„ÎMPĂRATUL MUȘTELOR”

William Golding

În conextul Războiului Rece ce scop aveau aceste imagini?

Să infomeze? Să protejeze? Să sperie?

Cum ai fi reacționat tu văzând aceste imagini?

Cum ar putea aceste imagini să vorbească despre „bestiaitatea omului față de alți oameni”
Cei evacuați din Al Doilea Război Mondial, de David Prest
Pe măsură ce raidurile de bombardament asupra orașelor britanice au crescut în timpul celui de-Al
Doilea Război Mondial, mii de copii au fost despărțiți de familiile lor și trimiși în siguranță în zonele rurale.
Mulți au descoperit, însă, că viața departe de casă nu a fost deloc ușoară.
Operațiunea Pied Piper
Evacuarea orașelor britanice la începutul celui de-Al Doilea Război Mondial a fost cea mai mare
și mai concentrată mișcare de masă de oameni din istoria Marii Britanii. În primele patru zile ale lunii
septembrie 1939, aproape 3.000.000 de persoane au fost transportate din orașe și localități aflate în pericol
din cauza bombardierelor inamice către locuri sigure în zonele rurale.
Mai mulți evacuați erau copii în vârstă școlară, care fuseseră etichetați precum bagaje, despărțiți de
părinții lor și însoțiți în schimb de o mică armată de îngrijitori - 100.000 de profesori. Din orice perspectivă,
a fost un eveniment uimitor, un coșmar logistic de coordonare și control care a început cu ordinul sec
"Evacuați imediat", emis la ora 11:07 a dimineții de joi, 31 august 1939. Puțini realizau că într-o săptămână,
un sfert din populația Marii Britanii avea să aibă o nouă adresă.
Discuțiile cu evacuații de astăzi despre evenimentele din acele zile din 1939 aduc aminte de amintiri
dureroase care au fost ascunse adânc timp de 60 de ani, expunând trauma separării și izolării, precum și
tensiunile dintre frică și furie. Cei mai mulți nu știau încotro se îndreaptă, ce aveau să facă și toți erau
complet inconștienți de când se vor întoarce.
Frica de atacurile aeriene din partea bombardierelor germane la începutul ostilităților a încurajat
părinții să-și trimită copiii în siguranță. Se făceau predicții despre 4.000.000 de victime civile doar în
Londra, iar încă din 1922 - după amenințarea aeriană din partea Zeppelinurilor - Lordul Balfour vorbise
despre "bombardamentul neîncetat de o natură pe care niciun alt oraș nu a trebuit să-l îndure vreodată".
Guvernul stocase sicrie, ridicase masive de baloane antiaeriene și planificase, cel puțin în linii mari,
evacuarea masivă a orașelor britanice înainte de 1939. Dar acum se dezvăluie că aceste planuri erau extrem
de eronate.
În primul rând, estimările privind victimele erau exagerate în mod grosolan, iar propaganda
ulterioară a guvernului a cauzat aproape panică în loc de mișcare controlată. În plus, omul responsabil cu
evacuarea, Sir John Anderson, era un personaj rece, inuman, cu puțină înțelegere a tulburărilor emoționale
pe care evacuarea le-ar putea crea.

Ziua evacuării

Majoritatea evacuaților își amintesc vivid evenimentele din ziua evacuării lor. Imaginile erau
aglomerate: gări agitate, oficiali strigând și mame plângând.
În Londra, școlarii cântau "The Lambeth Walk". În alte locuri se auzeau coruri cântând "Wish Me
Luck as You Wave Me Goodbye". Pentru majoritatea era "ca și cum ai merge într-o aventură": o frază care
încă își păstrează locul în mintea evacuaților și după 60 de ani.
"Am mers în marș spre Gara Waterloo în spatele directorului nostru care purta un banner cu numele
școlii noastre," spune James Roffey, fondatorul Asociației Reuniunii Evacuaților. "Toți am crezut că e o
vacanță, dar singurul lucru pe care nu l-am putut înțelege a fost de ce femeile și fetele plângeau."
Părinții le dădeau instrucțiuni copiilor lor: "Nu vă plângeți", "Suportă și zâmbește", "Ai grijă de
sora ta", "Scrie acasă cât de curând poți."
În linii mari, exodul oficial de patru zile a funcționat surprinzător de bine. Problemele reale au
apărut în zonele de primire, unde Guvernul lăsase autorităților locale responsabilitatea pentru sosirea și
îngrijirea copiilor, cu puțin mai mult decât o îndemnare de a face tot ce le stă în putință.
 Rezultatul poate fi descris doar ca un haos tipic britanic din timpul războiului. Sute de copii au
ajuns în zonele greșite cu rații insuficiente. Și, mai îngrijorător, nu erau suficiente locuințe în care să-i
plaseze.
Doisprezece luni mai devreme, Guvernul făcuse un sondaj al locuințelor disponibile, dar ceea ce
nu luaseră în considerare era gradul în care familiile de clasă mijlocie și înstărite își făcuseră propriile
aranjamente private. Ca urmare, acele gospodării care anterior se oferiseră să primească evacuați erau acum
pline.
Menținerea controlului asupra întregii situații devenise o sarcină lipsită de bucurie. "Trenurile
soseau rapid unul după altul," spune Geoffrey Barfoot, care fusese delegat de la primărie să acționeze ca
ofițer de cazare în Weston. "A fost curând evident că pur și simplu nu aveam locuri de dormit suficiente."
Datorită neconcordanțelor, selecția s-a făcut conform unor principii rudimentare. Ofițerii de cazare pur și
simplu îi aliniau pe copii lângă un perete sau pe o scenă în sala de oraș și îi invitau pe posibilii gazde să-și
aleagă. Astfel, fraza "O iau pe aceasta" a rămas imprimată în memoria evacuaților noștri.
Steve Davis, un psiholog clinic specializat în studiul traumei de război, spune că aceasta a fost
prima dintre multele momente care au cauzat necaz și umilință pentru evacuați și au pus în serios pericol
bunăstarea lor. "A fost puțin mai mult decât o aprobare pentru pedofili", spune Davis, ale cărui lucrări
implică consilierea fostilor evacuați.
Pentru el, aniversarea actuală marchează o cotitură. "Studiile arată că amintirile din copilărie stau
adormite pentru o perioadă de aproximativ 60 de ani și acum ele se întorc pentru a bântui oamenii într-un
mod semnificativ."
În mod înțeles, cei care au avut doar experiențe de evacuare bune își prețuiesc amintirile și sunt
iritați de cei care par să-și amintească doar partea mai sumbră. Nefericirea altora murdărește cumva propria
lor imagine idilică.
Cu toate acestea, experiențele contrastante au rămas cu evacuații și ceea ce a rămas poate fi descris
doar ca fiind cele mai bune și cele mai rele momente.
Rita Glenister, din nordul Londrei, a locuit cu o familie de muncitori din Somerset și a fost tratată
ca un membru al familiei, primind dragoste și afecțiune și stabilind prietenii pe viață. Norma Reeve, dintr-
un mediu modest din Estul Londrei, a fost luată în grijă de o doamnă titrată cu servitori și un majordom
care-i servea mesele.
Lucruri mici, precum mersul la cinematograf, învățarea să facă pâine, plimbările prin pădure și
generozitatea celor care i-au primit în casele lor, au rămas constante în mintea evacuaților. Pentru mulți a
fost o experiență care le-a îmbogățit viața, le-a deschis mintea, lăsându-le amintiri pe care le prețuiesc și
astăzi.
Alții, însă, au fost bătuți, tratați rău și abuzați de familii care nu-i doreau și nu le pasă de ei.
Experiența dureroasă a lui John Abbot, evacuat din Bristol, reflectă partea întunecată. Rațiile sale erau
furate de familia gazdă, care se bucura de mâncare bună în timp ce lui John i se dădea doar piure de cartofi.
A fost biciuit pentru că a vorbit și, cu un corp contuz și sângerând, a fost în cele din urmă preluat
de poliție. Apoi a fost Terri McNeil, care a fost închisă într-o colivie de pasăre și lăsată cu o bucată de pâine
și o măsuță cu apă.
Desigur, ar fi greșit să presupunem că evacuarea conform schemei guvernamentale a fost un lung
măcel pentru majoritatea celor implicați. Evident, a fost doar o minoritate care a fost tratată prost, dar s-a
întâmplat. Scriitorul prezent a discutat direct cu aproape 450 de foști evacuați și dintre aceștia 12% spun că
au suferit un fel de abuz mental, fizic sau în mod specific sexual, așa cum sunt definite de organizațiile
pentru bunăstarea copiilor de astăzi. În mod natural și trist, cicatricile profunde zac chiar sub suprafață
pentru acea minoritate.
Evacuarea școlarilor din Londra a decurs fără probleme. Copiii, zâmbitori și veseli, au părăsit
părinții și s-au urcat în trenuri către destinații necunoscute, cu spiritul unei mari aventuri.
 "Mi-aș dori ca toți pasagerii noștri să fie la fel de ușor de gestionat", a spus un oficial de cale ferată.
"Copiii s-au comportat foarte bine."
La Waterloo, 80% din călătorii nu au văzut nimic din școlari. După ce Earl de la Warr, președintele
Consiliului pentru Educație, a vizitat mai multe școli din vestul Londrei, el a declarat: "Dacă aranjamentele
de primire a copiilor la celălalt capăt sunt la fel de bune ca aici, acest lucru prezice bine pentru schemă."
Sălile de așteptare, transformate în posturi de prim ajutor la diverse stații pentru copii, au fost rareori
sau niciodată folosite.
Prima școală care a început evacuarea a fost Școala Myrdle Street, de pe Commercial Road, E.
Două sute de copii, cu vârste cuprinse între trei și 13 ani, s-au adunat înainte de răsăritul soarelui. Fiecare
copil purta o mască de gaze, hrană și schimb de îmbrăcăminte și avea trei etichete. "Nu sugiți sau nu mâncați
etichetele", le-a spus directoarea, doamna DL Herbert.
Freda Skrzypee, în vârstă de nouă ani, care a sosit duminică cu părinții și fratele ei din Danzig, era
printre ei. Nu vorbește engleza, dar are o tovarășă în Ruth Rosenzweig, refugiată evreică din Berlin.
"Germanii ne-au luat cetățenia", a spus ea, "Dar sunt fericită aici."
În timp ce așteptau să fie luați - nu știau unde merg, decât că este "în țară pentru o vacanță" - copiii
cântau împreună. Pe măsură ce se ivrea zorii, copiii au defilat spre stația Aldgate Metropolitan, de unde au
urcat în tren.
La Școala Ben Johnson, Mile End, E, mamele au fost lăsate în curtea școlii unde 300 de băieți și
fete și-au spus un vesel "adio" mamelor lor. Apoi, domnul HC Cawsey le-a spus părinților: "Copiii voștri
vor fi în siguranță. Amintiți-vă mesajul domnului Morrison și zâmbiți!"
Și au zâmbit
Un profesor i-a spus vesel unui tată: "Ne vom întoarce într-o săptămână. Vremea este splendidă
pentru o vacanță frumoasă."
Organizarea a fost atât de bună încât un sfert de oră după adunare, copiii erau pregătiți să plece.
Niciunul dintre cei 250 de copii de la Școala Mandeville Street, Lower Clapton, nu a întârziat.
Odată ajunși în autobuze, au vorbit bucuroși cu părinții prin ferestre. "Ai cărțile tale de benzi desenate,
Bert?" a strigat un tată afecțuos. Bert le avea la el, împreună cu masca sa de gaze.
Evacuarea a decurs cu o remarcabilă linătate.
În unsprezece minute de la sosirea cu District Railway la Wimbledon, 500 de copii de la Școlile
Merton Road (Southfields) și Wandsworth erau într-o stație principală de trenuri în drum spre o destinație
nedeclarată.
A fost un mic regiment curajos, defilând disciplinat, care a părăsit Școala Ashburnham, Lots Road,
Chelsea, pentru stația Walham Green, de unde au urcat în trenul spre Wimbledon. O mie de copii sunt
evacuați din zona Chelsea.
Felul în care copiii au fost îndrumați printre mulțimile de muncitori dimineața la stația Waterloo a
fost o capodoperă de organizare. Polițiști purtând brațare și oficiali școlari LCC au păstrat un culoar liber
către platforma lor pentru copii.
Cei mici zâmbeau fericit și băieții fluierau și schimbau glume. Un băiat care purta un rucsac peste
umăr în adevăratul stil militar ținea să fredoneze pentru el în timp ce defila.
"Îmbărbătați-vă. Copiii voștri vor avea o vacanță fericită și nu vă faceți griji." Cu aceste cuvinte de
încurajare, doamna Violet Horseburgh, Secretar Parlamentar al Ministrului Sănătății, a consolat mamele în
afara Școlii Centrale Vauxhall, Lawn Lane, South Lambeth Road.
Un băiețel la stația Ealing Broadway, unde au urcat 50.000 de copii, avea cu el un lighean și un
lopățel. Pentru a-l încuraja, mama i-a spus că merge la mare. De fapt, ea nu știa destinația lui.
Zece mii de copii au plecat de la Stația Sudică New Cross Gate.
 Domnul E Kingston de pe strada Vansittart Road, New Cross, care a văzut doi dintre copiii săi
plecând cu trenul, a spus: "Este singurul lucru sensibil de făcut. Nu mă îngrijorez."
Evacuarea spitalelor, de asemenea, a decurs fără probleme. De-a lungul coridoarelor cu ferestre
albastre ale Spitalului Saint Thomas, trecând pe lângă cărucioarele folosite de Florence Nightingale în
Crimeea, echipe de studenți la medicină au împins pacienți (care necesitau încă tratament medical, dar nu
erau grav bolnavi) în paturi până la două centre, unde au fost transferați pe targhe.
Doi tați au sosit și au dus nou-născuții lor din săli la ambulanță. Bernard Cooke (de pe strada
Cornwall, Victoria), mândru tată al lui Patrick Joseph, care a cântărit 9 livre și 14 uncii la naștere acum o
săptămână, a spus:
"Îmi pare rău că îmi pierd soția și băiatul. E primul meu copil, știți, dar cred că e mai înțelept să
plece."
Pacienții în pat - 70 la număr - au fost evacuați din Spitalul Charing Cross într-o oră. "La revedere,
asistenta. Te voi vedea curând," a strigat una dintre femeile mai tinere. "Desigur că da. Te vei întoarce
săptămâna viitoare," a fost replică asistentei. Multe bebeluși au fost printre primii pacienți transferați din
Spitalul Guy's.
Planurile de evacuare avansează fără probleme
Un comunicat emis de Ministerul Sănătății menționează: "S-a înregistrat un progres remarcabil în
prima parte a aranjamentelor de evacuare ale Guvernului din Anglia. Căile ferate, organizațiile de transport
rutier, autoritățile locale, profesorii și voluntarii din zonele de primire își îndeplinesc cu splendoare rolul."
"Evacuarea va continua. Durata de finalizare va varia în diferite zone."
"Evacuarea școlarilor va continua în zonele unde încă nu s-a finalizat."
"Aceasta va fi urmată de evacuarea copiilor mici însoțiți de mamele lor sau de alte persoane
responsabile, viitoare mame, orbi și orice persoane cu handicap care au primit instrucțiuni că vor fi mutate."
"Până în acest moment, toate aceste persoane din aceste categorii speciale în diferitele zone ar trebui
să fi fost informate de autoritățile lor locale unde să se adune și ziua și ora la care trebuie să fie acolo."
"Dacă vreunul dintre voi din aceste categorii are îndoieli, ar trebui să faceți imediat anchete la
biroul dvs. local de consiliu."
"Aranjamentele pentru prima zi au fost limitate la acele zone pentru care au fost elaborate anterior
planuri de transport. A fost deja posibil să se extindă aceste aranjamente și în alte câteva zone."
"Evacuarea din Grimsby și Cleethorpes va continua sâmbătă și duminică. Evacuarea din Derby va
avea loc sâmbătă și duminică; din Coventry duminică și luni."
"Toate persoanele incluse în schema de evacuare a guvernului care primesc pensii sau indemnizații
de la stat ar trebui să-și ia cu ei cărțile de pensie și de indemnizații, chiar dacă cartea tocmai a expirat."
"Ele vor putea să-și ridice pensiile și indemnizațiile de la cel mai apropiat Oficiu Poștal dacă
prezintă cartea."
"Pensionarii care în prezent primesc cărțile de la un ofițer de pensii și nu de la un Oficiu Poștal ar
trebui să obțină de la Oficiul Poștal din noua zonă adresa Ofițerului Local de Pensii."
Ca măsură suplimentară de precauție, Ministrul Sănătății a transmis instrucțiuni spitalelor în
organizația de urgență să trimită acasă toți pacienții care sunt în stare să fie trimiși acasă. S-au făcut
aranjamente similare și în Scoția.
Ordine pentru transferul cazurilor de pe targhe de la spitalele interioare la cele exterioare au fost
emise ieri.
Ce se întâmplă când oameni sunt streați?

Ce se întâmplă când oamenilor le este frică? Cum acționează?

Puteți să vă gândiți la sitații contemporane în care oameni au acționat violent din cauza fricii?