Furtuna

Cerul era ca de cerneală, pentru că Luna, certată la cuțite cu marea, se retrăsese pe după
un nor negru în formă de ușă.
Nu cu mult timp inainte, Luna se certase și cu Soarele. L-a lovit cu mantia sa de
mărgăritare strălucitoare până când acesta, însângerat, s-a scufundat în mare. Înconjurat de săgeși
rubinii, a reușit să scape ascunzându-se sub valurile învolburate. Aerul se răcorise ușor.
Doar Luna a rămas stăpână peste lume. Agitată, intra și ieșea de după nori. Lumina sa
palidă se răspândea peste undele mișcătoare. Stelele scânteietoare o însoțeau, jucându-se și ele
de-a v-ați ascunselea cu umbrele călătoare. În depărtări, nori plutitori începuseră să se adune,
ciocnindu-se certăreți și aducând cu ei furtuna. Îi scutura vântul, supărat că întunericul a alungat
păsările spre țărm. Muzica mării se auzea tot mai tare. Valurile speriate începeau să se agațe
unele de altele, încercând să rămână deasupra liniei albe de spumă. Pânza neagră a cerului era
sfâșiată de câte o suliță strălucitoare, însoțită de bubuituri asurzitoare. Stropi mari și deși au
început să brăzdeze văzduhul, căzând furioși și pierzându-se în adâncimi.
Vântul răscolea valurile, fulgerele zâmbeau nopții, tunetele strigau către stele, ploaia
dansa peste lume. Cearta din înălțimi adusese furtuna.