FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

,, 1 DECEMBRIE 1918”

ARTA ICOANEI – O TEOLOGIE A FRUMUSEȚII

- PAUL EVDOKIMOV -

CONSPECT

STUDENT: MATYAS EDUARD - ROBERT

ALBA IULIA

2021

1
 CUPRINS

INTRODUCERE
1. LOCAȘUL DE CULT - O ICOANĂ
2. TRĂIRILE MISTICE – O ICOANĂ
3. ICONOGRAFII PICTATE
4. OMUL - O ICOANĂ
CONCLUZII

2
 INTRODUCERE

În această carte autorul dorește să prezinte arta esteticului ortodox, vizibil și palpabil,
experiat în Biserică. Așadar frumoasele trăiri pe care le simte creștinul în interiorul Bisericii,
prin prisma Duhului Sfânt sunt caracterizate de Evdokimov ca drept ,,icoane” interioare
omului: ,,Comunicăm cu frumusețea unui peisaj, a unei priviri, sau a unei poezii, așa cum
facem cu un prieten și simțim o stranie consonanță cu o realitate care pare a fi patria sufletului
nostru, pierdută și regăsită” ( Părintele Profesor Paul Evdokimov).

Vorbind despre icoană nu trebuie neapărat să înțelegem ceva fizic, ci orice trăire,
închipuire sau prezență sfântă din cadrul religios. De exemplu, o icoană, putem spune că este
atunci când preotul iese din sfântul altar și tămâiază biserica, ori atunci când citește
Evanghelia, acesta reprezentându-L pe Hristos, Cel care ne binevestește de 2000 de ani, prin
gura preoților, așa cum a făcut în odinioară prin proorocii Săi. Așadar ,,Templul este cerul
pământesc, iar în aceste spații cerești Dumnezeu sălășluiește și se plimbă” (Sf. Gherman,
patriarhul Constantinopolului).

1. LOCAȘUL DE CULT - O ICOANĂ

Sacrul opunându-se elementelor acestei lumi, devine loc tainic, asupra căruia omul
trebuie să își mărească atenția: ,,Descață-te de sandalele tale, fiindcă locul pe care stai tu, în
fața Mea, este pământ sfânt!” (Ieșirea 3:5)

Biserica ca și loc sfânt și icoană între oameni, trebuie să aibă o construcție elegantă și
triumfătoare, deoarece este semnul biruinței lui Dumnezeu pe pământ, întru cât vin în ea
creștinii, urmașii Săi. Nu degeaba se spune: ,,Omul sfințește locul”. Prima măreață catedrală a
creștinătății a fost Sfânta Sofia, despre care Sf. Maxim Mărturisitorul spune: ,,Cupola sa e
asemeni cerului cerurilor...Arcele sale reprezintă cele patru părți ale lumii”, asemeni
Templului a cărui curte simboliza: marea, sanctuarul: pământul, iar sfânta sfintelor:
Cerul. ,,Sanctuarul luminează și conduce naosul...restabilește ceea ce era în Paradis și va fi în

3
Împărăție” (Sf. Maxim Mărturisitorul), iar cupola traduce mișcarea coborâtoarea a iubirii lui
Dumnezeu. O biserică cu mai multe cupole, e ca un sfeșnic cuprins de flăcări. Atunci când
construim o biserică, trebuie să avem cu binecuvântarea Sfintei Treimi. La fel cum și Moise a
împlinit sfatul sfânt: ,,Din acestea să-Mi faci locaș sfânt și voi locui în mijlocul lor. Cortul și
toate vasele și obiectele lui să le faci după modelul ce-ți voi arăta Eu” (Ieșire 25:8-9), și
Solomon ducând mai departe această tradiție: ,,Tu mi-ai poruncit să zidesc templul Tău cel
sfânt și un jertfelnic în cetatea în care locuiești, după chipul cortului celui sfânt, pe care l-ai
pregătit dintru început” (Înțelepciunea lui Solomon 9:8), și Biserica continuă tradiția de redica
locașuri de închinare. Din acest loc sacru asupra căruia Împăratul Solomon se ruga ca
Dumnezeu să țină ,,ochii ațintiți zi și noapte” (I Regi 8:29), Fiul va face să urce spre Tatăl,
fără încetare, jertfele și tămâia rugăciunii liturgice , din mâinile preoților.

Cuvântul Altar înseamnă ,,loc înalt”, e muntele cel sfânt al Sionului, iar jertfelnicul, în
mod mistic îl simbolizează pe Domnul însuși: ,, Pe Iisus însuși, ca pe altar, se împlinește
sfințirea”, spune Sf. Dionisie Areopagitul1, iar chivotul pus pe sfântul altar, îl trasnformă în
mormânt prădat de puterea învierii, neputând nimeni să-L atingă, afară de sacerdoți: ,,Iar lui
Aaron și fiilor lui încredințează-le cortul adunării, ca să-și păzească datoria lor preoțească și
toate cele de la jertfelnic și de după perdea; iar de se va apropia cineva străin să fie omorât”
(Numeri 3:10). Arhiereul în timpul hirotonisirii îl pune pe candidat să stea cu fruntea plecată
pe Altar, ca pe Iisus Însuși: imagine (icoană) asemănătoare cu a Sfântului Ioan care stă culcat,
la sânul lui Iisus (Ioan 13:23). Așadar și relicvele și masa sunt ,,trupul însuflețit”, al Paștelui
ce va veni2. (Sfântul Nil Cabasila). Naosul este orientat spre Sfânta Sfintelor (Altar), unde este
prezent Hristos, sub forma chipului euharistiei, fiind ,,Dumnezeul care urcă pe cerul din
Răsărit” (Psalmul 68), prin mâna sfințită a preotului, de la Sfântul Jertfelnic, iar Altarul spre
Răsărit, dearece de acolo va reveni a doua oară Împăratul Împăraților: ,,Acest Iisus care s-a
înălțat de la voi la cer, astfel va și veni, precum L-ați văzut ducându-se la cer” (Fapte 1:11),
iar rugăciunii spre răsărit, are înțeles eshatologic și parusiac: ,,Căci precum fulgerul pornește
de la Răsărit și se arată până la Apus, așa va fi venirea Fiului Omului” (Matei 24,27). Deci
orice rugăciune, fie eclezială sau particulară, trebuie făcută cu gândul la revenirea
Domnului, ,,Răsăritul” nostru (Zaharia 3:4)

1
Hier Ecclesia 4,12.
2
La vie en Jesus-Christ, p. 147.

4
 2. TRĂIRILE MISTICE – O ICOANĂ

Despre Iconostas, putem spune că este vechea balustradă care delimita sancutuarul și
care s-a încărcat cu icoane în timpul iconoclasmului. Până în secolul al XIV-lea, mărimea
peretelui despărțitor nu-i împiedica pe credincioși să urmărească misterul liturgic care se
desfășura în Sfântul Altar, dar totuși prin dezvoltarea lui poate exista riscul slăbirii feed-
bakului credincioșilor, în relația preot-popor. Însă să vedem partea bună și figurativ-estetică, a
catapetesmei: amplificându-se rugăciunea comunității, prin psalmul cincizeci, de la sfârșitul
slujbei Utreniei, ușa împărătească se deschide larg spre Cer, ,,Au făcut să urce până la Domul
strigătul celui sărac și să răsune în urechile Sale plânsul celor nenorociți (Iov 34:28),
Dumnezeu ținându-și promisiunea Sa: ,,veți vedea cerul deschizându-se” (Ioan 1:52). Astfel
avem în față ICOANA ÎMPĂRĂȚIEI, ce ne mai trebuie altceva: ,,Doamne bine este să fim
noi aici” (Matei 17:4)

Origen, în a treia omilie despre Ieremia, atribuie Domnului Iisus, agraphon-ul: ,,Cine e
lângă mine, e lângă foc”, însă un foc curățitor, deosebit de cel fizic. Hristos este pară de foc,
așa cum îi spune și Mariei Magdalena ,,nu te atinge de Mine”, nimeni nu e vrednic de a se
atinge de El, de Altarul Său, doar Apostoli și preoții.

O altă imagine sfântă, este momentul Tainei Sfintei Hirotoniri, astfel părintele Serghei
Bulgakov spune: ,,Întreaga sfințire a fost ca un fulger. Cel mai tulburător moment a fost prima
trecere prin ușa împărătească, când mă îndreptam pe altar. Treceam fără doar și poate prin
peretele focului arzător, dătător de lumină, înnoitor. Intrasem într-un alt eon: intrasem în
Împărăție” Asupra icoanei curții Templului, putem da ca exemplu: clopotul și toaca. Sunetul
clopotelor purifică văzduhul, de puterea demonilor, iar toaca este ,,Adamul din noi” care
trebuie să își plângă păcatele, numire dată de călugării de la Muntele Athos atunci când se
trezesc la slujba de la miezul nopții.

5
 3. ICONOGRAFII PICTATE

Până acum am văzut că Templul este o icoană a Împărăției, dar să vedem care e rolul
icoanelor sfinte de pe suport stativ. Icoanele din el îl umple de viață și prezență divină,
frumosul fiind prezent în armonia tuturor elementelor, punându-ne în fața unei evidențe care
nu poate fi demontrată și pe care nu o putem justifica decât contemplând-o: ,,Iar credința este
încredințarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute” (Evrei 11:1). Icoana nu
demonstrază nimic: ea doar arată, transmite și înfrumusețează! Frumosețea icoanei, se
transmite din strălucirea adâncă a personajului. Firea ,,îndumnezeită”, se face vizibilă prin
chipul omenesc al lui Hristos, ca și chip al Tatălui, iar sfinții având față de înger ca și
Arhidiaconul Ștefan (Fapte 6:15).

Folosirea liturgică a cântului, a icoanei, a tămâiei, gustărea Trupului și Sângelui Sfânt,

ne senzibilizează în interiorul nostru. Facultățile simțurilor se spiritualizează și devin
asemenea obiectului lor, cel ce este martor al luminii devine el însuși lumină. Așadar omul
trece printr-o transformare uitându-se la chipul icoanei, imprimându-și chipul sfântului din
icoană, în viața sa.

Sfântul Serafim de Sarov, după ce i se arată, în lumină, ucenicului său Motovilov,

care i-a ceurt să îi arate energia harului, : ,,Și tu ai devenit acum la fel de luminos ca
mine...altfel nu m-ai fi putut vedea”. ,,Luminător trupului este ochiul; de va fi ochiul tău curat,
tot trupul tău va fi luminat” (Matei 6:22). Icoana ne luminează privirea, ne deschide privirea
spre transcendent.

Opunându-se iconoclaștilor, Sfinții Părinți au afirmat că pe icoane nu este arătată nici,

firea divină, nici cea umană, ci Ipostaza hristică. Astfel, icoana, în perspectiva experienței
religioase, aduce cu sine vederea lui Dumnezeu în lumina zilei a opta. Doar cei cărora Duhul
Sfânt vrea să li se descopere pot înțelege ce este icoana. Inima omului, înfierbântată și sfințită
de potirul euharistic, va săruta icoana, cu aceeași venerație, cu care se pleacă Trupului și

6
Sângelui, întru cât amândouă îl închipuie pe Hristos. Pentru Răsărit, icoana este unul dintre
sacramente, mai precis, cel al prezenței personale. Sfântul Apostol Pavel a formulat bine
fundametul hristologic al icoanei: ,,Hristos este chipul Dumnezeului celui nevăut” (Coloseni
1:15).

De aceea ruga și ritualul sfințirii, făcut de preot, sunt necesare pentru instituirea
icoanei, în fucția ei liturgic-sacramentală. Această teologie a prezenței, vădită prin ritul
sfințirii, deosebește icoana de un tablou cu subiect religios și trasează linia de demarcație
dintre aceasta.

ICOANA LEAGĂ TRECUTUL CU PREZENTUL, EXPRIMÂND VEȘNICIA, astfel

mărturisește și Tradiția Bisericii: ,,Fie prin contemplarea Scripturii, fie prin reprezentarea
icoanei...ne aducem aminte de toate protoripurile și suntem aduși în preajma lor” (Sinodul al
șaptelea ecumenic)3. Iar atunci când suntem prea obosiți, îngândurați sau tuburați și nu putem
citi cu atenție Scriptura, picturile pot suplinii rolul ei: ,, Când gândurile mă tulbură,
împiedicându-mă să mă bucur de citit, mă duc la biserică...Vederea îmi e fermecată și-mi
poartă sufletul spre lauda lui Dumnezeu. Mă gândesc la bărbăția martiriului ... inima lui mă
înflăcărează...Cad cu fața la pământ, pentru a-L slăvi și a-L ruga pe Dumnezeu, avându-l ca
mijlocitor pe martir” (Sfântul Ioan Damaschin). Sfântul Nil Sinaitul, discipol al Sfântului Ioan
Hrisostom, îi propune prefectului Olympiodor, pictarea ambelor laturi a Bisericii , cu imagini
din Vechiul Testament și Noul Testament astfel încât, privind chipurile zugrăvite, cei care nu
cunosc alfabetul și nu pot citi Sfintele Scripturi să-și aducă aminte de faptele curajoase ale
celr ce i-au slujit lui Dumnezeu fără ocolișuri; astfel se vor lua mai degrabă la întrecere cu
virtuțile vrednice de veșnică pomenire care i-au făcut pe acei slujitori ai lui Dumezeu să
prefere cerul pământului și pe cele nevăzute celor văzute”4.

Cel care pictează o icoană trebuie să fie întru totul pregătit și înduhovnicit. Un
manuscris de la Muntele Athos precizează ,,rugăciunea cu lacrimi, pentru ca Dumnezeu să
pătrundă sufletul iconografului”. O operă de artă este făcută pentru a fi privită, ea încântă
sufletul, icoana sfarmă triunghiul estetic și imanentismul lui, născând nu emoția, ci
misticismul, artistul pierzându-se în spatele Tradiției care vorbește. Icoanele nu sunt aproape
niciodată semnate, opera de artă lasă locul unei teofanii. Viziunea unui iconoraf trece printr-o
asceză, prin ,,postirea ochilor” (Sfântul Doroteu). Manuscriusul de la Muntele Athos care
recomandă rostirea unei epicleze, a unei invocații a Duhului Sfânt asupra ,,artei divine”,
3
Mansi XIII, 482
4
P.G. 79, 577, apud, Leonid USPENSKI, Teologia icoanei, Editura Anastasia, p. 50.

7
adaugă: ,,Să meargă la preot pentru ca acesta să se roage pentru el și să rostească imnul
Schimbării la Față”5. Astfel observăm că rolul icoanelor e acela de lumină taborică în
Biserică.

Fondul de aur al icoanei se numește ,,lumină”, iar metoda picturală ,,limpezirea

treptată”. Zugrăvind un chip, iconograful îl acoperă mai întâi cu un ton întunecat, apoi, pune
deasupra un ton mai deschis obținut prin adăugarea în amestecul precedent a unei anumite
cantități de ocru galben, adică de lumină. Se va repeta de mai multe ori această suprapunere
de nuanțe tot mai luminoase. Astfel, apariția unei figuri urmează o anumită progresie care
reproduce creșterea luminii în om. Icoana trebuie să aducă lumină în Sfânta Biserică, ca omul
ce pășește în ea, să spună : ,,Vreau să devin și eu asemeni icoanei, vreau să mă
îndumnezeiesc!” Cuvintele ,,Voi sunteți lumina lumii”, sun normative pentru orice om ce vrea
să atungă sfințenia.

Icoana este ideală în spațiul creștin, întru cât, ea îl conduce pe om la îndumnezeire, îl

ferește de idolatrizare și îl luminează în calea pe care merge. Având creștinul icoana ca și
obiect țintă, el nu mai dorește alt chip de reprezentare al divinității, antropomorf, ci doar al
Dumnezeului Său care S-a coborât în mijlocul lumii și pe care lumea L-a văzut. Astfel înainte
de Întrupare, exista teama de idolatrie, Dumnezeu permițându-le evreilor să îl imprime exista
riscul căderii din închinarea în ,,duh și adevăr”, omul iubind doar materialul, uitând că Cel
sfânt de sus trebuie să vină. Azi când Dumnezeu s-a pogorât, noi îl putem imprima deoarece i-
am văzut chipul. În sine, Dumnezeu este mai presus de orice imagine, dar fața Sa întoarsă
spre lume își îsușește văzutul. Așa cum spun Sfinții Părinți: ,,Deasupra adâncului posibil al
căderii, Dumnezeu a sculptat chipul omenesc privind, în înțelepciunea Sa, umanitatea lui
Hristos”, conform Coloseni 1:15. Întruparea vine de la Dumnezeu, din dorința Lui de a
deveni Om și de a face umanitatea Sa o Teofanie, un locaș și o icoană vie a prezenței Sale.

Formele arhitecturale, icoanele sau obiectele de cult, nu sunt puse în Sfânta Biserică
doar pentru a descrie un decor frumos, si sunt integrate misterului liturgic. Icoanele sfințesc
vremurile și locurile, o casă o transformă într-o Biserică, omul îl îndumnezeiește, dându-i o
stare de rugă, după cuvântul Apostolului Pavel: ,,Rugați-vă neîncetat” (I Tesaloniceni 5:17)

Desigur icoana, nu are o realitate proprie, nu este o ființă, ci doar o scândură, un biet
material, dar care își trage toată valoarea teofanică, prin asemănarea cu acel, ,,Altceva” și

5
DOM ILDEFONSE DIRKS, Prieure d Amay, 1939, p. 44.

8
devine asemeni unui punct ce radiază, ,,drum ce duce de la har la virtutea sfințitoare” 6.
Umanitatea văzută a lui Hristos este icoana nevăzutei sale dumnezeiri, ea este ,,văzutul
nevăzutului”7. Să ne închinăm toți chipului sfânt din icoană, căci el ne duce spre prototipul
din Ceruri, ne ferește de idolatirie și ne înseninează viața cu chipul sfânt și cald al imaginii!

4. OMUL - O ICOANĂ

Această funcție revelatoare pe care o are umanitatea lui Hristos devine adevărul
oricărei ființe umane: minunat har al oricărei făpturi de a fi oglinda Necreatului. Troparul
Duminicii Ortodoxiei spune acest lucru: ,, Înălțând chipul căzut la cinstea dintâi, Cuvântul l-a
unit cu dumnezeiasca Frumusețe. Deci mărturisind mântuirea, Îl închipuim cu fapta și
cuvântul”. Și noi suntem chip al Tatălui, al Fiului și al Duhului, întru cât treubuie să ajungem
la desăvârșire: ,,Iar noi toți, cu fața descoperită, răsfrângând ca o oglindă mărirea Domnului,
ne prefacem în aceeași asemănare, din mărire în mărire, precum este de la Domnul” (II
Corinteni 3:18). Noi Biserica, suntem luptorii pentru Împărăție, într-o relație cu Biserica
triumfătoare, cei din tărâmul veșnic. Icoana lui Hristos în luneta centrală a Sfintei Sofia, îl
arată pe Domnul ținând Evanghelia deschisă la cuvintele: Eu sunt lumina lumii!, iar Biserica
răspunde cântând: ,,Lumina-Ți strălucește pe fețele sfinților Tăi”. Credincioșii cu chipuri vii,
asemănătoare Creatorului, Îl slăvesc și îi cântă. Omul este o icoană, pentru asta după ce
preotul tămâiază icoanele, tămâiază și omul. Sf. Didim din Alexandria spunea: ,, După
Dumnezeu, în fiecare frate să vezi un Dumnezeu”.

Marele pictor rus, Leonid Uspesky, spune în cartea sa, că, alături de marile simbloluri
ale creștinătății: peștele, păunul, mielul etc, ale catacombelor, existau și picturi, cu oameni
care muncesc, semn că muca este poruncă Edenică: ,,L-a scos Domnul Dumnezeu din grădina
cea din Eden, ca să lucreze pământul, din care a fost luat” (Geneză 3:23). Iar, Sfântul Apostol
Pavel spune: ,, Dacă cineva nu vrea să lucreze, acela nici să nu mănânce” (II Tesaloniceni
3:10) pentru a ne arăta rolul nostru aici pe pământ. De asemenea Împăratul Solomon
spune ,,Du-te leneșule la furnică și vezi munca ei și prinde minte” (Proverbe 6:6). Toate
6
Sfântul Ioan Damaschinul, I Tratat, 1, 16.
7
Expresia aparține lui Pseudo-Dionisie Areopagitul, fiind reluată de Sfântul Ioan Damaschinul, I Tratat, XI.

9
aceste versete exprimă motivația picturii muncii omenești în catacombe. Prin muncă omul uită
de păcat, evoluează și își pune în mișcare viața.

CONCLUZII

Să ne rugăm Atotputernicului Dumnezeu să ne ajute să devenimi hristofori, oameni

sfinți, lucrători harnici pe acest pământ, iar chipul sfânt al icoanei să ne fie călăuză în
vremurile întunecoase și furtunoase. Chipul sfinților din icoană să ne însenineze viața, cu
fiorul Duhului Sfânt. Să ne dorim ca șirul icoanelor să nu se sfârșească, în evoluția Bisericii,
ci mereu să continue cu sfinți contemporani, vrednici pilduitori: ,,și eu, și tu..!”. Să fim o
icoană în societate: prin comportamentul nostru, umblarea noastră, vorba noastră, împlinind
porunca Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos: ,,Așa să lumineze lumina voastră
înaintea oamenilor, încât să vadă faptele voastre cele bune și să slăvească pe Tatăl vostru Cel
din ceruri” (Matei 5:16), iar atunci vom fi bineplăcuți lui Dumnezeu și oamenilor. AMIN!!!

10