MINISTERUL ADMINISTRAŢIEI ŞI INTERNELOR

AGENŢIA NAŢIONALĂ ANTIDROG

FORMARE DE BAZĂ ÎN
DOMENIUL DEPENDENŢEI DE
DROGURI

Editura Concordia
Arad - 2011
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
Formare de bază în domeniul dependenţei de droguri /Oprea, Sorin;
Şerban, Diana; Bolânu, Diana - Editura Concordia Arad, 2011
ISBN: 978-606-627-016-8
Format :B5, 140 pagini

Editura „Concordia” Arad

Tel. 0257-533143
Mobil: 0722-358171;0746-973690;
e-mail: office@editura-concordia.ro; stetcupetru@yahoo.com
web: www.editura-concordia.ro
Editură înregistrată la Consiliul Naţional al Cercetării
Ştiinţifice din Învăţământul Superior

Editor: Petru Şteţcu

Tipărit la Tipo STAMPA S.R.L.

Tel.: 0257.349.004; Mobil: 0743.258.782; 0770.608.853
e-mail: stampasrl@yahoo.com

Coordonator: drd. Sorin Oprea

Autori: psiholog/psihoterapeut dr. Diana Şerban,
asistent social Diana Bolânu

Consultanţi de specialitate: Rodica Mitoiu

Paula Frusinoiu

Corectură: Rely Tarniceri

Coperta: Rely Tarniceri

Reproducerea, fie şi parţială şi pe orice suport, este interzisă, fiind

supusă prevederilor legii drepturilor de autor.

2
 Manual elaborat sub egida Agenției Naționale Antidrog și publicat cu
sprijinul Guvernului României – Ministerului Muncii, Familiei și Protecției
Sociale și al Băncii de Dezvoltare a Consiliului Europei, prin Proiectul
„Inițiativa Copiii Străzii”

3
4
 CUPRINS

Cuprins.............................................................................................................. 5
Introducere ..................................................................................................... 7
Capitolul I ....................................................................................................... 9
NOŢIUNI GENERALE .................................................................................... 9
I.1.Drogul – definiţie ........................................................................................ 9
I.2. Concepte generale – dependenţă, toleranţă, uz, abuz şi diagnostic dual ...... 13
I.3.Substanţele şi efectele lor ........................................................................... 22
Capitolul II. ................................................................................................... 63
Legislaţia internă ............................................................................................. 63
Capitolul III ................................................................................................... 73
Factori de risc şi factori de protecţie în consumul de droguri ............................ 73
Capitolul IV. .................................................................................................. 95
Prevenire – cadru general ................................................................................. 95
Definiții, principii și obiective.......................................................................... 95
Principalele strategii de prevenire utilizate în România. Structurarea intervenţiilor
preventive în România. Bune practici ............................................................. 106
Capitolul V ................................................................................................... 123
Consiliere şi tratament ................................................................................... 123
Bibliografie .......................................................................................... 129

5
6
 INTRODUCERE

România şi-a asumat, încă din anul 2003, lupta împotriva traficului şi
consumului ilicit de droguri ca o prioritate, îndeplinindu-şi angajamentele în
ceea ce priveşte armonizarea legislativă şi construcţia instituţională în
domeniul de referinţă.

În acest context, o importanţă deosebită a fost acordată dezvoltării resurselor

umane, în special pregătirii specialiştilor în domeniul prevenirii consumului
de droguri şi asistenţei acordate consumatorilor dependenţi de droguri, în
vederea creării unui sistem integrat de servicii care să răspundă, atât nevoilor
şi realităţilor existente, cât şi cerinţelor şi recomandărilor europene.

Manualul Formare de bază în domeniul dependenţei de droguri se doreşte a

fi un instrument eficient în pregătirea specialiştilor implicaţi direct în
activitatea de prevenire a consumului şi dependenţei de droguri, precum şi un
ghid util actorilor sociali cu responsabilităţi în domeniu.

7
8
 Capitolul I
NOŢIUNI GENERALE
I.1.Drogul – definiţie

După unele consideraţii pe care unii le-ar putea eticheta ca fiind

exhaustive, însă pentru noi necesare, ne asumăm sarcina de a defini şi
analiza principalele concepte relevante pentru tema manualului, începând,
desigur, chiar cu definirea conceptului de drog. În accepţiune socială
largă, cuvântul drog este asimilat unui produs dăunător care generează
efecte asupra sistemului nervos (psihotoxicitate crescută acută)..
Conform Dicţionarului Explicativ al Limbii Romane din anul 1978,
drogul1 era considerat materia primă de origine vegetală sau animală
folosită la prepararea unor medicamente, ceea ce, fără îndoială, ne
conduce la conceptul de precursor. În schimb, verbul a se droga aduce în
discuţie „consecinţele nefaste produse de administrarea unor cantităţi
exagerate” de medicamente. În Dicţionarul Explicativ al Limbii Romane
din anul 1998 sunt aduse completări la această definiţie, drogul2 fiind
definit a fi acea substanţă care, pe lângă proprietăţile de precursor, definite
în dicţionarul din 1978, poate fi şi o substanţă stupefiantă sau un
medicament, ceea ce, desigur, generează şi mai multă confuzie.

Din punct de vedere etimologic există două versiuni, nu foarte

diferite între ele. Conform primei versiuni, cuvântul drog provine din
cuvântul olandez droog, care înseamnă sec sau produs uscat, termenul
referindu-se, probabil, la extractul uscat care se poate obţine în urma
coacerii numeroaselor produse naturale. În cea de-a doua versiune,
cuvântul ar proveni din limba celtă – droug - care înseamnă rău sau amar.
Nu este clar momentul istoric al începerii utilizării acestui termen în limba
română.
În Manualul despre dependenţele de droguri, Kramer şi Cameron
oferă următoarea definiţie a drogului sau medicamentului: drogul sau
medicamentul este „orice substanţă care, introdusă într-un organism viu

1
Dicţionarul Enciclopedic al Limbii Române, Editura Univers Enciclopedic, ediţia I, Bucureşti,
1978
2
Dicţionarul Enciclopedic al Limbii Române, Editura Univers Enciclopedic, ediţia a II-a,
Bucureşti, 1998.
9
poate modifica una sau mai multe funcţii ale acestuia 3”. Aceasta este o
definiţie amplă, ce coincide cu conceptul de substanţă farmacologică
activă şi chiar cu substanţa activă şi atât, indiferent de funcţia
organismului care se modifică.

Această definiţie a fost considerată ca fiind excesiv de vagă. Există o

amplă serie de sinonime ale cuvântului drog, unele destul de imperfecte şi
unele mai adecvate decât altele pentru utilizarea în diferite contexte; de
exemplu, au fost utilizate cuvintele medicament, substanţă, produse
psihoactive, psihotrope, produse chimice, toxice, stupefiante şi narcotice.
În aproape toate contextele, aceşti termeni au fost utilizaţi asociaţi cu
expresiile dependenţă sau capabil de a genera dependenţă. Astfel, putem
vorbi despre dependenţă de substanţe psihotrope, substanţe capabile să
genereze dependenţă, farmacodependenţă, substanţe cu potenţial adictiv
etc. Uneori este, de asemenea, tradusă literar din limba engleză expresia
droguri de abuz sau substanţe de abuz (adesea inadecvată din punct de
vedere conceptual deoarece nu include, de exemplu, abuzul de aspirină sau
laxative). Ideea subiacentă expresiei „droguri de abuz” este cea a
substanţelor psihoactive, care prezintă o probabilitate mare de
autoadministrare, provocând anumite efecte biopsihosociale pe termen
scurt, mediu şi lung.

Acest termen şi echivalenţii acestuia - droguri psihotrope sau

substanţe psihotrope - au fost propuşi de unii autori ca alternativă la
termenul drog, în utilizarea pe care noi intenţionăm să o conferim. În acest
caz, inconvenientul este că numeroase substanţe psihofarmacologice,
foarte frecvent utilizate în psihiatrie - cum ar fi neurolepticele -, pot fi
calificate ca psihotrope şi, în schimb, nu fac obiectul de interes în studiul
asupra dependenţei de droguri, deoarece prin potenţialul lor de întărire
scăzut (din punct de vedere psihologic), rareori induc o administrare
continuă. Totuşi, acest termen prezintă avantajul de a include substanţele
halucinogene cum ar fi liana ayalmasca sau yage, sau chiar LSD, al căror
potenţial de a genera dependenţă este destul de discutabil.
Clasificarea drogurilor este foarte variată şi criteriile de clasificare
sunt multiple, întâlnindu-se, astfel, mai multe tipuri de clasificări.
Conform DSM IV, drogurile se împart în 11 categorii:
 Alcoolul;

3
www.who.int
10
  Amfetamine sau simpatomimetice cu acţiune similară;
 Cafeină;
 Cannabis;
 Halucinogene;
 Inhalante;
 Nicotina;
 Opiacee;
 Phencyclidină;
 Sedative, hipnotice sau anxiolitice.

După efectele lor asupra sistemului nervos central, se clasifică în:

 depresive: alcoolul, opiaceele, barbituricele şi tranchilizantele;
 stimulente: majore (amfetamine, cocaina), minore (nicotina);
 perturbatoare: halucinogene, cannabisul, inhalantele, droguri de
sinteză.

În funcţie de originea lor, drogurile se împart în:

 Naturale: obţinute din plante:
 opiumul şi opiaceele;
 cannabis;
 frunze de coca;
 alte plante.
 Semisintetice: sunt realizate prin procedee chimice pornind de la o
substanţă naturală:
 heroină;
 LSD;
 Sintetice: elaborate în întregime prin procedee chimice
 morfină;
 metadonă;
 mescalină;
 amfetamine;
 ecstasy.
Luând în considerare efectele asupra tonusului organismului, substanţele
considerate droguri se pot clasifica în:
Psiholeptice (diminuează tonusul)
Care acţionează asupra Hipnotice Barbiturice
vigilenţei Non-barbiturice

11
Care acţionează asupra Neuroleptice Fenotiazine
dispoziţiei Rezerpine
Butirofenone
Acţionează asupra Tranchilizante Procalmadiol
vigilenţei şi dispoziţiei Diazepoxid
Psihoanaleptice (cresc tonusul)
Stimulante ale Amfetamine şi derivaţi
vigilenţei
Stimulante ale Antidepresive Diazepinice
dispoziţiei Inhibitori ai MAO

Psihodisleptice (tulbură tonusul)

Halucinogene sau Mescalina
onirogene Lisergamida
Psilocibina

De asemenea, după efectul drogurilor asupra stării de dispoziţie, drogurile

se clasifică în:

Efect principal Substanţă

Droguri depresive
Droguri stimulante
Droguri psihodelice
- Opium şi derivaţi
- Hipnotice, sedative şi
tranchilizante
- Alcool
- Coca şi cocaina
- Cofeina şi băuturile care o conţin
- Amfetamina şi derivaţi
- Tutunul
- Dietilamida acidului lisergic
(LSD)
- Peyote (care conţine mescalină)
- Ciuperci halucinogene
- Compuşi sintetici halucinogeni
(DMT, DET, DPT, STP).
- Cannabis şi derivaţi (cu acelaşi
principiu activ: D-9-
Tetrahidrocannabinol).

12
 I.2. Concepte generale – dependenţă, toleranţă, uz,
abuz şi diagnostic dual

Încercarea de delimitare a conceptelor de consum, obicei, abuz şi

dependenţă are o istorie încă neîncheiată, conceptul de abuz fiind cel mai
controversat. Din perspectivă culturală, fiecare societate are un criteriu
propriu de delimitare a acestui concept. De exemplu, în cultura
musulmană, consumul de alcool este un comportament interzis şi, astfel,
orice tip de consum este considerat abuz, în timp ce consumul de haşiş
este acceptat, fiind astfel un comportament fără componente sociale de
abuz pentru aceste societăţi. Aparent nu ne putem delimita de încărcătura
istoriei, care ne face să ne simţim în acelaşi timp apropiaţi şi îndepărtaţi faţă
de aceste substanţe şi care relevă existenţa a cel puţin o substanţă prezentă
pregnant în istoricul tiparelor de consum ale fiecărui popor. De aceea,
analiza consumului de droguri dintr-o perspectivă neutră şi ştiinţifică este
foarte dificilă. Începând cu anii 1950, Organizaţia Mondială a Sănătăţii, a
făcut eforturi în acest sens, eforturi la care au contribuit şi alte asociaţii
medicale. În continuare vom descrie aceste concepte din perspectiva
consensului actual existent în lumea ştiinţifică, în general şi în lumea
medicală, în special.
Consumul unei substanţe nu are neapărat o semnificaţie clinică sau
socială, adică termenul de consum semnifică simplu doar utilizare, uz,
consum de o substanţă fără să producă efecte medicale, sociale, familiale
etc. În lipsa altor specificaţii trebuie să se înţeleagă un consum izolat,
episodic fără toleranţă sau dependenţă.
Obişnuinţa reprezintă obiceiul de a consuma o substanţă datorită
adaptării la efectele sale. Există, astfel, o dorinţă pentru consumul de
substanţă, dar niciodată manifestată într-o formă de nevoie/necesitate
imperioasă. Nu există tendinţa de a creşte doza, iar individul nu suferă
tulburări fizice sau psihologice importante atunci când nu obţine substanţa.
Căutarea substanţei este limitată şi nu reprezintă o tulburare a
comportamentului.
Abuzul este definit de către Colegiul Regal de Psihiatrie Britanic ca
“orice consum de droguri care dăunează sau ameninţă cu deteriorarea
sănătăţii fizice sau mentale sau a bunăstării sociale a individului sau a
societăţii în general”. În final este vorba despre un consum inadecvat prin
cantitate, frecvenţă şi finalitate. Această terminologice poate include
următoarele patru tipare de consum:

13
1. Consum dezaprobat: atunci când consumul este sancţionat din
punct de vedere legal sau când nu este aprobat de către societate
sau o anumită parte din aceasta. Când se utilizează acest termen
trebuie să se menţioneze în mod clar cine este responsabil pentru
această dezaprobare. Termenul implică faptul că acceptăm
dezaprobarea ca un fapt fără să trebuiască să determinăm sau să
justificăm pe ce se bazează. De exemplu, cazurile de consum
atunci când se lucrează cu maşini de precizie, când se conduce un
autovehicul, se utilizează armament, în cazul participării la
competiţii sportive (doping) etc.
2. Consum periculos: semnalează consumul de substanţe în situaţii de
risc organic (consum de alcool la un pacient hepatic) sau într-un
moment inoportun (consumul de alcool înainte de a conduce un
autovehicul). Poate fi sancţionat sau nu din punct de vedere legal.
Acest concept este similar cu cel de comportament cu risc.
3. Consum dăunător: se referă la consumul de către persoane care se
află în situaţii vitale ce implică o scădere importantă sau totală a
toleranţei la substanţe, de exemplu vârstnici, copii, femei
însărcinate (pentru făt), femei în perioada de lactaţie (pentru copil)
etc.
4. Consum disfuncţional: “tipar dezadaptativ de consum”, psihologic
sau social, fie prin prioritatea pe care o câştigă administrarea
substanţei fie prin excesele cantitative punctuale pe care le
realizează, toate acestea, sau concomitant cu acestea, determinînd
o alterare a funcţionării personale. Această accepţiune a abuzului
este similară cu cea a tulburării prin abuz de substanţe psihotrope
sau stupefiante din DSM IV.
Sistemul DSM IV semnalează următoarele criterii pentru a
diagnostica tulburarea prin abuz de substanţe psihoactive, ca entitate
proprie:
Un tipar dezadaptativ de consum de substanţe semnificativ clinic,
care implică o deteriorare sau o stare de rău şi care este exprimat prin
unul sau mai multe dintre simptomele următoare, pe o perioada de 12
luni:
1. consum recurent de substanţă, care conduce la
neîndeplinirea obligaţiilor de muncă, şcolare sau casnice (de
exemplu, absenţe repetate sau randament scăzut, absenţe,

14
 corigenţe sau exmatriculare pe fondul consumului de
substanţe);
2. consum recurent de substanţe în situaţii în care acesta este
periculos din punct de vedere fizic (de exemplu, conducerea
unui autovehicul sau manipularea unor maşini sub efectele
substanţei);
3. probleme legale repetate pe fondul consumului de substanţa
(de exemplu, arestări pentru comportamente antisociale);
4. consum continuu al unei substanţe în pofida problemelor
sociale continue sau recurente sau a problemelor interpersonale
cauzate sau intensificate de efectele acesteia (de exemplu,
conflicte familiale, violenţă fizică etc.).
Trebuie să notăm că spre deosebire de clasificarea OMS, unde se
acceptă atât dependenţa cât şi consumul dăunător pentru toate substanţele,
cea americană nu acceptă abuzul de nicotină (dar acceptă dependenţa) şi
nici nu include explicit dependenţa sau abuzul de cofeină.
Dependenţa de droguri a fost definită, ca atare, pentru prima dată de
către OMS în anul 1964 ca “starea de intoxicare periodică sau
cronică produsă prin consumul repetat al unui drog natural sau
sintetic şi caracterizat prin: 1) dorinţa dominantă de a continua
consumul de droguri şi de a-l obţine prin orice mijloace, 2) tendinţa
de a creşte doza, 3) dependenţa fizică şi, în general, psihologică cu
sindrom de abstinenţă la întreruperea consumului, 4) efecte nocive
pentru individ şi pentru societate”.
Mai târziu, în 1969, OMS a catalogat dependenţa de droguri ca o
boală malignă, progresivă şi transmisibilă.
În 1982, OMS defineşte dependenţa ca “sindromul caracterizat
printr-o schemă de comportament în care consumul uneia sau a mai multor
substanţe psihoactive are o prioritate mai mare faţă de alte comportamente
considerate de obicei ca fiind mai importante”. Clasificarea acestui
comportament ca sindrom ne conduce la ideea unui cadru determinat
clinic printr-un grup de fenomene care nu trebuie să fie prezente în
totalitate în acelaşi moment şi nici cu aceeaşi intensitate.
După APA (DSM IV), “caracteristica esenţială a dependenţei de
substanţe o constituie un grup de simptome cognitive,
comportamentale şi fiziologice care indică faptul că individul

15
 continuă să consume substanţa, în ciuda apariţiei unor probleme
semnificative relaţionate cu acea substanţă” şi adaugă că “există un
tipar de autoadministrare, care deseori conduce la toleranţă, la
abstinenţă clinică şi la o administrare compulsivă”.
În acest sens, dependenţa nu este absolută, ci doar un element
cantitativ cu diferite magnitudini, care într-o extremă a spectrului este
asociată “consumului compulsiv”.
Este subliniat, atât de către OMS cât şi de către APA faptul că
dependenţa conduce la pierderea totală a libertăţii deoarece persoana va fi
controlată sau cu alte cuvinte “sclavul” drogului. Este ceea ce se poate
defini ca situaţie în care drogul devine obiectul autoritar care absoarbe
personalitatea subiectului.
DSM IV defineşte dependenta utilizând un set de criterii medicale,
psihologice şi sociale accentuându-se influenţa nefastă a drogurilor asupra
adaptării sociale a individului.
Standardele sistemului naţional de asistenţă medicală,
psihologică şi socială din România definesc dependenţa ca fiind nevoia
imperioasă sau persistentă de a continua consumul de droguri, în scopul
obţinerii unei stări de bine sau pentru a evita starea de rău generată de
întreruperea consumului.
În mod clasic, au fost descrise două tipuri de dependenţă: fizică şi
psihică. În prezent se mai adaugă şi cea de-a treia: socială. Fiecare dintre
acestea prezintă anumite manifestări simptomatice proprii şi este
determinată de cauze specifice. Cu toate acestea, toate cele trei tipuri de
dependenţă au în comun comportamentul final al dependentului şi anume
“obţinerea şi consumul de drog Dependenţa fizică, cea psihologică şi cea
socială sunt complementare, ele interacţionând în funcţie de tipul de
substanţă consumată, profilul psihologic al consumatorului, interacţiunile
cu alte substanţe etc. Atunci când sunt utilizate cel puţin trei tipuri de
substanţe (cu excepţia nicotinei), fără a predomina una dintre ele, se
vorbeşte despre polidependenţă (criteriu DSM IV).
Din punct de vedere practic, termenii dependenţă, adicţie şi
toxicomanie pot fi consideraţi ca fiind sinonimi.
Dependenţa fizică sau fiziologică: neuroadaptare

Dependenţa fizică, denumită astăzi neuroadaptare, este o stare

caracterizată prin necesitatea de a menţine anumite niveluri determinate
16
ale unui drog în organism, dezvoltând o relaţie drog – organism.
Principalele sale componente sunt: toleranţa şi sindromul de abstinenţă
acut. Toleranţa şi sindromul de abstinenţă acut sunt elemente cheie care
susţin ideea că procesele de neuroadaptare au fost iniţiate. Un alt element
cheie este sensibilizarea, fenomen opus toleranţei, fiind vorba despre
răspunsul crescut faţă de un drog, apărut ca urmare a administrării
repetate. Fenomenele de sensibilizare persistă mult timp după ce drogul a
fost eliminat din creier.
Atunci când administrarea drogului a fost suspendată brusc sau este
administrată o substanţă antagonistă, adică este ruptă relaţia drog-
organism, apare sindromul de abstinenţă acut sau “sevrajul”, care este
caracterizat prin manifestări mai mult sau mai puţin acute, semne şi
simptome fizice şi psihice de intensitate diferită, în funcţie de drog, care
cedează o data cu administrarea drogului sau a unor substanţe cu
proprietăţi agoniste care vor amortiza lipsa apărută la nivelul
neuroreceptorilor.
Dependenţa psihologică
Dependenţa psihologică este determinată de dorinţa irezistibilă
(starea de craving) de a repeta administrarea drogului pentru:
a) a obţine trăirea efectelor plăcute, de recompensă şi/sau de evadare
(sedare, euforie, halucinaţii) şi/sau
b) evitarea răului care se simte în absenţa drogului.
Astfel, activităţile de căutare a drogului de către individ şi asocierea
pattern-ului de consum patologic sunt cele care condiţionează dependenţa.
Fenomenele de sensibilizare ar putea fi baza neurobiologică a
apariţiei craving-ului sau a stării de dorinţă imperioasă de a consuma
substanţa cu potenţial adictiv, deoarece acestea persistă mult timp.
Dependenţa fizică nu este indispensabilă pentru instalarea
dependenţei, însă efectele de întărire pozitive şi negative sunt cele care
conduc în mod direct la schimbări comportamentale la individ, adică la o
acţiune de căutare, obţinere şi consum de droguri. Aceste efecte reprezintă
marea parte a manifestărilor dependenţei psihice pe care anumiţi autori o
numesc dependenţă comportamentală.
Din perspectiva comportamental operantă sau instrumentală,
consumul ocazional sau recurent de droguri se poate explica printr-un
comportament care “persistă prin consecinţele sale”. O întărire poate fi
17
definită ca fiind “orice întâmplare care creşte probabilitatea ca un
comportament să aibă loc” şi care conduce la o condiţionare de “răspuns”.
În acest sens, efectele imediate ale drogului vor întări comportamentul şi
vor face acest lucru într-un mod pozitiv pentru că ele reprezintă “un
premiu sau o recompensă”, Pe de altă parte, o dată cu întreruperea
consumului unei substanţe, consumatorul prezintă un tablou clinic
neplăcut, ceea ce va deveni un element de întărire negativ, drogul finnd
căutat şi consumat în scopul întreruperii efectelor negative ale absenţei
substanţei respective din organism (întărire negativă). În ambele cazuri
răspunsul este acelaşi şi anume administrarea drogului.
Cu alte cuvinte, se poate ajunge la consumul unei substanţe
psihoactive pentru căutarea plăcerii, iar continuarea acestuia se va face în
scopul obţinerii plăcerii sau pentru a evita starea de rău pe care o
presupune lipsa substanţei.
În majoritatea situaţiilor clinice este imposibilă distincţia între
întăririle pozitive şi negative. De exemplu, consumatorul de heroină, prin
administrarea substanţei pe cale intravenoasă, va experimenta simultan sau
secvenţial atenuarea simptomelor de abstinenţă, senzaţie de linişte şi o
anumită euforie. În mod asemănător, fumătorul care îşi aprinde prima
ţigară din ziua respectivă este posibil să simtă ceva mai mult decât o
simplă compensare a lipsei de nicotină.
Atunci când este vorba despre droguri de acţiune scurtă, cum ar fi
heroina, cocaina sau nicotina, întărirea apare de mai multe ori pe zi şi
creează astfel o relaţie foarte puternică la nivel psihologic. Din perspectiva
comportamentală clasică sau pavloviană, toate obiectele utilizate în
consum (ace, seringi, pachete de ţigări etc.) şi comportamentele asociate
consumului (stimulii ambientali - prietenii, intervalul orar de consum,
calea de administrareetc.), precum şi stimulii interoceptivi (piloerecţie,
transpiraţie, tahicardie, agitaţie psihomotorie etc.) se transformă în
„semnale” ale posibilei disponibilităţi a drogului, în prezenţa acestora
dorinţa de experimentare a efectelor fiind crescută (condiţionare
contingentă). Acest tip de învăţare este considerat astăzi ca fiind un
important factor în recăderile consumatorului.
Dependenţa psihologică este legată astfel de capacitatea de întărire
pozitivă a drogului cât şi de nivelurile de condiţionare clasică existente şi
forma în care aceste fenomene au fost integrate în persoană, configurând
stilul său particular de viaţă. Capacitatea de întărire negativă produsă de
drogu face legătura dintre dependenţa fizică şi cea psihică.
18
 Dependenţa psihologică este complexă, intensitatea şi rapiditatea cu
care se instalează, precum şi dificultatea de a o depăşi depind de un
complex de factori constituţionali, educativi, sociali, ambientali,
motivaţionali, antropologici, relaţionaţi caracteristicilor proprii drogului
(eficienţă, proprietăţi intrinseci, cale de administrare etc.).
Sindromul de abstinenţă tardiv poate apărea la câteva zile sau
săptămâni de la abandonul consumului de droguri, ulterior sindromulului
de abstinenţă acut fie, uneori, chiar în locul său. Manifestările acestui
sindrom poate dura luni, uneori chiar şi ani, fiind vorba despre un complex
de simptome şi semne derivate dintr-o dereglare a sistemului vegetativ şi
ale funcţiilor psihice de bază (afectivitate, gândire, percepţie, memorie).
Caracteristică sindromului de abstinenţă tardiv este reducerea
manifestărilor clinice de anxietate, prin administrarea unui placebo atunci
când consumatorul crede că îi este administrat drogul. În cadrul acestui
sindrom, persoana îşi aduce aminte în fiecare zi de substanţa de care a fost
dependent, retrăind dorinţe trecute şi existând risc de recădere. Un alt
tablou de abstinenţă relaţionat cu dependenţa psihică este cel al
sindromului de abstinenţă condiţionat care este caracterizat prin apariţia
unei simptomatologii tipice a sindromului de abstinenţă acut la un
consumator care a întrerupt consumul în urmă cu luni sau ani. Tabloul
poate fi declanşat atunci când persona este re-expusă la stimulii ambientali
în care se derula consumul sau dacă stimulii din mediul în care se află sunt
similari acelora. Este vorba, deci, despre un mecanism psihologic de
condiţionare sau de învăţare contigent, adică prezenţa elementelor legate
de consumul de droguri, care “declanşează” un întreg lanţ de dorinţe,
nevoi (craving) împreună cu manifestările psihofiziologice ale absenţei.
Cunoştinţele actuale ne permit să concluzionăm că semnele şi simptomele
care caracterizează dependenţa fizică şi psihică sunt mult mai
interrelaţionate decât se credea. Dependenţa psihică este la fel de
distructivă ca şi cea fizică, dar pare a fi mai dificil de tratat. Dependenţa
psihică este cea care îl impulsionează pe fostul consumator să îşi
administreze din nou drogul chiar şi după luni sau ani de la întreruperea
consumului.
În concluzie, dependenţa fizică pe care o poate genera consumul de
droguri nu este considerată obligatorie în contextul tulburărilor produse de
consumul de substanţă, în schimb dependenţa psihică este fenomenul
cheie al dependenţei.

19
 Dependenţa socială
Acest tip de dependenţă este determinat de nevoia de a consuma
drogul, ca semn al apartenenţei la un grup social care îi oferă un semn clar
de identitate personală. Abandonul consumului substanţei poate genera
individului puternice crize relaţionale, care pot provoca reînceperea
consumului.
Diagnosticul dual
În ultimii ani, interesul profesioniştilor s-a îndreptat către o
problemă/concept suplimentară- diagnosticul dual - acesta referindu-se
la o persoană cu o tulburare psihică (schizofrenie, depresie, tulburare
bipolară, tulburare de personalitate etc.), care prezintă concomitent
consum sau dependenţă de droguri.

În literatura de specialitate există numeroase studii asupra asocierii

consumului de droguri cu diverse tulburări mentale, semnificaţia acestei
asocieri continuând să fie un motiv de dispută între cercetătorii în
domeniu. Asocierea consumului de droguri cu semne şi simptome psihice
conduce în mod frecvent la o dilemă din punctul de vedere al
diagnosticului. Există diverse posibile explicaţii pentru conexiunea dintre
consumul de droguri şi debutul acestor simptome:

1. manifestările psihice pot fi atribuite consumului de droguri, caz

în care se vorbeşte despre o tulburare psihică indusă de
substanţe.
2. consumul de droguri poate dezvolta o tulburare psihică pentru
care pacientul este predispus.
3. consumul de droguri poate exacerba o tulburare psihică
preexistentă.
4. conexiunea poate fi coincidentală.

Conceptul de diagnostic dual este validat în Statele Unite ale

Americii spre depsebire de alte ţări ale lumii şi se referă la asocierea unei
tulburări psihice majore şi consumul sau dependenţa de droguri. Se
estimează că între 15,4-25% şi 50-64,7% dintre pacienţii cu schizofrenie
consumă abuziv alcool sau un alt tip de drog, la un moment dat în evoluţia
tulburării, constituind astfel principala comorbiditate asociată acesteia.
Consumul de droguri (în special cannabis şi alcool) asociate cu tulburări
mentale severe ca schizofrenia pot conduce la complicaţii precum: apariţia
timpurie a primului episod psihotic, incidenţă mai mare a actelor violente,
20
suicid, abandonarea tratamentului, exacerbarea simptomelor psihotice,
complianţă scăzută la tratamentul antipsihotic, contact mai frecvent cu
serviciile de urgenţă, prevalenţe crescute ale recăderilor şi spitalizărilor
psihiatrice. Pe de altă parte, remisiunea tulburărilor prin consum de
droguri poate reduce multe dintre aceste evenimente adverse, după cum se
observă în studii care arată diferenţe clinice între indivizii cu tulburări
severe şi o tulburare generată de consum de droguri cu debut precoce şi
aceia fără o istorie de consum. N.N.Boutros şi M.B.Bowers au observat
că „debutul schizofreniei poate fi accelerat cu până la 4 ani prin consumul
de substanţe psihoactive (19 vs. 23 ani, p= 0.002). Pacienţii cu
schizofrenie şi diagnostic de abuz de cocaină nu prezintă un număr mai
mare de simptome psihice sau un prognostic mai slab faţă de cei ce nu au
un astfel de diagnostic, probabil datorită efectului de scurtă durată al
cocainei”4.

S-a sugerat faptul că pacienţii cu schizofrenie consumă droguri cu

intenţia de autotratare a simptomatologiei lor. A. Lehman a lansat două
ipoteze asupra automedicaţiei. Prima şi cea mai generală ipoteză sugerează
că „drogurile psihostimulante pot reduce simptomatologia negativă,
tulburările cognitive, efectele extrapiramidale şi acatisia produsă de
antipsihotice; efecte datorate creşterii transmisiei dopaminergice în căile
mezocorticale şi nigrostriate”5. Cea de-a doua ipoteză, mai specifică,
sugerează o relaţie între efectele farmacologice ale drogurilor şi tipul
simptomatologiei pacienţilor cu schizofrenie.

4
BOUTROS, N.N.; BOWERS, M.B. Chronic substance-induced psychotic disorders: state of the
literature. Journal of Neuropsychiatry and Clinical Neurosciences. 1996 ; 8 : 262-269.
5
LEHMAN, A.F.; MYERS, C.P.; CORTY, E. Assessment and classification of patients with
psychiatric and substance abuse syndromes. Hosp. Community Psychiatry. 1989 ; 40 : 1019-1025
21
 I.3.Substanţele şi efectele lor
Opiaceele
Istoric - Opiumul şi substanţe înrudite
Cultivarea macului, din care se extrage opiumul, se face pe suprafeţe
întinse, cu precădere în Orientul apropiat, mijlociu şi îndepărtat. După
perioada de înflorire, planta formează o capsulă rotund-ovalară ce conţine
seminţele acesteia. După o maturare de circa 10 zile, capsulele se
incizează şi se recoltează un latex alb, lăptos. Prin uscare, acesta se
colorează spre maron şi se întăreşte, dobândind o consistenţă
asemănătoare cauciucului. Această formă brută a opiumului se modelează
în bulgări, sau aşa-numite "pâini", culoarea oscilând între maron şi negru.
După prelucrare, opiumul brut poate fi mâncat, băut, injectat sau fumat.
Opiumul conţine aproximativ 40 de substanţe active diferite, numite
alcaloizi. Alcaloidul principal este morfina care se extrage direct din
macul alb sau din produsul intermediar.
Heroina se extrage “prin transformarea morfinei obţinute din
opiumul brut, adăugându-se diferite substanţe chimice într-un proces
chimic simplu, în mai multe etape 6”. Pentru acest procedeu sunt necesare,
în general, doar cunoştinţe de bază în chimie. Gradul de puritate al
heroinei însă este în relaţie directă cu priceperea şi experienţa chimistului
care o prepară. În ciuda unor procedee de bază şi a substanţelor chimice
obligatorii pentru obţinerea heroinei, chimistul are o marjă de libertate
suficientă în aplicarea unor metode de producţie individuale. În
consecinţă, prepararea heroinei oferite pe piaţa consumatorilor de droguri
poate fi diferită, în funcţie de:
 procesul de producţie (bulgăre, granule, pulbere),
 substanţele chimice şi adjuvanţii adăugaţi, ce determină variaţii ale
culorii, precum şi
 variaţiile în compoziţia chimică.
Heroina pură, "neîntinsă", ajunge foarte rar pe piaţă. De multe ori,
laboratoarele de preparare adaugă încă din producţie anumite substanţe, cu
intenţia de a produce anumite efecte. Astfel, s-a constatat adaosul de
stricnină. Această substanţă, utilizată printre altele ca rodenticid, are efect

6
Abraham, P. (coordonator) (2005), Dicţionar de droguri, toxicomanii şi dependenţe, Ed.
Ştiinţelor Medicale, Bucureşti

22
stimulator, administrată în cantităţi mici. Consumatorul ar putea, astfel,
conştientiza mai bine trăirile din timpul stării de euforie (germ. Rausch).
Acelaşi efect stimulator îl are şi cafeina, frecvent adăugată heroinei.
Făcând abstracţie de aceste amestecuri preparate în laborator, traficantul
"întinde" adesea marfa cu glucoză, lactoză, acid citric sau substanţe
farmaceutice (de ex. paracetamol - subst. activă: acetaminophen). Dacă
traficantul, însă, nu are la dispoziţie nici unul din aceşti excipienţi, nu ezită
să utilizeze alte substanţe, deosebit de periculoase.
Modalităţi de consum
Opiaceele pot fi „înghiţite, injectate, prizate, inhalate, fumate sau
administrate ca supozitoare. Heroina fie se prizează, se inhalează (metodă
numită "hailing" sau "blowing"), ori se injectează intramuscular,
subcutan (în ţesutul adipos) sau intravenos, ultima variantă fiind
constatată cel mai frecvent 7”. Pentru injecţia intravenoasă, se plasează
amestecul într-o lingură o cantitate de heroină în apă, şi se încălzeşte
până când cea mai mare parte a substanţei se dizolvă. Pentru o mai bună
solubilitate se adaugă acid citric. Dependenţii de heroină filtrează apoi
soluţia obţinută printr-un tampon de vată sau un filtru de ţigaretă, o aspiră
într-o seringă şi o injectează ulterior în venă. Un consumator de heroină
consumă zilnic 0,5 - 3 g heroină de concentraţie medie. Injecţiile se
folosesc de regulă la comun între trei persoane, rareori mai multe doze pe
zi.
Manifestări clinice ale consumului de opiacee
La nivelul sistemului nervos central (SNC), opiaceele provoacă
analgezie, somnolenţă, modificări ale stării de dispoziţie şi moleşeală.
Analgezia nu este însoţită de pierderea stării de conştienţă. Dacă sunt
depăşite dozele analgezice, se experimentează euforia şi, uneori, aceasta
va fi urmată de o senzaţie profundă de linişte care poate dura câteva ore
înainte de a lăsa loc unei stări de somnolenţă, moleşeală şi lentoare
motorie.
Majoritatea opiaceelor cauzează constricţie pupilară. Opiaceele
similare morfinei deprimă respiraţia, iar printre efectele secundare ale
opiaceelor sunt greaţa şi voma. Morfina şi alte câteva opiacee joacă un rol
important în hipotensiune.

7
Abraham, P. (coordonator) (2005), Dicţionar de droguri, toxicomanii şi dependenţe, Ed.
Ştiinţelor Medicale, Bucureşti

23
 Efectele opiaceelor asupra tractului intestinal sunt multiple. Se poate
observa o diminuare a secreţiilor biliare, pancreatice şi intestinale, ceea ce
duce la întârzierea digestiei alimentelor în intestinul subţire. Administrarea
de opiacee poate provoca spasme.
Toate aceste acţiuni acute ale opiaceelor pot fi reversibile cu
antagoniştii sintetici ai opiaceelor (cum ar fi naloxona sau naltrexona) care
acţionează ca antagonişti asupra receptorilor opiacei. Morfina şi opiaceele
relaţionate produc un spectru amplu de efecte adverse, cum ar fi depresia
respiratorie, greaţa, voma, ameţeala, obnubilaţie, disforie, prurit,
constipaţie, retenţie urinară şi hipotensiune. Rareori, anumiţi pacienţi pot
dezvolta delir. De asemenea, se poate observa o mai mare sensibilitate la
durere odată cu dispariţia efectelor analgezice. Toate analgezicele opiacee
sunt metabolizate prin ficat. Ca urmare, acestea trebuie administrate cu
precauţie pacienţilor cu probleme hepatice, deoarece după administrarea
orală se poate produce o biodisponibilitate crescută sau efecte crescute
datorate acumulării. Afecţiunile renale afectează, de asemenea, într-o
manieră semnificativă farmacocinetica opiaceelor.
Opiaceele trebuie să fie utilizate cu mari precauţii în orice situaţie în
care există probleme respiratorii cum ar fi: emfizem, cifoescoliosis sau
chiar obezitate.
Diagnosticarea intoxicaţiei acute, conform DSM IV, se face conform
următoarelor criterii:
 modificări psihologice şi comportamentale: euforie iniţială
urmată de apatie, disforie, agitaţie sau lentoare psiho-motorie,
deteriorarea judecăţii sau a funcţionării socio-profesionale ce
apar după consumul de opiacee;
 constricţie pupilară (sau dilataţie pupilară în supradoză);
 torpoare sau comă;
 dizartrie;
 deteriorarea mecanismelor psihologice ale atenţiei sau
memoriei.
Supradoza este, de obicei, accidentală şi se datorează fie unei
aprecieri eronate a cantităţii de opiacee injectate, fie injectării unei
cantităţi de opiacee având o puritate mai mare. Semnele clinice cele mai
importante ale supradozei cu opiacee includ starea de comă profundă,
respiraţie superficială cu ritm încetinit, hipotensiune arterială. Elementul
24
principal al supradozei este stopul respirator urmat de stopul cardiac şi
instalarea decesului, dacă nu se intervine rapid farmacologic. Pacientul
trebuie orientat cât mai rapid către o unitate spitalicească.
Dependenţa la opiacee, conform DSM IV, se face utilizând
criteriile pentru dependenţa prezentate în subcapitolul anterior.

Manifestări clinice ale întreruperii consumului de opiacee

Întreruperea consumului de opiacee la un pacient care a dezvoltat
dependenţă provoacă apariţia sindromului de abstinenţă. Sindromul de
abstinenţă înglobează un ansamblu de manifestări clinice predominant
neurovegetative însoţite de o importantă componentă emoţională, el
reprezentând semnalul declanşat de lipsa substanţei de tip opioid de care
organismul are nevoie pentru funcţionarea adecvată în situaţia în care
procesul adictiv a generat (prin consum) inhibiţia sistemului opioid
endogen.
Diagnosticul sindromului de abstinenţă la opiacee, conform DSM
IV, este funcţie de următoarea simptomatologie generată de întreruperea
bruscă a administrării: dispoziţie disforică, greaţă sau vomă, mialgii,
lăcrimare sau rinoree, dilataţie pupilară, piloerecţie sau transpiraţie, diaree,
căscat prelungit şi frecvent, febră şi insomnie.

Consecinţele consumului de opiacee

Dependenţii de heroină prezintă, de cele mai multe ori, o stare

generală profund alterată. Infecţia virală cu virusul hepatic B şi C
constituie o problemă deosebită la dependenţii de droguri. Infecţia cu
virusul C apare la aproape toţi pacienţii, iar prezenţa infecţiei cu virusul B
este de peste 75%. Deoarece aceste boli se cronicizează, hepatita B în
circa un sfert din cazuri, iar hepatita C în peste jumătate din cazuri, se
presupune că aproximativ 75% din dependenţii de heroină suferă de o
formă de hepatită cronică. Evoluţia este adesea nefavorabilă, având în
vedere că sistemul imunitar este slăbit la cei mai mulţi dintre consumatori.
Printr-o infecţie concomitentă cu virusul HIV, sau prin suprasolicitare
hepatică datorată consumului de alcool sau consumului abuziv de alte
substanţe, apariţia decesului este frecventă. La persoanele de sex feminin
a fost constatată frecvent apariţia amenoreei secundare, de cele mai multe
ori reversibilă după mai multe luni de abstinenţă. Aceasta lasă adesea să
treacă neobservată o sarcină care se va decela doar într-un stadiu avansat.
Libidoul, precum şi potenţa, sunt reduse semnificativ. Nou-născuţii din
25
mame care sunt consumatoare dependente prezintă un sindrom de
abstinenţă neo-natal care apare, de regulă, la maximum 2 zile de la
naştere. Tabloul clinic al nou-născutului este compus din insomnie,
exagerarea reflexelor, tremor, vărsături, hiperactivitate, tonus muscular
crescut, dispnee, febră şi diaree. Mai pot apărea strănutul, transpiraţiile şi
crizele convulsive. Majoritatea consumatorilor de opiacee prezintă, pe
lângă dependenţă, afecţiuni psihiatrice.
Consumul cronic de opiacee conduce la:
 Scăderea în greutate;
 Diminuarea apetitului alimentar;
 Diminuarea funcţiilor sexuale;
 Hepatite;
 Tulburări de comportament;
 Tulburări psihiatrice diverse;
 Instalarea toleranţei şi a dependenţei.

Patologia asociată consumului de opiacee

Tulburările psihice asociate consumului de opiacee sunt rezultatul
acţiunii acestor substanţe la nivelul sistemului nervos central. Persoanele
cu dependenţă de opiacee pot dezvolta tulburări depresive de intensitate
variabilă, tulburări distimice, insomnii, stres posttraumatic.
Tulburările somatice apar foarte frecvent şi ţin atât de calea de
administrare, cât şi de maladiile transmise. Referitor la calea de
administrare, pentru cei care utilizează calea intravenoasă, apar
tromboflebite superficiale, vene sclerozate, edeme periferice care fac, în
final, imposibilă utilizarea sistemului venos. În acel moment, toxicomanul
trece la calea de administrare subcutanată, care duce la apariţia de celulită
şi abcese.
Maladiile infecţioase – hepatita B şi C, urmată apoi de HIV - apar ca
urmare a diminuării imunităţii organismului, persoanele toxicodependente
putând dezvolta şi tuberculoza, endocarditele, septicemiile, adesea cu final
letal.

26
 Cocaina

Istoric
Cocaina este o „substanţă extrasă din planta Eritroxilon coca, foarte
răspândită în America de Sud şi se consumă sub formă de preparat (de
exemplu, frunze de coca, pastă de coca, clorhidrat de cocaină şi alcaloid
de cocaină) a cărei potenţă variază în funcţie de nivelurile diferite de
puritate şi timpul de acţiune. Cocaina este principiul activ al fiecărui
preparat. Mestecarea frunzelor de coca este o practică limitată, în
general, la populaţiile din America Centrală şi de Sud, unde se cultivă
cocaina8”.

Consumul de pastă de cocaină, extract crud din planta de coca, apare

aproape exclusiv în ţările producătoare de cocaină în America de Sud şi
Centrală, unde este denumită basuco. Substanţele utilitate pentru dizolvare
în prepararea pastei de cocaină modifică frecvent pasta şi pot cauza efecte
toxice asupra sistemului nervos central şi asupra altor organe atunci când
pasta este fumată. Clorhidratul de cocaină pulbere este de obicei prizat pe
cale nazală sau dizolvat în apă şi injectat pe cale intravenoasă. Atunci când
este amestecată cu heroina, produce o combinaţie cunoscută sub
denumirea de speed-ball.

Modalităţi de consum
Cocaina se prizează sau se injectează. Efectele cocainei sunt
relaţionate cu tipul de preparat şi calea de administrare. În figura
următoare sunt descrise efectele în funcţie de diferitele căi de
administrare. Efectele subiective ale cocainei sunt predominant de tip
psihic.
Calea de Iniţierea Durata
Efect maxim
administrare efectelor efectelor
Secunde – 2
Intranazal 10 minute 45 – 60 minute
minute
Intravenos Secunde 3 – 5 minute 20 – 30 minute
Fumat Secunde 3 – 5 minute 15 minute
Oral Minute 10 minute 40 – 50 minute

8
Abraham, P. (coordonator) (2005), Dicţionar de droguri, toxicomanii şi dependenţe, Ed.
Ştiinţelor Medicale, Bucureşti

27
 Manifestări clinice ale consumului de cocaină
Principala acţiune farmacologică a consumului de cocaină este de
vasoconstrictor energic, atunci când se aplică local, şi cea de anestezic
local, acesta fiind motivul care justifică utilizarea acesteia în oftalmologie.
Această acţiune de anestezic local, corelată cu efectul vasoconstrictor,
explică una dintre consecinţele tardive ale consumului de cocaină prin
inhalare, cum ar fi necroza şi perforarea septului nazal.
La nivelul sistemului nervos central, cocaina provoacă un efect de tip
stimulant al sistemului nervos simpatic, cu o exaltare a stării emoţionale,
euforie, hiperactivitate motorie şi un efect stimulent asupra sistemului
nervos vegetativ, cu o creştere a frecvenţei cardiace şi a presiunii arteriale,
a temperaturii şi diametrului pupilar, vasoconstricţie periferică, încetinirea
funcţiei digestive şi creşterea glicemiei şi a adrenalinei în plasmă. De
asemenea, produce anorexie, hiperactivitate, stereotipii, stimulare sexuală
etc.
Din punct de vedere psihologic, efectele pe care le produce depind
de tipul de preparat, de doză, modelul de consum (calea de administrare,
frecvenţă, context ambiental), aşteptările consumatorului şi personalitatea
acestuia. Unul dintre efectele cele mai importante este diminuarea
subiectivă a senzaţiei de oboseală, apetitului alimentar şi somnului, efect
comparabil cu cel al amfetaminelor care reprezintă unul dintre motivele
pentru care aceste preparate au fost utilizate ca sistem de dopaj de către
sportivi de elită. Euforia consecventă consumului de cocaină în doze
crescute este urmată de un sindrom de abstinenţă caracterizat prin
depresie, letargie, insomnie, iritabilitate, anergie sau lipsă de energie,
schimbări în apetit, ameţeală, lentoare psihomotorie, tulburări în ritmul
somnului, hipersomnie şi dorinţă/poftă de drog (craving). Termenul de
craving se referă doar la dorinţa de drog.
Dacă definim dependenţa ca un comportament compulsiv, în sensul
pierderii controlului, cu un consum continuu de drog în ciuda
consecinţelor negative ale acestuia, cocaina se comportă ca un drog adictiv
cu capacităţi de întărire şi, ca urmare, consumatorii de cocaină prezintă
mari dificultăţi în a reveni la consumul social, recreativ sau controlat,
odată ce au ajuns la dependenţă.

Intoxicaţia acută cu cocaină, conform DSM IV, este indicată de

apariţia următoarelor modificări comportamentale sau psihologice: euforie
sau aplatizare afectivă, hipervigilitate, anxietate, tensiune sau stare

28
coleroasă, comportamente stereotipe, deteriorarea judecăţii şi a
funcţionării socio-profesionale apărute la scurt timp după consumul de
cocaină. Simptome asociate : tahicardie sau bradicardie, dilataţie pupilară,
presiune sangvină crescută sau scăzută, greaţă sau vomă, agitaţie sau
lentoare psihomotorie, scăderea forţei musculare, depresie respiratorie,
aritmii cardiace, confuzie, crize epileptice, diskinezii, distonii sau comă.

Manifestările clinice ale supradozei includ coma sau starea de

agitaţie extremă, hiperpirexia, depresia respiratorie.
Simptomele de abstinenţă apar în decurs de câteva ore după un
consum excesiv (aşa numitele perioade de “orgii”) şi se manifestă prin
fatigabilitate, vise vii, neplăcute, insomnie sau hipersomnie, apetit
alimentar crescut şi lentoare sau agitaţie psihomotorie.
Consecinţele consumului de cocaină
Este cunoscută acţiunea de scurtă durată a cocainei, cu efecte rapide
la nivelul sistemului nervos central şi,de aceea, modificările patologice
care apar în urma unui consum îndelungat sunt, preponderent, de natură
psihică.
Patologia psihiatrică asociată consumului de cocaină este extrem
de largă, mergând de la tulburări de dispoziţie până la tulburări de
percepţie. Astfel, se întâlnesc:
 Dispoziţie depresivă, ideaţie suicidală, anhedonie;
 Tulburări de atenţie şi concentrare;
 Anxietate generalizată;
 Tulburări ale comportamentului sexual.
Tulburarea psihotică indusă de cocaină conţine idei delirante şi
halucinaţii asemănătoare celor prezente în schizofrenia de tip paranoid.
“Un efect caracteristic al consumului de cocaină îl reprezintă aşa-
numitele halucinaţii tactile. Bolnavii psihotici au senzaţia prezenţei unor
vieţuitori minuscule, a unor particule fine de praf sau a unor obiecte de
dimensiuni mici pe pielea lor, pe care pretind, uneori, că le şi văd. În
consecinţă, se vor scărpina puternic (prezintă urme de grataj). În cazul în
care simptomatologia psihotică persistă, trebuie prescris tratament
neuroleptic.

29
 Antidepresivele sunt medicamentele cel mai des prescrise pentru
tratamentul consumului de cocaină şi pentru tratamentul consumului de
amfetamine. Menţionăm că este vorba despre o indicaţie generică”9.
Ca efecte pe termen lung, dependenţii de cocaină prezintă alterări ale
caracterului tipice dependenţei. Pot apărea şi leziuni cerebrale grave, cum
ar fi encefalomalacia ("înmuierea substanţei cerebrale", n.tr.), ce duc la
demenţă. În stadiul final apare o dezintegrare fizică totală.
Patologia somatică este, de obicei, specifică modalităţii de
administrare, întâlnindu-se maladii ale aparatului respirator pentru cei care
prizează (bronşită, perforarea septului nazal etc.) şi patologia asociată
consumului injectabil legată, în special, de transmiterea bolilor infecţioase.
Alte tulburări somatice întâlnite sunt cele cardiovasculare (infarct, aritmii,
moarte subită), pierderea în greutate, malnutriţie, iar la femeile gravide se
întâlneşte ruptură de placentă, naştere prematură, hipotrofie fetală.

Cannabis-ul

Istoric

Cannabis sativa este termenul latinesc pentru cânepa plantată. Din

punct de vedere istoric, consumul de cannabis este atestat încă din
perioada preistorică când a fost numit „tatăl medicinei chineze” în timpul
dinastiei Nung în anul 2327 Î.H.. A fost, de asemenea, indispensabil în
India în anul 200 Î.H. şi în lumea arabă din secolul al X-lea. Cannabisul
poate fi considerat prima plantă cultivată de oameni în alte scopuri decât
cele alimentare.

La mijlocul secolului XIX, cannabisul a fost prescris pentru orice

afecţiune, începând de la gonoree la tetanos, dar după ce a fost recunoscut
ca drog de abuz, Marihuana Tax Act 1937 consumul acestuia a fost
interzis. Cultivarea şi consumul pe scară largă au precedat descoperirea
faptului că THC, prototip canabinoid, exercită multe dintre efecte centrale
prin legarea de receptorii canabinoid-1 din sistemul nervos periferic şi
central şi prin legarea de receptorii canabinoid-2 de celulele imune.

9
Serper, M.R. ; Alpert, M. ; Richardson, N.A. et al. Clinical effects of recent cocaine use on
patients with acute schizophrenia. Am. J. Psychiatry. 1995..

30
 Modalităţi de consum

Marihuana poate fi ingerată oral, dar cel mai frecvent mod de

consum este prin fumare sau inhalare. Fumatul este o metodă de obţinere a
canabinoidului şi fumului, care pare a avea efecte de întărire pentru
adolescenţi şi tineri. Oamenii fumează în general pentru reîntărirea
pozitivă care face posibilă auto-administrarea . Marihuana, combinaţia de
frunze, crenguţele şi vârfurile înflorite de Cannabis sativa poate fi utilizată
într-o varietate de forme. Cel mai comun este fumată sub formă de ţigaretă
sau în pipă sau bong (water pipe). Rapoartele evidenţiază faptul că
persoanele care consumă marihuana îşi umezesc jointurile şi ţigaretele
(„blunts”) cu ajutorul unui balsam fluid - un compus format din
formaldehide, metanol, etanol şi alţi solvenţi. Consumatorii cred că aceste
ţigarete ard mai lent, încetinind astfel rata de absorbţie. „Fry” - numele de
stradă al acestei tehnici, este uneori completat cu fenciclidină (PCP), iar
această modalitate pare a fi o tendinţă la adolescenţi.

Manifestări clinice ale consumului de cannabis

Conform DSM IV (American Psychiatric Association, 1994),
intoxicaţia acută cu marihuana începe cu starea de „high”, urmată de un
comportament dezadaptativ semnificativ clinic sau schimbări psihologice
(de exemplu lipsa coordonării motorii, euforie, anxietate, senzaţie de
încetinire a timpului, deficienţe de gândire, retragere socială) dezvoltate în
timpul sau la scurt timp după consumul de cannabis10.
Pe lângă euforie, consumatorii declară o creştere a senzaţiei de
foame şi o stare de relaxare. Diferenţele individuale în intoxicaţie sunt
explicate în funcţie de concentraţia de THC, frecvenţa consumului,
abilităţile de fumare ale consumatorului şi elementele de risc genetic şi
psihiatric. Intoxicaţia se dezvoltă în câteva minute în cazul fumatului dar,
de obicei, este nevoie de 30 de minute, în cazul ingestiei orale. “Efectele
durează de obicei 3-4 ore, durata fiind ceva mai lungă atunci când
substanţa este ingerată oral. Magnitudinea schimbărilor comportamentale
şi psihologice depind de doză, metoda de administrare şi caracteristicile
individuale ale persoanei care consumă substanţa, cum ar fi: rata de
absorbţie, toleranţa şi sensibilitatea la efectele substanţei” 11.

10
Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders IV TR, American Psychiatric
Association, trad.rom. Aurel Romilă et al., Asociaţia Psihiatrilor Liberi din România, Bucureşti,
2003.
11
Ibidem
31
 Performanţa motorie, abilitatea de a conduce o maşină sau de a
pilota un avion, concentrarea şi atenţia pot fi afectate pe o perioadă de
timp de câteva ore la câteva zile. Datorită faptului că majoritatea
canabinoizilor, inclusiv Δ9-THC sunt solubili în grăsimi, efectele
cannabisului sau haşişului pot persista sau pot reveni timp de 12-24 de ore
datorită unei eliberări lente de substanţe psihoactive din ţesutul adipos sau
în circulaţia enterohepatică. Au fost raportate distorsiuni vizuale, inclusiv
în ceea ce priveşte mărimea obiectelor sau distanţa la care se află acestea,
scăderea capacităţii de diferenţiere a culorilor, scăderea mobilităţii
globilor oculari.
Aceste “distorsiuni vizuale şi probleme de percepţie generează
probleme în special şoferilor sau muncitorilor intoxicaţi cu marihuana.
Performanţa motorie este afectată ulterior de starea de intoxicaţie cu
marihuana, având ca efecte senzaţia plăcută de plutire, pierderea sau
distorsionarea simţului de orientare în timp şi eşec în calcularea timpului
de frânare adecvat. Aceste persoane cred că sunt capabile să conducă.
Accidentele fatale în trafic sunt mai frecvente la indivizii cu rezultate
pozitive la canabinoizi decât la cei din populaţia generală. THC este al
doilea drog după etanol detectat cel mai frecvent în sângele şoferilor
citaţi pentru conducerea defectuoasă a maşinii. Poliţia a utilizat teste
rapide de urină pentru a identifica şoferii iresponsabili care s-ar putea
afla sub influenţa cocainei sau a marihuanei. Suplimentar, în testele de
zbor care utilizează simularea zborului, pierderea abilităţilor motorii şi a
abilităţilor şi judecăţilor de analiză legate de consumul de marihuana
scad abilitatea pilotului de a ateriza în siguranţă”12.
La doze scăzute apar relaxarea, euforia, tahicardia şi congestionarea
sclerelor, iar la doze mari apar tremorul, uscăciunea mucoaselor, ataxia,
hipotensiunea, cefaleea, nistagmusul, tulburările de memorie, creşterea
apetitului alimentar. La doze extreme, apar halucinaţiile, starea
confuzională, derealizarea şi depersonalizarea.
Conform DSM IV, criteriile de diagnostic ale intoxicaţiei acute cu
cannabis sunt:
 modificări comportamentale sau psihologice dezadaptative
semnificative clinic (ataxie, euforie, anxietate, senzaţie de
încetinire a timpului), care apar la scurt timp după consumul de
cannabis.
12
Jessor, R.; Jessor, S.L. (1978) Theory testing in longitudinal research on marijuana use. In:
Kandel, D.B. (ed.) Longitudinal research on drug use. Washington, D.C.: Hemisphere.
32
  cel puţin unul din următoarele semne care apar în decurs de
două ore de la uzul de cannabis: injectare conjuctivală; apetit
alimentar crescut; gură uscată şi tahicardie. 13
Supradoza de marihuana este extrem de rară şi nu au fost raportate
decese.
Consumul cronic are uneori ca efect diminuarea sau pierderea
completă a efectelor plăcute ale marihuanei, ceea ce stabileşte un pattern
de toleranţă la marihuana. Pacienţii dependenţi de marihuana declară că
încercările lor de întrerupere, de normare sau limitare a consumului au
eşuat în mod repetat Adeseori fumează prima ţigară de marihuana la
trezire şi declară că au sentimente de vinovăţie cu privire la consum şi
consecinţele acestuia. Mulţi dintre aceşti pacienţi au suferit pierderi în
ceea ce priveşte cariera profesionnală, familia şi prietenii.

Consecinţele consumului de cannabis

Experienţa fumatului marihuanei, dozajul şi calea de administrare

alese determină starea de euforie sau de disforie a consumatorului.
Disforia apare de obicei mai des atunci când marihuana este ingerată,
probabil datorită dozei titrate de marihuana atunci când este fumată,
comparativ cu situaţia când este ingerată. Ideaţia paranoidă şi paranoia
persistentă cu manifestări de la suspiciune la halucinaţii clare pot fi, de
asemenea, asociate consumului de cannabis. Consumul de marihuana este
asociat şi cu stare de panică, anxietate, vomismente, ameţeală şi o
dificultate generală de verbalizare, chiar şi în cazul gândurilor simple. De
obicei, marihuana nu cauzează tulburări psihiatrice, dar în cazul unei
persoane cu premorbitate psihiatrică, consumul de marihuana poate
declanşa episoade de atac de panică, stări paranoide, anxietate şi chiar
psihoze (Novak, 1980). Aceste episoade nu indică în mod necesar un
diagnostic psihiatric, deoarece simptomele apar de obicei după ce
consumatorul „coboară” din starea de high.

Efectele consumului de cannabis includ diminuarea pe termen scut a

memoriei, disfuncţii cognitive, distorsiuni temporale, creşterea

13
Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders IV TR, American Psychiatric
Association, trad.rom. Aurel Romilă et al., Asociaţia Psihiatrilor Liberi din România, Bucureşti,
2003.

33
sensibilităţii corporale. Uneori, efectele consumului de marihuana pot fi în
contradicţie cu personalitatea şi aştepările individului, ducând la reacţii
negative extreme.

Patologia somatică asociată consumului de cannabis:

 Fumatul “cronic de marihuana (cel puţin 4 zile/săptămână, timp de 6-
8 săptămâni) are ca rezultat obstrucţionarea căilor respiratorii medii
care poate fi ireversibilă, chiar în cazul unei abstinenţe continue”14.
De asemenea, fumatul marihuanei poate cauza tuse cronică, bronşită
şi diminuarea funcţiilor pulmonare. Funcţiile plămânilor se
diminuează chiar mai semnificativ în cazul consumului concurent de
tutun.
 Studiile realizate pe animale au stabilit cu claritate faptul că
marihuana şi canabinoidele sintetice şi endogene schimbă
funcţionarea normală a celulelor imunologice.Canabinoidele sunt
imunomodulatori care schimbă homeostazia sistemului imunitar.
 Există o „relaţie cauzală între fumatul marihuanei şi tutunului şi
afecţiunile vasculare cardiace şi pulmonare. De fapt, afecţiuni ale
inimii drepte şi hipertensiunea pulmonară pot fi mai frecvente şi/sau
mai severe la fumătorii de marihuana decât la nefumători. Fumatul
marihuanei produce aproape imediat o creştere semnificativă a
pulsului, cu contracţii ventriculare premature ocazionale. Aceste
efecte cardiovasculare pot agrava afecţiunile cardiovasculare
existente sau hipertensiunea”15.
 S-a observat că „marihuana produce o scădere a nivelului
testosteronului, scăderea numărului şi a motilităţii spermatozoizilor.
Marihuana este antiandrogenic, multe dintre componentele acesteia,
inclusiv Δ9-THC, legându-se de receptorii androgeni16”. Nu este clar
dacă aceste afecte antiandrogenice au ca rezultat scăderea libidoului
sau afectează fertilitatea. Consumul de marihuana poate perturba
sistemul reproducător la femei, femeile care consumă marihuana de
patru sau mai multe ori pe săptămână având cicluri menstruale mai
scurte, niveluri crescute de prolactină şi niveluri foarte scăzute de
testosteron, cu apariţia galactoreei la 20% dintre pacienţi. Studiile pe
animale arată o diminuare a funcţiilor ovariene, interferenţe cu
activitatea gonadotropica şi amenoree, asociate consumului de

14
JESSOR, R.; JESSOR, S.L. (1978) Theory testing in longitudinal research on marijuana use.
In: Kandel, D.B. (ed.) Longitudinal research on drug use. Washington, D.C.: Hemisphere.
15
Ibidem
16
Ibidem
34
 marijuana.
 Femeile care fumează marijuana în timpul sarcinii au adesea copii cu
greutate scăzută la naştere, iar femeile cu cel mai crescut consum, au
copiii cu cea mai mică greutate la naştere.
 Consumatorii de marihuana prezintă o scădere a metabolismului
bazal cerebral. Intoxicaţia cu marihuana alterează percepţia timpului.

Există două forme de psihoză induse de consumul de cannabis,

reversibile rapid (mai puţin de 1 lună) datorită tratamentului cu anxiolitice
şi/sau neuroleptice :
1. Sindromul confuzional acut se manifestă prin alteraţii
senzoriale importante, amnezii recente, idei delirante cu temă de
persecuţie, incontinenţă afectivă şi emoţională şi agresivitate.
2. Sindromul schizofreniform se manifestă printr-o tendinţă
paranoidă, cu neîncredere şi atitudine de defensă faţă de anturaj. Nu se
manifestă agresivitatea şi nici amnezia.

Benzodiazepinele, sedativele, anxioliticele

Istoric şi clasificare
Înainte de explozia farmacologică, substanţele anxiolitice, sedative şi
hipnotice se reduceau la alcool, alcaloizi de opium (morfina), solanacea
(hiosciamina, atropina), bromuri şi unii inhalanţi anestezici, cum ar fi
cloroformul sau eterul. Primul hipnotic disponibil a fost hidratul de coral,
obţinut în 1869. În 1863, Von Bayer sintetiza barbituricele prin
modificarea maloniluerei. În 1903, a fost comercializat barbitalul (acid
dietilbarbituric), ca hipnotic şi sedativ. În total, au fost sintetizaţi 2500 de
derivaţi barbiturici, dintre aceştia cel mai cunoscut şi uzitat fiind
fenobarbitalul, comercializat în 1912, care a fost utilizat ca anxiolitic şi
care se utilizează şi în prezent ca anticonvulsiv.

În 1954, a fost introdus meprobamatul, considerat a fi primul

anxiolitic, fenobarbitalul fiind utilizat ca hipnotic, sedativ şi anxiolitic. În
1954, a fost utilizat în laboratoarele Hoffman-LaRoche din New Jersey,
continuându-se cercetarea pentru un grup de compuşi triciclici
(heptoxidiaziane) cu care lucrase cu douăzeci de ani înainte la

35
Universitatea din Cracovia. Interesul pentru aceşti compuşi a apărut după
descoperirea clorpromazinei cu structură triciclică. În mai 1957, acest
compus a fost studiat şi s-a demonstrat că prezintă acţiune anxiolitică, de
relaxant muscular şi proprietăţi tranchilizante similare clorpromazinei.

Prima benzodiazepină a constituit o adevărată revoluţie în

psihofarmacologie şi a fost comercializată, în februarie 1960, sub numele
de Librium. În 1959, a fost sintetizat diazepamul, care a fost comercializat
în decembrie 1963. Plecând de la clordiazepoxid şi diazepam, au fost
sintetizaţi peste 3 000 de compuşi, dintre care peste 50 au prezentat interes
terapeutic. Benzodiazepinele au substituit hidratul de coral, meprobamatul,
barbituricele şi alte substanţe hipnotice şi sedative anterioare datorită:

 limitei crescute de siguranţă;

 unei mai mari eficacităţi clinice;
 potenţialui adictiv mai scăzut.

În 1977, a fost descoperit faptul că benzodiazepinele se legau în mod

specific de un receptor complex (GABAA). În 1985 a fost comercializată
buspirona, până în prezent singura buspirona pe piaţa farmaceutică.

Buspirona are un mecanism de acţiune diferit de cel al

benzodiazepinelor şi celorlalte hipnotice – anxiolitice citate anterior,
astfel, în loc să acţioneze asupra receptorilor GABA, acţionează asupra
receptorilor serotoninici.

Anxiolitice Caracteristici
Efect sedativ-hipnotic. Diazepam
Benzodiazepine
şi altele
Efect sedativ-hipnotic. Nu este
Barbiturice
utilizat.
Efect sedativ-hipnotic. Nu este
Meprobamat
utilizat.
Agonişti ai receptorilor 5-HT1A
Doar anxiolitice. Buspirona.
sau azaspirodecanodione
Antidepresive Efect antidepresiv.

36
 Blocarea uneia dintre
componentele vegetative ale
anxietăţii:
 blocanţi betaadrenergici
Altele (propanolol).
 antihistaminice.
 neuroleptice.
 clonidina.

Benzodiazepinele şi unii derivaţi non-benzodiazepinici, cum ar fi

zolpidem, sunt hipnoticele utilizate cel mai frecvent în tratamentul
insomniei. .

Clasificarea hipnoticelor:

Hipnotice Exemple
 benzodiazepine: triazolam,
Benzodiazepine şi substanţe care midazolam, temazepan,
acţionează asupra receptorului flunitrazepam şi flurazepam.
benzodiazepinic  ciclopirrolone: zopiclona.
 imidazopiridine: zolpidem.
 secobarbital (nu este utilizat).
Barbiturice
 tiopental (anestezic).
 hidrat de coral (nu este utilizat).
 etclorvinol (nu este utilizat).
 glutetimid (nu este utilizat).
 metacualon (nu este utilizat).
 antihistaminiceH1:
Non-barbiturice
difenhidramina.
Non-benzodiazepine
 clometiazol (în abstinenţa de
alcool).
 melatonina.

Benzodiazepinele sunt clasificate în funcţie de eficacitatea asupra

receptorului şi, mai frecvent în funcţie de durata acţiunii farmacologice.

37
 Modalităţi de consum

Benzodiazepinele se comercializează în majoritatea ţărilor pentru

tratamentul anxietăţii, al insomniei, ca anticonvulsivante şi relaxante
muscular.

Benzodiazepinele, împreună cu antidepresivele, constituie

psihofarmaceuticele prescrise cel mai frecvent în practica medicală.
În prezent, benzodiazepinele sunt clasificate în Lista IV a Convenţiei
cu privire la Substanţele Psihotrope (Viena, 21 februarie 1971), iar
barbituricele în Listele II şi III. În ambele cazuri este necesară reţetă
medicală pentru eliberarea acestora şi pentru monitorizarea farmaciilor
expeditoare.

Substanţele psihofarmacologice cuprind un grup de substanţe

denumite în mod nespecific sedative. Acestea includ substanţe cu
proprietăţi tranchilizante, calmante, relaxante sau care produc somnul. În
grupul sedativelor sunt incluse substanţele antipsihotice, anxioliticele şi
hipnoticele. Importante sunt substanţele anxiolitice şi hipnotice, ambele
tipuri de substanţe fiind de interes în sfera dependenţei de droguri,
deoarece pot produce dependenţă şi consum abuziv şi pot induce diferite
tulburări psihiatrice în timpul intoxicaţiei sau abstinenţei.

Manifestări clinice ale consumului de sedative, hipnotice sau

anxiolitice

Efectul anxiolitic al benzodiazipinelor se manifestă atât asupra

simptomelor subiective de nelinişte şi tensiune, cât şi asupra semnelor
fizice ale anxietăţii (transpiraţie, tahicardie etc.). Au capacitatea de a
scădea anxietatea deja instalată sau de a preveni apariţia ei.
Benzodiazepinele sunt eficiente în tratamentul anxietăţii generalizate, au o
eficienţă scăzută asupra tulburării de panică şi o mai mare eficienţă asupra
fobiilor.
Efectul anticonvulsivant şi antiepileptic al benzodiazepinelor se
manifestă atât prin convulsiile induse prin agenţii toxici, cât şi prin
convulsii febrile, stări epileptice şi convulsii care apar în timpul
sindromului de abstinenţă la alcool şi barbiturice. Pentru aceste efecte sunt
necesare concentraţii ridicate.
Efectul relaxant muscular al benzodiazepinelor este centrat pe
musculatura scheletică în cazul distoniilor, disikineziilor, hipertoniilor şi
38
spasmelor musculare. Efectul hipnotic al benzodiazepinelor.
Benzodiazepinele produc o scădere a latenţei de iniţiere a fazei no-REM a
somnului (etapa mişcărilor oculare rapide), a timpului de vigilenţă după
iniţierea somnului, a timpului total de vigilenţă şi a numărului de treziri,
crescând, astfel, timpul total al somnului. Somnul provocat de
benzodiazepine este diferit de cel normal, producându-se o absenţă a
perioadelor III şi IV ale somnului no-REM, o creştere considerabilă a
etapei II a somnului no-REM şi o creştere a latenţei de iniţiere a primei
perioade a somnului no-REM. Zopiclonul şi zolpidemul respectă mai mult
arhitectura somnului, având un efect de creştere doar a etapei II-a a
somnului no-REM.
Amnezia este un efect al administrării de benzodiazepine, la doze
mari sau atunci când sunt administrate ca hipnotice, benzodiazepinele
producând amnezie anterogradă (ceea ce se întâmplă din momentul
administrării). La doze mari, pot produce o uşoară scădere a funcţiei
centrilor respiratori, o scădere a frecvenţei şi amplitudinii mişcărilor
respiratorii, rezultatul constând într-o mai slabă oxigenare, ceea ce induce
un risc important pentru persoanele cu probleme respiratorii cronice (ex.
bronşite cronice grave). La pacienţii polidependenţi, dozele mari de
benzodiazepine pot produce senzaţie de euforie şi plăcere.
Barbituricele şi alte hipnotice sunt depresoare puternice ale
sistemului nervos central, producând sedare intensă şi un efect hipnotic
puternic, reducând tensiunea arterială şi deprimând intens centrii
respiratori.
Benzodiazepinele nu au acţiune asupra aparatului cardiovascular dar,
în doze preanestezice sau în intoxicaţii, pot scădea presiunea arterială şi
creşte frecvenţa cardiacă. Cele mai frecvente simptome asociate
consumului de benzodiazepine sunt: somnolenţa, sedarea, senzaţia de
slăbiciune, dificultăţi ale mersului (ataxie), vederea înceţoşată, scăderea
randamentului motor, amnezia şi confuzia. De asemenea, pot apărea
cefaleea, vertijul, greaţa şi voma. Atunci când sunt administrate în scop
hipnotic pot produce confuzie în ziua următoare administrării sau
anxietate şi insomnie în cazul celor cu durată de acţiune scurtă. În timpul
administrării primelor doze se pot produce reacţii paradoxale de tip
hipomanie, dezinhibare şi pierderea controlului. De asemenea, a fost
raportată clinic prezenţa agitaţiei, amneziei, panicii şi agresivităţii.
Acestea apar mai frecvent în cazul benzodiazepinelor cu durata de acţiune
scurtă, în special la doze mari.

39
 Intoxicaţia acută cu sedative, hipnotice sau anxiolitice este
diagnosticată în funcţie de prezenţa:
1. Modificărilor psihologice sau comportamentale - comportament
sexual inadecvat sau comportament agresiv, labilitate emoţională,
deteriorarea capacităţii cognitive, deteriorarea activităţii sociale sau
profesionale - care apar în timpul sau la puţin timp după consumul
de sedative, hipnotice sau anxiolitice.
2. Manifestărilor clinice precum: dizartrie, incapacitate coordonării
motorii, mers instabil, nistagmus, deteriorarea atenţiei sau memoriei,
stupor sau comă.

Supradoza poate apărea în mod accidental sau, destul de frecvent, în

scop suicidar, fiind bine cunoscut că persoanele consumatoare de astfel de
substanţe prezintă tulburări psihiatrice adiacente. Manifestările clinice ale
supradozei includ starea comatoasă, stupoarea, respiraţia superficială.
Decesul se produce prin stop respirator .
Benzodiazepinele pot produce abuz, toleranţă, sindrom de
abstinenţă şi dependenţa. Trebuie specificat că, de multe ori,
benzodiazepinele produc doar dependenţă fizică şi toleranţă, fără alte
semne şi simptome specifice ale tulburării de dependenţă descrise în DSM
IV. De multe ori, în cazul consumului de benzodiazepine, este utilizat
termenul de utilizare defectuoasă, în locul celui de abuz. Acesta se referă
la pacienţii care persistă în consum pentru a-şi trata anxietatea sau
insomnia, chiar dacă acest lucru nu este indicat din punct de vedere
medical. Mulţi pacienţi au iniţiat consumul într-un cadru medical, dar nu l-
au putut întrerupe din cauza apariţiei sindromului de abstinenţă. Pe lângă
aceasta, mai există şi credinţa conform căreia medicamentul nu produce
niciun prejudiciu.
Toleranţa la benzodiazepine se observă doar în cazul consumului de
doze mari sau atunci când sunt utilizate de politoxicomani sau alcoolici.
La subiecţii alcoolici şi polidependenţi, benzodiazepinele produc efecte
plăcute şi sunt autoadministrate, comportându-se astfel ca reîntăritori.
Abuzul şi dependenţa de benzodiazepine a fost descrisă pe trei
categorii de populaţie:
 Polidependenţii care, pe lângă alte substanţe, consumă şi
benzodiazepine. Polidependenţii pot consuma benzodiazepine pentru
atenuarea efectelor adverse ale cocainei sau altor excitante, pentru
tratamentul sindromului de abstinenţă la heroină sau alcool, pentru
creşterea efectelor metadonei sau pentru a simţi euforia, în cazul în
care nu dispun de alte substanţe. Este vorba despre abuz deoarece nu
40
 există o indicaţie medicală pentru utilizarea lor. Cele mai utilizate
sunt cele cu efect intens şi rapid ca flunitrazepamul, diazepamul şi
alprazolamul, acestea fiind utilizate în doze foarte mari pentru a
obţine efecte intense (de ex. 4 mg flunitrazepam, 40 mg diazepam);
 Alcoolicii şi pacienţii care abuză de sedative prescrise, cărora li s-au
prescris benzodiazepine pentru tratamentul anxietăţii cronice sau
insomniei. Sunt „candidaţii” cei mai importanţi pentru a dezvolta
dependenţa de benzodiazepine, deoarece ele le pot fi administrate pe
termen lung. S-a demonstrat ca la pacienţii alcoolici,
benzodiazepinele pot produce euforie;
 La pacienţii cu tulburări afective sau cu tulburări de panică cărora
le-au fost prescrise doze mari de benzodiazepine pe o durata lungă
de timp, mult mai puţin frecvente ca în cazul categoriilor
populaţionale anterioare.

Sindromul de abstinenţă la benzodiazepine

Iniţial, s-a crezut că sindromul de abstinenţă la benzodiazepine apare

rar şi numai după doze mari, ulterior demonstrându-se că poate apărea şi
la pacienţii care primesc doze terapeutice de anumite benzodiazepine. În
prezent este acceptată ideea că un consum cronic de benzodiazepine poate
produce dependenţă fizică şi sindromul de abstinenţă, atât la doze mai
mari decât cele terapeutice, cât şi la doze terapeutice pe durată îndelungată
de timp.
Sindromul de abstinenţă la doze mici de benzodiazepine este
numit sindrom de abstinenta la doze terapeutice, la doze normale sau
sindrom de întrerupere a benzodiazepinelor. Unii pacienţi pot întrerupe
consumul de benzodiazepine fără să prezinte niciun fel de
simptomatologie sau aceasta să nu fie importantă. La alţi pacienţi, aceasta
poate fi moderată sau uşoară. În general, pacienţii tolerează o reducere
graduală a dozelor, până se ajunge la 25% din doza maximă. Începând din
acest moment, reducerea poate cauza apariţia sindromului de abstinenţă.
Întreruperea administrării de benzodiazepine la aceşti pacienţi poate
produce cel puţin patru tablouri clinice distincte:
 Recăderea (relapse), cu reapariţia simptomatologiei care a
condus la prescrierea benzodiazepinei, cu aceeaşi intensitate.
 Rebound-ul, adică apariţia aceleiaşi simptomatologii care a
condus la prescrierea benzodiazepinei, dar cu o intensitate mult
mai mare.

41
  Sindromul de abstinenta tardiv (protacted withdrawal) constă
în apariţia unor simptome nespecifice la un timp de la
întreruperea tratamentului, simptome care persistă şi se
înrăutăţeşte în timp. Iniţial, există manifestări minore de
iritabilitate, anxietate, insomnie sau instabilitate afectivă.
Prezintă frecvent un curs oscilant.
 Sindromul de abstinenţă acut cu intensitate uşor-moderată.

Sindrom Semne/Simptome Evoluţie Răspuns la

reintroducerea
bzd
Recădere Reapariţia aceloraşi Simptomele apar Simptomele
simptome şi cu la întreruperea dispar la 2-6 h de
intensitate similară benzodiazepinei la administrarea
celor dinaintea şi nu scad în dozei terapeutice
administrării timp. obişnuite de
benzodiazepinei. benzodiazepine.
Rebound Aceleaşi simptome, Apar la 1-2 zile Simptomele
dar cu intensitate de la întreruperea dispar la 2-6 h de
mai mare. unei la administrarea
benzodiazepine unei doze cu
cu durată de efect hipnotic de
acţiune scurtă benzodiazepină.
sau la 3-8 zile
după întreruperea
uneia cu durată
de acţiune lungă.
Durează 7-14
zile.
Abstinenţă Anxietate, Debut la 1-2 zile Simptomele
la doze mari insomnie, de la întreruperea dispar la 2-6 h de
coşmaruri, unei la administrarea
convulsii, episoade benzodiazepine unei doze cu
psihotice, cu durată scurtă efect hipnotic de
hipertermie, deces. sau la 3-8 zile de benzodiazepine.
la întreruperea
unei
benzodiazepine
cu durată lungă.
42
 Sindrom de Anxietate, agitaţie, Debut la 1 -7 zile Simptomele
abstinenţă tahicardie, de la întreruperea dispar la 2-6 h de
tardiv anorexie, vedere administrării la administrarea
înceţoşată, crampe benzodiazepinei unei doze cu
musculare, sau la reducerea efect hipnotic de
insomnie, dozei terapeutice benzodiazepină
coşmaruri, obişnuite.
confuzie, spasme
musculare, psihoză,
hipersensibilitate la
lumină şi zgomot,
parestezii.

Criteriile de diagnostic pentru sindromul de abstinenţă la sedative,

hipnotice sau anxiolitice 17(DSM IV) (F13.3):

a. Întreruperea (sau scăderea) unui consum masiv şi prelungit de

sedative, hipnotice sau anxiolitice.
b. Două (sau mai multe) din următoarele simptome care apar la
câteva ore sau zile după Criteriul A:
 hiperactivitate vegetativă (ex. transpiraţii sau mai mult de 100
bătăi/minut);
 creşterea tremorului mâinilor;
 insomnie;
 greaţa şi voma;
 halucinaţii vizuale, tactile sau auditive tranzitorii sau iluzii;
 agitaţie psihomotorie;
 anxietate;
 crize comiţiale de gran mal (crize epileptice).
c. Simptomele de la Criteriul B sunt clinic semnificative sau
provoacă o deteriorare socială, profesională sau în alte arii
importante ale activităţii individului.
d. Simptomele nu sunt datorate unor cauze medicale şi nu se explică
prin prezenţa unei alte tulburări medicale.

17
Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders IV TR, American Psychiatric Association,
trad.rom. Aurel Romilă et al., Asociaţia Psihiatrilor Liberi din România, Bucureşti, 2003.

43
 Este caracterizat prin semne şi simptome care sunt opuse efectelor
acute, durata simptomului de abstinenţa fiind, în general, previzibilă. De
exemplu, medicamentele care au durată de acţiune de 10 ore sau mai
puţin, produc simptome de abstinenţă în decurs de 6-8 ore de la scăderea
concentraţiilor sanguine, simptome care cresc în intensitate a doua zi şi se
ameliorează după 4–5 zile. Scenariul este valabil, cu modificările
temporale de rigoare, pentru fiecare substanţă. Intensitatea sindromului de
abstinenţă depinde de doză şi de perioada de administrare a substanţei.
Factorii de risc pentru dezvoltarea unui sindrom de abstinenta la
bezodiazepine sunt tipul de benzodiazepina, doza (intensitatea şi
gravitatea sindromului de abstinenţă creşte cu doza), durata/istoricul de
consum (cu cât durata tratamentului este mai mare, cu atât există o
predispoziţie mai mare pentru apariţia sindromului de abstinenţă), factorii
personali (comorbiditatea psihiatrică predispune la abuz şi dependenţă).

Tratamentul
Dezintoxicarea în cazul benzodiazepinelor este indicată pentru:

a. Pacienţii aflaţi în tratament cu doze mici terapeutice, pe timp

îndelungat. Odată adoptată decizia de întrerupere a
tratamentului, aceasta trebuie realizată într-o formă lentă şi
graduală, deoarece altfel poate apărea un sindrom de abstinenţă
greu de diferenţiat de reapariţia simptomatologiei de anxietate.
b. Pacienţii în tratament cronic cu doze mari sau supraterapeutice
care prezintă un risc important de sindrom de abstinenţă cu
gravitate crescută şi prezenţa convulsiilor, confuziei şi
psihozei. Dezintoxicarea se poate face în forma foarte lentă, la
nivel ambulator sau in regim spitalicesc. Dacă se doreşte
realizarea unei dezintoxicări rapide, se va încerca schimbarea
benzodiazepinei administrate cu diazepam, după determinarea
dozei exacte a benzodiazepinei pe care o utilizează pacientul.
c. Pacienţii polidependenţi care, printre alte droguri, consumă şi
benzodiazepine. Tratamentul este indicat doar în cazul în care
consumul este continuu şi important şi este similar ca şi în
cazurile anterioare, dar cu mai multă precauţie, fiind cazul
consumatorilor de droguri ce pot prezenta dependenţă şi de alte
substanţe. Consumul sporadic de benzodiazepine (ca inductori
ai somnului după consumul de stimulente) nu necesită
tratament.

44
 LSD-ul

Originea şi sinteza LSD-ului

Lisergida (LSD sau LSD-25 sau dietilamida acidului lisergic) a fost

sintetizată în anul 1938, de către Albert Hofmann, în laboratoarele
farmaceutice Sandoz, în Basilea, căutând un derivat ergotaminic cu
proprietăţi stimulente asupra respiraţiei şi contracţiei uterine. Până la acea
dată fuseseră izolate şi sintetizate diferite ergotamine utilizate pentru
oprirea hemoragiilor după naştere. Rezultatele studiilor pe animalele de
laborator nu au fost cele sperate, iar cercetarea a fost abandonată pentru
moment. În 1943, Hofmann a reînceput sinteza LSD şi au apărut
rezultatele care vor fi detaliate în acest material.

LSD-ul este un derivat sintetic al acidului lisergic, descoperirea

acestei substanţe fiind însoţită de mari aşteptări legate de posibilitatea de a
explica în mod adecvat anumite tulburări mintale, mai ales psihozele. La
început s-a crezut că era o substanţă capabilă să remedieze însăşi boala
mintală, astfel încât, cu ajutorul LSD-ului se va putea ajunge rapid şi, în
mod adecvat, la conştiinţa ascunsă a individului. Astfel a existat un
entuziasm iniţial în momentul în care LSD-ul a fost comercializat
(DelysdR) şi introdus în domeniul psihoterapiei, cu două aproximări:
psiholitică (administrat în doze mici) şi psihodelică (administrat în doze
crescute). A fost utilizat în multe tulburări psihiatrice, în special în cazul
psihozelor. Totuşi, după entuziasmul iniţial şi primele încercări, a urmat o
decepţie rapidă, în realitate LSD-ul nereproducând exact tipul de tulburări
de care sufereau în mod normal bolnavii. LSD-ul era dificil de utilizat şi,
în unele cazuri, chiar exacerba simptomatologia psihotică.

În prezent, LSD-ul este sintetizat în mod clandestin. Provine din

transformarea acidului lisergic care, la rândul său, poate proveni din
alcaloizi ergotici, cum ar fi ergotamina.

Modalităţi de consum

LSD-ul se prezintă în diverse forme, cele mai frecvente fiind hârtia

sugativă şi pastile mici numite micropuncte, existând, de asemenea, sub
formă de capsule, tablete, fâşii de gelatină şi soluţie. Soluţia se aşează pe
fâşii de hârtie sugativă unde rămâne impregnată. Aceste hârtii sunt
45
decorate cu motive atractive. De asemenea, soluţia poate fi pusă pe bucăţi
de zahăr. Denumirea populară a LSD-ului este acid sau trip. Apogeul
consumului de halucinogene în societăţile avansate a apărut în anii ‟60 şi
‟70. Şi la jumătatea anilor ‟90 a fost observată o creştere a consumului şi
un nou interes pentru aceste substanţe. De câţiva ani s-a observat o
revenire a consumului de astfel de substanţe cu provenienţă vegetală.
Multe persoane culeg sau cultivă aceste substanţe pentru consum propriu.

Manifestările clinice ale consumului de LSD

Intoxicaţia cu LSD începe, de regulă, cu unele efecte stimulante,
urmate de un şir de experienţe psihotice psihotice. Sentimentele de euforie
alternează cu cele de depresie şi anxietate. La doze mari, pot apare
sinestezii (o combinaţie a simţurilor, de exemplu “văd” sunete), halucinaţii
vizuale constituite din forme sau figuri geometrice. În cele mai multe
cazuri, individul ştie că efectele sunt produse de substanţă. Ca urmare a
încetării uzului unui halucinogen apare un fenomen specific intoxicaţiilor
cu halucinogene, numit flashback, care poate apare de la câteva zile la
câteva luni de consum şi care este declanşat, de obicei, de stresori sau de
utilizarea altor droguri. Există toleranţă la efectele LSD-ului şi
halucinogenelor, acest fenomen dezvoltându-se rapid şi aproape total după
3-4 zile de consum continuu. Toleranţa apare la efectele legate de percepţii
şi la cele psihice dar nu şi la efectele somatice. Se revine după o perioadă
de 4-7 zile fără consum.

Criteriile de diagnostic ale intoxicaţiei acute cu LSD, conform DSM IV:

 Modificări psihologice sau comportamentale: depresie marcată, idei
de referinţă, frica de a nu-şi pierde minţile, ideaţie paranoidă,
deteriorarea judecăţii şi funcţionării socioprofesionale.
 Modificări perceptive care survin în stare de vigilitate şi de alertă
deplină: intensificarea percepţiilor, depersonalizare, derealizare,
iluzii, halucinaţii, sinestezii.
 Semne care apar în cursul uzului sau la scurt timp: dilataţie pupilară,
tahicardie, transpiraţie, palpitaţii, obnubilarea vederii, tremor,
incapacitate de coordonare motorie.

Flashback-ul este o tulburare de percepţie persistentă, halucinogenă,

care constă în reexperimentarea stărilor din timpul experienţei

46
consumului, urmând încetării uzului unui halucinogen, a unuia sau mai
multor simptome perceptuale, care au fost experimentate în timp ce era
intoxicat cu substanţa halucinogenă.
Criteriile de diagnostic pentru flashback (tulburare de percepţie
persistentă halucinogenă):
 Reexperimentarea, urmând încetării uzului unui halucinogen, a
unuia sau mai multor simptome perceptuale, care au fost
experimentate în timp ce era intoxicat cu halucinogen.
 Simptomele cauzează o detresă semnificativă clinic în domeniul
socioprofesional.
 Simptomele nu se datorează unei condiţii medicale generale
(epilepsii vizuale, leziuni ale creierului) şi nu sunt induse de o altă
tulburare mentală (delirum, demenţă, schizofrenie) sau de
halucinaţii hipnopompice.

Consecinţele consumului

În urma ingestiei unei doze de 20-100 micrograme (care înainte erau

denumite gammas) de LSD, efectele apar după 30-90 de minute, ating un
vârf maxim la 3-5 ore şi apoi se diminuează, putând dura între 8-12 ore.
Experienţa de consum este denumită „călătorie” (trip) sau „experienţă
psihodelică”. Efectele se pot împărţi în: perceptive, psihice şi somatice. La
sfârşitul călătoriei, subiectul este obosit şi cu dorinţa de a se odihni.
LSD-ul şi analogii săi produc distorsiuni afective, dar şi tulburări
psihiatrice care se apropie ca simptomatologie de schizofrenie. Din acest
motiv, putem să le numim droguri psihomimetice sau psihogenice, care
mimează sau induc stări psihotice. Una din cele mai importante consecinţe
ale acestei forme de toxicomanie este declanşarea bolilor mentale durabile
chiar de la prima priză, fiind cunoscute sute de cazuri de schizofrenie care
rezultă dintr-un singur bad trip.

Stimulentele

Psihostimulentele produc senzaţii de alertă, îmbunătăţirea

randamentului intelectual şi de executare a sarcinilor manuale, senzaţii de
creştere a energiei necesare îndeplinirii unor activităţi, de diminuare a
oboselii, a somnului şi senzaţiei de foame. Se poate spune că produc o
excitare sau o stimulare a sistemului nervos central. Clasificarea
psihostimulentelor

47
 Psihostimulentele includ în principal substanţele descrise în tabelul
de mai jos. De fapt, în acest capitol sunt descrise doar amfetaminele,
derivaţii acesteia şi cofeina.

Amfetamina şi  amfetamine
derivaţii acesteia - Amfetamina
- Dextroamfetamina
- Metamfetamina (speed, ice, crystal, crystal meth)
- Efedrina (ecstasy verde, herbal ecstasy)
- Catinona şi catina
- Metilfenidatul şi Pemolina (utilizate pentru
- deficitul de atenţie)
- Fenilpropanolamina (anorexigen, decongestionant
nazal)
- Anorexigene: Fenfluramina, Dexfenfluramina,
Fentermina, Fenproporex, Clobenzorex,
Aminorex, Amfepramona (dietilpropion),
Fenmetrazina, Mazindol.
Droguri de  amfetamine entactogene (derivaţi metilenodioxi)
sinteză (sau - 3,4-metilenodioxiamfetamina (MDA, pildora del
designer drugs) amor)
- 3,4-metilenodioximetamfetamina (MDMA,
ecstasy, Adam, XTC)
- 3,4-metilenodioxietilamfetamina (MDEA sau
MDE, Eva)
- N-metil-1-(3,4-metilenodioxifenil)-2 butamina
(MBDB)
 amfetamine halucinogene (derivaţi metoxi)
- 4-bromo-2,5-dimetoxiamfetamina (DOB)
- 4-metil-2,5-dimetoxiamfetamina (DOM, serenity-
tranquility-peace sau STP)
- 2,4,5-trimetoxiamfetamina (TMA-2)
- Parametoxiamfetamina (PMA)
Metilxantine  cofeina
 teobromina
 teofilina
Nicotina
Cocaina
Aspecte clinice ale consumului de stimulente
Efectele recompensatorii ale cocainei şi amfetaminelor sunt
influenţate de calea de administrare, deoarece anumite căi (de exemplu,
48
administrarea pe cale intravenoasă) produc apariţia imediată a stării de
euforie. Metoda preferată de auto-administrare a cocainei a fost prizarea
şi, mai recent, fumarea. Efectele cocainei prizate apar în 15-20 de minute
de la administrare, în timp ce efectele cocainei injectate intravenos pot fi
resimţite în 1-2 minute de la administrare. Un tip de cocaină care poate fi
fumată (crack-ul) produce euforie în câteva secunde. Amfetaminele se
prezintă într-o varietate de forme (pastile, lichid sau pudră) şi sunt
administrate de obicei pe cale orală sau intravenoasă. De asemenea, este
disponibilă o versiune a amfetaminei care poate fi fumată (ice
amphetamine) similară cocainei. Datorită duratei extinse de acţiune, poate
produce euforie, cu durata de 12-24 de ore.
Consumul de stimulente poate fi clasificat de la consum scăzut la
doze crescute şi de la tipar de consum scăzut la tipar de consum cronic sau
binge. În funcţie de dozaj, tipar şi durata consumului, stimulentele pot
produce multe stări induse de drog având caracteristici clinice diferite.
Dozele moderate până la dozele crescute pot produce intoxicaţie cu
stimulente, care poate fi sau nu plăcută. Persoana intoxicată poate prezenta
semne de hiperconştientizare, hipervigilenţă, hipersexualitate şi agitaţie
psihomotorie. Persoana intoxicată trebuie să fie monitorizată de personalul
medical până când simptomele intoxicării se diminuează. Dacă intoxicaţia
nu scade la nivelul minim în 24 de ore, ar putea fi prezentă starea
maniacală şi poate fi necesar tratamentul pentru tulburarea maniacală
(Gawin şi alţii, 1994).
În cazul dozajului crescut cu durată extinsă de administrare,
stimulentele pot produce o stare de confuzie mintală şi de excitare
cunoscută sub denumirea de stimulant delirium. Starea de delirium este
asociată cu stare de dezorientare, confuzie, anxietate şi teamă. În cazul
prezenţei deliriumului, sunt necesare precauţii medicale extreme deoarece
aceste simptome ar putea indica supradoza la stimulente. De exemplu,
pacienţii dependenţi de crack aflaţi în supradoză trebuie să fie atent
monitorizaţi pentru crize cardiace, accident vascular cerebral şi
complicaţii pulmonare. Controlul supradozei a fost revizuit în detaliu, dar
mai recent a fost descris un sindrom de hipertermie şi agitaţie care se
aseamănă cu sindromul malign neuroleptic (Kosten şi Kleber, 1988;
Mittleman şi Wetli, 1984).
În timpul consumului de stimulente în doze crescute, observate
adesea în episoadele binge, persoanele pot experimenta psihoze induse de
stimulente, caracterizate prin iluzii, gândire paranoidă şi comportament
compulsiv stereotipal. Pacienţii cu iluzii necesită monitorizare clinică
49
atentă şi pot necesita tratament cu neuroleptice pentru ameliorarea
psihozei. Psihoza este indusă mai frecvent de amfetamine decât de
cocaină, probabil din cauză că este dificilă menţinerea în organism a
nivelurilor înalte cronice de cocaină (King şi Ellinwood, 1997). De
asemenea, psihoza indusă prin stimulente la oameni este relaţionată mai
mult cu doza şi durata de administrare a amfetaminelor (Bell, 1970) şi
cocainei (Satel şi alţii, 1991) decât cu predispoziţia psihiatrică.
Sevrajul la stimulente, care apare în urma întreruperii consumului
cronic de cocaină sau amfetamine, poate produce o serie largă de
simptome disforice:
 În urma consumului binge, persoanele pot experimenta iniţial o
perioadă de „crash”, caracterizată prin simptome de depresie,
anxietate, agitaţie şi craving intens (Gawin şi Ellinwood, 1988; Gawin
şi Kleber, 1986).
 În timpul fazei intermediare a sevrajului, persoanele pot resimţi
oboseală, pierderea energiei fizice şi mintale şi interes scăzut pentru
mediul înconjurător (Gawin şi Ellinwood, 1988; Weddington şi alţii,
1990).
 În faza tardivă a sevrajului, persoanele pot resimţi perioade scurte de
craving intens, astfel încât obiectele şi oamenii din viaţa persoanei
dependente pot deveni factori activatori ai craving-ului şi recăderilor.
Aceste simptome de sevraj pot fi reprezenta o ţintă pentru agenţii
farmacologici.
Creşterea capacităţii de efort intelectual pe care o dobândeşte
consumatorul de amfetamine, la debutul perioadei de consum, se face pe
seama rezervelor energetice endogene de care dispune iniţial. Consecinţele
acestui tip de consum vor fi dintre cele mai drastice. Concomitent cu
epuizarea fizică se va instala o puternică stare de deprimare care va fi
însoţită de oboseală psihică cu puternice tulburări ale ciclului somn/veghe.
.Efecte ale intoxicaţiei acute cu amfetamine;
- modificări comportamentale sau psihologice dezadaptative
semnificative clinic (euforie sau aplatizare afectivă, hipervigilitate,
anxietate, tensiune sau stare coleroasă, comportamente stereotipe,
deteriorarea judecăţii şi a funcţionării socioprofesionale).
Simptome fizice ale intoxicaţiei cu amfetamine:

50
- tahicardie sau bradicardie;
- dilataţie pupilară;
- presiune sangvină crescută sau scăzută;
- greaţă sau vomă;
- proba pierderii în greutate;
- agitaţie sau lentoare psihomotorie;
- scăderea forţei musculare, depresie respiratorie, aritmii cardiace;
- confuzie, crize epileptice, diskinezii, distonii sau comă.

Fenciclidina

Fenciclidina se administrează prin prizare nazală, inhalare sau

ingestie. Timpul de acţiune este variat, în funcţie de calea de administrare,
de la câteva minute până la câteva ore.

Manifestări clinice

Manifestările clinice ale intoxicaţiei cu fenciclidină sunt cuprinse în

criteriile de diagnostic pentru intoxicaţia cu fenciclidină: modificări
comportamentale dezadaptative semnificative clinic (beligeranţă,
agresivitate, impulsivitate, agitaţie psihomotorie, deteriorarea judecăţii şi a
funcţionării socioprofesionale).

Semne si simptome ale consumului de halucinogene

 nistagmus vertical sau orizontal
 hipertensiune sau tahicardie;
 anestezie sau diminuarea reactivităţii la durere;
 ataxie;
 dizartrie;
 rigiditate musculară;
 crize epileptice sau comă;
 hiperacuzie.

51
 Alcoolul

Intoxicaţia acută presupune modificări de comportament sau

psihologice dezadaptative, semnificative clinic (adică, comportament
agresiv sau sexual inadecvat, labilitate afectivă, deteriorarea judecăţii,
deteriorarea funcţionării sociale sau profesionale) care apar în decursul
sau la scurt timp după ingestia de alcool.
Semnele şi simptomele consumului de alcool :
 disartrie;
 incoordonare;
 mers titubant;
 nistagmus;
 deteriorarea atenţiei şi memoriei;
 stupor sau comă.

Ne vom referi numai la complicaţiile psihiatrice ale consumului de

alcool pentru că sunt cele care au implicaţii comportamentale şi care pot
modifica de o manieră importantă procesul de monitorizare şi consiliere.
 tulburarea psihotică indusă de alcool
a) cu halucinaţii (halucinoza Wernicke);
b) cu idei delirante - predominant sexuale.
 tulburări amnestice – sindromul Korsakoff.
 black –out – urile.
 demenţa alcoolică.

Manifestări clinice şi tratament

Halucinoza Wernicke reprezintă una din complicaţiile majore ale

consumului cronic de alcool, caracterizată prin apariţia unor halucinaţii
vizuale, mai rar auditive, complicată ulterior de apariţia delirului şi care pune
mari probleme de diagnostic cu schizofrenia. Persistenţa delirului peste 30 de
zile poate indica o tulburare schizofreniformă.
Sindromul Korsakoff reprezintă stadiul leziunilor cerebrale reversibile,
se datorează deficitului vitaminic, în special a vitaminelor B1, B6 şi are o
evoluţie impredictibilă.
Black-out-ul sunt episoade tranzitorii de amnezie anterogradă, care
apar în cursul intoxicaţiilor acute ale alcoolicilor cronici. În timpul acestui
episod, memoria de fixare este afectată, alcoolicul neputându-şi reaminti
ultimele 5 – 10 minute. De obicei precede instalarea sindromului Korsakoff.

52
 Substanţele volatile

Caracteristici ale substanţelor utilizate cel mai frecvent în

inhalarea ne-terapeutică

În continuare vom descrie caracteristicile, acţiunile şi efectele de

bază asupra organismului, ca şi aspectele adictive şi farmacocinetice ale
substanţelor volatile susceptibile a fi inhalate. Există câteva sute de astfel
de substanţe, astfel încât le vom prezenta pe cele mai comune şi unele
dintre tipurile de produşi pe care îi conţin. O asemenea varietate presupune
şi multe excepţii, deşi s-a optat doar pentru menţionarea celor mai
semnificative.
Delimitarea termenului de solvenţi volatili
Considerăm că termenul de dizolvant sau solvent cuprinde toate
substanţele gazoase, lichide sau solide foarte volatile, psihoactive,
majoritatea dintre ele inflamabile sau foarte inflamabile, aproape
întotdeauna cu miros intens în general plăcut (în anumite cazuri, cum ar fi
tetraclorura de carbon, mirosul este greţos).
Cu excepţia oxidului nitric, compus anorganic, dizolvenţii sunt
substanţe organice cu formule chimice în general uşoare, cu destul de
multe excepţii.
Sunt excluse din acest termen lichidele pulverizatoare în zona nazală
şi faringiană care nu sunt aerosoli produşi care trebuie aprinse înainte de
inhalare (toate drogurile care se fumează).
Caracteristicile substanţelor volatile
Cea mai mare parte dintre aceşti produşi pot dizolva grăsimile.
Atunci când sunt inhalaţi, datorită suprafeţei pulmonare mari (100m2) sunt
încorporate foarte rapid în circulaţia sangvină, în creier şi ficat.
Sunt utilizate în industrie, comerţ şi se găsesc în produse de uz
domestic şi farmaceutic.
Se calculează că în prezent există câteva sute de solvenţi susceptibili
de uz ilegal, dintre care o mare parte se găsesc în casa, garajul sau magazia
oricărei persoane.

53
 Pot fi consumate în toată lumea, de la marile oraşe la locurile mai
îndepărtate. De exemplu, aborigenii australieni şi indienii americani
inhalează unul dintre produşii cei mai toxici: vaporii de benzină.
Utilizările acestor produse sunt dintre cele mai eterogene: ciment
plastico, clei, lacuri lichide pentru aprindere, pentru curăţare rapidă şi
uscare rapidă, decapant pentru vopsele, dizolvanţi pentru vopsitorie şi
lacuri de laborator, acetaţi combustibili, gaze conţinute în tuburile
fluorescente ale neoanelor, toată gama de amestecuri volatile, nitritul de
amil (vasodilatator energic utilizat în medicină), camfor şi derivaţii săi,
vopsele şi foarte multe produse domestice sub formă de spray.
În cazul sprayurilor, substanţa poate fi solidă, lichidă sau gazoasă,
pregătită pentru a fi utilizată cu ajutorul compresiei şi propulsiei cu alte
gaze, care adeseori sau aproape întotdeauna este un produs hidrocarbonat
şi halogenta (halogeni sunt clorul, bromul, iodul şi fluorul, toate acestea
fiind foarte toxice) agravând efectele patogene.
Din cele expuse reiese că este vorba despre produse variate, uşor
accesibile şi ieftine. Aceste caracteristici stau la baza consumului la copiii,
tinerii şi adulţii din populaţia marginală, al căror acces la alte droguri este
restricţionat social. Adolescenţii pot avea acces relativ uşor şi rapid la
aceste substanţe.
Numărul practic nelimitat de produşi, amestecurile de două sau mai
multe substanţe psihoactive într-o singură prezentare şi necunoaşterea
formulelor la multe dintre acestea – protejate de patente industriale – face
astfel încât clasificarea solvenţilor să fie o sarcină practică complexă şi ca
investigaţiile cu privire la acţiunile şi efectele acestora să ridice mari
dificultăţi. În continuare prezentăm principalele substanţe volatile în
funcţie de tip: solvenţi volatili, anestezici generali şi nitriţi volatili.

DIZOLVANŢI VOLATILI
Hidrocarburi alifatice Alcooli
Butilacetona Cloretanol
Hexan Etanol
Metan Izopropanol
Propan Metanol
Nafta şi cherosen (derivaţi petrolieri)
Glicoli şi derivaţi
54
 Hidrocarburi Dietilenglicol
Cloroform Dioxan
Clorură de metil Etilenglicol
Diclormetan Metoxietanol
Metoxifluran
Tetraclorură de carbon Aldehide şi acetati
Tetracloroetilen Formaldehid
Tricloroetilen Glioxal
Glutaraldehid
Hidrocarburi aromatice
Benzen Acetone
Naftalină Dimetilcetona (acetona)
Toluen Metil-butilcetona (2-hexanona)
Xilen Metil-etilcetona (butanona)

ANESTEZICI GENERALI
Ciclopropan
Enfluoran
Eter etilic
Fluoroxan
Halotan
Izofluoran
Monocloretan
Oxid nitric
Protoxid de nitrogen
Triclormetan
Triclor etilen
Trimetilen
NITRIŢI VOLATILI (vasodilatatori)
Nitrit de amil (uz medical)
Nitrit de butil (uz non-medical, Poppers)

În următorul tabel sunt descrise produse care conţin dizolvanţi

volatili, fiind detaliaţi dizolvanţii utilizaţi cel mai frecvent. În ambele
tabele informaţia nu se doreşte a fi exhaustivă, ci este menită să ilustreze
varietatea şi accesibilitatea substanţelor şi produselor, menţionându-se cele
utilizate cel mai frecvent în mod ilegal sau mai prezenţei în ambiente de
lucru.

55
 Adezivi şi clei Toluen, xilen, acetonă, benzen, benzoaldehide
Ciment plastic Hexan
Substanţe pentru scoaterea Tricloroetan, tricloroetilen, tetraclorură de carbon
rapidă a petelor cu uscare
rapidă
Vopsele pentru piele sau Toluen, metanol, butilacetonă
pantofi (tiner)
Dizolvanţi pentru curăţare Xilen, benzen, eter de petrol (pentanoheptan)
Lichide pentru Benzină, derivaţi tetraetilaţi ai plumbului
automotoare şi aprindere
Aerosoli-sprayuri, circuite Multe conţin derivaţi fluorurati ai
de îngheţare şi anti- hidrocarburilor. Spayurile antiaderente conţin
îngheţare uneori lecitin, un fosfolipid complex şi fiziologic
(de ambient, insecticide, dar care nu este apt pentru inhalare.
vopsele, dezodorizante, lac Aceste produse au favorizat multe accidente
pentru păr, soluţii pentru mortale.
curăţare)
Dizolvanţi de lac, diluanţi Acetone, toluen
pentru vopsele şi smalţuri
Gaze şi aceites esenţiali Petrol (toxicitate crescuta de derivaţii de plumb),
combustibili butan, propan, metan, acetilen.

Pe lângă aceasta trebuie să discutăm despre multitudinea de produse

volatile cum ar fi deodorantele compacte şi afines care conţin alcanfor
natural sau artificial şi naftalină.

Dintre gazele anestezice se remarcă eterul etilic care este utilizat în

stare pură în anestezia chirurgicală şi face obiectul legilor care pun
stupefiantele sub control . În schimb, eterul etilic cu impurităţi (numit şi
eter sulfuric) este utilizat ca dizolvant de comerţ.

Manifestări clinice ale consumului de inhalante

Elementul esenţial îl constituie apariţia unor modificări psihologice

şi comportamentale asociate cu modificări somatice apărute la scurt timp
după expunerea la inhalante:
1. Modificări psihologice sau comportamentale dezadaptative
semnificative clinic (agresivitate, apatie, deteriorarea judecăţii şi a
funcţionării socioprofesionale);

56
 2. Se pot asocia două sau mai multe din următoarele:
 ameţeală;
 nistagmus;
 necoordonare;
 disartrie;
 mers nesigur;
 letargie;
 diminuarea reflexelor;
 lentoare psihomotorie;
 tremor;
 scăderea generalizată a forţei musculare;
 obnubilarea vederii sau diplopie;
 stupor sau comă;
 euforie.

Expunerea cronică produce o patologie foarte variată, legată în

special, de natura chimică a substanţei inhalate: neuropatie periferică,
insuficienţă hepatică, insuficienţă renală, anemie aplastică.

Efecte asupra sistemului nervos:

Majoritatea sunt depresoare ale activităţii SNC cu excepţia
camforului care este stimulant. Blochează mai mult transmisia sinaptică
decât conducerea nervoasă.

Efecte asupra sistemului nervos periferic:

Deprimă conducerea sinaptică la nivel medular cu acţiunea directă
asupra legăturii neuromusculare, cu excepţia oxidului nitric şi
ciclopropanului. Prin acţiunea lor la nivel periferic, volatilele provoacă
hiperglicemie prin descărcare simpatico adrenală, blocarea influxului ionic
de Na ceea ce induce efectul anestezic.

Efecte asupra sistemului respirator:

Efectele sunt de inhibare a ritmului respirator prin acţiune centrală şi
acţune iritativă la nivel local prin acţiune directă asupra membranelor
pulmonare.

Efecte asupra sistemului circulator:

Oxidul nitric, halotanul, metoxifluranul provoacă o depersie a
activităţii cardiace iar teterul, ciclopropanul provoacă o creştere a actvităţii

57
cardiace prin creşterea tonusului simpatic. Acetona provoacă o
hipertensiune arterială prin vasoconstricţie locală.

Efecte asupra sistemului hepatorenal:

Modificări în circulaţia generală produc modificări ale fluxului
sanguin la nivelul sistemului hepatorenal urmate de diminuarea filtrării
glomerulare, oliguria, retenţie de Na.
Simptomatologia se remite spontan la întreruperea consumului. Nu
se folosesc deprimantele SNC datorită riscului crescut de deces. Inhalarea
unor doze mari produce tulburări de ritm cardiac şi depresie respiratorie
severă, care poate necesita internarea într-o secţie de terapie intensivă.

SUBSTANŢELE PSIHOACTIVE ŞI EFECTELE LOR

Substanţa Efecte pe termen scurt Efecte pe termen lung

a) Alcool Efectele pe termen scurt
includ desfăşurarea unor
activităţi pe care altfel
individul şi le-ar reprima,
posibila pierdere a
coordonării fizice, vedere
neclară, vorbire neclară şi
tulburări ale memoriei.
Utilizarea în exces, într-un
interval scurt de timp poate
determina cefalee, greaţă,
vărsături, comă şi deces.
b) Nicotină Efectele pe termen scurt
sunt: senzaţia de creştere a
vigilenţei imediat după
utilizare şi de relaxare
ulterioară; creşterea
frecvenţei cardiace şi o
creştere temporară a
tensiunii arteriale. Pot
apare de asemenea
Utilizarea în mod regulat a
unor cantităţi mari
de alcool poate determina
pierderea apetitului,
deficienţe vitaminice,
afecţiuni tegumentare,
pierderea apetitului sexual şi a
memoriei şi afecţiunile
ficatului şi ale sistemului
nervos central. Utilizarea
alcoolului în timpul sarcinii
poate determina Sindromul
alcoolic fetal. Se pot dezvolta
toleranţa
şi dependenţa.
Utilizarea pe termen lung a
nicotinei poate determina
afecţiuni pulmonare şi
cardiace, obstrucţii vasculare
(afecţiuni vasculare
periferice), hipertensiune,
bronşită, cancer pulmonar sau
al cavităţii bucale (la
fumătorii de pipă şi cei care

58
 senzaţie de ameţeală, mestecă tutun).
greaţă şi reducerea
apetitului.
Cannabisul poate Utilizarea regulată pentru o
determina individul să se perioadă îndelungată creşte
c) Cannabis simtă euforic într-o primă şansele de apariţie a
fază, iar ulterior să devină dependenţei, determină o
relaxat şi calm. Senzaţia de diminuare a funcţiilor
stare de bine şi relaxare, cognitive şi poate agrava
scăderea inhibiţiilor, a problemele mintale deja
coordonării musculare şi a existente.
concentrării pot fi, de
asemenea, prezente. Se
poate produce o creştere a
frecvenţei cardiace,
hiperemie conjunctivală şi
creşterea apetitului.
Cantităţile mari pot
determina panică,
halucinaţii, nelinişte, şi
stare confuzională.

d) Stimulenţi Efectele pe termen scurt Efectele pe termen lung includ

includ creşterea sau iritabilitate,
întărirea activităţii probleme de sănătate mintală,
sistemului nervos central; creşterea
experimentarea unor gradului de suspiciune şi
senzaţii intense de interferarea în viaţa
intoxicaţie şi exagerarea cotidiană a celor din jur
sentimentului de încredere (paranoia)
în sine. Curând după
aceasta se produce
schimbarea dispoziţiei prin
diminuarea senzaţiilor,
ceea ce poate determina
indivizii să repete doza.
Supradoza este mai
comună la crack decât la
alte forme de cocaină.
e) Opioide Acestea produc detaşare şi Toleranţa şi dependenţa fízică
senzaţia de visare, şi psihică se
somnolenţă şi contractarea pot dezvolta rapid.
59
 pupilelor, greaţă, vărsături
şi constipaţie. Supradoza
determină pierderea
cunoştinţei, stop respirator
şi deces.
f) Depresante Efectele sunt similare cu
cele ale alcoolului. Acestea
încetinesc gândirea şi scad
capacitatea de concentrare.
Aceste substanţe pot
determina vorbire neclară,
somnolenţă, probleme de
coordonare; pot cauza
mahmureală. Dozele mici
pot reduce senzaţia de
anxietate, în timp ce
dozele mari determină
somnolenţă. Consumul de
alcool (în acelaşi timp)
măreşte efectul acestora,
iar dozele repetate pot fi
toxice, deoarece substanţa
nu se metabolizează rapid.
Accidentele şi sinuciderile
sunt comune.
g)Halucinogene Halucinogenele pot altera
dispoziţia emoţională a
individului, modul în care
o persoană percepe mediul
înconjurător ca şi modul în
care o persoană îşi percepe
propriul corp. Văzul,
mirosul, auzul, gustul pot
fi alterate; unii indivizi pot
vedea, mirosi, gusta, simţi
lucruri care nu există; sau
poate fi alterată conştienţa
lucrurilor care se întâmplă
în interiorul sau exteriorul
propriului corp. Alte efecte
pe termen scurt sunt
panica, frica sau
anxietatea. „Bad trip‟ se
Întreruperea utilizării poate
determina sindromul de
sevraj.
Substanţele din această
categorie pot determina
dependenţa, incapacitatea de
a învăţa şi
probleme de coordonare.
Convulsiile pot
apărea la întreruperea
utilizării substanţei.
Se poate dezvolta toleranţă.
Mulţi indivizi care utilizează
halucinogene raportează
efectul senzaţiilor produse de
substanţă zile sau chiar luni
după ce au utilizat ultima dată
substanţa. Aceste reluări ale
efectelor din trecut sunt
denumite adesea “flash-back‟.
Utilizarea regulată a
halucinogenelor poate
scădea capacitatea de
memorare şi concentrarea.
Flash-backurile pot determina
dezorientare, anxietate şi
tulburare.
60
 referă de obicei, la o
condiţie
emoţională/mentală
perturbată cauzată de
halucinogene. Accidentele
şi sinuciderile sunt
frecvente.
h) Inhalanţi Individul se simte iniţial
volatili dezinhibat şi ulterior
somnolent. În cazul
inhalării continue pot
apare halucinaţii. Alte
senzaţii includ senzaţia de
fericire, relaxare,
somnolenţă, vorbire
neclară, iritabilitate şi
anxietate. Pericolul
imediat este ca individul să
moară prin asfixiere
spontană.
În ciuda faptului că
substanţele volatile sunt
puţin cunoscute, utilizarea
regulată pe termen
lung poate determina
sângerări nazale,
pierderea apetitului, lipsa
motivaţiei.
Anumiţi solvenţi sunt toxici
pentru rinichi,
ficat, inimă; alţii pot afecta
creierului. Sunt puţine date
legate de
utilizarea regulată pe termen
lung.
61
62
 Capitolul II
Legislaţia internă
Perfecţionarea cadrului legislativ creat prin Legea nr.143/2000
privind combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri a fost
necesară din mai multe considerente, legate în primul rând de amploarea
fără precedent a producţiei, consumului ilicit şi traficului de droguri, care
tinde să erodeze bazele sistemului social şi să afecteze instituţiile
fundamentale ale statului de drept.
În acelaşi timp, aceast demers legislativ este în concordanţă cu
obiectivele Strategiei europene antidrog 2005-2012 referitoare la
reducerea ofertei, a consumului ilicit de droguri şi a efectelor negative ale
acestora asupra sănătăţii populaţiei, mai ales asupra tinerilor; precum şi cu
cele referitoare la reducerea cererii şi consecinţelor nefaste ale consumului
de droguri, având la bază principiul priorităţii prevenirii consumului de
droguri.

La data de 24 noiembrie 2004 a fost adoptată Legea nr. 522 pentru

modificarea şi completarea Legii nr. 143/2000 privind combaterea
traficului şi consumului ilicit de droguri.
Primul element nou introdus de acest act normativ constă în
modificarea titlului Legii nr.143/2000 exprimându-se, astfel,
reconsiderarea poziţiei faţă de consumatorii de droguri, care, aşa cum se
conturează din ce în ce mai clar în opinia organismelor internaţionale, sunt
în primul rând victime şi nu infractori şi trebuie trataţi ca atare, prin
asigurarea cu prevalenţă a unei asistenţe medicale, psihologice şi sociale,
recurgându-se la aplicarea sancţiunilor de natură penală numai în cazul
refuzului de includere într-un program terapeutic.

Cele mai importante modificări ale cadrului legislativ reprezentat de

legea nr. 143/2000 vizează:

I. Înlocuirea sau/şi redefinirea unor termeni:

1. “toxicoman” cu cel de “consumator” şi “consumator dependent”
(consumator - persoana care îşi administrează sau permite să i se
administreze droguri, în mod ilicit, prin înghiţire, fumat, injectare,
prizare, inhalare sau alte căi prin care drogul poate ajunge în
organism.
63
 consumator dependent - consumatorul care, ca urmare a
administrării drogului în mod repetat şi sub necesitate ori nevoie,
prezintă consecinţe fizice şi psihice conform criteriilor medicale si
sociale)
2. „cura de dezintoxicare” şi „supraveghere medicală” cu „program
terapeutic”:
(program terapeutic - totalitatea serviciilor şi a măsurilor medicale
şi psihologice integrate, individualizate prin evaluare, planificare,
monitorizare şi adaptare continuă pentru fiecare consumator
dependent, în vederea întreruperii consumului, a înlăturării
dependenţei psihice şi/sau fizice şi/sau a reducerii riscurilor
asociate consumului).

II. Introducerea şi definirea noţiunilor:

1. „ program psihologic şi social”- „totalitatea serviciilor de
evaluare, consiliere şi psihoterapie individuală sau de grup şi a
serviciilor şi măsurilor sociale, individualizate prin evaluare,
planificare, monitorizare şi adaptare continuă pentru fiecare
consumator în vederea înlăturării dependentei, reabilitării si
reinserţiei lui sociale”;
2. „circuit terapeutic”- „ansamblul de programe terapeutice aplicate
consumatorului dependent de droguri în mod complex,
multidisciplinar, multisectorial si continuu, având ca scop
ameliorarea stării de sănătate”;
3.“evaluare” – „determinarea caracteristicilor psihologice si sociale
ale consumatorului de către centrele de prevenire, evaluare şi
consiliere antidrog, în vederea includerii şi supravegherii
consumatorului într-un program psihologic şi social de către
managerul de caz”."

III. Nuanţarea sancţiunii aplicate consumatorului de droguri în

funcţie de categoria de risc din care face parte drogul:
Astfel, cultivarea, producerea, fabricarea, experimentarea,
extragerea, prepararea, transformarea, cumpărarea sau deţinerea de
droguri de risc pentru consum propriu, fără drept, se pedepseşte cu
închisoare de la 6 luni la 2 ani sau amendă. Pedeapsa în cazul
drogurilor de mare risc, este închisoarea de la 2 la 5 ani.

64
IV. Introducerea unor atribuţii specifice Agenţiei Naţionale Antidrog:
1. Participarea în comisia de distrugere a drogurilor:
reprezentantul Agenţiei Naţionale Antidrog face parte din comisia de
distrugere a drogurilor alături de reprezentanţii Parchetului de pe
lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Ministerului Mediului şi
Gospodăririi Apelor, formaţiunii centrale specializate în prevenirea
şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri din
Inspectoratul General al Poliţiei Române şi gestionarul camerei de
corpuri delicte a aceleiaşi unităţi.
2. Constituirea de baze de date:
În vederea întocmirii raportului către Guvernul României şi
către organisme internaţionale cu privire la evoluţia şi nivelul
traficului şi consumului de droguri în România, precum şi cele
necesare elaborării de studii, sinteze şi analize pentru fundamentarea
politicilor şi strategiilor de răspuns în lupta antidrog, formaţiunile
centrale specializate în prevenirea şi combaterea traficului şi
consumului ilicit de droguri din cadrul Inspectoratului General al
Poliţiei Române, Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră
Române, Ministerul Public şi Autoritatea Naţională a Vămilor
transmit Agenţiei Naţionale Antidrog datele privind prevenirea şi
combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, substanţe
chimice esenţiale, precursori şi inhalanţi chimici toxici. De
asemenea, transmit date solicitate de către Agenţie, Ministerul
Sănătăţii, Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei şi
Ministerul Educaţiei şi Cercetării, precum şi alte instituţii publice
sau private care desfăşoară programe şi activităţi de prevenire a
consumului ilicit de droguri.
Legea instituie modalitatea de realizare a evidenţei centralizate
a consumatorilor incluşi în circuitul terapeutic prin reglementarea
constituirii Registrului unic codificat privind consumatorii de
droguri. În acest sens, Ministerul Sănătăţii şi alte instituţii care
coordonează programe terapeutice, psihologice şi sociale şi centrele
de asistenţă pentru consumatori comunică datele necesare.
3. Elaborarea şi implementarea programelor de asistenţă a
persoanelor consumatoare de droguri:
- efectuarea evaluării şi stabilirea programului psihologic si
social:
Creând posibilitatea detalierii în legislaţia subsecventă, legea
stabileşte competenţa pentru realizarea evaluării, premergătoare
stabilirii programului programului integrat de asistenţă (“Stabilirea
65
 programului psihologic şi social individualizat se face de către
centrul de prevenire, evaluare şi consiliere antidrog, pe baza
evaluării psihologice şi sociale, şi în concordanţă cu rezultatele
examinării medicale solicitate unei unitaţi medicale, conform
criteriilor prevăzute în regulamentul de aplicare a prezentei legi”)
- elaborarea programelor psihologice şi sociale:
Programele psihologice şi sociale se elaborează de către Agenţia
Naţională Antidrog în colaborare cu instituţiile de resort - Ministerul
Sănătății, Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei şi
Ministerul Justiţiei – iar derularea lor are loc în centre autorizate
şi/sau acreditate în acest sens, centre a căror clasificare este realizată
ulterior în actul normativ de aplicare a legii.

V. Posibilitatea includerii consumatorului, în condiţiile manifestării

acordului de voinţă al acestuia, în circuitul integrat de asistenţă a
persoanelor consumatoare şi, în situaţia respectării programului de
asistenţă, posibilitatea neaplicării unei pedepse de către instanţa de
judecată sau a amânării aplicării acesteia, care reprezintă, de altfel, esenţa
modificării legii:
Interzicerea consumului de droguri aflate sub control naţional, fără
prescripţie medicală este instituită prin prevederile art. 27 alin. 1 din lege,
ca regulă de bază.
Posibilitatea oferită consumatorului de a beneficia de servicii de
asistenţă medicală, psihologică şi socială în mod integrat, conform unui
plan individualizat de asistenţă, adaptat necesităţilor persoanei, stabilite în
urma evaluării este plusul de valoare adus de modificarea legii. Evident,
decizia de integrare într-un astfel de circuit aparţine persoanei în cauză,
manifestarea acordului făcându-se prin semnarea unui document care
reprezintă un veritabil contract cu drepturi şi obligaţii de a căror respectare
depinde atingerea scopului urmărit de programul de asistenţă.

VI. Dispoziţii procedurale

1. Instituirea obligativităţii evaluării consumatorului, în

cazul infracţiunilor prevăzute de art. 4:

Aceeaşi posibilitate de includere în circuitul integrat de asistenţă a

persoanelor consumatoare de droguri este oferită, în cazul săvârşirii
infracţiunilor prevăzute la art. 4 din lege şi învinuitului/inculpatului
consumator.
66
 Pentru persoana având calitatea de învinuit/inculpat, şansa de a opta
pentru includerea într-un sistem specializat este dată de însăşi calitatea lui
procesuală, în condiţiile în care evaluarea este realizată în toate cazurile,
ea având caracter obligatoriu.
Astfel, conform art. 191 alin. (1) din lege, în cazul săvârşirii
infracţiunilor prevăzute la art. 4, procurorul dispune, în termen de 24 de
ore de la începerea urmăririi penale, evaluarea consumatorului de către
centrul de prevenire, evaluare si consiliere antidrog, în scopul includerii
acestuia în circuitul integrat de asistenta a persoanelor consumatoare de
droguri.

2. Reglementarea posibilităţii neaplicării unei pedepse sau amânarea

aplicării pedepsei, pentru inculpatul care respectă măsurile
programului integrat de asistenţă în care a fost inclus:

Posibilitatea oferită consumatorului învinuit/inculpat (pentru

infracţiunile prevăzute la art. 4) de a fi inclus într-un program integrat de
asistenţă poate depăşi caracterul unei opţiuni de a fi beneficiarii unor
servicii complexe de asistenţă, ei având inclusiv şansa de a beneficia de
neaplicarea sau amânarea pedepsei. Conform legii, dacă, până în
momentul pronunţării hotărârii, inculpatul respectă protocolul programului
integrat de asistenţă a persoanelor consumatoare de droguri, instanţa de
judecată poate să nu aplice nici o pedeapsă acestuia sau să amâne
aplicarea pedepsei.
Pentru a putea beneficia de neaplicarea unei pedepse, în perioada de
proba inculpatul trebuie să respecte programul integrat de asistenta în care
a fost inclus.
Deşi evaluarea este obligatorie, învinuitul sau inculpatul poate refuza
includerea într-un program integrat de asistenţă a persoanelor
consumatoare de droguri, caz în care se aplică dispoziţiile Codului penal şi
ale Codului de procedură penală.
O nouă şansă este prevăzută pentru inculpatul care nu respectă
programul integrat de asistenţă, caz în care instanţa poate să amâne încă
odată aplicarea pedepsei şi reincluderea în circuitul integrat de asistenţă a
persoanelor consumatoare de droguri.

Cadrul de aplicare a prevederilor legii se stabileşte prin Regulamentul

de aplicare a Legii nr.143/2000 privind combaterea traficului şi
consumului ilicit de droguri modificată şi completată prin Legea nr.
522/2004, aprobat prin H.G. nr. 860/iulie 2005.
67
 Debutând cu definiţiile unor termeni şi expresii din cuprinsul
regulamentului (servicii medicale, servicii psihologice, servicii sociale,
dependenţă de droguri, polidependenţă, urgenţă, diagnostic dual: sindrom
de abstinenţă, intoxicaţie acută, supradoză, reducerea riscurilor asociate
consumului, afecţiuni asociate consumului, decese datorate consumului,
dezintoxicare, manager de caz, metaboliţi) regulamentul de aplicare a legii
înlocuieşte în totalitate vechea reglementare (H.G. nr. 1359/2000).

Abordarea logică a „prevenirii şi combaterii traficului şi consumului

ilicit de droguri” este asigurată de definirea măsurilor de prevenire şi
combatere. Dacă pentru măsurile de combatere a fost suficientă referirea
la activităţile desfăşurate de organele administraţiei publice şi organele
judiciare, măsurile de prevenire sunt definite şi chiar exemplificate. Astfel,
măsurile de prevenire a consumului ilicit constau în totalitatea activităţilor
desfăşurate de către instituţiile abilitate, în scopul evitării începerii
consumului, întârzierii debutului acestuia, trecerii la un consum cu risc
mai mare şi promovării unui stil de viaţă sănătos; acestea pot fi:
informare, educare, comunicare-sensibilizare, conştientizare, câştigare de
abilităţi etc. Programele de prevenire pe baza cărora se desfăşoară
măsurile exemplificate se elaborează conform unor standarde de calitate,
elaborate de Agenţia Naţională Antidrog, pe baza evaluării necesităţilor
şi în raport cu anumite criterii: situaţia populaţiei căreia se adresează, a
mediului în care se implementează şi a tipului de drog avut în vedere.

Dezvoltarea dispoziţiilor legale privind programele integrate de

asistenţă se realizează în mod sistematic, în funcţie de etapele procesului
de acordare a serviciilor de asistenţă medicală, psihologică şi socială:
a. evaluarea, care reprezintă identificarea caracteristicilor individuale
ale consumatorului, în vederea selectării programului integrat de
asistenţă şi individualizării serviciilor terapeutice, psihologice şi
sociale;
b. includerea într-un program integrat de asistenţă;
c. elaborarea planului individualizat de asistenţă;
d. implementarea şi monitorizarea măsurilor prevăzute în planul
individualizat
e. evaluarea implementării măsurilor prevăzute în planul
individualizat şi a rezultatelor acestora.
Prima etapă a procesului de asistenţă a consumatorului se desfăşoară în
următoarele cazuri:
a. la solicitarea procurorului;
68
 b. atunci când consumatorul acesta se prezintă la centrul de prevenire,
evaluare şi consiliere antidrog pentru acordarea de servicii
de asistenţă;
c. la solicitarea altor furnizori de servicii, atunci când consumatorul
s-a adresat direct acestora.
Deosebit de importantă în selectarea serviciilor la necesităţile
personale ale beneficiarului, evaluarea se realizează pe arii multiple:
 Potenţial acut de intoxicaţie şi/sau de sindrom de abstinenţă
bazat pe istoricul personal şi de consum si pe semnele
specifice ale acestora;
 Condiţii bio-medicale şi complicaţii curente care, deşi nu
au legătură cu sindromul de abstinenţă sau intoxicarea,
necesită tratament deoarece pot genera riscuri sau pot
complica procesul de asistenţă şi reabilitare;
 Condiţii psihologice şi/sau psihiatrice şi complicaţii,
precum şi alte condiţii care pot genera riscuri sau pot
complicaţii procesul de asistenţă şi reabilitare, cum sunt:
acceptarea /rezistenţa la tratament, potenţial de recădere,
continuarea utilizării etc.
 Condiţii sociale şi familiale care pot fi surse de suport
individual, familial sau comunitar sau pot
îngreuna/împiedica procesul de asistenţă şi reabilitare;
 Situaţia juridică anterioară şi prezentă.

Monitorizată de managerul de caz, evaluarea este efectuată de

personalul centrului de prevenire, evaluare şi consiliere antidrog precum şi
de alţi furnizori de servicii.

Regulamentul de aplicare a legii conţine dispoziţii referitoare la

elaborarea raportului de evaluare, prezentarea acestuia consumatorului şi
la exprimarea acordului de includere în program, diferenţiind situaţiile în
funcţie de calitatea beneficiarului:
Dacă evaluarea se realizează la solicitarea procurorului, procedura
stabilită de lege este următoarea: instituţiile medico-legale transmit
centrului de prevenire, evaluare şi consiliere antidrog o copie a raportului
de expertiză medico-legală în termen de 5 zile de la dispunerea acesteia de
către procuror pentru întocmirea raportului de evaluare.
Pentru consumatorul care se prezintă la centrul de prevenire, evaluare
şi consiliere antidrog pentru acordarea de servicii de asistenţă sau la

69
solicitarea altor furnizori de servicii - atunci când consumatorul s-a adresat
direct acestora - evaluarea se realizează fără expertiza medico-legală.
Acordul consumatorului cu includerea în program este exprimat prin
semnarea de către acesta a unui contract terapeutic la care este anexat
planul individualizat de asistenţă.
În situaţia în care evaluarea a fost solicitată de către procuror, acesta
prezintă învinuitului/inculpatului raportul de evaluare cu recomandarea de
includere într-un program integrat de asistenţă şi îi solicită acordul.

Ultima etapă a procesului de asistenţă, finalizarea programului intervine în

următoarele cazuri:
a. la finalizarea programului;
b. la solicitarea consumatorului, caz în care se impune semnarea
unui document, după informarea completa asupra consecinţelor
unei astfel de acţiuni;
c. la schimbarea programului, ca urmare a evaluării implementării
masurilor de asistenta.

Creşterea accesibilităţii consumatorilor la serviciile de asistenţă este

permisă de paleta variată a furnizorilor, aceştia putând fi atât publici
(serviciul public de asistenţă psiho-socială, prevenire, evaluare şi
consiliere antidrog, serviciul public de asistenţă medicală - de urgenţă,
primară, ambulatorie sau de specialitate etc. - serviciul public de asistenţă
socială, potrivit legislaţiei în vigoare, alte servicii publice, cât şi privaţi:
asociaţii şi fundaţii şi orice alte forme organizate ale societăţii civile;
persoane fizice şi juridice autorizate în condiţiile legii; organisme
internaţionale care desfăşoară activităţi în domeniu.

Sunt reglementate, de asemenea, tipurile de centre în care se

furnizează servicii de asistenţă pentru consumatorii de droguri:
 centru de evaluare, prevenire şi consiliere antidrog;
 centru de zi: acordă servicii de asistenţă în regim
ambulator, pe o perioadă de minim 4 ore;
 centru rezidenţial, sub formă de comunitate terapeutică,
locuinţă protejată, locuinţă socială etc.: acordă servicii de
asistenţă în regim hotelier;
 centru ambulator de tratament: acordă unul sau mai multe
servicii de tratament în regim ambulator;
 centru de dezintoxicare în regim spitalicesc: acordă servicii
medicale de dezintoxicare într-o structură de tip spitalicesc;
70
  centru de reducere a riscurilor asociate consumului de
droguri: acordă servicii de reducere a riscurilor asociate
consumului de droguri în regim ambulator sau unităţi
mobile;
 alte categorii de instituţii publice sau private, prevăzute de
lege, precum şi condiţii cu privire la personalul implicat în
furnizarea serviciilor de asistenţă: servicii furnizate
individual şi în echipe interdisciplinare, componenţa
minimă a echipei interdisciplinară - medic, psiholog şi
asistent social - formare profesională iniţială şi continuă în
domeniul drogurilor.

Perfecţionarea normativă a sistemului de asistenţă medicală,

psihologică şi socială, pe fondul diversităţii situaţiilor în care apare
consumatorul de droguri este realizată prin legislaţia secundară,
subsecventă legii descrise şi a regulamentului său de aplicare.
Astfel, pentru importante segmente ale circuitului integrat de
asistenţă legiuitorul a dat posibilitatea instituţiilor implicate să dispună
modalitatea de reglementare, conform unor standarde specifice.

Dintre acestea amintim:

Decizia Preşedintelui Agenţiei Naţionale Antidrog pentru aprobarea
standardelor minime obligatorii privind managementul de caz în domeniul
asistenţei consumatorului de droguri;
Decizia Preşedintelui Agenţiei Naţionale Antidrog pentru aprobarea
Normelor metodologice privind elaborarea, modificarea şi implementarea
planului individualizat de asistenţă;
Ordin comun al ministrului sănătăţii, ministrului justiţiei şi al ministrului
administraţiei şi internelor privind modalitatea de derulare a programelor
integrate de asistenţă medicală, psihologică şi socială pentru persoanele
aflate în stare privativă de libertate, consumatoare de droguri;
Ordin comun al ministrului sănătăţii, ministrului administraţiei şi
internelor şi al ministrului justiţiei pentru desemnarea unităţilor medicale
competente să asigure tratament imediat persoanelor aflate în stare
privativă de libertate.
Decizia Preşedintelui Agenţiei Naţionale Antidrog nr. 1563395 din 13
iulie 2005 privind înfiinţarea centrului naţional de formare şi cercetare în
adicţii în cadrul agenţiei naţionale antidrog şi acreditarea programelor de
formare, acreditarea formatorilor şi acreditarea formatorilor de formatori
din domeniul adicţiilor.
71
 Capitolul III
Factori de risc şi factori de protecţie
în consumul de droguri
Analiza tendinţelor în consumul de droguri de după sfârşitul anilor „70,
facilitată de către studiile epidemiologice longitudinale, a permis, în
ţările în care există o consecvenţă temporală şi comparativă mai amplă,
evidenţierea următoarelor aspecte:
• Identificarea vârstelor de debut al consumului pentru diferitele
clase de droguri
• Descrierea multiplilor factori implicaţi în consum (genetici,
biologici, emoţionali, psihologici, familiali, interpersonali, educaţionali,
sociali, comunitari şi ambientali)
• Identificarea factorilor predispozanţi, asociaţi sau facilitatori ai
consumului de droguri
• Luarea în considerare a faptului că numărul mai marte de
factori favorizanţi ai consumului contribuie la existenţa unui risc mai
mare de comportamente de abuz şi consum problematic de droguri
• Evidenţierea faptului că riscul de consum şi abuz problematic de
droguri creşte în timpul diferitelor etape de tranziţie. Aceste perioade de
tranziţie implică momente critice în procesul de înfruntare a unor
provocări mai mari sau mai mici, personale şi sociale (trecerea de la
învăţământul primar la cel secundar, încorporarea la universitate sau în
munca, încorporarea în diverse culturi profesionale sau confruntarea cu
şomajul, pensionarea etc.)
• Descrierea tendinţelor cu privire la consumul diferitelor
substanţe psihoactive. În acest sens NIDA constata că, în SUA,
tendinţele de scădere sau creştere a consumului diferitelor substanţe s-
au desfăşurat în paralel cu schimbările în percepţia tinerilor asupra
efectelor nocive ale fiecărei substanţe şi percepţiei cu privire la gradul
de acceptare socială a consumului (Bachman şi colab., 1990; NIDA,
1994)

73
 Factori de risc şi de protecţie

Studiile descrise până acum au putut oferi cercetătorilor suficient

material pentru identificarea situaţiilor potenţial precursoare sau
facilitatoare ale comportamentelor legate de consumul şi abuzul de
droguri. Pornind de la informaţia disponibilă la sfârşitul anilor 80, diverşi
autori au dezvoltat o teorie al cărei obiectiv este explicarea
comportamentelor antisociale, în general, şi comportamentul de consum şi
abuz de droguri în particular, prin stabilirea relaţiilor predictive bazate pe
identificarea factorilor de risc şi factorilor de protecţie (Newcomb, 1991;
Pandina et al, 1992; NIDA, 1997 etc.).

Factorii de risc

Chiar dacă deocamdată nu se poate stabili o relaţie de cauzalitate pe

baza cercetărilor existente, circumstanţele asociate într-un mod consistent
cu abuzul de droguri au fost descrise ca factori de risc. Factorii de risc
reprezintă acel set de circumstanţele prezente înainte de iniţierea
consumului, abuzului sau consumului problematic de droguri.
În 1994, Committee on Prevention of Mental Disorders al Institute of
Medicine din SUA, a definit factorii de risc ca „acele caracteristici,
variabile sau circumstanţe care, intervenind şi interacţionând în viaţa
unei persoane, contribuie la creşterea probabilităţii ca acea persoana să
dezvolte o problemă de comportament, în comparaţie cu orice altă
persoană din populaţia generală, selecţionată la întâmplare”.
Pe baza datelor disponibile, diverşi autori au propus diferite categorii
de factori de risc. Pentru facilitarea prezentării, vom utiliza clasificarea
făcută de Hawkins şi colab.18 (1992), care au grupat diferiţii factori de
risc în două mari grupe:
 În primul grup se află factorii sociali şi culturali de amploare
(contextuali), care includ factorii relaţionaţi sau încadraţi prin
aspecte legale şi normative sociale explicite sau percepute în
relaţie cu comportamentele de consum sau abuz de droguri.
 Al doilea grup include factorii individuali şi interpersonali
(factori psihologici).


18
Hawkins, J.D.; Catalano, R.F.; Miller, J.Y. (1992) Risk and protective factors for alcohol and
other drug problems in adolescence and early adulthood: implications for substance abuse
prevention. Psychological Bulletin. 112 (1) 64-105.
74
Factorii de risc contextuali

Persoanele şi grupurile există şi se dezvoltă în contexte sociale marcate

de valori şi norme sociale. De exemplu, s-a demonstrat că schimbările
normelor şi valorilor culturale, ale percepţiei anumitor comportamente şi
ale aspectelor economice aflate în legătură cu drogurile sunt asociate cu
schimbări în comportamentele de consum de droguri şi în prevalenţa
consumului diferitelor substanţe psihoactive.

Principalii factori de risc contextuali sunt:

1. Legile şi normele sociale favorabile comportamentelor de consum şi

abuz. „O legislaţie foarte permisivă şi favorabilă intereselor economice
care menţin diferite afaceri relaţionate cu drogurile 19”, corelată cu o
toleranţă socială crescută cu privire la orice substanţe sunt factorii
contextuali cheie favorabili consumului şi abuzului de diferite substanţe
psihoactive. În cazul drogurilor legale, de exemplu, este demonstrat faptul
că o serie de măsuri cum sunt restrângerea numărului punctelor de vânzare
şi a orarelor de vânzare, creşterea preţurilor (prin legislaţie şi impozite),
legislaţia care limitează vârsta de cumpărare şi limitarea locurilor publice
de consum au un efect important de limitare a consumului.
Referitor la infracţiunile de deţinere şi de consum de droguri, există o
recunoaştere aproape universală a gravităţii acestei probleme sociale, dar
şi o diferenţă substanţială în ceea ce priveşte conţinutul politicilor
drogurilor în diferitele state.
Din analiza politicilor antidrog europene, se observă tendinţa care
există în Uniunea Europeană în ceea ce priveşte dezincriminarea folosirii
şi posesiei în scop personal a unor droguri de risc mic. Astfel, dintre
statele membre ale Uniunii Europene, în Olanda, de exemplu, posesia şi
folosirea în scop personal de marijuana nu mai atrage pedeapsa închisorii.
Nu se poate vorbi, însă, de o uniformizare în ceea ce priveşte legislaţia
privind drogurile în ţările Uniunii Europene. Posesia, folosirea,
producerea, fabricarea, importul, exportul de droguri atrage încă sancţiuni
distincte, iar cel care realizează o asemenea activitate se supune unui tip
de sistem legislativ sau altuia.
Astfel, această persoană se poate supune unui sistem în care:

19
Abraham, P. (coord), Cicu, G., Podaru, D., Moldovan, A. M., (2004) Prevenire şi consiliere
antidrog, Editura Ministerului Administraţiei şi Internelor

75
a. este dezaprobată o asemenea activitate, dar statul nu intervine – aşa-zisa
dezincriminare:
 toleranţă în ceea ce priveşte acuzarea unor activităţi minore, deşi
legea prevede sancţionarea săvârşirii lor: posesia şi folosirea în
scop personal a unor cantităţi foarte mici de drog;
 toleranţă legislativă – legile nu interzic o astfel de conduită cum ar
fi, de exemplu, folosirea (nu posesia) drogurilor în Germania, Italia
şi Olanda.
b. statul intervine, dar nu penal, ci administrativ sau civil.
De exemplu, în Spania, posesia şi folosirea drogurilor în scop
personal atrage sancţiuni administrative.
c. statul intervine sancţionând penal: pedeapsa cu închisoarea, avându-se
în vedere tipul şi cantitatea drogului.

2. Disponibilitatea drogurilor pe piaţă este un factor de risc frecvent

asociat cu aspectele normative şi legale, dar poate fi considerat şi un factor
independent. De exemplu, faptul că un „drog este sau nu legal determină o
mai mare sau mai mică disponibilitate20” şi, în consecinţă, nivelul de
consum global. Gradul de disponibilitate (numărul şi accesibilitatea
punctelor de vânzare, eficienţa mecanismelor de promovare şi distribuţie
etc.), atât pentru drogurile legale, cât şi pentru cele ilegale, constituie un
factor de risc independent, mai ales atunci când sunt eliminaţi alţi posibili
factori de risc.

3. Deprivarea socială severă - sărăcia, şomajul şi condiţiile de viaţă –

este asociată riscului crescut de devianţă socială. Diversele studii au
demonstrat că nivelul educaţional crescut al părinţilor, integrarea socio-
profesională adecvată a acestora sau nivelul economic familial ridicat sunt
asociate cu creşterea consumului de alcool, tutun sau marijuana în rândul
adolescenţilor ce provin din astfel de medii. În acest cadru, „deprivarea
socială poate fi considerată un factor de risc pentru abuzul de droguri, pe
termen lung, în condiţii de sărăcie extremă în care se asociază şi alte tipuri
de probleme individuale/psihologice şi familiale 21”.

4. Dezorganizarea în mediul social imediat, contextul anomic,

schimbările culturale bruşte sunt factori favorizanţi pentru deteriorarea

20
Abraham, P. (coord), Cicu, G., Podaru, D., Moldovan, A. M., (2004) Prevenire şi consiliere
antidrog, Editura Ministerului Administraţiei şi Internelor
21
Ibidem.
76
abilităţilor familiei de a fi inductor de valori pro-sociale pentru proprii
copii, ceea ce, corelat cu alţi factori de risc pot determina perturbări în
funcţia de socializare şi la apariţia problemelor legate de abuzul de alcool
şi alte substanţe.

În prezent, drogurile îndeplinesc şi rol de supracompensare

psihologică, iar toxicomania, pentru indivizii cu o vulnerabilitate
psihologică şi social crescută, poate fi expresia confuziei determinată de
alienare, schimbări axiologice bruşte şi, de multe ori, de elemente
anomice.

După cum susţine Cl. Olivenstein, toxicomania reprezintă rezultatul

„întâlnirii unei substanţe toxice cu o personalitate defectuoasă, într-
un moment bine delimitat social şi cultural.”22. Acest tip de
personalitate defectuoasă este rezultatul unei dezvoltări problematice
în mediul familial, cauzate de factori anomici.

Astfel, o persoană poate consuma droguri pentru a se simţi diferit într-

o societate care îl împinge, prin orice mijloace, în uniformitatea rutinei de
zi cu zi şi în lipsa de profunzime a oricăror modele sociale. Grupul
reprezintă un substitut pentru relaţiile sociale reale, persoanele cu risc
crescut de consum de droguri preferând să fie acceptate necondiţionat în
grupuri cu potenţial antisocial. De asemenea, adolescenţii şi tinerii
consumă droguri pentru a se iniţia într-un rol social şi pentru a avea o
imagine de sine acceptabilă. Aceştia au nevoie să trăiască sentimentul de a
fi în armonie cu ei înşişi, sentiment care să le compenseze pe cele de
nesiguranţă, de incapabilitate, eşec, lipsă de repere sociale, de esenţă şi
sens a vieţii. Adolescenţii şi tinerii consumă droguri pentru a se proteja de
presiunea lumii pe care o resimt, încă de la vârste fragede, ca aversivă,
plină de sărăcie, şomaj, singurătate, indiferenţă, violenţă şi excludere.

Dependenţa nu se limitează doar la substanţă şi la efectul său

farmaceutic. Aceasta priveşte, în primul rând, o anume experienţă care
defineşte relaţia consumatorului cu lumea. Din această experienţă, acesta
încearcă disperat să depăşească sentimentul de nereuşită, de eşec, care îl
domină, sentimentul totalei înstrăinări, aşa cum enunţa şi sociologul
american R.K.Merton. Toate acestea sunt cauzate de o socializare

22
apud Matsa, K., Căutând oamenii, am găsit umbre. Enigma toxicomaniei, Cl. Olivenstein „Il
n‟ya pas des drogues heureux, ed. Laffont, 1977.
77
defectuoasă, care îl împinge pe consumator permanent spre atomism,
întărindu-i sentimentul de nesiguranţă şi insuficienţă, la care a contribuit,
aşa cum spuneam şi mai sus, un mediu familial problematic, preocupat
excesiv de greutăţile sale, relaţiile dificile dintre părinţi, violenţa
domestică crescută, pierderile traumatizante (decesul, separarea de unul
sau ambii părinţi, abandonul, etc.), comunicarea defectuoasă sau blocată,
frustrarea şi mizeria. Procesul de socializare şi învăţare joacă un rol
determinant, la rândul ei. În cazul toxicomanului, aceste procese sunt
defectuoase din punct de vedere funcţional, limitând procedura de învăţare
la simpla şi neproductiva memorare, desfăşurându-se într-un climat de
concurenţă care nu permite consolidarea relaţiei profesor – elev, a relaţiei
de învăţare care formează o personalitate capabilă să funcţioneze în
societate. În acest cadru, tânărul nu poate dezvolta o relaţie directă cu
mediul său şi nici să se integreze în grupurile cu preocupări normale,
adaptate normelor sociale.

Ceea ce îi „împinge” pe tineri spre toxicomanie sunt noile nevoi (nu

cele tradiţionale, ce izvorăsc din relaţiile sociale, din cultură). Noile sale
nevoi privesc obiectele de consum, sunt artificiale şi nu sunt „digerabile”
psihologic. Cultura de azi a schimbat modul în care un individ îşi
apreciază sinele/imaginea de sine, în sensul în care este dovedită corelaţia
dintre a avea mai mult din punct de vedere material şi aprecierea celorlalţi
şi a propriei persoane. Nevoia de cât mai multe produse materiale, pe care
societatea de consum le promovează, constituie substitute ale nevoilor
reale ale individului. În aceste aspecte îşi au originea problemele
psihologice ale individului în aprecierea propriei persoane, „ceea ce
contribuie la vulnerabilitatea individului, la nivel psihologic şi social,
determinând stres, tensiune intrapsihică, nesiguranţa, teama, panică” 23.

În ultimă instanţă, toţi aceşti factori anomici devin sursa unor trăiri
psihologice intense, greu de suportat care îi pot împinge pe tineri spre
consumul de droguri.

23
Apud Matsa Katerina, Căutând oamenii, am găsit doar umbre...Enigma toxicomaniei, Ed.
Agra, Atena, 2001, pag. 30-34
78
Factorii de risc individuali şi interpersonali (psihologici)

Principalii factori de risc individuali şi interpersonali în comportamentul

de consum de droguri sunt:

1. Factorii evolutivi/de dezvoltare

În timpul perioadei de adolescenţă se produc mari schimbări

fiziologice şi emoţional-afective, având loc ceea ce se cheamă „criza de
maturizare bio-psihologică”. Această criză se caracterizează prin căutarea
identităţii personale (acceptarea noii „fizionomii” printr-un proces de
conţinere a modificărilor intense în plan fiziologic, precum şi a
caracteristicilor psiho-sexuale), independenţă (emoţională şi economică)
faţă de părinţi şi deschiderea către grupurile de egali. Tranziţia la lumea
adultă semnifică întotdeauna, într-o măsură mai mare sau mai mică, o fază
de opoziţie (etapa „nu”-urilor), precum şi reconstrucţia în plan axiologic,
reformularea unora dintre valorile care până atunci nu au fost analizate.
Atunci când faza de opoziţie nu parcurge un traseu paralel cu
reformulare adecvată a valorilor se produce un vid ce poate facilita
„comportamentul de testare, de experimentare”, care se poate orienta spre
consumul de droguri, ca răspuns la curiozitatea ce poate exista faţă de
acestea. Mai mult, deschiderea accentuată către grupurile de egali
facilitează o creştere a influenţei prietenilor şi colegilor, iar în situaţia în
care aceste grupuri adoptă ca „normă” de grup consumul de droguri şi
consumul de droguri devine tipar, acesta va fi comportamentul care va fi
adoptat în mod uzual, datorită solidarităţii faţă de grup şi nevoii de
identificare cu acesta.
Pe de altă parte, adolescentul tinde să îşi supraestimeze capacitatea de
evitare a tipurilor de consum abuziv, menţinând „controlul” asupra
substanţei şi consumului şi, astfel, subevaluează consecinţele
autodestructive ale consumului de droguri, pe termen scurt, mediu şi lung.
Mai ales adolescenţii consideră că, în cazul lor, „totul este sub
control”, adică, atunci când vor dori, vor putea renunţa („iluzia de
control”) şi că, asupra propriei persoane, nu vor exista efecte negative
(„iluzia de imortalitate”).

2. Factorii de personalitate

Cercetările, care au ca scop identificarea trăsăturilor/profilului de

personalitate ce cresc vulnerabilitatea individului faţă de dependenţa de
79
droguri, sunt nenumărate. Rezultatele acestor studii au condus la
formularea unei liste largi de caracteristici, dar aceste caracteristici ale
personalităţii apăreau cu aceeaşi frecvenţă sau erau mai frecvente la
persoanele care nu au dezvoltat niciodată probleme de abuz sau
dependenţă de substanţe. În sfârşit, şi la momentul actual studiile sunt
inconsistente în a demonstra şi acredita un tip de personalitate dependentă
anterioară (premorbiditate).

În numeroase lucrări de specialitate, mai mult teoretice decât practice,

se afirmă că dependentul de droguri prezintă o „personalitate
caracterizată printr-un profil de trăsături care semnalează o imaturitate
afectiv-emoţională, adică, prezintă trăsături care sunt proprii perioadei
de adolescenţă: dependenţă şi labilitate afectivă, stimă de sine scăzută,
incapacitate de a proiecta în viitor (nu există un proiect de viaţă),
agresivitate şi egocentrism, teamă permanentă de abandon, abilităţi
sociale deficitare (retragere socială), toleranţă scăzută la frustrare,
dificultăţi în relaţiile sociale (fobii sociale) şi, uneori, în identificarea
rolului sexual”24.

Unii autori asociază aceste trăsături de personalitate cu posibilele

motivaţii directe ale consumului: a) timiditatea, insecuritatea şi
dependenţa afectivă sunt asociate cu sentimente de pasivitate, iar
consumul se realizează pentru „a trece timpul” (consum din sentimente de
plictiseală); b) toleranţa scăzută la frustrare şi sentimente de culpabilitate
şi inferioritate care favorizează un consum de „scăpare”, de
supracompensare psihologică (consum evaziv); c) tendinţa de a acţiona
impulsiv, sentimentele nonconformiste şi căutarea de senzaţii conduc la un
consum pentru a „experimenta” (consum din provocare) (Tabel 1.).
Bowlby a dezvoltat teoria ataşamentului, teorie de geneză psihanalitică
care evidenţiază rolul relaţiei părinte-copil în dezvoltarea şi structurarea
personalităţii şi apariţia unor tulburări psihopatologice.
Din perspectiva teoriei ataşamentului, există „diferenţe semnificative
între ataşamentul sigur si cel nesigur, în sensul în care copiii/adolescenţii
nesiguri au fost portretizaţi ca având deficite clare de adaptare, iar cei cu
ataşament nesigur de tip „doliu neconsumat” prezintă un risc ridicat de a
dezvolta comportamente dezadaptative” 1 cu rol de coping de tipul
24
ROGOSCH, F.; CHASSIN, L.; SHER, K.J. (1990) Personality variables as mediators and
moderators of family history risk for alcoholism: Conceptual and methodological issues. Journal of
Studies on Alcohol. 51 (4): 310-318.

80
consumului de droguri. De asemenea, acest tip de tulburare de ataşament
prezent în mica copilărie este predispozant pentru apariţia tulburărilor
psihopatologie majore în perioada vârstei adulte.

Relaţia dintre trăsăturile de personalitate, motivaţie şi tipul de

consum.
TRĂSĂTURI DE MOTIVAŢIE CONSUM
PERSONALITATE
Timiditate, insecuritate, dependenţă Pentru „a trece
„din plictiseală”
afectivă timpul”
Sentimente de vină şi inferioritate,
imagine de sine scăzută, tulburări Pentru a „scăpa” Evaziv
de ataşament de tip nesigur
Nonconformist, căutare de senzaţii Pentru a
„din provocare”
noi experimenta

Doar pentru un grup redus de pacienţi dependenţi de droguri (10% -

20% din cazuri), literatura de specialitate apreciază existenţa unei structuri
psihologice de personalitate „previa”. Frecvent, acest procent este mult
mai mare în cazul consumatorilor de heroină, unde dominantă este
tulburarea disociativă de personalitate. Unii autori susţin că aceste trăsături
psihopatologice sunt dobândite în timpul dezvoltării comportamentului
adictiv, dispărând după o perioadă prelungită de abstinenţă.
Unele studii semnalează existenţa unei relaţii pozitive între anumite
caracteristici psihologice şi comportamentale de consum şi abuz de
droguri. Sunt evidenţiate, de exemplu, corelaţii pozitive între căutarea de
senzaţii noi, pragul scăzut de toleranţă la durere - rănirii (capacitate
scăzuta de evitare), incapacitatea de control al emoţiilor, labilitatea
emoţională sau agresivitatea şi ostilitatea.
Fără îndoială, analizate împreună, evidenţele disponibile cu privire la
importanţa acestor factori, sunt contradictorii. Contrar teoriilor iniţiale, nu
au fost identificate asocieri pozitive între consumul de droguri şi
simptomatologia tip anxietate, depresie sau stimă de sine scăzută. Există
studii calitative referitoare la rolul predictorilor de personalitate în apariţia
comportamentului de consum de droguri care evidenţiază că labilitatea
emoţională pare a fi mai mult o consecinţă a abuzului de droguri decât o
cauză.
Personalităţile patologice, psihopatice, a căror dizarmonie
structurală totală, cronică, cu instabilitate şi dezechilibru constituţional,
81
instinctiv-emoţională şi cu fundal dominant psihotic de reactivitate
primar–pulsională, insuficient controlată de structurile dinamice
morfofuncţionale corticale şi neopsihice, constituie terenul fragil pentru
instalarea dependenţei. Particularităţile psihice ale acestui tip de
personalitate - labilitatea vegetativă, instinctiv-emoţională, instabilitatea,
incapacitatea de control a tensiunilor pulsionale, cu manifestări
discomportamentale aberante, concretizate prin acte impulsive, de
violenţă, delicvenţă , implicaţii frecvent medico-legale şi eventuale
perioade de detenţie şi cu consecinţe negative de reinserţie socio-
profesională, familială şi şcolară, determină toate marginalizarea şi
dezadaptare socială, de unde şi numeroasele structurări şi construcţii
psihice negative, frustrante, în raport cu sine şi cu alţii.
Asemenea tip dizarmonic de personalitate cu reactivitate dominantă
biopsihică , primară, se refugiază cu cea mai mare uşurinţă în lumea unei
„fericiri chimice” pe care i-o pune la îndemână substanţa psihoactivă, spre
a-şi realiza tendinţele, dorinţele şi motivaţiile imperioase, pulsionale,
aberante. Se apreciază că aproximativ o treime din totalul consumatorilor
dependenţi aparţin acestor structuri de personalitate patologică sau
psihopatică.

3. Factorii fiziologici

Cunoştinţele şi studiile despre factorii de risc genetici sunt încă

limitate, chiar dacă dispunem de evidenţe provenite din studii efectuate pe
animale sau gemeni cu privire la predispoziţia ereditară la abuzul de
anumite substanţe psihoactive, ca de exemplu alcoolul.
Bazate pe studiul gemenilor adoptaţi, unde este posibilă separarea
mediului înconjurător de contribuţia genetică, cercetările arată că factorul
genetic poate fi unul dintre multiplii factori care determină consumul de
droguri.
Studiile genetice sunt îndreptate spre determinarea existenţei unui mic
număr de gene care să fie responsabile de anumite caracteristici
comportamentale care s-au dovedit a fi un factor de risc pentru consumul
de droguri.
„Încărcătura genetică a persoanei se poate afla în mijlocul
caracteristicilor farmacocinetice ale drogului, datorită faptului că există
un polimorfism între genele codificatoare ale enzimelor care participă la

82
absorbţie, metabolism, eliminarea drogurilor şi, de asemenea, între
relaţiile mediate de interacţiunea drog–receptor”25.

Diferenţele interindividuale pot explica diferitele grade de întărire pozitivă

şi negativă pe care acelaşi tip de drog le poate exercita asupra diferitelor
persoane. De exemplu, copii proveniţi dintr-un tată alcoolic prezintă o
probabilitate mai mare de a dezvolta alcoolism, deşi, mai târziu vor trăi
într-un mediu fără alcool, fenomen compatibil cu o tulburare poligenică.
Diferenţele în metabolizarea alcoolului pot influenţa, de asemenea,
tendinţa spre abuz, datorită mutaţiilor genetice ale enzimelor responsabile
de metabolism. Toleranţa rezultată în urma consumului de alcool poate
reprezintă o trăsătură biologică ce contribuie la dezvoltarea alcoolismului.
Adeseori, existenţa factorilor ereditari nu presupune ca dependenţa să
fie o trăsătură ereditară în sine, ci indică faptul că există un risc crescut de
a dezvolta această dependenţă.

4. Atitudinile şi comportamentele familiale permisive faţă

de consumul de droguri, fiind evident şi demonstrat în diferite studii faptul
că un tipar familial „lejer” influenţează apariţia comportamentelor de
consum de droguri la copii sau adolescenţi. Furnizarea de modele de
părinţi cu patternuri de consum de alcool sau droguri ilegale influenţează
semnificativ apariţia consumului de droguri la copii sau adolescenţi.
Diverse studii indică prezenţa unei corelaţia între mediile familiale în care
cel puţin unul dintre părinţi este consumator de droguri şi problemele
legate de uzul, abuzul şi dependenţa de droguri la copiii proveniţi din
aceste familii.

5. Disfuncţiile educative ale familiei, stilurile parentale

inconsistente pot favoriza apariţia problemelor de abuz de droguri, mai
ales la copiii care prezintă comportamente dezadaptative (tulburări de
atenţie, iritabilitate şi agresivitate). Studiile nu au demonstrat în mod
evident existenţa unei corelaţii între stilul de educaţie permisiv sau
atitudinile parentale permisive cu privire la consumul de droguri şi
iniţierea şi menţinerea ulterioară a comportamentului de consum de
droguri.

25
CADORET, R.J., YATES, W.; DEVOR, E. (1997) Genetic factors in human drug abuse and
adicction. In Miller, N.S. (ed.) The principles and practice of addictions in psychiatry. Philadelphia,
PA: W.B. Sandunders Company, pag. 35-46.

83
 6. Legături afective familiale inconsistente

Absenţa părinţilor sau a unor persoane de ataşament, cu rol de suport

emoţional pozitiv pentru copii lor, absenţa unor legături afective puternice
în mediul familial, poate fi relaţionată, pe termen lung, cu dezvoltarea
unor comportamente de abuz de droguri.
“Copilul trăieşte în familia sa o gama amplă de relaţii
interindividuale, iar la acelea pe care nu le trăieşte direct, cel puţin
participă, şi aceasta într-o măsură mult mai intensă, prin jocul
identificărilor si al proiectărilor, văzându-le cum funcţionează sub ochii
lui. În acest context, trebuie subliniată poziţia de prim plan a părinţilor,
relaţiile dintre părinţi si relaţiile pe care aceştia le stabilesc cu copilul
formând baza pe care el îşi elaborează schema fundamentală a perechii, a
familiei, a creşterii copiilor”26.
Acesta este motivul pentru care cei mai mulţi părinţi educă aşa cum au
fost educaţi, reproduc propriile tipare.
Familia are o triplă funcţie - reglatoare, socializatoare şi de
individualizare - ce pare să fie contribuţia specifică a familiei în mai mare
măsura decât a oricărui alt mediu, pentru ca ea se sprijină pe strânsa
dependenţă afectivă şi materială care îi leagă pe toţi membrii acesteia.
Familia oferă sau nu copilului acel sentiment de securitate afectivă şi
emoţională care este condiţie fundamentală a dezvoltării si echilibrului său
psihosocial. Familia constituie un cadru relativ stabil şi coerent, în care
anxietatea provocată copilului de incapacitatea părinţilor de a face faţă
numeroşilor stimuli interni şi externi ce îl asaltează, ar trebui redusă
considerabil. Pentru copil, sentimentele de siguranţă şi predictibilitate
comportamentală şi emoţional-afectivă par să se întemeieze pe sentimentul
de a fi acceptat de către anturajul imediat şi, mai ales de către persoanele
de ataşament, aşa cum este el în integralitate. Atunci când familia nu îţi
îndeplineşte funcţia fundamentală de securizare afectiv-emoţională, este
inevitabil ca, într-un fel sau altul, rolul său socializator şi individualizator
să fie alterat în aceeaşi măsură. Imaginea de sine a copilului, dar şi
imaginea despre alţii şi despre lume va fi întotdeauna dominată de
insecuritate, anxietate şi nesiguranţă.
Există multiple cazuri când familia nu ţine seama de vulnerabilitatea
reală a copilului, nu îl protejează sau, mai exact, nu îl protejează decât

26
CENTRO DE ESTUDIOS SOBRE PROMOCIÓN DE LA SALUD (1999) Estudio sobre
factores de riesgo y protección de carácter familiar relacionados con el uso y abuso de drogas en
adolescentes del municipio de Madrid. Madrid: Plan Municipal contra las Drogas.

84
într-o măsură redusă, în dezacord cu nevoile reale ale copilului,. Se poate
ajunge chiar până la crearea unor condiţii în care presiunile exterioare,
departe de a fi amortizate, sunt substanţial întărite, în sensul în care adulţii
îşi supun copilul unor exigenţe incompatibile cu vârsta şi caracteristicile
proprii. Aceasta stare de lucruri se completează în general cu ignorarea
vulnerabilităţii copilului şi nevoii lui de predictibilitate, protecţie
emoţional-afectivă şi ataşament sigur. Acestea sunt clasicele cazuri de
tulburări de ataşament, neglijare şi abuz emoţional.
În plan emoţional, „copilul neglijat, marcat de inconsistenţa unor
legături afective consistente cu familia, este caracterizat printr-o
atitudine de indiferenţă sau timiditate şi de incapacitatea de a-şi organiza
activitatea într-un mod liber, autonom”27. Nu manifestă curiozitate şi
dorinţă de explorare a mediului imediat, are tulburări de atenţie, un prag
prea scăzut sau, dimpotrivă, prea ridicat de toleranţă la frustrare,
somatizează uşor (cefalee, greţuri, vărsături, dureri abdominale, diverse
cenestopatii), nu este dispus sa facă efort cognitiv, nu are nivel de aspiraţii
pe termen lung (nu se poate proiecta in viitor), unele dintre aceste trăsături
fiind comune cu cele ale adolescentului consumator de droguri.

7. Eşecul şcolar şi randamentul şcolar scăzut au fost

identificaţi ca factori de predispoziţie în frecvenţa şi intensitatea
consumului de droguri. Pe de altă parte, nu există nici o evidenţă ştiinţifică
care să arate că un coeficient intelectual scăzut ar fi un factor predictiv
pentru abuzul de droguri.

Asocierea cu prietenii/colegii care consumă droguri (anturajul).

Consumul de droguri de către grupul de egali este unul dintre factorii
asociaţi celei mai mari consistenţe pentru consumul individual. Studiile
relativ recente indică faptul că „relaţia între afilierea la un grup şi
consumul de droguri nu este o relaţie unidirecţională”28 (influenţa
grupului asupra individului), fiind de fapt o relaţie biunivocă (indivizii
tind să se integreze în grupuri cu aceleaşi afinităţi, cu acelaşi set de norme
şi valori) şi, în mod evident, intrarea în grupuri fără norme se produce
înaintea iniţierii consumului de droguri.

27
Clayton, R.R. (1992) Transitions in drug use: risk and protective factors. In M. Glantz y R.
Pickens (eds.) Vulnerability to drug abuse. Washington DC: American Psychological Association.
28
DeWIT, D.J.; Silverman, G.; Goodstadt, M.; STODUTO, G. (1995) The construction of risk
and protective factor indices for adolescent alcohol and other drug use. The Journal of Drug
Issues. 25 (4): 837-863.
85
 8. Atitudinile favorabile consumului de droguri. S-a observat
„existenţa unei corelaţii pozitive între debutul consumului de droguri şi
menţinerea atitudinilor şi credinţelor pozitive cu privire la droguri.
Rareori, adolescenţii încep să consume droguri fără a porni de la
convingerea că beneficiile potenţiale ale consumului sunt mai mari decât
posibilele costuri/efecte”29.

9. Debutul timpuriu al consumului de droguri. „Studiile

epidemiologice au oferit informaţii suficiente pentru a demonstra că
intensitatea şi frecvenţa consumului şi a consumului problematic de
droguri precum şi problemele asociate vor fi mai mari cu cât vârsta de
debut este mai mică”30.

10. Traume neprelucrate prezente în copilărie prezente sub

forma reacţiei de stres posttraumatic sau sindromului de stres
posttraumatic

În legătură cu sindromul stresului posttraumatic, el apare adesea la

copiii abuzaţi fizic, emoţional sau sexual sau în cazurile de abandon,
separare, divorţ. Starea de stres posttraumatic reprezintă „o tulburare care
survine întotdeauna după o fază patognomică de latenţă”31, care este
adesea de lungă durată (mai multe luni). Copilul-victimă retrăieşte
traumatismul printr-un “joc repetitiv care exprimă teme sau aspecte ale
acestuia”, amintiri acaparante ale coşmarurilor, coşmaruri legate de
agresiune sau “vise înspăimântătoare fără vreun conţinut exact”, treziri
bruşte în timpul nopţii. Copilul are, astfel, impresia că agresiunea ar putea
avea loc din nou, mai ales în urma acţiunii unui stimul exterior sau identic
(de exemplu, un film violent sau un zgomot venit pe neaşteptate). El evită
situaţiile care îi amintesc în vreun fel de agresiune. Toate tulburările pe
care victima le prezintă se agravează după ce aceasta a fost “expusă”
anumitor situaţii care îi aduc aminte de agresiunea respectivă suferită.

Evoluţia stresului posttraumatic este variabilă. Dacă durata evoluţiei

este cuprinsă între una şi trei luni ea devine cronică după depăşirea acestei
perioade. Declanşarea crizei este “amânată” dacă simptomele apar la cel

29
Abraham, P. (coord), Cicu, G., Podaru, D., Moldovan, A. M., (2004) Prevenire şi consiliere
antidrog, Editura Ministerului Administraţiei şi Internelor
30
Ibidem.
31
www.newharbinger.com

86
puţin şase luni după ce evenimentul care a cauzat-o a avut loc. Unele sunt
tranzitorii, altele apar după mai multe luni în care copilul nu a fost îngrijit
imediat după agresiune, organizându-se într-o manieră cronică şi ducând
la o nevroză traumatică cronică ce perturbă în mod grav sistemul anterior
de apărare al copilului.

Adolescenţii care prezintă sindrom de stres posttraumatic ca urmare a

unor evenimente traumatice neprelucrate prezintă un risc crescut de a
dezvolta comportamente compulsive legate de consumul de droguri, ca
mecanisme de coping faţă de amintirile recurente.

Factorii de protecţie în consumul de droguri

Unii dintre factorii de risc semnalaţi anterior sunt dificil de modificat

sau înlăturat pe termen scurt. Recunoaşterea unor limite importante în
controlul factorilor de risc a condus cercetările către studiul factorilor de
protecţie.

Prin factori de protecţie se înţeleg acele „circumstanţe moderatoare

ale expunerii la factorii de risc. Factorii de protecţie nu sunt în mod
necesar factori opuşi celor de risc, ci mai degrabă este vorba de două
realităţi distincte care interacţionează între ele” 32.

Ipoteza existenţei factorilor de protecţie constă în aceea că anumite

circumstanţe sau condiţii pot media sau modera efectele expunerii la
situaţii de risc şi, în acest fel, pot reduce vulnerabilitatea indivizilor în faţa
problemelor relaţionate cu drogurile. Factorii de protecţie întăresc
rezistenţa persoanelor supuse situaţiilor de risc, acţionând ca elemente de
protecţie faţă de potenţiale răspunsuri problematice.

De la jumătatea anilor 90, din ce în ce mai multe studii au început să se

vizeze cercetarea factorilor de protecţie pentru abuzul de droguri. Brook şi
colab. (1990) au identificat două mecanisme prin care factorii de protecţie
pot contribui la reducerea influenţei factorilor de risc:

32
National Institute on Drug Abuse (1993) Protective factors. Resience. (1994) National Institute
on Drug Abuse Monitoring the Future Study. Rockville: National Institute on Drug Abuse.
National Institutes for Health. (1997) Preventing Drug Use among Children and Adolescents. A
Researchbased Guide. NIDA. National Institutes for Health. NIH Publication, nº 97-4212. (1997)
Drug Abuse Prevention for AT-Risk Individuals. Rockville: National Institute on Drug Abuse.
National Institutes for Health.
87
 • „Mecanismele de risc/protecţie, prin care expunerea la factorii de
risc este moderată prin prezenţa factorilor de protecţie. Autorii au
descris modul în care riscul expunerii la prezenţa altor consumatori de
droguri poate fi moderat prin existenţa unor puternice legături afective
pro-normative.
• Mecanismele de protecţie/protecţie, prin care un factor de
protecţie potenţează alt factor de protecţie, potenţând efectele ambilor
factori în mod separat. De exemplu, a fost descris modul în care
existenţa unei legături afective pozitive între părinţi şi copii potenţează
efectul altor factori de protecţie, cum ar fi o atitudine convenţională sau
pro-normativă a adolescentului, caracteristicile materne protectoare sau
armonia existentă între părinţi referitoare la subiectele legate de
droguri”.

Conform cercetărilor existente până în acest moment, factorii de

protecţie identificaţi sunt:

Factorii de protecţie individuali

 Capacitatea de rezolvare a problemelor, adică acea capacitatea

individuală a copilului sau adolescentului de a rezolva probleme şi
autoeficienţă s-au dovedit a fi factori de protecţie chiar dacă,
pentru a putea stabili capacitatea predictivă a acestui factor, este
nevoie de mai multe studii prospective.
 Internalizarea normelor, respectiv capacitatea individului de a
internaliza norme sociale cu privire la consumului de droguri.

Factorii de protecţie familiali

 Legătura emoţională consistentă, existenţa unor legături

emoţionale puternice între părinţi sau alte persoane de ataşament şi
copii.
 Participarea, prezenţa semnificativă a părinţilor sau persoanelor
de ataşament în viaţa copiilor.
 Norme familiale consistente, clare şi stabile.
 Supervizarea parentală a vieţii copiilor.

88
Factorii de protecţie educativi

 Randamentul şcolar, respectiv existenţa unui randament şcolar

satisfăcător cu expectative prospective rezonabile privind nivelul
studiilor sau aspecte relevante ale dezvoltării personale.
 Legătură consistentă cu şcoala, adaptarea şcolară exprimată
prin existenţa unei legături pozitive cu şcoala şi/sau cu profesorii.

Factorii de protecţie contextuali

 Promovarea şi întărirea abilităţilor sociale, adică

disponibilitatea şi accesibilitatea la un mediu social suportiv şi
întărirea abilităţilor copilului de coping ale copiilor în situaţiile
induse de provocările succesive pe care le presupune integrarea
socială.
 Legătura cu instanţele prosociale, exprimată prin existenţa unor
legături emoţionale puternice şi consistente cu diferitele instanţe
cu rol socializator - familia, şcoala, biserica.
 Menţinerea unor valori prosociale din partea grupului de egali, dar
şi valorizarea corectă a grupului de apartenenţă al copiilor de către
părinţi reprezintă un factor de protecţie important în consumul de
droguri.
După Padina (1992), atât „factorii de risc cât şi cei de protecţie se pot
prezenta sub diferite niveluri de intensitate, ce merg de la simple asociaţii
statistic semnificative cu dezordinea psihologică, fizică sau
comportamentală (de exemplu, probleme psihiatrice, boli cardiovasculare
sau probleme relaţionate cu abuzul de droguri), până la tulburarea sau
problema în sine”33. De exemplu, faptul că se ştie că o persoană are mama
sau tatăl alcoolic/ă reprezintă un indicator superficial asupra riscului
crescut ca această persoană să dezvolte probleme legate de alcool (de
exemplu abuz sau dependenţă). Astfel, acest indicator nu implică
producerea unei probleme de abuz şi nici nu va explica cum generează
creşterea riscului. Astfel, creşterea riscului s-ar putea datora unor

33
Padina, R.; Johnson, V.; Labouvie, E. (1992) Affectivity: A central mechanism in the
development of drug dependence. In Glantz, M.; Pickens, R. (Ed.), Vulnerability to drug abuse
Washington, DC: American Psychological Association.

89
mecanisme genetice, pe fondul unei creşteri a sensibilităţii la alcool a
receptorilor neuronali, dar, pe de alta parte, această creştere a riscului
poate fi generată de expunerea acestei persoane pe timpul copilăriei la un
model parental de consum de alcool.
De aceea, în prezent unul din cele mai importante roluri ale cercetării
ştiinţifice în consumul de droguri este acela de a clarifica natura şi forţa
sau intensitatea asocierii dintre factorii consideraţi ca declanşatori şi
factorii consideraţi ca rezultat, precum şi forma în care aceşti factori
interacţionează între ei.

FACTORII DE RISC ŞI DE PROTECŢIE DUPA CLAYTON

Clayton (1992) a susţinut faptul că există cinci principii generale de
care trebuie întotdeauna să ţinem cont atunci când vorbim despre factorii
de risc:
• factorii de risc (caracteristici individuale sau condiţii ambientale)
pot sau nu să fie prezenţi într-un caz concret. Practic, atunci când un
factor de risc este prezent probabilitatea ca o persoană să consume sau să
abuzeze de droguri este mai mare decât atunci când nu este prezent
• prezenţa unui singur factor de risc nu este o garanţie a producerii
abuzul de droguri dar şi contrariul, absenţa acestuia nu garantează ca
abuzul nu se va produce. Acesta este valabil şi în cazul factorilor de
protecţie. De obicei abuzul de droguri este mai probabil şi în orice caz,
este rezultatul intervenţiei mai multor factori
• numărul factorilor de risc prezenţi este direct relaţionat cu
probabilitatea abuzului de droguri, chiar dacă acest efect aditiv poate fi
atenuat în funcţie de natura, conţinutul şi numărul factorilor de risc
implicaţi
• majoritatea factorilor de risc şi de protecţie au multiple
dimensiuni măsurabile şi fiecare dintre din ei influenţează într-o manieră
independentă şi globală abuzul de droguri
• intervenţiile directe sunt posibile în cazul anumitor factori de risc
detectaţi şi pot avea ca rezultat eliminarea sau reducerea acestora,
scăzând probabilitatea abuzului de substanţe. Contrariul, în cazul altor
factori de risc, intervenţia directă nu este posibilă, obiectivul principal
fiind atenuarea influenţei sale şi în acest fel, reducerea la maxim a
posibilităţii ca aceşti factori să conducă la consumul de droguri.

90
 FACTORII DE RISC ŞI DE PROTECŢIE DUPĂ HAWKINS ŞI
COLAB.
După Hawkins şi Colab. (1992), factorii de risc pentru abuzul de
substanţe psihoactive sunt clasificaţi astfel:
Genetici
o Copii ai consumatorilor de substanţe psihoactive
Constituţionali
o Consumul timpuriu de droguri (înainte de 15 ani)
o Durerea sau afecţiuni cronice
o Factori fiziologici
Psihologici
o Probleme de sănătate mintală
o Abuz fizic, sexual sau emoţional
Socioculturali
o Familia
 Consum de droguri da către părinţi şi atitudini pozitive
faţă de consumul de droguri
 Divorţul sau separarea părinţilor
 Probleme în gestionarea familială
 Expectative scăzute faţă de copii sau faţă de reuşita
acestora.
o Egalii
 Prieteni care consumă droguri
 Atitudini favorabile faţă de consumul de droguri
 Comportamente antisociale sau delincvenţă timpurie
o Şcoala
 Lipsa respectării regulamentului şcolar
 Implicare scăzută la şcoală
 Eşec şcolar sau abandon şcolar
 Dificultăţi de promovare în clasele şcolare superioare
o Comunitatea
 Legi şi norme ale comunităţii favorabile faţă de
consumul de droguri
 Lipsa unor relaţii sociale
 Deprivare economică şi socială
 Disponibilitatea drogurilor (inclusiv alcool şi tutun)

91
FACTORII DE RISC ŞI DE PROTECŢIE DUPĂ PATTERSON ŞI
COLAB
Factori de risc ai comunităţii:
o Deprivare economică şi socială. Copiii care trăiesc în medii
sociale disfuncţionale şi în grupuri care au legătură cu
criminalitatea, au puţine şanse de evoluţie socială şi este
mult mai probabil să câştige comportamente antisociale şi
să aibă probleme legate de consumul de droguri
o Lipsa ataşamentului în copilărie şi dezorganizarea
comunitară. Multe dintre problemele legate de droguri apar
în comunităţi sau cartiere în care oamenii au un ataşament
scăzut faţă de comunitate, unde indicatorii de vandalism şi
crimă sunt mari şi acolo unde există o vigilenţă scăzută
privind activitatea în locurile publice.
o Tranziţii şi mobilităţi. În etapele de tranziţie de la şcoala
primară spre cea secundară, sau de la aceasta spre liceu, se
poate produce o creştere semnificativă a consumului de
droguri şi a altor comportamente problemă. De asemenea,
comunităţile ce se caracterizează prin indici mari de
mobilitate par a fi într-o mai mare măsură relaţionate cu un
risc crescut atât al comportamentelor criminale cât şi al
problemelor legate de droguri în familie
o Disponibilitatea drogurilor. Cu cât drogurile şi alcoolul sunt
mai disponibile în comunitate, cu atât este mai mare riscul
ca tinerii să consume abuziv droguri în acea comunitate.
Disponibilitatea percepută a drogurilor şi alcoolului este de
asemenea asociată cu o creştere a riscului.
Factori de risc familiali
o O istorie familială de alcoolism. În cazul în care copilul s-a
născut sau a fost crescut într-o familie cu o istorie de
alcoolism, riscul de a avea probleme legate de alcool sau
droguri creşte
o Probleme de control ale familiei. Strategiile inadecvate de
gestionare familială, incluzând lipsa clară a expectativelor
comportamentale, eşecul părinţilor în a-şi controla copiii şi
pedepsirea excesiv de severă sau inconsistentă creşte riscul
de abuz de droguri.
o Părinţi care consumă alcool sau droguri şi cu atitudini
pozitive faţă de consum. În familiile în care părinţii

92
 consumă în mod abuziv alcool sau droguri ilegale sau
familiile în care părinţii prezintă atitudini permisive în
cazul în care copiii consumă substanţe, există o
probabilitate mai mare ca aceşti copii să consume abuziv
alcool şi droguri în adolescenţă.
Factori de risc şcolari
o Comportament timpuriu antisocial. Copiii care sunt agresivi
în jocurile din copilărie sau la şcoala primară au un risc mai
mare de abuz de substanţe. Când un comportament agresiv
timpuriu este coroborat cu izolarea sau abandonul,
hiperactivitatea creşte riscul de probleme în adolescenţă
o Eşecul şcolar. Dacă acesta începe în ultimii ani ai şcolii
primare, experienţa de eşec şcolar creşte riscul atât al
abuzului de droguri cât şi al comportamentelor delincvente.
Factori de risc individuali
o Alienare/răzvrătire. Copilul care simte că nu este parte a
societăţii sau care nu acceptă regulile acesteia, care nu
crede în încercările de obţinere a reuşitei sau necesitatea de
a fi responsabil, care adoptă o atitudine de răzvrătire faţă de
societate, este supus unui risc mai mare de a consuma
droguri
o Comportamente antisociale în adolescenţa timpurie. Acest
factor de risc include comportamente deviante în şcoală,
abandonul şcolar, implicarea în conflicte fizice cu alţi copii
şi dezvoltarea unor comportamente delincvente.
o Prieteni care consumă droguri. În cazul copiilor care se
asociază cu egali care consumă droguri există o
probabilitate mai mare ca aceştia să devină consumatori.
o Atitudini favorabile faţă de consumul de droguri. Acestea
apar în condiţiile deja enunţate de risc ale tranziţiei către
învăţământul liceal în care se asociază situaţii în care tinerii
asistă la încercările cunoscuţilor de a consuma droguri.

93
94
 Capitolul IV
Prevenire – cadru general
Definiţii, principii şi obiective

Valorile şi comportamentele indivizilor sunt influenţate de ceea ce ei

percep ca normalitate în mediul lor social, acest lucru fiind valabil, în
special, pentru tineri. Dacă, de exemplu, aceştia percep ca „normal" şi
acceptabil din punct de vedere social consumul de cannabis, cu scopul de
a experimenta, şi îl asociază cu un nivel redus de risc şi cu o
disponibilitatea mare, este posibil ca acest lucru să aibă o influenţă
crucială asupra valorilor şi a comportamentului lor privind consumul de
cannabis.
Sarcina dificilă în domeniul prevenirii este aceea de a le pune la
dispoziţie tinerilor strategii sociale şi cognitive de gestionare a acestor
influenţe. Astfel, evaluarea eficienţei politicilor de prevenire pe baza
datelor privind consumul de droguri în rândul tinerilor nu este realistă, în
special în ceea ce priveşte consumul experimental şi recreaţional, întrucât
reflectă norme societale şi nu comportamente problematice reale.
Eficienţa demersurilor preventive ar trebui evaluată pe baza mai
multor criterii clare: obiective bine definite, grupuri ţintă şi acţiuni în
cadrul strategiilor naţionale şi fundamentate pe cunoştinţele disponibile la
nivel internaţional; măsuri de control a calităţii; elaborarea de măsuri de
prevenire selective şi indicate, precum şi măsuri de reglementare a
drogurilor legale prin care să fie influenţate normele sociale care tolerează
sau acceptă anumite comportamente de consum.
Controlul şi îmbunătăţirea calităţii prevenirii depind în mare măsură de
o bună cunoaştere prealabilă a situaţiei de ansamblu a activităţilor
existente şi a conţinutului acestora. Numai înregistrarea sistematică a
activităţilor de prevenire face posibilă o analiză a conţinutului programelor
de prevenire şi apoi direcţionarea acestora spre populaţii specifice pe baza
cunoştinţelor existente privind eficienţa. Liniile directoare sau standardele
au o importanţă esenţială pentru punerea în aplicare a programelor de
prevenire, în special în ţările în care prevenirea este preponderent
descentralizată.
Programele tip informare continuă să joace un rol central în
prevenirea consumului de droguri în multe state membre, valoarea limitată
a impactului şi eficienţei acestora în prevenirea consumului de droguri

95
nefiind recunoscută decât lent, programe care se dovedesc de mai mulţi
ani în Europa ca având o eficienţă si un impact reduse. Cea mai recentă
tendinţă în Uniunea Europeană, dovedită ca având o eficienţă superioară
este centrată pe reducere a consecinţelor negative ale consumului de
droguri care se bazează pe convingerea că abilităţile cognitive sunt mai
importante decât abordările comportamentale pentru a-i învăţa pe tineri să
ia decizii şi să facă alegeri informate în viaţă. Susţinătorii acestei tehnici
consideră că abordările comportamentale în prevenirea consumului de
droguri, cum este ameliorarea autonomiei funcţionale, sunt
condescendente şi demonizează consumul de droguri.
Cea mai bună metodă constă în a le furniza tinerilor instrumentele
cognitive necesare, prin punerea de informaţii la dispoziţia lor. Astfel,
comportamentul legat de sănătate şi, în mod special, consumul de droguri
sunt considerate o alegere personală raţională, deşi în domeniul ştiinţelor
medicale există un consens larg care stabileşte că factorii sociali (mediul,
grupul de prieteni, normele) şi factorii personali (temperamentul,
deprinderile educaţionale şi emoţionale) au o influenţă mai mare decât
cogniţia în sine în modelarea comportamentului legat de sănătate şi în ceea
ce priveşte consumul de droguri.
Începând cu anul 2005 şi în România, în mediile specializate, se
constată o mai bună conştientizare a eficienţei programelor de prevenire
centrate pe formarea şi consolidarea abilităţilor personale care deţin rol de
factor de protecţie în consumul de droguri (ex. Proiectul naţional “Clase
fără fumat” şi Proiectul “Vigilent – Independent – Puternic, fără alcool”).

Prevenirea, conform Dicţionarului Explicativ al Limbii Române, este

un răspuns anticipat faţă de un eveniment care se presupune a fi nociv.
Plecând de la această definiţie, au fost dezvoltate două modalităţi de
abordare:
 reducerea şi, dacă este posibil, eliminarea posibilităţii ca un astfel
de eveniment să apară.
 reducerea posibilităţii de apariţie a unor evenimente nocive
ulterioare în legătură cu prima abordare, cu toate că aici ne putem
afla în faţa unei alternative: aceea ca evenimentul nociv să fie
acelaşi la care ne-am referit deja (situaţie tipică în cazul
transmiterii bolilor infecţioase terţilor), sau să se refere la un

96
 eveniment diferit dar la fel de nociv (cazul supradozei la
consumatorii de heroină) 34”.
Un program de prevenire este un ansamblu de demersuri relaţionate
pentru a împiedica apariţia unei probleme de dependenţă, adică, pentru a
evita sau întârzia uzul şi abuzul de diverse droguri şi, deoarece
comportamentul consumatorului de droguri este influenţat de factori de
risc multipli şi intercondiţionaţi, programele de prevenire trebuie centrate
pe componente care să permită reducerea factorilor de risc şi, în acelaşi
timp, stimularea factorilor de protecţie. În majoritatea programelor vom
regăsi toate sau câteva dintre următoarele componente:

1. Cognitiv Informare cu privire la droguri şi riscurile

asociate consumului acestora.
Informare cu privire la prevalenţa consumului
diverselor substanţe pentru a demitiza
percepţia conform căreia consumul este un
comportament "normal".
2. Imaginea de sine Cum se formează imaginea de sine
şi autodepăşirea
3. Luarea de decizii Dezvoltarea unei gândiri cu valenţe critice.
Dezvoltarea abilităţilor de adoptarea
responsabilă a deciziilor.
Învăţarea tehnicilor persuasive.
4. Control Dezvoltarea copingurilor de a face faţă
emoţional anxietăţii.
5. Antrenarea Abilităţi de comunicare
abilităţilor Comportamentul asertiv.
sociale Abilităţi de a face faţă presiunii grupului.
6. Toleranţa şi
cooperare
8. Intervenţia Dezvoltarea abilităţilor de comunicare în familie.
în familie Strategii pentru stabilirea normelor şi limitelor
în familie.
Dezvoltarea potenţialului individual al copiilor.

34
Abraham, P (coord)., Cicu, G., Podaru, D., Modovan, A. M., (2004) Prevenire şi consiliere
antidrog, Editura Ministerului Administraţiei şi Internelor

97
 Anii îndelungaţi de cercetare asupra acestui subiect au dus la o serie de
concluzii cu privire la eficacitatea programelor de prevenire în funcţie de
principiile de bază ale acestora:
 Programele de prevenire ar trebui să fie concepute pentru a
promova „factorii de protecţie” şi a reduce „factorii de risc”.
 Programele de prevenire ar trebui să abordeze toate tipurile de
droguri, inclusiv tutunul, alcoolul, derivaţii de cannabis,
substanţele inhalante şi uzul impropriu şi abuzul de medicamente.
 Programele de prevenire ar trebui să fie specifice fiecărei vârste,
adecvate fazei de evoluţie şi aspectelor socio-culturale. Includerea
informaţiilor foarte ample şi detaliate referitoare la droguri nu este
indicată şi poate deveni dăunătoare la categoriile de vârstă la care
drogurile încă nu au apărut în mediul de viaţă.
 Persoanele cu rol cheie în educaţie trebuie să dispună de resurse
externe care să poată oferi sprijinul necesar pentru a orienta în mod
adecvat cazurile individuale aflate în situaţii de risc.
 Programele ar trebui să includă tehnici care să contribuie la
dezvoltarea abilităţilor individuale de refuz faţă de droguri în
momentul în care acestea sunt oferite, ar trebui să consolideze
angajamentul personal împotriva consumului de droguri, să
intensifice competenţa socială (capacitatea de comunicare, relaţiile
interumane, eficacitatea personală şi siguranţa), pe lângă atitudinile
nefavorabile faţă de consumul de droguri.
 Programele adresate adolescenţilor ar trebui să utilizeze
preponderent metodele interactive, cum ar fi grupurile de discuţie
între persoane având aceleaşi caracteristici individuale sau acelaşi
tip de probleme, care să completeze şi să îmbogăţească sistemul
tradiţional de învăţământ. De asemenea, intervenţiile ar trebui să
faciliteze trecerea copiilor/adolescenţilor de la învăţământul primar
la cel gimnazial şi liceal, precum şi adaptarea/integrarea lor facilă.
 Programele ar trebui să aibă un caracter continuu şi integrat, fiind
gândite şi proiectate pe termen lung, pe parcursul întregii traiectorii
şcolare, cu intervenţii repetate.
 Crearea unor centre educative oferă posibilitatea de a accesa toate
categoriile de populaţie (prevenire universală), aceste servicii
acţionând, în acelaşi timp, ca un mediu important pentru grupurile
specifice care se află într-o situaţie de risc mai mare de a consuma
droguri, cum sunt, de exemplu, copiii cu probleme de absenteism
şcolar, probleme de comportament sau probleme de învăţare. În

98
 aceste cazuri pot fi depistate mai uşor categoriile vulnerabile şi,
astfel, pot fi intensificate intervenţiile de prevenire adresate
copiilor şi adolescenţilor cu probleme specifice care reprezintă un
grup cu risc ridicat pentru consumul de droguri sau alte
comportamente dezadaptative.
 Cu cât este mai ridicat nivelul de risc al populaţiei, cu atât mai
devreme trebuie începută implementarea programelor de prevenire.
Referitor la acest aspect, am putea distinge două categorii mai
vulnerabile de populaţie:
a. Copiii care prezintă probleme de comportament încă din
perioada primei copilării (agresivitate, hiperactivitate,
exces de timiditate), probleme care îi pot conduce la eşecuri
de adaptare socială.
b. Copiii care provin dintr-un context familial sau social
conflictual: părinţi cu probleme de abuz de alcool sau alte
droguri, violenţă familială, lipsă de grijă şi suport
emoţional din partea familiei etc.

În funcţie de obiectivele prevenirii, abordările în domeniul prevenirii

consumului de droguri avea următoarea tipologie:

 Prevenirea utilizării drogurilor, dacă evenimentul care trebuie

evitat este uzul de droguri, această abordare având marele
inconvenient de a considera implicit orice uz al oricărui drog ca
fiind întotdeauna un eveniment nociv, ceea ce presupune pentru
mulţi a adopta o atitudine ideologică, apriori şi incompatibilă cu
ştiinţa.
 Prevenirea abuzului de droguri are avantajul de a introduce în
cadrul conceptului de abuz şi dependenţa de droguri, supradoza,
consumul în situaţii de risc propriu sau pentru alţii. În plus,
semnificaţia abuzului include deja faptul că acest uz este nociv.
 Prevenirea uzului non-medical de droguri este o abordare ce
presupune faptul că oricare ar fi uzul de substanţe, în afara unui
context medical, acesta este nociv, ceea ce înseamnă, în
consecinţă, că oricare uz recreativ sau social de droguri, în orice
moment şi la orice vârsta, trebuie definit ca fiind nociv.
 Prevenirea uzului necorespunzător de droguri presupune,
implicit, că există un uz corespunzător şi un uz necorespunzător, şi
99
 în consecinţă o autoritate care trebuie să fie capabilă să arate
persoanelor aparţinând diferitelor categorii de vârstă ceea ce
trebuie sau nu să facă.
 Prevenirea dependenţei de droguri este un obiectiv corect
definit, urmare a faptului că există criterii internaţionale obiective
pentru diagnosticul dependenţei. Totuşi, această expresie nu
include multe evenimente nocive care ar trebui luate în
considerare, în special cele mai grave, pentru care dependenţa nu
este o condiţie necesară: supradoză, accidente, violenţă şi afecţiuni
asociate.
 Prevenirea consecinţelor negative asociate consumului de
droguri este cea mai adecvată şi corectă formulă cu referire la
domeniul de intervenţie, având în vedere că expresia nu implică
judecăţi de valoare, nu conţine incorectitudini conceptuale şi
permite o diferenţiere suplimentară în funcţie de tipul de
consecinţe care se încearcă a fi evitate.

Este important să precizăm că ceea ce îşi propune ca obiectiv general,

corect şi legitim definit prevenirea consecinţelor negative asociate
consumului de droguri, nu presupune o permisivitate nediscriminatorie cu
privire la simplul consum de astfel de substanţe.

Prevenirea consumului de droguri în România, ca şi cadru general de

acţiune este justificată în sine ca răspuns la incidenţa şi prevalenţa crescută
a abuzului de substanţe. În acest sens, programele de prevenire a
consumului ilicit de droguri trebuie să îndeplinească trei principii:

1. Trebuie să aibă o corelare adecvată caracteristicilor specifice ale

problemei în comunitatea în care se dezvoltă programul.
2. Trebuie să îndeplinească anumite exigenţe metodologice în ceea
ce priveşte planificarea, implementarea şi evaluarea.
3. Trebuie să se fundamenteze pe teorii şi modele explicative
demonstrate.
Activităţile de planificare şi elaborare a programelor de prevenire a
consumului de droguri (metodologie, obiective, grup ţintă, resurse etc.)
includ verificarea corelării existente între analiza nevoilor identificate,
implementarea programului şi rezultatele obţinute, toate acestea prin

100
intermediul unor strategii adecvate de evaluare care să includă atât
procesul cât şi rezultatele (evaluare de impact şi de proces).

Programele de prevenire a consumului de droguri respectă principiul

continuităţii, evitându-se realizarea de intervenţii secvenţiale. În acelaşi
timp, este necesară menţinerea coerenţei programului de prevenire în
funcţie de caracteristicile problematicii în aria sau colectivitatea căreia i se
adresează.

În domeniul prevenirii consumului ilicit de droguri din România,

formarea profesională este un instrument important pentru obţinerea
obiectivelor generale prin intermediul celor specifice şi pentru creşterea
calităţii actului de prevenire.

Programele de prevenire sunt, în plus, elaborate, planificate şi

implementate din perspectiva principiului coordonării
interinstituţionale (orizontale şi verticale), descentralizării,
responsabilităţii, autonomiei administrării şi participării active a societăţii
civile. În consecinţă, activităţile de planificare asigură mecanismele
adecvate de coordonare care să permită colaborarea şi optimizarea
eforturilor şi resurselor.

Clasificarea programelor de prevenire în funcţie de modul în care se

încearcă să se ajungă la grupul ţintă este următoarea:

 Programe centrate pe indivizi;

 Programe orientate către persoane sau un obiectiv intermediar;
 Programe mixte, orientate în acelaşi timp către cele două
grupuri.

Programele de prevenire sunt împărţite în trei categorii, funcţie de

caracteristicile grupurilor ţintă:

 Programele universale orientate spre populaţia generală.

 Programele selective, orientate spre grupuri de risc sau

subgrupuri ale populaţiei generale (de exemplu, copii ai
consumatorilor de droguri care prezintă eşec şcolar).

101
  Programele direcţionate, desemnate pentru cei care au
experimentat drogul sau prezintă alte comportamente de risc.

Nici această clasificare nu este foarte precisă, datorită dificultăţii de a

trasa limite clare între categorii, cu toate acestea însă, această clasificare
reprezintă un progres faţă de clasificarea tradiţională a prevenirii -
prevenire primară, secundară şi terţiară - fapt dovedit de impunerea
acesteia în literatura ştiinţifică şi în rândul profesioniştilor. Unul dintre
avantajele ei este acela că se îndepărtează de modelul de boală, ceea ce
facilitează abordarea interdisciplinară programelor de prevenire a
consumului ilicit de droguri.

Prevenire universală
Intervenţii selective
Intervenţii
indicate
POLITICA
DE POLITICA DE REDUCERE A RISCURILOR
PREVENIRE

Populaţie cu risc
identificat
Populaţie cu risc
probabil

Populaţia
generală

102
Obiectivele prioritare ale fiecărui mediu de intervenţie

În mediul şcolar:

 Creşterea stimei de sine.

 Dezvoltarea empatiei – ca bază pentru dezvoltarea afectivă -, a
competenţei de relaţionare interpersonală şi a atitudinilor pro-sociale.
 Creşterea capacităţii de autoexprimare emoţională.
 Dezvoltarea atitudinilor pozitive faţă de sănătate şi contrare faţă de
consumul de droguri.
 Îmbunătăţirea autocontrolului.
 Dezvoltarea abilităţilor de luare a deciziilor.
 Dezvoltarea abilităţilor de relaţionare cu alţii şi de a se opune propriilor
impulsuri atunci când este necesar, crescând astfel competenţa individuală
pentru interacţiune.
 Îmbunătăţirea autoafirmării.

În mediul familial:

 Dezvoltarea de stiluri educative familiale adecvate ca mijloace pentru

îmbunătăţirea autocontrolului şi a abilităţilor de luare a deciziilor.
 Dezvoltarea competenţei individuale de a interacţiona cu alte persoane,
în special cu egalii.
 Stabilirea unui climat familial de apreciere şi securitate afectivă ca bază
pentru creşterea stimei de sine.
 Favorizarea participării comune a părinţilor şi copiilor la activităţi
diverse de petrecere a timpului liber.
 Promovarea intervenţiei părinţilor cu modele adecvate de petrecere în
mod sănătos a timpului liber.
 Crearea unor deprinderi sănătoase pentru a favoriza stabilirea unor
norme subiective contrare consumului de droguri şi unei aprecieri
adecvate a sănătăţii.

103
 Stimulare dezvoltării altor valori apropiate obiectivelor preventive
(respect pentru ceilalţi şi pentru propria persoană, prietenie, colaborare,
generozitate).

În mediul comunitar:

 Promovarea participării comunităţii la dezvoltarea abilităţilor sociale şi

atitudinilor pro-sociale.
 Facilitarea accesului la alternative sănătoase de petrecere a timpului
liber, inclusiv pe cele care permit o canalizare adecvată a căutării de
senzaţii noi, cu scopul de a creşte satisfacţia cu privire la ocuparea
timpului liber.
 Facilitarea stabilirii de relaţii interpersonale diverse în jurul acţiunilor de
interes care nu au legătură cu consumul de droguri pentru a reduce
presiunea socială cu privire la consum – în special cea provenită de la
egali – şi favorizarea producerii de norme subiective contrare consumului
de droguri.

Desigur, această listă de obiective implică oferirea priorităţii factorilor

mai importanţi, cei care – după cum se deduce din modelele teoretice – pot
afecta alte variabile.

Pe de altă parte, după cum se poate observa, unele dintre obiectivele

prioritare apar în diferite arii de prevenire, menţinând astfel evidentă
existenţa obiectivelor care sunt în mod special adecvate pentru activitatea
concurentă a diferitelor medii în care se dezvoltă indivizii. Alte obiective
sunt într-o măsură mai mare caracteristice – deşi niciodată exclusive –
unora dintre aceste medii, înţelegându-se că individul este o realitate
globală şi indivizibilă, astfel încât toţi factorii care contribuie la formarea
comportamentului său pot fi influenţaţi din orice loc şi în orice moment al
existenţei sale.

104
 MEDIUL ŞCOLAR
- Creşterea stimei de sine.
- Creşterea capacităţii de
empatizare.
- Promovarea atitudinilor pozitive
cu privire la sănătate.
- Îmbunătăţirea autocontrolului.
- Promovarea capacităţii de luare
a deciziilor.
- Antrenarea abilităţilor de
opoziţie şi autoafirmare

Promovarea: Promovarea:
- Stilurilor de educare - Participării comunităţii.


adecvate. - Alternativelor sănătoase.
MEDIUL FAMILIAL

- Competenţei
individuale pentru
interacţiune socială.
- Climatului familial
pozitiv.
- Participării familiale.
- Deprinderilor
sănătoase.
- Diversităţii în relaţii.

Plecând de la necesitatea de a interveni asupra factorilor de risc

semnalaţi şi de a promova capacităţile cognitive, comportamentale şi
socio-emoţionale care sunt considerate fundamentale pentru prevenirea
consumului de droguri, se poate elabora o listă de variabile care pot fi
elaborate pentru programa de prevenire şcolară („A preveni pentru a trăi”)
care va fi detaliată în continuare.

105
Principalele strategii de prevenire utilizate în România.
Bune practici.

În cadrul reducerii cererii de droguri, în România sunt implementate

programe şi strategii de informare în legătură cu riscurile consumului,
corelate cu strategii de educare a adolescenţilor şi tinerilor (ca grupe de
vârstă la risc, vulnerabile) pentru a-i învăţa să renunţe la plăcerile imediate
care pot cauza consecinţe negative pe termen mediu şi lung, ca în cazul
abuzului de droguri. În cadrul programelor de sănătate se desfăşoară
subprograme de igienă a somnului care să evite folosirea hipnoticelor şi
abuzul de acestea. În cadrul acestora sunt incluse avertismente sanitare pe
pachetele de ţigări, în speranţa de a-i convinge pe fumători să renunţe la
fumat sau, cel puţin, să reducă uzul. De asemenea, au fost implementate
programe prin care s-a încercat generarea unei „mode” tinere (sau, mai
corect, o anti-modă) ce presupune valorizarea adolescenţilor şi tinerilor
care desfăşoară activităţi de petrecere a timpului liber fără a consuma
droguri (de exemplu, să danseze fără să folosească stimulente).
În cadrul reducerii ofertei, o strategie preventivă importantă o
reprezintă controlul precursorilor, la fel de importante fiind strategiile
având ca scop reducerea disponibilităţii drogurilor pentru consumator, prin
reglementări specifice pentru anumite grupuri de consumatori (de
exemplu, interzicerea vânzării către minori, sau a consumului în anumite
spaţii, cum ar fi spitalele sau centrele educative).
În cadrul reducerii consecinţelor negative asociate consumului de
droguri, nu este vorba despre întreruperea consumului unui individ, ci de a
face aceasta în mod selectiv, în anumite momente, sau de a modifica
modalităţile de consum astfel încât acesta să fie mai puţin periculos. De
exemplu, în prezent, Agenţia Naţională Antidrog are 5 centre de tratament
substituiv cu metadonă. Similare sunt activităţile de reducere a
consecinţelor negative cele care încearcă să convingă şoferii că nu trebuie
să consume alcool înainte de a conduce, sau muncitorii ca nu trebuie să
consume droguri psihoactive înainte de a manevra dispozitive periculoase.
În sfârşit, între măsurile de reducere a consecinţelor negative mai
cunoscute sunt acelea care urmăresc să evite transmiterea HIV şi a
virusului hepatitei B şi C în rândul consumatorilor de droguri, prin
programele de harm-reduction.
În cadrul activităţilor de depistare şi orientare precoce (timpurie), în
România sunt implementate strategiile de depistare în cadrul sistemului de
106
îngrijirii medicale a persoanelor care consumă abuziv alcool, plecând de
la analizele de sânge, sau prin programe similare desfăşurate la locul de
muncă (prevenirea consumului de droguri la locul de muncă). Alte
activităţi sunt cele de identificare a grupurilor cu risc crescut din
structurile educaţionale sau dintr-o comunitate, în scopul reorientării
acestora sau stabilirii unui alt tip de intervenţie asupra acestora. Linia
Telefonică tip INFO-LINE a Agenţiei Naţionale Antidrog prin care este
asigurată informarea apelanţilor în legătură cu riscurile consumului de
droguri şi cu serviciile publice şi private de tratament se încearcă, de
asemenea, facilitarea accesului utilizatorilor la intervenţii specializate
medicale, psihologice sau sociale.

Structurarea intervenţiilor preventive în România

Pornind de la studiile de specialitate, dar şi de la experienţa unor ţări

ca Spania, Germania, Portugalia, Franţa, încă din anul 2003, de la
înfiinţarea Agenţiei Naţionale Antidrog, s-a pornit de la premisa conform
căreia programele de prevenire trebuie să menţină o structură conceptuală
şi metodologică adecvată şi, în acelaşi timp, trebuie să aibă suficientă
flexibilitate şi capacitate de adaptare la o realitate în permanentă
schimbare. De aici, a rezultat necesitatea ca acest tip de programe să fie
evaluate în mod serios, încercând astfel să fie constatat impactul pe care îl
generează urmărindu-se, în acelaşi timp, îmbunătăţirea viitoarelor acţiuni,
în funcţie de rezultatele obţinute. În România, conform standardelor
europene în domeniu, clasificarea programelor şi strategiilor de prevenire
a consumului de droguri se face în funcţie de mai multe criterii/variabile.

În primul rând, clasificăm programele de prevenire în funcţie de

obiectivele pe care acestea le urmăresc. Astfel, pot exista, printre altele,
următoarele abordări în ceea ce priveşte scopul final al programelor de
prevenire:

 „eliminarea modelelor de consum patologic de droguri

(individ, familie, relaţii interpersonale, societate);
 evitarea trecerii de la consumul experimental la consumul
repetat de droguri;
 evitarea oricărui tip de consum, fie acesta experimental,
repetitiv sau problematic;

107
  întârzierea vârstei de debut în consumul de droguri;
 întârzierea sau reducerea iniţierii consumului de substanţe ca
tutunul, alcoolul, cannabisul, care pot fi considerate ca „poartă de
intrare” şi tranziţie către alte droguri;
 evitarea sau controlul circumstanţelor care implică un risc
personal sau pentru terţi, consecinţă a consumului de droguri;
 evitarea şi prevenirea comportamentelor de inadaptare din
prima copilărie35”.

De asemenea, este utilizată şi o clasificare a programelor de prevenire

a consumului de droguri, în funcţie de natura strategiilor utilizate pentru
lucrul cu grupul ţintă în vederea obţinerii obiectivelor prevăzute:

 de tip informativ;
 care urmăresc dezvoltarea unor comportamente alternative la
consumul de droguri;
 de sensibilizare;
 de conştientizare;
 care sunt orientate către formarea de abilităţi care să favorizeze
comportamente sănătoase şi respingerea consumului de droguri.

Din perspectiva mediului de aplicare, programele de prevenire a

consumului de droguri din România se implementează în mediul şcolar,
familial sau în comunitate.

Bune practici în domeniul prevenirii universale – Proiectul naţional

“Mesajul meu antidrog”

Proiectul „Mesajul meu antidrog” are ca iniţiator Agenţia Naţională

Antidrog şi partener Ministerul, Educaţiei Cercetării şi Tineretului.
Scopul proiectului este prevenirea consumului de droguri prin implicarea
elevilor şi a studenţilor în activităţi extraşcolare – culturale, artistice şi
sportive – prin intermediul cărora să fie promovat un mesaj antidrog de tip

35
ABRAHAM, P. (coord)., CICU, G., PODARU, D., MOLDOVAN, A. M., (2004) Prevenire şi
consiliere antidrog, Editura Ministerului Administraţiei şi Internelor

108
pozitiv. Proiectul a avut ca principali beneficiari elevi din învăţământul
gimnazial şi liceal precum şi studenţi. În luna noiembrie 2007 a fost
iniţiată cea de-a V-a ediţie (2007-2008) a concursului naţional ”Mesajul
meu antidrog”, cu următoarele secţiuni :
 pagină web (pe 3 categorii: pagină de prezentare a unei instituţii,
pagină de prezentare a unui proiect, pagină de informare tip
revistă);
 film de scurt metraj, fotografie digitală, spot;
 eseu literar şi epigramă;
 arte vizuale – desen, pictură, grafică (secţiune nouă);
 proiecte ecologice;
 sport – handbal, volei, baschet, fotbal, rugby.
Acest concurs naţional a oferit cadrul de promovare a alternativelor
unui stil de viaţă sănătos în rândul elevilor şi studenţilor. Concursul a
reunit peste 220.000 de elevi şi studenţi din aproximativ 4000 de şcoli
generale şi 300 de licee, care au concurat pentru obţinerea a 81 de premii
pentru cele mai bune lucrări. Evaluarea conţinutului lucrărilor în cadrul
fiecărei secţiuni a avut la bază următoarelor criterii: încadrarea în cerinţe
(tematică şi dimensiuni); promovarea mesajelor pozitive; originalitatea
mesajului şi subiectului ales; acurateţea stilului, claritatea limbajului.

Exemple de bune practici în prevenirea selectivă - Proiectul “Peer Drive

Clean”şi proiectul de prevenire a consumului de droguri în mediul
familial „PROTEGO”

Proiectul regional „Peer Drive Clean” a avut ca scop informarea,

educarea şi sensibilizarea tinerilor care urmează cursurile şcolilor de
şoferi, cu privire la riscurile consumului de droguri la volan. Proiectul a
fost iniţiat de Institutul Mistel (Germania), în parteneriat cu instituţii
guvernamentale şi nonguvernamentale din Europa (Portugalia, Olanda,
Belgia, Spania, Austria, Estonia, România, Slovenia şi Italia). În 2007-
2008, au fost susţinute de către educatorii între egali, sesiuni de informare
– educare în şcolile de şoferi şi liceele auto din Municipiul Bucureşti.

Proiectul “PROTEGO” – Formare familială în abilităţi educative

pentru prevenirea drogodependenţelor – este un proiect de prevenire
selectivă fundamentat pe modelul teoretic ecologic social. Strategia de
intervenţie este centrată pe dezvoltarea de competenţe, formarea de
abilităţi educative. Proiectul PROTEGO este orientat spre dezvoltarea de
abilităţi educative la părinţii preadolescenţilor aflaţi la risc pentru
109
consumul de droguri. Dintre diferitele modele de intervenţie, formarea
abilităţilor de gestionare familială este modelul care se bazează pe cel mai
mare sprijin empiric în ceea ce priveşte eficacitatea. Aceste intervenţii
sunt orientate spre învăţarea şi îmbunătăţirea unor abilităţi cum ar fi:
comunicarea părinţi-copii, supravegherea comportamentului copiilor,
stabilirea de norme şi limite de comportament. Diverse studii de evaluare
arată că acest tip de programe pot aduce beneficii semnificative copiilor şi
adolescenţilor cu dificultăţi de adaptare socială şi, de asemenea, părinţilor
acestora (îmbunătăţirea climatului familial, creşterea percepţiei cu privire
la eficacitatea educaţiei etc.). Mai mult, efectele sale pozitive se
generalizează la celelalte medii (de exemplu, şcoala) şi se perpetuează în
timp.
Scopul proiectului a fost reducerea factorilor de risc şi creşterea
factorilor de protecţie în mediul familial la preadolescenţii cu probleme de
comportament şi pentru copii proveniţi din familii la risc, prin intermediul
îmbunătăţirii abilităţilor educative ale părinţilor, întăririi legăturilor
familiale şi clarificării poziţiei familiale faţă de consumul de droguri.
Obiectivul general a fost modificarea factorilor de risc şi de protecţie în
mediul familial pentru prevenirea abuzului de droguri la preadolescenţii de
clasa a VII – a, aflaţi în situaţii cu risc crescut, prin îmbunătăţirea
abilităţilor educative ale părinţilor, întărirea legăturilor familiale şi
clarificarea poziţiei familiei faţă de consumul de droguri.
Obiective specifice au fost:
1. Formarea unui număr de 16 monitori principali din cadrul
Centrelor de Prevenire, Evaluare şi Consiliere Antidrog în vederea
implementării programului PROTEGO.
2. Formarea unui număr de 40 monitori auxiliari din rândul cadrelor
didactice din 40 de şcoli din Bucureşti, Constanţa şi Braşov.
3. Formarea unui număr de 1120 de părinţi în abilităţi educative
pentru prevenirea drogodependenţelor.
Durata proiectului a fost de 9 luni. Proiectul a avut 1120 părinţi ca şi
beneficiari direcţi, iar ca beneficiari indirecţi - 16 monitori principali din
cadrul Centrelor de Prevenire, Evaluare şi Consiliere Antidrog, 40
monitori auxiliari din cadrul şcolilor participante şi 560 elevi de clasa a
VII-a din Bucureşti, Constanţa şi Braşov.

110
Exemplu de bune practici de programe de prevenire indicată–
Campania de prevenire a riscurilor asociate consumului de droguri
„Deschide ochii! Fără Riscuri în plus!”

Agenţia Naţională Antidrog, Centrul de Prevenire, Evaluare şi

Consiliere Antidrog Constanţa în parteneriat cu United Nations Office for
Drugs and Crime (U.N.O.D.C.), Autoritatea Naţională pentru Tineret -
Direcţia Judeţeană de Tineret Constanţa, Romanian Harm Reduction
Network (R.H.R.N.), Brigada Internaţională Antidrog ( B.I.A.) şi „Love
Plus” au organizat şi implementat în perioada 14 iulie - 18 august,
respectiv 18 – 23 august 200,8 campania de reducere a riscurilor asociate
consumului de droguri Vama Veche 2008 intitulată „Deschide ochii! Fără
Riscuri în plus!”, a patra campanie estivală iniţiată de Agenţia Naţională
Antidrog pe Litoralul Mării Negre şi prima campanie de reducere a
riscurilor asociate consumului de droguri. Campania a corespuns
următoarelor obiective şi activităţi din Planul de acţiune pentru
implementarea Strategiei Naţionale Antidrog în perioada 2005-2008 (H.G.
nr. 323 din 14 aprilie 2005): I. Reducerea cererii/ I.2. Asistenţa medicală,
psihologică şi socială, reducerea riscurilor şi reinserţia socială /A.
Reducerea riscurilor.
Scopul campaniei a fost reducerea riscurilor asociate consumului de
droguri şi promovarea serviciilor existente prin realizarea următoarelor
obiective:
 Reducerea riscurilor asociate consumului de droguri (alcool,
cannabis, cocaină, ecstasy, ketamină şi heroină) în rândul tinerilor
din Vama Veche, prin oferirea de informaţii potrivite;
 Promovarea serviciilor existente pentru tratamentul dependenţei de
droguri.

Materialele promoţionale au fost: 8 bannere, 200 afişe A3, câte 3000

pliante cu informaţii privind efectele consumului de alcool, ecstasy,
marijuana, cocaină, heroină-injectare corectă, 3000 pliante cu informaţii
privind supradozele, 3000 pliante promovare servicii ANA şi ONG-uri,
400 tricouri şi şepci inscripţionate cu logo-ul campaniei.
Materiale pentru reducerea riscurilor asociate: 2000 seringi sterile, 450
garouri,18 cutii tampoane cu alcool, 2000 fiole apă distilată (400 cutii),
3000 prezervative şi 90 cutii pentru produse biologice.

111
 Prima componentă a campaniei a vizat desfăşurarea activităţilor pe
plaja din Vama Veche, unde au fost amenajate 2 puncte de informare,
locaţii în care pe întreaga perioadă de desfăşurare a campaniei, în
intervalul orar 14.00 – 20.00, au activat în etape succesive echipe
multidisciplinare formate din câte 3 specialişti, formate din medici,
asistenţi sociali şi psihologi. În perioada 12 – 17 august, specialiştilor
români li s-au alăturat şi 3 voluntari din Bulgaria reprezentanţi de ONG-
uri care activează în domeniul prevenirii şi asistenţei consumatorilor de
droguri. Zilnic, au fost desfăşurate pe plajă activităţi de outreach şi
informare în conformitate cu fly-erele şi curricula campaniei; totodată, pe
întreaga durată a programului a fost asigurată continuitate serviciilor de
consiliere psihologică socială sau consult medical, în funcţie de nevoile
beneficiarilor. Ca şi noutate, în acest an au fost disponibile şi serviciile de
schimb de seringi, ca metodă dovedită a fi eficientă şi recunoscută la nivel
internaţional (legală şi în România din anul 2005) pentru prevenirea
riscului de infectare cu hepatită C şi HIV în rândul consumatorilor de
droguri injectabile.

În formularea obiectivelor prevenirii se au în vedere trei elemente

cheie, care conturează trei strategii de intervenţie:
 Drogurile (strategia de control);
 Persoana (strategia influenţei, dezvoltării competenţelor);
 Mediul (strategia configurării mediului).

Strategia de control are ca scop diminuarea ofertei şi cererii de

droguri prin stabilirea unor norme şi asigurarea îndeplinirii lor. Controlul
se exercită în general asupra comportamentelor evidente, prin intermediul
consolidării lor şi administrării de pedepse.

Strategia de influenţă abordează nivelurile cognitive şi

informaţionale, acţionând prin activităţi persuasive, educaţionale,
bazându-se pe influenţa mediilor de comunicare în masă.

Strategia de dezvoltare a competenţelor cuprinde activităţi de tip

educaţional ce au ca scop dezvoltarea de abilităţi şi competenţe, astfel
încât individul să poată înfrunta diferite situaţii de risc faţă de consumul de
droguri.

Strategia configurării mediului are ca scop crearea şi dezvoltarea de

medii care nu facilitează consumul de droguri. De exemplu, interzicerea
112
amplasării punctelor de vânzare a ţigărilor şi alcoolului în centrele şcolare
şi în împrejurimile acestora duce la limitarea disponibilităţii lor pentru
potenţialii clienţi noi.

Experienţa oferită de dezvoltarea şi implementarea acestora a condus

la formularea unor sisteme de clasificare a proiectelor de prevenire.
Diferenţele dintre aceste clasificări privind din modalităţile de abordare şi
modelele şi teoriile explicative care stau la baza lor.

Sisteme de clasificare a programelor de prevenire a

consumului ilicit de droguri
În continuare vom prezenta trei dintre aceste sisteme de clasificare a
programelor de prevenire a consumului de droguri: sistemul de
clasificare folosit de OSAP (Oficiul pentru Prevenirea Abuzului de
Substanţe, SUA), sistemul de clasificare al lui Kumpfer şi sistemul de
clasificare Gerstein şi Green. Deşi clasificările prezintă similitudini, ele
pot orienta specialiştii în prevenire în alegerea celei mai potrivite abordări,
într-o anumită situaţie. Totodată prezentăm şi abilităţile necesare în
gestionarea emoţiilor studiate de Daniel Goleman, din perspectiva
relevanţei lor în prevenirea consumului de droguri. Studiul realizat de
Goleman a evidenţiat acele componente ale inteligenţei emoţionale care
pot fi incluse în proiectele de prevenire a consumului de droguri, în
strategia de dezvoltare a competenţelor.
Cercetările au arătat că nu există o strategie unică de abordare, care să
se dovedească eficientă pentru toate grupurile-ţintă. De aceea, strategiile
complexe sunt cele mai eficiente.

CLASIFICAREA OSAP (Oficiul pentru Prevenirea Abuzului de

Substanţe, SUA)36
Autorii unui manual publicat de către Oficiul de Prevenire a Abuzului
de Substanţe (OSAP) din Statele Unite au clasificat programele de
prevenire (având ca public ţintă în special tinerii), după cum urmează 37:

a. Programe centrate pe persoană

36
OSAP (1987) Handbook for Evaluating Drug and Alcohol Prevention Programs. U.S.
Department of Health and Human Services. DHHS Publication Nº (ADM) 87-1512.
37
Ibidem.
113
 Dezvoltarea cunoştinţelor, comportamentelor şi atitudinilor faţă de
consumul de tutun, alcool şi droguri, reprezintă cea mai des utilizată
strategie de prevenire. Scopul acestor programe este de a influenţa mai
degrabă indivizii, decât mediul lor social sau economic. Abordările
utilizate în aceste programe sunt:

 Tactici de înspăimântare. Scopul este de a înspăimânta grupul

ţintă privind consecinţele unui anumit comportament, recurgând la
anxietate.
 Transmiterea unui mesaj de folosire cumpătată. Această
abordare contrazice părerea generală conform căreia consumul de
tutun, alcool şi droguri este inacceptabil, sub orice formă.
 Dezvoltare emoţională şi interpersonală. Aceste programe au ca
scop îmbunătăţirea imaginii de sine, a auto-determinării, a
abilităţilor de comunicare şi definirea valorilor personale.
 Oferirea de activităţi alternative. Aceste programe sunt
direcţionate către sprijinirea dezvoltării personale şi oferirea de
provocări - alternative pentru a combate unul din factorii de risc
personali: plictiseala.
 Informarea. Această abordare pleacă de la ipoteza că oamenii
folosesc droguri deoarece nu au fost suficient informaţi asupra
efectelor dăunătoare ale acestora. Dacă sursa de la care este primită
informaţia este considerată de încredere de către grupul ţintă,
atunci, prin omiterea elementului „teamă”, informaţia oferită poate
deveni o parte importantă a unei abordări mai complexe.
 „Ar putea să mi se întâmple şi mie”. Ipoteza de bază a acestei
abordări este aceea că, deşi tinerii cunosc efectele negative ale
consumului de droguri, nu iau în considerare că acestea i-ar putea
afecta şi pe ei. Astfel, conştientizarea acestui risc potenţial de către
grupul ţintă poate fi eficace în prevenirea consumului, dacă
mesajele transmise au la bază dovezi ştiinţifice.
 Managementul emoţiilor. Această abordare pleacă de la ipoteza
că oamenii consumă droguri ca urmare a unor probleme
emoţionale. Abordarea se concentrează pe îmbunătăţirea
rezistenţei la stres şi detectarea unor grupuri la risc, pentru a le
acorda la timp sprijinul necesar.
 Îmbunătăţirea abilităţilor sociale. Aceste programe sunt
destinate promovării fermităţii, îmbunătăţirii comunicării sociale,

114
 dezvoltării asertivităţii şi încurajării participanţilor pentru a rezista
presiunii sociale negative.
 Identificarea comportamentului antisocial în stadiu incipient.
Ipoteza de la care pleacă această abordare este aceea că agresiunea,
răzvrătirea, nerăbdarea şi timiditatea sunt potenţiale indicii pentru
viitoare probleme comportamentale. Programele sunt concepute
pentru a-i identifica din timp pe copiii cu astfel de probleme şi de
a-i orienta într-o direcţie mult mai acceptabilă din punct de vedere
social.

b. Programe centrate pe grupul de egali

În cazul tinerilor, membrii unui grup au de obicei o influenţă
majoră, programele implementate în şcoli putând profita de acest avantaj
prin implicarea tinerilor în activităţile de prevenire. Este de preferat ca
programele de acest gen să includă componente de dezvoltare a abilităţilor
sociale şi tehnici interactive.
c. Programe centrate pe familie au la bază ipoteza că familia are
un rol activ în prevenirea consumului de droguri. În cadrul acestor
programe de educaţie, părinţi sunt informaţi cu privire la consumul de
droguri şi efectele acestuia, îşi dezvoltă abilităţi de ascultare activă, de
stabilire a regulilor şi limitelor, de recunoaştere timpurie a consumului de
droguri. Întâlnirile cu părinţii sunt mult mai eficiente decât transmiterea
acestor informaţii prin materiale de informare-educare. Broşurile de
informare pot constitui un prim pas pentru a stimula implicarea activă a
părinţilor.
d. Programele centrate pe şcoală vizează politica şcolii, cursanţii
şi cadrele didactice. Astfel, în cadrul şcolii:
 sunt stabilite norme clare, deopotrivă pentru cursanţi şi profesori,
privind consumul de tutun, alcool şi droguri;
 sunt oferite cursanţilor servicii de consiliere;
 cadrele didactice sunt informate şi formate pentru a putea identifica
consumul de droguri, precum şi pentru a avea cunoştinţele şi
abilităţile necesare în implementarea programelor de prevenire;
 cadrele didactice sunt încurajate să îşi revizuiască propriile
convingeri şi comportamente legate de consumul de tutun, alcool şi
droguri.

CLASIFICAREA LUI KUMPFER postulează faptul că programele de

prevenire a consumului ilicit de droguri trebuie orientate către grupurile

115
care prezintă factori mari de risc. „Aceste programe trebuie să fie flexibile
şi concepute special pentru aceste grupuri.
a. Programele de prevenire în şcoli vizează conştientizarea
riscurilor, dezvoltare emoţională şi interpersonală, oferirea de alternative
pozitive, abilităţi de a face faţă presiunii sociale negative. Creşterea
conştientizării nu este însă suficientă pentru a genera o schimbare pozitivă
a comportamentului, iar programele care au ca scop dezvoltarea
emoţională şi interpersonală nu oferă rezultate imediate.
b. Programele de prevenire centrate sau bazate pe comunitatea
locală acoperă o gamă largă de activităţi. Programele în cadrul cărora
care sunt utilizate mijloacele media publice au, adesea, ca obiectiv
conştientizarea, un astfel de program având mai multe şanse de a genera
un efect pozitiv dacă este dublat de alte modalităţi de prevenire ce
influenţează alţi factori care stau la baza unui comportament, ca de
exemplu dezvoltarea şi respectarea normelor sociale.
c. Programele de prevenire centrate pe familie s-au dovedit a fi
foarte eficiente pentru copii, mai ales programele centrate pe familiile în
care există consum abuziv sau părinţi dependenţi. Acestea oferă asistenţă
pentru părinţi dar şi suport pentru dezvoltarea abilităţilor sociale, atât
pentru părinţi, cât şi pentru copii38”.

CLASIFICAREA GERSTEIN ŞI GREEN

În studiul lor despre eficienţa programelor de prevenire a consumului

de droguri, Gerstein şi Green clasifică diversele abordările preventive
după cum urmează:
a. Programele centrate pe factorii de risc subliniază din punct de
vedere epidemiologic importanţa factorilor de risc. Această „metodă este
cea mai complexă, din punct de vedere al numărului de factori de risc
luaţi în considerare, dar baza teoretică este slabă. Un factor de risc este
orice caracteristică măsurabilă a unei persoane, caracteristică ce s-a
dovedit a fi corelată, în mod semnificativ, cu un anumit comportament al
acesteia. Factorii de risc sunt, de obicei, cumulativi, cu cât există mai
mulţi factori de risc, cu atât este mai mare probabilitatea ca persoana în
cauză să aparţină unui grup cu risc crescut faţă de consumul de droguri.
Unii factori de risc au chiar un efect sinergic asupra altora, nu sunt doar
cumulativi, ci au şi un efect de intensificare asupra altor factori.

38
ABRAHAM, P., CICU, G., PODARU, D., MOLDOVAN, A. M., (2004) Prevenire şi
consiliere antidrog, Editura Ministerului Administraţiei şi Internelor
116
Întrebarea la care încă nu s-a găsit un răspuns concludent este dacă
factorii de risc sunt generici (corespund mai multor tipuri de droguri) sau
specifici (corespund unui anumit tip de drog)39”.
b. Programele centrate pe dezvoltare subliniază influenţa pe care
natura şi dinamica interacţiunii intrafamiliale o are în dezvoltarea copiilor,
mai ales în şcoala primară. Interacţiunile din cadrul familiei generează
norme prin care se stabileşte dacă un comportament inadecvat va fi
răsplătit sau nu şi dacă copilul va ajunge sau nu să aibă o motivaţie
pozitivă, să dezvolte abilităţi şi comportamente social acceptate.
c. Programele centrate pe influenţa socială sunt fundamentate pe
teoria învăţării sociale şi vizează informarea despre efectele consumului
de droguri şi procesul învăţării sociale, corectarea percepţiilor eronate,
dezvoltarea şi recompensarea capacităţii de a rezista presiunii sociale
negative.
d. Programele centrate pe specificul comunităţii sunt programe
complexe bazate pe diferenţele dintre comunităţi, dintre grupurile ţintă, cu
privire la natura şi gradul problemelor legate de consumul de droguri.
Rezolvarea problemelor se face în consecinţă, alegând cele mai potrivite
metode de abordare.
e. Programele pentru şcoli includ următoarele componente:
 informarea privind consumul de droguri şi efectele acestora;
 dezvoltarea abilităţilor de luare a deciziilor;
 definirea şi identificarea propriilor valori morale;
 dezvoltarea abilităţilor de management al stresului;
 creşterea stimei de sine;
 asistenţă în stabilirea şi atingerea scopurilor;
 dobândirea de abilităţi sociale pentru a rezista presiunilor sociale
negative;
 angajamentul de a nu consuma droguri;
 asistenţă pentru respectarea normelor de grup şi a celor individuale;
 dezvoltarea abilităţii de a oferi ajutor altor colegi;
 identificare şi încurajarea implicării în activităţi alternative.
f. Campanii mass-media de prevenire a consumului de droguri nu
au efect direct asupra formării sau schimbării unui comportament. Totuşi,
mass-media are un rol important în transmiterea informaţiilor,
conştientizarea şi stimularea comunicării interpersonale. Mesajele

39
ABRAHAM, P., CICU, G., PODARU, D., MOLDOVAN, A. M., (2004) Prevenire şi
consiliere antidrog, Editura Ministerului Administraţiei şi Internelor

117
transmise prin mass-media trebuie să reflecte realitatea socială şi să fie
adaptate grupului ţintă.

Programe de dezvoltare emoţională (D. GOLEMAN)

Influenţarea emoţiilor şi sentimentelor, ca factor determinant în

modificările durabile de comportament, joacă un rol important în
programele de prevenire a consumului ilicit de droguri. Pentru a descrie
abilitatea personală de gestionare eficientă a emoţiilor şi sentimentelor,
Daniel Goleman foloseşte conceptul de inteligenţă emoţională.
În continuare vom prezenta câteva din aspectele surprinse de Daniel
Goleman, referitoare la inteligenţa emoţională din perspectiva prevenirii
consumului de droguri. „Inteligenţa emoţională concurează cu nevoia
oamenilor de a consuma substanţe psiho-active, în multe dintre cazuri,
consumul de droguri compensând incapacitatea de a gestiona, într-un
mod mai productiv, sentimentele de tristeţe şi lipsă de speranţă.
Cercetările coordonate de neuropsihologi, cu privire la operarea şi
semnificaţia sentimentelor, arată că emoţionalitatea este esenţială pentru
individ, ea nefiind un „lux”, un simplu accesoriu, ci o verigă importantă
a procesului de gândire şi capacităţii de a adopta decizii. Astfel, de
exemplu, o deficienţă emoţională severă are ca rezultat incapacitatea
indivizilor de „a percepe” semnificaţia noilor informaţii şi a experienţelor
anterioare, ceea ce poate determina apariţia unui dezechilibru, inclusiv în
plan comportamental40”.
Inteligenţa emoţională se referă la autocunoaştere, motivaţie şi
controlul impulsurilor, la capacitatea individului de a amâna satisfacerea
lor sau de a le suprima şi de a influenţa în mod pozitiv dispoziţia. Alte
caracteristici ale inteligenţei emoţionale sunt „empatia şi speranţa.
Persoanele cu abilităţi emoţionale şi sociale au de obicei vieţi mai
„productive”, sunt mai adaptaţi, persoanele cu aceste abilităţi având un
mai bun control asupra vieţilor lor emoţionale, astfel încât se pot concentra
mai bine pe obiectivul propus41”. Din punct de vedere al prevenirii
tulburărilor psihologice, oamenii trebuie să înveţe să-şi armonizeze
planurile, obiectivele cu sentimentele, autocontrolul (atunci când se
folosesc substanţe psiho-active) corelat inteligenţei emoţionale fiind
deosebit de important.

40
GOLEMAN, A. (2008) Inteligenţa emoţională, Bucureşti, Editura Curtea Veche
41
Ibidem.
118
 Având în vedere imensa presiune exercitată în societatea
contemporană asupra indivizilor, abilităţile emoţionale devin o precondiţie
a supravieţuirii şi pentru ca o persoană să îşi poată atinge scopurile, atunci
când modelele sociale devin neclare sau confuze. Chiar dacă uneori este
înţeles faptul că oamenii recurg la consumul de tutun, alcool, droguri
ilegale sau medicamente pentru a-şi rezolva problemele emoţionale,
trebuie avut în vedere faptul că riscul de dependenţă este major, iar
rezultatul este contraproductiv din perspectiva îmbunătăţirii vieţii lor.
Riscul de dependenţă se află în strânsă legătură cu nivelul dezvoltării
abilităţilor emoţionale şi sociale. De aceea, în programele de prevenire se
pune un foarte mare accent pe acest aspect, deoarece el eficientizează
rezultatele acestora.
Din perspectiva prevenirii, cel mai important lucru este, desigur,
capacitatea tinerilor de a rezista dorinţei/tentaţiei de a experimenta
consumul de droguri şi de a găsi alternative de gestionare a acestei dorinţe.
Această abilitate este importantă, în special în perioadele de stres
emoţional, cum ar fi tranziţia de la copilărie la adolescenţă.
Programele de prevenire care se axează pe dezvoltarea emoţională sunt
eficiente, dacă sunt adresate copiilor aflaţi la o vârstă foarte fragedă –
preferabil în perioada preşcolară – şi au un caracter continuu. O altă
condiţie pentru eficienţa acestor programe este aceea că trebuie să existe o
coeziune maximală între comunitatea apropiată, cartierul de rezidenţă şi
familie.
Conform lui Daniel Goleman, rezultatele programelor de prevenire
care abordează îmbunătăţirea competenţelor emoţionale şi sociale ale
copiilor sunt:

a. Autoasigurarea emoţională:
 o mai mare abilitate de a recunoaşte şi verbaliza emoţiile;
 o mai mare abilitate de a înţelege cauzele sentimentelor/
emoţiilor;
 recunoaşterea diferenţei dintre sentimente şi acţiuni/
comportament;

b. Emoţii reglatoare:
 o mai bună rezistenţă la frustrare şi o mai bună gestionare a
furiei;
 diminuarea agresivităţii verbale şi a conflictelor în sala de clasă;

119
  o mai bună abilitate de a-şi exprima furia într-o manieră
adecvată, fără a genera conflicte;
 reducerea sancţiunilor şcolare;
 diminuarea comportamentelor agresive sau autodistructive;
 sentimente pozitive faţă sine, şcoală şi familie;
 o mai bună abilitate de a face faţă stresului;
 diminuarea singurătăţii şi anxietăţii sociale;

c. Folosirea productivă a emoţiilor:

 dezvoltarea sentimentului de responsabilitate;
 o mai bună capacitate de concentrare pe nevoi şi de a acorda
atenţie;
 mai puţină impulsivitate, mai mult autocontrol;
 rezultate şcolare mai bune;

d. Empatia – interpretarea emoţiilor:

 o mai bună capacitate de a înţelege punctul de vedere al altei
persoane;
 mai multă empatie şi sensibilitate faţă de sentimentele altor
persoane;
 o capacitate mai mare de a-i asculta pe ceilalţi;

e. Managementul relaţiilor:
 o mai bună capacitate de a analiza şi înţelege relaţiile;
 o mai bună abilitate de a rezolva conflictele şi diferenţele de
opinii;
 o mai bună abilitate de a rezolva problemele într-o relaţie;
 creşterea asertivităţii şi dezvoltarea abilităţilor de comunicare;
 individul devine mai extrovertit, ataşat de semeni, mai apreciat
de semeni, mai grijuliu şi mai atent, mai sociabil şi uşor de
integrat în grupuri, mai cooperant şi mai altruist, mai
democratic în gândire şi în relaţiile cu oamenii.

Este evidentă diferenţa dintre programele de informare privind

consecinţele consumului de droguri şi programele care vizează dezvoltarea
inteligenţei emoţionale la copii şi tineri, formarea caracterului acestora şi
promovarea autodisciplinei. Este important ca în dezvoltarea unui program
de prevenire care are ca scop dezvoltarea inteligenţei emoţionale să fie
formulate obiective clare, consecvente, care au o bază ştiinţifică şi care se
120
vor bucura de sustenabilitate. Schimbarea de comportament pe care dorim
să o provocăm prin implementarea unui program de prevenire are la bază
conştientizarea şi internalizarea valorilor care, însă, nu poate fi provocată
din exterior, deoarece valorile sunt strâns legate de emoţionalitate şi
sentimente. Orice program de prevenire trebuie să aibă în vedere că atât
efectele dorite de consumatorii de droguri, precum şi aşteptările acestora,
cu privire la avantajele şi dezavantajele consumului drogurilor, angrenează
emoţii puternice, transferul de cunoştinţe şi „re-educarea”.

Componentele active ale unui program eficient de prevenire în

şcoală:
a. Dezvoltarea abilităţilor emoţionale: de a identifica şi descrie
propriile sentimente, de a exprima sentimente, de a aproxima intensitatea
propriilor sentimente, de a controla propriile sentimente şi impulsuri şi a
amâna recompensa, de a reduce stresul şi de a face diferenţa între
sentimente şi acţiuni;

b. Dezvoltarea abilităţilor cognitive:

 dialogul cu sine - purtarea unui „dialog interior”, ca modalitate
de a trata o problemă sau o provocare şi de schimba sau de a-şi
păstra un anumit comportament;
 observarea şi interpretarea semnalelor sociale - recunoaşterea
influenţelor sociale asupra comportamentului şi analizarea
propriului comportament, din punct de vedere al comunităţii,
ca întreg;
 luarea de măsuri pentru a rezolva problemele şi a lua decizii –
controlarea impulsurilor, stabilirea obiectivelor, identificarea
alternativelor şi anticiparea consecinţelor;
 înţelegerea punctelor de vedere diferite;
 înţelegerea normelor de comportament (ce este considerat sau nu
a fi un comportament acceptabil);
 o perspectivă pozitivă asupra vieţii;
 încredere în sine – a nu avea aşteptări exagerate de la sine;

c. Dezvoltarea abilităţilor comportamentale: capacitatea de

comunicare non-verbal (prin privire, expresie facială, intonaţie, gestică) şi
capacitatea de comunicare verbală (de a pune întrebări clare, de a
reacţiona constructiv la critici, de a rezista la influenţe negative, de a-i
asculta şi ajuta pe ceilalţi).

121
122
 Capitolul V
Consiliere şi tratament

Procesul de Consiliere - concepte şi elemente specifice

Procesul consilierii începe după momentul anamnezei, al explorării
problemelor identificate de beneficiarul actului de consiliere, ajungăndu-se
deja la o „înţelegere” cu privire la natura problemei şi temele implicate.
Scopurile procesului de consiliere pot fi:
 Să asigure faptul că terapeutul şi clientul sunt de acord cu privire la
obiectivele care se doresc a fi atinse.
 Să ofere orientare şi continuitate sprijinului acordat beneficiarului.
 Să faciliteze dezvoltarea şi selectarea strategiilor şi intervenţiilor
adecvate.
 Să monitorizeze progresul realizat de client.
 Să construiască evaluarea eficienţei anumitor intervenţii
Principii ale consilierii
1. Individualizarea, respectiv recunoaşterea şi înţelegerea calităţilor
unice ale fiecărui client, bazate pe dreptul persoanei umane la
individualitate.
2. Exprimarea sentimentelor cu scop, adică recunoaşterea nevoii
beneficiarului de a-şi exprima liber sentimentele, fără a fi
descurajat sauetichetat.
3. Implicarea emoţională controlată, concretizată în
empatia,sensibilitatea consilierului faţă de sentimentele clientului,
înţelegerea semnificaţiei acestora şi formularea unui răspuns
neutru la sentimentele clientului.
4. Acceptare: consilierul percepe şi abordează beneficiarul aşa cum
este el
5. Atitudine non-critică: exclude atribuirea vinovăţiei, nevinovăţiei
sau a responsabilităţii beneficiarului pentru producerea

123
 problemelor; include judecăţi evaluative cu privire la atitudinile
sau acţiunile clientului.
6. Auto-determinarea clientului: recunoaşterea dreptului şi nevoii
beneficiarului de libertate în realizarea propriilor alegeri şi decizii
în actul de consiliere, ceea ce facilitează asumarea responsabilităţii
individuale a beneficiarului procesului de consiliere.
7. Confidenţialitate: păstrarea informaţiilor referitoare la viaţa
personală a beneficiarului, informaţii care sunt dezvăluite în
relaţiadintre consilier şi beneficiar. . Confidenţialitatea este un
dreptfundamental al beneficiarului .

Consilierea face to face

 Înainte de a începe o sesiune de consiliere faţă în faţă, consilierul
trebuie să anticipeze emoţiile, sentimentele şi gândurile
beneficiarului . Consilierul trebuie să răspundă printr-o atitudine de
înţelegere la temerile ambivalenţa şi confuzia beneficiarului.
 Consilierul trebuie să se asigure că există condiţii de mediu
confortabile unui dialog şi deschiderii beneficiarului în actul de
consiliere.
 Consilierul trebuie să utilizeze un limbaj adecvat capacităţii de
înţelegere şi nivelului de educaţie al beneficiarului.
 Debutul sesiunii de consiliere trebuie marcat de fraze introductive şi
o atitudine prietenoasă.
 Se începe cu conversaţie generală, urmată de subiecte specifice.
 Vor fi explicate regulile confidenţialităţii care se vor aplica sesiunilor
de consiliere.
 Este explicat beneficiarului intervalul de timp care va fi alocat într-o
sesiune de consiliere, astfel încât să fie asigura caracterul predictiv al
procesului de consiliere.
 Consilierul acordă o atenţie specială preocupărilor beneficiarului..
 Consilierul nu formulează concluzii pripite cu privire la natura
problemei clientului.
 Consilierul trebuie să respecte nevoia beneficiarului de a păstra
tăcerea şi de a face pauze în vorbire.
 Atunci când are nevoie de alte date decât cele concrete, factuale,
consilierul trebuie să utilizeze întrebări deschise: „Ce aţi simţit în
legătură cu asta?”

124
 Consilierul poate nota anumite aspecte relevante, dacă obţine acordul
beneficiarului pentru aceasta şi trebuie să păstreze contactul vizual cu
beneficiarul cât de mult posibil pe perioada adnotărilor.
Consilierul planifică următoarea întâlnire cu clientul, dacă aceasta este
necesară şi dacă beneficiarul îşi manifestă acordul. Înainte de încheierea
primei sesiuni de consiliere, consilierul se asigură că beneficiarul are
datele de contact.

Dezvoltarea încrederii beneficarului şi a motivaţiei acestuia de

schimbare

Una din sarcinile importante ale consilierului este crearea cadrului prin
care beneficiarul este încurajat pentru schimbarea comportamentului
actual. c. Deşi mulţi beneficiari ştiu care sunt problemele lor şi au o
dorinţă reală de schimbare, le poate lipsi încrederea în a încerca
„travaliul”! schimbărilor comportamentale. Speranţa în schimbare este
esenţială pentru persoanele dependente, o parte importantă din atribuţiile
consilierului fiind orientată spre reexperimentarea acestei trăiri. .
Pentru a dezvolta motivaţia beneficiarului de a căuta schimbarea,
consilierul trebuie să fie capabil să comunice şi exprime emoţional propria
speranţă, respect şi încredere în potenţialul şi demnitatea beneficiarului.
Consilierul trebuie să aibă încredere că poate însoţi beneficiarul în
procesul de a înfrunta eficient problemele.
Consilierul poate, de asemenea, crea premisele prin care beneficiarii
pot „vedea” şi înţelege modul în care propriile lor obiceiuri de gândire îi
pot împiedica să se schimbe. Ajutând beneficiarii să-şi spună povestea,
consilierul îi poate ajuta să-şi amintească cum au dat dovadă de motivaţie
personală în trecut, îi poate ajuta să-şi câştige încrederea în abilitatea lor
de schimbare.

Trimiterea / referirea beneficiarului

Procesul de reabilitare a unei persoane este complex şi presupune ca
aceasta să beneficieze de o varietate largă de servicii.
Niciun centru nu poate oferi singur toate facilităţile cele mai adecvate
nevoilor de reabilitare ale persoanei dependente. Consilierul trebuie să
lucreze cu resursele disponibile şi dacă acesta are acces. la alte servicii,
beneficiarii trebuie referiţi acestor servicii. Atunci când consilierul referă
un caz , este important ca acesta să se întâlnească cu ofertantul de servicii

125
din celălalt centru şi să discute despre conţinutul dosarului clientului (cu
acordul clientului).

Finalizarea diferitelor stadii ale procesului de consiliere

Finalizarea (încheierea) procesului de consiliere în oricare dintre
stadiile reabilitării beneficiarului trebuie gestionată cu atenţie.
Cu o înregistrare continuă a evoluţiei de-a lungul procesului de recuperare
de la un serviciu la altul, managerul de caz va fi în poziţia de a realiza o
evaluare generală a progresului realizat de beneficiar în oricare dintre
stadiile procesului de recuperare.
Cea mai importantă parte a încheierii tratamentului unui beneficiar
este programarea ieşirii.

Întrebări pe care consilierul trebuie să şi le autoadministreze înainte de

„ieşirea” unui beneficiar
 Beneficiarul se simte pregătit pentru ieşire?
 Au fost atinse toate obiectivelestabilite de către beneficiar ?
 În ce măsură au fost atinse obiectivele specifice?
 Care a fost succesul în fiecare fază?
 Ce probleme au fost întâmpinate în fiecare fază?
 Care au fost factorii cheie care au facilitat recuperarea
beneficiarului ?
 Care au fost principalele obstacole pentru atingerea scopurilor de
recuperare alebeneficiarului ?
 Cine/ce s-a dovedit cu adevărat de ajutor în situaţii de criză?

Păstrând mental răspunsurile la întrebările de mai sus, se evaluează

starea prezentă a lucrurilor cu privire la următoarele:
 Atitudinea beneficiarului faţă de consumul de substanţe;
 Sănătatea fizica generală a beneficiarului;
 Starea psihică a beneficiarului;

126
 Motivaţia acestuia;
 Necesităţile vocaţionale şi educaţionale
 Funcţionarea în dinamica familială
 Situaţia/sprijinul financiar.

127
128
 BIBLIOGRAFIE

1. ABDULRAHIM, D.; SHERIFE HASAN, L., The Substance Misuse

Advisory Service 1st Edition Summer 1999: COMMISSIONING
STANDARDS, Drug and Alcohol Treatment and Care. Helping
commissioning in Tackling Drugs to Build a Better Britain.
2. ABRAHAM, P. (coordonator) (2005), Dicţionar de droguri,
toxicomanii şi dependenţe, Ed. Ştiinţelor Medicale, Bucureşti
3. ABRAHAM, P.(coord), CICU, G., PODARU, D., MOLDOVAN, A.
M., (2004) Prevenire şi consiliere antidrog, Editura Ministerului
Administraţiei şi Internelor
4. ABRAHAM, P., GEORGESCU, D., MOLDOVAN, A. M., CICU, G.,
(2007) Ghid de prevenire a consumului de droguri în rândul
adolescenţilor şi tinerilor, Editura Detectiv.
5. ALVIRA, M.F. (1999) Manual para la elaboración y evaluación de
Programas de Prevención del Abuso de Drogas. Madrid: Agencia
Antidroga.
6. ALVIRA, F. (1991) Metodología de la evaluación de programas.
Madrid: Centro de Investigaciones Sociológicas.
7. ALONSO, D.; FREIJO, E.; FREIJO, A. (1996) Actuar es posible: La
prevención de las drogodependencias en la comunidad escolar.
Madrid: Delegación del Gobierno para el Plan Nacional Sobre
Drogas.
8. AMERICAN PSYCHIATRIC ASSOCIATION: Practice Guidelines
for the Treatment of sPsychiatric Disorders, Compedium 2002.
9. AUBA, J. (1989) Prevenció de l'Abús de substàncies addictives a
l'escola. Una revisió de la literatura científica. Barcelona: Pla
Municipal d'Acció sobre Drogodependències.
10. BACHMAN, J.G., JOHNSTON, L.D. y O‟MALLEY, P.M. (1990)
Explaining the recent decline in cocaine use among young adults:
Further evidence that perceived risks and disapproval lead to reduce
drug use. Journal of Health and Social Behavior. 31 (2): 173-184.
11. BANDURA, A. (1969) Principles of behavior modification.
Englewood Cliffs, New Jersey: Prentice-Hall. (1986) Social
foundations of thought and action. A social cognitive theory.
Englewood Cliffs, New Jersey: Prentice-Hall.
12. BANDURA, A. (1971) Social Learning Theory. Morristown, N.J.:
General Learning Press.

129
13. BANDURA, A.; WALTERS, R.H., (1963) Social learning and
personality development. N.Y.: Holt, Rinehart and Winston, Inc.
14. BAUMRIND, D. (1984) Familial antecedents of adolescent drug use:
a developmental perspective, NIDA Research Monograph. nº 56.
15. BECOÑA, E. (1995) La prevención de las drogodependencias.
Introducción a algunas cuestiones actuales. In BECOÑA, E.;
RODRÍGUEZ, A.; SALAZAR, I.
16. BECOÑA, E. (1999) Bases teóricas que sustentan los programas de
prevención de drogas. Madrid: Plan Nacional sobre Drogas.
17. BELLVER, M.C.; GARCÍA, R, (1997) Objetivos y estrategias de los
programas de prevención escolar y comunitaria nacionales: Una
revisión (1985-1994). In: Escámez, J. (ed.), Prevención de la
drogadicción. Valencia: Nau Llibres, pag. 115-134.
18. BERJANO, E.; MUSITU, G. (1987) Las drogas: análisis teórico y
métodos de intervención. Valencia: Ed. Nau Llibres.
19. BROOK, J.S.; BROOK, D.W.; GORDON, A.S.; WHITEMAN, M.;
COHEN, P. (1990) The psychological etiology of adolescent drug
use. A family interactional approach. Genetics, Social Gender and
Psychology. Monografia 116.
20. BUKOSKI, J. (1995) Un marco de trabajo para la investigación en
prevención del abuso de drogas. In Leukefeld, C.G. y Bukoski, J.
(eds.) Estudios sobre intervenciones en prevención del abuso de
drogas: aspectos metodológicos. Madrid
21. CACCIOLA J.S.; ALTERMAN A.I.; RUTHERFORD M.J.; MCKAY
J.R.; MULVANEY F.D. The relationship of psychiatric comorbidity
to treatment outcomes in methadones maintainned patients. Drug
Alcohol Depend 2001; 61(3):271-80.
22. CADORET, R.J., YATES, W.; DEVOR, E. (1997) Genetic factors in
human drug abuse and adicction. In Miller, N.S. (ed.) The principles
and practice of addictions in psychiatry. Philadelphia, PA: W.B.
Sandunders Company, pag. 35-46.
23. CALAFAT, A.; AMENGUAL, M.; FARRÉS, C. (1982) La
prevención de la droga en edad escolar. Palma de Mallorca
24. CALAFAT, A.; AMENGUAL, M.; FARRÉS, C. (1983)
Características del consumo de alcohol, tabaco y otras drogas entre
alumnos de Enseñanzas Medias de Mallorca. Drogalcohol. Vol. VII,
nº 4, pag. 155-174.
25. CALAFAT, A; AMENGUAL, M.; FARRÉS, C.; MEJÍAS, G.;
BORRÀS, M. (1985) Tú decides. Programa de educación sobre

130
 drogas. Servei d'Informació i Prevenció de l'Abus de Drogues,
Comissió de Sanitat del Consell Insular de Mallorca.
26. CALAFAT, A; AMENGUAL, M.; FARRÈS, C.; MONSERRAT, M.
(1983) Características del consumo de alcohol, tabaco y otras drogas
entre estudiantes de enseñanza media y formación profesional de
Palma de Mallorca, Drogalcohol. Vol. 8, nº 4, pag. 155-174.
27. CALAFAT, A.; AMENGUAL, M. (1991) Depresión, depresividad y
toxicomanía, Adicciones. Nº 3, pag. 75-100.
28. CENTRO DE ESTUDIOS SOBRE PROMOCIÓN DE LA SALUD
(1999) Estudio sobre factores de riesgo y protección de carácter
familiar relacionados con el uso y abuso de drogas en adolescentes
del municipio de Madrid. Madrid: Plan Municipal contra las Drogas.
29. CLAYTON, R.R. (1992) Transitions in drug use: risk and protective
factors. In M. Glantz y R. Pickens (eds.) Vulnerability to drug abuse.
Washington DC: American Psychological Association.
30. COHEN, S. J. (1982) Helping parents to become the „potent force‟ in
combating and preventing the drug problem, Journal of Drug
Education. Vol. 12, nº 4, pag. 341-344.
31. COMAS, D. (1992) La fundamentación teórica y las respuestas
sociales a los problemas de prevención, Adicciones. Vol. 4, nº 1, pag.
15-24.
32. Comisia Prezidenţială pentru Analiza Riscurilor Sociale şi
Demografice din România (2009) - Riscuri şi inechităţi sociale în
România.
33. COWEN, E.; WORK, W. (1988) Resilent children, psychological
wellness, and primary prevention. American Journal of Community
Psychology. 16: 591-607.
34. DeWIT, D.J.; SILVERMAN, G.; GOODSTADT, M.; STODUTO, G.
(1995) The construction of risk and protective factor indices for
adolescent alcohol and other drug use. The Journal of Drug Issues. 25
(4): 837-863.
35. Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders IV TR,
American Psychiatric Association, trad.rom. Aurel Romilă et al.,
Asociaţia Psihiatrilor Liberi din România, Bucureşti, 2003
36. Dicţionarul Enciclopedic al Limbii Române, Editura Univers
Enciclopedic, ediţia I, Bucureşti, 1978.
37. DORM, N.; THOMPSON, A. (1976) Evaluation of drug education in
the longer term is not an optional extra. Community Health. 7: 154-
161.
38. EDEX (1991) Curso de prevención (Drogas). Bilbao: Ed. Kolektiboa.
131
39. EDUSALUD (1991) Orientaciones para el diseño de la actuación
preventiva de drogodependencias en centros educativos. Cuadernos
Escuela y Salud 1, Madrid.
40. EMCDDA: Standards and quality assurance in treatment related to
illegal drugs and social reintegration in EU Member States and
Norway. European Union Strategy 2005-2012.
41. FARRINGTON, D.P.; LOEBER, R.; ELLIOT, D.S.; HAWKINS,
J.D. et.al. (1990) Advancing knowledge about the onset of
delinquency and crime. In Lahey, B.B. y Kazdin, A.E. (ed.) Advances
in clinical child psichology, pag. 283-342. New York: Plenum Press.
42. FLAY, B.R.; PETRAITIS, J. (1995) Aspectos metodológicos en la
investigación de medidas preventivas del consumo de drogas:
fundamentos teóricos. In Leukefeld, C.G. y Bukoski, J. (ed.), Estudios
sobre intervenciones en prevención del abuso de drogas: aspectos
metodológicos, pag. 83-108. Madrid: Centro de Estudios sobre
Promoción de la Salud.
43. GALL, M. D. (1981) Handbook for Evaluating and selecting
curriculum materials. Boston, Massachussets, USA: Allyn and
Bacon.
44. GALANTER, M.; KLEBER H.D.(1999): Textbook of Substance
Abuse Treatment, Second Edition.
45. GARCÍA-RODRÍGUEZ, J.A.; LÓPEZ SÁNCHEZ, C. (1998) Nuevas
aportaciones a la prevención de las drogodependencias. Madrid: Ed.
Síntesis.
46. GEREVICH, J.; B‟ACSKAI, E. (1996) Protective and risk predictors
in the development of drug use. Journal of Drug Education. 278 (7):
25-38.
47. GLANTZ, M.D. (1992) A developmental psychopathology model of
drug abuse vul-nerability. In GLANTZ, M.; PICKENS, R. (Ed.),
Vulnerability to drug abuse Washington, DC: American
Psychological Association.
48. GLANTZ, M.; PICKENS, R. (eds.) (1992) Vulnerability to drug
abuse. Washington, DC: American Psichological Association.
49. GOLEMAN, A. (2008) Inteligenţa emoţională, Bucureşti, Editura
Curtea Veche.
50. GOODWIN, D.W.; SCHULSINGER, F., et al. Drug problems in
adopted and non adopted sons of drug addicted. Arch. Gen.
Psychiatry. 1974 ; 31 : 164-169.
51. GORDON, R.S. (1983) An operational classification of disease
prevention. Public Health Reports, 98, pag 107-109.
132
52. GORDON, H.W.; GLANTZ, M.D. (1996) Individual differences in
the biobehavioral etiology of drug abuse. NIDA Research Monograph
Series, nº 159. Rockville: National Institute on Drug Abuse.
53. GORMAN, D.M. (1996) Etiological theories and the primary
prevention of drug use. Journal of Drug Issues 26 (2): 505-520.
54. HANSEN, W.B.; GRAHAM, J.W. (1991) Preventing alcohol,
marijuana and cigarette use among adolescents: Peer pressure
resistance training versus establishing conservative norms.
Preventive Medicine. 20: 414-430.
55. HAWKINS, J.D.; CATALANO, R.F.; MILLER, J.Y. (1992) Risk and
protective factors for alcohol and other drug problems in adolescence
and early adulthood: implications for substance abuse prevention.
Psychological Bulletin. 112 (1) 64-105.
56. HAWKINS, J.D.; CATALANO, R.F.; BROWN, E.O.; VADASY,
P.F.; ROBERTS, C.; FITZMAHN, D.; STARKMAN, N.;
RANSDELL, M. (1988) Preparing for the Drug (Free) Years: A
Family Activity Book. Seattle, WA: Comprhensive Health Education
Foundation.
57. HAWKINS, J.D.; LISHNER, D.M.; CATALANO, R.F.; HOWARD,
M.O. (1985) Childhood predictors of adolescent substance abuse:
Towards an empirically grounded theory, Journal of Children in
Contemporary Society. Nº 18, pag. 1-65.
58. HENRY-EDWARDS, S.; Gowing, L.; WHITE, J.; ALI, R.; BELL, J.;
BROUGH, R.; LINTZERIS, N., RITTER, A.; QUIGLEY, A.:
Clinical Guidelines and Procedures for the Use of Methadone in the
Maintenance Treatment of Opioid Dependence.
59. HUANG, L.X.; CERBONE, F.G.; GFROERER, J.C. (1998) Children
at risk because of parental substance abuse. Epstein, J. (ed.) OAS
Working Paper. Rockville: National Clearinghouse for Alcohol and
Drug Information.
60. HUSSONG, A.M.; CHASSIN, L. (1997) Substance use initiation
among adolescent children of alcoholics: testing protective factors.
Journal of Studies on Alcohol. 58: 272-279.
61. ICD – 10 (1998), International Classification of Diseases – 10,
trad.rom. Editura All Educational, Bucureşti;
62. JESSOR, R.; JESSOR, S.L. (1977) Problem behavior and
psychosocial development. A longitudinal study of youth. New York:
Academic Press.

133
63. JESSOR, R. (1991) Risk behavior in adolescence: A psychological
framework for understanding and action. Journal of Adolescent
Health, 12, pag 597-605.
64. JESSOR, R. (1992) Risk behavior in adolescence: A psychosocial
framework for understanding and action, Developmental Review. N.º
12, pag. 374-390.
65. JESSOR, R. (1992) Risk behavior in adolescence: A psychosocial
framework for understanding and action. In ROGERS, D.E.;
GINZBURG, E. (Ed.), Adolescent at risk: Medical and social
perspectives . Boulder. CO: Westview Press.
66. JESSOR, R. (1992) Risk behavior in adolescence: A psychosocial
framework for understanding and action. In: Rogers, D.E.; Ginzburg,
E. (eds.) Adolescent at risk: Medical and Social perspective Boulder,
CO: Westivew Press, pag. 19-34.
67. JESSOR, R. (1993) Psychosocial issues in drug policies: Implications
for the legalization debate. In: Edwards, G.; Stang, J.; Jaffe, J.H.
(eds.) Drugs, alcohol, and tobacco: Making the science and policy
connections. Oxford, UK: Oxford University Press, pag. 319-325.
68. JESSOR, R. (1993) Successful adolescent development among youth
in high-risk setting, American Psychologist. Nº 48, pag. 117-126.
69. JESSOR, R., DONOVAN, J.E.; COSTA, F. (1992) Beyond
adolescence: Problem behavior and young adult development. New
York: Cambridge University Press.
70. JESSOR, R.; JESSOR, S.L. (1977) Problem Behavior and
Psychosocial Development. New York: Academic Press.
71. JESSOR, R.; JESSOR, S.L. (1978) Theory testing in longitudinal
research on marijuana use. In: Kandel, D.B. (ed.) Longitudinal
research on drug use. Washington, D.C.: Hemisphere.
72. JESSOR, R.; JESSOR, S.L. (1980) A social-psychological framework
for studying drug use. In: Lettieri, D.J., Sayers, M. y Pearson, H.W.
(eds.) Theories on drug abuse. Selected contemporary
perspectivesRockville, MD: NIDA, pag. 102-109.
73. KAPLAN, H.B. (1996) Empirical validation of athe applicability of
an integrative theory of deviant behavior to the study of drug use.
Journal of Drug Issues, 262, pag 345-377.
74. KAPLAN, H.I., SADOCK, V. (1998) – Synopsis of Psychiatry
Behavioral Sciences/ Clinical Pszchiatry, eighth edition, Lippincott
Williams & Wilkins, Baltimore.

134
75. KANDEL, D.B. (1978) Longitudinal Research on Drug Use:
Empirical Findings and Methodological Issues. New York: John
Wiley and Sons.
76. KANDEL, D.B. (1984) Drug use by youth: An overview, Drug Abuse
and the American Adolescent. DHHS Publication Nº (ADM) 84-1166,
pag. 1-24.
77. KANDEL, D.B.; YAMAGUCHI, K. (1985) Developmental patterns
of the use of legal, illegal and medically prescribed psychotropic
drugs from adolescence to young adulthood. In: Jones, C.L. y Battjes,
R.J. (eds.) Etiology of Drug Abuse: Implications for Prevention.
DHHS Publication. Nº 85-1335.
78. KAPLAN, H.B.; MARTIN, S.S.; ROBBINS, C. (1984) Pathways to
adolescent drug use: Self-derogation, peer influence, weakening of
social controls, and early substance use, Journal of Health and Social
Behavior. Nº 25, pag. 270-289.
79. LEUKEFELD, C.G.; BUKOSKI, J. (1995) “Una introducción a la
investigación en programas de prevención del abuso de drogas:
aspectos metodológicos”. In Leukefeld, C.G. y Bukoski, J. Estudios
sobre intervenciones en prevención del abuso de drogas: aspectos
metodológicos. Madrid.
80. LORENZO, P.; LADERO, J.M.; LEZA, J.C.; LIZASOAIN, I. (2003)
Drogodependencias. Farmacologia. Patologia. Legislacion. 2a
Edicion. Ed. Medica Panamedicana, Madrid.
81. MATA, F. (1993) Sirven las campañas de prevención?
Interdependencias. No. 3
82. MATHIAS, R. (1999) Protective factors can buffer highrisk youths
from drug use. NIDA.
83. McALISTER, A.; PERRY, C.; KILLEN, J.; SLINKARD, L.A.;
MACCOBY, N. (1980) Pilot study of smoking, alcohol and drug
abuse prevention, American Journal of Public Health. Nº 70, pag.
719-721.
84. MENDOZA, R.; VILARRASA, A.; FERRER, X. (1986) La
educación sobre drogas en el ciclo superior de EGB. Madrid.
85. MILLER, N.S. (1997) Generalized vulnerability to drug and alcohol
addictions. In: Miller, N.S. (ed.) The principles and practice of
addictions in psychiatry. Filadelfia, PA: W.B. Sandunders Company,
pag. 18-25.
86. MOSKOWITZ, J. M. (1984) Preventing adolescent substance abuse
through drug education, National Institute on Drug Abuse, Research

135
 Monograph. nº 47. Supt. of Docs., Washington DC, US Govt. Printing
Office.
87. MOSKOWITZ, J.; MALVIN, J.; SCHAEFFER, G.; SCHAPS, E.
(1984) Evaluation of an affective development teacher training
literature. Journal of Primary Prevention. 4 (3): 150-161.
88. MRAZEK, P.J.; HAGGERTY, R.J. (eds.) (1994) Reducing the risk
for mental disorders: frontiers for preventive intervention research.
Washington, DC: National Academy Press for the Institute of
Medicine, Committee on Prevention of Mental Disorders.
89. NAVARRO BOTELLA, J. (2000) Factores de riesgo y protección de
carácter social relacionados con el consumo de drogas. Madrid: Plan
Municipal contra las Drogas.
90. NATIONAL INSTITUTE ON DRUG ABUSE (1993) Protective
factors. Resience. (1994) National Institute on Drug Abuse
Monitoring the Future Study. Rockville: National Institute on Drug
Abuse. National Institutes for Health. (1997) Preventing Drug Use
among Children and Adolescents. A Researchbased Guide. NIDA.
National Institutes for Health. NIH Publication, nº 97-4212. (1997)
Drug Abuse Prevention for AT-Risk Individuals. Rockville: National
Institute on Drug Abuse. National Institutes for Health.
91. NEWCOMB, M.D. (1995) Identifying high-risk youth: Prevalence
and patterns of adolescent drug abuse. In Rahdert, E. y Chzechowicz,
D. (eds.) Adolescent Drug Abuse: Clinical Assessment and
Therapeutic Interventions. Rockville: National Institute on Drug
Abuse Research. Monograph 156. DHHS Publication nº. 95-3908. US
Department of Health and Human Services. National Institute on
Drug Abuse.
92. NEWCOMB, M.D. (1988) Drug Use in the Workplace: Risk Factors
for Disruptive Substance Use Among Young Adults. Dover MA:
Auburn House.
93. NEWCOMB, M.D.; BENTLER, P.M. (1988) Consequences of Drug
Use: Impact on the Lives of Young Adults. Newbury Park, CA: Sage.
94. NEWCOMB, M.D.; FELIX-ORTIZ, M. (1992) Multiple protective
and risk factors for drug use and abuse: Cross-sectional and
prospective findings. Journal of Personal and Social Psychology. 63
(2): 280-296.
95. NATIONAL INSTITUTE ON DRUG ABUSE (1997) Preventing
drug use among children and adolescents. A researchbased guide.
National Intitute on Drug Abuse, and National Institutes of Health.

136
96. OETTING, E.R.; DONNERMEYER, J.F. (1998) Primary
socialization theory: The etio-logy of drug use and deviance. I.
Substance Use & Misuse, 33, pag 995-1026.
97. ONGIL, D. (1989) Evaluación del programa de prevención de las
drogodependencias en los centros educativos de la Comunidad
Autónoma de Madrid. Madrid: Edusalud.
98. OSAP (1987) Handbook for Evaluating Drug and Alcohol Prevention
Programs. U.S. Department of Health and Human Services. DHHS
Publication Nº (ADM) 87-1512.
99. OSAP (1989) Prevention Plus II. Tools for Creating and Sustaining
drug-Free Communities. U.S. Department of Health and Human
Services. DHHS Publication Nº (ADM) 89-1649.
100. OSAP (1990) Communicating About Alcohol and Other Drugs:
Strategias for Reaching Populations At Risk. U.S. Department of
Health and Human Services. DHHS Publication Nº (ADM) 90-1665.
101. OSAP (1990) Breaking New Ground For Youth At Risk: Program
Summaries. U.S. Department of Health and Human Services. DHHS
Publication Nº (ADM) 90-1658.
102. PADINA, R.; JONHSON, V.; LABOUVIE, E. (1992) Affectivity: A
central mechanism in the development of drug dependence. In
GLANTZ, M.; PICKENS, R. (Ed.), Vulnerability to drug abuse
Washington, DC: American Psychological Association.
103. PARSONS, T.; BALES, R.F.; SHILS, E.A. (1953) Apuntes sobre la
teoría de la Acción. Buenos Aires: Ed. Amorrortu.
104. PEELE, S. (1985) The meaning of addiction. A compulsive experience
and its inter-pretation. Lexington, MA: Lexington Books.
105. PENTZ, M.A.; DWYER, J.H.; MACKINNON, D.P.; FLAY, B.R.;
HASEN, W.B.; WANG, E.Y.; JOHNSON, C.A. (1989) A multi-
community trial for primary prevention of adolescent drug abuse:
Effects of drug use prevalence. Journal of the American Medical
Association. 261 (22): 3259-3266.
106. PÉREZ-OLIVA, M. (1993) Estereotipo sobre la droga: la
importancia del primer impacto informativo, Interdependencias. No.
3.
107. PINAZO, S.; FERRER, X. (2000) Factores familiares de riesgo y de
protección del consumo de drogas en adolescentes, In Yubero, S.
(ed.), Las drogas: un análisis psicosocial. Cuenca: UCLM.
108. PLAN NACIONAL SOBRE DROGAS: Servicios sociales y
drogodependencias, 1998.

137
109. POLICH, J.M.; ELLICKSON, P.L.; REUTER, P.; KAHAN, J.P.
(1984) Strategies for Controlling Adolescent Drug Use. Santa
Monica.
110. PRELIPCEANU, D.; Voicu, V.; editori: Abuzul şi dependenţa de
substanţe psihoactive, 2004.
111. REGIER, D.A., FARMER, M.E., RAE, D.S. et al. (1990)
Comorbidity of mental disorders whit alcohol and other drugs abuse,
JAMA. Nº 264, pag. 2511-2518.
112. RHODES, J.E.; JASON, L.A. (1988) Preventing substance abuse
among children and adolescents. New York: Pergamon Press.
113. ROBLES LOZANO, L.; MARTÍNEZ GONZÁLEZ, J.M. (1998)
Factores de protección en la prevención de las drogodependencias.
Idea-Prevención: 58-70.
114. ROBINS, L.M.; RATCLIFF, K.S. (1979) Continuation of antisocial
behavior into adulthood. International Journal of Mental Health. 7:
96-116.
115. ROGOSCH, F.; CHASSIN, L.; SHER, K.J. (1990) Personality
variables as mediators and moderators of family history risk for
alcoholism: Conceptual and methodological issues. Journal of Studies
on Alcohol. 51 (4): 310-318.
116. RUTTER, M. (1985) Resilence in the face of adversity: Protective
factorsin resistence to psychiatric disorders. British Journal of
Psychiatry. 147: 598-611.
117. SALVADOR-LLIVINA, T.; MARTÍNEZ HIGUERAS, I. (1997) La
evaluación de programas de prevención de las drogodependencias.
Revista de Estudios de Juventud. 40: 95-108.
118. SANTACREU, J.; HERNÁNDEZ, J.A.; FROJÁN, M.X. (1992)
Catálogo de programas de prevención de la drogadicción. Madrid:
Plan Regional sobre Drogas.
119. SANTACREU, J.; FROJÁN, M.X.; HERNÁNDEZ, J.A. (1992)
Modelo de génesis del consumo de drogas: Formulación y
verificación empírica. Análisis y Modificación de Conducta, 18, pag
781-804.
120. SANTACREU, J.; FROJAN, M.X.; HERNÁNDEZ, J.A. (1992)
Estudio de las variables que determinan el proceso de génesis del
consumo de drogas. Análisis de una muestra lo largo de dos años de
estudio. Madrid: Plan Regional sobre Drogas.
121. SANTACREU, J.; FROJAN, M.X.; HERNÁNDEZ, J.A. (1991) El
papel del autocontrol en el proceso de génesis de las

138
 drogodependencias (I), Revista Drogodependencias. Vol. 16, nº 3,
pag. 201-215.
122. SANTACREU, J.; ZACCAGNINI; J.L.; MÁRQUEZ, M.O. (1992) El
problema de la droga: un análisis desde la Psicología de la Salud.
Valencia: Promolibro.
123. SCHUCHARD, M. (1984) Parent power and prevention: the national
movement for drug-free youth, J. Florida M. A. Vol. 71, nº 4, pag.
225-226.
124. SCHEIER, L.M., NEWCOMB, M.D. (1991) Psychological predictors
of drug use initiation and escalation: An expansion of the multiple
risk factors hypothesis using longitudinal data. Contemporary Drug
Problems.
125. SERPER, M.R. ; ALPERT, M. ; RICHARDSON, N.A. et al. Clinical
effects of recent cocaine use on patients with acute schizophrenia.
Am. J. Psychiatry. 1995 ; 152 : 1464-1469.
126. SHEDLER, J., BLOCK, J. (1990) Adolescent drug use and
psychological helath: A longitudinal inquiry. American Psychologist.
45: 612-630.
127. SILVA, A. (1994) La evaluación de programas en
drogodependencias (2 volúmenes). Madrid: GID.
128. SMITH, C.; LIZOTTE, AJ..; THORNBERRY, T.P., KROHN, M.D.
(1995) Resilent youth: identifying factors that prevent high-risk youth
from engaging in delinquency and drug use. In J. Hagan (ed.),
Delinquency and disrepute in the life course. Greenwich, CT: JAI
Press, pag. 217-247.
129. SMITH, J.; HUCKER, S. Schizophrenia and substance abuse. Br. J.
Psychiatry. 1994 ; 165 : 13-21.
130. SWISHER, J.D.; HOFFMAN, A. (1975) Information: The irrelevant
variable in drug education. In Drug Abuse Prevention: Perspectives
and Approaches for Educators. Dubuque, Iowa: Brown, W.C.
131. THORNBERRY, T.P. (1996) Empirical support for interactional
theory: A review of the literature. In HAWKINS, J.D. (Ed.),
Delinquency and crime: Current theories New York: Cambridge
University Press.
132. TORRES HERNÁNDEZ, M.A.; CALAFAT FAR, A. (1993)
Prevención de las drogodependencias y el alcoholismo. In Tratado
sobre Prevención de las Drogodependencias. Madrid: Fundación de
Ayuda contra la Drogadicción. Secretaría General de
Drogodependencias del Gobierno Vasco; EDEX Kolektiboa.

139
133. VILLALBÍ, J.R.; AUBÍ, J. (1991) Programa de prevenció de l'abús
de substàncies addictives a l'escola (PASE). Institut Municipal de la
Salut. Barcelona.
134. WILLIS, T.A., VACCARO, D.; McNAMARA, G. (1992) The role of
life events, family support, and competence in adolescent substance
use: a test of vulnerability and protective factors. American Journal of
Community Psychology. 20 (3): 349-374.
135. ZACCAGNINI, J.L.; COLOM, R.; SANTACREU, J. (1990)
Catálogo de programas de prevención de la drogadicción. Madrid:
Plan Regional sobre Drogas.
136. ZUCKERMAN, M.; REIS, H.T. (1978) Comparison of three models
for predicting alternistic behavior, Journal of Personality and Social
Psychology. Nº 36, pag. 498-510.
137. RESURSE WEB:
a. www.ana.gov.ro
b. www.dap-eunet.org
c. www.emcdda.org
d. www.fad.es
e. www.fsyc.org
f. www.healthy-way.org
g. www.idea-prevencion.com
h. www.ieanet.com
i. www.isdd.co.uk
j. www.newharbinger.com
k. www.nida.nih.org
l. www.psiquiatria.com
m. www.socidrogalcohol.org
n. www.rcpsych.ac.uk
o. www.who.int
p. www.nice.org.uk

140