Misteriile din Efes “Ţelul artei nu este reproducerea imaginii exterioare a

lucrurilor, ci a însemnătăţii lor lăuntrice, … căci

aceasta este realitatea adevărată”

Aristotel

Harta europei si identificarea geografica fata de celelalte centre.

Descrierea misteriilor din Efes.
Misteriile din Efes ca mistere ale cuvantului sau misterii ale fortelor planetare sau ale
nasterii.
Legatura dintre misterii : din Hibernia si cele din Efes.
Ioan si Maria, Ioan ca initiat ale misteriilor din Efes are capacitatea de a scrie Evanghelia
dupa Ioan.
Aristotel si Alexandru cel Mare - ca initiati in misteriile de la Samotrace.
Legatura dintre arderea templului de la Efes si arderea Goetheanumului.

Harta europei si identificarea geografica fata de celelalte centre.

Misteriile din Hybernia –estul Austriei, la granita cu Ungaria. (tinutul Burgenland)

Misteriile din Efes – pe coaste de vest a Asiei Mici, la sud de Izmir (atunci Grecia antica)
Misteriile de la Samothrake – insula greceasca in nordul Marii Egee
Misteriile

Misteriile druizilor si drotilor – Wales, Anglia

Vechiul preot-druid se educase în aşa fel încât, în ceea ce avea în faţa sufletului său, el vedea cum umbra Soarelui cădea mereu
altfel în fiecare parte a zilei, dar şi în fiecare anotimp. El putea să urmărească formele acestor umbre şi să indice exact,
privindu-le: acum este această perioadă a lunii martie, acum este această perioadă a lunii octombrie. Prin percepţia pe care o
avea, el era situat în sânul a ceea ce avea loc în Cosmos, dar şi în sânul a ceea ce, din Cosmos, avea importanţă pentru viaţa
de pe Pământ. Dar ia gândiţi-vă ce facem noi astăzi, dacă vrem să determinăm care este influenţa exercitată de viaţa cosmică
asupra vieţii de pe Pământ. Ce fac până şi ţăranii? Îşi au şi ei calendarul lor, în care stă scris ce trebuie făcut într-o zi sau alta.
Dar şi aceste indicaţii sunt numai aproximative, fiindcă acele cunoştinţe temeinice pe care oamenii le aveau cândva în legătură
cu aceste lucruri s-au stins, dar în vechea epocă druidică în mod sigur nu existau calendare, nu exista nici măcar scrisul. Ceea
ce preotul-druid putea să spună, pe baza observaţiilor făcute de el asupra Soarelui, erau cunoştinţe referitoare la legătura
dintre Cer şi Pământ. Şi după cum preotul-druid spunea: Acum Soarele stă într-o asemenea poziţie, încât ar fi bine să se
înceapă semănatul grâului ‒ sau: Acum Soarele stă într-o asemenea poziţie încât ar trebui să se ducă taurul la ciurda de vaci ‒,
aşa se făcea. Aceste vremuri aveau un cult care cu adevărat nu era o rugăciune abstractă, ele aveau un cult care rânduia viaţa
practică imediată după legătura creată cu spiritualul din univers. Era citită marea vorbire a cerului şi ea era aplicată în
activităţile pământeşti. Acesta era un cult datorită căruia întreaga viaţă era cu adevărat un fel de serviciu divin.

Misteriile lui Mithras – Europa Centrala

Întâlnim peste tot, ca simbol exterior al cultului lui Mithras, taurul pe care călăreşte un om şi în gâtul căruia acesta înfige o
sabie. Întâlnim un scorpion care-l muşcă pe taur, sau şarpele în partea de jos. Dar întâlnim pretutindeni, dacă imaginile au
rămas întregi, această imagine a taurului cu omul, înconjurat de cerul înstelat, cu semnele animalelor zodiacale. Şi ne putem
pune întrebarea: Ce exprimă, de fapt, această imagine? ‒ O istorie exterioară, anacronică, nu va afla niciodată ce exprimă
această imagine, fiindcă ea nu poate stabili legăturile cu ajutorul cărora se poate afla ce înseamnă acest om călare pe un taur.
Ca să aflăm despre ce e vorba, trebuie să ştim mai întâi care era educaţia spirituală primită de slujitorii acestui cult al lui
Mithras. Întreaga ceremonie poate fi caracterizată, fireşte, în sensul că era o ceremonie frumoasă, ori, dacă vreţi, o ceremonie
urâtă şi că din ea nu poţi afla nimic deosebit. Putea afla ceva deosebit numai cel care trecuse printr-o pregătire
corespunzătoare, de aceea toate descrierile făcute misteriilor lui Mithras, cu tot caracterul foarte promiţător al imaginilor, sunt
apă de ploaie. Fiindcă cel ce voia să slujească în cadrul cultului lui Mithras trebuia să-şi dezvolte capacitatea de a simţi într-un
mod subtil, intim. Totul era, la discipolul lui Mithras, ca el să-şi dezvolte capacitatea de a simţi. Pregătirea spirituală a celui ce
voia să slujească în cultul lui Mithras consta în a ridica inima, ca organ de simţ, până la un anumit grad de conştienţă. El trebuia
să-şi cucerească o facultate subtilă, conştientă, de a simţi ceea ce are loc în organismul uman, în rinichi, ficat, splină ş.a.m.d.
Omul de sus, omul capului, trebuia să simtă în mod subtil ceea ce are loc în omul pieptului şi al membrelor. O asemenea
pegătire din vremurile vechi nu era o pregătire intelectuală, aşa cum suntem obişnuiţi noi astăzi, ci o educare a omului întreg,
orientată în special de simţire. Iar când discipolul dobândea maturitatea necesară, el putea să spună, aşa cum spunem noi, pe
baza percepţiilor date de ochii exteriori, că aici sunt nori de ploaie sau că dincolo cer albastru: Acum în organismul meu e
prezent acest mod de prelucrare, acum un alt mod de prelucrare. Ceea ce are loc în organismul uman este mereu la fel, pe
parcursul întregului an, numai pentru un om cu totul abstract. Când ştiinţa va fi ajuns din nou la nişte adevăruri reale despre
aceste lucruri, oamenii vor fi uimiţi să afle că se poate constata ‒ chiar dacă nu în modul grosier în care se pot face azi
cercetări, prin instrumente de mare precizie ‒, vor fi uimiţi să afle că omul poate costata, într-un cu totul alt mod, cum sângele
lui devine altfel, cum digestia are loc altfel în ianuarie şi altfel în septembrie, aşa că inima, ca organ de simţ, este un barometru
minunat pentru ciclul anual al sistemului metabolismului şi al membrelor din om. În acest scop era educat discipolul lui Mithras:
să poată percepe ciclul anual în propria lui fiinţă, prin organizarea inimii, care-i spunea cum trece prin organism hrana
metamorfozată în procesul digestiei şi cum este primit în sânge ceea ce a fost digerat. Şi din ceea ce era perceput astfel la om,
în mişcarea omului interior, putea fi citit întregul mers al naturii exterioare.

În timp ce în Misteriile greceşti şi egiptene discipolul era condus spre Dumnezeu prin desferecarea forţelor sale sufleteşti, în
Misteriile lui Mithra el era pus faţă în faţă cu lumea însăşi, în aşa fel încât lumea să nu acţioneze numai prin natura mare şi
puternică, pe care de obicei omul o vede doar superficial atunci când îşi îndreaptă privirea în exterior, în lumea cotidianului, ci şi
prin ceea ce este mai intim în natură, de care cunoaşterea omenească nu este atinsă. Discipolului îi erau etalate forţele cele mai
înfiorătoare şi mai grandioase din sânul naturii, care erau coborâte din spaţiile cereşti prin metodele ce puteau fi dezvoltate
atunci. Şi după cum discipolul Misteriilor greceşti făcea cunoştinţă cu sentimentul de veneraţie în faţa marii lumi, tot astfel
discipolul Miseriilor lui Mithra făcea la început cunoştinţă cu forţele înfiorătoare şi grandioase din sânul naturii. El se simţea
atunci infinit de mic în comparaţie cu marea natură, avea sentimentul, stând acolo şi lumea acţionând asupra sa prin
splendoarea şi maiestatea ei, dat fiind depărtarea sa faţă de izvoarele primordiale ale existenţei, că în orice moment lumea,
prin vastitatea ei, îl poate nimici.

Iniţierea este dezvoltarea forţelor care există latent, ca să spunem aşa, într-o stare de
somnolenţă, în sufletul fiecărui om. Pentru a ne face o imagine despre ce se petrece în
realitate, este necesar ca mai înainte de orice să ne reprezentăm cât mai exact care este conştienţa
omului obişnuit, normal, în prezent; în felul acesta ne vom da seama prin ce se deosebeşte de
conştienţa unui iniţiat. Cum este conştienţa omului nomal din zilele noastre? Este schimbătoare,
variază în funcţie de cele două stări alternative şi diferite prin care trece omul in cursul unei zile,
starea dc veghe din timpul zilei şi starea de somn din timpul nopţii. Conştienţa pe care o avem
ziua, în stare de veghe, ne permite să percepem obiectele care ne înconjoară, să le legăm între ele
cu concepte, care nu se pot forma decât cu ajutorul unui organ fizic, care este creierul. În schimb,
noaptea, în timpul somnului, corpul astral şi eul se desprind de elementele inferioare ale entităiţi
umane, de corpul fizic şi de corpul eteric, şi prin aceasta înseşi obiectele materiale din preajma sa
cad într-o totală obscuritate pentru conştienţa omului, cufundat până la trezire nu numai în această
obscuritate, dar şi într-o stare pe care o putem califica drept inconştienţă totală. În jurul fiinţei
umane există, în timpul somnului, o obscuritate completă pentru conştienţa sa. Aceasta pentru că
în prezent corpul astral are o astfel de alcătuire că nu poate, prin faptele proprii, percepe nimic din
tot ce îl înconjoară. Are nevoie de anumite instrumente, care sunt organele senzoriale ale corpului
fizic. De aceea, numai dimineaţa, când se reintegrează în corpul fizic, se poate sluji de este organe.
De ce corpul astral nu percepe nimic în timpul somnului, când se află în lumea spirituală? Pentru ce
nu vede nimic? Este aceeaşi cauză care face ca un corp fizic să nu perceapă nici culori, nici sunete,
dacă este lipsit de ochi şi de urechi. Corpul astral nu are organe proprii pentru a percepe în lumea
astrală. Corpul fizic era în aceeaşi situaţie, faţă de lumea fizică, la începutul evoluţiei terestre; el nu
avea încă ochi şi urechi, acestea au fost formate şi modelate în el, mai târziu. Elementele şi forţele
exterioare i-au format ochii şi urechile, şi lumea până atunci invizibilă pentru el, i s-a revelat.
Corpul astral se află în prezent în aceeaşi situaţie în care se afla, la începutul evoluţiei, corpul fizic.
Să presupunem acum că şi corpul astral, la rândul său, ca şi cel fizic altădată, poate fi prelucrat
încât să i se creeze organe adecvate, aşa cum s-a întâmplat, în decursul evoluţiei, cu corpul fizic,
căruia i s-au format ochi prin acţiunea directă a luminii soarelui, şi urechi, prin acţiunea eterului de
sunet din Univers asupra masei încă fluide a corpului fizic uman. Să presupunem de asemenea, că
ar fi posibil să se modeleze anumite organe în masa maleabilă a corpului astral; în acest caz, corpul
astral s-ar situa pe acelaşi plan cu corpul fizic actual. Şi la fel cum un sculptor dă formă lutului, tot
aşa s-ar putea prelucra corpul astral pentru a forma în el organe care i-ar permite să perceapă
lumea suprasensibilă. Aceasta în primul rând. Daca un om vrea să devină clarvăzător, trebuie să
înceapă prin a-şi prelucra corpul astral, să-l modeleze aşa cum cum face sculptorul cu bulgărele de
lut. Corpului astral trebuie să i se modeleze organele necesare. În toate timpurile, acest proces de
modelare se petrecea în şcolile de iniţiere, în locurile de Misterii. Acolo se prelucrau şi se modelau
organe în corpul astral.
În ce constă însă această muncă de modelare a organelor în corpul astral? S-ar putea crede că ar fi
nevoie să aducem acest corp în faţa noastră, oarecum să-l exteriorizăm, mai înainte de a i se putea
prelucra organele. S-ar putea chiar spune: Dacă aş putea extrage corpul astral pentru a-l avea în
faţă, atunci aş putea să-i modelez organele. Nu ar fi nicidecum o metodă buna şi, în orice caz, nu
cea pe care trebuie să o practice iniţierea modernă. Sigur, un iniţiat care a dobândit capacitatea de
a trăi în lumile spirituale ar putea să acţioneze asupra unui om şi noaptea, în timpul somnului, când
corpul astral este desprins, să modeleze în acest corp organele necesare, ca un sculptor. Dar
această metodă ar însemna să acţioneze fără voia acelui om, să intervină cu brutalitate în sfera de
libertate a aceluia, să lucreze fără ca acela să ştie ceva, fără să fie conştient de acţiunea care se
desfăşoară asupra lui. Vom vedea de ce, încă de mai mult timp, şi mai ales acum în epoca
modernă, această metodă nu trebuie în nici un caz aplicată. De aceea, în şcolile esoterice, cum ar fi
şcoala lui Pitagora, sau în şcolile vechiului Egipt se evita ca iniţiaţii să lucreze din exterior asupra
corpului astral când acesta era desprins de corpul fizic şi de corpul eteric al celui care urma să fie
iniţiat. Acest lucru trebuia de la început să fie cu totul exclus. Primul pas spre iniţiere se pregăteşte
în lumea fizică, obişnuită; în această lume în care omul are percepţii cu ajutorul simţurilor fizice.
Dar atunci cum trebuie procedat, pentru că, după cum se ştie, tocmai percepţia fizică, pe care omul
a dobândit-o în cursul evoluţiei terestre, a acoperit cu un voal lumea spirituală, pe care inainte o
putea vedea, chiar dacă printr-o conştienţă înceţoşată. Cum se poate, deci, exercita asupra
corpului astral o acţiune pornind din lumea sensibilă?

Să ne reprezentăm cum funcţionează percepţia obişnuită senzorială în cursul zilei. Ce se petrece,

cu alte cuvinte, când omul percepe lumea în timpul zilei? Gândiţi-vă la viaţa dumncavoastră de
fiecare zi, urmăriţi pas cu pas. Felurite impresii vă asaltează în fiecare clipă, venind din exterior.
Le percepeţi, le vedeţi, le auziţi, le simţiţi s.a.m.d. În timp ce faceţi ceva, lucraţi ceva, aceste
impresii năvălesc pur si simplu asupra voastră şi fiecare le prelucrează cu intelectul său. Poetul,
deşi nu este un inspirat, le transformă cu imaginaţia sa creatoare. Toate acestea sunt adevărate.
Dar ele nu pot face pe om, de la început, să devină conştient de elementul spiritual-suprasensibil
care se află în spatele a ceea ce este sensibil, material. De ce nu devine conştient de acest fapt?
Pentru că orice activitate pe care omul o consacră lumii exterioare nu este corespunzătoare pentru
corpul astral, mai exact pentru natura actuală a acestuia. Altădată, într-un trecut foarte
îndepărtat, când corpul astral al omului percepea durerea bucuria, simpatia şi antipatia în imagini
astrale, impulsurile interioare de natură spirituală care existau în el provocau formarea de organe.
Aceste impulsuri au fost însă anihilate în momentul când fiinţa umană a devenit sensibilă la
influenţele venite din exterior, din lumea senzorială. În prezent, din toate impresiile pe care le
primim în timpul zilei, nu mai este posibil să rămână nimic în corpul astral din ceea ce l-ar putea
modela şi forma.

Procesul de percepţie se desfăşoară în felul următor: în tot timpul zilei, impresiile lumii exterioare
vin spre noi. Ele acţionează, prin intermediul organelor senzoriale, asupra corpului eteric şi a celui
astral, până ce eul devine conştient de ele. În corpul astral se imprimă efectele evenimentelor sau
lucrurilor care au impresionat corpul fizic. Ochiul recepţionează impresiile luminoase, care se
transmit corpului eteric şi celui astral, iar eul devine conştient de ele. La fel se întâmplă cu
impresiile sonore, recepţionate de ureche, ca şi cu celelalte impresii recepţionate de celelalte
organe senzoriale. Acest proces influenţează corpul astral în tot cursul zilei; acesta este deci într-o
continuă activitate sub efectul informaţiilor venite din exterior. Apoi, seara, el se eliberează; nu
mai are forţa de a conştientiza impresiile venite din lumea înconjurătoare. Vechile forţe de
percepţie pe care le avea în trecutul îndepărat au fost anihilate atunci când au apărut primele
percepţii din lumea sensibilă. Noaptea, în timpul somnului, el este lipsit de forţele prezente în
timpul zilei, pentru că viaţa diurnă, în ansamblul ei, nu este structurată pentru a mai lăsa în corpul
astral ceva ce ar putea acţiona asupra sa şi l-ar putea transforma. Tot ce vedem în jurul nostru
acţionează şi asupra corpului astral. Dar această acţiune nu are puterea să creeze forme şi
structuri care ar putea deveni organe astrale. Primul pas către iniţiere trebuie să fie acesta: omul
să fie astfel călăuzit încât ce face în timpul zilei să aibă o asemenea influenţă asupra sufletului
său, încât să continue să actioneze şi noaptea, când corpul astral este detaşat de corpul eteric şi
de cel fizic. Să ne închipuim, plastic vorbind, ca un om pe deplin conştient primeşte indicaţia să
facă ceva, ceva ce a fost ales de aşa manieră încât acţiunea să se prelungească şi după ce ziua s-
a terminat. Închipuiţi-vă că ar fi vorba de ceva ce ar provoca un sunet care ar continua să vibreze
şi după ce omul s-a culcat şi corpul astral s-a desprins; această vibraţie prelungită ar fi forţele
care exercită o acţiune modelatoare, plastică, la fel cum altădată au lucrat în corpul fizic forţele
exterioare. Acesta a fost întotdeauna primul pas spre iniţiere: omul era pus să facă ceva în timpul
zilei care să aibă răsunet şi în timpul nopţii, ca un ecou. Tot ce se cheamă meditaţie, concentrare
şi toate exerciţiile pe care omul le practica în timpul vieţii diurne nu sunt nimic altceva decât
activităţi ale sufletului care nu îşi pierd efectul când corpul astral se desprinde, ci continuă să
acţioneze şi devin, în timpul somnului, forţe plăsmuitoare în corpul astral.

Aceasta se cheamă “purificarea“ corpului astral, purificarea de ceea ce nu este convenabil pentru
corpul astral. Acest prim pas spre iniţiere se numeşte şi „catharsis“, curăţire, purificare. Nu era
încă o activitate în sânul lumilor suprasensibile. Ea consta în exerciţii ale sufletului, pe care omul
le practica în timpul zilei, ca un fel de antrenament al sufletului, şi avea ca urmare dobândirea
unor forme de viaţă, anumitor atitudini în viaţă, un anumit fel de a trăi care să se prelungească şi
să lucreze în corpul astral până ce acesta să se transforme şi să-şi dezvolte organele sale proprii.

Când omul progresa suficient pe această cale, încât aceste organe începeau să se formeze în
corpul astral, pasul următor consta în a imprima şi în corpul eteric ceea ce fusese modelat în cel
astral. Aşa cum literele şi semnele unui sigiliu se imprimă în ceara roşie fluidă, la fel, tot ce se
realizase în corpul astral urma să se imprime şi în corpul eteric. Era pasul următor în iniţiere şi se
numea „iluminare“. Totodată se atingea un moment foarte important în iniţiere. O lume nouă,
spirituală, apărea în jurul omului, la fel de reală ca şi lumea sensibilă. Această etapă se
caracterizează în acelaşi timp prin aceea că ceea ce se petrece în lumea spirituală nu se exprimă
aşa cum se întâmplă în lumea fizică, ci prin imagini. Omul vede imagini. Amintiţi-vă că în vechime
iniţiatul, despre care v-am vorbit, vedea sufletul-grup al poporului. Când atingea această treaptă,
el vedea, la început, sufletul-grup sub formă de imagini. Gândiţi-vă la acel iniţiat care se chema
Ezechiel. Când a atins treapta iluminării, i-au apărut fiinţe spirituale, suflete-grup ale popoarelor
printre care trăia, suflete-grup sub forma imaginii a patru animale simbolice care i-au venit în
faţă.

Aşadar, la început lumea spirituală se arată iniţatului sub formă de imagini pline de semnificaţie.
Este prima treaptă.

Urma apoi o prelucrare în continuare a corpului eteric, o penetrare a sa cu forţe vii, după acea
imprimare, ca un sigiliu, a organelor realizate de corpul astral. Prin aceasta, imaginilor li se
alătura ceea ce se poate numi ca fiind muzica sferelor. Lumea spirituală superioară se manifesta
prin sonoritate Un iniţiat superior, după ce prin treapta de iluminare putea să perceapă lumea
spirituală în imagini, începea să perceapă sunete cu urechea spirituală. Se trece apoi la o
„transformare“ şi mai perfectă a corpului eteric şi se pătrunde într-o sferă a lumii spirituale şi mai
înaltă, unde apare altceva. În general , omul poate auzi sunetele emise de un altul, pe care însă
nu-l vede şi care vorbeşte de după un paravan. Aproximativ la fel se întâmplă şi în lumea
spirituală. Această lume se revelează mai întâi în imagini, apoi în sunete, după care va cădea şi
ultimul voal – ca şi exemplul aceluia care vorbea după un paravan, iar după ce paravanul este
înlăturat, apare şi omul care vorbea. Atunci vedem chiar lumea spirituala, fiinţele lumii spirituale.
Mai întâi, deci, percepem imagini, apoi sunete, apoi fiinţe şi în sfârşit viaţa acestor fiinţe. Imaginile
care se percep în aşa-zisa lume spirituală imaginativă nu se pot exprima decât servindu-ne de
imagini luate sub formă de simboluri din lumea senzorială. Despre lumea armoniei sferelor, despre
muzica sferelor ne putem face o idee comparând-o cu muzica din lumea noastră. Dar cu ce am
putea oare compara viziunea fiinţelor spirituale care apar pe a treia treaptă de iniţiere? Această
comparaţie nu o putem face decât cu ceva ce constituie astăzi fiinţa cea mai intimă a omului, cu
activitatea acestei fiinţe desfăşurată în concordanţă cu voinţa divină universală. Dacă omul
acţionează în armonie cu voinţa entităţilor spirituale, care conduc Universul nostru, natura sa
devine la fel cu a lor şi el va parveni să perceapă în această sferă. Dacă însă în om există ceva ce
se opune evoluţiei Universului, ceea ce face să întârzie progresul lumii, atunci el percepe ceva ce
trebuie eliminat din această lume, ceva ce trebuie să cadă ca un ultim voal.

Omul vede mai întâi o lume de imagini, expresie simbolică a lumii spirituale, percepe
apoi lumea armoniei sferelor, expresie simbolică a unei sfere spirituale mai înalte, după
care îi apare o lume de entităţi spirituale pe care astăzi nu le-ar putea reprezenta decât
comparându-le cu fiinţa sa cea mai intimă, cu ceea ce ne face să acţionăm în sensul
forţelor binelui, dar şi în sensul forţelor răului.
Aceste etape sunt parcurse cu rigurozitate de cel care a pornit pe drumul care duce la iniţiere, iar
Apocalipsa nu este altceva decât descrierea fidelă a acestui parcurs. Ceea ce se poate spune de la
început este în legătură cu lumea fizică, cu mijloace fizice, şi aceasta se exprimă prin cele şapte
Scrisori către cele şapte Biserici. Ceea ce se doreşte să se facă în lumea fizică în cadrul culturilor
fizice, ale civilizaţiilor, ceea ce se doreşte a se spune celor ce lucrează în lumea fizica, li se spune în
aceste scrisori sau epistole. Căci cuvântul formulat într-o scrisoare nu poate avea influenţă decât
într-o lume fizică. Prima treaptă arată simbolurile care trebuie legate de ceea ce exprimă acestea în
lumea spirituală: după cele şapte Scrisori, urmează lumea celor şapte Peceţi, lumea de imagini,
primul grad de iniţiere. Urmează lumea armoniei sferelor, aşa cum o percepe cel care poate auzi cu
urechea spirituală. Această lume este reprezentată prin cele şapte Trâmbiţe. Lumea şi mai înaltă în
care iniţiatul percepe fiinţa este reprezentată de cei care apar la acest nivel ca entităţi şi care se
manifestă prin vărsarea Cupelor, cu forţele opuse celor ale binelui. Opusul iubirii divine este mânia
divină. Adevărata înfăţişare a iubirii divine, care face ca lumea să progresese, este percepută în
această a treia sferă de cei care s-au eliberat în lumea fizică şi au vărsat cele şapte Cupe a1e
mâniei.

Rudolf Steiner APOCALIPSA LUI IOAN GA 104 CONFERINŢA I APOCALIPSA CA DOCUMENT DE INIŢIERE
CREŞTINĂ
Este foarte important pentru om să simtă că tot ce îl înconjoară în lumea sensibilă, în această
existenţă perecptibilă cu simţurile, nu este în cele din urmă decât fizionomia exterioară a unei
realităţi invizibile, suprasensibile. Pentru cel care leagă antroposofia de viaţă, care o aplică în viaţă,
lumea, cu tot ce cuprinde ea, îi apare, din ce în ce mai mult, ca fiind o expresie a unei esenţe
divine spirituale. Înfăţişarea lumii pe care o vedem în jurul nostru este ca şi trăsăturile feţei, după
care se pot aprecia inima şi sufletul unui om. Şi tot ce vedem, stânci şi munţi, pătura de verdeaţă a
Pământului, animale şi oameni, tot ce ne înconjoară, precum şi comportamentul oamenilor, totul va
fi pentru noi expresia, fizionomia unei realităţi spirituale, divine. Prin acest fel de a vedea lumea, în
om se deschide o viaţă nouă, un nou entuziasm, o nobilă înflăcărare pentru tot ce vrea să
întreprindă.
Înaltele adevăruri spirituale revelate la începuturile creştinismului, şi a căror contemplare era
îngaduită celor carc le puteau înţelege, se găsesc expuse, atât cât pot fi ele exprimate prin scris,
în Apocalipsa lui Ioan, care este totodată şi o scriere canonică. Dar încă de la primele începuturi ale
erei creştine cei care gândeau în mod exoteric nu au fost capabili să înţeleagă substanţa profund
spirituală pe care o are creştinismul esoteric. Şi aceasta în aşa măsură încât curentul oficial,
exoteric, a ajuns la concluzia că faptele din evoluţia cosmică desfăşurate pe plan spiritual şi care nu
erau, deci , accesibile decât celor care puteau pătrunde cu privirea în lumea spirituală, ei bine,
gândirea exoterică a conchis că toate aceste fapte se derulaseră numai pe plan fizic, material, pe
scena istorică a lumii civilizate de atunci. Aşa s-a întâmplat că în timp ce
autorul Apocalipsei consemna în scrierea sa rezultatele iniţierii sale creştine, ceilalţi nu l-au înţeles
decât în sens exoteric şi credeau că ceea ce marele vizionar şi clarvăzător a contemplat, şi orice
iniţiat ştie că desfăşurarea faptelor expuse avea loc numai în planul spiritual, fapte care, de altlel,
erau cunoscute la iniţiaţi cu milenii în urmă, credeau deci că cele relatate urmau să se împlinească
în scurt timp, pe plan exterior, sensibil, istoric. Şi s-a ajuns la concluzia că
autorul Apocalipsei vorbea despre o nouă venire, de o reîntoarcere a lui Christos Iisus pe nori, şi
aceasta foarte curând. Şi cum noua venire a lui Christos nu avea loc, data presupusului eveniment
era mereu amânată. Se spunea: Prin venirea lui Christos Iisus a început o eră nouă care trebuie să
aducă reînnoirea vechii religiozităţi. Totul nu va dura, dându-se şi de data aceasta un sens
material, decât o mie de ani şi atunci se vor împlini primele evenimente evocate de Apocalipsă. Şi,
într-adevăr, către anul 1000 mulţi oameni aşteptau apariţia unei puteri malefice, ostile
creştinismului, a unui Antichrist – dar în lumea noastră, pe planul fizic. Dar cum aceste prevestiri
nu s-au împlinit nici de data aceasta, din nou totul s-a amânat şi prezicerile din Apocalipsă au fost
transformate în simboluri; unii comentatori exoterici susţineau însă în continuare că acestea vor fi
evenimente ce vor avea loc în lumea materială. În ajunul acelei epoci, când ideile materialiste
urmau să predomine lumea, a apărut din nou un anumit simbolism: în descrierile Apocalipsei se
vedeau fapte exterioare, materiale, dar reprezentate în mod simbolic.
Apocalipsa începuse să fie interpretată de fiecare după propria sa concepţie. Această situaţie s-a
prelungit până în epoca mai nouă, când apare materialismul modern, atât de agresiv şi grosolan că
nu se poate compara cu acel materialism din primele secole după Christos. Atunci, oamenii mai
aveau o oarecare credinţă în spiritualitate, o anumită concepţie spirituală, pe care, însă, nu o mai
puteau înţelege, pentru că nu mai aveau iniţiaţi printre ei. Era un fel de sentiment al spiritualităţii,
dar când îşi imaginau o fiinţă care să vină pe nori, aveau o reprezentare grosolan senzorială, care
totuşi presupunea şi o credinţă în spiritualitate. În schimb, materialismului secolului al XIX-lea nu
mai avea această credinţă, nu mai putea concepe aşa ceva. Ideile pe care un autentic materialist
din seculul al XIX-lea şi le forma în legatură cu Apocalipsa se pot caracteriza astfel: Nimeni nu
poate să prevadă viitorul, pentru că eu însumi nu pot sa o fac. Ceea ce eu nu pot vedea sau
prevedea, nici un altul nu o poate face. A vorbi de existenţa unor iniţiaţi, nu este decât rămăşiţa
unor vechi superstiţii. Nu există iniţiaţi, nu există decât cunoaşterea la care eu însumi am putut
ajunge. Cu mare greutate aş putea face un pronostic pentru ce se va întâmpla în viitorii zece ani,
dar nimeni nu va putea prezice ce se va întâmpla peste mii de ani. Aşadar, cine a scris Apocalipsa,
dacă a fost un om sincer, onest, nu a putut vorbi decât despre ce a văzut el însuşi, după cum nici
eu însumi nu cunosc decât ceea ce s-a petrecut în mod real şi despre care există documente.
Autorul Apocalipsei nu putea, deci, să vadă nimic altceva: Ce ar putea el, atunci, să povestească?
Doar ce s-a petrecut până la el. Prin urmare, este de la sine înţeles că în evenimentele relatate în
Apocalipsă, în conflictele dintre lumea binelui, a cunoaşterii, a frumosului şi lumea urâtului, a
meschinăriei şi a răutăţii, în această opoziţie dramatică nu este nimic altceva de văzut decât
experienţa proprie a acestui om, decât fapte deja petrecute. Aşa vorbeşte un materialist modern.
El crede cu fermitate că autorul Apocalipsei face o descriere aşa cum ar face-o el însuşi.

Descrierea misteriilor din Efes.

 Când, în ziua de azi, cineva vorbeşte despre “cuvânt”, acesta se referă, de regulă, doar la
cuvântul uman şovăitor care, în prezenţa maiestăţii universului are puţină importanţă. Dar ştim că
Evanghelia lui Ioan începe cu foarte semnificativele cuvinte: “La Început a fost Cuvântul, Logosul. Si
Cuvântul era la Dumnezeu, şi Cuvântul era un Dumnezeu.“

Oricine meditează la acest început semnificativ al Evangheliei lui Ioan trebuie să-şi pună
întrebarea: Ce se indică de fapt când Cuvântul este pus la începutul tuturor lucrurilor ? Ce se vrea să
se înţeleagă prin acest Logos, acest Cuvânt? Si cum este acest sens legat de micuţa noastră lume
umană, atât de nesemnificativă în prezenţa maiestăţii universului ?

Numele lui Ioan este legat de oraşul Efes şi acela care, dotat cu Înţelegere imaginativă a
istoriei lumii confruntă aceste cuvinte semnificative : “La Început a fost Logosul. Si Logosul era la
Dumnezeu. Si Logosul era un Dumnezeu,“ este dus în continuu înapoi, de-a lungul unei căi interne,
spre vechiul templu al Dianei din Efes. Pentru acela care este iniţiat într-un anumit grad în misterele
cosmice, ceea ce sună la început ca şi o ghicitoare în primele versuri ale Evangheliei lui Ioan îndreaptă
atenţia spre Misterele Templului lui Artemis, sau al Dianei din Efes ; aşa că trebuie să i se pară că prin
analiza Misterelor lui Efes s-ar putea obţine ceva ce ar duce la înţelegerea începutului Evangheliei lui
Ioan.

Haideţi să privim cu şase sau şapte secole, sau chiar mai devreme, înainte de era creştină
pentru a vedea ce s-a făcut în acest sanctuar atât de sfânt strămoşilor. Aflăm că instrucţiunile date în
Misterele de la Efes s-au centrat în primul rând pe ceea ce se exprima în limbajul uman. Aflăm ce s-a
întâmplat în acele Mistere Efesiene nu din vreo prezentare istorică (deoarece barbarismul uman a
avut destulă grijă de distrugerea arhivelor istorice), ci le aflăm din Arhiva Akashică, acea Cronică a
gândului eteric accesibilă cunoaşterii spirituale, în care sunt înscrise evenimentele istoriei lumii.

In această Arhivă percepem în continuu modul în care discipolul a fost condus de profesor să
se concentreze pe limbajul uman. Discipolul a fost îndemnat în continuu după cum urmează : “Învaţă
să simţi în propriul tău instrument de discurs ce are de fapt loc în el când vorbeşti.”

Procesele care au loc atunci când un om vorbeşte nu pot fi percepute de percepţiile brute
deoarece ele sunt delicate şi intime. Haideţi să luăm în considerare în primul rând partea externă a
limbajului, deoarece cu această parte externă a limbajului au început instrucţiunile date în Misterele
Efesiene.

Atenţia discipolului a fost îndreptată în primul rând la modul în care cuvântul se aude din
gură. I s-a spus în continuu: “Fii atent la ce simţi atunci când cuvântul iese din gură.” Discipolul a
trebuit iniţial să observe cum, într-o anumită măsură, ceva din cuvânt se ridică pentru a lua în sine
gândul din cap; şi apoi, cum ceva din aceeaşi lume coboară în om astfel încât acesta să poată trăi
intern conţinutul sentimentului.

Discipolul a fost instruit în continuu să conducă cea mai variată gamă posibilă de limbaje prin
gât şi, în acelaşi timp, să observe înălţarea şi cufundarea, care poate fi percepută în cuvântul ce iese
din gât. El a trebuit să facă o aserţiune pozitivă şi una negativă, “Sunt – Nu sunt”. Pe acestea a trebuit
să le forţeze prin gât în cel mai articulat mod posibil şi apoi să observe cum, în cuvintele “Sunt”
sentimentul de înălţare este predominant, în timp ce în cuvintele “Nu sunt” predomină sentimental
de coborâre.
 Atenţia discipolului a fost apoi îndreptată chiar mai mult spre sentimentul intern intim şi
experienţele personale ale cuvântului. El a trebuit să experimenteze următoarele: De la cuvânt se
ridică spre cap ceva ca şi căldura şi această căldură, acest foc, acaparează gândul. În jos pluteşte ceva
ca şi un element apos şi acesta se scurge în jos la fel cum o secreţie glandulară se scurge în om. În
Misterele din Efes i s-a clarificat discipolului că omul se foloseşte de aer pentru a lăsa cuvintele să se
audă. Dar în vorbire, aerul se transformă în următorul element, în foc, în căldură, şi trage în jos
gândul de la înălţimile capului şi-l învăluie.

Din nou, din cauză că apare o condiţie alternativă – această trimitere în sus a focului şi
trimiterea în jos a ceea ce este reprezentat în cuvânt – aerul, ca şi o secreţie glandulară, se prelinge în
jos ca şi apa, ca şi un element fluid. Prin intermediul acestui proces din urmă, cuvântul devine
perceptibil intern, omul îl poate simţi intern. Cuvântul se prelinge în jos ca şi un element fluid.

Apoi discipolul a fost condus în adevăratul mister al limbajului; şi acest mister este legat de
misterul omului. Acest mister al omului este astăzi baricadat departe de omul de ştiinţă deoarece
ştiinţa pune ca şi punct suprem al gândirii cea mai incredibilă caricatură a unui adevăr, adică aşa
numita lege a conservării energiei şi materiei. În om, materia este transformată continuu. Ea nu
rămâne. Aerul care este împins din gât este transformat pe măsură ce înaintează, alternativ, în
următorul element superior, în elementul căldurii sau focului, şi din nou în elementul apei, Foc-Apă-
Foc-Apă.

Discipolul din Efes a fost pus să observe că atunci când vorbea, o serie de valuri curgeau din
gura sa; foc-apă-foc-apă; dar asta nu este nici mai mult nici mai puţin decât lupta cuvântului în sus
spre gândire şi prelingerea în jos a cuvântului spre sentiment. Astfel, în discursul omului, gândirea şi
sentimentul se împletesc prin faptul că prin această mişcare vie de unduire a limbajului aerul este
rarefiat în foc pe de o parte şi, din nou, este condensat în apă, ş.a.m.d.

Când în Misterele din Efes acest mare adevăr a fost prezentat sufletului discipolului prin
intermediul propriului său limbaj, intenţia era ca el să simtă următoarele:

“Vorbeşte, Omule! şi dezvăluie prin tine evoluţia lumii.”

În Efes, când discipolul a pătruns pe uşa Misterelor, el a fost întotdeauna îndemnat cu aceste
cuvinte:

“Vorbeşte, Omule! şi dezvăluie prin tine evoluţia lumii.”

Când a ieşit din nou, această afirmaţie i s-a făcut sub altă formă:

“Evoluţia lumii este dezvăluită prin tine, Omule! când tu vorbeşti.”

Şi discipolul s-a simţit, în mod treptat, ca şi cum, cu propriul său corp, era ca şi un văl peste
misterele cosmice care au sunat din pieptul său şi au trăit în limbajul său, ca şi cum el, cu propriul său
corp, ar fi închis aceste mistere ale cosmosului.

Acestea au fost prezentate discipolului ca şi pregătire pentru misterul cu adevărat mai

profund, deoarece prin intermediul acestei pregătiri el a putut realiza că fiinţa umană individuală a
fost conectată intern cu misterele cosmosului. Zicala “Cunoaşte-te pe tine însuţi” a câştigat o
semnificaţie sacră deoarece a fost exprimată nu doar teoretic, ci pentru că a fost simţită şi trăită
solemn în interior.

Când discipolul şi-a înnobilat şi şi-a elevat, într-o anumită măsură, propria sa natură umană,
prin faptul că a simţit-o ca şi pe un văl ce acoperea misterele cosmosului, el a putut fi condus mai
departe în ceea ce extinde misterul cosmic, cum s-ar spune, peste întinderea cosmosului.

Noi ştim că în starea anterioară a pământului a existat, ca şi substanţă esenţială pentru

evoluţia pământului în acea fază, tot acel calcar lipsit de pretenţii pe care îl avem şi în munţii Jura. În
depozitele de calcar, în stâncile de calcar ale pământului avem ceea la ce vrem să facem referire
acum. Trebuie să ne gândim la pământul înconjurat de ceea ce în ultima conferinţă am numit
albumen fluid. Ştim că forţele cosmice au acţionat asupra acestui albumen fluid în aşa fel încât s-a
coagulat in forme clare. Şi aţi auzit că atâta timp cât această stare a pământului a existat, a avut loc
într-o substanţă mai densă, la un nivel crescut, ceea ce astăzi avem în ridicarea ceţii şi în căderea
ploii. Elementul calcaros se ridică în sus, pătrunde în ceea ce a condensat albumen fluid, umplându-l
cu calcar astfel încât acesta a luat forma unor formaţiuni osoase, şi astfel animalele s-au dezvoltat în
cursul evoluţiei pe pământ. Animalele au fost trase în jos din atmosfera încă albuminoasă de către
ceea ce trăieşte spiritual în elementul calcar.

Atunci când omul se uneşte cu metalele pământului, atunci el simte tot ce s-a întâmplat
atunci ca şi parte din propria sa fiinţă; este ca şi o amintire care se înalţă în el. În ceea ce priveşte
această fază a evoluţiei, el nu se simte ca şi un om mărunt captiv într-o piele; el se simte ca şi cum
îmbrăţişează întreaga planetă pământ. Ca să exprim asta într-un mod cumva grotesc, aş spune: Omul
îşi simte de fapt capul ca şi cum ar cuprinde întreaga planetă pământ.

Procesele pe care le-am descris în ultima conferinţă, omul le simte ca şi cum ar avea loc în el.
Dar cum simte el asta în el? Tot ce v-am descris ca şi înălţarea calcarului, uniunea acestui calcar cu
albumenul coagulat, din nou coborârea sa şi tragerea în jos cu sine a animalelor spre pământ, este
astfel trăită de om încât o aude. El o trăieşte intern. Doar voi trebuie să o concepeţi ca şi experienţă
internă. El o aude. Această creaţie care apare atunci când calcarul umple albumenul coagulat şi îl face
cartilaginos şi osos– ceea ce este astfel format este ceva auzit şi simţit ca şi cum ar fi prin ureche. Este
auzit misterul lumii.

De fapt omul trăieşte în amintire, prin amintirea produsă de metale, trecutul pământului, ca
şi cum s-ar fi auzit răsunând ceea ce am descris şi, în acest răsunet, trăiesc şi se împletesc
întâmplările lumii.

Atunci ce aude de fapt omul? Aceste întâmplări ale lumii, în ce formă se dezvăluie ele? Ele se
dezvăluie ca şi Cuvântul cosmosului, ca şi Logos. Logosul exprimă Cuvântul macrocosmic în această
înălţare şi coborîre a calcarului. Şi când omul poate să audă acest limbaj din interiorul său, el mai
percepe şi altceva în plus. Următorul lucru chiar devine posibil.

Stăm în faţa unui schelet animal sau uman. Ceea ce ştiinţa anatomiei are de spus despre
aceste forme este foarte superficial, este chiar dizgraţios de superficial. Ce putem noi spune când,
printr-o legătură interioară cu fiinţa sa naturală şi spirituală ne uităm la schelet? Spunem: Nu doar te
uita la el. Este şocant doar să te uiţi la forme – coloana vertebrală cu vertebrele sale excelent turnate
puse una peste cealaltă, cu coastele care se continuă din aceasta şi care se îndoaie şi se curbează în
faţă sunt atât de minunat legate împreună; modul în care vertebrele sunt transformate în oasele
craniului, a cărui articulaţie este mai greu de perceput; cum coastele în formă de arc cuprind
cavitatea pieptului; cum încheieturile sferice sunt formate pentru oasele braţului şi oasele piciorului.
Confruntaţi cu acest mister al scheletului nu putem face altceva decât să spunem ceva clar definit.

Trebuie să ne spunem: Să nu doar vă uitaţi la toate acestea, ci ascultaţi-le; ascultaţi cum un

os se schimbă în altul. Aici chiar are loc un adevărat limbaj.

Dacă, în acest punct, aş putea face o observaţie personală, atunci aceasta ar fi: Ceva foarte
minunat ne iese în întâmpinare dacă, cu o înclinaţie spre aceste lucruri, intrăm într-un muzeu de
istorie naturală, deoarece acolo avem o colecţie minunată de instrumente muzicale, care formează o
orchestră măreaţă ce răsună într-o minunată simfonie. Am trăit asta foarte intens când am vizitat
muzeul din Trieste. Acolo, datorită unui aranjament destul de special al scheletelor animale (care a
fost făcut instinctiv), efectul a fost că de la un capăt al animalului au răsunat misterele lunii şi de la
celălalt misterele Soarelui. Întregul a fost ca şi pătruns de sori şi planete răsunătoare. Acolo se putea
simţi legătura între acest sistem osos din amestec de calcar, scheletul, şi ceea ce o dată i-a sunat
omului din universul ce creează legături, când el însuşi era una cu acest univers, când a sunat ca şi
misterul lumii, i-a sunat omului în acelaşi timp ca şi propriul său mister.

Creaturile care au apărut atunci, în primul rând, creaturile animale, şi-au dezvăluit astfel
fiinţa esenţială, deoarece Fiinţa regatului animal a trăit în Logos, în misterul cosmic răsunător. Nu
erau percepute două lucruri separate. Nu erau percepute animalele, şi apoi într-un alt fel Fiinţa
animalelor; ceea ce a vorbit a fost apariţia şi dezvoltarea animalelor înseşi în propria lor Fiinţă.

Discipolul Misterelor Efesiene a putut prelua în suflet şi inimă, în modul corect pentru acele
vremuri, ceea ce i se putea clarifica în ceea ce priveşte Începutul, când Cuvântul, Logosul era activ ca
şi adevărata esenţă şi fiinţă a tuturor lucrurilor. Discipolul a putut primi acest mister deoarece se
pregătise pentru el prin înnobilarea şi elevarea naturii sale umane, prin faptul că a fost capabil să se
simtă ca şi un înveliş, sau un văl al reflectării minuscule a misterului cosmic care se găsea în sunetul
propriului său limbaj.

Haideţi acum să încercăm să simţim cum această dezvoltare a pământului a trecut de la un

nivel, cum s-ar spune, la altul. Haideţi să ne gândim la asta. În elementul calcar avem ceva ce în acea
vreme era încă fluid; calcarul s-a înălţat ca şi abur şi a căzut din nou sub formă de picuri de ploaie.
Calcarul era de natură fluidă. Pe măsură ce s-a înălţat, s-a transformat în aer; când a coborât, s-a
transformat în substanţă solidă. Este cu o fază mai jos decât în descrierea umană unde avem aerul
care se transformă în căldură şi apă. În acea stare primară, elementul apei era activ, i.e. calcarul, încă
fluid, a fost rarefiat în aer şi condensat în substanţă solidă; la fel cum în gâturile noastre, în ziua de
azi, aerul se rarefiază în căldură şi se condensează in apă. Ceea ce a trăit în lume s-a înălţat din apă în
aer. În timpurile primitive a trăit în apă, s-a rarefiat în aer şi s-a condensat în substanţă solidă.

De aceea, este posibil pentru noi, oamenii, să înţelegem acest mister al lumii în miniatură.
Când acest mister a fost măreaţa şi grandioasa iluzie a lumii, el s-a aflat într-o fază inferioară.
Pământul a condensat totul. Calcarul a devenit mai dens, etc. Noi, fiinţele umane, nu am fi putut
admite această tendinţă de densificare în propria noastră fiinţă internă, chiar dacă nu s-ar fi
prezentat în miniatură. Am fi putut-o admite doar când ar fi trecut la o fază superioară, de la apă la
aer, şi o dată cu creşterea sa bruscă în sus în elementul căldurii, sau în jos în apă, care este acum
elementul mai dens.
 Astfel, marea lume, Misterul macrocosmic a devenit Misterul microcosmic al limbajului
uman, şi începutul Evangheliei lui Ioan arată către acest Mister cosmic, traducerea în iluzie, în marea
lume:

„La Începutul a fost Logosul; şi Logosul era cu Dumnezeu, şi Logosul era un Dumnezeu.”

Deoarece aceasta era ceea ce încă trăia şi era activ în tradiţia lui Efes şi când evanghelistul,
cel care a scris Evanghelia lui Ioan, a putut citi în Arhiva Akashică despre Efes ceea la ce inima sa
tânjea, modul corect in care să îmbrace ceea ce a vrut să spună omenirii în legătură cu misterul
începutului lumii. Acum putem merge un pas mai departe.

Putem să ne amintim ce s-a spus ultima dată, că, înainte de calcar a existat bioxidul de siliciu
care acum apare în cuarţ. În acest bioxid de siliciu au apărut formele de plante, acele formaţiuni ca şi
norii ce se înverzeau şi dispăreau. Şi dacă, după cum am spus, un om din acele vremuri s-ar fi putut
uita peste întinderile cosmosului, el ar fi văzut apariţia creaţiei-animal şi acele plante primitive care
deveneau verzi şi apoi dispăreau. Toate acestea au fost percepute de om ca şi experienţă internă. El a
perceput-o ca şi o parte din fiinţa sa. În plus faţă de a auzi ceea ce se auzea în creaţia animală ca şi
ceva care trăia în sine, omul a putut, într-un anumit sens, să acompanieze intern ceea ce a auzit
sunând, la fel ca şi în capul său, în pieptul şi capul uman. El poate urca cu cuvintele prin inimă pentru
a înţelege gândul. Astfel putea acompania ceea ce a auzit răsunnd în crearea animalelor după ceea ce
trăise în apariţia plantelor.

Acesta a fost lucrul remarcabil: omul a trăit procesul dezvoltării animalelor în calcarul ce se
vaporiza şi se lăsa în jos. Şi când a urmărit mai departe ceea ce era în bioxidul de siliciu ca plante ce
se înverzeau şi dispăreau, Cuvântul cosmic a devenit Gândul cosmic şi plantele care trăiau în
elementul bioxid de siliciu au adăugat Gândul Cuvântului răsunător.

Aceasta a fost interpretată ca un pas înainte şi Logosului răsunător i-a fost adăugat Gândul
cosmic; la fel cum în ziua de astăzi, în cuvântul sunător din limbaj, în valurile limbajului (foc-apă-foc-
apă) gândul este prins în foc.

Dacă ar fi să studiaţi anumite stări bolnave ale organelor de simţ ale capului, sau ale
organelor de simţ in general, aţi putea observa efectele curative ale acidului silicic. Atunci acidul
silicic vă apare printre secretele cosmosului ca şi elementul-gând în crearea primitivă originală a
plantelor, şi aş putea chiar să spun ca aceasta este percepţia senzorială a pământului în legătură cu
structura cosmosului. Într-un mod minunat, chiar este exprimat microcosmic în omul din ziua de
astăzi ceea ce o dată a fost macrocosmic, ceea ce a fost apariţia şi evoluţia, alcătuirea şi fabricarea
lumii.

Doar gândiţi-vă un moment cum a trăit omul atunci, încă una cu cosmosul, în armonie cu
cosmosul. În ziua de astăzi, când omul gândeşte, el trebuie să gândească în izolare cu propriul său
cap. În acesta se află gândurile sale şi de aici ies cuvintele. Universul este în afară. Cuvintele pot doar
arăta universul. Gândurile pot doar să reflecte universul. Când omul încă era una cu macrocosmosul,
lucrurile stăteau diferit deoarece el a experimentat atunci universul ca şi cum ar fi fost în el. Cuvântul
era în acelaşi timp mediul său înconjurător. Gândul era ceea ce pătrundea şi curgea prin mediul său
înconjurător. Omul a auzit şi lucrul auzit a fost Lumea. Omul s-a uitat în sus de la ceea ce a auzit, dar
s-a uitat în sus din sine însuşi. Cuvântul a fost în primul rând sunet. Cuvântul a fost ceva ce se zbătea,
cum s-ar spune, să fie rezolvat ca şi o ghicitoare; în apariţia creaţiei animal s-a arătat ceva ce se
zbătea pentru o soluţie. La fel ca şi o tortură, regatul animal s-a ridicat în calcar. Omul s-a uitat în
acidul silicic şi creaţia plantă a răspuns cu ceea ce adoptase ca şi natura senzorială a pământului şi a
rezolvat ghicitorile pe care creaţia animală le-a prezentat. Aceste fiinţe şi-au răspuns reciproc la
întrebări. O fiinţă, în acest caz animalul, pune o întrebare: celelalte fiinţe, în acest caz plantele, oferă
răspunsul. Întreaga lume devine limbaj.

Şi acum putem spune: aceasta este realitatea la începutul Evangheliei lui Ioan. Suntem trimişi
înapoi la începutul tuturor lucrurilor care există acum. La Început, în acest Principiu, a fost Cuvântul.
Şi Cuvântul era la Dumnezeu. Şi Cuvântul a fost un Dumnezeu, Deoarece Fiinţa creativă era în el.

Chiar este cazul că în ceea ce s-a predat discipolilor Misterului din Efes în ceea ce priveşte
Cuvântul primitiv stă ceea ce a dus la fraza de introducere a Evangheliei lui Ioan. Este într-adevăr
foarte potrivit pentru Antroposofi să-şi îndrepte atenţia astăzi spre aceste secrete care stau în braţele
timpului; deoarece într-un anumit sens, într-un sens foarte specific, ceea ce a stat aici pe dealul
Dornach ca şi Goetheanum a devenit centrul activităţii antroposofice. Durerea pe care o simţim astăzi
trebuie să continue să fie durere, şi va face asta la toţi cei care au putut simţi ce trebuia să fie
Goetheanumul. Dar pentru cineva care se zbate pe drumul spre cunoaşterea spre spiritual, tot ce are
loc în lumea fizică trebuie să fie pentru el, în acelaşi timp, o manifestare externă, o imagine a
spiritualului care se află în spatele acesteia. Şi dacă, pe de o parte, trebuie să acceptăm această
durere, pe de cealaltă parte, noi, ca fiinţe umane care năzuiesc după cunoaştere spirituală, trebuie să
fim capabili să transformăm ceea ce a cauzat această durere într-o oportunitate pentru a privi
spiritual la o revelaţie care ne conduce în profunzimi tot mai mari. Acest Goetheanum trebuia să fi
fost un loc în care oricine ar fi sperat să vorbească şi în care am vorbit de nenumărate ori despre
acele lucruri care sunt legate de cuvintele de început ale Evangheliei lui Ioan:

„La început era Cuvântul – Logosul - şi Cuvântul era la Dumnezeu şi un Dumnezeu era
Cuvântul”

Apoi Goetheanumul a fost ars. Această imagine groaznică a Goetheanumului arzând ne apare
în faţă. Durerea ar putea duce ca adunările să privească mai bine la ceea ce stă în puterea gândului
nostru, în această ardere a Goetheanumului din ajunul Anului Nou. Aceasta este o experienţă, deşi
dureroasă, care ne duce la profunzimi chiar mai mari. Ceea ce am dorit să fi găsit în acest
Goetheanum, care, împreună cu câteva lucruri pe care le-am spus, este legat de Evanghelia lui Ioan,
acestea deja formează o îngrădire în aceste flăcări arzânde şi mistuitoare. Şi este un impuls important
pe care îl putem primi: Fie ca aceste flăcări să fie pentru noi ocazia de a ne uita prin ele la alte flăcări,
la acele flăcări care odată, cu mult timp în urmă, au mistuit Templul din Efes. Haideţi să ne uităm la
ele ca şi la un apel către noi să încercăm să înţelegem ceea ce stă la începutul Evangheliei lui Ioan.
Îndemnaţi de acest impuls dureros de sacru, haideţi să ne uităm înapoi de la Evanghelia lui Ioan la
templul din Efes – care a fost şi el ars o data – şi apoi în flăcările Goetheanumului, care vorbesc într-
adevăr cu atâta durere, şi vom primi un avertisment de la ceea ce curge în Akasha cu flăcările
arzânde ale Templului Efesian.

Chiar şi astăzi, dacă ne uităm înapoi la acea noapte plină de ghinion, la acele flăcări cumplite
ale incendiului Goetheanumului, nu găsim încă în ele metalele topite ale instrumentelor muzicale
care vorbesc o limbă atât de pură şi sfântă? Nu găsim în aceste metale topite acele instrumente
muzicale care au invocat în flăcări acele minunate culori – culori care vorbeau diferit – culori strâns
legate de metale? Prin legătura cu metalele, ceva apare ca şi amintire în substanţa pământ. Avem
această amintire legată de ceea ce a fost ars cu Templul din Efes. Şi la fel cum aceste două incendii ar
putea avea o legătură, la fel dorinţa de a investiga înţelesul frazei „La început era Cuvântul şi
Cuvântul era la Dumnezeu şi un Dumnezeu era Cuvântul” poate fi legată cumva de cuvintele care au
fost clarificate de nenumărate ori discipolului din Efes: „Studiază misterul omului în mica lume, în
micrologos; astfel tu vei fi pregătit să trăieşti în tine misterul macrologosului.”

Omul este microcosmosul spre diferenţă de lumea care este macrocosmosul, dar şi el poartă
în sine misterele cosmosului, iar noi putem descifra misterul cosmic conţinut în primele trei versuri
ale Evangheliei lui Ioan dacă reţinem corect ceea în ce, ca şi de asemenea în multe ale lucruri, s-au
condensat flăcările Goetheanumului, ca şi în literele scrise:

„Priveşte Logosul,

În focul ce arde

Caută soluţia

În casa Dianei.”

Arhiva Akashică a focului de la ultimul ajun al Anului Nou rosteşte aceste cuvinte foarte clar,
împreună cu multe altele; şi ele ne cer să stabilim în microcosmos micrologosul, astfel încât omul să
poată înţelege din ce a fost formată întreaga sa fiinţă – macrocosmosul – prin macrologos. CENTRELE
DE MISTERII (GA 232) CONFERINŢA 6 Dornach, 2 decembrie 1923

”Turnul Babel este un simbol pentru faptul că a existat cu adevărat o limbă originară care
s-a diversificat în limbile diverselor triburi şi popoare. Prin faptul că limba originară comună s-a
diversificat în limbile diverselor triburi şi popoare, cuvântul se opreşte la jumătate de drum faţă de
solitudinea gândului. Nu există un limbaj propriu fiecărui om, căci în acest caz limbajul n-ar avea
sens; nu există decât grupuri de oameni care au un limbaj comun. Cuvântul a devenit deci o stare
de mijloc între gândirea solitară şi limba originară. În limba originară exista un anumit cuvânt, el
era înţeles prin sonoritatea, prin valoarea sa sonoră. Nu era nevoie să înveţi convenţional valorile
sunetului, căci în limba originară găseai sufletul cuvântului. Apoi, aşa cum am spus, limba s-a
diversificat. Şi tot ceea ce duce la separare este opera lui Lucifer, încât oamenii, creându-şi limbi
diferite, au primit prin aceasta în ei un principiu separator, adică s-au lăsat pradă curentului care îi
permite lui Lucifer să îi separe mai uşor pe oameni de ordinea generală a lumii, care fusese
prevăzută deja înaintea intervenţiei sale, deci să-i atragă pe insula izolării, să îi răpească astfel din
procesul evoluţiei progresiste a omenirii. Elementul limbii, al cuvântului, constituie astfel o stare de
mijloc. Dacă cuvântul ar fi rămas ceea ce trebuie să fie fără stăpânirea lui Lucifer, atunci el ar fi
corespuns unei stări intermediare libere de Lucifer şi Ahriman şi în care omul s-ar fi putut înălţa
confonn ordinii lumii spirituale divine. Cuvântul a fost deci, pe de o parte, influenţat de Lucifer. În
timp ce gândul, când este făurit solitar, este aproape supus elementului luciferic, cuvântul este
cuprins de el, în modul pe care vi l-am descris. Pe de altă parte, şi scrierea se repercutează asupra
cuvântului şi, cu cât omenirea avansează, cu atât scrierea capătă o importanţă mai mare pentru
limbă. Asta pentru că dialectele, care n-au încă nimic de-a face cu scrierea, dispar treptat şi apare
ca element mai elevat ceea ce se numeşte limba scrisă. Acest lucru demonstrează că limbajul este,
la rândul lui, influenţat de scriere. În anumite regiuni poţi observa uşor acest lucru. Scrierea
acţionează înapoi asupra limbii. Acţionează într-adevăr înapoi. E destul să analizezi evoluţia culturii
şi vei constata că limba vorbită îşi pierde vitalitatea, elementarul, organicul, care a crescut pe solul
propriu, şi că oamenii vorbesc tot mai mult un fel de limbă livrescă. Aici elementul ahrimanic, care
este totdeauna prezent în scriere, acţionează din altă direcţie înapoi asupra cuvântului. Cel care
vrea să se dezvolte natural trebuie să remarce, pe baza celor trei lucruri alese de Benedictus
pentru Capesius, cât de nesăbuit ar fi să vrei să elimini pe Lucifer si Ahriman din evoluţie.

Trebuie să avem în vedere trei lucruri, spune Benedictus: gândul solitar, cuvântul şi scrierea.
Acum, cel care gândeşte sănătos, chiar dacă a întrezărit în întregime adevărul că la baza gândului
solitar se află influenţa lui Lucifer iar la baza scrierii influenţa lui Ahriman, nu va dori să-l extermine
pe Lucifer de acolo unde acţiunea lui este evidentă, fiindcă asta ar însemna să interzică gândirea
solitară. Trebuie spus că, pentru mulţi oameni, acest lucru ar fi foarte comod; dar cu siguranţă
nimeni n-ar vrea să o mărturisească. Pe de altă parte, n-ai vrea să interzici nici scrierea, căci
trebuie să îţi spui că aşa cum electricitatea pozitivă şi cea negativă reprezintă o opoziţie în natura
fizică exterioară, tot astfel elementul luciferic şi elementul ahrimanic reprezintă o opoziţie ce
trebuie să existe. Sunt doi poli, şi nici unul nu poate acţiona singur ci trebuie să fie aduşi într-un
raport după măsură şi număr. Atunci omul se poate mişca în această stare mediană care este
cuvântul. Cuvântul este destinat să conţină înţelepciune, să conţină cunoaştere, să conţină gânduri,
reprezentări. Acum omul îşi poate spune, de pildă: Trebuie să mă dezvolt în cadrul cuvântului în
aşa fel încât tocmai prin cuvânt să-mi corijez tot ce este încăpăţânare, prea personal, primind în
sufletul meu ceea ce în cuvânt, în cuvântul plin de înţelepciune al tuturor timpurilor, s-a revelat
oamenilor. Atenţie nu numai faţă de părerea proprie, faţă de ce crezi tu şi recunoşti prin forţa
proprie a fi adevărat, ci respect faţă de ceea ce a rezultat prin intermediul culturilor şi al strădaniei
pentru înţelepciune a diferitelor popoare în evoluţia istorică. Asta înseamnă să aduci în relaţia justă
cu cuvântul pe Lucifer şi Ahriman. Să nu elimini gândirea solitară, dar să ţii cont că şi cuvântul ţine
de comunitate şi el trebuie urmărit de-a lungul epocilor. Cu cât mai mult adopţi această atitudine,
cu atât mai mult îi oferi lui Lucifer o influenţă justă asupra cuvântului. Nu este pur şi simplu o
supunere a autorităţii cuvântului; dimpotrivă, aperi cuvântul care poartă înţelepciunea
pământească din civilizaţie în civilizaţie. Pe de altă parte, este de datoria omului care înţelege
corect starea de fapt să nu se supună nici principiului autoritar, rigid, existent în scriere, deoarece
atunci devii prada lui Ahriman, independent de faptul că scrierea conţine lucrul cel mai sacru sau
cel mai profan. Trebuie să îţi dai seama clar că, în interesul culturii materiale exterioare, omul
trebuie să posede deja scrierea şi că scrierea este ceva prin care Ahriman sustrage gândirea din
curentul distrugerii, într-un mod necorespunzător sarcinii lui. El nu vrea să o predea curentului
morţii. În scriere avem cel mai bun prilej de a reţine gândirea pe plan fizic. A conştientiza pe deplin
că în opera scrisă ai elementul ahrimanic, a nu îngădui niciodată operei scrise să-l subjuge pe om,
pe scurt: a menţine cuvântul într-o stare de mijloc, încât cele două polarităţi – Lucifer şi Ahriman –
să acţioneze oarecum din dreapta şi din stânga, dinspre gândire şi dinspre scriere, aşa trebuie să
se conducă cel care vrea să rămână pe un sol ferm. Când în faţa ochiului sufletesc îţi apar just
toate acestea, când îţi este clar că trebuie să acţioneze contrariile, te afli pe terenul ferm.” Rudolf
Steiner TAINELE PRAGULUI GA 147 CONFERINŢA a V-a München, 28 august 1913

Misteriile din Efes ca mistere ale cuvantului sau misterii ale fortelor
planetare sau ale nasterii.

Legatura dintre misterii : din Hibernia si cele din Efes.

Doar un număr redus de oameni era admis în lăcaşele de învățământ desemnate drept Misterii şi
care erau lăcaşe de cult. Întotdeauna era un cerc mic de oameni care era admis în aceste Misterii
de către Înțelepții-preoți; un cerc mic, care ulterior se separa de lumea exterioară, în cazul că
membrii acestui cerc misterial îşi spuneau: Va trebui, pentru a ajunge să cunosc ceea ce se poate
atinge în Misterii, să încep un alt mod de viaţă decât cel ce se obişnuieşte în mod curent în viaţa
publică. În primul rând, trebuie să mă obişnuiesc să gândesc în alt fel. În fapt, era vorba, la aceste
persoane care erau elevi ai Misteriilor, de o anumită separare de viaţa publică. Misterii existau
peste tot. Le puteti găsi la greci şi romani şi la alte populaţii. Astăzi există o întreagă literatură pe
marginea acestui subiect, aşa încât cele ce sunt afirmate aici pot fi şi ele confirmate de către
cercetarea exterioară. Dacă aceşti discipoli ai Misteriilor erau admişi să participe la ce se preda
acolo înseamnă că ceea ce ei primeau ar putea fi comparat cu ceea ce astăzi este numit ştiinţă sau
cunoaştere – aceasta însă nu era preluată în acelaşi fel în care sunt preluate astăzi cunoştinţele.
Discipolul misterial vieţuia ceva, iar prin ceea ce el experimenta devenea un cu totul alt om. El
simţea cu cea mai mare intensitate ceea ce este cuprins în expresia: În fiecare om trăieşte, ascuns
în adâncurile cele mai profunde ale sufletului şi dormitând acolo, un om superior. Şi aşa cum omul
obişnuit priveşte prin ochii lui lumea, aşa cum, prin gândirea sa, el poate medita la cele vieţuite,
tot astfel acest om, la început necunoscut pentru cunoaşterea exterioară, dar care poate fi trezit
din adâncurile naturii omeneşti, poate recunoaşte o altă lume, care pentru ochii exteriori, pentru
gândirea exterioară nu este accesibilă. Aceasta se numea: naşterea omului interior. Este o expresie
folosită încă şi în ziua de azi, dar felul în care este ea utilizată are un caracter sec, abstract, foarte
superficial. Când ea era aplicată de discipolul misterial la propria sa persoană, aceasta semnifica un
fapt major, care s-ar putea compara doar cu naşterea omului în sens fizic. Aşa cum ceea ce este
omul în lumea fizică este născut dintr-un străfund întunecat – un străfund natural, conform
concepţiei materialiste, sau un străfund spiritual, conform concepţiei spiritual-ştiinţifice, şi abia
astfel devine un om fizic în sens exterior – tot astfel prin procesele din Misterii era realmente
născut, ca un om superior –, ceva ce anterior fusese la fel de puţin prezent pe cât fusese omul fizic
înainte de naştere sau concepţie. Discipolul misterial devenea un nou-născut, un om născut din
nou.
Concepţia care există astăzi despre cunoaştere, răspunsul primit mereu atunci când pui o întrebare
profund filosofică este tocmai contrarul a ceea ce constituia nervul principal al întregii mentalităţi şi
concepţii din Misterii. Astăzi omul întreabă în sens kantian sau schopenhauerian: Care sunt limitele
cunoaşterii? Ce poate cunoaşte omul? Nu este nevoie decât să luăm în mână un ziar şi la orice
pagină te loveşti de acest răspuns: Aici şi acolo sunt limitele cunoaşterii, iar omul nu poate trece
dincolo de ele. Acest lucru este în contradicţie totală cu ceea ce se voia în Misterii. Sigur, se spunea
că omul nu poate rezolva această problemă sau o alta, că nu poate pătrunde cu privirea ici şi colo,
dar niciodată nu s-ar fi spus, în sensul unei teorii kantiene sau schopenhaueriene a cunoaşterii, că
un lucru sau altul nu poate fi cunoscut; s-ar fi spus că trebuie apelat la această cunoaştere, că
omul poate evolua, că în el zac forţe ce dormitează, ce trebuie aduse la suprafaţă; şi dacă sunt
aduse la suprafaţă, atunci omul se înaltă la o capacitate de cunoaştere superioară. Întrebarea
kantiană: Care sunt limitele cunoaşterii? n-ar fi avut niciun sens pentru vechea concepţie
misterială. Singura întrebare care ar fi avut sens era: Cum poţi face să depăşeşti ceea ce în viaţa
obişnuită sunt limitele cunoaşterii? Prin ce mijloace poţi activa forţe mai profunde din natura
umană pentru a contempla ceea ce nu poţi contempla cu forţele obişnuite?
Rudolf Steiner DE LA IISUS LA CHRISTOS GA 131 CONFERINŢĂ PUBLICĂ Karlsruhe, 4 octombrie 1911

Misteriile din Hybernia inca mai detineau o intelepciune atlanteana

Cultura babiloniana este inceputul culturii personalitatii

Ioan si Maria, Ioan ca initiat ale misteriilor din Efes are capacitatea
de a scrie Evanghelia dupa Ioan.

„La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul.
Acesta era la început la Dumnezeu.
Toate prin El s-au făcut şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut.
În El era Viaţa, şi Viaţa era Lumina oamenilor.
Şi Lumina lumina în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o.”

Aristotel si Alexandru cel Mare - ca initiati in misteriile de la

Samotrace.

Legatura dintre arderea templului de la Efes si arderea

Goetheanumului.
Wikipedia - Legenda celor șapte tineri din Efes sau Legenda celor șapte adormiți este o povestire hagiografică creștină. Conform acesteia, cei
șapte frați Maximian, Malchus, Martinian, Dionysius, Ioan, Serapion și Constantin au fost zidiți de vii într-o grotă în timpul împăratului Decius și au
fost găsiți dormind acolo două sute de ani mai târziu.

Conform unor superstiții pe care se bazează un număr de meteorologi amatori, ziua de 27 iunie determină soarta vremii pentru următoarele 6-7
săptămâni. Dacă plouă, vremea va fi ploioasă, dacă va fi frumos, vremea va fi predominant bună, senină, cu mult soare. Mai puțin cunoscută este
legătura celor șapte frați cu data de 27 iunie. În anul 446 d.C. cei șapte s-ar fi trezit din adâncul somn. Malchus ar fi mers să cumpere pâine,
plătind-o cu o monedă având efigia împăratului Decius. Așa a devenit povestea cunoscută la Efes. Sanctificați, cei șapte frați au fost timp de
câteva secole comemorați anual de biserică pe data de 27 iunie, după care - legenda devenind prea incredibilă - au fost scoși din calendarul
sărbătorilor creștine și uitați.

Legenda este redată și în Coran (sura 18, versetele 9-26).

În numeroase sfere de cultură circulă povestiri despre personaje care fie dorm în așteptarea unui eveniment important (de ex. regele Barbarossa),
fie au fost găsite dormind după o perioadă îndelungată de timp. Conform unor cercetătorilegenda celor șapte tineri din Efes ar fi fost preluată în
creștinismul timpuriu din mitologia indiano-budistă. Cert este că și Aristotel (Phys., IV, xi) vorbește de un astfel de somn îndelungat la sarzi.