Magnitudinea (M) unui cutremur este o marime caracterizeata de energia eliberată în

focarul unui cutremur sub forma de unde seismice. Scara utilizata este cea a Richter, o scară
cuprinsă între 12 grade.
Intensitatea (I) cutremurului este marimea care exprima modul in care a fost simtit un
cutremur intr-o zona. Scara Mercalli, este o scara de 12 grade, cu ajutorul careia se poate
aprecia intensitatea cutremurelor in diferite zone in functie de efectele produse de aceste
cutremure asupra oamenilor, animalelor, constructiilor, solului, etc.

11 iunie 1738, Vrancea

Cu o magnitudine impresionanta de 7,7 grade pe Scara Richter, cutremurul din 1738 a

zdruncinat din temelii intraga tara, efectele sale resimtindu-se pana in Balcani. A fost vorba
despre un eveniment care a avut loc in jurul pranzului, la aproximativ 130 de kilometri
adancime, si care s-a simtit cu precadere in Bucuresti, Focsani, Iasi, Sfantu Gheorghe si
Brasov. De exemplu, in Bucuresti, Curtea Veche s-a ,,crapat”, iar mai multe case si biserici s-
au daramat, la fel ca si imobilele din preajma manastirii Cotroceni. In Moldova, cutremurul a
daramat atunci nu mai putin de 11 manastiri si mai multi zidari au fost prinsi sub daramaturi.

4 martie 1977, Vrancea

Cutremurul din 4 martie 1977, a avut efecte devastatoare asupra României. A avut o
magnitudine de 7,4 grade pe scara Richter , o adâncime de 100 km şi o durată de circa 56 de
secunde. Au murit atunci 1.600 de persoane. La nivelul întregii ţări au fost circa 12.000 de
răniţi şi aproximativ 35.000 de locuinţe s-au prăbuşit. Majoritatea pagubelor materiale s-au
concentrat la Bucureşti unde peste 30 de clădiri şi blocuri mari s-au prăbuşit.
Cutremurul a afectat de asemenea şi Bulgaria. Unda de şoc s-a simţit aproape în toţi Balcanii.
Miscarea a fost extrem de violenta in Oltenia, Muntenia, precum si in sudul Moldovei, avand
insa efecte pana in centrul si sudul Europei, dar si pana in Rusia, la nord de St. Petersburg.

......

JAPONIA

Cutremurul din Tōhoku din 11 martie 2011 a fost un seism de magnitudine 9, cu epicentrul în
regiunea Tohoku din oceanul Pacific, în apropierea orașului japonez Sendai, aflat pe coasta
de est a Japoniei. Cutremurul a provocat valuri tsunami ale Pacificului de până la zece metri
în înălțime.
 Catastrofa a provocat moartea a peste 14.600 de oameni. Peste 11.000 de oameni sunt
disparuti fara urma. Cutremurul cu magnitudinea de 9.0 grade a fost cel mai devastator in
Japonia in ultimii 80 de ani.

Cutremurul urmat de tsunami au declansat alerte la mai multe centrale nucleare in urma unor
avarii la reactoare, cel mai cunoscut caz fiind cel de la centrala nucleara Fukushima.

Accidentul nuclear de la Fukushima-Daiichi a avut loc la data de 11 martie 2011 la centrala

electrică atomică Fukushima din Japonia, care constă din 3 reactori nucleari, ca urmare a
cutremurului din nord-estul țării de la ora 14:46,[1] urmat de un tsunami de mari proporții.
Centrala nucleară Fukushima I a fost nevoită să recurgă la acumulatoarele electrice de
rezervă, dar acestea au o capacitate limitată. Inginerii au recunoscut că nici sistemul de răcire
al reactorului 2 nu mai funcționează. Fără o răcire normală la un reactor se poate ajunge la
supraîncălzirea miezului cu material fisionabil radioactiv al reactorului până la o temperatură
de 2.000 °C, crescând riscul topirii lui și al unor explozii. La 15 martie autoritățile din Tokyo
au anunțat că la reactorul (blocul) 2 Fukushima a avut loc o explozie care a avariat învelișul
acestuia, provocându-se astfel o creștere a radioactivității în zona înconjurătoare.
Administrația centralei vorbește despre "valori dramatice ale radioactivității". Drept urmare
populația locală din perimetrul de 30 de km în jurul centralei (care nu era încă evacuată) a
fost avizată să rămână în locuințe, pentru a nu se expune direct (este vorba de aparatul
respirator) radioactivității crescute. După explozia de la reactorul 2 s-a anunțat un incendiu la
reactorul 4 (care la cutremur era în revizie.
Alte 2 reactore, nr 5 (18 aprilie 1978) și 6 (24 octombrie 1979) nu au fost avariate în urma
accidentului, dar au fost official oprite pe 17 decembrie 2013. Acești reactori au fost criticați
datorită proiectării nesigure, cu riscuri cunoscute încă de la inaugurarea centralei. Construcția
altor 2 reactori aflată în faza inițială (cu data de pornire prevăzută între 2016 și 2018) a fost
anulată.
La 12 aprilie 2011 autoritățile japoneze au mărit clasificarea accidentului nuclear de la
Fukushima de la nivelul 5 la nivelul 7, nivelul maxim pe scara accidentelor nucleare.Nivelul
7 a fost și nivelul declarat la accidentul nuclear de la Cernobîl în 1986

Cercul de Foc al Pacificului este o suprafață frecventată de cutremure și erupții vulcanice

care încercuiesc Oceanul Pacific. Forma zonei de foc este a unei potcoave de 40.000 de km.
El este alcătuit din 350 de vulcani activi. Aici se găsesc 62% din vulcanii activi ai lumii.
Fosele care mărginesc Pacificul sunt activate din punct de vedere seismic, fapt care determină
producerea a numeroase cutremure, care, asociate vulcanismului activ, justifică denumirea de
centura de foc sau cercul de foc dată de specialiști acestei zone. Din cele 100 de cutremure de
mare magnitudine care au avut loc la jumătatea secolului al XX-lea, 75 s-au produs în această
zonă. Inelul este întreupt numai de-a lungul coastei vestice a SUA și Canadei, unde nu apare
nici o fosă și unde se produc rareori cutremure. Dar, în sudul țărmului pacific al SUA, se află
cea mai lungă zonă de fractură oceanică, Mendcino (lungă de peste 3000 km.), care se
continuă pe uscat cu una dintre cele mai mari falii terestre, San Andreas (California). De-a
lungul Centurii de foc au loc deplasări submarine care provoacă tsunami (valuri oceanice
devastatoare care invadează coastele pacifice).

Vezuviu
In anul 79 D.H. , după secole în care s-a aflat în stare latentă, vulcanul Vezuviu erupe
în sudul Italiei de astăzi, devastând prosperele orașe romane Pompeii și Herculaneum și
ucigând mii de persoane. Orașele, acoperite de un strat gros de material vulcanic și noroi, nu
au fost reconstruite niciodată și au fost uitate în cursul istoriei. În secolul XVIII, Pompeii și
Herculaneum au fost redescoperite și excavate, aducând probe arheologice fără precedent
despre viața de zi cu zi a civilizației antice.
Orasele antice Pompeii și Herculaneum se găseau în apropiere de poalele Muntelui
Vezuviu, în Golful Neapole. În vremea Imperiului Roman timpuriu, în Pompey trăiau 20.000
de oameni, printre care negustori, meșteșugari și fermieri care exploatau solul bogat al
regiunii, cultivând viță de vie și pomi fructiferi. Nimeni nu bănuia că fertilul pământ negru
reprezenta de fapt rămășițe ale erupțiilor anterioare ale Vezuviului.
Herculaneum a fost un oraș în care au locuit 5.000 de oameni. A fost și o destinație de
vacanță preferată a romanilor bogați. Denumit după eroul mitologic Hercule, Herculaneum
găzduia vile opulente și băi romane grandioase. Obiectele folosite la practicarea jocurilor de
noroc descoperite la Herculaneum și un bordel descoperit la Pompeii atestă viața de zi cu zi a
celor două orașe.
Insă, această prosperitate a luat sfârșit, atunci când vârful Vezuviului a explodat,
propulsând în stratosferă un nor de cenușă în formă de ciupercă. În următoarele 12 ore,
cenușa vulcanică și pucioasa au invadat orașul, obligându-i pe locuitori să fugă speriați.
Aproximativ 2.000 de oameni au rămas la Pompeii, ascunși în pivnițe sau în structuri din
piatră, așteptând sfârșitul erupției.
Un vânt din vest a protejat orașul Herculaneum de faza inițială a erupției, însă un nor
gigantic de cenusă încinsă și de gaz a coborât pe panta vestică a Vezuviului, înconjurând
orașul și omorându-i pe cei care au rămas acolo. Acest nor mortal a fost urmat de un șuvoi de
noroi vulcanici și piatră, care a îngropat orașul. Oamenii care au rămas la Pompey au fost
uciși în dimineața zilei de 25 august, când un nor de gaz toxic a ajuns în oraș, sufocându-i pe
cei care nu au fugit. A urmat un șuvoi de rocă și cenușă, care a făcut ca acoperișurile și
zidurile să se prăbușească, îngropându-i astfel pe cei morți.
O mare parte din ceea ce cunoaștem despre această erupție provine dintr-o relatare a
lui Plinius cel tânăr, care locuia în vestul Golfului Neapole atunci când a explodat Vezuviul.
În două scrisori adresate istoricului Tacitus, a povestit despre modul în care “oamenii își
acopereau capul cu pernele, singura apărare împotriva unei ploi de piatră” și despre cum “un
nor negru și înfricoșător, încărcat de materie combustibilă avansa spre oraș. Unii își
deplângeau propria soartă. Alții se rugau să moară.”
 Pompeii a fost îngropat sub un strat de 5 metri de cenușă, iar coasta a suferit
modificări majore. Herculaneum a fost îngropat sub aproape 20 de metri de noroi și material
vulcanic. Unii locuitori ai orașului Pompey s-au întors ulterior pentru a-și scoate casele
distruse de sub stratul de cenușă și pentru a-și salva bunurile de valoare, însă adevărate
comori au rămas acolo și au fost uitate.
În secolul XVIII, un săpător de fântâni a scos la suprafață, în locul unde s-a gasit
orașul Herculaneum, o statuie de marmură. Administrația locală a excavat alte valoroase
obiecte de artă, însă proiectul a fost abandonat. In 1748, un fermier a descoperit sub via sa
urme ale orașului Pompey. De atunci, excavările au continuat aproape fără întrerupere până în
prezent. În 1927, guvernul italian a continuat excavările la Herculaneum, recuperând
numeroase opere de artă: statui de marmură și de bronz și picturi de mare valoare.
La Pompey au fost descoperite rămășițele a 2.000 de bărbați, femei și copii. După ce
au murit asfixiați, cadavrele lor au fost acoperite de cenușă, care a întărit și păstrat conturul
corpurilor. Ulterior, cadavrele s-au descompus, lăsând în urmă un soi de mulaj. Arheologii
care au descoperit aceste mulaje au umplut spațiile goale cu ghips, relevând în detaliu
pozițiile în care au murit victimele vulcanului. Și restul orașului pare a fi conservat în urma
trecerii timpului. Simple obiecte care spun povestea vieții de zi cu zi în Pompey sunt la fel de
valoroase pentru arheologi ca și statuile și frescele. Abia în 1982 au fost descoperite la
Herculaneum primele rămășițe umane. Sutele de schelete descoperite poartă urmele care
atestă moartea oribilă de care au avut parte.