Mia Vasilian, soția unui avocat de provincie, trăiește cu nostalgia vieții

luxoase cunoscute în copilărie. Din strălucirea de altădată îi rămâne, crede

ea, doar o creștere nobilă. Căsătoria cu Jorj Vasilian, descendentul unei
familii de boieri moldoveni, este văzută ca un compromis acceptat cu
resemnare. Afaceri neprofitabile și rivalități politice ruinează familia
Papazoglu. Complexat de vârstă (Jorj e cu 15 ai mai mare) și de un nume
așa-zis ilustru (Papazoglu), Jorj trăiește sentimentul inferiorității și încearcă
să compenseze satisfăcând toate capriciile unei neveste lacome și rele, gata
să anuleze plictiseala provincială prin flirtul de ocazie. La începutul operei,
Mia Vasilian primește vizita unor neveste de funcționari, amândouă urâte
și fără gust îmbrăcate, dar în stare să înțeleagă relația amoroasă a Miei cu
locotenentul Micuș Lazăr, fermecător cuceritor de inimi disponibile. Buna
dispoziție a Miei este stricată de intervenția Lizucăi, fata vitregă pe care nu o
agreează, un ghimpe, un copil destul de rău crescut de niște bătrâni ridicoli,
părinții predecesoarei defuncte. Fetița se strecoară și gustă, cu degetele, din
șerbetul de portocale. Slujnica doamnei Vasilian, agreată de stăpână pentru
răutatea ei, o bate pe fetiță. Sătulă de bătăi și vorbe grele, Lizuca se hotărăște
să plece la bunicii ei împreună cu Patrocle, câinele tovarăș de suferință. Cei
doi se pregătesc de drum; Patrocle sustrage o bucată de pâine, iar Lizuca își
umple buzunarele cu cenușă pentru a marca traseul parcurs în vederea
întoarcerii. Călătoria celor doi debutează aproape de asfințitul soarelui. Casa
bunicilor se află dincolo de dumbrava Buciumenilor. Basmele aflate de la
bunicuță și de la mama ei o fac pe Lizuca să percepe lumea ca fiind
miraculoasă și totodată prietenoasă. Păpușoii ca niște săbii îi calăuzesc
drumul și o apară de jivine rele, Sora-Soarelui îi binecuvântează călătoria
și îi servește drept duhovnic.(fetița i se plânge că tatăl nu o mai lasă la
bunici, că mama vitregă se ceartă cu el pentru că vrea să pună mână pe livezi
și păduri, moștenirea Lizucăi etc.). Furnicile au o crăiasă care te salvează la
nevoie dacă ești un om bun. O bătrână oarecare devine Sfânta-Miercuri.
Lăsarea întunericului o cam sperie pe fetița care se bizuie însă pe curajosul
cățel, Patrocle. O scorbură oferită de mătușa răchită devine un adăpost
confortabil pentru cei doi drumeți rătăciți. Scăldată în lumina lunii pline,
dumbrava pare un tărâm feeric, de basm. În visul fetiței, vietățile pădurii
devin făpturi magice. Licuricii sunt pitici cu felinare, o floare pare o zână
desprinsă din cărțile cu povești pe care i le citea mama. Lumea din visul fetei
se află în opoziție cu cea reală, a muritorilor proști și răi, care și-au pierdut
inocența, bucuria de a asculta povești și de a crede în puterea imaginației.
Reprezentativă pentru incapacitatea oamenilor de a-și păstra sufletul inocent,
de a se bucura de joc, rămâne povestea domniței prichindeilor: până și Făt-
Frumos o pierde pe zâna închipuirii, îi cere, la insistențele muritorilor de
rând, dovezi palpabile ale existenței ei. Vietățile magice hătărăsc să ducă
fetița adormită la bunicii ei, pământenii de pe coastă. Dimineața, Lizuca se
trezește în casa bunicilor, care o căutaseră prin pădure, acuzați de mama
vitregă de tăinuirea fetiței. Mia Vasilian și slujnicuța vin să recupereze fetița,
garanția obținerii averii. Cele două sunt pedepsite de albinele care le înțeapă.
Trezită din somn de țipetele lor, Lizuca îi mărturisește bunicuței că nu se va
mai întoarce în casa tatălui și că va da în vileag legătura mamei vitrege cu
domnul Micuș.

Portret

Lizuca, o fetiță de șase ani, este crescută de mamă și de bunici în spiritul

poveștilor, al imaginației fără limite și al bucuriei. Moartea mamei o face să
cunoască răutatea și lăcomia unei mame vitrege, aristocrata ruinată Mia
Vasilian. Incapabilă să se atașeze de fetiță, vănătoarea de avere Mia Vasilian
o consideră pe Lizuca o rușine și o nenorocire, un ghimpe, cu obiceiri și
apucături de țărancă, moștenite de la bunicii-răzăși. Femeia se laudă cu o
creștere aleasă și este evident că nu a cunoscut vreodată bucuriile copilăriei,
că a fost învățată de mică cât sunt de importante o vestimentație impecabilă,
fără cusur și o reverență corect executată. La rândul ei, slujnicuța o
persecută, dornică să intre prin astfel de manifestări în grațiile stăpânei prin
apelative precum gîngania dracului, dihanie și soi rău. Bătrâna considerată
de fetiță Sfânta-Miercuri o compătimește, numind-o o copiliță orfană și
năcăjită.
Portretul fizic este al unei fetițe obișnuite care nu se remarcă prin frumusețe
și grație, dar care se face plăcut prin ansamblu și reușește să stârnească
simpatia și îngăduința cititorului: Era o fetiță mărunțică, însă voinică și
plinuță. Rochița de doc albastru stătea strâmbă și în chip cu totul
nepermis pe trupușorul ei. Botinuțele îi erau pline de colb și cu
șireturile desfăcute. Călțunii căzuseră și arătau niște piciorușe pârlite de
soare, cu genunchii nu tocmai curați. Capu-i era foarte scurt, tuns
băiețește. Năsușoru-i mititel ar fi avut nevoie de batistă, lucru pe care-l
dovedeau și mânicile rochiței. Gura-i era cam mare și obrajii erau roșii.
Nu era deloc frumușică și delicată duduia Lizuca. Numai ochii căprii,
umbriți de gene negre, aveau în ei câte o mică floare de lumină.

Crescută de bunicii răzeși, Lizuca învață să iubească natura și să îi

interpreteze semnele. Astfel, frunzele păpușoilor sunt percepute drept
călăuze și protectori, Sora-Soarelui o încredințează că se află pe drumul bun
etc. Lizuca este copilul prin excelență, cu un fond sufletesc pozitiv, orizontul
în care trăiește fiind reprezentat de joc și imaginație. Alături de mama-înger
păzitor, de bunici și de vietățile pădurii, Lizuca reprezintă o lume minunată,
a poveștilor care fac viața omului mai frumoasă. Lor li se opun muritorii
proști și răi, a căror existență este tristă și searbădă.

Toate dialogurile fetiţei ( cu Sora Soarelui, cu Patrocle, cu mierloiul, cu

Sfâta Miercuri) denotă imaginaţia, dorinţa de afecţiune, curajul,
sensibilitatea, dar şi suferinţa pe care copila o simte până în adâncul
inimii, din cauza pierderii mamei sale („Mama mea a murit, Sora
Soarelui.”).