extras din concluziile Raportului de Gardă nr.5913/19.03.2020).
Din înscrisuri rezultă faptul că s-a analizat situaţia economică a unităţii, concluzia fiind
că încărcătura bugetară cu cheltuielile salariale a ajuns la 93% din veniturile totale încasate de
la CAS Iaşi, cauza acestei situaţii fiind angajarea a 91 de persoane în urma concursului
desfăşurat în perioada august 2019 – ianuarie 2020.
Prima soluţie analizată, dar neagreată de sindicate şi de medicii participanţi la raportul
de gardă, a fost de asigurare a fondurilor necesare pentru plata salariilor prin reducerea sporului
pentru condiţii deosebit de periculoase de la 63% la 50%. A doua soluţie, agreată de toţi
participanţii, şi care a primit şi girul Ministerului Sănătăţii, a fost cea de desfacere în bloc a
contractelor de muncă ale persoanelor angajate la începutul anului 2020.
Or, având în vedere scopul perioadei de probă şi motivele reglementării unei proceduri
flexibile de terminare a raporturilor dintre părţi în această perioadă, este evident că emiterea
notificării de încetare a contractului pentru motivul insuficienţei fondurilor unităţii reprezintă o
deturnare a prevederii legale de la scopul pentru care a fost instituită, urmărindu-se de către
intimat înlăturarea efectelor financiare aparent negative ale unor măsuri de management
considerate defectuoase de către noua conducere, prin recurgerea la o măsură de încetare a
raporturilor de muncă tuturor persoanelor aflate în perioada de probă angajate în urma
concursului din august-decembrie 2020, în lipsa unor motivaţii interne legate de aptitudinile
acestor salariaţi.
Din perspectiva art.8 C.muncii, buna-credinţă în raporturile de muncă presupune ca
fiecare parte să îşi exercite drepturile în limitele lor interne, potrivit scopului în vederea căruia
au fost recunoscute de lege şi fără a se încălca drepturile co-contractantului.
Ieşirea din sfera bunei credinţe se produce în condiţia coexistenţei a două elemente,
specifice abuzului de drept, respectiv:
– elementul obiectiv, caracterizat prin utilizarea dreptului într-o manieră contrară
scopului, finalității pentru care a fost reglementat de lege, actul abuziv negăsindu-și o motivare
legitimă;
– elementul subiectiv, materializat in exercitarea cu mala fides a dreptului, fără a putea
justifica un interes legitim.

51
 Doctrina a identificat condițiile ce trebuiesc îndeplinite cumulativ, pentru determinarea
caracterului abuziv al actului:
1. partea care săvârșește actul abuziv este titularul dreptului și are capacitate pentru a-l
exercita;
2. dreptul este exercitat in limitele sale externe, așa cum sunt definite de lege. Dacă s-ar
depăși limitele externe, actul ar fi ilegal. Distincția între actul ilegal și cel abuziv o constituie
tocmai scopul pentru care este întocmit, dacă utilizarea este conformă cu spiritul legii, așa s-a
arătat mai sus;
3. este alterat scopul dreptului, astfel încât acesta din urma servește scopul celui care
face abuz de drept, iar nu interesul pentru care a fost reglementat de lege;
4. dreptul este exercitat cu rea-credință, titularul acestuia având reprezentarea producerii
unui rezultat vătămător;
5. urmare a exercitării abuzive a dreptului sunt încălcate drepturile celeilalte părți.
Or, încheierea unui contract de muncă având inserată o perioadă de probă presupune
precaritatea raportului de muncă sub un singur aspect – existenţa aptitudinilor salariatului de a
ocupa postul. Prin urmare, în măsura în care integrarea şi adaptarea la cerinţe are loc cu succes,
angajatul are o speranţă legitimă că va ocupa postul în continuare.
Deşi angajatorul dispune de o marjă foarte largă de apreciere, totuşi angajatul are
dreptul de a invoca protecția încrederii legitime în existenţa şi sustenabilitatea financiară a
postului, în condiţiile în care a participat la un concurs pentru ocuparea postului, desfăşurat de
o instituţie publică finanţată integral din venituri proprii, după parcurgerea unor etape de
fundamentare şi aprobare a scoaterii la concurs a posturilor.
În această privință, dacă este adevărat că angajatul trebuie, în principiu, să suporte
riscurile economice inerente schimbării locului de muncă, şi că, în cazul unui contract de
muncă cu perioadă de probă, aceste riscuri includ, în special, posibilitatea de a i se înceta
raporturile într-un stadiu incipient, totuşi se poate constata o încălcare a principiului încrederii
legitime susceptibilă să angajeze răspunderea angajatorului în cazul în care încetarea
contractului are loc la circa două luni după încheiere, pe motivul insuficienţei fondurilor
salariale, aspect care depăşeşte riscurile inerente încheierii contractului cu perioadă de probă.
Angajatorul, aflat în poziţia dominantă, e cel care oferă postul, pe baza organigramei, a
statului de funcţii, acestea fiind aprobate pentru a satisface anumite nevoi de personal, şi oferă
şi salariul, în baza unui buget de venituri şi cheltuieli aprobat. Cu atât mai mult în cazul unei
instituţii publice, se poate presupune rezonabil faptul că sustenabilitatea financiară a posturilor
a făcut obiectul analizei în perioada de aprobare a concursului.
Or, încheierea unui contract de muncă, cu sau fără perioadă de probă, nu presupune
niciodată nesiguranţa drepturilor salariale şi nu poate fi considerat în nici o situaţie a fi încheiat
sub condiţia rezolutorie a existenţei fondurilor necesare. Prin urmare, lipsa banilor nu dă în nici
o situaţie dreptul de a concedia pur şi simplu angajaţii.
Astfel, în speţă este evidentă deturnarea prevederilor art.31 C.muncii de la scopul pentru
care au fost instituite, prin încetarea raporturilor de muncă tuturor persoanelor angajate în
urma concursului din perioada august-decembrie 2019 şi aflate în perioadă de probă.
Din această perspectivă, angajatorul a creat o situaţie diferită între angajaţi aflaţi în
situaţii similare (angajaţii în urma concursului din perioada august-decembrie 2019) în baza
unui criteriu străin de cel reglementat legal (anume aptitudinile personale), respectiv cel al
aflării în perioada de probă. Însă, raportul de muncă al persoanei aflate în perioada de probă
diferă de celelalte raporturi de muncă exclusiv sub aspectul posibilităţii angajatorului să pună
punct raportului de muncă fără a motiva măsura, fără o evaluare profesională, fără cercetare
disciplinară, dar nu îl exclude pe angajat de la celelalte drepturi, cum sunt cele vizând
nediscriminarea.

52
 Din punct de vedere subiectiv, intimatul a avut reprezentarea producerii unui rezultat
vătămător şi a utilizării procedurii prevăzute de art. 31 din Codul muncii într-un scop diferit de
cel avut în vedere de legiuitor, împrejurare ce reiese din faptul că a solicitat în acest sens
lămuriri de la Ministerul Sănătăţii. Răspunsul Ministerului în sensul legalităţii măsurii de
emitere a notificărilor de încetare a contractelor în perioada de probă nu poate modifica
concluzia instanţei nici cu privire la legalitatea procedurii, nici în privinţa poziţiei subiective a
intimatului. Deşi avea la îndemână posibilitatea legală de a implementa măsuri de reorganizare
a unităţii, inclusiv prin desfiinţarea de posturi în măsura necesităţilor, în condiţiile în care
randamentul bugetar al instituţiei cu finanţare integrală din fonduri proprii nu permitea
susţinerea tuturor angajaţilor, totuşi intimatul a procedat în fapt la transferarea problemelor
financiare ale unităţii către angajaţii aflaţi în perioada de probă, aceştia suportând astfel o
sarcină exorbitantă, în dezacord cu dispoziţiile legale de protecţie a salariaţilor.
Prin urmare, instanţa reţine că emiterea notificării de încetare a contractului de muncă al
contestatorului s-a realizat pentru motive străine de spiritul legii, reprezentând expresia unui
abuz de drept al angajatorului intimat, motiv pentru care va anula Decizia nr.295/27.03.2020 –
Notificare conform art.31 alin.3 Codul muncii, emisă de intimat şi va dispune reintegrarea
contestatorului în funcţia deţinută anterior emiterii notificării.
În baza art.80 C.muncii va obliga intimatul la plata către contestator a unei despăgubiri
egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi
beneficiat salariatul, pe perioada dintre data încetării contractului individual de muncă
(30.03.2020) şi data reintegrării efective.
Cu privire la solicitarea de acordare a daunelor morale, instanţa reține că prevederile art.
253 alin. 1 Codul muncii reglementează răspunderea patrimonială a angajatorului față de
salariat, angajatorul fiind obligat să îl despăgubească pe salariat în temeiul normelor și
principiilor răspunderii civile contractuale, în cazul în care acesta a suferit un prejudiciu
material sau moral din culpa angajatorului, în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în
legătură cu serviciul.
În speţă, a fost stabilită fapta ilicită a angajatorului care a desfăcut nelegal contractul de
muncă printr-o notificare nemotivată, deşi angajatul nu se mai afla în perioada de probă, faptă
faţă de care se reţine culpa angajatorului, care trebuia şi putea să cunoască dispoziţiile legale
care vizează raporturile dintre contractul colectiv de muncă şi contractul individual de muncă,
precum şi dispoziţiile referitoare la procedura concedierii.
În cazul unei concedieri prejudiciul încercat de angajat este inerent situaţiei, legiuitorul
prevăzând în art.80 acordarea de despăgubiri egale cu salariile de care a fost lipsit angajatul,
indexate, majorate şi reactualizate.
Însă, astfel se acoperă doar prejudiciul material prezumat legal, în timp ce cauza poate
releva şi alte prejudicii materiale sau morale suferite de angajat.
Contestatorul a invocat prejudicii morale cuantificate la 10.000 lei, cauzate de suferinţe
psihice, stres, consum nervos, generate de măsura luată şi care fusese precedată de o măsură
similară, dar revocată la scurt timp, afectarea prestigiului profesional, a demnităţii şi onoarei, a
arătat că i-a fost afectată situaţia întrucât a renunţat la un alt loc de muncă pentru a ocupa locul
obţinut prin concurs, prefigurând o stabilitate a locului de muncă.
Instanţa nu decelează în cauză elemente apte de a afecta prestigiul profesional,
demnitatea şi onoarea contestatorului, iar încrederea angajatului în stabilitatea unui loc de
muncă este o prezumţie personală fără suport în realităţile economice şi care nu poate fi legată
cauzal de fapta intimatului în producerea vreunui prejudiciu.
Însă, rămânerea fără loc de muncă afectează îndeplinirea nevoilor primordiale ale
salariatului, respectiv cele fiziologice şi de securitate, aflate la baza piramidei lui Maslow, prin
lipsirea de resursele necesare desfăşurării vieţii cotidiene. Din această perspectivă, este
indubitabil faptul că salariatul resimte un stres acut după concediere, stare care a putut fi

53
exacerbată în speţă atât de emiterea a două notificări de încetare a contractului în mai puţin de o
lună de zile (la 11 martie şi la 27 martie), dar şi de emiterea deciziei în perioada stării de
urgenţă instituite prin Decretul nr.165/2020, limitarea libertăţii de mişcare şi situaţia
epidemiologică generând dificultăţi în găsirea rapidă a unui alt loc de muncă.
Din această perspectivă, există un prejudiciu moral cert generat de conduita
angajatorului, pe care instanţa îl cuantifică la 5.000 lei, sumă ce va fi pusă în sarcina
intimatului.
În ceea ce priveşte cererea contestatorului de obligare a intimatului la plata cheltuielilor
de judecată, în temeiul disp. art. 453 NCPC, instanţa o va admite şi va obliga intimatul să-i
plătească contestatorului suma de 1000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând
onorariu de avocat, potrivit chitanţelor depuse la dosar.”

2.b. În opinie separată, s-a apreciat că dreptul de a stabili o perioadă de probă este un
drept ce aparţine exclusiv angajatorului, acestuia fiindu-i recunoscută şi consacrată aptitudinea
de a fixa sau nu o perioadă de probă, scopul fiind acela de a verifica atât compatibilitatea
profesională, cât şi pe cea personală dintre angajator şi viitorul angajat. Nu putem vorbi despre
o aplicare discreţionară şi abuzivă a disp. art. 31 Codul muncii, în condiţiile în care discutăm
despre un raport de muncă cu caracter precar. Chiar dacă am accepta că notificarea de încetare
a raporturilor de muncă a fost emisă doar pentru sigurul motiv că nu ar fi existat fonduri pentru
plata salariilor, aşa cum susţine contestatoarea, totuşi intenţia directă în săvârşirea abuzului de
drept de către angajator nu poate fi reţinută.
„Din analiza probatoriului administrat în cauză reiese împrejurarea că între
contestatoare şi intimată a fost încheiat un contract individual de muncă, ce prevedea printre
altele şi existenţa unei perioade de probă de 90 de zile, astfel cum prevede disp.art. 31 Codul
muncii.
Potrivit disp.art. 31: „(1) Pentru verificarea aptitudinilor salariatului, la încheierea
contractului individual de muncă se poate stabili o perioadă de probă de cel mult 90 de zile
calendaristice pentru funcţiile de execuţie şi de cel mult 120 de zile calendaristice pentru
funcţiile de conducere.
(2) Verificarea aptitudinilor profesionale la încadrarea persoanelor cu handicap se
realizează exclusiv prin modalitatea perioadei de probă de maximum 30 de zile calendaristice.
(3) Pe durata sau la sfârşitul perioadei de probă, contractul individual de muncă poate
înceta exclusiv printr-o notificare scrisă, fără preaviz, la iniţiativa oricăreia dintre părţi, fără a fi
necesară motivarea acesteia.
(4) Pe durata perioadei de probă salariatul beneficiază de toate drepturile şi are toate
obligaţiile prevăzute în legislaţia muncii, în contractul colectiv de muncă aplicabil, în
regulamentul intern, precum şi în contractul individual de muncă.”
Cu privire la natura juridică a perioadei de probă, astfel cum s-a stabilit în doctrină, într-
o primă opinie reprezintă o clauză de dezicere de contract consacrată legal, o condiţie
rezolutorie care afectează însăşi existenţa contractului de muncă.
De altfel, şi Curtea Constituţională prin Decizia nr. 653/2011 a stabilit că raporturile de
muncă au un caracter precar, fiind consolidate doar după expirarea perioadei de probă.
Într-o altă opinie, suntem, în mod evident, în prezenţa unui drept al angajatorului care
are posibilitatea să dispună încetarea contractului de muncă în perioada de probă, fără
motivarea deciziei, printr-o simplă notificare, fapt ce echivalează cu denunţarea unilaterală a
contractului.
Dreptul de a stabili o perioadă de probă este un drept ce aparţine exclusiv angajatorului,
acestuia fiindu-i recunoscută şi consacrată aptitudinea de a fixa sau nu o perioadă de probă,
scopul fiind acela de a verifica atât compatibilitatea profesională, cât şi pe cea personală dintre
angajator şi viitorul angajat.

54
 Angajatorul uzează de o normă legală pentru a se evita intrarea într-o zonă a dreptului
care îngreunează procedura încetării raporturilor de muncă.
Angajatorul nu abuzează de această normă, ci o utilizează în situaţii concrete cu scopul
evitării unor cheltuieli suplimentare, inutile din moment ce are la dispoziţie un asemenea
instrument şi prin urmare nu i se poate reproşa faptul că este diligent şi utilizează normele
legale, cu atât mai mult cu cât în perioada de probă suntem în prezenţa unui raport de muncă
precar, cu o posibilitate flexibilă de încetare a acestuia.
Opinez că raportul de muncă nefiind consolidat nu poate oferi o protecţie maximă
salariatului.
Stipularea perioadei de probă în contractul de muncă atrage aplicarea art. 31 Codul
muncii şi îşi are izvorul în voinţa părţilor care au prevăzut o asemenea clauză, efectele
imperative ale legii răsfrângându-se asupra efectelor pe care le produce o astfel de menţiune
asupra relaţiilor contractuale dintre părţi.
Consider că nu putem vorbi despre o aplicare discreţionară şi abuzivă a disp. art. 31
Codul muncii, în condiţiile în care discutăm despre un raport de muncă cu caracter precar.
Chiar dacă am accepta că notificarea de încetare a raporturilor de muncă a fost emisă doar
pentru sigurul motiv că nu ar fi existat fonduri pentru plata salariilor, aşa cum susţine
contestatoarea, totuşi intenţia directă în săvârşirea abuzului de drept de către angajator nu poate
fi reţinută.
Angajatorul, dacă ar fi reală această situaţie a lipsei fondurilor şi acesta ar constitui
singurul motiv al încetării raportului de muncă, era pus în situaţia de a alege între vechii
angajaţi cu raporturi de muncă ce erau consolidate şi protejate absolut şi contractele de muncă
afectate practic de această clauză de dezicere sau condiţie rezolutorie.
Prin urmare, adoptarea unei soluţii de genul celei solicitate în sensul consolidării
contractelor de muncă aflate în perioada de probă şi restructurarea prin reducerea celeilalte
categorii de personal ce beneficia de contracte de muncă pe durată nedeterminată - consolidate,
ar fi echivalat cu destabilizare a întregii activităţii a unităţii angajatoare.
În consecinţă nu se poate reţine în sarcina angajatorului nici măcar o vinovăţie sub
forma culpei, cu atât mai mult intenţie directă şi că a acţionat cu rea credinţă.
Demersurile prealabile (adrese minister, consultări cu sindicatul) întreprinse de
angajator nu fac decât să confirme că acesta a căutat soluţii, a fost de bună credinţă.
Abuzul de drept se manifestă ori de câte ori cineva exercită un drept cu intenţia de a
face rău altuia, uzul acelui drept încetând a mai fi licit.
În nici un caz nu s-a dovedit împrejurarea că angajatorul a încheiat aceste contracte de
muncă cu rea credinţă, ştiind că nu le va putea consolida ulterior, pentru că reaua credinţă
trebuie apreciată în raport de întregul raport juridic născut între părţi şi nu doar în raport de
notificarea de încetare a contractului de muncă.
Dincolo de aceste aspecte, consider că salariatul, în ipoteza în care reuşeşte dovedirea
abuzului de drept, are deschisă calea de a solicita instanţei doar acordarea de despăgubiri şi în
nici un caz reintegrarea.
Raportul de muncă dintre salariat şi angajator nu era consolidat la momentul emiterii
notificării şi în ipoteza în care s-ar dispune reintegrarea, ca urmare a anulării notificării şi al
repunerii părţilor în situaţia anterioară, se naşte întrebarea dacă raporturile de muncă vor fi
reluate din punctul în care au rămas, adică al unui salariat aflat în perioadă de probă sau al unui
contract consolidat.
Consider că reintegrarea salariatului, în acest caz, echivalează cu o ingerinţă în politica
internă de personal a angajatorului, ceea ce nu este permis.”

55
REZUMATUL soluției însușite cu unanimitate de voturi de judecători:

Problema de drept urmează a fi pusă în discuție atât la întâlnirea președinților secțiilor

pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale din cadrul curților de apel, precum
și la viitoarea întâlnire trimestrială a judecătorilor din raza Curții de Apel Iași, având în vedere
că judecătorii prezenți nu au ajuns la opinie majoritară.

II. Problemă de drept invocată de Tribunalul Iași

5. Conţinutul deciziei de sancţionare disciplinară - cerința descrierii faptei care

constituie abatere disciplinară

Materia: Conflicte de muncă

Subcategoria Conflicte de muncă
Obiectul din Contestaţie decizie de sancţionare disciplinară
ECRIS:
Actul normativ Legea nr. 53/2003
incident:
Prezentarea Prin contestaţia formulată împotriva deciziei de sancţionare
ipotezei care a disciplinară angajatul solicită, între altele, constatarea nulităţii
generat practica absolute a deciziei pentru lipsa descrierii faptei ce constituie abatere
neunitară: disciplinară.
În motivarea deciziei de sancţionare disciplinară se menţionează că:
,,Sancțiunea disciplinară este urmare a neîndeplinirii atribuţiilor de
serviciu, respectiv pentru anumite vehicule transport marja cu depăşiri
de mase/dimensiuni, pentru care s-au emis AST-uri în cadrul ACI
NădIac II nu a fost ataşat în e-tarifare documentul CMR”.
Doctrină: Alexandru Ţiclea, Tratat privind încetarea raporturilor de muncă.
Legislaţie. Doctrină. Jurisprudenţă, Ed. Universul Juridic, 2018, pag.
236: „Referitor la menţiunea de la litera a), în decizie trebuie descrisă,
în mod concret, fapta pentru care a fost sancţionat cel în cauză: în ce
constă, modalitatea în care s-a comis, data la care a fost săvârşită etc.
(...). Totodată trebuie precizată data (atunci când este vorba de o
singură nerespectare a sarcinilor de serviciu) sau perioada în care
acestea au fost încălcate (atunci când abaterea este continuă).” „Este
adevărat că în unele situaţii descrierea faptei poate fi cuprinsă într-un
alt înscris, cum ar fi raportul de cercetare disciplinară, însă trebuie
respectată cerinţa ca descrierea faptei să fie cuprinsă în decizia de
sancţionare disciplinară. Totodată, faţă de prevederile art. 79 C. mun.
Care nu permit angajatorului, în caz de conflict de muncă, să invoce în
faţa instanţei alte motive de fapt sau de drept ale concedierii, instanţa
nu poate avea în vedere alte susţineri ale pârâtei, cuprinse în
întâmpinări, spre exemplu. Lipsa menţiunii în discuţie nu poate fi
suplinită de existenţa ei în referatul de cercetare prealabilă, mai ales
atunci când nu există o dovadă că acest referat a fost comunicat odată
cu decizia de sancţionare.”
Legislaţie - Art. 252 alin. 2 lit. a) din Codul muncii: „Sub sancţiunea nulităţii
incidentă: absolute, în decizie se cuprind in mod obligatoriu:
a) descrierea faptei care constituie abatere disciplinară".
56
 - Art. 79 C. muncii: „În caz de conflict de muncă angajatorul nu poate
invoca în faţa instanţei alte motive de fapt sau de drept decât cele
precizate în decizia de concediere.”
Decizii ale Curţii Prin deciziile sale. Curtea Constituţională a stabilit în mod constant că
Constituţionale, menţiunile și precizările pe care în mod obligatoriu trebuie să le
CEDO, CJUE, conţină decizia de aplicare a unei sancţiuni disciplinare au rolul de a-l
ÎCCJ: informa corect și complet pe salariat cu privire la faptele, motivele și
temeiurile de drept pentru care i se aplică sancţiunea, aceste menţiuni
fiind necesare și pentru instanţa de judecată pentru verificarea
legalităţii si temeiniciei măsurii luate.
- Decizia Curţii Constituţionale nr. 58/2007 referitoare la respingerea
excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 266, art. 267 şi art.
268 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii;
- Decizia nr. 319/2007 referitoare la respingerea excepţiei de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 268 alin. (2) din Legea nr.
53/2003 - Codul muncii;
- Decizia nr. 654/2007 referitoare la respingerea excepţiei de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 62 alin. (2) şi ale art. 268 alin.
(2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii: „Codul muncii stabileşte
(...) elementele şi menţiunile pe care trebuie să le cuprindă decizia,
sub sancţiunea nulităţii. Menţiunile şi precizările pe care trebuie să le
cuprindă decizia sunt absolut necesare pentru ca salariatul sancţionat
să-şi poată pregăti, organiza şi exercita apărarea, dar şi instanţei
judecătoreşti chemate să hotărască în privinţa legalităţii şi a
temeiniciei măsurii contestate. Completarea deciziei cu toate datele
prevăzute de textul de lege nu produce nicio dificultate pentru
angajator, cerându-i doar atenţie şi responsabilitate.”
Practica ÎCCJ şi a - Curtea de Apel Târgu Mureş, Secţia I civilă, de muncă şi asigurări
altor instanţe: sociale, pentru minori şi familie, DECIZIA Nr. 607/A din 9 octombrie
2014:
Necesitatea descrierii faptei care a condus la luarea măsurii de
sancţionare are în vedere descrierea amănunţită şi detaliată a faptei,
tocmai pentru a se aprecia în concret, circumstanţial şi riguros
asupra legalităţii măsurii de sancţionare. Viciul formal nu poate fi
acoperit, suplinit cu existenţa vreunei descrieri în proces-verbal de
cercetare prealabilă.
Viciul formal a fost reţinut şi cu privire la formularea generică
privind inacţiunea reclamantului cu ocazia constatării încălcării
regulamentului în efectuarea unor operaţiuni ori în realizarea unor
activităţi de către personalul din subordine.
- Curtea de Apel Piteşti, Secţia a II-a civilă, de contencios
administrativ şi fiscal, DECIZIA Nr. 44/R-CONT din 7 ianuarie 2014:
Fapta nu trebuie doar enunţată, ci descrisă amănunţit, cuprinzând
toate detaliile ce o individualizează în sfera atribuţiilor de serviciu ale
funcţionarului public, pentru a se aprecia în mod concret,
circumstanţiat, asupra legalităţii normei de sancţionare.
Motivarea în fapt a deciziei este relevantă dintr-un dublu punct de
vedere: pe de o parte, pentru că funcţionarul cunoaşte fapta ce i se
impută şi are posibilitatea să se apere în raport cu aceasta, iar pe de
altă parte, organele competente să soluţioneze contestaţia sa

57
 apreciază în deplină cunoştinţă de cauză asupra caracterului de
abatere disciplinară şi asupra gravităţii faptei imputate.
Menţionarea în cadrul motivării în fapt a datei săvârşirii abaterii
disciplinare are relevanţă deosebită pentru verificarea termenului de
prescripţie, prevăzut de art. 28 alin. (2) din H.G. nr. 1344/2007,
respectiv art. 77 alin. (5) din Legea nr. 188/1999. Or, în lipsa
întocmirii deciziei de sancţionare cu respectarea dispoziţiilor citate,
corect instanţa de fond a apreciat asupra nelegalităţii acesteia.
- Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VII-a civilă şi pentru cauze
privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, DECIZIA nr. 5599/R
din 14 octombrie 2009:
Descrierea faptei care constituie abatere disciplinară trebuie făcută în
mod concret şi precis, pentru a permite instanţei să verifice temeinicia
sancţiunii aplicate prin raportare la o faptă concretă şi la obligaţiile
stabilite prin contractul individual de muncă, contractul colectiv de
muncă şi Regulamentul intern.
În ciuda acestui fapt, în decizia contestată angajatorul se limitează la
o descriere extrem de generică a faptelor imputate ca abatere
disciplinară („nu a respectat atribuţiile de serviciu constând în
recepţionarea defectuoasă a bottle tag-urilor şi neasigurarea corectei
folosinţe a acestora"), fără a arăta despre ce produse este vorba, data
la care s-au săvârşit abaterile, prin individualizarea acestora, cu
dată, număr sau alte elemente de identificare. Abaterile imputate nu
au fost individualizate în timp.
Prin faptul că nu a fost specificată data săvârşirii abaterilor
disciplinare, instanţa nu a putut verifica respectarea dispoziţiilor
prevăzute la art. 268 alin. (1) Codul muncii, referitoare la prescripţia
aplicării sancţiunii disciplinare. Simpla menţionare a unor date
cuprinse în avize de însoţire nu acoperă condiţia prevăzută de lege,
deoarece în decizie nu se prevede că abaterile ar fi fost săvârşite la
data consemnată de furnizor în avizele de însoţire, dată care poate fi
diferită de cea a recepţionării mărfurilor. Condiţia descrierii faptei în
mod concret şi detaliat este prevăzută de lege imperativ şi trebuie să
rezulte din decizia de concediere şi nu din alte înscrisuri, unele din
acestea depuse la dosar după aplicarea sancţiunii disciplinare, pe
parcursul soluţionării contestaţiei. În acest sens, Curtea reţine
aplicabilitatea dispoziţiilor art. 77 din Codul muncii, potrivit căruia în
caz de conflict de muncă angajatorul nu poate invoca în faţa instanţei
alte motive de fapt sau de drept decât cele precizate în decizia de
concediere.

a) O primă opinie: constatarea nulităţii absolute a deciziei de sancţionare

disciplinară, întrucât în cuprinsul deciziei contestate nu este descrisă, în mod concret şi precis,
fapta care constituie abatere disciplinară, săvârşită de către salariat. Din cuprinsul deciziei
contestate rezultă că motivul sancţionării disciplinare îl constituie neîndeplinirea atribuţiilor de
serviciu de către contestator, respectiv „pentru anumite vehicule de transport marja cu depăşiri
de mase/dimensiuni, pentru care s-au emis ATS-uri în cadrul ACI Nădlag II, nu a fost ataşat în
e-Tarifare documentul CMR”.
Prin urmare, în decizia contestată angajatorul s-a limitat la o descriere extrem de
sumară, generică, a faptei imputate ca abatere disciplinară, fără a descrie însă în concret fapta

58
săvârşită de către contestator. În acest sens, în cuprinsul deciziei se menţionează neataşarea în
e-Tarifare a documentului CMR, pentru anumite vehicule de transport marfa cu depăşiri de
mase/dimensiuni, pentru care s-au emis ATS-uri în cadrul ACI Nădlag II, fără însă ca
angajatorul să precizeze, în mod concret, vehiculele pentru care contestatorul nu a ataşat „în e-
Tarifare documentul CMR” şi data concretă la care a săvârşit aceste fapte (doar prin
prezentarea concretă a faptelor săvârşite, salariatul ar avea posibilitatea de a-şi formula
apărările şi a proba, eventual, netemeinicia abaterilor disciplinare reţinute în sarcina sa).
A se vedea, în acest sens, ds. nr. 3222/99/2020.

b) O a doua opinie: respingerea cererii de constatare a nulităţii absolute a deciziei de

sancţionare pentru lipsa descrierii faptei, întrucât decizia de sancţionare cuprinde motivele care
au stat la baza aplicării sancţiunii disciplinare, respectiv omisiunea angajatului de a ataşa în
programele Tarifare documentul CMR pentru anumite vehicule transport marfa cu depăşiri de
mase/dimensiuni, pentru care s-a emis AST-uri în cadrul ACI Nădlac II.
A se vedea, în acest sens, ds. nr. 3240/99/2020, ds. nr. 3234/99/2020.

REZUMATUL soluției însușite cu unanimitate de voturi de judecători:

Opinia unanimă însușită de judecătorii prezenți la întâlnire a fost – după discuţiile

purtate – în sensul opiniei exprimate la punctul a), respectiv: constatarea nulităţii absolute a
deciziei de sancţionare disciplinară, întrucât în cuprinsul deciziei contestate nu este descrisă,
în mod concret şi precis, fapta care constituie abatere disciplinară, săvârşită de către salariat.
Din cuprinsul deciziei contestate rezultă că motivul sancţionării disciplinare îl constituie
neîndeplinirea atribuţiilor de serviciu de către contestator, respectiv „pentru anumite vehicule
de transport marja cu depăşiri de mase/dimensiuni, pentru care s-au emis ATS-uri în cadrul
ACI Nădlag II, nu a fost ataşat în e-Tarifare documentul CMR”.
Prin urmare, în decizia contestată, angajatorul s-a limitat la o descriere extrem de
sumară, generică, a faptei imputate ca abatere disciplinară, fără a descrie însă în concret fapta
săvârşită de contestator. În acest sens, în cuprinsul deciziei se menţionează neataşarea în e-
Tarifare a documentului CMR, pentru anumite vehicule de transport marfa cu depăşiri de
mase/dimensiuni, pentru care s-au emis ATS-uri în cadrul ACI Nădlag II, fără însă ca
angajatorul să precizeze, în mod concret, vehiculele pentru care contestatorul nu a ataşat „în e-
Tarifare documentul CMR” şi data concretă la care a săvârşit aceste fapte (doar prin
prezentarea concretă a faptelor săvârşite, salariatul ar avea posibilitatea de a-şi formula
apărările şi a proba, eventual, netemeinicia abaterilor disciplinare reţinute în sarcina sa).

ARGUMENTE:

Dispozițiile art. 252 alin. 2 lit. a C.muncii care impun descrierea faptei care constituie
abatere disciplinară în cuprinsul deciziei emise de angajator, se interpretează în sensul că fapta
imputată salariatului trebuie indicată de o manieră care să permită analizarea tuturor
elementelor constitutive ale abaterii disciplinare, respectiv elementul material constând în
acţiunea/inacţiunea săvârşită, data comiterii, rezultatul/consecinţele produse, circumstanţele
săvârşirii. Lipsa expunerii clare, precise şi concise a faptei imputate are consecințe directe
asupra exerciţiului deplin al dreptului salariatului la apărare şi lipsește instanţa de judecată de
posibilitatea exercitării unui control real şi efectiv asupra conţinutului constitutiv al abaterii
disciplinare, motiv pentru care sancțiunea ce intervine este nulitatea deciziei.

59
 Aspectele concrete la care face trimitere materialul privesc chestiuni faptice ce ţin de
instrumentarea dosarelor şi nu reprezintă veritabile probleme de drept, referitoare la
interpretarea unor dispoziţii legale aplicabile.

III. Problemă de drept invocată de Tribunalul Vaslui

6. Posibilitatea încadrării judiciare în condiţii deosebite de muncă, în situaţia

nefinalizării de către angajator a procedurii prevăzute de HG nr.1014/ 2015
privind metodologia de reînnoire a avizelor de încadrare a locurilor de muncă
în condiţii deosebite, ca urmare a refuzului nejustificat al Inspecţiei Muncii de
reînnoire a avizului de încadrare a locurilor de muncă în condiţii deosebite de
muncă

Materia: Conflicte de muncă

Subcategoria Conflicte de muncă
Obiectul din Anulare act - dispoziţii privind încetarea încadrării în condiţii
ECRIS: deosebite
Actul normativ H.G. nr.1014/2015 art. 29 alin.1 indice 1 din Legea 263/2010 (în
incident: forma anterioară modificării survenite prin art. 1 punctul 5 din Legea
13/2019)
Prezentarea Reclamanţii – angajaţi în sistemul medical – au contestat dispoziţiile
ipotezei care a angajatorului prin care le-au fost încadrate locurile de muncă în
generat practica condiţii normale de muncă începând cu 01.01.2017, în situaţia în care
neunitară: anterior locurile de muncă fuseseră încadrate în condiţii deosebite de
muncă.
Angajatorul solicitase Inspecţiei Muncii reînnoirea avizelor pentru
perioada 2017-2018, conform procedurii prevăzute de HG
nr.1014/2015, însă această instituţie a refuzat, motivând că legea
prevede posibilitatea prelungirii avizelor care au expirat la sfârşitul
anului 2015 o singură dată pentru o perioadă de maximum 3 ani, nu şi
pentru cele a căror valabilitate a fost solicitată pentru o perioadă mai
mică care a expirat la 31.12.2016.
Angajatorul a sesizat Curtea de Apel Bucureşti cu o cerere prin care a
solicitat constatarea refuzului nejustificat al Inspecţiei Muncii, iar pe
durata soluţionării cauzei în contencios administrativ, cauzele aflate pe
rolul Tribunalului Vaslui având ca obiect contestarea dispoziţiilor de
încadrare a locurilor de muncă în condiţii normale au fost suspendate.
După ce Sentinţa civilă nr.3467/04.10.2017 a Curţii de Apel Bucureşti
(prin care Inspecţia Muncii, care urmare a constatării refuzului
nejustificat, a fost obligată la reînnoirea avizelor de încadrare în
condiţii deosebite pentru perioada 2017-2018) a rămas definitivă prin
respingerea recursului de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
cauzele având ca obiect contestaţiile împotriva dispoziţiilor de
încadrare a locurile de muncă în condiţii normale au fost repuse pe rol.
Până la data soluţionării contestaţiilor, Inspecţia Muncii nu
comunicase angajatorului prelungirea sau reînnoirea avizelor pentru
încadrarea locurilor de muncă în condiţii deosebite.
Doctrină: -

60
Decizii ale Curţii - Decizia nr.12/2016 pronunţată de ÎCCJ în soluţionarea recursului în
Constituţionale, interesul legii;
CEDO, CJUE, - Decizia nr.24/2019 pronunţată de ÎCCJ în soluţionarea recursului în
ÎCCJ: interesul legii
Practica ÎCCJ şi a -
altor instanţe:

a) Într-o primă opinie (Sentinţa civilă nr. 1240/17 decembrie 2020 pronunţată de
Tribunalul Vaslui în dosarul nr.430/89/2020, definitivă prin neapelare) s-a reţinut că: „Din
cuprinsul poziţiilor exprimate de pârâtă, Curtea de Apel Bucureşti reţine că aceasta nu
contestă îndeplinirea condiţiilor prev. de art. 2 alin. 1 din HG nr. 1014/2015 pentru reînnoirea
avizului deţinut de reclamantă, ci susţine doar că HG nu prevede posibilitatea reînnoirii
avizului acordat doar pentru anul 2016, ci doar a celui acordat pentru anul 2015, reînnoirea
putându-se face doar o singură dată, în anul 2016, pentru întreaga perioadă 2016 - 2018.
Curtea apreciază că interpretarea pârâtei nu poate fi primită întrucât ar duce la pierderea
unor drepturi ale angajaţilor reclamantului prevăzute în Legea 263/2010, fără a exista o
prevedere în acest sens, ci doar pentru motivul unei lipse de reglementare în cuprinsul HG nr.
1014/2015.
Mai reţine Curtea de Apel Bucureşti că din cuprinsul Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie nr. 12/2016 pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii, rezultă că angajaţii
care desfăşoară activitatea în condiţii deosebite nu au posibilitatea formulării unei acţiuni
împotriva angajatorului prin care să li se recunoască drepturile, astfel că singura posibilitate de
recunoaştere a acestor drepturi este aceea de obţinere de către angajator a reînnoirii avizelor de
încadrarea a locurilor de muncă în condiţii deosebite conform procedurilor reglementate în
hotărârile de guvern date în aplicarea legii. Din acest motiv, pârâtul trebuia să aibă în vedere,
atunci când a interpretat prevederile HG nr. 1014/2015, ca interpretarea să ţină cont de scopul
urmărit prin adoptarea acestui HG de a se recunoaşte angajaţilor drepturile prevăzute de lege
pentru activitatea desfăşurată în condiţii deosebite, ci nu de a îngrădi aceste drepturi.
Faţă de faptul că, Curtea de Apel Bucureşti a constatat că este nejustificat refuzul
pârâtei Inspecţia Muncii, exprimat prin adresele nr. 16/DCSSM/90/08.02.2017 şi nr.
528/DCSSM/3895/30X)3.2017, de a reînnoi avizele de încadrare a locurilor de muncă în
condiţii deosebite pentru perioada 2017 – 2018 şi a obligat această instituţie să reînnoiască
avizele de încadrare a locurilor de muncă în condiţii deosebite pentru perioada 2017 – 2018 şi
actul subsecvent emis în baza refuzului exprimat prin cele două adrese, respectiv dispoziția nr.
1393 emisă pe data de 09.05.2017 nu mai este valabilă.
Nu în ultimul rând instanţa reţine şi poziţia procesuală a pârâtului care atât în şedinţă
publică cât şi prin notele scrise a arătat că „este de acord cu pretenţiile reclamantei şi că după
obţinerea prelungirii Avizului de către Inspecţia Muncii se vor face rectificările necesare pentru
salariaţii acestor secţii”
Faţă de cele reţinute, instanţa a admis cererea formulată de reclamantă în contradictoriu
cu pârâtul Spitalul Municipal de Urgenţă „Elena Beldiman” Bârlad și, în consecință, a obligat
pârâtul să anuleze dispoziția nr. 1393 emisă pe data de 09.05.2017.
Totodată, pentru considerentele expuse, instanța va obliga pârâtul să plătească
reclamantei contribuţiile de asigurări sociale aferente perioadei aprilie 2017-decembrie 2018.”

b) În cea de-a doua opinie – prin Sentinţa civilă nr. 81/21.01.2021 a Tribunalului Vaslui
pronunţată în dosarul nr. 2006/89/2017 (nedefinitivă) – s-a reţinut că: „În ceea ce priveşte
dispoziţiile nr.1425, 1364, 1466, 1390, 1391, 1389, 1330, 1365, 1331, 1332, emise la data de
09.05.2017, privind reclamanţii care îşi desfăşoară activitatea în celelalte secţii, respectiv
Secţia de Boli Infecţioase, Secţia de pneumologie şi Laboratorul de Analize Medicale, instanţa

61
reţine că, în considerentele Sentinţei civile nr. 3467/2017, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut
că potrivit art. 29 alin. 1 şi 1 indice 1 din Legea 263/2010: „Sunt încadrate în condiţii
deosebite locurile de muncă stabilite în baza criteriilor şi metodologiei prevăzute de legislaţia
în vigoare la data încadrării acestora.”
(11) Locurile de muncă pot fi menţinute în condiţii deosebite, prin reînnoirea avizelor de
încadrare pe baza metodologiei stabilite prin hotărâre a Guvernului, pentru o perioadă de
maximum 3 ani, începând cu data de 1 ianuarie 2016, termen până la care angajatorii au
obligaţia de a normaliza condiţiile de muncă".
Pentru punerea în aplicare a prevederilor art. 29 alin. 1 ind. 1 din Legea nr. 263/2010, a
fost emisă HG nr. 1014/2015 prin care s-a reglementat procedura de reînnoire a avizelor de
încadrare a locurilor de muncă în condiţii deosebite, valabile până la data de 31 decembrie 2015
inclusiv, iar în cadrul acestei proceduri, una din etapele obligatorii, pentru neparcurgerea căreia
sunt prevăzute şi sancţiuni, este acea a obţinerii avizului de încadrare a locurilor de muncă.
Faptul că prin Sentinţa civilă nr. 3467/04.10.2017, pronunţată de Curtea de Apel
Bucureşti în dosarul nr. 3002/2/2017, rămasă definitivă prin respingerea recursului de către
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a constatat că este nejustificat refuzul pârâtei Inspecţia
Muncii, exprimat prin adresele nr. 16/DCSSM/90/08.02.2017 şi nr.
528/DCSSM/3895/30.03.2017, de a reînnoi avizele de încadrare a locurilor de muncă în
condiţii deosebite pentru perioada 2017 – 2018 şi a fost obligată această instituţie să
reînnoiască avizele de încadrare a locurilor de muncă în condiţii deosebite pentru perioada
2017 – 2018, nu are nici o înrâurire asupra situaţiei de fapt existente la data emiterii
dispoziţiilor contestate, anume că procedura legală nu fusese finalizată, întrucât lipseau avizele
de încadrare la data emiterii dispoziţiilor contestate.
Nulitatea dispoziţiilor este examinată de către instanţă prin raportare la data emiterii
acestora, dată la care nu fusese parcursă procedura legală care ar fi putut duce la menţinerea
locurilor de muncă în condiţii deosebite. Prin urmare, în mod legal angajatorul a dispus
încadrarea locurilor de muncă în condiţii normale de lucru.
Instanţa constată că nici până la această dată nu a fost obţinut un aviz de încadrare cu
efect retroactiv, de încadrare a locurilor de muncă în condiţii deosebite. Aşadar, abia după
obţinerea prelungirii avizului de către Inspecţia Muncii se vor putea face rectificările necesare
pentru salariaţii acestor secţii, atât în ceea ce priveşte încadrarea, cât şi referitor la contribuţiile
de asigurări sociale pentru perioada 2017-2018, în conformitate cu metodologia prevăzută de
HG nr. 1014/2015.
Nu în ultimul rând, instanţa reţine şi poziţia procesuală a pârâtului care, atât în şedinţă
publică, cât şi prin notele scrise, a arătat că „este de acord cu pretenţiile reclamantei şi că după
obţinerea prelungirii Avizului de către Inspecţia Muncii va efectua rectificările necesare pentru
salariaţii acestor secţii”, care beneficiază în prezent de plata acestui spor.”
Faţă de cele reţinute, instanţa a respins contestaţiile formulate de Sindicatul Independent
al Medicilor Vaslui pentru reclamanţii care îşi desfăşoară activitatea în Secţia de Boli
Infecţioase, Secţia de Pneumologie şi Laboratorul de Analize Medicale, admiţând în schimb
contestaţiile formulate pentru reclamanţii care desfăşoară activitatea în cadrul Secţiei de
Anatomo-Patologie şi pentru care este incidentă Decizia nr.24/2019 pronunţată de ÎCCJ în
soluţionarea recursului în interesul legii (prin care s-a stabilit că ,,În interpretarea și aplicarea
unitară a dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 104/2003 privind manipularea cadavrelor umane și
prelevarea organelor și țesuturilor de la cadavre în vederea transplantului, republicată, locurile
de muncă ale personalului care desfășoară activitatea în serviciile de anatomie patologică și
prosecturi ale spitalelor, precum și personalul disciplinelor universitare de anatomie, de
histologie, de anatomie patologică și al catedrei de biologie celulară sunt încadrate ex lege în
categoria locurilor de muncă în condiții deosebite, fără a fi necesară parcurgerea
metodologiei prevăzute de Hotărârea Guvernului nr. 261/2001 privind criteriile și metodologia

62
de încadrare a locurilor de muncă în condiții deosebite, cu modificările și completările
ulterioare, și, respectiv, de Hotărârea Guvernului nr. 246/2007 privind metodologia de
reînnoire a avizelor de încadrare a locurilor de muncă în condiții deosebite, cu modificările și
completările ulterioare, în ceea ce privește criteriile și metodologia de încadrare a locurilor de
muncă în condiții deosebite.”)
HG nr.1014/2015 a abrogat HG nr.246/2007 care a abrogat HG nr.261/2001.

REZUMATUL soluției însușite cu unanimitate de voturi de judecători:

Opinia majoritară însușită de judecătorii prezenți la întâlnirea trimestrială a fost –

după discuțiile purtate – în sensul opiniei exprimate la punctul a), respectiv:
HG nr. 1014/2015 nu prevede posibilitatea reînnoirii avizului acordat doar pentru anul
2016, ci doar a celui acordat pentru anul 2015, reînnoirea putându-se face doar o singură dată,
în anul 2016, pentru întreaga perioadă 2016 - 2018.
Interpretarea pârâtei nu poate fi primită, întrucât ar duce la pierderea unor drepturi ale
angajaţilor reclamantului prevăzute în Legea 263/2010, fără a exista o prevedere în acest sens,
ci doar pentru motivul unei lipse de reglementare în cuprinsul HG nr. 1014/2015.
Din cuprinsul Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 12/2016 pronunţată în
soluţionarea unui recurs în interesul legii, rezultă că angajaţii care desfăşoară activitatea în
condiţii deosebite nu au posibilitatea formulării unei acţiuni împotriva angajatorului, prin care
să li se recunoască drepturile, astfel că singura posibilitate de recunoaştere a acestor drepturi
este aceea de obţinere de către angajator a reînnoirii avizelor de încadrare a locurilor de muncă
în condiţii deosebite conform procedurilor reglementate în hotărârile de guvern date în
aplicarea legii. Din acest motiv, pârâtul trebuia să aibă în vedere, atunci când a interpretat
prevederile HG nr. 1014/2015, ca interpretarea să ţină cont de scopul urmărit prin adoptarea
acestui HG de a se recunoaşte angajaţilor drepturile prevăzute de lege pentru activitatea
desfăşurată în condiţii deosebite, ci nu de a îngrădi aceste drepturi.
Faţă de faptul că, Curtea de Apel Bucureşti a constatat că este nejustificat refuzul
pârâtei Inspecţia Muncii, exprimat prin adresele nr. 16/DCSSM/90/08.02.2017 şi nr.
528/DCSSM/3895/30X)3.2017, de a reînnoi avizele de încadrare a locurilor de muncă în
condiţii deosebite pentru perioada 2017 – 2018 şi a obligat această instituţie să reînnoiască
avizele de încadrare a locurilor de muncă în condiţii deosebite pentru perioada 2017 – 2018 şi
actul subsecvent emis în baza refuzului exprimat prin cele două adrese, respectiv dispoziția nr.
1393 emisă pe data de 09.05.2017 nu mai este valabilă.
Nu în ultimul rând instanţa reţine şi poziţia procesuală a pârâtului care atât în şedinţă
publică cât şi prin notele scrise a arătat că „este de acord cu pretenţiile reclamantei şi că după
obţinerea prelungirii Avizului de către Inspecţia Muncii se vor face rectificările necesare pentru
salariaţii acestor secţii.”
Faţă de cele reţinute, instanţa a admis cererea formulată de reclamantă în contradictoriu
cu pârâtul Spitalul Municipal de Urgenţă „Elena Beldiman” Bârlad și, în consecință, a obligat
pârâtul să anuleze dispoziția nr. 1393 emisă pe data de 09.05.2017.
Totodată, pentru considerentele expuse, instanța va obliga pârâtul să plătească
reclamantei contribuţiile de asigurări sociale aferente perioadei aprilie 2017-decembrie 2018.”

ARGUMENTE:

Aspectele concrete la care face trimitere materialul privesc chestiuni faptice ce ţin de
instrumentarea dosarelor şi nu reprezintă veritabile probleme de drept, referitoare la
interpretarea unor dispoziţii legale aplicabile.

63
 În ceea ce priveşte verificarea valabilităţii unui act juridic contestat jurisdicţional, este
real că aceasta se determină în raport de cerințele de la data emiterii acestuia, însă aceasta teză
nu poate fi aplicată univoc şi secvenţial; în condițiile în care actul juridic contestat se
întemeiază pe un alt act, în sens larg, declarat nelegal, invalidarea efectelor celui din urmă
produce efecte şi asupra celui dintâi ( art. 1254 alin. 2 C.civ); hotărârea judecătorească se
impune cu autoritate de lucru judecat şi determină retroactiv o situaţie factuală şi juridică
distinctă de cea avută în vedere la emiterea actului juridic contestat; în consecinţă, întrucât prin
hotărâre judecătorească definitivă s-a înlăturat, cu efect retroactiv, temeiul cauzal al actului
contestat, acesta se impune a fi anulat, în caz contrar fiind păstrat în circuitul civil un act cu
efecte obligatorii pentru salariaţi, care sunt lipsiţi şi de o altă cale procesuală pentru apărarea
drepturilor lor; s-a argumentat totodată că lipsa punerii în executare a hotărârii inițiale vizează o
stare de fapt, pe când analiza valabilității actului vizează o chestiune de drept; obiectul litigiului
vizează nulitatea actului angajatorului de încadrare a activităţii în condiţii normale, nu
încadrarea judiciară în condiţii deosebite.
În opinia minoritară, s-a apreciat în sensul soluţiei indicate la punctul b), cu motivarea
că în raport de specificul litigiului şi Decizia în interesul legii nr.12/2016, actele juridice
contestate îşi păstrează valabilitatea, obligaţia de a face instituită, chiar prin hotărâre
judecătorească definitivă, neconducând la modificarea premiselor actului de încadrare în
condiţii; doar în momentul îndeplinirii obligaţiei instituite prin hotărâre judecătorească se va
putea aprecia asupra îndreptăţirii salariaţilor la încadrarea activităţii în condiţii deosebite de
muncă, altfel soluţia ar fi contrară celor statuate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin
Decizia RIL nr. 12/2016.

Președintele Secției pentru Litigii de muncă și asigurări sociale

de la Curtea de Apel IAȘI

Judecător ……………

64