BISERICA - Trupul tainic al lui Hristos-Dumnezeu, semnificată şi prin iconografia Crucii, cea prin care

Dumnezeu îmbrățișează toată Creația văzută și nevăzută!…Ca atare, pictura iconică a unei Cruci, a
trupului Mântuitorului răstignit, trebuie să ne descopere simbolistica acestor coordonate
hristocentrice. Fără acestea, pentru că icoana este mai întâi teologie scrisă prin culoare, ne depărtăm
de sensurile Răstignirii Domnului și ale Bisericii, cea care „își are rădăcina în lemnul Cruciiˮ. Astfel,
dacă Hristos este Trupul Bisericii iar cei botezați mădularele acestui Trup, înseamnă că El este Capul
acesteia. Privind foarte atent la detaliile iconografice ale trupului răstignit al Mântuitorului, nefiind
nimic așezat la întâmplare în ortodoxie, și deci, și în iconografia ei, vom observa că și prin aceste
simboluri iconice se poate exprima taina Bisericii, ca Trup al lui Hristos. Începând cu reprezentarea
capului fizic, putem observa că acesta este înclinat spre partea dreaptă, arătându-se prin aceasta că
întotdeauna „dreaptaˮ este a lui Dumnezeu iar „stângaˮ este a diavolilor. La fel și în Biserică, sensul
timpului liturgic este sensul veșniciei hristocentrice care transfigurează temporalitatea, și care, în
cadrul cultului este simbolizat de la dreapta la stânga, antiorar. Pe când, mișcarea de la stânga la
dreapta, în sensul acelor de ceasornic, ne arată scurgerea timpului linear, vremelnic, care este un
chip al timpului post-adamic, al ispitelor și pocăinței. Spre exemplu, în ceea ce privește timpul
liturgic, preotul tămâiază în jurul Sf. Mese de la dreapta la stânga, ieșirea și intrarea de la Vohodul
Mare și a celui Mic, se face tot așa. De asemenea, ocolirea Bisericii la Prohodul Domnului se face în
sens antiorar, iar la slujba Cununiei, la cântarea „Isaia dănțuiește…ˮ, la fel. Revenind la iconografia
Crucii, la capul Mântuitorului, vom observa că El are trei șuvițe de păr pe partea stângă a capului Său,
care simbolizează Dumnezeirea Sa Treimică, și două șuvițe pe partea dreaptă, care simbolizează
umanitatea Sa dihotomică, ca trup și suflet. Privind din condiția temporalităţii noastre mișcarea
atemporală liturgică, semnificată iconic prin aplecarea capului lui Hristos spre dreapta, înțelegem
prin aceasta că Sf. Treime îmbracă prin Hristos firea umană, veșnicia unindu-se cu vremelnicia.

Atât Biserica, cât și omul, au un cap care le conduce pe toate, dar acesta nu ar putea supraviețui fără
restul trupului. Īnsă centrul iconografic al Crucii trebuie să corespundă cu capul pictat al
Mântuitorului, căci prin El și prin Cruce s-au unit și cele de sus și cele de jos. Astfel, la intersecția celor
două planuri ale Crucii, cel vertical cu cel orizontal, trebuie să fie pictat capul lui Hristos și mai ales
gura Sa. Prin aceasta vedem pe Hristos, ca pe Dumnezeu-Cuvântul, care S-a coborât printre noi ca să
ne vorbească faţă către faţă și să ne dăruiască viață veșnică. Dar numai prin moartea pe Cruce și apoi
prin Învierea Sa, ne-a adus și nouă învierea. După Înălțare, El ne vorbește mai departe prin cele două
aripi ale Bisericii, adică prin Sf. Scriptură și Sf. Tradiție. Acestea sunt închipuite de brațele
Mântuitorului pironite pe Cruce, căci dogmele Sale revelate și mântuitoare au fost pecetluite cu preț
de sânge și au cuprins întreaga lume. Hristos, ca Om și Dumnezeu, este Capul tuturor celor create,
căci prin El și pentru El s-au făcut toate, scopul final fiind îndumnezeirea și întoarcerea către El a
tuturor celor create. Toate cele create se află sub Dumnezeu, însă nu printr-o distanţă fizică sau
vreuna închipuită, ci în sensul spiritual, supranatural, căci tot ce este creat este substanțial și implicit,
limitat. În acest sens, dacă privim mai departe la trupul Mântuitorului răstignit pe Cruce, se pot vedea
imediat sub cap sau, cum am zice, sub Dumnezeirea Sa, nouă șiruri de coaste ce închipuie cele nouă
cete îngerești și care niciuna nu trece înaintea celeilalte, descoperind ordinea ierarhiilor cerești și a
sfinților lui Dumnezeu. Aceasta este Biserica nevăzută, triumfătoare, după al cărei chip este făcută și
Biserica văzută, pământească și încă luptătoare. De aceea, pe pământ, Biserica este împărțită în trei
părţi: altarul, care închipuie cele mai presus de ceruri; naosul, cel care închipuie cerul și pământul,
îngerii împreună cu sfinții și toți creștinii drept-slăvitori; pronaosul, adică lumea pământească
dinainte de Hristos, fiind în special un spatiu liturgic al pocăinței. Și mai avem pridvorul, care este la
exteriorul Bisericii dar rămâne legat de aceasta, și care, închipuie pe cele ce țin de sfârșitul lumii.
Fiecare din aceste patru spaţii speciale se înveșmântează cu o pictură iconografică specifică, în
legătură cu semnificația lor.

Liturgic vorbind, punctul unde se întâlnește desăvârșit divinitatea și umanitatea Bisericii, este Trupul
Euharistic al lui Hristos, jertfit neîncetat în chip nesîngeros pe Sf. Masă. Aceasta simbolizează
mormântul lui Hristos, masa Cinei celei de Taină și scaunul ceresc pe care s-a așezat Mântuitorul
după Învierea Sa. Sfântul Simeon al Tesalonicului spune că, Sfânta Masă mai închipuie pe Mântuitorul
ca Învățător. Raportându-ne mai departe la trupul iconic al lui Hristos pictat pe Cruce, putem spune
că acest spaţiu al Altarului începe de la capătul inferior al osului stern, aflat pe jumătate între coaste,
adică între îngerii și sfinții din cer, și se termină dincolo de limita ultimei „coasteˮ, cea a îngerilor, care
sunt și cei mai aproape de oameni. După cum știm, osul stern este cel care uneşte coastele
scheletului uman în partea din faţă a trupului, așa cum și cetele îngerești sunt unite prin Hristos și
slujesc la Sf. Liturghie în chip nevăzut, împreună cu oamenii de pe pământ. Și pentru că Altarul
închipuie pe cele mai presus de ceruri, pe bolta Altarului se pictează Maica Domnului cu Pruncul, ca
Împărăteasă a cerului și a pământului, marii ierarhi, îndeosebi autorii Sf. Liturghii, apoi Liturghia
Cereasca, Împărtășirea Apostolilor și alte compoziții sau sfinţi ce au legătură cu taina liturgică.
Împlinind mai departe demersul nostru iconic, mai putem spune că pe aceeași linie cu osul stern și cu
spațiul ce închipuie Altarul, se afla locul unde Mântuitorul a fost împuns cu sulița, și de unde a ieșit
sânge și apă, anticipând Jertfa Euharistică. Modul cum țâșnește din această rană sângele și apa, ca
dintr-un singur izvor, prin trei șuvițe de sânge și trei de apă ce se întrețes împreună, închipuie primele
șase Taine ale Bisericii, cea de-a șaptea fiind Taina Împărtășaniei. Sfânta Taină a Împărtășaniei este
coroana celorlalte șase, aceasta fiind însăși Trupul lui Hristos jertfit Euharistic, ca taină a Crucii si a
Învierii reactualizată peste veacuri şi fără de care, nu ar exista nici Biserica și nici Tainele ei.

Mai departe, așa cum se poate vedea și pe abdomenul trupului pictat al Mântuitorului, naosul, cel
de-al doilea compartiment liturgic, începe de acolo de unde se termină spațiul Altarului. În Biserică,
naosul este la jumătatea spațiului bisericesc, între Altar și pronaos. Adică, în chip spiritual, el se află
între cer și pământ și le unește pe amândouă. Pe axa acestuia, sus pe bolta cupolei se află Hristos-
Pantocrator, adică Dumnezeu-Atotțiitorul, Cel care le ţine, le vede și le judecă pe toate. Pantocratorul
este „buricul ceruluiˮ iar naosul este „buricul pământuluiˮ. În naos sălășluiește împreună divinul cu
umanul, adică Biserica biruitoare din cer, cea a îngerilor și a sfinților, împreună cu Biserica luptătoare
de pe pământ, cea a creștinilor botezați care se pocăiesc neîncetat. Și pictura iconografică a acestui
spaţiu bisericesc descoperă semnificațiile lui caracteristice, a unității dintre cer și pământ, prin
compoziții iconografice și sfinţi ce relevă istoria mântuirii și mărturisirea Evangheliei. Nu întâmplător,
„buriculˮ trupului Mântuitorului răstignit pe Cruce se află chiar la conjuncția dintre naos și pronaos,
adică dintre Legea nouă și Legea cea veche, dinainte de Hristos. Deci, ceea ce am descris până acum
nu sunt niste simple interpretări, ci urmând funcțiile și posibilitățile transfigurative ale icoanei,
încercăm să aducem la vedere teologia Bisericii. După Sf. Altar și naos, urmează pronaosul, care după
cum spuneam, închipuie lumea dinainte de Hristos. În trecut, pronaosul era destinat catehumenilor
(„cei chemaţiˮ pentru botez) şi penitenţilor (adică cei păcătoşi, dar care se căiau). Tot aici stăteau
femeile ca să asculte sfintele slujbe. De asemenea, în pronaos se săvârşeşte Taina Botezului şi a doua
cununie, pentru cei care se recăsătoresc canonic. Și aici, pictura iconografică are rostul ei specific, în
legătură cu semnificațiile pronaosului, mai ales cele dinainte de Hristos și cele ale pocăinței. Astfel, în
funcție de arhitectura spațiului, sus pe boltă se pictează Maica Domnului - orantă și scene din viața
Sf. Fecioare, căderea și izgonirea lui Adam, Filoxenia lui Avraam, proorocii mesianici, imnografi,
Botezul Domnului, ilustrarea Sinaxarului, cuvioși și mari sihaștri.
Ne-a mai rămas pridvorul, care fiind așezat spre apus şi în exteriorul Bisericii, închipuie lumea
materială împreună cu începutul și sfârșitul nostru personal, dar mai ales închipuie sfârșitul lumii și
judecata universală. Pridvorul, ca element arhitectonic al lăcașului de cult, nu are valoare
sacramentală, fiind un loc de trecere, plasat înaintea ușilor de la intrare în Biserică. Pentru a-l pune
pe om în faţa alegerii sau mai degrabă în faţa conștientizării alegerii pe care o are de făcut în viață,
aceea de a alege între bine și rău, pictorii au redat în pridvoarele lăcaşelor de cult scene din Raiul și
iadul prezentat în Sf. Scriptură. Astfel, pridvorul Bisericii devine locul unde creștinul trebuie să aleagă
calea mântuirii sau cea a pierzaniei, locul deciziei capitale. Aici se pictează mai ales scene din
profețiile Apocalipsei, cele care fac referire la vestirea sfârşitului apropiat al lumii, ce conțin scena cu
Apostolul Ioan care primește un toiag, cu porunca de a măsura Templul lui Dumnezeu, Altarul și pe
cei care se închină în el, după cum spune: „Apoi mi s-a dat o trestie, asemenea unui toiag zicând:
Scoală-te și măsoară templul lui Dumnezeu, și jertfelnicul și pe cei ce se închină în el. Iar curtea cea
dinafară a templului scoate-o și n-o măsura, pentru că a fost dată păgânilorˮ. Templul descris în acest
capitol reprezintă Biserica Sobornicească sau Ierusalimul cel Nou, iar „curtea cea dinafară” este locul
pregătit neamurilor necredincioase și păgâne, nevrednici a se măsura din cauza necurăției lor. Cea
mai elocventă tratare a temei apocaliptice din spațiul creștinismului răsăritean, este scena Judecății
de Apoi. În aceste picturi apar imagini care ne îndeamnă să alegem bine ce facem cu viața noastră, să
ne rugăm pentru toți și pentru cei care nu mai sunt printre noi. În iconografia Crucii, a trupului
Mântuitorului pictat răstignit, spațiul pridvorului poate fi închipuit de la brâu în jos, care este cel mai
aproape de materialitatea grosieră a lumii. Hristos a ridicat-o și pe aceasta pe Cruce, inclusiv pe cele
de sub pământ!…