Iepurașul care nu își gă sea locul

A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi, nu aș avea ce povesti, a fost odată un iepuraș
simpatic și prietenos.

Nu știu să vă spun de ce era atât de singur, dar nu avea nici un loc în care să-și odihnească
oasele la venirea oboselii și nici alți urecheați ca el cu care să-și petreacă bucuriile și
necazurile.

Credeți, poate, că era un iepuraș trist. Dar nici vorbă de supărare și suspin în viața lui. Se
bucura din plin de fiecare ciupercuță savurată, fluturaș urmărit pe pajiști sau floare frumos
mirositoare care îi ieșea în cale. Își facea mereu noi prieteni, cunoștea lumea în diversitatea
ei și învăța în fiecare zi ceva nou.

Dar într-o zi, uitându-se la un cuib de păsărele în care puii se jucau și piuiau fericit, a
început să-l roadă un gând: că ar trebui să aibă, și el, casa lui. Să se întoarcă mereu acolo,
să simtă siguranța unui adăpost. Să-și construiască un hamac mic în care să-și pună
oasele și o masă mai mare unde să-și invite prietenii.

Așa că a pornit în căutarea locului potrivit. Știu că pare neverosimil, adică greu de crezut,
dar prima dată a poposit pe o plajă pustie din apropierea unor câmpuri. Îi plăcea mirosul
nisipului și zgomotul apei, în plus i se părea că-și va face mulți prieteni printre păsăretul
care plana deasupra lui.

S-a pus la săpat vizuina într-un pâlc de ierburi. Dar n-a apucat să facă mare lucru că trei
pescăruși au început să-l necăjească. Îi tot strigau lucruri urâte despre urechile lui lungi,
despre corpul lui pufos, ba chiar, văzând că acesta nu dă semne de intimidare, au început
să-și cheme alți înaripați să gonească intrusul de acolo.

De ce nu le plăcea lor vecinătatea unui animăluț nevinovat, n-avem de unde să aflăm.

Oricum iepurașul a realizat că nu poate avea o viață liniștită pe plaja cotropită de gălăgia
unor păsări răutăcioase și a plecat.

S-a oprit într-o pădurice din apropiere. Unde a găsit rapid scorbura perfectă: la baza unui
stejar bătrân, în care ciripeau vesel multe păsărele, avea lumină exact atât cât trebuia și loc
suficient pentru visatul hamac, plus masa pentru prieteni.

Dar nu s-a apucat bine de amenajări că s-a înființat în fața viitoarei locuințe un comitet de
sălbăticiuni care l-au anunțat că pentru a fi primit în comunitate are nevoie de o cerere
scrisă, un rezumat profesional, recomandări îndosariate de la minimum trei vecini avuți
anterior și o scrisoare de intenție. În plus, chiria scorburii trebuia plătită în avans pentru
primii trei ani.
Este clar că iepurașul nostru nu avea habar de toate încurcăturile birocratice care i se
prezentau. Și tot ce deținea era blana de pe el, cu care sigur nu putea plăti nici măcar o
lună, darămite trei ani?

Așa că a pornit-o, din nou, la drum. De data asta cu speranțele rămase în urmă, pe o plajă
frumoasă și într-o scorbură primitoare. Îl încerca o tristețe imensă. Chiar nu poate avea un
loc al lui?

Nici el nu știe cum a ajuns pe un câmp plin de maci, unde a văzut, țopăind alți urecheați. Se
jucau împreună cu șoricei, arici, ba chiar i s-a părut că a văzut și o cârtiță.

S-a apropiat de unul care părea matur și cu experiență în ale vieții întrebându-l, timid, cam
care ar fi plata pentru o vizuină mică, atât cât să încapă o masă și un hamac.

Iepurele bătrân a început să râdă la așa idee de neconceput: cum să plătești chirie Naturii?
Trebuia doar să își aleagă locul și să se apuce de treabă. Și să strige, dacă are nevoie de
ceva, animăluțele din zonă abia așteaptă să își ofere ajutorul.

Iată că iepurașul nostru și-a găsit un loc al lui. Cu provizii, hamac, o masă mare plină de
prieteni. Iar eu am încălecat pe un măr și v-am spus, dragii mei, un mare adevăr!