Maitreyi: Eliade, M. Maitreyi. Bucureşti: Editura ERC PRESS, 2009, pag.

49-50

Mă prefăcui că nu înţeleg, dar mă întorsei aproape de ea şi-i luai mîinile, mîngîidu-le.
― De ce nu auzi anumite cuvinte? mă întrebă ea, şi ghicii după glas că e gata să rîdă.
― Pentru că vorbeşti prostii, răspunsei, foarte sigur pe mine şi pe dragostea Maitreyiei.

5 Se petrecu atunci un lucru neaşteptat. Maitreyi începu să plîngă şi se smulse din mîinile
mele. Voia să fugă. O înlănţuii în braţe şi-mi apropiai capul de părul ei, vorbindu-i în
şoapte, încercând s-o farmec, s-o rog să nu mai plîngă, să mă ierte. Dar nu mă putui
împotrivi parfumului şi căldurii, şi ispitelor acelui trup neatins încă de nimeni şi o sărutai.
Maitreyi se zbătu şi ţipă, ferindu-şi gura. Mi-a fost teamă să nu ne audă cineva şi-i dădui
10 drumul. Fugi din braţele mele cu un suspin care mă umili, dar nu se îndreptă spre uşă,
ci spre fereastră. Acolo, la lumina felinarului din stradă, o putui vedea. Mă cutremurai.
Avea o căutătură stranie, desperată şi plînsă, părul i se răvăşise pe umeri, buzele şi le
muşcase. Mă privea ca pe un duh sau ca pe un nebun. Îmi arătă cu degetul locul unde
o sărutasem, pe obraz. Nu putea vorbi, nu se putea apăra. Mă apropiai, o luai în braţe
15 şi o sărutai iarăşi, înnebunit de neînţelegere, întunecat de pasiune. O sărutai pe gură şi-
i întîlnii buzele umede, fragede şi parfumate, cum niciodată n-aş fi crezut că îmi va fi dat
să sărut. În cea dintîi clipă se strînsera sub gura mea, încercînd să se apere, dar era
atît de slabă, încît le deschise şi le lăsă sărutate, muşcate, supte. Îi simţeam sînii, o
simţeam toată, şi se abandonase atît de decisiv trupului meu, încît avusei chiar o urmă
20 de melancolie că mi se dăruise atît de repede. Nu ştiu cît a durat această primă
îmbrăţişare. Am ghicit că se sufocă, se zbate, şi i-am dat drumul. S-a prăvălit deodată la
picioarele mele. Am crezut că e leşinată şi m-am plecat palid, s-o ajut, dar ea îmi
îmbrăţişă picioarele, plîngea şi se ruga să nu o mai ating, mă implora în numele
Dumnezeului meu, în numele mamei mele, în numele d-nei Sen. Mă cutremurai şi tăcui.
25 O lăsai să se ridice singură. Îşi şterse lacrimile în fugă, îşi potrivi părul, mă privi, fără s-o
văd, căci eu eram în lumina palidă a felinarului, iar ea la întunerec, şi plecă oftînd.

M-am întors în odaia mea, agitat, zeci de sentimente străbătîndu-mă, chinuit şi de
bucuria că este a mea, şi de orgoliu, de remuşcare, de teamă. N-am putut face nimic
pînă la masă. Mă întrebam dacă voi avea curajul să o privesc în timpul mesei. Mă
30 întrebam mai ales ce va crede despre mine, dacă nu va spune ceva d-nei Sen sau lui
Lilu.
 Parfumul: Suskind, P. Parfumul., Bucureşti: Humanitas Fiction, 2017, pag. 40-41

Lui Grenouille îi era limpede că viaţa sa nu mai putea să aibă vreun sens dacă nu va
poseda acel parfum. Trebuia să-l cunoască până în cel mai mic amănunt, până la
5 ultima, cea mai suavă înrămurire; doar amintirea lui, oricât de complexă, nu-i ajungea.
Voia să apese apoteoticul parfum ca pe o pecete asupra învârtejirii sufletului său negru,
să-l cerceteze de-a fir-a-păr şi să gândească, să trăiască, să miroasă de acum numai
după îndemnul acelei vrăjite formule.

Se apropie pe tăcute de fată, din ce în ce mai mult, pătrunse sub tindă şi rămase la un
10 pas în spatele ei, în picioare. Ea nu-l auzi.

Avea păr roşcat şi purta o rochie cenuşie, fără mâneci. Braţele îi erau foarte albe şi
mâinile îngălbenite de sucul desfăcutelor corcoduşe. Grenouille sta acum aplecat
asupra ei şi îi sorbea mireasma întru totul neamestecată, aşa cum urca de la ceafă, din
plete, din tăietura rochiei, lăsând-o să se reverse în el ca o blândă adiere. Nu se simţise
15 niciodată mai bine. Dar fetei i se făcu frig.

Nu-l vedea pe Grenouille. Dar o cuprinse o nelinişte, un tremur ciudat, aşa cum se
întâmplă când cineva e încolţit de o veche, îndepărtată teamă. I se părea că din spate o
trage un curent rece, cum ar deschide cineva o uşă către un beci îngheţat, uriaş. Puse
cuţitul deoparte, strânse mâinile peste piept şi se întoarse.

20 Când îl văzu, fu atât de împietrită de frică, încât el avu vreme destulă să-i cuprindă gâtul
cu mâinile. Nu încercă nici să strige, nici să se mişte, nici un gest de apărare. Pe de altă
parte, nici el n-o privea. Nu-i văzu chipul fin, pistruiat, gura roşie, ochii mari, de un verde
sclipitor, fiindcă în timp ce o sugruma ţinea ochii strânşi cu putere şi nu avea decât o
singură grijă, aceea de a nu pierde nici o fărâmă din mireasma ei.

25 După ce murise, o întinse pe jos printre sâmburii de corcoduşe, îi sfâşie rochia şi fluviul
de mireasmă se prefăcu într-o viitură care-l inundă ca o minune. Îşi prăvăli apoi chipul
pe pielea ei, trecându-şi nările umflate dinspre pântec spre piept, spre gât, spre faţă şi
apoi către pântec, mai jos spre sex, spre pulpe, spre albele picioare. Îi sorbi mirosul din
creştet până-n talpă, adună ultimele rămăşiţe ale parfumului ei din bărbie, buric şi din
30 cutele braţelor.

După ce-o ofili mirosind-o, mai rămase în preajmă-i ghemuit încă o vreme, pentru a se
aduna, căci era prea plin de ea. Voia să nu piardă nimic din mireasma ei. Trebuia să-şi
închidă întâi bine la loc stăvilarele lăuntrice. Apoi se ridică şi stinse lumânarea.