Arhiva Somesana Seria III IX 2020

ARHIVA SOMEªANÃ
REVISTÃ DE ISTORIE ªI CULTURÃ

SERIA A III‑A
XIX
Pe copertă:
Fotografie din colecţia Muzeului Grăniceresc Năsăudean (începutul sec. XX).
MUZEUL GRÃNICERESC NÃSÃUDEAN
UNIVERSITATEA „BABEª‑BOLYAI”
INSTITUTUL DE ISTORIE „GEORGE BARIÞ” CLUJ‑NAPOCA
ARHIVA SOMEªANÃ
REVISTÃ DE ISTORIE ªI CULTURÃ
SERIA A III‑A
XIX
Năsăud
2020
Referenţi de specialitate:
Prof. Francesco Guida, Universitatea „Roma Tre”, Roma
Prof. Ardian Ndreca, Universitatea Pontificala „Urbaniana”, Roma
Prof. Mircea Gelu Buta, Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca
Conf. Ion Cârja, Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca
Colegiul de redacţie:
Redactori coordonatori:
Dan Lucian Vaida, Muzeul Grăniceresc Năsăudean
Mirela Popa‑Andrei, Academia Română, Institutul de Istorie „George Bariţ”,
Cluj‑Napoca
Membri:
Călin-Emilian Cira, Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga”, Cluj-Napoca
Cristian Găzdac, Institutul de Arheologie şi Istoria Artei, Cluj-Napoca
Pr. Maxim (Iuliu-Marius) Morariu, Universitatea Pontificală
„Sfântul Toma de Aquino” Angelicum, Roma (drd.)
Adrian Onofreiu, Arhivele Naţionale, Serviciul Judeţean Bistriţa-Năsăud
Dan Prahase, Muzeul Grăniceresc Năsăudean
Carmen Rontea, Muzeul Grăniceresc Năsăudean
Paul-Ersilian Roşca, Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca
Claudia Septimia Sabău, Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca
Andreea Sărmaşiu, Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca (drd.)
Pr. Crin-Triandafil Theodorescu, Muzeul Grăniceresc Năsăudean
Floare Vaida, Colegiul Naţional „George Coşbuc”, Năsăud
Coperta: Marcela Tamaş

Tehnoredactare: Rodica Pop
Prelucrare imagini foto: Dumitru Rotari
Traduceri text: drd. Andreea-Maria Sărmaşiu (coord. lb. engleză/franceză)
Limba engleză: Robert Emanuel Nagy-Kulcsar, Andreea Crăciun
Limba franceză: Robert Emanuel Nagy-Kulcsar, Smaranda Teodoroiu, Daria Ichim
Limba germană: Iulia Ţiţoc-Tămaş (coord.), Sara Maria Grindean, Mihaela Drăgulin,
Raluca Bianca Roman, Daria Ichim
Orice corespondenţă se va adresa: Please send any mail to the following address:
MUZEUL GRĂNICERESC NĂSĂUDEAN MUZEUL GRĂNICERESC NĂSĂUDEAN
Năsăud, B‑dul Grănicerilor nr. 19 Năsăud, B‑dul Grănicerilor nr. 19
Tel.: 004‑0263–361363 Tel.: 004‑0263–361363
E‑mail: muzeu_gr@yahoo.com E‑mail: muzeu_gr@yahoo.com
România Romania
Responsabilitatea pentru conţinutul articolelor din cuprinsul volumului

aparţine exclusiv autorilor.
ISSN 1583–3542
LISTA AUTORILOR
Mircea Gelu Buta Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca. Facultatea de

Teologie Ortodoxă.
Călin Emilian Cira Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga”,

Cluj-Napoca.
Ioan Cordovan Bistriţa.
Dorin Dologa Arhivele Naţionale, Serviciul Judeţean Bistriţa-Năsăud.
Ana Filip Salva.
Ironim Marţian Universitatea Tehnică Cluj-Napoca.
Iuliu-Marius Morariu drd. Universitatea Pontificală „Sfântul Toma de Aquino”

Angelicum, Roma.
Adrian Onofreiu Arhivele Naţionale, Serviciul Judeţean Bistriţa-Năsăud.
Maria Onofreiu Colegiul Tehnic „Grigore Moisil”, Bistriţa
Marius-Nicolae Pop Şcoala Gimnazială „Lucian Blaga”, Bistriţa.
Dan Prahase Muzeul Grăniceresc Năsăudean.
Carmen Rontea Muzeul Grăniceresc Năsăudean.
Paul-Ersilian Roşca Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca. Facultatea de

Teologie Ortodoxă.
Adrian Socaci Şcoala Gimnazială Uriu.
Crin-Triandafil Theodorescu Muzeul Grăniceresc Năsăudean.
Mihail-Andrei Theodorescu Academia Română, Institutul de Speologie „Emil Racoviţă”,

Cluj-Napoca.
Dan Lucian Vaida Muzeul Grăniceresc Năsăudean.
Delia Velescu Bucureşti.

CUPRINS
LISTA AUTORILOR 5
I. ŢARA NĂSĂUDULUI – ISTORIE ŞI CULTURĂ

A drian ONOFREIU
„Diuar” Grăniceresc: anul 1866 13
„Diuar Grăniceresc” from 1866 30
«Diuar Grăniceresc» de 1866 30
„Diuar“ am Grenzgebiet: Das Jahr 1866 31
M axim (I uliu -M arius ) MORARIU

Preocupări privitoare la Primul Război Mondial şi Marea Unire în paginile
revistei Arhiva Someşană (1924-2018) 33
Concerns Regarding World War I and the Great Union in the Pages of the Arhiva
Someşană Journal (1924–2018) 39
Questions concernant la Première Guerre mondiale et la Grande Union dans les pages de
la revue Arhiva Someşană (1924–2018) 39
Anliegen bezüglich des Ersten Weltkriegs und der Grossen Vereinigung in der Zeitschrift
Arhiva Someşană (1924–2018) 40
A drian ONOFREIU, M aria ONOFREIU

Natura dezlănţuită: apă şi foc la Năsăud în perioada interbelică. Contribuţii
documentare 41
A Devastation Rocked by Nature: Flood and Fire in Năsăud During the Interwar Period.
Documentary Contributions 70
La nature se déchaîne: eau et feu à Năsăud pendant l'entre-deux-guerres. Extraits de
mémoires historiques 70
Entfesselte Natur: Wasser und Feuer in Nussdorf in der Zwischenkriegszeit.
Dokumentarische Beiträge 70
D orin DOLOGA
Aspecte economice privind oraşul Năsăud în perioada interbelică 77
Some Economic Aspects Regarding Năsăud Town During the Interwar Period 91
Quelques aspects économiques sur la ville de Năsăud pendant l’entre-deux-guerres 91
Wirtschaftliche Aspekte der Stadt Năsaud in der Zwischenkriegszeit 91
I ronim MARŢIAN
Prof. univ. dr. Cosma Avram (1906-1976) canonic al Diecezei de Cluj-Gherla 95
Univ. Dr. Cosma Avram (1906–1976), Canon of the Greek Catholic Diocese of Cluj-Gherla 114
Univ. Dr. Cosma Avram (1906–1976), Chanoine du Diocèse de Cluj-Gherla 114
Dr. Cosma Avram (1906–1976), Domherr der Diözese Cluj-Gherla 114
D an L ucian VAIDA
Emil Boşca-Mălin – scrisori către Virgil Şotropa 115
Emil Boşca-Mălin – Letters to Virgil Şotropa 123
Emil Boşca-Mălin – Lettres à Virgil Şotropa 123
Emil Boşca-Mălin- Briefe an Virgil Şotropa 123
M ircea G elu BUTA

Cimitirul militar de la Rotunda 127
Rotunda Military Cemetery 142
Le Cimetière militaire de Rotunda 143
Der Soldatenfriedhof in Rotunda 143
C ălin -E milian CIRA

„Aceasta îmi este bucuria acestor zile”. Teodor Tanco „Antijurnal”
– Fragmente 145
“This is my joy of these days”. Teodor Tanco, “Antijurnal” – Excerpts– 160
«Voilà quelle est ma joie de ces jours-ci». Teodor Tanco, „Antijurnal” – Fragments– 160
„Das ist meine Freude in diesen Tagen“. Teodor Tanco, „Antijurnal“ – Fragmente – 161
II. ARHEOLOGIE ŞI ISTORIE

A drian SOCACI
Un opaiţ roman din lut de la Ilişua (com. Uriu), jud. Bistriţa-Năsăud 165
A Clay Roman Lamp from Ilişua (Uriu Village, Bistriţa-Năsăud County) 170
Une lampe en terre cuite de l’epoque romaine découverte à Ilişua (commune d’Uriu, comté
De Bistriţa-Năsăud) 170
C armen RONTEA
Aspecte privind efectele foametei în Transilvania 173
Aspects Regarding the Effects of Famine in the History of Transylvania 180
Aspects concernant les effets de la famine dans l’histoire de la Transylvanie 180
Aspekte bezüglich der Auswirkungen des Hungers in der Geschichte Siebenbürgens 180
D an PRAHASE
Ajutorul care n-a mai venit 181
"They forgot someone who needed their help" 185
«Ils ont oublié quelqu’un qui avait besoin de leur aide» 185
Die Hilfe, die nicht mehr kam 186
M arius N icolae POP

Rolul preotului în serviciul Armatei Române de la Primul la al Doilea Război
Mondial 187
The Role of the Priest in the Romanian Army During World War I and II 207
Le rôle du prêtre dans l’Armée roumaine pendant la Première et la Seconde Guerre mondiale 207
Die Rolle des Priesters im Dienst der Rumänischen Armee vom Ersten bis Zweiten
Weltkrieg 208
P aul -E rsilian ROŞCA
Patriarhul Nicodim Munteanu şi Regele Mihai I al României – „Dacă a plecat el,
eu nu mai am nici un rost” 209
Patriarch Nicodim Munteanu and King Michael I of Romania – „Now that he has left, I
don’t have a purpose anymore” 219
Le patriarche Nicodim Munteanu et le roi Michel Ier de Roumanie – « S’il est parti, je ne
sers plus à rien » 220
Der Patriarch Nicodim Munteanu und der König Rumäniens, Michael I. – „Er ist
gegangen, sodass hier nichts mehr für mich zu tun bleibt““ 221
A drian ONOFREIU, I oan CORDOVAN

Bătălia din Crimeea: Două perspective aceeaşi viziune. Contribuţii memorialistice 223
The Crimean Offensive: two Perspectives, the Same Vision. Extracts From Historical
Memories 253
L’Offensive de Crimée: deux perspectives, la même vision. Extraits de mémoires historiques 253
Die Schlacht um die Krim: Zwei Perspektiven, dieselbe Betrachtungsweise. Gedenkbeiträge 253
III. VARIA
C rin -T riandafil THEODORESCU, M ihail -A ndrei THEODORESCU
Prezenţa compusului speleotemic „moonmilch” în peşterile din Munţii Rodnei
şi posibile conexiuni cu medicina empirică tradiţională din Ţara Năsăudului 257
The Presence of the Moonmilk Speleothemic Substance in the Rodna Mountain Caves.
Possible Connections to the Empirical Traditional Medicine of the Năsăud Area 267
La présence de la spéléothème "mondmilch" dans les grottes des Monts Rodna. Liens
possibles avec la medicine traditionnelle de la région de Năsăud 268
Das Autreten der Speläothem-Verbindung „Mondmilch“ in den Höhlen der Rodnei-Berge
und mögliche Verbindungen mit der traditionellen empirischen Medizin aus dem Land
des Nussdorfs 268
D elia VELESCU
Dunărea şi poveştile ei 271
The Danube and its Histories 276
Le Danube et ses histoires 276
Die Donau und ihre Geschichten 277
IV. RECENZII
C ălin E milian CIRA
Iuliu-Marius Morariu, Repere ale autobiografiei spirituale din spaţiul ortodox în
secolele XIX şi XX. Ioan de Kronstadt, Siluan Athonitul şi Nicolae Berdiaev, Iaşi,
Editura Lumen, 2019, 535 p. 283
A na FILIP
Pr. Maxim (Iuliu-Marius) Morariu, „Ţara Năsăudului” în Primul Război Mondial,
vol. 1, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2018. 285
Gheorghe Cazacu, Republica Moldova între Bruxelles şi Moscova. Opţiuni identitare
şi geopolitice (1991–2019), Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2020, 300 p. 289

Portul popular năsăudean în fotografiile lui Ştefan Tatay. Colecţia Muzeului Grăniceresc
Năsăudean, ed. Dan Lucian Vaida, Dan Prahase, Carmen Rontea, Editura Mega,
Cluj-Napoca, 2020, 197 p. 291
P aul -E rsilian ROŞCA

Pr. Alexandru Moraru, Învăţământul teologic universitar ortodox din Cluj (1924-
1952), Ediţia a II-a, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2020, 488 p. 295
I. ŢARA NĂSĂUDULUI –
ISTORIE ŞI CULTURĂ
„DIUAR” GRĂNICERESC: ANUL 1866
Adrian ONOFREIU
Sintagma din titlu defineşte analiza comparativă realizată în studiul

de faţă. Am utilizat-o în accepţiunea din perioada existenţei Regimentului II
român de graniţă de la Năsăud1 şi a formei continuative, Districtul Năsăud2.
Rădăcina cuvântului/termenului provine din limba latină3. Prin feno-
menul de contaminare lexicală a primit noi înţelesuri; a fost utilizat atât în
documente oficiale4, dar mai ales, în realizările istoriografice ulterioare peri-
oadei la care ne referim.
Pentru redactorul primei serii din „Arhiva Someşană” consemnările
relativ constante temporal ale unor actori ai faptelor de arme au fost asumate cu
denumirea uşor modificată, de „ziuar”. Primul publicat a fost cel al caporalului
Mihai Candale din Maieru, participant la evenimentele din timpurile „vifo-
roase” ale anilor 1848–1849. Personajul „a avut plăcerea să noteze în jurnalul
său ceea ce a văzut, auzit şi păţit în drumul lung şi primejdios prin Ungaria”5.
Al doilea, având ca autor pe sergentul Simion Domide din Rodna, se
referă la aceeaşi perioadă a anilor 1848–1849, a fost scris în limba germană şi a
fost publicat, tradus în limba română6.
Cercetări recente în această direcţie au fost valorificate fie în cazul unui
militar, încă „grăniţer”, pentru intervalul temporal 1848–18517, fie a altuia,
înrolat şi el, dar de data aceasta în armata regulată a monarhiei habsburgice8.
1
Sinteza la Adrian Onofreiu, Ioan Bolovan, Contribuţii documentare privind istoria Regimentului gră-
niceresc năsăudean, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2006; ed. a II-a, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 2012.
2
Pe larg la Adrian Onofreiu, Districtul Năsăud, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 2010.
3
Dĭẽs = zi; interval de timp: şirul veacurilor, scurgerea timpului; Dicţionar latin-român, Ed.
Ştiinţifică, Bucureşti, 1977, pp. 219–220.
4
Diuariu de progres şi absenţe; Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale Bistriţa-Năsăud, fond
Şcoala generală Mărişelu, registru inv. 46/1906–1907, devenit protocol de progres şi absenţe;
Idem, r. 47/1906/1907 şi apoi, „clasica” matricolă şcolară; Idem, r. 48/1907–1908.
5
Şi, continuă editorul, „deşi notele sale zilnice vorbesc adesea cu naivitate despre lucruri
banale, totuşi ele, din multe puncte de vedere, sunt instructive, chiar şi interesante”, Virgil
Şotropa, Ziarul caporalului Mihai Candale, în „Arhiva Someşană”, Năsăud, nr. 14/1931, p. 422,
iar textul, între paginile 422–439.
6
Idem, Ziarul sergentului Simion Domide, în Idem, nr. 19/1936, pp. 54–72.
7
Interesante mai ales pentru relatarea destul de amănunţită a participării la procesul impor-
tant al consemnării proprietăţii funciare, în perioada imediat următoare desfiinţării „graniţei”
militare; Claudia Septimia Sabău, Adrian Onofreiu, Jurnalul lui Toader Ionaşc (1848–1851), în
„Arhiva Someşană”, Năsăud, seria III, XI, 2012, pp. 33–51.
8
Idem, Contribuţii la memorialistica militară din secolul al XIX-lea. Însemnările lui Ioan Mihăilaş
13
Adrian ONOFREIU
Pornind de la aceste referinţe privind modul de „înregistrare” a eveni-

mentelor trecutului, ne propunem, în continuare, să prezentăm un alt model,
lărgind cadrul definiţiei, de la acela al notaţiilor zilnice, la cel mai general al
unor documente, care au ca şi trăsătură comună faptul că au fost realizate în
acelaşi an. Un an – 1866 – cu implicaţii importante în viaţa administrativ-poli-
tică a zonei năsăudene. În primul rând, a fost anul bătăliei de la Custozza9.
Apoi, a însemnat un moment important în procesul lung şi întortocheat al pro-
cesului de restituire a proprietăţilor foştilor grăniceri, un an plin de frământări
referitoare la modul de administrare a fondurilor grănicereşti, dar şi unul în
care încă se mai aniversau momente importante atât la nivelul Transilvaniei
cât şi în plan local.
Referitor la modul de gestionare a fondurilor grănicereşti prin comi-
tetul şi comisia administratoare, aflăm din enumerarea lui Ioan Florian, în
apărarea unui membru important al celor două comisii enumerate10, cele 5
documente de bază în această privinţă: „a) dechierăţiunea şi decisiunile adu-
nărei generale a tuturor grăniţerilor din acest District, ţinută în anul 1851; b)
protocolul fundaţional din anul 1861/1862; c) decretul regesc din 4/3 ’864 nr.
829. aul., baza reorganizării şcoalelor triviale şi a celei normale, apoi a deschi-
derii gimnaziului; d) Instrumentul fundaţional datat 18 august 1861, existenţei,
duraverităţii şi a publicităţii tuturor institutelor de învăţământ şi educaţiune
înfiinţate şi susţinute cu averea grăniţierilor; e) statutele aşternute spre apro-
bare”, a căror valoarea o sintetiza astfel: „toate aceste documente sunt atari
acte, care ar trebui să le posede în câte un exemplar fiecare grăniţier, ca fun-
dator, ca să vadă şi să ştie ce şi pentru ce a fondat şi ca să poată privigea peste
Comitet şi Comisiune”.
Se adaugă informaţii referitoare la dificultăţi în administrare, datorate
unor personaje implicate: Ioan Purceila; sau descrierea modului de alcătuire a
comisiei, rolul unor membri, neimplicarea altora, necesitatea înlocuirii lor prin
membrii supleanţi: „mai mulţi dintre domnii membri ai Comisiunii adminis-
tratoare – după opinia subscrisului, unii fiind prea ocupaţi cu alte afaceri, alţii,
poate, dispreţuind încrederea grăniţerilor aşezată în Domniile lor, alţii, poate,
neavând simţul poftit către interesul public sau doar chiar din simţiri duşmă-
noase către numitele fonduri – nici abzicând de a fi membri numitei comisiuni,
dar nici nu merg regulat la şedinţele comisiunei, ci, ţinând posturile de ase-
sori la comisiune ocupate, şi neluând parte la şedinţe, împiedică administrarea
(1856–1864), în Lazăr Ureche-omul de ştiinţă. Repere istoriografice, în Cultură şi educaţie. In
memoriam Lazăr Ureche. Volum colectiv de studii şi articole, coord. Prof. dr. Aurelia Dan, dr.
Adrian Onofreiu, prof. Angelo Manea, prof. Dănuţ Archiudean, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca,
2014, pp. 77–101.
9
În care Imperiul Habsburgic a învins Regatul Italiei, cu contribuţia majoră a militarilor din
Regimentul 50 Linie de Infanterie, alcătuit din foşti „grăniţeri” năsăudeni; vezi schiţa unuia
dintre eroi la Nestor Şimon, „George Pop. Locotenent primar la regimentul 50 de linie, marele
duce de Baden”, în Nestor Şimon. Restituiri, ediţie îngrijită de Adrian Onofreiu, Academia
Română, Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 2012, pp. 219–232.
10
Adrian Onofreiu, „Vasile Buzdug”, în „Anuarul Bârgăuan. Ştiinţă, cultură, arte şi literatură”,
Ed. Eikon, Cluj-Napoca, anul I, nr. 1, 2011, pp. 40–60.
14
„Diuar” Grăniceresc: anul 1866
numitelor fonduri” sau cele privind traiectul de verificare şi aprobare din

partea autorităţilor: oficiul financiar, guberniu, locurile mai înalte.
De interes pentru acest an sunt şi documentele referitoare la restituirea
avuţiei importante a foştilor grăniceri, pădurile, prin instituirea unei comisii
speciale11.
Din panoplia manifestărilor aniversare decelăm pe cele referitoare la
înfiinţarea Districtului12 sau cele dedicate unui moment general al românilor
transilvăneni, al recunoaşterii înarticulării naţiunii române13.
Peste tot documentele ne prezintă informaţii mai condensate sau
extinse, despre fapte şi întâmplări ale anului 1866. Analogia cu termenul
asumat în titlu ne permite să fim martori la scurgerea timpului şi a evenimen-
telor, într-o „poveste” cu consemnări apropiate relatărilor cotidiene. Şi ne oferă
un plus de cunoaştere despre lumea fascinantă a „graniţei” năsăudene.
Cele 11 documente au fost ordonate cronologic, „în scurgerea zilelor”,
numerotate de la 1, în continuare. Pentru regăsirea lor facilă, am postat la sfâr-
şitul fiecăruia sursa de provenienţă, acelaşi dosar pentru toate documentele
create de Vicariatul Rodnei; am intervenit în note de subsol, pentru extinderea
ariei informaţionale/bibliografice şi explicarea unor termeni scoşi din uz sau
regionalisme.
Oferim prin acestea celor interesaţi decupaje dintr-un altfel de „diuar”
grăniceresc, dar cu un conţinut fundamental asemănător: consemnarea „apro-
piată”/cotidiană a trecutului.
11
Vezi cadrul general în Contribuţii documentare referitoare la situaţia economică a satelor năsăudene
în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, volum îngrijit de Simion Lupşan, Adrian Onofreiu, Ed.
Mesagerul, Bistriţa, 2007, doc. 12–14, pp. 207–228.
12
Vezi actele de constituire din cadrul şedinţei „Congregaţiei marcale” desfăşurată între 18–19
iunie 1861, în Districtul Năsăud 1861–1876. Contribuţii documentare, autori, Simion Lupşan,
Adrian Onofreiu, Ed. Fundaţiei „George Coşbuc” Năsăud, 2003, doc. 20, pp. 122–144, ca şi
cele efective de organizare, ale Comitetului reprezentativ, în Ibidem, doc. 21, pp. 144–169.
13
Legea votată de Dieta de la Sibiu şi promulgată de împărat; susţinută de Alexandru Bohăţiel
în şedinţele din 28 august şi 4 septembrie 1863; apud. Adrian Onofreiu, Districtul Năsăud...,
p. 225–226.
15
Adrian ONOFREIU
1.
Prea Venerat Ordinariat în Gherla
După cum din alăturata scrisoare comunicată din partea Comitetului

fondurilor scolastice grăniţereşti, cu îndorsatul din 1 curentei, nr. 11, se poate
vedea, Înalt C. R. Minister de Finanţe a binevoit mai multe cortile14 aşa numite
proventale15 şi pământe aflătoare în Valea Rodnei, a le ceda comunelor spre
scopuri bisericeşti-şcolare.
Fiindcă acestea încă nu s-au predat din partea Înaltului Erariu, nici sunt
prospecte16 că acelea se vor transpune comunelor aşa curând, atât Comitetul
fondurilor cât şi subscrisul, ca superior bisericesc şi şcolar în acest district, se
află obligat a face paşii de lipsă17 pentru curânda predare a acelor obiecte, şi a
se ruga prea umilit ca prea Măritul Ordinariat Episcopesc, încă să binevoiască a
se întrepune la C. R. Guberniu, ca înaltul acelaşi să se îndure graţios a espora18
la locurile competente transpunerea obiectelor specificate de la erariu la comu-
nele respective, fără amânare,.
Mai încolo, să binevoiască Prea Veneratul Ordinariat a espoera ca,
deoarece acelea sunt date de către Înaltul C. R. Minister spre scopuri curat
bisericeşti şi şcolare, predarea lor să se facă în prezenţa superiorului bisericesc
şi scolastic districtual şi expres, să se spună comunelor, la ocazia predării, că
acelea se dau numai pentru scopurile indicate în acea înaltă deciziune şi prin
urmare, bisericeşti şi şcolare, să le ia în posesiune, pentru că subscrisul tare se
teme că comunele (sic!) respective le vor întrebuinţa spre alte scopuri şi aşa,
ne putem compromite înaintea Înaltului Regim, la care ne-am arătat lipsa de
acelea pentru biserici şi şcoale, dacă le vor întrebuinţa spre alte scopuri.
Năsăud, 5/2 ’866.
Grigore Moisil.
(A.N.B-N, fond Vicariatul Rodnei, d. 225/1866, f. 15).
2.
Inclit Oficiu cercual al Rodnei
În St-Georgiu19
În ascultarea veneratei ordinaţiuni din 13/2 a 1. c., nr. 17720, se

14
Clădiri, aici cu sensul de locuinţe.
15
Aparţinând fondului de provente. Cele două fonduri din perioada existenţei Graniţei mili-
tare, de provente şi de montur, transformate în Fondul scolastic central şi Fondul de stipendii;
vezi pe larg, Lazăr Ureche, Fondurile grănicereşti năsăudene (1851–1918), Presa Universitară
Clujeană, Cluj-Napoca, 2001, pp. 36–53.
16
Proiecţii, aşteptări.
17
Necesari, trebuincioşi.
18
Obţine.
19
Sângeorz-Băi.
20
Despre mecanismul administrativ în Districtul Năsăud, în relaţia dintre autorităţile comu-
nităţilor locale şi cele cercuale, vezi „Despre împlinirea celor neîmplinite” în districtul Năsăud.
Condicile administrative de la Măgura (1866–1868) şi Şanţ (1874), ediţie, studiu introductiv
16
relaţionează din partea subscrisului antiste comunal cu supunere întru acolo,

cum că provocând pe docentele comunal Clement Tomi spre mergerea la
Năsăud după raţiunile fondului scolastic comunal şi, încheind acele raţiuni,
după recerinţa Inclitei Comisiuni şcolare, acela s-a declarat că dânsul nici nu
ar fi apt şi nici nu poate şi nici nu voieşte a le încheia acele raţiuni, ba, ce e mai
mult, fără ceva plată.
Mai încolo, notarul comunal fiind mai mult morbos21 şi ocupat cu alte
afaceri oficioase, asemenea, nu poate corespunde ca să poarte aceste raţiuni.
Deci, se pune umilita rugare, ca acele raţiuni, care de la anul 1861 se află în
Năsăud, să binevoiască Onorata Comisiune a le încheia, după cum s-a fost
declarat reprezentanţii comunei Ilva Mare că voiesc, ca raţiunile să se poată
încheia prin mărita Comisiune, neaflându-se indivizi apţi în comună, pentru
aceasta. Iar mai încolo, pentru scoaterea intereselor restante, s-au făcut dispo-
ziţii spre a se scoate şi administra.
Ilva Mare, în 30 martie 1866.
Iov Oul, jude comunal.
Inclitei Comisiuni administratoare a fondurilor şcolare grăniţere,
în Năsăud
Se transpune amicabil, în urma stimatei recercări din 19 februarie ’866,
nr. 1–3, spre plăcută dispunere.
De la Oficiul Cercului Rodnei.
St-Georgiu, în 31 martie ’866.
Timoce, jude procesual.
3.
Copia Ordinaţiunii Guv[erniale]. d. d. 3 aprilie, de sub nr.
Gub[ernial] 4737 a. c., Universităţii22 Districtului Năsăud trimise.
Preliminarul fondului Monturului, acum de stipendii, din desfiinţatul

Regiment român secund de frontieră, care s-a compus pe anul 1866 din partea
Esactoratului23 provincial şi s-a aşternut din partea Guvernului Reg. provincial
spre aprobare la locurile mai înalte, cu relaţiunea din 20 octombrie a. tr. nr.
27.468/1865, şi s-a rectificat cu prea graţiosul decret reg. din 6 ianuarie a. c.,
nr. 4776/1865 aul. „rubrica de espense”/venituri diferite, post. 5, cu privire la
causul24 de acum a banilor de argint.
După aceasta, prisosinţa se suie la suma de 1.592 florini, care în asem-
nare cu ceea din anul trecut, în sumă de 5.405 florini, pentru aceea vine cu
25
şi note de Adrian Onofreiu, Claudia Septimia Sabău; prefaţă de Ioan Bolovan, Academia
Română, Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 2018.
21
Bolnav.
22
Formulă uzitată în epocă pentru a defini o structură administrativ-teritorială individualizată.
23
Echivalentul Oficiului financiar/Administraţiei financiare.
24
Valoarea de referinţă.
25
Comparaţie.
17
Adrian ONOFREIU
suma de 3.813 florini mai puţin, fiind, la esoperarea intereselor, cu suma de 798
florini mai mult arătat, iar din contra, cu venituri diferite, e cu 101 florini mai
puţin socotit. Mai încolo, la esoperarea stipendiilor (aclusul26 9) cu privire la
decretul guvernial din 4 iunie 1864, nr. 17.028, s-a socotit suma de 3.994 florini
la fine, pentru pauşalele27 de cancelarie (aclusul 11), 50 florini, erogaţiuni28 dife-
rite (aclusul 12), 10 florini, contribuţiune de pământ şi de venituri (aclusul 13,
14), 456 florini, sunt mai mulţi preliminaţi.
Starea nominală a capitalului fondului cestionat face acum 75.750 flo-
rini şi prin urmare, cu cea de pe anul trecut, când era de 60.550 florini, vine cu
15.200 florini mai mult, fiindcă a crescut după aclusul 2, punctului 1 şi 2, prin
cumpărarea obligaţiuilor de dezdăunarea pământului cu banii gata.
Ce se ţine de cererea Oficiolatului Districtual al Năsăudului aşternută
Gubernului Regesc în 28 septembrie a. tr., nr. 2.129, punctul 4, lit. a, b, c, ca
atât arenzile incurse în fondul proventelor administrate de stat pentru pădu-
rile esarendate din teritoriul comunei Coşnei, pe anii 1863 şi 1864, cât şi acelea
incurse pe anul 1865, ce se află depuse la casa c. r. de colecţiune în Bistriţa, să se
administreze sub fondul de montur, acum de stipendii; mai încolo, ca spesele
Preparandiei gr-cat. din Năsăud, plătite până acum în sumă de 2.320 florini, să
se poarte din vistieria statului şi să se deie fondului cestionat suma determinată
în preliminarul speselor statului pe anul financiar 1864 (10 keledi fejézet 13 erin
49 és 50 tételnlatt a zárntédi csomag 171k lazjain29), în suma anuală de 4.000
florini pentru gimnaziul gr-cat. din Năsăud şi 2.000 florini pentru Preparandia
gr-cat. de acolo, laolaltă 6.000 florini pe anul 1864 şi 1865 din vistieria statului.
Guvernul Regesc a făcut paşii necesari de Direcţiunea c. r. financiară
cu privire la punctele cele două întâi memnorate, cu privire la primirea spe-
selor preparandiei numite, pe contul vistieriei statului şi la predarea pădurilor
de pe teritoriul comunei Coşnei, după relaţiunea Guvernului Reg. din 21 iulie
a.tr., nr. 16.599/1865, pertractările decurg acum. De almintrelea, se observează
cum că sumele acestea cestionate, de 4.000 florini, respectiv, de 2.000 florini,
s-au primit în preliminarul vistieriei statului numai ocasiunaliter (estelgesen) şi
adică, numai sub condiţia aceea, dacă pentru concrederea erogării propunerile
sumelor acestora de ajutor, se vor aproba din partea Majestăţii Sale ces. reg. şi
Apostolice.
Ce se ţine de propunerea Guvernului Regesc cu remuneraţiunea anuală
de 105 florini, ce o are învăţătorul de limbă maghiară la Preparandia numită,
să se transpună pe contul fondului scolastic central, s-a demandat Guvernului
Regiu ca să aştearnă propunere separată, documentând efeptuirea practică a
propunerii acesteia.
Acestea se aduc la cunoştinţa Inclitei Universităţi Districtuale, în urma
prea graţiosului decret reg. din 6 ianuarie a. c., nr. 4776/1865 aul., şi în rezolvirea
relaţiunilor din 28 septembrie a. tr., nr. 2.129/1865 şi 5 august a tr., nr. 1.656/1865,
26
Anexa.
27
Decontări pentru această activitate.
28
Cheltuieli.
29
10 capitole, cu 13 paragrafe şi art. 49 şi 50 ale titlului 171.
18
pe lângă retrimiterea actelor respective şi comunicarea unui exemplar din pre-

liminarul cestionat spre mai încolo urmare oficioasă, cu acea observare cum că,
Universitatea Districtuală are să aştearnă, în privinţa salariului învăţătorului de
limbă maghiară, în sensul lăudatului decret regesc, propunere separată.
(A.N.B-N, fond Vicariatul Rodnei, d. 225/1866, ff. 18–19).
4.
Inclitului30 Prezidiu a Comitetului fondurilor scolas-
tice grăniţieresci din Districtul Năsăudului!
în loco
La mult stimata ordinaţiune a Inclitului Prezidiu din 8 a curentei nr.

236, mă grăbesc mai înainte de toate a observa următoarele:
1. Baza fondului de stipendie şi a existenţei Comitetului fondurilor
scolastice grăniţieresci este dechierăţiunea şi decisiunile adunărei generale a
tuturor grăniţerilor din acest District, ţinută în anul 1851 prin reprezentanţii
lor, care dechiaraţiune s-a desfăşurat mai pe larg şi mai deţărmurit31 în proto-
colul fundamental din anul 1861/1862.
2. Baza fondului scolastic central, apoi, a dreptului Comitetului fondu-
rilor de a administra acest fond, precum şi a existenţei Comisiunei administra-
toare de fondurile scolastice grăniţiereşti este protocolul fundaţional din anul
1861/1862, care este subscris de toţi reprezentanţii întregului popor grăniţieriu
din acest District.
3. Baza reorganizării şcoalelor triviale şi a celei normale, apoi a des-
chiderii gimnaziului este decretul regesc din 4/3 ’864 nr. 829. aul., care-şi are
fundamentul în protocolul fundaţional.
4. Baza existenţei, duraverităţii şi a publicităţii tuturor institutelor de
învăţământ şi educaţiune înfiinţate şi susţinute cu averea grăniţierilor, este
Instrumentul fundaţional datat 18 august 1861, subscris de întreg Comitetul
fondurilor scolastice, în care se cuprind toate documentele premerse lui, în
care sunt statorite drepturile grăniţierilor, ca fondatori şi patroni ai institutelor,
şi, în urmă, în care sunt deţărmurite principiile despre administrarea averei
fundaţionale, a institutelor înfiinţate şi înfiinţânde, precum şi obligamintele
Comitetului fondurilor scolastice şi a Comisiunii administratoare, de la care
nici Comitetul şi nici Comisiunea nu se pot substrage, şi despre împlinire este
răspunzător cu persoana şi averea sa proprie.
5. Liniamintele speciale după care este dator Comitetul şi Comisiunea
de a administra averea scolastică, sunt specificate în statutele aşternute spre
aprobare, de la care se face numai atâta abatere, încât în Instrumentul fun-
daţional este statorit altceva, fiindcă Instrumentul fundaţional este lege sfântă
pentru Comitet şi Comisie, până atunci, până când acela, în privinţa adminis-
trării s-ar modifica prin autorul lui, care este Comitetul?
30
Prea onoratului, mult stimatului.
31
În extenso, aici cu sensul de în întregime.
19
Adrian ONOFREIU
După opiniunea subscrisului, toate aceste documente de sub nr. 1–5,

sunt atari acte, care ar trebui să le posede în câte un exemplar fiecare grăniţier,
ca fondator, ca să vadă şi să ştie ce şi pentru ce a fondat şi ca să poată privigea32
peste Comitet şi Comisiune, ca oare, conform acelora, administra averea fun-
daţională şi înfiinţează institutele.
Fiecare membru al Comitetului şi, cu atât mai tare, a Comisiunii să
aibă câte un exemplar din sus memoratele acte, care sunt tot atâtea legi pentru
dânsul, ca aşa, în tot momentul, toţi paşii, la toate consultările şi, cu toată oca-
ziunea, când se află în funcţiune ca atare, să şi-i poată întocmi după prescrisul
acestor acte, de la care dacă se va abate, apoi cade sub o respunsătate până la
perfecta desdăunare a respectivului fond şi acea jurustare33 că aceste acte se află
în arhiva Comisiunii fondurilor, încă nu dă destul garanţia, cum că deciziunile
Comitetului şi a Comisiunii vor fi totdeauna conforme cu prescriptele din acele
documente şi legi, fiindcă prescriptele stau din mai multe puncte de vedere,
care numai aşa le poate omul şti, dacă va avea actul sau legea la mână, ca din
timp în timp să le perleagă34, ba chiar studieze, spre a pătrunde până în cele mai
adânci fibre ale acestora.
Premiţând35 acestea, subscrisul îşi ia voia acum a răspunde cu umilinţă
la obiectul de sub întrebare:
Instrumentul fundaţional este un op, proprietate a Comitetului fondu-
rilor, ca reprezentant legal a fondurilor, totodată însă este şi un contract între
Comitet, ca reprezentant a fondurilor, şi între locurile mai înalte, ca super-
inspecţiunea supremă a institutelor de învăţământ şi a fondurilor acelora; prin
urmare, Comitetul ca atare, şi apoi fiecare membru al Comitetului, ca deobligat
– ad personam36 – este şi îndreptăţit a avea câte una copie din contractul ce-l
deobligă şi, abstrăgând de la aceasta, fiecare membru a Comitetului, în minutul
când fu provocat a subscrie Instrumentul fundaţional în concept, şi în curat,
primindu-l prin subscriere, de al său propriu, a fost totodată şi îndreptăţit de
a cere o paria despre el, dacă nu pentru altceva, cel puţin pentru siguranţa sa
proprie, cum că acela va rămânea aşa precum l-a subscris, ca dacă ar fi făcut să
încunjure denunţările despre falsificarea instrumentului.
Domnul Basil Buzdug este membrul Comitetului, care a subscris instru-
mentul, făcându-şi-l prin aceasta de al său propriu, prin urmare D-lui. este
îndreptăţit de a-şi lua o paria sau copie pentru sine. Însă şi mai mult, domnul
Basil Buzdug este membru acelei Comisiuni, căreia i s-a concrezut37 conceperea
instrumentului, prin urmare este unul dintre compuitori, şi aşa nu i se poate
denega38 decopierea39 conceptului său propriu.
32
Supraveghea, urmări.
33
Împrejurare, circumstanţă.
34
Parcurgă, citească.
35
Arătând, expunând.
36
Ca obligat, în nume propriu.
37
Încredinţat.
38
Refuza.
39
Copierea.
20
D-l. Basil Buzdug este membrul Comisiunii administratoare, căruia,

per excelentiam, i s-a încredinţat manipularea cu bani aconto fondului de sti-
pendiu, prin urmare, dânsul are neîntrerupt de a ţine dinaintea ochilor prescrip-
tele Instrumentului în privinţa stipendiilor şi aşa, trebuie să aibă Instrumentul
înaintea sa, ca aşa să lucre conform aceluia.
Deci, considerând subscrisul toate acestea, nu numai că nu s-a opus la
darea spre decopeire a conceptului Instrumentului fundaţional care, totodată,
este conceptul şi al domnului Basiliu Buzdug ci, din contră, încă a observat
domnul Buzdug că ar fi foarte bine când fiecare membru al Comitetului, şi
îndeosebi, a Comisiunii, şi-ar lua în copie acest act, ca să-l studieze mai de-
amănuntul, ca la toate consultările şi deciziunile să nu mai aflăm atâtea piedici
şi din astă cauză, şi ca fiecare membru să-şi cunoască chemarea sa, cu care oca-
ziune însă, totodată, am deobligat pe d-l. Basiliu Buzdug ca sub nici una con-
diţiune să nu publice acest op, până când nu se va decide aceasta în Comitet.
Deoarece însă Inclitul Prezidiu a ordinat de a se lua acel concept de la
d-l. Basiliu Buzdug, aşa subscrisul, până la lămurirea acestei întrebări, ce se
va întâmpla în cea mai de aproape şedinţă a Comisiunii şi Comitetului, unde
Inclitul Prezidiu va fi recercat40 spre a împărtăşi şi motivele şi izvoarele lor,
din care s-au aflat îndemnat a face atari dispuneri, prin care arată atâta neîn-
credere în subscrisul şi în membrii Comitetului şi Comisiunii, a trimis la d-l.
Buzdug spre a-i lua conceptul Instrumentului expres, după dorinţa şi ordi-
narea Inclitului Prezidiu, însă până acuma nu a aflat acasă pe numitul domn.
De cumva Inclitul Prezidiu are vreo suspiciune asupra d-lui. Buzdug,
cum că, doar ar avea de scop de a întreprinde ver un pas în contra acelui
Instrument, fiindcă alimntrelea, nu se poate explica originea acelei ordinaţiuni,
apoi, aceasta era de a se împărtăşi subscrisului, care nu umblă cu mâţa în sac şi
care, desigur, ar fi refuzat darea de copie pentru alt scop.
De almintrelea, atari corespondenţe, atât pentru Inclitul Prezidiu cât
şi pentru subscrisul sunt prea răpitoare de timp, şi aşa, pe viitor ar fi mai
corespunzător scopului, dacă atari afaceri s-ar duce, în fine, pe cale scurtă şi
verbalminte41.
Pe lângă care sunt, a Inclitului Prezidiu
Năsăud, în 9 mai 1866.
Cel mai supus, Ioan Florian, preşedintele Comisiunii administratoare
de fondurile grăniţiereşti.
40
Provocat, obligat, somat.
41
Verbal.
21
Adrian ONOFREIU
5.
Programul!
Festivităţii din 18 iunie 186642 pentru festivi-
tatea (sic!) înfiinţării Districtului Năsăud.
I. În 17 iunie a. cur. Seara se va ilumina opidul Năsăud şi banda muzi-

cală Naţională, apoi, muzica vocală statorită din studenţi, înconjurând stradele,
vor cânta piese române.
II. În 18 iunie 1866, dimineaţa după trei ore, se vor da 18 salve cu treas-
curile43, care se vor posta în Comoară, şi banda naţională, în acest timp, va
executa diorele44, încunjurând stradele opidane.
III. De la 6 ore se va începe alegerea deputatului dietal45, în localităţile
gimnaziului local.
IV. La 8 ore, când se vor da trei signale cu treascurile, se vor aduna
reprezentanţii comunelor, precum şi inteligenţia şi toţi oaspeţii la Oficiolatul
Districtual.
V. La jumătate 9 ore46 se va trimite una deputaţiune, care va invita pe
Ilustritatea Sa, domnul Căpitan Suprem Alexandru Bohăţiel, spre a merge la
biserică; întru aceea, junimea scolastică, normaliştii, preparandiştii şi gimna-
zialiştii, cu flamurile, vor fi postaţi în ordine, înaintea localităţilor gimnaziale,
sub conducerea domnilor învăţători şi profesori şi, ajungând reprezentanţii
comunelor către localităţile gimnaziale, se vor porni către biserica gr-cat., unde
se va celebra un Te Deum, pontificând Reverendisimul Domn Vicar Gregoriu
Moisil şi asistând preoţimea, precum şi alţi domni preoţi externi, care vor lua
parte la acea festivitate; sub decurgerea Sfintei Liturghii, treascurile postate în
Comoară vor da salve obişnuite şi corul muzicii vocale va executa cântările
bisericeşti; cu ieşirea de la Sfânta Liturghie, conductul se va înturna în ordinea
prescrisă până la localităţile Oficiolatului Districtual, comiţând47 pe Ilustritatea
Sa, domnul căpitan suprem până la quartir48, premergând49 muzica naţională.
VI. Inteligenţia, reprezentanţii comunelor şi junimea studioasă se vor
înturna, minteni50, în sala gimnazială; după aceea, prin una deputaţiune se
va invita Ilustritatea Sa, domnul Căpitan Suprem, a lua parte la aniversarea
serbării Districtului; la intrare, corul muzicii vocale va intona „La mulţi ani”.
42
Vezi şi la Adrian Onofreiu, Districtul Năsăud 1861–1876, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 2010,
pp. 270–271.
43
Echivalentul salvelor de tun la ceremoniile oficiale.
44
Cântecele, aici cu sensul de melodiile ocazionale.
45
Ibidem, pp. 232–233. Pentru comparaţie, vezi listele electorale, pe cele două categorii; îndrep-
tăţiţi în baza articolului de lege nr. XII/1791 şi îndreptăţiţi după cens, ca şi protocoale cuprin-
zând rezultatul votului din anul 1872, în A.N.B-N, fond Districtul Năsăud, inv. 1.047, d.
4–14/1872.
46
8,30 a. m.
47
Însoţind.
48
Reşedinţa oficială.
49
Înaintea, în faţa.
50
Imediat.
22
Ilustritatea Sa, domnul Căpitan Suprem, ca reprezentantul Ilustrităţii Sale, se

va bineventa51 cu una cuvântare potrivită, prin Reverendisimul Domn Vicar,
la care va răspunde Ilustritatea Sa, Domnul Căpitan Suprem; după aceasta
muzica vocală va intona imnul naţional Deşteaptă-te, Române, sub a cărui decur-
gere se vor da cu treascurile mai multe salve.
Magnificenţa Sa, domnul vice-căpitan districtual şi vice-preşedinte
judecătoresc Leontin Luchi52 va ţine către adunare una vorbire cuprinzătoare
de credinţa şi loialitatea poporului Districtului Năsăud către Sacratisima Sa
Majestate, apoi alţi fii ai Districtului vor ţine alte cuvântări potrivite, demne
de onoarea zilei, către popor. Unul dintre domnii profesori gimnaziali, apoi,
domnul profesor Petri, către junimea studioasă; după această adunare, comi-
tând53 pe Ilustritatea Sa, domnul Căpitan Suprem, până la quartir, se va dizolva.
VII. La jumătate una oră, premergând trei signale cu treascurile, se vor
aduna reprezentanţii comunelor, apoi, aceea dintre inteligenţi, care s-au insi-
nuat54 a lua parte la prânz, în ospătăria cea mare a opidului Năsăud, după
aceea, iar se va invita Ilustritatea Sa, Domnul Căpitan Suprem, prin una depu-
taţiune, spre a veni în mijlocul adunării şi a lua parte la prânzul pregătit şi,
aşezându-se reprezentanţii comunelor la masă, se va începe prânzul pentru
inteligenţi. Sub decurgerea55 prânzului se va provoca muzica instrumentală şi
toastele se vor comita cu trei salve de pive, iar sub decurgerea prânzului se va
ţine joc popular înaintea ospătăriei. Seara se va ţine un bal în sala ospătăriei cea
mare, conform publicaţiunii emanate, care va începe la 8 ore.
Comitetul aranjator.
6.
Inclit Presidiu al Comitetului fondurilor grăniţereşti!
La stimatul mandat d. d. 5 august a. c., nr. 13, ne luăm libertatea a

raporta Inclitului Presidiu cu deplină reverinţă, cum că pe lângă toate că noi
suntem gata a compune repartiţiunea menţionată în mai sus citatul mandat,
totuşi ne lipseşte cheia sau baza după care ar fi a se compune acera reparti-
ţiune, fiindcă comunele din cercul Monorului şi a Borgoului nu au parte la
fondul scolastic central, aşa dar ar fi a se decide de unde să se acopere spesele
cotidiene pe comunele acestor cercuri; apoi, ar mai avea Inclitul Comitet al
fondurilor grăniţereşti a mai decide şi aceea, că după care cheie să se compună
această repartiţiune? Adică, fiu-ar a se compune după numărul sufletelor, sau
51
Saluta, omagia.
52
Vezi descrierea participantului activ la Revoluţia din 1848–1849, la Adrian Onofreiu, Leontin
Luchi – mărturii inedite despre Revoluţia de la 1848–1849, în „Arhiva Someşană”, Năsăud, VII,
2008, pp. 137–151; evocarea personalităţii şi cuvântarea în congregaţia marcală de constituire
a Districtului Năsăud (18–21 iunie 1861), la Iuliu Moisil, Figuri grănicereşti năsăudene. Leontin
Luchi 1809–1897, în „Arhiva Someşană”, Năsăud, nr. 23/1938, pp. 493–504.
53
Conducând, însoţind.
54
Anunţat; aici, cu sensul de s-au înscris.
55
În timpul.
23
Adrian ONOFREIU
la comunele care trag parte din fond, după venitul acelei arende, sau pe alte
baze.
Mai în urmă, ne luăm libertatea a mai observa că spre acoperirea
speselor pentru deputaţiuni, telegrame, petiţiuni, tipărituri, apoi, în privinţa
ridicării sechestrului de la păduri şi munţii revendicaţi, s-au edat56 de la casă
numai anticipaţiuni, prin urmare, respectivii percipienţi ar avea peste fiecare
obiect a pune raţioţine57 separate, care ar fi, prin una comisiune compusă din
3–4 membri ai Comitetului fondurilor grăniţereşti a se lichida şi astfel, apoi, să
ni se transpună spre compunerea repartiţiunii mai des menţionate.
Deoarece comitetul fondurilor grăniţereşti este conchiemat pe 17 a lunii
curente aicea, este Inclitul Presidiu rugat să binevoiască a aduce acest obiect la
pertractare, şi după aceea a ne împărtăşi un mandat prin care să fim înştiinţaţi
despre baza pe care să compunem repartiţiunea menţionată şi, totodată, să ni
se transpună şi raţioţinele lichidate despre sumele care cer computare.
Pe lângă care suntem, Al Inclitului Presidiu al Comitetului fondurilor
grăniţereşti,
Năsăud, 6 august 1866.
Bob Hangea, ca controlor (sic!).
Burduhos, raţionicist.
Inclitului Presidiu al Comitetului fondurilor grăniţereşti, în loco,

Oficianţii de la casa Fondurilor grăniţereşti
Avacom Bob Hangea şi Ilie Burduhos,
Raportează în privinţa compunerii pe comunele din acest District
despre spesele avute atât cu deputaţiunile, telegramele, petiţiunile şi tipăririle,
cât şi în privinţa ridicării sechestrului de la păduri şi munţii revendicaţi.
7.
Către
Reverendisimul domn Grigore Moisil, vicar episcopesc gr-cat. şi tot
una dată, preşedinte al Comitetului fondurilor scolastice districtuale,
în loco
Din raţiunea comisiunei administratoare a fondurilor scolastice dis-

trictuale d. d. 31 august a. c., sub nr. 282, convingându-mă şi mai de aproape
despre aceea, cum că câtă confuziune îi poate dăuna şi cauzeze fondului sco-
lastic central din nefidela manipulaţiune cu banii numitului fond prin domnul
căpitan c. r. în pensiune Ioan Purceila în anii 1862 şi 1863, spre a încunjura pe
venitor58 unele asemenea manipulaţiuni şi confuze, şi nefidele, sunteţi cu toată
stima recercaţi59, ca cel puţin în fiecare semestru să scontaţi raţiunile, atât a
56
Emis.
57
Socoteli; bilanţ provizoriu.
58
A evita pe viitor.
59
Provocaţi, somaţi.
24
fondului scolastic central, cât şi a fondurilor scolastice comunale, şi aflând cea

mai mică iregularitate, să dispuneţi îndreptarea ei, sau de a fi vreo iregularitate
mai mare, să faceţi arătare încoace.
De la Căpitanul Suprem al Districtului Năsăud,
Năsăud, 15 septembrie 1866.
Căpitan suprem, Alexandru Bohăţiel.
8.
Programa
Serbării zilei de 26 octombrie 1866, ca sărbătoare naţională întru adu-

cerea aminte a înarticulării naţiunii române ca a 4 naţiune, etc:
I. În 25 a l. c. seara se va ilumina întreg opidul, pe la 7 ore seara va
începe banda naţională cu imnul popolar, de la quarterul60 Ilustrităţii Sale,
D-lui. Căpitan Suprem, apoi, intonând „Deşteaptă-te, române” şi alte imnuri
naţionale şi aşa, vor merge prin tot opidul.
II. În 26 dimineaţa prin 5 salve cu treascurile şi banda naţională, în zori
de ziuă, prin intonarea imnului popular şi a mai multor imnuri naţionale prin
tot opidul, vor face cunoscut începerea serbării acestei zile.
III. La ½ pe 961 ore se va aduna toată populaţiunea opidană, dimpreună
cu domnii amploaiaţi districtuali la localităţile Oficiolatului Districtual, de
unde ¾ 962 ore, în ordin bun, premergând doi veterani cu stindardurile foste
a desfiinţatului regiment şi doi juni cu două naţionale, se va pleca la biserica
greco-catolică, spre a lua parte la Sfânta Liturghie ce se va celebra în onoarea
acestei zile. Sub decurgerea căreia se vor observa următoarele:
a) La ectenia dintâi se vor cânta două strofe din imnul popolar, dând
trei salve.
b) trei, la ieşitul cu darurile.
c) trei, la prefacere.
d) trei salve, la Priceasnă, cântându-se o strofă din imnul poporal.
După Sfânta Liturghie, tot în acelaşi ord63, vor petrece cu banda naţi-
onală pe Ilustritatea Sa, D-l. Căpitan Suprem la quartier, unde se aduce la
cunoştinţă deplina mulţumire a naţiunii române către Majestatea Sa, Împăratul
Francisc Iosif Întâiul, pentru înarticularea naţiunii române ca a 4 naţiune în ţară
etc.
IV. De aici se va întruna populaţiunea opidană cu banda naţională şi se
va posta la un loc anumit, unde se va ţine o petrecere naţională.
V. La 1 oră după amiază ziua, ospeţie în ospătăria cea mare.
60
Locuinţa, reşedinţa.
61
830.
62
845.
63
Ordine.
25
Adrian ONOFREIU
9.
În sensul ordinaţiunii ’Naltului Regesc Guberniu d. d. Clusiu, 15 iunie
1866, nr. 13.275, conform căreia respingându-se sechestrul pus în anul 1851
preste pădurile din cuprinsul Districtului Năsăud, se vor preda aceste păduri
în seama respectivilor proprietari, şi actul respectiv de predare se va începe în
ziua de prima noiembrie 1866.
Având a asista la acest act câte doi reprezentanţi din partea interesa-
telor comunităţi şi corporaţiuni între care se ţine fondul de stipendii, fostul
fond de montur, şi fiindcă prin amintita ordinaţiune gubernială se atinge şi
atacă interesele fondului nostru de stipendii, aşa, pentru apărarea lor, comisi-
unea subscrisă te-a ales pe Reverita Domnia Ta, şi pe domnul Basiliu Naşcu, ca
reprezentanţi ai numitului fond de stipendii, cu acea însărcinare a Vă prezenta
în ziua anumită la Comisiunea predătoare de acele păduri şi, în co-înţelegere
cu reprezentanţii comunelor acestui District, a întreprinde toate măsurile soco-
tite de necesare în apărarea intereselor a memnoratului64 fond de stipendii a
populaţiunii grăniţere din acest District, pentru care Vi se estrădează65 alătu-
rata plenipotenţă.
Din şedinţa Comisiunii administratoare a fondurilor şcolare,
Năsăud, în 25 octombrie 1866.
Preşedinte, Ioan Florian; pentru secretar, Naşcu V.
Reveritului D. Vicar Gregoriu Moisil,
în loco.
(A.N.B-N, fond Vicariatul Rodnei, d. 225/1866, f. 81.
10.
Inclit Prezidiu a Comitetului administrator
de fondurile scolastice grăniţereşti!
După cum prea bine este cunoscut Inclitului Presidiu, administrarea

fondurilor scolastice centrale, apoi a fondului de stipendie şi, în parte, a fon-
durilor şcolare comunale, din partea fundatorilor este concrezută Comitetului
administrator de fondurile scolastice şi, prin acesta, Comisiunei administra-
toare de aceste fonduri.
Această comisiune constă din 5 membri manipulanţi, care sunt direc-
torul, vice-directorul, casierul, controlorul şi secretarul, apoi din 6 asesori şi trei
supleanţi. Comitetul, după mai multe experimentări, la cea din urmă organi-
zare a comisiei a ales:
– de director, pe domnul Basiliu Naşcu;
– de vice-director, pe d-l. Petru Tanco;
– de casier, pe domnul Basiliu Mureşan;
– de controlor, pe domnul Avacum Benjamin Hangea;
– de secretar, pe d-l. Ştefan Timoce; apoi, de asesori, pe:
64
Invocatului, menţionatului.
65
Trimite, înaintează.
26
– d-l. Florian Porcius;

– d-l. Ioan Florian;
– d-l. Ioachim Mureşan;
– d-l. Florian Marian;
– d-l. Basiliu Buzdug; iar de supleanţi, pe d-nii:
– Nicolau Beşan;
– Dimitrie Vaida;
– Cosma Anca.
Ca această comisiune să poată ţine şedinţe şi decide, s-a statorit încă
prin comitet ca să fie de faţă cel puţin 7 membri dintre cei mai sus specificaţi.
Până în 18 august 1865 a suplinit Reverendisimul Domn preşedinte a
comitetului şi prezidiul comisiunii, iar în 18–20 august 1865 comitetul a însăr-
cinat pe d-l. Florian Porcius cu ducerea prezidiului comisiei, care l-a şi dus
până în 16 aprilie 1866, când abzicând d-l. Porcius, comitetul a însărcinat cu
acest prezidiu pe umilit, subscrisul.
Zilele de şedinţe ordinare au fost duminicile, până în aprilie 1866, când
fiecare membru se invita la şedinţă prin un circular, iar de atunci comisiunea,
în unanimitate, a statorit66 ca şedinţele ordinare să se ţină sâmbăta, începând
de la 4 ore post meridian, când fiecare are să vină la şedinţă, fără de a aştepta
invitaţie separată. Fiindcă agendele comisiei se înmulţesc, aşa, în aprilie 1866
s-a statorit ca să se ţină şi şedinţe extraordinare, la care însă membrii comisiei
să fie invitaţi prin un circular.
În anul curent, până azi, trebuiau să se ţină 48 de şedinţe ordinare, şi
apoi, fiindcă la şedinţele extraordinare au fost invitaţi membrii de cel puţin
25 de ori, cu totul dar, trebuiau să se ţină în anul curent 73 de şedinţe în care,
desigur, se pot rezolvi toate cauzele şi agendele comisiunii. În acest an, însă,
s-au ţinut cu totul numai 43 de şedinţe, şi aşa, cel puţin de 20 de ori nu s-au
putut ţine şedinţele, din lipsa numărului de ajuns a membrilor, pentru că unii
membri ai comisiei nici la repetite provocări şi invitări nu au voit a veni la
şedinţe.
La membrii comisiunii, care în ziua şedinţelor au lipsit din Năsăud, nu
voi a le face nici o imputare, pentru că în loco. Năsăud s-au aflat întotdeauna
atâţia cât să se poată ţine şedinţa, dacă aceştia, punând ver un pond67 pe încre-
derea pusă în ei din partea comitetului şi pe însemnătatea fondurilor, ar fi venit
la şedinţe, batăr numai când au fost provocaţi, invitaţi şi rugaţi de a veni, ca
cei adunaţi să nu aştepte fără folos, însă, cu părere de rău este silit umilit sub-
scrisul a mărturisi că unii au mai preferit a petrece timpul ori şi unde aiurea,
numai la şedinţe nu, căutându-şi diferite pretexte de a absenta.
Ca Inclitul Presidiu să-şi poată forma o idee despre acurateţea mem-
brilor comisiunii, şi că, ce însemnătate atribuie dânşii fondurilor concrezute68
lor spre administrare, îşi ia voia subscrisul a adăuga că, după cum arată proto-
coalele celor 43 de şedinţe, domnul Ioachim Mureşan a fost de faţă la 4 şedinţe,
66
Stabilit, fixat.
67
A lua în considerare, a preţui.
68
Încredinţate, date spre administrare.
27
Adrian ONOFREIU
dintre care la două a venit câte una partidă şi, după ce i s-a rezolvat cauza par-
tidei, apoi a părăsit şedinţa, dimpreună cu partida, fără să voiască a asista şi la
pertractarea altor obiecte şi fără să se fi subscris în vre-un protocol de şedinţă,
iar cu totul a absentat la 39 de şedinţe.
D-l. Florian Marian a fost de faţă la 13 şedinţe şi a absentat la 30. Domnul
Cosma Anca a fost de faţă la 23 şi a absentat la 20. Domnul Basiliu Mureşan
a fost de faţă la 28 şi a absentat la 15. D-lui cred că şi-a bazat absentarea pe
aceea că, încetând de a mai fi membru manipulant la comisie, se priveşte de a
fi absolvat69 şi de la conlucrarea în comisie. Ceilalţi membri, când s-au aflat în
Năsăud, totdeauna au venit la şedinţele ordinare şi extraordinare.
Comisiunea, tocmai în timpul prezent are de a pertracta mai multe
obiecte foarte urgente, transpuse de la comitet pentru pertractare şi rezolvire,
precum sunt:
1. Compunerea şi aşternerea raţiunilor preste stipendii din anul trecut,
anticipate aconto, fondului de stipendii.
2. Compunerea şi aşternerea preliminarului fondului central pe anul
viitor.
3. Facerea dispoziţiunilor pentru salariile supleanţilor de profesori.
4. Împărţirea stipendiilor la gimaziştii70 din loco, aconto convictului71.
5. Provederea şcoalelor inferioare cu materialele scripturistice necesare.
6. Pertractarea relaţiunii comisiei de scontare şi transpunere de la d-l.
Basiliu Mureşan la noii amploaiaţi de casă, şi aşternerea raţiunilor anului 1865.
7. Elocarea72 unor sume mai însemnate din Fondul central în ver una
casă de păstrare.
8. Rezolvirea mai multor suplici de împrumuturi.
9. Esarendarea73 pădurilor de la Coşna.
10. Dispoziţiuni cu terenul escindat74 şi Dosul Stânişoarei şi alte oferte
de cauze, care toate costă bani.
Spre a se pertracta astfel de obiecte a statorit comisiunea a se ţine şedinţe
plenare, unde membrii care se află în Năsăud să fie toţi de faţă la şedinţe. Sper
acest scop numai în luna curentă au fost invitaţi domnii membri de 4 ori a veni
la şedinţa plenară şi până azi încă nu s-a putut ţine nici una şedinţă plenară,
nevoind unii membri a veni la şedinţă, deşi escuzările nu mai au loc, fiind invi-
taţi mai cu seamă duminica şi în sărbători, când poate veni fiecare.
Din acestea se vede că, cele mai importante cauze a fondurilor, din
cauzele mai sus arătate, nu se vor putea pertracta şi rezolvi, dacă din partea
Inclitului Presidiu a comitetului nu se vor face dispoziţiunile necesare în pri-
vinţa întregirii comisiunii cu denumirea provizorie de alţi membri, mai mult
69
Scutit, exonerat.
70
Elevi la gimnaziu, clasele I-VIII, echivalentul actualelor clase IX-XII.
71
Internatului.
72
Depunerea.
73
Arendarea.
74
Separat, defalcat.
28
devotaţi acestei cauze, în locul celor ce nu vor a lua parte la şedinţele comisi-
unii şi, prin aceasta, împiedică toată maşina.
Deci, fiind umilit subscrisul convins, cum că această stare precară a
comisiunii va cauza o daună însemnată fondurilor şi institutelor de învăţă-
mânt, după ce s-a consultat în astă privinţă cu domnii membri manipulanţi şi
apoi cu domnii asesori ai comisiunii, Lica şi Porcius, care la fiecare termen şi
provocare vin la şedinţe şi consultări, şi-a ţinut de strânsă datorie a face toate
acestea cunoscute atât la Prezidiul Districtului, ca organ supra-inspecţional,
cât şi la Incitul Prezidiu a comitetului, rugându-l pe acest Inclit Prezidiu ca să
binevoiască a dispune cele necesare, ca comisiunea (sic!) să fie în stare a ţine
şedinţe plenare, spre care scop, după opiniunea subscrisului şi a sus memora-
ţilor domni, ar fi ca Inclitul Prezidiu, analog statutelor, în locul acelora membri,
care de atâtea ori au absentat şi absentează, apoi, în locul domnului Dimitrie
Vaida, să binevoiască a denumi cât mia curând, alţii provizorii, până la adu-
narea comitetului, sub numire de supleanţi, căci altmitrelea comisiunea e
aproape de a se desfiinţa.
Pe lângă care sunt, a Inclitului Prezidiu, cu tot respectul,
Năsăud, în 25 noiembrie 1866.
Prea plecat serv, Ioan Florian, preşedintele Comisiunii administrative.
11.
Către
Reverendisimul Domn Vicar şi preşedinte al
Comitetului grăniţeresc Grigore Moisil
în loco
Din una reprezentaţiune a domnului Ioan Florian, preşedinte a

Comisiunii fondurilor grăniţereşti din 25 noiembrie a. c., sub nr. 628/ex. ’866,
aflu: cum că mai mulţi dintre domnii membri ai Comisiunii administratoare
– după opinia subscrisului, unii fiind prea ocupaţi cu alte afaceri, alţii, poate,
dispreţuind încrederea grăniţerilor aşezată în Domniile lor, alţii, poate, nea-
vând simţul poftit către interesul public, sau doar chiar din simţiri duşmănoase
către numitele fonduri – nici abzicând de a fi membri numitei comisiuni, dar
nici nu merg regulat la şedinţele comisiunei, ci, ţinând posturile de asesori la
comisiune ocupate şi, neluând parte la şedinţe, împiedică administrarea numi-
telor fonduri.
Din acest incident, sunteţi, cu toată stima rugaţi, Reverendisime75
Domnule, să poftiţi pe fiecare dintre domnii membrii ai numitei comisiuni –
sau, pe care veţi afla de lipsă a se declara, că voiesc, pe venitori76, a lua parte
la şedinţele comisiunii cu o mai mare acurateţe – care de altcum, încă se ţin
sâmbătă seara, după 4 ore, când fiecare îşi poate aşa târgui treburile, încât să
75
Prea onorate, mult stimate.
76
În viitor.
29
Adrian ONOFREIU
nu fie ocupat nici cu afaceri oficioase, nici scolastice – sau, să abzice, şi, în acest
caz, sunteţi rugaţi ca până la şedinţa cea mai apropiată a comitetului grăniţe-
resc să substituaţi în locul domnilor, care vor abzice, precum şi în locul dom-
nului Dimitrie Vaida, care nu locuieşte acum în loco, atari bărbaţi, pe care îi vei
cunoaşte, ca să se intereseze de binele fondurilor, făcându-ţi tot odată şi aceea,
cum că, sub acest număr şi dată s-a impus domnului preşedinte a numitei
comisiuni ca să ţină şedinţele ordinare în toată sâmbăta, şi extraordinare, când
va pofti necesitatea, făcându-se răspunzători acei membri ai comisiunii, care
vor fi cauza, de nu se vor putea şedinţele regulate şi să pertracteze obiectele
urgente, cu aceea membrii, care se vor înfăţoşa, sau, în caz nesperat, când nu ar
voi nimeni a lua parte, să le pertracteze şi presidializeze77.
De la Căpitanul Suprem al Districtului Năsăud,
Năsăud, 27 noiembrie 1866.
Căpitanul suprem, Bohăţiel, m. p.
„DIUAR GRĂNICERESC”78 FROM 1866

–Summary–
The author proposes another way of rendering the history of the area of the
former military border in Năsăud. In so doing, the starting point is represented by the
historiographical achievements that consist in daily notes, known as “diuar/ziuar”.
From this perspective, the author presents 11 documents dating from 1866 related
to the way of managing the border funds, property restitution or the celebration of
some important events for the Romanians in Transylvania or for local people. All
can be subsumed or comprised in the general term of daily notes.
«DIUAR GRĂNICERESC»79 DE 1866

–Résumé–
L’écrivain propose une autre façon de retracer le passé de la zone où se trouvait

l’ancienne frontière militaire de Năsăud. Le point de départ de cette démarche se
retrouve dans des ouvrages historiographiques contenant des notes quotidiennes qui
compose ce qu’on appelle diuar/ ziuar.
Dans ce contexte, 11 documents de 1866 présentent, sous la forme des notes
quotidiennes, la manière de gérer les fonds des gardes-frontières, la restitution
des propriétés ou la célébration des événements importants pour les Roumains de
Transylvanie ou sur le plan local.
77
Să le înregistreze ca documente ale prezidiului comitetului grăniceresc.
78
Diary from the area of the former military border in Năsăud
79
Journal de la zone où se trouvait l’ancienne frontière militaire de Năsăud
30
„DIUAR“80 AM GRENZGEBIET: DAS JAHR 1866

–Zusammenfassung–
Der Autor schlägt eine andere Möglichkeit vor, die Vergangenheit des ehemaligen
militärischen Nussdorfer Grenzgebiets zu betrachten. In dieser Sichtweise wird von
den geschichtswissenschaftlichen Funden ausgegangen, die Alltagsaufzeichnungen
enthalten und unter der Bezeichnung „diuar/ziuar“ übernommen werden.
Aus dieser Perspektive werden 11 Dokumente aus dem Jahr 1866 vorgestellt,
die die Verwaltung der Grenzfonds, die Rückgabe der Besitztümer oder das Jubiläum
einiger für die siebenbürgischen oder heimischen Rumänen wichtigen Ereignisse
betreffen. Alle diese sind im allgemeinen Begriff der Alltagsaufzeichnungen enthalten.
80
Alltagsaufzeichnung
31
PREOCUPĂRI PRIVITOARE LA PRIMUL RĂZBOI
MONDIAL ŞI MAREA UNIRE ÎN PAGINILE
REVISTEI ARHIVA SOMEŞANĂ (1924-2018)
Maxim (Iuliu-Marius) MORARIU
Arhiva Someşană este cu certitudine un periodic istoric şi cultural ce a

trecut proba timpului. Beneficiară a unei frumoase monografii1, dar şi a unor
rubrici valoroase de dicţionar2, revista s-a dovedit, în toate cele trei serii, o
sursă importantă de tezaurizare şi investigare a patrimoniului istoric şi a celui
cultural din zona Năsăudului şi nu numai. Istoria graniţei năsăudene poate
fi lesne cunoscută şi înţeleasă răsfoind textele lui Virgil Şotropa, în vreme ce
aspecte ce ţin de etnografie, geografie sau alte aspecte ale culturii locale, pot
fi înţelese pe baza cercetărilor unor autori precum Tiberiu sau Iuliu Morariu,
ambii universitari clujeni porniţi de pe meleagurile de sorginte ale ei.
Dată fiind diversitatea tematică şi abundenţa materialelor, nu ne pro-
punem aici o trecere în revistă sau o evaluare critică a întregii publicistici de
aici, ci doar a celei ce priveşte Marele Război şi Marea Unire. E drept, în prima
serie, ce a apărut între 1924 şi 1940, autorii ce au semnat texte aici au fost mai
degrabă preocupaţi de aspecte ce ţineau de istoria militară a zonei sub ocupaţie
străină, fapt ce explică de ce sunt totuşi puţine texte dedicate temei pe care o
avem în vedere. În fapt, chiar şi acestea nu au fost în mod exclusiv dedicate
temei, ci conţin doar unele referiri la ele. Autorii au preferat atunci să pre-
zinte o altfel de memorialistică de luptă, precum cea a lui Simion Domide,
care-şi prezintă isprăvile din anul 18483. Şi totuşi există un text ce merită avut
în vedere, ce se leagă de conflagraţie. E vorba despre o însemnare a academici-
anului Iuliu Moisil, în cadrul căreia acesta descrie decesul poetului ţărănimii4.
Textul debutează cu o descrie a sumbrului cadru de război 1918, când vremu-
rile nu păreau tocmai fericite pentru români5, conţinând practic un fragment de
1
***, „Arhiva Someşană (1924–1994)”, Editura Tipomur, Târgu Mureş, 1994.
2
Precum: Dan Prahase, Arhiva Someşană, în Ioan Seni (coord.), Dicţionarul culturii şi al civilizaţiei
populare al judeţului Bistriţa-Năsăud, Ediţia a II-a, Editura Napoca, Star, Cluj-Napoca, 2010,
pp. 798–799.
3
***, Ziarul sergentului Simion Domide, în „Arhiva Someşană”, 19 (1936), pp. 54–72; cf. ***,
„Arhiva Someşană (1924–1994)”, p. 171.
4
Iuliu Moisil, Din timpul războiului Unirii Neamului. Moartea lui George Coşbuc, în „Arhiva
Someşană”, 13 (1930), pp. 351–358; Cf. ***, „Arhiva Someşană (1924–1994)”, p. 162.
5
„În timpul Războiului nostru pentru întregirea Neamului românesc, pe când o parte mare din
33
memorialistică din acele vremuri. Apoi continuă cu descrierea sfârşitului poe-

tului, a funerariilor şi a modului în care cenaclul din care ambii, dar şi nume
precum cel al lui Ioan Slavici făceau parte, au înţeles sfârşitul marelui scriitor.
Apoi, Iuliu Moisil ţine să insereze necrologul şi o descriere a funeraliilor, spre a
nu-i priva pe cititorii de mai târziu de nişte izvoare istoriografice atât de valo-
roase. Acesta este, din păcate, singurul text ce se relaţionează cu subiectul în
cauză, însă autorii primei serii nu sunt de acuzat că au decis să valorifice alte
izvoare istoriografice, în detrimentul acestora, care şi-au găsit spaţiu în perio-
dice mai centrale, precum Telegraful Român sau Transilvania de la Sibiu. Dacă
nu s-ar fi concentrat atunci pe istoria graniţei năsăudene, cu certitudine multe
dintre documentele valoroase ar fi fost întru totul pierdute, în negura timpu-
rilor şi a evenimentelor.
Deşi a avut o istorie relativ scurtă, cea de-a doua serie, apărută între
anii 1972–1977, constând din patru volume6, va încerca totuşi să abordeze şi
acest aspect. Aşa se face că există trei titluri ce sunt dedicate Unirii şi războiului
ce a precedat-o. Toate trei sunt, fireşte, marcate de izul şi limbajul vremii, fapt
ce nu le face să fie valoroase totuşi în cadrul discursului istoriografic. Unul
dintre ele poartă semnătura lui Andrei Moldovan şi vorbeşte despre lupta ţără-
nimii pentru pământ în anii 1918–19197. Citând dintr-un volum de documente
ale vremii, autorul ţine aici să sublinieze că:
„Începând cu luna Octombrie a anului 1918, armata austro-ungară dă semne
vizibile de descompunere, mulţi soldaţi părăsiră frontul. Grupe întregi de
soldaţi, în marea lor majoritate ţărani, păstrează însă armele şi se întorc acasă
hotărâţi să schimbe starea de lucruri pe care au lăsat-o la plecare. Sunt atacaţi
reprezentanţii organelor de stat, notari, jandarmi, primari, precum şi aren-
daşii, administratorii de moşii şi moşierii. În scurt timp, organele respective ale
puterii de stat vor fi lichidate sau paralizate, creându-se astfel condiţii pentru
formarea statelor naţionale”8.
vechiul Regat era ocupat de armatele duşmane, zile de durere, dar nu şi de desnădejde, am
avut din belşug. Puţinii intelectuali, din cei mai bătrâni, care primisem ordin dela autorităţile
noastre să rămânem pe loc, în Bucureşti, ne întruneam din timp în timp, ca să schimbăm
cuvinte de încurajare şi să mai aflăm ştiri nouă. Era în primăvara anului 1918. Ştiri primite din
diferite surse ne anunţau rezistenţa dârzâ a armatei române pe frontul de răsărit. Câte odată
chiar puteam citi printre rânduri, în ziarele duşmanilor, că luptele sunt grele, că duşmanii
sufer, că Românii se luptă cu vitejie. In acelaş timp erau în Bucureşti mai mulţi ofiţeri şi subo-
fiţeri români din armata austriacă, cu cari noi întreţineam bune legături şi cari ne comunicau
veşti interesante şi bune. Un ofiţer român (din rezervă) ne declară de mai multe ori, spre sur-
priza noastră, că deşi ţara noastră este ocupată de duşmani şi ne găsiam într›o situaţie destul
de rea, armata română totuşi va rezista, şi mai mult chiar, va trece din nou Carpaţii. Nu prea
dam noi credinţă acestor declaraţii foarte hotărîte ale amicului nostru, ne îndoiam mult, căci
tocmai începeau tratativele de pace între guvernul român, de sub prezidenţia lui Alexandru
Marghiloman şi duşmanii noştri. Iuliu Moisil, Din timpul războiului Unirii Neamului. Moartea
lui George Coşbuc, p. 351.
6
Dan Prahase, Arhiva Someşană, pp. 798–799.
7
Andrei Moldovan, Aspecte din lupta pentru pămînt a ţărănimii de pe Someşul mijlociu în peri-
oada 1 decembrie 1918–1919, în „Arhiva Someşană”, Seria II, II (1974), pp. 66–79.
8
Ibidem, p. 67; Cf. ***, Destrămarea monarhiei austro-ungare 1900–1918, Editura Academiei
34
Preocupări privitoare la Primul Război Mondial şi Marea Unire
Dincolo de supralicitarea rolului anumitor clase, autorul are totuşi

dreptate atunci când vorbeşte despre dizolvarea Imperiului şi se referă la
valul mare de dezertări. Textul său este urmat de cel al lui Alexandru Matei9,
dedicat unei surse extrem de valoroase pentru înţelegerea modului în care
judeţul Bistriţa-Năsăud a perceput evenimentul Unirii şi a contribuit la înfăp-
tuirea lui10. Apoi, Alexandru Porţeanu11 continuă seria de inventariere a anu-
mitor surse, oferind documente care, deşi sunt uneori interpretate într-o cheie
neobiectivă, sunt izvoare de prim rang ale investigării problematicii în această
zonă.
Cea de-a treia serie va fi cea care va aduce cu adevărat contribuţii
valoroase, cu precădere de natură documentară, cu privire la subiectul avut
în vedere. Printr-o serie de texte dedicate lui Emil Tişca12, arheologul Dan
Lucian Vaida vine să restituie şi o parte valoroasă a corespondenţei acestuia
de pe front. E acompaniat de cercetători precum Vasile Dobrescu sau Adrian
Onofreiu, care vin să aducă valoroase contribuţii cu privire la activitatea aces-
tuia ca economist sau la modul în care a ajutat acesta Năsăudul sau Satu Mare,
prin tot ceea ce a făcut13.
Încă dintru început, arheologul mai sus pomenit ţine să-şi prezinte
sursele şi limitele investigaţiei14 şi arată că sursa principală a investigaţiei o
Republicii Populare Române, Bucureşti, 1964, p. 88.

9
Alexandru Matei, Documente despre Marea Unire: „Glasul vremei”, în „Arhiva Someşană”, Seria
II, II (1974), pp. 80–107.
10
Cf. Iuliu-Marius Morariu, The Image of the Great Union As Reflected in Memoirs from the Bistriţa-
Năsăud Area, în „Transylvanian Review”, Vol. XXVIII, No. 1, Spring, 2019, p. 19; Iuliu-Marius
Morariu, Preoţii năsăudeni şi „Astra” (1861–1918), Editura Argonaut / Editura Charmides,
Cluj-Napoca/Bistriţa, 2016, p. 17; Adrian Onofreiu, Cornelia Vlaşin, ed. Războiul din spatele
tranşeelor: Contribuţii documentare referitoare la judeţul Bistriţa-Năsăud, Cluj-Napoca: Argonaut,
2017.
11
Alexandru Porţeanu, Documente privind lupta revoluţionară a maselor populare din judeţul Bistriţa-
Năsăud pentru unirea Transilvaniei cu România (din arhivele Consiliului Naţional Român, 1918), în
„Arhiva Someşană”, Seria II, II (1974), pp. 108–145. Cf. Ioan Seni, Năsăudenii şi Marea Unire,
Ed. Napoca Star, Cluj-Napoca, 2008, p. 36.
12
Pentru mai multe informaţii cu privire la viaţa şi activitatea lui, a se vedea şi: Emil Tişca,
Năsăudul de azi şi ce ar trebui să se facă pentru ridicarea lui, Tipografia G. Matheiu, Bistriţa, 1921;
Dan Lucian Vaida, Despre Iuliana Tişca şi clădirea Bibliotecii din Năsăud a Academiei Române”,
în „Arhiva Someşană”, Năsăud, seria III, IX, 201 0, pp. 149–163; Vasile Dobrescu, Adrian
Onofreiu, Redescoperirea unui năsăudean – Emil Tişca (1881–1965), în „Arhiva Someşană”, Seria
III, X (2011), pp. 69–88; Claudiu Porumbăcean, Viorel Câmpean, Rolul şi locul lui Emil Tişcă
(1881–1965) în dezvoltarea societăţii sătmărene interbelice”, în „Arhiva Someşană”, Seria III-a, XII
(2013), pp. 143–178.
13
Cu privire la contribuţia sa la Marea Unire, din perspectivă economică, cei doi cercetători
vor sublinia că: „De profesie economist, funcţionar şi director de bănci, Emil Tişca a activat
în cadrul acestor instituţii, care s-au afirmat ca factor activ nu numai în domeniul financiar,
ci şi în cel al acţiunilor cultural-naţionale de rezistenţă şi anvergură ce au pregătit momentul
Unirii din 1918 şi, apoi, au contribuit la integrarea societăţii româneşti în statul naţional unitar
al României Mari”. Vasile Dobrescu, Adrian Onofreiu, Redescoperirea unui năsăudean – Emil
Tişca (1881–1965), p. 70.
14
Arătând că: „În privinţa participării lui Emil Tişca la prima conflagraţie mondială, alte
documente, în afară de cele care fac subiectul paginilor de faţă, nu am reuşit să consultăm,
35
vor constitui ilustratele de pe front. Cu privire la acestea, arată, înainte de a

prezenta cele 55 de fotografii şi ilustrate şi textele care s-au regăsit pe spatele
acestora că:
„Chiar dacă acest tip de corespondenţă nu oferă foarte multă informaţie
scrisă, valoarea documentară este compensată, în cazul nostru, prin imagi-
nile fotografice din zonele de conflict, redate pe partea din faţă a ilustratelor.
Instantaneele, una sau două pentru fiecare exemplar, au fost surprinse de către
Emil Tişca sau unii dintre camarazii săi, iar apoi transpuse pe coli de hârtie
fotografică, achiziţionate de la magazinele specializate, fabricate anume pentru
a fi transformate în cărţi poştale. In afara celor lucrate în laborator, acelaşi lot
mai conţine şi câteva cărţi poştale obţinute prin mijloace de multiplicare tipo-
grafică, procurate direct din comerţ, pe care sunt redate imagini reprezentative
pentru Albania acelor vremuri (nr. XXXI-XXXIII, XXXV)”15.
Dan Lucian Vaida revine ulterior şi cu o a doua parte a corespondenţei16,
conţinând de această dată 35 de ilustraţii şi cărţi poştale de pe teritoriul Serbiei,
Kosovo-ului şi Albaniei. Şi aici, ca şi cu alte ocazii, ţine să fie obiectiv şi să men-
ţioneze existenţa unor potenţiale lipsuri în activitatea de documentare17. Pagini
deosebit de interesante conţin aceste pasaje. Între ele, se disting cu precădere rân-
durile adresate soţiei iubite, Anuca (numele de alint al Iulianei Tişca). Emil Tişca
îşi descrie cele trăite pe front, îşi expune stările de angoasă pricinuite de lipsa veş-
tilor din partea iubitei18, vorbeşte despre starea de sănătate şi evoluţia ei19, dar şi
despre evoluţia frontului. Adunate într-un volum, textele sale ar putea constitui
cu certitudine, alături de cele ale unor ofiţeri precum Anchidim Şoldea20 sau cele
neexistând în arhiva Muzeului năsăudean şi, se pare, nici la Serviciul Judeţean Bistriţa-
Năsăud al Arhivelor Naţionale. Excepţie fac două pasaje desprinse dintr-o autobiografie a
lui Emil Tişca, publicată recent de către cercetătorii Vasile Dobrescu şi Adrian Onofreiu. Dan
Lucian Vaida, Emil Tişca – corespondenţă ilustrată de pe front, în „Arhiva Someşană”, Seria III,
X (2011), p. 89.
15
Ibidem, p. 90.
16
Dan Lucian Vaida, Emil Tişca – corespondenţă ilustrată de pe front (II), în „Arhiva Someşană”,
seria III, XI (2012), pp. 135–171.
17
„Este posibil să se păstreze, şi în acest sens deţinem unele indicii, încă o parte din corespon-
denţa de pe front a lui Emil Tişca, dar într-un loc diferit de colecţiile sau arhiva muzeului
năsăudean. Dacă acest fapt se va confirma, este de datoria colectivului redacţional al revistei
„Arhiva Someşană” de a depune toate eforturile pentru recuperarea şi valorificarea pe cale
tipografică a respectivelor documente”. Ibidem, p. 135.
18
Iată un astfel de exemplu: „Tot aştept în fiecare zi, doar doar se va îndura bunul Dzeu, ca
să-mi trimită de la tine o ştire mai liniştitoare, mai voioasă, mai deschisă, din care să o recu-
nosc pe Anucuţa mea cea veche, voioasă, veselă şi scumpă. Te sărut mult şi cu dor al tău
Emil”; Ibidem, p. 140.
19
„Îngeraşule scump!” Azi sunt mai vesel, poţi prinde şoareci cu mine, căci mă simţesc mai
bine şi nu mai am fierbinţeli aşa de mari. Azi e duminecă şi aud atât de jalnic clopotele de la
biserică. Afară e atât de frumos şi eu ar trebui să-mi petrec această zi cea mai frumoasă vreme
a lunei Maiu închis în cuşcă. Te sărută şi îmbrăţişează cu nespus dor Emil”. Ibidem, p. 147.
20
Pentru mai multe informaţii cu privire la viaţa şi activitatea lui, a se vedea: Iuliu-Marius
Morariu, O mărturie din Ţara Năsăudului despre Primul Război Mondial – jurnalul colonelului
Anchidim Şoldea, în Sebeş, timp regăsit... Lucrările Conferinţei „100 de ani de la declanşarea Primului
Război Mondial. Contribuţia sebeşenilor la război şi Marea Unire” (5 decembrie 2014), coord. Rodica
36
ale lui Iustin Sohorca21 sau Vasile Măgheruşan22 în valoroase surse memorialistice
dedicate conflagraţiei.
Restituirea dedicată lui Emil Tişca este urmată de două texte dedicate
preoţimii năsăudene şi rolului ei în Marele Război23 şi realizarea Marii Uniri24.
Apoi, Dorin Dologa şi Florin Flaşin oferă, singuri sau împreună, un adevărat
regal documentar, publicând listele şi biografiile locuitorilor care au luat parte
la conflagraţie şi proveneau din localităţi precum Năsăud25, Romuli26, Salva27,
Coşbuc28, Mocod29 şi Runcu Salvei.30 Sunt urmaţi de un frumos text privitor
la ofiţerul Albert Porkolab31, ce va completa paginile unui interesant album32,
apărut anterior, şi de un interesant text al profesorului Ioan Seni, dedicat preli-
minariilor şi trăirilor năsăudene premergătoare Marii Uniri33 şi de investigaţia
domnului Ioan Sigmirean34.
În lunga, dar întrerupta ei istorie, Arhiva Someşană a reunit, aşadar,
Groza, Editura Emma Books, Sebeş, 2014, pp. 87–95, dar şi Maxim (Iuliu-Marius) Morariu,
„Ţara Năsăudului” în Primul Război Mondial – aspecte memorialistice, socio-economice şi culturale,
vol. 1, prefaţă de Ioan Chirilă, Seria „Istorie. Documente. Mărturii”, Editura Argonaut, Cluj-
Napoca, 2018.
21
Cf. Alexandru Dărăban, Florin Hodoroga (ed.), Iustin Sohorca. Restituiri, Editura Mega, Cluj-
Napoca, 2019.
22
Cf. Iuliu-Marius Morariu, Două perspective inedite asupra Primului Război Mondial: jurnalul lui
Gustav Zikeli şi însemnările lui Vasile Măgheruşan, în „Astra Sabesiensis”, nr. 3, Sebeş, 2017,
pp. 163–171; Mihai-Octavian Groza, Iuliu-Marius Morariu, Der Erste Weltkrieg, die rumanische
Vereingung und ihre Golgen in den Aufzeichnungen der Bistrizer Saschen Gustav Zikeli, in Rudolf
Graf, Daniela Stanciu (hrsg.), Loyalitatswecshel und institutioneller Neunfang. Die regionalen
deutschen Minderheiten in Rumanien 1918–1928, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-
Napoca, 2018, pp. 249–270.
23
Iuliu-Marius Morariu, „Astra” şi preoţii năsăudeni de la începutul secolului XX şi până la Marea
Unire, în „Arhiva Someşană”, Seria III, XI (2012), pp. 173–183.
24
Iuliu-Marius Morariu, Preoţii astrişti năsăudeni şi Marea Unire, în „Arhiva Someşană”, Seria III,
XII (2013), pp. 135–140.
25
Florin Vlaşin, Dorin Dologa, Locuitori din Năsăud participanţi la Primul Război Mondial, în
„Arhiva Someşană”, Seria III, XIII (2014), pp. 99–115.
26
Dorin Dologa, Locuitori din Romuli participanţi la Primul Război Mondial, în „Arhiva Someşană”,
Seria III, XIV (2015), pp. 87–93.
27
Dorin Dologa, Locuitori din Salva participanţi la Primul Război Mondial, în „Arhiva Someşană”,
Seria III, XIV (2015), pp. 97–107.
28
Florin Vlaşin, Locuitori din Coşbuc participanţi la Primul Război Mondial, în „Arhiva Someşană”,
Seria III, XIV (2015), pp. 109–116.
29
Dorin Dologa, Locuitori din Mocod participanţi la Primul Război Mondial, în „Arhiva Someşană”,
Seria III, XV (2016), pp. 99–108.
30
Florin Vlaşin, Locuitori din Runcu Salvei participanţi la Primul Război Mondial, în „Arhiva
Someşană”, Seria III, XV (2016), pp. 99–108.
31
Ion Cârja, Dan Lucian Vaida, Dan Prahase, „Averea” unui ofiţer ardelean din anii Marelui Război
– năsăudeanul Albert Porkoláb, în „Arhiva Someşană”, Seria III, XVI-XVII (2018), pp. 165–178.
32
Ion Cârja, Dan-Lucian Vaida, Lajos-Lorand Madly, Dan Prahase (editori), Un ardelean în
Marele Război: Albert Porkoláb (1880–1920), Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2016.
33
Ioan Seni, Preliminarii şi trăiri năsăudene premergătoare Marii Uniri din 1918, în „Arhiva
Someşană”, Seria III, XVI-XVII (2018), pp. 183–198.
34
Ioan Sigmirean, Marea Unire din anul 1918 – o minune istorică, în „Arhiva Someşană”, Seria III,
XVI-XVII (2018), pp. 11–19.
37
în paginile ei şi texte interesante privitoare la două aspecte istoriografice cu

valoare de-a dreptul nevralgică, respectiv: Primul Război Mondial şi Marea
Unire. Textele ce pot fi descoperite aici (unul în prima serie, trei în cea de-a
doua şi şaisprezece în cea de-a treia) vin să aducă valoroase contribuţii atât cu
privire la războiul trăit (prin mărturiile unor oameni precum Iuliu Moisil35 sau
Emil Tişca36), cât şi la istoriografia acestuia, fapt ce înscrie periodicul între cele
relevante pentru investigarea problematicilor pe care le-am avut în vedere.
Anexă
Lista publicaţiilor dedicate Primului Război Mondial şi Marii Unirii
din paginile revistei „Arhiva Someşană”, în ordine cronologică
1. Moisil, Iuliu, Din timpul războiului Unirii Neamului. Moartea lui George Coşbuc, în
„Arhiva Someşană”, 13 (1930), pp. 351–358.
2. Moldovan, Andrei, Aspecte din lupta pentru pămînt a ţărănimii de pe Someşul mijlociu
in perioada 1 decembrie 1 918–1919, în „Arhiva Someşană”, Seria II, II (1974), pp. 66–
79.
3. Matei, Alexandru, Documente despre Marea Unire: „Glasul vremei”, în „Arhiva
Someşană”, Seria II, II (1974), pp. 80–107.
4. Porţeanu, Alexandru, Documente privind lupta revoluţionară a maselor populare din
judeţul Bistriţa-Năsăud pentru unirea Transilvaniei cu România (din arhivele Consiliului
Naţional Român, 1918)”, în „Arhiva Someşană”,Seria II, II (1974), pp. 108–145.
5. Vaida, Dan Lucian, Emil Tişca – corespondenţă ilustrată de pe front, în „Arhiva
Someşană”, Seria III, X (2011), pp. 89–124.
6. Vaida, Dan Lucian, Emil Tişca – corespondenţă ilustrată de pe front (II), în „Arhiva
Someşană”, seria III, XI (2012), pp. 135–171.
7. Morariu, Iuliu-Marius, „Astra” şi preoţii năsăudeni de la începutul secolului XX şi până la
Marea Unire, în „Arhiva Someşană”, Seria III, XI (2012), pp. 173–183.
8. Morariu, Iuliu-Marius, Preoţii astrişti năsăudeni şi Marea Unire, în „Arhiva Someşană”,
Seria III, XII (2013), pp. 135–140.
9. Vlaşin, Florin, Dologa, Dorin, Locuitori din Năsăud participanţi la Primul Război Mondial,
în „Arhiva Someşană”, Seria III, XIII (2014), pp. 99–115.
10. Dologa, Dorin, Locuitori din Romuli participanţi la Primul Război Mondial, în „Arhiva
Someşană”, Seria III, XIV (2015), pp. 87–93.
11. Dologa, Dorin, Locuitori din Salva participanţi la Primul Război Mondial, în „Arhiva
12. Vlaşin, Florin, Locuitori din Coşbuc participanţi la Primul Război Mondial, în „Arhiva
13. Dologa, Dorin, Locuitori din Mocod participanţi la Primul Război Mondial, în „Arhiva
Someşană”, Seria III, XV (2016), pp. 99–108.
14. Vlaşin, Florin, Locuitori din Runcu Salvei participanţi la Primul Război Mondial, în
„Arhiva Someşană”, Seria III, XV (2016), pp. 99–108.
35
Iuliu Moisil, Din timpul războiului Unirii Neamului. Moartea lui George Coşbuc, pp. 351–358.
36
Dan Lucian Vaida, Emil Tişca – corespondenţă ilustrată de pe front, pp. 89–124; Dan Lucian
Vaida, Emil Tişca – corespondenţă ilustrată de pe front (II), pp 135–171.
38
15. Sigmirean, Ioan, Marea Unire din anul 1918 – o minune istorică, în „Arhiva Someşană”,
Seria III, XVI-XVII (2018), pp. 11–19.
16. Dologa, Dorin, Locuitori din Nepos participanţi la Primul Război Mondial, în „Arhiva
17. Vlaşin, Florin, Locuitori din Bichigiu participanţi la Primul Război Mondial, în „Arhiva
18. Cârja, Ion, Vaida, Dan Lucian, Prahase, Dan, „Averea” unui ofiţer ardelean din anii
Marelui Război – năsăudeanul Albert Porkoláb, în „Arhiva Someşană”, Seria III, XVI-
XVII (2018), pp. 165–178.
19. Seni, Ioan, Preliminarii şi trăiri năsăudene premergătoare Marii Uniri din 1918, în
„Arhiva Someşană”, Seria III, XVI-XVII (2018), pp. 183–198.
CONCERNS REGARDING WORLD WAR I AND THE GREAT UNION

IN THE PAGES OF THE ARHIVA SOMEŞANĂ JOURNAL (1924–2018)
–Summary–
Using the articles previously published in the Arhiva Someşană journal (from 1924
until 2018), the author emphasizes how World War I and the Great Union are reflected.
In an attempt to show that, in its three series, the journal offered valuable contributions
to the understanding and the evaluation of the events, we discuss aspects such as
documentary reconstruction and the publication of sources and images. Furthermore,
we have also looked at the biographies of people like Emil Tişca or Albert Porkolab,
who fought in the conflagration; the contribution of priests from the Năsăud area
and associations such as the Transylvanian Association for Romanian Literature and
Culture of the Romanian People – ASTRA, Năsăud Department.
Keywords: Great War, love, wounds, prayer, photos, Emil Tişca.
QUESTIONS CONCERNANT LA PREMIÈRE GUERRE

MONDIALE ET LA GRANDE UNION DANS LES PAGES
DE LA REVUE ARHIVA SOMEŞANĂ (1924–2018)
–Résumé–
Faisant appel aux articles publiés auparavant dans la revue Arhiva Someşană
(de 1924 à 2018), l’auteur met en évidence comment la Première Guerre mondiale et
la Grande Union s’y reflètent. Nous discutons des aspects comme la reconstruction
documentaire et la publication de sources et d’images, en essayant de montrer que, dans
ses trois séries, la revue a apporté une contribution importante à la compréhension et
à l’évaluation des événements. De plus, nous discutons les biographies des personnes
qui ont participé au conflit, comme Emil Tişca et Albert Porkolab; la contribution des
prêtres de la région de Năsăud et des associations comme l’Association transylvaine
pour la littérature roumaine et la culture du peuple roumain – ASTRA, la branche de
Năsăud.
Mots-clés: Grande Guerre, amour, blessures, prières, photos, Emil Tişca.
39
ANLIEGEN BEZÜGLICH DES ERSTEN WELTKRIEGS

UND DER GROSSEN VEREINIGUNG IN DER
ZEITSCHRIFT ARHIVA SOMEŞANĂ (1924–2018)
Mithilfe der zuvor in der Zeitschrift Arhiva Someşană veröffentlichten Artikel

(von 1924 bis 2018) hebt der Autor die Art und Weise hervor, in der der Erste Weltkrieg
und die Große Vereinigung dabei reflektiert werden. Aspekte wie die dokumentarische
Rekonstruktion, die Veröffentlichung von Quellen und Bildern und die Biographien
von Personen wie Emil Tişca oder Albert Porkolab, die in der Feuersbrunst gekämpft
haben, oder der Beitrag von Priestern aus dem Gebiet Năsăud oder der Beitrag von
Vereinen wie die Siebenbürgische Vereinigung für rumänische Literatur und die
Kultur des rumänischen Volkes – ASTRA, Abteilung Năsăud, die zu den wichtigen
Ereignissen beigetragen haben, werden dort ebenfalls angesprochen, in dem Versuch
zu zeigen, dass die Zeitschrift in ihren 3 Serien wertvolle Beiträge zum Verständnis und
zur Bewertung der oben genannten Themen geleistet hat.
Stichwörter: Weltkrieg, Liebe, Wunden, Gebet, Fotos, Emil Tişca
40
NATURA DEZLĂNŢUITĂ: APĂ ŞI FOC LA
NĂSĂUD ÎN PERIOADA INTERBELICĂ.
CONTRIBUŢII DOCUMENTARE
Adrian ONOFREIU, Maria ONOFREIU
Abia desprins din chingile perioadei dualiste şi ajuns în România Mare,

Năsăudul a avut de a face cu alţi duşmani decât cei din trecut. Traiectul promi-
ţător în cadrul statului naţional unitar român a fost marcat şi de agresiunea facto-
rilor naturali1. Locuitorii au fost martori îndureraţi şi trişti la dezlănţuirile naturii.
Primul fenomen extrem s-a abătut asupra localităţii la 19 iunie 1922. O
revărsare a norilor a dezlănţuit potopul. Într-un interval scurt de timp – „un
potop năpraznic, o urgie nemaipomenită, de cugetai că se apropie zilele de
apoi ale lumii” – ploaia a măturat totul în cale: oameni, gospodării, animale,
edificii publice, străzi, toate, transformate în ruine. Bilanţul „umflării” albiei
Văii Caselor – altfel, molcomă – s-a concretizat în „distrugerea a 27 case şi
55 edificii economice, nimicirea a 22 vieţi omeneşti, rănirea altor 24, ruinarea
aproape totală a 72 case şi 35 edificii economice şi distrugerea întregii recolte a
celor mai mulţi economi”.
Tragismul situaţiei a determinat o mobilizare deosebită. De la instituţii
locale – primăria, care a făcut cunoscut fenomenul, persoane fizice locale sau
de aiurea, din străinătate – continuând cu instituţii centrale ale statului, repre-
zentate de primul-ministru în funcţie şi ministrul comunicaţiilor, toate s-au
implicat în ajutorarea celor afectaţi, inclusiv prin contribuţii financiare consis-
tente. Pe lângă realitatea catastrofei, trebuie să menţionăm şi faptul că relevanţa
acesteia, atât la momentul producerii cât şi ulterior, s-a datorat şi mediatizării
cu ajutorul presei, ceea ce i-a asigurat o mai mare amploare informaţională2.
1
Asemenea fenomene naturale au mai avut loc în trecutul zonei fostului regiment de graniţă
de la Năsăud; vezi Maria Onofreiu, Fenomene naturale deosebite: modelul atitudinal al grănicerilor
din cercul Borgou, în „Anuarul Bârgăuan. Ştiinţe, cultură, arte şi literatură”, anul IX, nr. 9, 2019,
pp. 57–63. Mulţumim pe această cale d-lui Adrian Onofreiu pentru suportul documentar asi-
gurat – în general, şi aici, în particular – studiilor noastre, ca şi pentru prelucrarea unor date
ale suportului ştiinţific din domeniul ştiinţelor naturale.
2
Asemenea inundaţii s-au mai produs şi în trecut. Menţionăm doar cele pe Valea Bârgăului,
unde „în anul 1819, august 20, după calindariul nou, a fost potop de apă în Bârgău … 3.848
de florini (o sumă uriaşă pentru acele timpuri – n. n) sus numitul potop au spesat cantorului
Ionică (Buzdug)”; apud. Adrian Onofreiu, Familia Buzdug din Rusu Bârgăului. File risipite sau
„îndeletnicirea consemnărilor istorice”, în „Anuarul Bărgăuan”, VI, 2016, p. 92 sau „dumi-
nică, luni, marţi, 31/19, 20, 21 august 1851, a tot plouat, ziua şi noaptea cât marţi a venit un
41
Nu au trecut decât cinci ani şi localitatea a fost încercată din nou. Deşi
a avut ca şi cauză greşeala umană, incendiul din 21 aprilie 1927 „a prefăcut o
bună parte a Năsăudului în cenuşă şi ruine”. A fost favorizat dezastrul de feno-
menul natural extrem, vânt puternic, care a contribuit la propagarea focului.
Consecinţele au fost devastatoare: „au ars 7 case cu etaj, 41 case cu parter, 26
grajduri, 21 lemnării şi alte edificii economice, 9 magazine şi 3 prăvălii. Au
rămas 116 familii fără nici un adăpost”.
Consideraţiile preliminare asigură suportul pentru prezentarea unor
documente inedite referitoare la cele două fenomene extreme care s-au abătut
asupra localităţii.
În primul rând sunt consemnările contemporane ale unui locuitor al
Năsăudului, Petru Vârtic3. El a fost un martor direct al celor două evenimente,
pe care le-a înscris în notaţiile lui, debutate odată cu declanşarea Marelui
Război şi finalizate târziu, după a doua Conflagraţie Mondială. Cronicar al
multor întâmplări importante/interesante din trecutul localităţii, autorul con-
semnează, în notaţii simple, ale omului de rând, percepţia asupra celor două
catastrofe naturale.
Aceste mărturii au stimulat aprofundarea cercetărilor ulterioare.
Astfel, au fost identificate documente emise de autorităţile statului sau cele
locale, persoane/organizaţii fizice/juridice şi presă, toate, implicate în efortul
de relatare/consemnare a dezastrelor şi ajutorare a celor năpăstuiţi.
Relativ la inundaţiile din 1922, documentele arată tragismul consemnat
în protocoalele de şedinţă ale comunităţii locale, constituirea unor forme/
comitete de ajutorare, implicarea directă – prin donaţii consistente financiare
– a primului ministru Ion. I. C. Brătianu şi a ministrului comunicaţiilor, gene-
ralul Traian Moşoiu4, munca sisifică a năsăudeanului „adoptat” Emil Tişca5, a
povoi aşa de mare, că a fost să înece satul. Prin grădina noastră, după şură, a fost de un cot
de afundă (0,77 m) şi a mânat/înecat şura lui Ion Şold, casa lui Constantin Şold o am spart cu
satul, casa lui Ştefan Ţarca o au mânat, moara lui Simion Siminic; ţarina, fînaţele, toate le-a
mânat şi mâlit”; Ibidem, p. 96.
3
„Vârtic Mihăilă, născut în Năsăudul anului 1874, pe Uliţa din Dos, Vasile Naşcu în prezent, tot
acolo construind o casă nouă după ce, cea veche a fost distrusă în urma unei inundaţii. A avut
2 copii, împreună cu soţia lui Floarea, pe Saveta şi Dumitru, cel din urmă, tatăl renumitului
realizator de programe la radio Cluj si cunoscut om de folclor cu acelasi nume, dar si a lui
Emil Vârtic, bunicul meu”. Mulţumim domnului Cristian Urda – KTM – SportmotorcycleAG
– Vânzări motociclete, Stallhofnerstrasse 3 5230 Mattighofen, Austria – pentru amabilitatea
prin care ne-a pus la dispoziţie atât transcrierea textului mărturiilor lui Mihai Vârtic cât şi
formatul în copie digitalizată, pentru confruntare şi verificare.
4
Care, de altfel, au şi primit titlul de cetăţean de onoare al Năsăudului, în şedinţa reprezentanţei
comunale din 4 martie 1924. S-au alăturat prin donaţii, membrii guvernului: generalul Arthur
Văitoianu, ministru de Interne, generalul Mărdărescu, ministru de Război, Ion Nistor, minis-
trul Bucovinei, Dr. Constantin Angelescu, ministrul Sănătăţi; Serviciul Judeţean al Arhivelor
Naţionale Bistriţa-Năsăud, fond Primăria oraşului Năsăud-registre, reg. inv. nr. 39/1924–1927, f.
8 (în continuare, A.N.B-N, fond ..., d...).
5
Pentru date bibliografice şi rolul personajului în perioada cât a activat în Năsăud, vezi Vasile
Dobrescu, Adrian Onofreiu, Emil Tişca (1881–1965) – director de bancă şi animator al vieţii publice
şi culturale a românilor transilvăneni, în Liviu Boar la 60 de ani. Arhivist, istoric, profesor, coor-
donator Dr. Ioan Lăcătuşu, Ed. Eurocarpatica, Sfântu-Gheorghe, 2011, pp. 339–366; Idem,
42
Natura dezlănţuită: apă şi foc la Năsăud în perioada interbelică. Contribuţii documentare
dezrădăcinaţilor/emigranţilor năsăudeni stabiliţi în America – în Youngstown,

Columbus, Ohio – comitetului local de ajutorare „alcătuit în urma celei mai
mari însufleţiri a intelectualilor”.
În cazul incendiului din 1927, mărturiile se datorează în primul rând
presei locale6, care a relatat într-o ediţie specială desfăşurarea şi urmările cata-
clismului, apoi reprezentanţei comunale întrunită în şedinţă, societăţii meseri-
aşilor din localitate sau celei naţionale de caritate, „Regina Maria”.
Fie în cazul inundaţiei, fie a incendiului, documentele vorbesc, în
primul rând, despre neprevăzutul evenimentelor. De la consemnarea frustă a
acestora, s-a ajuns la hiperbolizarea lor, văzute ca semn al puterii divine, în faţa
căreia oamenii nu aveau nici o modalitate de acţiune.
Apoi, ne arată precaritatea sistemului organizatoric local, care nu a
avut mijloace eficiente – atâtea câte se puteau reclama atunci – pentru o inter-
venţie eficientă7.
În acelaşi timp, suntem martori tăcuţi ai solidarităţii umane. Sub diferite
forme, aceasta s-a manifestat fie prin gesturi simple ale intelectualilor locului, de
mobilizare în vederea colectării fondurilor destinate să atenueze durerea celor
nenorociţi, fie prin intervenţia efectivă pentru lichidarea incendiului a pompie-
rilor din Bistriţa şi localităţile săseşti învecinate, care şi-au depăşit percepţia unui
trecut conflictual şi au acţionat sub deviza „lui Dumnezeu onoarea, aproapelui,
apărarea”8, fie, prin solicitarea şi adunarea de colecte de alimente sau bani.
În prezentarea evenimentelor am pornit de la mărturiile lui Petre
Vârtic (secţiunea 1), urmate de 19 documente referitoare la inundaţia din 1922
(secţiunea 2) şi 6 despre incendiul din 1927 (secţiunea 3). În cadrul fiecărei sec-
ţiuni, documentele au fost ordonate cronologic. Intervenţiile noastre în cadrul
notelor de subsol explică termeni arhaici/scoşi din uz, oferă un plus informa-
ţional sau completări bibliografice. Pentru întregirea suportului informaţional
am postat în final şi fotografii contemporane evenimentelor9 (s.n.), mărturii tăcute
ale celor două tragedii.
Redescoperirea unui năsăudean-Emil Tişca (1881–1965), în „Arhiva Someşană”, Năsăud, seria III,
X, 2011, pp. 69–88.
6
Care a procedat la fel ca în 1922. Dar asemenea evenimente au fost şi în trecut. Aceeaşi membri
ai familiei Buzdug au consemnat că „în 31 august 1837 au ars cu foc tot Iadul/Livezile, împre-
ună cu strânsura câmpului; focul s-a iţit de la un ţigan din jos de Iad, arzându-i casa, lucrând
la fier (fierar – n.n.); apud. Adrian Onofreiu, Familia Buzdug din Rusu Bârgăului…”, p. 92, sau
„vineri, în ziua târgului de ţară la Bistriţa, adică în 15–17 mai 1850, înainte de amiază, ca la
10–11 ceasuri s-au iscat foc din casa lui Gavril Tămăşoi, făcând Maria lui pâine, şi au ars 35
de case şi şuri cu tot, arzând şi a noastră casă, cu 8 cară de cucuruz pe pod, 4 caşuri, un casten
(dulap – n. n) cu multe cărţi şi scrisori, toată paguba face 8 sau 9 sute de florini”, Ibidem, p. 101.
7
Vezi proiectul amplu de refacere a localităţii, prezentat de Emil Tişca în conferinţa Năsăudul
de azi şi ce ar trebui să se facă pentru ridicarea lui?, Bistriţa, 1921, 25 p.
8
Adrian Onofreiu, Societatea bistriţeană a pompierilor voluntari, în „Revista Bistriţei”, Bistriţa,
X-XI, l997, pp. 223–229.
9
Cele despre inundaţia din 1922 au fost publicate pentru prima dată în revista Cosînzeana”,
Cluj, anul VI, nr. 13, 15 iulie 1922, p. 198–199, 206 şi reluate în Monografia oraşului Năsăud
(1245–2008), Vol. I, Ed. Napoca-Star, Cluj-Napoca, 2009, pp. 427–429, iar cele despre incendiul
43
***
1.
Eu Mihăilă Vârtic am sosit din resboi în anul 1918/1919 december fin,
patru ani şi 8 luni fără de stand10 şi mângâiere. Viaţă grea a trebuit să petrec de
împreună cu toţi căsaşi11.
În anul 1899, 22 februarie s-a căsătorit Vertic Mihăilă cu Arsu Floarea.
D-zeu să le ajute să trăiască mulţi ani, de împreună cu alţii.
Mai multe însemnări spre aducerea aminte din 1913 începând…
În anul 1913 auzeam multe despre resboiul cel mare, povestind şi
pregătindu-se…
Iar bunul Dumnezeu ne-a trimis un semn forte înspăimântat, adică o
Sfântă Stea cu coadă ca un fuior de cânepă în forma focului12 şi a răsărit cam
in 1913 faur şi toţi omenii se mirau şi domnii. Alţii ziceau c-a peri lumea, alţii
ziceau cine ştie ce lucruri înfricoşate…
Aşadar steaua mereu a răsărit până tocmai cam în octomber, tot 1913,
ba, încă şi în 1914 se mai vede mai mică, iar acesta a fost semnul că în 1914, în
august s-a şi început mobilizarea şi îmbrăcarea de la 21 de ani până la 42 şi acei
mai tineri au mers la Serbia şi la Francia, iar noi, fiind mai bătrâni, am mers spre
Galiţia, pentru că rusul sau muscalul, sârbul şi francezul, aceştia trei o intrat în
ţara noastră întâi, care am fost sub împăratul Francisc Iosef Întâi, iar la toate
ştaţiunile13 erau văetături14 şi foarte mari supărări, despărţindu-se familiile.
Abia trec 2 săptămâni şi a ajuns muscalul pe la Strâmba si la Cârlibaba
şi se şi încep multe suferinţe, tot pe cununa munţilor fiind în 1914 spre 1915, iar
în 1915, în a 2-a, a venit şi Prusia de ajutor, adecă nemţii din ţara lor.
Iar bunul D-zeu ne-a mai trimis un semn, aşa că în 1915, în 12 faur, au
tunat spre Moravia de gândeai că va şi peri lumea; de altă parte, da cu tunurile
şi aşa s-a mânat o săptămână, aşa semnul a fost că s-a început războiul tot mai
mare şi mai greu, pe când noi aşteptam pace, nu se pomenea, fără pregătiri tot
mai mari şi mai suferitoare.
Iar în 1915 toamna, în 1 november, ne-a trimis şi turcii de ajutor – 60 de
mii – şi dară tot au îmblat bătuţi duşmanii înapoi; de noi, estraişi15 şi nemţi şi
turci, erau puterile noastre 3, da foarte harnice…
Iar în anul 1915 a venit asupra noastră şi Italia, foarte cu putere mare
spre noi.
În anul 1916 a venit şi România Vece16 tot spre noi, aşadar, eram cuprinşi
de toate părţile de duşmani, era vai de noi, da şi de cei de acasă…
din 1927 sunt inedite, păstrate la A.N.B-N, fond Primăria oraşului Năsăud-administraţie, d.
142/1927.
10
Recunoaşterea serviciului militar.
11
Consăteni; din aceeaşi localitate.
12
Cometă.
13
Centrele de recrutare.
14
Vaiete, plânsete, tânguieli.
15
Austrieci, cu sensul de Austro-Ungaria.
16
România Veche.
44
Ai noştri au fost: estraişi 1, nemţi 2, ajutor de la turc 3. Aceste 3 puteri

au ţinut cu noi.
Belcia 1, Serbia 2, Muntenegru 3, România 4, Rusia 5, Italia 6, aceştia
sunt duşmanii noştri care ne-am luptat, pe când tot au mai avut si ajutor lor pe:
America 1, Anglia 2, Cina 3; aceştia ne-a ajutat tot pe duşmanii noştri începând
din 14 august 1914 până în 1918, în 1 december, a fost o grozăvie foarte mare
peste tot, apoi au fost prizonieri la toate ţările acelea, foarte greu au scăpat, la 5
ani şi la 6, ba şi mai mult au stat.
Iar la Romania, de voluntari, încă au stat bugăt17 până in 1920 şi tot nu
se mai auzea de pace, nimic. E drept că amu se mai aude că vor isprăvi cu pacea
în anul 1923, cam în iunie.
Iar după resboi sau pornit ani răi şi foarte mari grozăvii, ploi mari şi
lucrau omenii mult şi puţin aveau toamna, se ferească bunul Dumnezeu, să
nu-şi întoarne faţa de cătră noi, că atunci e rău.
Tot in 1923 e vestea că e pace împlinită cu toate ţările.
Arătare cătră noi, reii, de la bunul D-zeu cel bun.
În anul 1922, iunie 6, la români, 19 la nemţi, într-o luni: a fost o ploaie
foarte mare şi periculoasă, încât nu s-a tâmplat de când îi lumea, Valia Căsilor
au venit atât de mare, încât au mănat 24 de oameni şi mai multe mărhăi18 şi 22
de căsi şi 57 de grajduri. Ia, a fost ziua, de era noaptea era foarte rău şi moarte
multă; apoi, Valea Podului şi a Crucii şi în sus, toate le-o molit19, nu a fost
nemică fân. Mâloaiele era toate pe jos, era vai de noi si de şesurile noastre.
Iar în anul 1923 mi-am făcut grajdul, şpese20 de 8 mii de lei au fost cum-
părătura, bateri fără de piatră şi lemne… fiind cele veci mănate de apă, când a
fost potop.
Iar în anul 1924, am început a face casa, şi am gătat-o in 1925; şpese
de 44 de mii, fără lucru nostru şi fără mâncare sau beutură, a fost foarte greu,
fiind resboi si potop de apa cea grea ce a trecut peste noi, căsaşii ce locuiam pe
această vatra părinţească: ca cap (sic!), Mihăilă Vertic; femeia, Floria21; fecior
Dumitru; copila de 9 ani, adică Savetuca…
Altă suferinţă.
Bucurându-mă eu ca tată că mi-o ajutat bunul Dumnezeu cu casa ridi-
cată împreună şi cu grajdul, eram foarte îndestulat si mă gândeam că voi trăi
mai in bună linişte; ce dă bunul D-zeu, că-mi duce ajutorul meu Dumitru la
cătunia grăniţerilor22 pe 3 ani, începând din 1925...
Abia se usca lacrimele pe obrazul celor spălaţi de apă, iată sosâră anul
1927 şi ajunseră şi în luna aprilie, cu multe gânduri, că venise Joia mare, în
21 aprilie. Cam pe la 3 după amiazi numai se iveşte un foc tot mai mare şi un
vânt foarte mare, de nu se pute nimeni să se apropie de el, or multe oloaie şi
17
Destul, de ajuns.
18
Animale; aici, cu sensul de vaci.
19
Inundat; aici, cu sensul de înnămolit, umplut cu noroi.
20
Cheltuieli.
21
Floarea.
22
În armată la grăniceri.
45
gaisuri23 sau aprins şi acelea şi puneau de focul cel mare şi tot spărgeau ziduri şi
toate curţile cele mai faine o ars pin piaţă, apoi casele pe margini a sărmanilor,
pângă24 Comoră, toate o ars; de acolo sau încins pângă biserica jidovilor25 şi o
ars şi pe Valea Caselor, de la Butaci în jos, tot peste Vale la Celement şi la mai
mulţi de acolo şări focul la Goriţă şi acolo o ars 2 casă şi o mai sărit în biserica
ungurilor26, s-au ars turnul şi tot acoperământul şi vr-o 5 casă, pângă biserica
saşilor27. 1927 aprilie 21, 22, 23 tot foc, în 24 a fost ziua de Sfintele Paşte, în 24…
Doamne, amară bucurie am avut si vai de hodina noastră, că nu o văzut
nimeni de a iestea lucruri mai greţoase, ca în rezboiul din 14 până în 18…
Iar pe noi ne-au ferit bunul D-zeu, poate şi pentru hodicna celor ştrăini;
a Doamne Mulţumescu-ţi de tot ajutorul.
Aducere de aminte spre serviţiul a lui Dumitru Vertic la grăniţeri,
ca căpral28 şi şef de pichet la Vişniţa, începând din anul 1926/II până la anul
1928/X, la pichetul lui Ioan Niculaie – N 100.
În anul 1932, martie în 8, într-o luni, s-au cununat Dumitru Vertic cu
Raveca Mureşan. Bunul Dumnezeu să-i îndrepte pe cărările celea bune şi de
folos, se fie buni stăpâni peste ei şi peste alţi!
În anul 192 [...] o fost foarte mari povoaie.
În anul 1912 a fost tot mare povoi, de au mânat podul la Tradam şi mai
multe minuni.
În anul 1922 au mânat multe case şi oameni, adică potop.
În anul 1932 tot ploi mari şi toate văile au stricat drumurile si Valea
Caselor, în sus şi-n jos, haram mare o făcut apele. Foamete, de multe sau tâm-
plat29 în multe locuri.
În anul 1933, iulie în 8, sâmbăta, au venit un povoi forte mare, că din
8 iunie tot ploaie au fost, în restâmpuri, iar in iulie, în 6, 7, 8 au tot plouat ne-
ncetat, foarte mare pagubă a fost.
În anul 1937, ianuarie în 24, într-o duminecă s-au cununat Rus Niculae
cu Saveta Vertic, bunul Dumnezeu să-i îndrepteze pe cărările celea bune si de
folos pentru ei şi pentru alţi.
Petrecerea celor 5 ani, am petrecut între cununia fiilor mei, bunul D-zeu
ştie cum.
În anul 1938/ VII 12 iulie au născut într-o marţi o fetiţă cu numele
Mărioara Rus, adică Saveta Rus, născută Vertic.
În anul 1954 au murit Fironica, soră-mea, adică Cârcu Fironica, născută
Vărtic, în luna iunie în 27, duminică la 2 ore. Înmormântată în 29, în ziua de
Sfântu Petru, marţi. Bunul Dumnezeu să o hodinească şi să-i ierte păcatele.
Însemnarea vieţii a Florei Vertic, născută Arsu, de pe urmă; care i-a
23
Sticlă.
24
Pe lângă.
25
Sinagogă.
26
Romano-catolică.
27
Reformată.
28
Caporal.
29
Întâmplat.
46
petrecut în dureri şi alte amărăciuni, 22 de ani o avut orbeaţă. La piciorul drept,

2 ani au avut cu rânza30 pentru aceea a lucrat mereu după putinţele ei, fiind cu
multe cuprinsă, cu resboiu ce s-a început în 1914 până în 1919, fiind şi eu, al ei
soţ Mihăilă, 5 ani şi 8 luni mereu la împlinirea celui mare război.
Iar din rânză i-a venit moartea, ce-i dulce, în vârstă de 68 de ani şi au
reposat în anul 1946, ianuarie în 13, dumineca, la 7 noaptea şi-a dat sufletul,
apoi au îmbrăcat-o foarte fain muierile, în cele mai faine haine şi văzută la
preveci31 de toţi vecini şi toate neamurile, şi a ei, şi a mele, care le ţină bunul
D-zeu, să-i vadă cu bine pe toţi. Apoi luni, în 14 seara, au venit popa Cătiu
şi Ioan Sîrbu, ca prim diac şi Dumitru Sîrbu, al 2 diac şi au făcut mari desle-
gări şi cetiri, împreună şi prohod; iar moarta, în 15 au fostă înmormântarea cu
3 preoţi: protopop Bichigean, al 2, Cătiu Ioan, predicatorul cel mare, iar al 3,
Herţa Dumitru, cu deslegările după datorinţa creştinească de la bunul D-zeu.
Prohodul ei au fost în Sfânta Biserică a noastră, foarte fain şi mult om,
plângând; auzam o groaznică predică din gura preotului Cătiul. La dus32 au
fost: Vărtic Mihăilă a D-tru, Ioan Vărtic a lui D-tru, George Nistor Baciş, Sandu
Petre de pe Vale, Sandu Grigore, Ionaşc Petre. Nepoţi la prapori33, Leon Gâlici
şi Alexandru Pălag; la feşnice34, Iacob Catarig, Morari George, Mute Petre a
Coci, Cătiu Vasele.
Petre Ionaşc din jos au dus crucea, apoi si eu, al ei soţi, am împlinit
cât am putut cu implările35, dar Niculae şi Saveta au împlinit foarte bine si
cinstit. Bunul D-zeu se le împlinească toate cele osteneli, pentru a mea soţie, să
hodinească.
Iulie, în 30, au reposat soră-mea Măriuca Vertic, la anul 1937, într-o
vineri au îngropat-o, D-zeu să o hodinească.
În anul 1926, luni 31 mai, s-o născut George Buhai din Luncă, născut în
Năsăud, într-o luni, la noi în casă.
Iar duminică, în 6 iunie, s-o botezat, ca preot, vicarul Năşcuţiu; au fost
nănaşă, Florea Vertic; moaşe, Nistor Saveta; în biserica noastră, ce a fost botezul.
***
2/1.
De la Comitetul pentru ajutorarea inundaţiilor de potop din Năsăud
Onorată Redacţie!
Alăturat trimit printr-un curier special 15 bucăţi fotografii, dimpreună
cu negativele, cu acea rugare, să binevoiţi a le da loc dimpreună cu explicările
30
Boală de stomac/ulcer.
31
Priveghi.
32
Cei care au dus sicriul.
33
Odăjdii – sun formă de steaguri – care însoţesc convoiul mortuar.
34
Lumânări mari, care se pun la căpătâiul mortului şi apoi, însoţesc convoiul mortuar.
35
Obligaţiile, datorinţele.
47
de mai sus şi cu partea introductivă, pe care, eventual, veţi binevoi a o modifica

după cum veţi afla de bine, în numărul cel mai apropiat al revistei D-voastră.
Fotografiile sunt lucrate de fotograful local de aici, Iuliu Nagy.
Totodată, Vă mai rugăm că, întrucât, şi aşa aveţi clişeele, să binevoiţi a
ne tipări 1.000 exemplare din aceste fotografii şi anume, pe o singură coală cu
inscripţia de sus, cu litere mari: GROAZNICA CATASTROFĂ DE POTOP DIN
NĂSĂUD DE LA 19 IUNIE 1922.
Aceste reclame voim a le întrebuinţa ca anexe la Apelurile de ajutorare
pe care voim a le trimite în toate părţile. La fiecare fotografie va rămânea şi
explicarea dată mai sus.
Negativele, după folosire, Vă rugăm să binevoiţi a le trimite bine împa-
chetate la adresa subsemnatului.
În speranţa că, înţelegând mizeria celor nenorociţi şi mulţi, ne veţi
asculta cererea noastră şi o veţi executa cât mai repede, semnez,
Cu toată stima.
Alătur şi 5 bucăţi Apeluri pe care Vă rugăm să binevoiţi a le circula în
cercurile cunoştinţelor D-voastră şi, deschizând lista de colectă în coloanele
revistei D-voastră, să contribuiţi şi D-voastră, după puteri, la alinarea suferin-
ţelor atâtor nenorociţi.
GROAZNICA CATASTROFĂ DE POTOP DE LA NĂSĂUD
Luni după amiază, între orele 2–3 s-a dezlănţuit asupra Năsăudului
un potop năpraznic, o urgie nemaipomenită, de cugetai că se apropie zilele de
apoi ale lumii.
O rupere de nori a vărsat în câteva minute un potop întreg de ape.
Mugete surde, o păcură de nori grei şi negri, ca nişte balauri turbaţi de mânie,
apoi câteva clipe de bubuituri şi vuiete groaznice, ca venite din fundul pămân-
tului sau dintr-alte lumi, amestecate cu trosnetele caselor, care pluteau ca jucă-
riile pe hârtie a copiilor pe valurile spumoase şi înfuriate ale apelor, ce, pe
alocurea, treceau de peste acoperişurile caselor şi, cu slabele ţipete ale nenoro-
ciţilor, mânaţi cu tot avutul lor în prăpădul nemaipomenit. Aceasta este o slabă
icoană a acestei zguduitoare catastrofe, care în câteva minute a măturat, ca şi
cum nici nu ar fi fost, zeci şi sute de case, a nimicit câteva zeci de vieţi omeneşti
şi a nimicit întreg avutul adunat în decursul câtorva generaţii şi mai multor
sute de familii.
După prăpăd toată lumea alerga cu groază să-şi caute pe cei mai apro-
piaţi. Şi răsăreau în toate părţile de sub nămol oameni înecaţi sau în primejdie
de a-şi pierde viaţa, copii zdrobiţi cu totul în mormane de bolovani, sau striviţi
în ruinele caselor dărăpănate. Mulţi însă nu au putut fi aflaţi decât după o cău-
tare de 2 săptămâni.
Iată lista victimelor mortale ale acestui potop: Rusu Leon, de 49 de
ani; Rus Maria, născută Mute, de 38 de ani; văduva Oniţa Mute, de 70 de ani;
Hanţiu Saveta, de 54 de ani; Eleonora Nistor şi Maria Nistor, surori, de 14 şi 15
ani; un copil de 9 luni; Zăgrean George, de 67 de ani; Frátai Hermina, de 26 de
48
ani; Floarea Gâliciu, de 3 ani; Catarig Simion, de 84 de ani; Nistor Gh., de 6 ani;
Nistor Ion, de 2 ani; But Ştefan, de 7 ani; Rot Hersch, de 80 de ani; Serghie Pop,
Dedea Firoana, de 50 de ani; Simionesi Ioana, de 19 ani; Nistor Emil, de 3 luni
şi Nistor Ludovica, de 60 de ani.
Explicarea tablourilor
Nr. 1. Strada Văii Caselor.
Terenul unde se aflau casele următorilor locuitori şi pe care le-a mânat
apa: 1. Vasile Moldovan; 2. Linul Dumitru; 3. 2 case ale lui Nicolae Moldovan;
4. Dedea George (a murit în ruine mama sa, de 60 de ani, Dedea Firoana); 5.
Hanţiu Octavian +femeia sa de 54 de ani, Hanţiu Saveta; 6. Leon Gâliciu; 7.
Iuliu Gâliciu.
Nr. 2. Strada Văii Caselor, în continuare: Terenul unde se aflau casele
următorilor locuitori: 1. Cârcu Pavel; 2. Nistor Ştefan (s-au aflat în mormane
trei copii ai acestuia, morţi: Nistor Emil, 6 luni; Nistor Leontina, 15 ani şi Nistor
Maria, 14 ani; 3. Dedea Vasile, aflată în ruine soţia sa, Dedea Măriuca; 4. Nistor
Gavril; 5. Rebrişorean Petru; 6. Pop Valeriu (din această casă au murit un ucenic
al lui But şi un copil al lui But); 7. Rus Leon (din această casă au murit toţi
membrii familiei aflători în casă, aşa: Rus Leon, maestru argăsitor; soţia sa, Rus
Maria, născută Mute; soacra sa, Oniţa Mute şi servitoarea Simionesi Raveca); 8.
Ianul Ioan (în ruine aflată soţia sa, Raveca, născută Pop).
Nr. 3. Strada Văii Caselor în apropierea podului din strada Vasile
Naşcu: Lucrătorii de salvare. Nimicirea grădinilor din strada Vasile Naşcu.
Casa dărăpănată a lui Maxim Pop.
Nr. 4. Strada Văii Caselor. Terenul unde se aflau casele: Ionică Sandu
şi Kautnik.
Nr. 5. Strada Vasile Naşcu. Locul unde se aflau casele Nussbächer Aron
(3 case); de aici, s-a înecat Rothmann Hersch; apoi, Istrate Firoana, casa surpată
a lui Toader Nistor şi casele mânate: Ionică Nistor, căruia apa i-a mânat 2 copii:
George şi Ion, apoi Nistor Rodovica, de 60 de ani; precum şi locul casei lui
George Zăgrean, de 67 de ani, pe care încă l-a mânat apa, cu casă cu tot.
Nr. 6. Grădinile între strada Vasile Naşcu şi strada Grănicerilor.
Nr. 7. Strada Vasile Naşcu. Mormane de resturi de case adunate gră-
mezi de valurile apelor pe străzi.
Nr. 8. Strada Vasile Naşcu. Scânduri, bârne, rădăcină de arbori, adu-
nate în grămezi în dosul casei d-lui Prof. Şotropa.
Nr. 9. Strada Grănicerilor. Cursul nou al apei. Mormane de bolovani,
de scânduri, şi de rădăcini de pomi, înaintea liceului „Gh. Coşbuc” şi în dosul
casei d-lui. Profesor Păcurariu. Locul unde s-au aflat cele mai multe cadavre,
îngropate sub grămezi.
Nr. 10. Strada Grănicerilor. Cursul nou al apei. Bolovani aduşi de ape.
Casele profesorilor Emil Mărcuşiu şi Ioan Păcurariu, cu părţile dinspre nord
complet distruse.
Nr. 11. Strada Berăriei. Resturi de case mânate în grădinile ce duc către
Fabrica de bere.
Nr. 12. Fundul Văii Caselor. Arbori şi resturi de case mânate de potop.
49
Nr. 13. Strada Văii Caselor. Vedere generală. Casele ce au mai rămas
ale lui Pop Maxim, Láposi, Catarig Simion (mânat de apă), Bodea Toader şi
Tomuţa Niculae. Locul cel gol ne arată locul caselor amintite în tablourile nr.
1, 2 şi 5.
Nr. 14. Vedere generală. Grădinile dintre strada Grănicerilor, strada
Vasile Naşcu, cursul cel nou al apei.
Nr. 15. Cadavrul lui Leon Rus, descoperit în dosul casei d-nei. Balint,
la 8 zile după catastrofă.
(A.N.B-N, fond Primăria oraşului Năsăud-

administraţie, d. 133/1922–1924, ff. 57–58).
2/2
Proces-verbal
dresat în 28 iunie 1922 la Gara Năsăud, cu ocaziunea preluării alor 2

vagoane porumb trimise de Înaltul Guvern pentru ajutorarea celor inundaţi
din 19 iunie 1922.
Prezenţi, Gavril Ceuca, prim-pretor onorar, Augustin Anton, primar
comunal, Iosif Denderlend, şeful Gării Năsăud şi sergent instructor Zaharia
Ioan, delegatul Cooperativelor Săteşti Bucureşti.
Începându-se descărcarea vagoanelor s-a ajuns la următorul rezultat:
– 1 vagon nr. 32.529, egal 9.700 kg;
– 2 vagon nr. 115.100, egal 10.653; suma totală: 20.353 kg, adică, două-
zecimiitreisutecinczecişicinci kg. Porumb.
Drept care s-a încheiat acest proces-verbal în două exemplare, dintre
care un exemplar s-a predat sus-numitului delegat al Cooperativelor Săteşti iar
un exemplar a rămas la preluatori, cu acea, cum că, cheile de la magazie s-au
dat primarului comunal on Augustin.
Ceuca, prim-pretor onorar; Zaharia Ion,
Anton, primar; delegatul Cooperativelor Săteşti Bucureşti,
22.VI.1928.

administraţie, d. 133/1922–1924, f. 56).
50
2/3
Apel
O groaznică nenorocire a căzut luni în 19 iunie asupra comunei Năsăud,

vechiul focar de cultură românească.
O rupere de nori a dezlănţuit asupra Năsăudului un potop nemaipo-
menit, care a şters de pe faţa pământului 27 case şi 55 edificii economice, nimi-
cind 22 vieţi omeneşti, rănind alte 24 persoane, ruinând aproape total 72 case şi
35 edificii economice şi distrugând întreaga recoltă din anul acesta a celor mai
mulţi economi de aci.
Toată agoniseala de zeci şi sute de ani a atâtor familii a fost mânată de
potop, rămânând aceste victime numai cu rândul de haine zdrenţuite, cu care
au putut scăpa din mijlocul valurilor.
Durerea noastră a tuturor este nemărginită, şi nu credem să se afle
inimă românească care să nu alerge cu obolul său pentru alinarea suferinţelor
acestor nenorociţi.
Subsemnatul comitet, Vă roagă în numele acestor năpăstuiţi să con-
tribuiţi şi D-voastră cu o sumă cât de mică la ajutorarea cât mai grabnică a
lor, îndemnând şi cunoştinţele D-voastră şi stăruind la toate instituţiile finan-
ciare şi caritative cu care sunteţi în legătură, pentru adunarea de colecte cât mai
multe în scopul de mai sus.
Fiecare ban ce se va aduna va alina o durere, va şterge o lacrimă şi va
contribui la întărirea încrederii în puterile noastre proprii.
Sumele ce se vor dărui, dimpreună cu listele de colectă, rugăm a se
trimite, cel mai târziu până la data de 1 septembrie, la adresa casierului comite-
tului de ajutorare: Emil Tişca, directorul băncii „Mercur”, Năsăud.
Toate listele de colectă vor purta, pentru o mai bună controlă, subscri-
erea originală a casierului.
Năsăud, la 26 iunie 1921.
Preşedinte: Solomon Haliţă, prefectul judeţului; Casier: Emil Tişca,
directorul băncii „Mercur”; secretar: Petre Rognean, directorul Şcoalei primare
de stat36.
(„Gazeta Bistriţii”, Bistriţa, anul II, nr. 12, sâmbătă, 15 iulie 1922, p. 1).
36
În varianta documentară, sunt precizaţi şi membrii în comitet: Augustin Anton, primar comu-
nal; Vasile Bichigean, director de liceu; Gavril Ceuca, prim-pretor onorar; Alexandru Haliţă,
profesor de liceu; Ion Păcurar, prim-pretor; Ion Pecurariu, senator; Ştefan Scridon, profesor de
liceu; Teodor Şimon, profesor de liceu; Petru Ştefan, perceptor; Dr. Teofil Tanco, medic, pre-
şedintele fondurilor; A.N.B-N, fond Primăria oraşului Năsăud-administraţie, d. 133/1922–1924,
f. 19.
51
2/4
De la Comitetul pentru ajutorarea inundaţilor de potop din Năsăud
Onorată redacţie!
Credem că aveţi cunoştinţă de groaznica catastrofă de potop dezlăn-
ţuită cu atâta furie la 19 iunie 1922 asupra Năsăudului, care a ajuns la sapă
de lemn, cu sute şi sute de familii de aici, nimicind pe lângă 22 vieţi omeneşti
şi atâtea zeci de case, precum şi întreg avutul adunat în decursul mai multor
generaţii al câtorva sute de familii.
Pentru ajutorarea momentană a acestor nenorociţi s-a alcătuit un
comitet, care în primul loc s-a cugetat la ajutorul ce-l poate cere de la pionerii şi
îndrumătorii culturii şi crescătorii neamului românesc, redacţiile foilor noastre,
care se bucură cu noi în vremuri de bucurie şi suferă cu noi în vremuri de
restrişte.
D-voastră ştiţi preţui mai bine intenţiile noastre pentru ajutorarea
acestor năpăstuiţi şi refacerea gospodăriilor lor, fie chiar şi numai în parte,
D-voastră V-aţi ştiut ridica totdeauna în momente de grea cumpănă peste micile
patimi egoiste şi credem că, şi de astă dată, ne veţi da tot sprijinul D-voastră
pentru cât mai buna reuşită a colectei ce intenţionăm să o facem în favorul
acestor nefericiţi, deschizând în cercul cunoscuţilor şi abonaţilor D-voastră o
listă de subscripţie şi sacrificând pentru scopul acesta câteva din preţioasele
D-voastră coloane.
În scopul acesta ne permitem a Vă trimite 10 bucăţi apeluri şi liste
de colectă, cu rugarea ca sumele colectate să binevoiţi a le trimite la adresa
vice-preşedintelui/casierului comitetului nostru, D-lui Emil Tişca, director de
bancă în Năsăud.
Mulţumindu-Vă anticipative pentru preţiosul D-voastră concurs şi
pentru bunăvoinţa D-voastră, semnăm,
Năsăud, la 3 iulie 1922, cu toată stima,
Pentru Comitetul de ajutorare, vice-preşedinte, Emil Tişca37.

37
La 28 iulie 1922 Tipografia „Dr. S. Bornemisa” din Cluj comunica lui Emil Tişca că „afişele
sunt gata şi pachetate, pentru a fi expediate. Este un colet mare de 30 kg. Rog comunicaţi
imediat unde să le trimitem şi cum. Mai bine ar fi dacă ar veni cineva să le ia ca bagaj, căci
poşta nu le primeşte şi trebuie să le trimitem cu trenul”; A.N.B-N., fond Primăria oraşului
Năsăud-administraţie, d. 133/.1922–1924, f. 62. Au răspuns negativ ziarul „Argus”, „întrucât
ziarul nostru nu se ocupă cu liste de subscripţie şi cu strângeri de fonduri”, Idem, f. 90 şi
„Viitorul”, „cu regretul că nu ne putem ocupa cu completarea lor”; Idem, f. 92, „Îndreptarea”,
toate din Bucureşti, „neavând posibilitatea a face uz de ele”; Idem, f. 107. De altfel, solicitarea
Comitetului pentru ajutorarea inundaţilor de potop din Năsăud solicita la data de 1 octombrie
1922 tuturor autorităţilor „care nu au putut satisface cererii noastre, să binevoiască ca, cel mai
târziu până la data de 1 noiembrie 1922, să ne trimită rezultatul colectei, fie acesta pozitiv sau
negativ”; Idem, f. 113.
52
2/5
Adunarea de la Casină
A. Scopul întrunirii: Cuvânt de deschidere.
II. Plan de muncă şi organizare: a) ajutorarea nenorociţilor; b) refacerea
averii năsăudenilor.
1. Presa (ce s-a făcut şi ce trebuie să se facă). Invitarea ziariştilor la faţa
locului. Încredinţarea unei instituţii din Năsăud cu redactarea unui raport.
2. Primele ajutoare: Banca „Mercur” oferă gratuit pentru cei mai săraci
10 mii porumb, afară de aceea, alte vreo 20 mii, cu preţul de cost.
3. Să nu se admită cerşitul de la casă la casă a singuraticilor, ci colecta
în comun.
a) Un comitet care să lanseze un apel pentru adunarea de colecte.
b) Acel comitet să roage şi Foile ca să întreprindă colecta ca la Lupeni38.
c) Cererea sprijinului ziariştilor.
d) Cererea sprijinului guvernului.
e) Regularea Văii Caselor pe spesele statului (Oficiul hidraulic, îndrep-
tarea văii).
4. Evaluarea pagubelor (cât de sus).

2/6
Revista Ilustrată „Cosînzeana”
Cluj, Piaţa Cuza-Vodă, 16.
Cluj, la 6 iulie 1922
Stimate D-le Tişca!
Am primit cele 15 fotografii care reprezintă grozavul potop, ce s-a

abătut peste Năsăud. Fotografiile le-am reţinut pe toate, iar plăcile, deoarece
nu am nevoie de ele, le-am retrimis intacte prin curier.
Deşi astăzi revista e aproape încheiată şi am deja toate clişeele pentru
acest număr, totuşi, voi face tot ce-mi stă în putinţă ca să reproduc cât mai
multe din ilustraţii şi să fac un călduros apel către public.
Deoarece clişeele costă foarte mult, 1 leu de fiecare centimetru pătrat,
vă rog să mă avizaţi, dacă aţi consimţi să contribuiţi şi D-v cu ceva la cheltuieli.
Daţi-mi în acest caz o telegramă, pentru a mă putea conforma.
Separata vă voi face cele 1.000 de foi volante cu clişee şi cu amănunţita
descriere a potopului şi am să vă fac un lucru foarte frumos. Părerea mea este
că aceste foi volante să le alăturaţi şi la careva ziar, cu un apel călduros, ca să
sară lumea în ajutor. Numai o propagandă foarte vie şi în stil mare este ducă-
toare de scop.
Al D-voastră, cu toată stima, s. s indescifrabil.
38
Localitate lovită de aceeaşi urgie a apelor.
53
Nota tergală, Emil Tişca: Revista „Cosînzeana”, Cluj. Contribuim la

cheltuieli. Rugăm executare grabnică. Tişca.

2/7
Astăzi am primit telegrama D-v. prin care îmi comunicaţi că consimţi

la suportarea unei părţi a cheltuielilor implicate cu facerea clişeelor şi ţin să Vă
comunic că revista „Cosînzeana” încheind-o, nu mai pot să aştept până se fac
noile clişee, durând acestea încă 3–4 zile.
Eu am dat în acest număr din „Cosînzeana” 6 ilustraţii din cele mai
interesante şi articolul D-tale, precum şi apelul. Pentru aceea, ce am distribuit
eu în revistă, nu mai reclam nici un ajutor din partea D-vs. Şi las să fie acesta
aportul şi sprijinul meu în marea nenorocire ce v-a lovit.
D-ta, d-le Tişca, ai să vezi cum s-a făcut în revistă şi atunci rog să-mi
comunici dacă vă mulţumiţi să fac afişele numai ca clişeele, pe care le-am dat
eu în revistă, ori ţineţi să puneţi toate ilustraţiile pe care mi le-aţi trimis, adică
şi cele nouă mărunte, de pe care nu am făcut clişee.
Facerea clişeelor acestea mărunte, în mărimea lor originală, dacă doriţi
să le aveţi, costă 600 lei, aparţinându-Vă, în acest caz D-vs. Şi clişeele, bineîn-
ţeles. Dacă însă nu mai vreţi să cheltuiţi, atunci putem face afişul D-v. numai
cu cele 6 clişee, pe care le-am făcut eu, pe socoteala mea. În acest caz aveţi de
plătit numai hârtia, tiparul şi culegerea a 1.000 exemplare afişe, şi câte veţi dori
să aveţi.
Eu, în orice caz, Vă trimit, dacă pot, încă o perietură39 a paginii publi-
cate în „Cosînzeana” şi D-v. decideţi.
Comunicaţi-mi cât de mari să fie afişele, de 2 cm., de 4 cm., ori de 8 cm.,
cât o pagină din revista „Cosînzeana”, şi câte exemplare să Vă fac?
După ce am răspunsul D-vs. Mă apuc de lucru şi vă trimit un afiş gata,
înainte de a-l tipări, ca să-l vedeţi.
Al D-voastră, s. s., indescifrabil.

39
Corectură.
54
2/8
Trimit cele 2 pagini din „Cozînzeana” în care se publică catastrofa de

la Năsăud. Aici se văd 4 ilustraţii, iar două sunt mai înapoi. Rog să răspundeţi
dacă afişul trebuie să se facă, după cum v-am scris, şi cu celelalte 9 ilustraţii, ori
sunt suficiente numai aceste 6, pe care le-am făcut eu.
Dacă vă mulţumiţi numai cu aceste 6, atunci nu mai e nevoie să chel-
tuiţi vreo 600 de lei cu facerea celorlalte clişee, că pe acestea vi le pun gratuit
la dispoziţie. Daţi-mi, Vă rog urgent răspuns şi cu privire la mărimea afişului
şi cu privire la textul lui. Textul publicat în „Cozînzeana” este suficient, ori
trebuie schimbat. Eventual, dacă poate rămâne cel din „Cosînzeana” cules aşa
cum este, ori cules din nou, cu o literă mai mare şi mai variată.
După ce am toate informaţiile, Vă avizez numaidecât de cât costă.

2/9
Groaznica catastrofă de potop de la Năsăud
De la corespondentul nostru ocazional, cu 6 ilustraţii
Luni în 19 iunie a. c., după amiazi, între orele 2–3 s-a dezlănţuit asupra
Năsăudului un potop năpraznic, o urgie nemaipomenită, de cugetai să se
apropie zilele de mai apoi ale lumii.
O rupere de nori a vărsat în câteva minute un potop întreg de ape.
Mugete surde, o păcură de nori grei şi negri, ca nişte balauri turbaţi de mânie,
apoi câteva clipe, bubuituri şi vuete groaznice, ca venite din fundul pămân-
tului, sau dintr-alte lumi, amestecate cu trosnetele caselor, cari pluteau ca jucă-
riile de hârtie ale copiilor pe valurile spumoase şi înfuriate ale apelor, ce pe
alocurea treceau peste coperişurile caselor, şi cu slabele ţipete ale nenorociţilor,
mânaţi cu tot avutul lor în prăpădul nemaipomenit.
Aceasta este o slabă icoană a acestei sguduitoare catastrofe, care în
câteva minute a măturat ca şi cum nici nu ar fi fost zeci şi sute de case, a pus-
tiit zeci de vieţi omeneşti şi nimicit întreg avutul adunat în decursul a câtorva
generaţii al mai multor sute de familii.
După prăpăd toată lumea alerga să-şi caute pe cei mai apropiaţi. Şi
răsăreau în toate părţile de sub nămol oameni înecaţi sau în pericol de a-şi
pierde viaţa, copii sdrobiţi cu totul în mormanele de bolovani, sau striviţi în
ruinele caselor dărăpănate. Mulţi însă nu au putut fi aflaţi decât după o căutare
de două săptămâni.
Iată şi lista victimelor mortale ale acestui potop:
55
Pentru a alina suferinţele şi a acoperi întrucâtva pagubele de milioane

suferite de nenorociţii Năsăudeni, s-a format un „Comitet pentru ajutoarea
familiilor inundaţiilor de potop din Năsăud”, care a lansat către public urmă-
torul apel40.
Cetitorii noştri sunt rugaţi şi din partea noastră să sară în ajutorul celor
nenorociţi şi să trimită un dar cât de mic Comitetului. Bani se pot trimite şi la
revista noastră, care deschide cu drag coloanele, publicând cu numele pe fie-
care dăruitor.
(„Cosînzeana”, Cluj, anul VI, nr. 13, 15 iulie

1922, p. 198–199, 206 – cu 6 fotografii).
2/10
O nenorocire neprevăzută a făcut ca apelurile D-vs. să întârzie niţel.

Lucrătorul de la zincografie, care ne face clişeele, a fost rănit uşor în urma unei
explozii şi nu a putut lucra 5 zile. Eri, în sfârşit, ne-a trimis însă clişeele şi apelul
l-am pus imediat în lucru. Azi îl tipărim şi peste noapte îl lăsăm să se usuce, iar
mâine, cu cea dintâi poştă, vi-l putem trimite.
Pricina că unele clişee nu sunt clare de tot este a se căuta în fotografii.
Când o fotografie este slăbită, e imposibil să scoată zincograful ceva bun
din ea. Conform dorinţei D-vs, Vă restituim toate fotografiile şi 1 exemplar
din „Cosînzeana” pentru arhiva catastrofei. Colecta am deschis-o şi noi şi în
numărul care va ieşi la 30 l. cor., publicăm din nou un scurt apel în această
privinţă.
Dintre listele (cele cinci) de subscripţie pe care ni le-aţi trimis, vă retri-
mitem aici 4, iar 1 am oprit-o pentru a o circula printre cunoştinţele noastre.
Fiind fără nici un ajutor în redacţie şi tipografie, ne este imposibil a umbla (s.a.)
mult în această chestie. Propagandă însă în revistă facem cu toată dragostea.
Clişeele, conform dorinţei D-vs., vi le vom retrimite la Năsăud, după
tipărire. Dar apelurile unde să le trimitem, tot la Năsăud, ori la Sângeorz, mai
bine? Aviza-ţi-mă numaidecât!
În cât priveşte costul apelurilor, ne permitem alăturat a vă trimite soco-
teala, pe care ocazional vă rugăm a o achita.
Al D-vs, cu toată stima, s.s. indescifrabil.

administraţie, d. 133/1922–1924, f. 44.
40
Vezi supra, doc. 2/3.
56
2/11
Stimate Domule Doctor!
Am primit cele două pagini din „Cosînzeana” şi nu am cuvinte să-Ţi

mulţumesc pentru nemărginitul sprijin ce-l dai în scopul ajutorării neferi-
ciţilor din Năsăud. Mă şi grăbesc a trimite alăturat cele două pagini colec-
tate înapoi (întrucât până acum nu s-ar fi publicat deja şi în „Cozînzeana”),
pentru a corecta, cel puţin în apeluri, greşelile cele mai mari, în loc de strada
Grădinilor, str. Grănicerilor. Fotografiile sunt foarte frumoase şi bine succese.
Pentru o cât mai bună reuşită Vă rog să dispuneţi facerea şi a celorlalte clişee,
cu explicaţia de lipsă, contribuind cu suma de 600 lei. Ce priveşte mărimea,
eu cred că, împreună cu textul, va fi de ajuns 4 pagini din „Cosînzeana”. Pe
celelalte două pagini ar avea să încapă cele 9 fotografii ce mai vin, cu explica-
ţiile lor. Dacă însă încape şi pe mai puţin, atunci se poate şi pe o plachetă mai
mică. Aceasta o las, de altcum, la gustul estetic al D-Tale. Ce priveşte textul,
este foarte potrivit şi bun acela din „Cosînzeana”, deci nu trebuie schimbat cu
alte litere.
Fotografiile ce le publicaţi la început – cadavrul lui Leon Rus şi cele din
strada Grănicerilor – sunt foarte bine reuşite. Mă miră însă foarte mult că cele
mai bune fotografii care urmează au reuşit mai slab, deşi acestea au fost cele
mai bune. Sper că vor fi mai bune şi mai deschise, dacă se vor face mai multe
exemplare.
Întrucât eu de mâine începând nu voi mai fi acasă, ci la băile de la
Sângeorzul Românesc, Te rog fii ala de bun şi eventualul răspuns să mi-l trimiţi
la adresa mea din Sângeorzul Românesc. De asemenea, te mai rog ca să-mi tri-
miţi un exemplar din revista „Cosînzeana” şi pentru arhiva catastrofei, intenţi-
onând a aduna tot ce s-a scris în privinţa aceasta.
Mulţumindu-Ţi încă o dată pentru dragostea adevărată ce o arăţi
acestor nenorociţi, şi în aşteptarea cât de grabnică a apelurilor cu fotografii, Te
salută,
Cu deosebit respect, al D-tale, devotat.

2/12
Ajutorarea nenorociţilor catastrofei din Năsăud.
Trupa teatrală a d-lui Eugen Gaspar a aranjat în seara zilei de 27 iunie

1922 în favorul nenorociţilor în urma catastrofei de la Năsăud o reprezen-
taţie teatrală a cărei beneficiu net a fost destinat pentru ajutorarea imediată
a sus-numiţilor. Din biletele vândute s-a încasat suma de lei 2.983, şi din alte
colecte suma de 4.360 lei 50 bani. A rezultat un venit curat de 2.457 lei 66 bani.
Secretarul din Jelna a colectat din comuna Jelna, Orhei şi Ghinda, 949 lei 75
bani. Proprietarii cafenelei „Corso”, cu ocaziunea concertului au dăruit venitul
57
curat şi preţul orchestrei oferit de d-l Gogi, 730 lei, precum şi tipografia G.
Matheiu şi Minerva, preţul placatelor de 120 lei.
Pe calea aceasta aducem mulţumirile noastre în numele nenorociţilor şi
în special domnilor colectanţi, supra-plătitorilor şi d-lui. Director al teatrului.
Bistriţa, la 29 iunie 1922. Haliţă, prefect.
Se va face şi un apel pentru ajutoare în toată ţara. Binevoitorii sunt
rugaţi a trimite însă şi până atunci eventuale daruri pe adresa d-lui Emil Tişca,
casierului comitetului de ajutorare, în Năsăud. S-a pus la dispoziţie din partea
guvernului un ajutor de 250.000 lei, în care e şi preţul a două vagoane de
porumb, sosit deja şi distribuit41.
(„Gazeta Bistriţii”, Bistriţa, anul II; nr. 12, sâmbătă, 15 iulie 1922, p. 1).
2/13
De la Comitetul de iniţiativă pentru ajuto-
rarea inundaţilor de potop din Năsăud
Către
Reprezentanţa comunei Năsăud
Cu onoare Vi se aduce la cunoştinţă că, Comitetul de iniţiativă pentru

ajutorarea inundaţilor de potop din Năsăud, alcătuit în urma celei mai mari
însufleţiri a intelectualilor de aci, pentru de a sări în ajutorul nenorociţilor, prin
aranjarea de colecte şi luarea altor măsuri ce se va afla de lipsă în scopul unui
cât mai mare şi mai bun rezultat, după o muncă de mai bine de trei luni, mare
şi dezinteresată şi, cu un rezultat neaşteptat de frumos, fiind învinuit de toate
părţile din partea inundaţilor, în sprijinul cărora s-a format şi a lucrat atâta
timp, cu cele mai josnice şi mai defăimătoare acuze, care azi se strigă pe dru-
muri şi în oficii, conştiu fiind că, tot ce a făcut, a făcut din curată dragoste faţă de
cei în suferinţă, că lucrul său a fost cinstit, curat şi dezinteresat, că fără această
iniţiativă nu s-ar fi putut face aproape nimic şi nu s-ar fi putut aduna nici un
ban în favorul lor, şi că învinuirile ce i se aduc, în locul mulţămitelor ce trebuie
să vină, nu le merită, în şedinţa sa din 9 octombrie a constatat că misiunea ce a
avut-o şi-a îndeplinit-o şi a hotărât, cu unanimitate, predarea tuturor agendelor
şi actelor sale asupra reprezentanţei comunale, singura aleasă şi reprezentantă
îndreptăţită a locuitorilor acestei comune.
41
Potrivit Listei de colecte pentru năpăstuiţii de potop din Năsăud la 19 iunie 1922”, întocmită
de vice-preşedintele şi casierul Emil Tişca şi înaintată primăriei comunale la data de 22 noiem-
brie 1922, suma totală a fost de 74.585,72 lei, care a fost predată cu rugămintea ca „în ziua dis-
tribuirii banilor, când vor fi toţi sinistraţii de faţă, să se citească întreaga lista contribuabililor,
dându-se o dare de seamă amănunţită despre munca depusă pentru încasarea tuturor sume-
lor şi a mărinimoşilor colectori şi contributori” şi, după „amănunţita cenzurare a socotelilor,
să binevoiţi a da descărcarea de gestiunea sa de până acum, în cauza de mai sus”; A.N.B-N,
fond Primăria oraşului Năsăud-administraţie, d. 133/1922–1924, f. 30. Vezi şi cele două „libele de
depuneri” a Societăţii de împrumut şi păstrare „Mercur” Năsăud, cu sume de 92.585,75 lei şi
95.035,25 lei, Idem, ff. 79–82.
58
În consecinţă, cu onoare Vă rugăm să binevoiţi a defige42 un termen

anumit pentru predarea definitivă a actelor şi libelului de depuneri peste
sumele încasate de casierul acestui comitet, dându-ne totodată descărcare de
sarcina ce am luat-o de bună voie asupra noastră.
În aşteptarea comunicării termenului cerut, semnăm,
Năsăud, la 10 octombrie 1922,
Cu toată stima,
Secretarul comitetului, vice-preşedintele şi casierul43.

2/14
The Yonngstown Stas Bank
Yongstown, Ohio, mai 12, 1923.
M. O. Domn Emil Tişca, directorul Institutului „Mercur”, Năsăud,

judeţul Bistriţa-Năsăud, România.
M. O. D-le director:
Abia acum pot să reviu asupra colectei pentru nenorociţii din Năsăud
în urma catastrofei din anul trecut.
Vă rog scuzaţi răspunsul întârziat dar, fiind angajat în mai multe afa-
ceri şi fiind în dese călătorii, am neglijat chiar şi afacerile mele personale esen-
ţiale. De altcum, nici împrejurările nu erau chiar prielnice, fiind, de o parte, şi
colecte multe în circulaţie, iar de altă parte, oamenii fiind încă datori pe urma
crizei din anii trecuţi. Toate semnele arată în prezent o îmbunătăţire ce, deşi nu
putem numi permanentă, sperăm de o durată mai lungă.
Cu această ocazie voiesc a Vă raporta despre începutul campaniei şi
anume: aici ne-am constituit în o comisie incluzând pe toţi cei patru ce ne aflăm
aici, năsăudeni. Subsemnatul, Pompei Pop, Ioan Ionaşc şi Dumitru Cucu, din
Youngstown şi Vasile Cira, domiciliat în Columbus, Ohio.
Voi face tot posibilul a veni în legătură cu alte persoane de încredere
din oraşele mai apropiate sau îndepărtate. Nu promit nimica, dar vom face tot
ce vom putea pentru a da o mână de ajutor. Am apelat şi la presă, nu ştiu încă
dacă vom fi sprijiniţi din acea parte.
Li e frică să înceapă, pentru că sunt sute de apeluri de la românii din
America, pentru diferite nenorociri din ţară, pentru biserici, şcolae, orfelinate,
sanatori, etc. Ştim cu toţii, lipsa e mare în ţară, dar viaţa şi aici e cam grea.
După cum acolo încă sunt în vigoare preţurile de sub război, la fel şi aici, cu
42
A stabili, a fixa.
43
Primăria comunei Năsăud a confirmat prin primarul Anton, la data de 2 februarie 1924 „pri-
mirea dosarului nr. II al actelor continuative în cauza inundaţiilor de potop din Năsăud, con-
ţinând 83 de documente şi casa de intrate cu anexele lor şi 3 documente de casă de ieşite,
precum şi jurnalul de casă, din care reiese un sold de colectă în favoarea in undaţilor în sumă
de lei 95,185, sumă depusă la banca „Mercur”; Idem, f. 128.
59
diferenţa că aici nu există maximum, iar trusturile fac ce vreau în lipsa concu-
renţei. Consumatorul are să plătească şi micul comerciant la fel.
Vă rog să iertaţi dacă am fost cam lung şi v-am răpit timpul şi vă promit
a vă ţine la curent cu mersul afacerii.
Primiţi, vă rog, D-le Director, asigurarea deosebitei mele considera-
ţiuni ce vă păstrez.
V. Tinereanu.

2/15
Năsăud, la 29 septembrie 1923.
M. O. Domn Victor Tinereanu, notar public,
Youngstown, O[hio], 18 Federal Street
M. O. Domnule Notar public!
La stimata D-voastră din 12 mai, abia acum vin a Vă răspunde, parte,

în urma absenţei mele din Năsăud, parte în urma multor lucruri ce mi s-au
îngrămădit.
Conţinutul scrisorii D-voastră m-a mişcat mult, văzând că, deşi de atâta
vreme îndepărtaţi dintre noi, totuşi, nu aţi uitat de năcazurile şi suferinţele
noastre de aci, ci la primul apel de ajutorare trimis în Ţara dolarilor, aţi răspuns
cu cele mai frumoase, mai curate şi mai bune intenţii.
Iniţiativa D-voastră este concepută într-un stil mare şi, sperăm ca bunul
Dumnezeu, care ne-a adus asupra capurilor noastre atâta nenorocire, nu ne va
lăsa în părăsire, ci se va îngriji şi de alinarea în vreo formă oareşicare a suferin-
ţelor celor loviţi de greaua soarte, a acelora cărora valurile înfuriate le-au răpit
întreaga agoniseală de o viaţă întreagă, lăsându-i pieritori de foame.
Şi, întrucât necazurile şi nenorocirile de felul acesta aci se ţin cam
lanţ în toate părţile, singura rază a noastră de speranţă a mai rămas numai la
sufletul bun, curat şi înţelegător al D-vs., care în urma diferenţei enorme de
favorabile de valută, cu ori şi cât de puţin aţi contribui, aci la noi, totuşi aduceţi
sume însemnate, cu care se pot ajutora în mod simţitor toţi cei năpăstuiţi de
potop.
Începutul s-a făcut şi primele rândunele de ajutor din America au şi
sosit deja, aducând cu ele bunele veşti de o înviorătoare primăvară a nădej-
dilor celor mulţi şi năpăstuiţi, şi anume: de la comunitatea pocăiţilor din
Indianopolis, reprezentată prin Pavel Brânduşe, am primit suma de lei 1.650,
iar de la consăteanul nostru Vasile Cira din Columbus, Ohio, am primit azi
suma1 de 50 $, care schimbaţi cu cursul de azi, de lei 228 de fiecare dolar, ne
dau în lei suma de 11.400, şi avem mare nădejde că aceste prime rândunele să
atragă după sine şi grosul celorlalte, venind să aducă şi în colibele provizorii şi
sărăntoace ale celor năpăstuiţi puţina rază de lumină, de speranţă şi de bucurie,
prin ajutoarele adunate din bunăvoinţa şi mărinimia D-voastră.
60
Întrucât intenţionăm a aduna întreg materialul literar şi istoric referitor

la acest potop, ca şi care în întreaga ţară nu cred să mai fi fost, Vă rog, dacă
puteţi să ne trimiteţi prin poştă toate ziarele americane în care s-a scris ceva
referitor la această catastrofă, precum şi apelurile D-voastră publicate în foi.
Folosesc această ocazie ca să Vă mulţumesc anticipativ de binevoi-
toarea acţiune pornită cu atâta însufleţire de D-vs., şi să Vă doresc din inimă tot
ce se poate dori mai bine în ce priveşte sănătatea, norocul şi fericirea D-voastră
viitoare.
Rugându-Vă să ne păstraţi toată încrederea şi, în aşteptarea binevoito-
rului D-voastră rezultat, semnez,
Cu toată stima, casierul inundaţilor de potop.

2/16
Năsăud, la 29 septembrie 1923
Stimate d-le Cira!

Am primit azi cu multă bucurie scrisoarea D-tale, cât şi suma de 50 $,
adunată de D-ta între cunoscuţii din Columbus C, pentru năpăstuiţii de potop
din Năsăud şi alăturat Vă trimit şi o confirmare oficioasă, subscrisă şi de pri-
măria comunală despre primirea banilor, rugându-Vă să o comunicaţi şi cu cei
ce şi-au dat obolul lor în scopul acesta atât de nobil.
Folosesc această ocazie ca şi separat să Vă exprim cele mai călduroase
mulţumite în numele atâtor nenorociţi, care şi-au pierdut întreaga agoniseală
de o viaţă de om în valurile nemiloase ale potopului şi să exprim părerea mea
de bine că, nici după atâta vreme de depărtare din mijlocul nostru, nu ne-aţi
dat uitării, ci, din contră, Inima D-voastră bună şi nobilă încă tot pentru lucru-
rile bune de aici bate.
Dumnezeu bunul să vă răsplătească fapta D-voastră nobilă şi bună
însutit şi înmiit, dorindu-Vă din tot sufletul nostru să Vă redea sănătatea pier-
dută, ca să puteţi veni în curând iarăşi în mijlocul nostru, bucurându-Vă la
adânci bătrâneţe de rezultatul muncei D-voastră, binecuvântată de D-zeu.
Până atunci glasul de argint al sutelor de copilaşi ajutoraţi prin mări-
nimoasele D-voastră donaţiuni, vor cere Bunului D-zeu în rugăciunea lor de
seară şi de dimineaţă ajutor, sănătate şi fericire şi viaţă lungă tuturor acelor
suflete bune, care nu şi-au uitat de suferinţele lor şi cu putinţa lor prisosinţă au
alergat întru alinarea suferinţelor lor.
De încheiere mai am încă o rugare particulară şi anume: să vorbiţi cu
cunoştinţele D-voastră din Columbus C, emigraţi din ţinuturile noastre, ca să
nu ne dea uitării, ci să caute a-şi încredinţa cu cea mai mare încredere prisosinţa
lor de avere adunată acolo, trimiţând-o spre păstrare la banca „Mercur”, care
nu a dispărut şi nici nu a încetat activitatea ei, după cum gurile rele au scornit
pe acolo, luând toată garanţa că vom griji bine de averea lor. Avem legături cu
61
filiala din New-York a Băncii Chrissoveloni din Bucureşti şi prin aceasta se pot
trimite la adresele noastre ori şi ce sume de bani.
Mulţumindu-Vă încă o dată pentru marele interes ce ni l-aţi arătat şi
rugându-Vă să nu ne daţi uitării şi pentru viitor, semnăm cu toată stima,

2/17
Nr. 22/1924. Secretarul citeşte raportul d-lui. Senator Ioan Pecurariu
în cauza ajutoarelor primite pentru comună de la d-l. Ministru al Lucrărilor
Publice, general Traian Moşoiu, aducând şi ordonanţa de plată asupra ajuto-
rului esoperat de Domnia Sa.
Aminteşte d-l senator reprezentanţei comunale cum că ar fi bine ca,
comuna să-şi exprime recunoştinţa şi mulţumita către Guvern şi, mai ales,
către şeful Guvernului, d-l Prim-Ministru Ioan I. C. Brătianu şi d-l Ministru
al Lucrărilor Publice, Gen. Traian Moşoiu44, alegându-i totodată ca cetăţeni de
onoare a comunei Năsăud, despre ce, să fie avizaţi telegrafic, iar decretele să fie
înaintate de o delegaţie a comunei.
Reprezentanţa comunală luând cu bucurie în dezbatere cauza prezentă,
aduce cu unanimitate următoarea hotărâre:
Raportul d-lui senator se ia spre ştire, pe lângă exprimarea mulţumi-
rilor celor mai profunde, atât D-sale, cât şi d-lui Deputat.
Mai departe, în semn de mulţumită şi recunoştinţă către Înaltul Guvern,
se aleg ca cetăţeni de onoare ai comunei Năsăud d-nii. Prim-Ministru Ionel I. C.
Brătianu, şeful Guvernului şi Generalul Traian Moşoiu, Ministru al Lucrărilor
Publice.
Decretele de numire vor fi înmânate din partea d-lor, senator I.
Pecurariu şi deputat Dr. V. Meruţiu.

registre, reg. inv. nr. 39/1924–1927, f. 8).
***
3/1
Dezastrul de la Năsăud
Sunt cinci ani de când s-a deslănţuit asupra Năsăudului o rupere de

nori, cum nu s-a mai pomenit.
44
Au contribuit cu donaţii; Ion I. C. Brătianu, prim-ministru, 5.000 lei; Gen. Arthur Văitoianu,
ministru de Interne, 2.000 lei; Gen. Mărdărescu, ministru de Război, 2.000 lei; Gen. Moşoiu
Traian, ministrul Comunicaţiilor, 2.000 lei; Ion Nistor, ministrul Bucovinei, 2.000 lei; Dr.
Const. Angelescu, ministrul Sănătăţii, 2.000 lei; Solomon Haliţă, prefect, 500 lei; 2 vagoane de
porumb, depozitate la magazia băncii „Mercur”; Idem, f. 53.
62
Păstrăm încă trista memorie a acestui îngrozitor dezastru, care luând

proporţiile unui adevărat potop a prefăcut în câteva ore falnicul oraş de pe
Valea Someşului într-un câmp de ruini.
Şi abia au apucat să-şi refacă harnicii locuitori ai Năsăudului gospodă-
riile şi casele distruse de potop, redând acestui oraş românesc iarăşi aspectul
lui de mai ’nainte, o nouă şi mai grozavă nenorocire se deslănţuieşte asupra
acestui leagăn al culturii româneşti: Groaznicul incendiu izbucnit alaltăieri
după masă, cu furia unei ruperi de nori cum n-o cunosc decât nefericiţii locu-
itori ai Năsăudului, a prefăcut o bună parte a Năsăudului în cenuşă şi ruine.
Iată tragica desfăşurare a acestui dezastru.
Incendiul s-a declanşat în brutăria lui Mureşan situată în Piaţa Mare, în
unul din imobilele care formează proprietatea băncii „Aurora”.
Neputând fi stins imediat, focul s-a lăţit c-o iuţeală uimitoare asupra
diferitelor clădiri economice din jurul brutăriei incendiate, ba mai mult, şindrile
incendiate au fost aruncate de un vânt puternic la distanţe de sute de metri.
Incendiată în felul acesta, a început în câteva clipe după declararea incendiului
să arză şi biserica reformată, deşi era situată într-o altă parte a oraşului, la o
distanţă de mai multe sute de metri de la locul incendiului.
De la biserica reformată focul alimentat de un vânt puternic s-a lăţit asupra
mai multor clădiri situate în apropierea acestei biserici, mistuind din nefericire
îndoită tocmai clădirile care au fost şi-n rândul trecut distruse prin inundaţie.
Vântul bătând furios flăcările, face ca pericolul incendierii să fie general
astfel, că fiecare locuitor aleargă să-şi apere avutul. Orice acţiune de stingere
sau localizare devine cu totul imposibilă.
Trebuie ajutoare din afară.
La strigătul de alarmă a nefericitului oraş descinde imediat la locul
incendiului D-l. Prefect al judeţului, care împreună cu Subprefectul judeţului
şi Comandantul companiei de jandarmi iau măsurile dictate de împrejurări.
Sosesc la faţa locului pompierii din Cepari şi Dumitra, care întreprind
prima acţiune de localizare a incendiului.
Adevărata acţiune de localizare începe însă o dată cu sosirea pom-
pierilor din oraşul Bistriţa, în frunte cu destoinicul lor comandant, D-l Carol
Csallner, care dirijează întreaga acţiune întreprinsă pentru localizarea incen-
diului din jurul primăriei şi preturei.
În urma mijloacelor şi căilor de comunicaţii necorespunzătoare, ajutoa-
rele de pompieri din Bistriţa n-au putut sosi la locul incendiului decât la 9 ore
seara, când clădirile situate în Piaţa Mare ardeau de-a binele, expunând unui real
pericol de incendiere atât clădirea primăriei cât şi clădirea preturei, nemaivor-
bind de alte zeci de clădiri, care erau deja arse la sosirea pompierilor din Bistriţa.
Acţiunea de localizare însă întâmpină greutăţi enorme din cauza lipsei
de apă. Totuşi, graţie muncei titanice depuse de pompierii din Bistriţa, secon-
daţi de cei din Năsăud, Cepari şi Dumitra, cum şi în urma ajutoarelor date
de detaşamentele trimise de Batalionul 8 Vânători de Munte şi Regimentul 84
Infanterie, acţiunea de localizare a înaintat în aşa măsură, încât clădirile primă-
riei şi preturei au fost puse în afară de orice pericol.
63
Pompieri, locuitori şi soldaţi au luptat toată noaptea cu un adevărat

eroism, până când dinspre dimineaţă au putut înlătura orice pericol al răspân-
dirii incendiului.
Din nenorocire, s-a putut însă foarte puţin salva, astfel că pagubele
suferite sunt şi de data aceasta incalculabile.
Au ars: 7 case cu etaj, 41 case cu parter, 26 grajduri, 21 lemnării şi alte
edificii economice, 9 magazine şi 3 prăvălii.
Au rămas 116 familii fără nici un adăpost.
Unde se găseau numai ieri edificii măreţe, clădiri impunătoare, gospo-
dării bine întemeiate, a rămas un câmp de ruine.
Socotim ca o datorie elementară a conştiinţei noastre de a da primele
ajutoare de alimentare fraţilor noştri din Năsăud, crunt loviţi din nou de o
soartă nemiloasă.
Facem deci şi noi, la fel ca şi confratele nostru Bistritzer Zeitung, un
călduros apel atât către locuitorii oraşului Bistriţa cât şi la locuitorii judeţului
nostru, convinşi fiind, că unul, după putinţă va trebui, fie băneşte, fie cu ali-
mente sau îmbrăcăminte, la darea primelor ajutoare sinistraţilor din Năsăud.
Ne este o plăcută datorie a semnala gestul umanitar al locuitorilor saşi
din acest oraş, care la apelul făcut de Primăria oraşului Bistriţa s-au grăbit să
răspundă în număr respectabil, prin contribuţii benevole de alimente şi îmbră-
căminte, la darea primelor ajutoare pentru nefericiţii locuitori ai Năsăudului.
Şi atunci când – din apelul făcut de preşedintele organizaţiei politice
săseşti – ne este dat să vedem că acest gest nobil nu se mărgineşte numai la
darea primelor ajutoare dictate de consideraţiuni pur umanitare, ci se pregă-
teşte din partea populaţiunii săseşti din acest judeţ o adevărată acţiune pentru
ajutorarea sinistraţilor unei comune româneşti, nu putem, pe lângă sentimen-
tele noastre de recunoştinţă, să ne exprimăm dorinţa, ca acest nobil gest mani-
festat de populaţiunea săsească să fie imboldul unei înţelegeri desăvârşite între
populaţiunea săsească şi cea românească în toate împrejurările vieţii noastre
publice.
Nutrim, mai departe, ferma speranţă, că harnicii noştri preoţi şi învă-
ţători, conducătorii de la sate, nu numai că vor sprijini acţiunea ce se va face
din partea Autorităţilor administrative pentru adunarea de fonduri pentru
reclădirea Năsăudului, ci, punându-se în fruntea acestei acţiuni de refacere,
vor alerga personal din casă în casă şi vor cere sprijinul tuturor oamenilor de
bine pentru ajutorarea fraţilor nenorociţi de la Năsăud.
Comisiunea silvică, reprezentând totalitatea comunelor grănicereşti în
faţa acestui mare dezastru deslănţuit asupra celei mai de frunte comune gră-
nicereşti, va afla asemenea, modalităţile cuvenite, ca în numele tuturor comu-
nelor grănicereşti, să deie maximul de contribuţie pentru refacerea Năsăudului.
Sfânta zi a ÎNVIERII DOMNULUI să ne deschidă inimile spre fapte
milostive pentru cei nenorociţi şi loviţi de soarta nemiloasă.
(„Gazeta Bistriţii”, Bistriţa, anul VII, nr. 9,

23 aprilie 1927 – ediţie specială – p. 1).
64
3/2
Proces-verbal
luat în şedinţa consiliului comunei urbane
Năsăud ţinută la 26 aprilie 1927
Fiind prezenţi: Dumitru Nacu, primar, preşedinte; Ioan Mureşan,

secretar; Nicolae Rognean, Dumitru Nistor l. Simion, Ioan Nistor Faur, Ioan
Năşcuţiu l. Nicolae, Grigore Rus l. Vasile, Ioan Sârb, Leon Catarig, Leon Bancu,
Mihăilă Catarig, Andron Petru, Haliţă Alexandru, Năşcuţiu Ioan, vicar; Dr.
Tanco Teofil şi Payer Francisc.
La această şedinţă a fost invitat şi d-l. Laurenţiu Oanea, deputat, să asiste.
După ce preşedintele constată că şedinţa s-a conchiemat în regulă şi
numărul consilierilor prezenţi este în măsură a aduce hotărâri valide, declară
şedinţa de deschisă.
Nr. 43./1927. P-v 409/927 secret.
Preşedintele expune consiliului în termeni mişcători cum s-a declarat
focul în ziua de 21 l. c. şi, cum în câteva minute focul, alimentat de un formi-
dabil vânt, s-a întins cuprinzând aproape întreagă partea estică a oraşului. În
aceste împrejurări ajutoarele încercate de pompierii oraşului nostru au devenit
imposibile.
În această situaţie s-a anunţat d-l prefect de incendiul ce ameninţă cu dis-
trugerea întregului Năsăud şi s-au cerut ajutoare. La ordinul d-lui Prefect s-au
transportat în localitate pompierii din localităţile Cepari, Dumitra, Bistriţa şi Dej.
Cu ajutorul acestora focul a fost localizat pe la orele 6 dimineaţa, în ziua de 22 l. c.
După o muncă enormă desfăşurată de aceste echipe de pompieri,
aceştia în dimineaţa aceasta s-au reîntors la domiciliu. Focul continuând şi în
ziua de 22 l. c., pompierii oraşului au continuat lucrările de stingere toată ziua.
De asemenea, în fiecare zi şi noapte echipe de pompieri sunt de serviciu.
Comunică, mai departe, că s-au primit în prima zi după dezastru aju-
toare în număr mare de la oraşul Bistriţa şi anume 3 camioane încărcate cu
alimente. Din aceste alimente au fost împărtăşiţi toţi sinistraţii prin mijlocirea
poliţiei locului. De asemenea, s-au primit ajutoare în alimente de la oraşul Dej
(un camion), de la Cepari, Ilva Mică, Şieu-Cristur şi Şieu-Sfântu.
Comunică mai departe pagubele suferite de comună în acest incendiu
şi anume: grajdul complet, toate supra-edificatele din curte, ca lemnării, coteţe,
magazii, împrejmuiri, 15 care de otavă, 10 care de fân, gheţarul complet, unelte
economice, ca securi, topoare, lopeţi, hârleţe, ciocane mari, apoi, mobilierul,
ca scaune, cuptoare, mese etc.; obiecte de pompieri: 1 pompă şi două cazane,
haine, scări, cârlige, 60 m. furtunuri, 18 m. suluri de cauciuc spiral, 20 găleţi de
pânză, brâuri pentru pompieri, topoare mari, 18 bucăţi, topoare mici, 12 bucăţi,
scări pentru ferestre, etc. Apoi, casa comunală nr. 427 ce servea de infirmerie cu
întreg mobilierul şi haine.
Evaluarea pagubelor se urcă la suma de lei 2.300.000.
Faţă de această groaznică tragedie care a lăsat pe drumuri 116 familii
fără nici un sprijin şi fără posibilităţile de a-şi reclădi căminele distruse, se va
65
interveni la Înaltul Guvern pentru un ajutor momentan şi pentru aprobarea

lansării în întreaga ţară a listelor de subscripţie pentru sinistraţi.
S-au dat telegrame despre această nenorocire d-lui. Prim-ministru,
general Averescu, d-lui. Ministru de Interne Octavian Goga şi d-nei. Clotilda,
general Averescu.
Preşedintele roagă pe d-l. deputat Dr. Laurenţiu Oanea a da consiliului
relaţiuni cum ar putea mai uşor a obţine din partea guvernului ajutoare pentru
sinistraţi
D-l. deputat asigură consiliul de toată solicitudinea guvernului faţă
de sinistraţi şi de intervenţia tuturor reprezentanţilor acestui judeţ pe lângă
guvern pentru sprijinirea cât mai efectivă şi cât mai urgentă a acestui centru
cultural, care a înscris în istoria neamului românesc de dincoace de Carpaţi cea
mai frumoasă pagină.
Preşedintele comunică că s-au distrus 48 case şi 80 supra-edificate, a
căror valoare se ridică la suma de circa 37–40 milioane lei.
După aceasta consiliul aduce următoarea hotărâre:
Hotărâre: Se hotărăşte să se ia cunoştinţă de comunicarea preşedintelui.
Se hotărăşte înfiinţarea momentană a unui comitet de ajutorare, al cărui
preşedinte de onoare să fie d-l prefect al judeţului, Dr. Vasile Pahone.
Să se intervină la Înaltul Guvern printr-un memoriu detaliat asupra
pagubelor cauzate de incendiu, cerând un ajutor momentan în bani pentru a
putea începe lucrările de edificare şi de refacere.
Se va cere şi aprobarea lansării unei liste de subscripţie publică pentru
ajutorarea sinistraţilor. Se va cere de la Direcţia Regională Silvică din Bistriţa,
ca şi de la Societatea „Regna”, ajutoare în lemne de construcţie.
Se va mulţumi în scris Primăriei Bistriţa, Dej, Cepari şi Dumitra, pentru
ajutoarele date prin trimiterea de echipe de pompieri în ajutor.
Nemaifiind alte subiecte, şedinţa se ridică.
Preşedinte, Nacu, primar; secretar, Mureşan45.

registre, reg. Inv. 39/1924–1927, ff. 138–139).
45
În şedinţa din 17 iunie 1927, preşedintele consiliului a comunicat faptul că pentru reclădirea
edificiilor distruse în incendiul din 21 aprilie s-a cerut Serviciului Tehnic al judeţului com-
punerea devizelor de cheltuieli şi a planurilor, costuri estimate la 410.000 lei. Hotărârea con-
semna faptul ca reedificarea să se facă prin licitaţie publică, îndată după primirea proiectelor,
iar „cheltuielile se vor acoperi din venitul extraordinar primit din asigurarea edificiilor de la
banca Prima ardeleana Cluj, în sumă de 204.000 lei, parte, din ajutoare sau împrumuturi. După
primirea proiectelor, primăria va publica şi efeptui licitaţia reedificării acestor clădiri; se va
hotărî definitiv şi acoperirea financiară a acestor cheltuieli”; Ibidem, f. 145. În şedinţa din 28
iulie s-a propus şi aprobat reedificarea grajdului primăriei, distrus în incendiu, alocându-se
suma de 170.000 lei din „fondul pentru deschiderea de credite suplimentare şi extraordinare,
majorat la suma de 204.653 lei, venit întâmplător, primit de la societatea Prima ardeleană Cluj,
ca asigurare a edificiilor distruse de incendiu. După aceasta, din creditul astfel majorat, se va
majora art. 7 cu suma de 344.653 lei; repararea gardurilor a costat suma de 54.000 lei; constru-
irea coteţului, 32.000 lei; lemnăriile şi coteţele, 188.000 lei; Ibidem, ff. 149–150.
66
3/3
Contribuţii benevole pentru sinistraţii din Năsăud
Publicăm următoarele contribuţii benevole pentru sinistraţii din

Năsăud, semnate la redacţia „Gazeta Bistriţii”: Redacţia „Gazeta Bistriţii”,
1.500; familia Dimitrie Rebrean, 500; Oltean Ştefan, Dipşa, 50; Arcălean Pavel,
Simioneşti, 40; Alexandru Cîmpean, 100; funcţionarii societăţii „Regna”:
Gavril Avram, 1.000; L. Sonea, E Thomae, S. Szezepanek, I. Petras, câte 500; M.
Şirlincan, G. Onoae, E. Weber, câte 200; O Lungu, A. Lupu, V. Böhm, câte 120;
A, Moldovan, E. Şerban, V. Ţarcă, G. Rebrişorean, E. Kempfe, Şt. Belteag, Z.
Podoabă, M. Mărginean, V. Rusu, V. Densuşianu, câte 100; I. Demuşca, econ,
Bistriţa, 1.000; Zaharia Şuţu, farmacist, 5.000; E. Domide, director de liceu,
senator, 5.000; I, Sam arhitect, 1.000; membrii corpului didactic de la Şcoala
primară de Stat „Andrei Mureşanu” din Bistriţa: R. Densuşianu, G. Todoran,
I. Chitta, I. Tiniş, T. Adace, I. Costea, E. Chencinschi, câte 100; T. Lungu, N.
Stancu, V. Puşcariu, câte 50; Dr. Leon Scridon, pref. pensionar, 1.000; Dr. Victor
şi Ion Corbul, 500; căpit. Gr. Bălan, 200; Dr. Leon Scridon, avocat, 3.000; Pavel
Beşuan, arhitect, 500; Dumitru Buduşan, proprietar, 1.200; Dr. Constantin
Titieni, 500; Ioan Baciu, preot Lugoj, 1.000. Suma totală lei 27.900. Această sumă
stă la dispoziţia autorităţilor în drept46.
(„Gazeta Bistriţii”, Bistriţa, anul VII, nr.10, 1 mai 1927, p. 1).
3/4
Pentru sinistraţii din Năsăud
În după amiaza zilei de 21 aprilie a. c. o mare nenorocire s-a abătut

asupra nefericitului orăşel Năsăud de pe Valea Someşului. Un foc năprasnic
alimentat de un vânt puternic a prefăcut în scrum şi ruine o mare parte din
oraş, aruncând pe drumuri peste o sută de familii. Flăcările nemiloase au mis-
tuit tot avutul acestor sărmani nenorociţi, care abia s-au putut salva pe dânşii.
Rămaşi fără adăpost, pierzând în câteva clipe tot ce au câştigat cu munca
trudnică a unei vieţi, privirile sufletelor lor cernite de suferinţe se îndreptează
către noi, cerând un ajutor, o rază de mângâiere. În faţa acestei grozăvii zgudui-
toare, la vederea acestor fiinţe copleşite de noianul nenorocirilor, la reamintirea
frumoaselor edificii prefăcute în mormane de ruine, toţi cei cu suflet omenesc,
să dăm tot ce putem pentru alinarea durerilor celor obijduiţi.
Să nu pretindem ca statul să refacă ceea ce nenorocirea a distrus, pentru
46
Tabloul sinistraţilor în urma incendiului din 21 aprilie 1927 cuprindea: nume, prenume, locuinţa
(strada, nr. casei), calitatea (proprietar, chiriaş), situaţia materială, felul construcţiei, evaluarea
imobilelor distruse de incendiu şi avariate, constatate de comisia de ajutorare, evaluarea averii
mobile (numire, valoare, Asigurarea (societatea unde a fost asigurat, valoarea asigurării, valoa-
rea lichidată). În total: 111 poziţii; evaluare imobile distruse sau avariate: 11.135.000 lei; evalua-
rea averii mobile: 11.499.946 lei; total: 22.634.946 lei; Valoarea asigurărilor: 3.083.000 lei; valoarea
lichidată: 1.901.371 lei; A.N.B-N, fond Primăria oraşului Năsăud-administraţie, d. 143/1927, ff. 1–22.
67
că greutăţile lui sunt mult mai multe şi mai are de ajutat şi în alte părţi ale ţării,
pe unde au bântuit nefericirile.
Icoana tristă a acestui orăşel îndoliat este un apel către toţi cei cu sim-
ţăminte omeneşti din acest ţinut, pentru a sări cât mai iute în ajutorul acestor
nefericiţi şi pentru a ne face datoria faţă de Năsăud, acest izvor de lumină,
unde s-au adăpat mulţi bărbaţi folositori ţării şi care a dat pe marele G. Coşbuc.
Comitetul judeţean pentru ajutorarea sinistraţilor, în şedinţă din 28
aprilie a luat următoarele dispoziţiuni.
A făcut cereri către guvern, către comitetul central pentru ajutorarea grab-
nică a populaţiei sinistrate. A cerut de la Ministerul Sănătăţii Publice şi Ocrotirilor
Sociale autorizaţie pentru o colectă pe teritoriul judeţului nostru şi a judeţelor
mărginaşe. A cerut Direcţiunii Generale C.F.R reducere de taxe de transport
pentru toate materialele de clădire şi alimentele ce se vor trimite la Năsăud.
(„Gazeta Bistriţii”, Bistriţa, anul VII, nr. 10, 1 mai 1927, p. 1).
3/5
Domnule Preşedinte,
În ziua de 21 aprilie 1927, o crâncenă nenorocire s-a abătut asupra

Năsăudului. La orele 16 declanşându-se foc la unul din imobilele băncii
„Aurora” din loc, în câteva minute un diabolic vânt face ca acest foc să ia pro-
porţii îngrijorătoare, ameninţând Năsăudul cu totală nimicire. Valuri de flăcări
mânate de furioase şi misterioase forţe nevăzute ale naturii înaintau cu vuiete
sinistre şi înfricoşătoare. Cele mai solide edificii nu pot rezista acestui neînchi-
puit uragan, care în calea sa topeşte şi pietrele. La sute de metri casele încălzite
de formidabila căldură izbucnesc în uriaşe limbe de foc, pentru ca în câteva
minute să nu se mai cunoască nici locul unde au fost.
Un infern. Ţipete înfiorătoare, vaiete disperate, mame ce-şi căutau în
hohote de plâns copiii, mugete prelungi şi dureroase de vite, ce-şi căutau sal-
varea din acest ocean al nimicirii. În acest inimaginabil incendiu au fost pre-
făcute în scrum 51 case, 7 cu etaj, 60 grajduri, 9 magazii, 3 prăvălii, lemnării şi
alte supra-edificate.
Mica industrie română din acest centru şi leagăn al culturii româneşti,
prin distrugerea a 9 ateliere şi a întregului aranjament şi material a suferit cea
mai grea lovitură. Reînfiinţarea acestei mici industrii, fără efective ajutoare nu
s-ar putea face. Consecinţa ar fi că elemente străine de aspiraţiunile noastre
naţionale ar căuta a se infiltra şi a pune mâna pe această necesară arteră a năzu-
inţelor noastre. Douăzeci şi două de familii de mici industriaşi în dimineaţa
aceea tristă şi posomorâtă de 22 aprilie priveau înfrigurate dintr-o pustie şi
înfiorătoare stradă, cum vântul căra şi ultimele mărturii ale unor averi strânse
cu multă trudă, în timp de decenii.
Cu privirea pierdută în triste depărtări, cu ochii înecaţi în lacrimi, goi şi
flămânzi, aceşti dezmoşteniţi ai sorţii tăceau, măcinând în adâncul sufletului lor
cea mai grozavă tragedie pe care un suflet de om o poate suferi.
68
Pentru a putea ajuta refacerea averii distruse micilor industriaşi, care

avere este evaluată la suma de lei 6.322.000, avem onoare, Domnule Preşedinte,
a Vă ruga să binevoiţi a interveni cu autoritatea D-voastră pe lângă toate soci-
etăţile şi reuniunile meseriaşilor din Ardeal pentru a contribui fiecare cu un
ajutor bănesc. Credem că în felul acesta vom putea ridica din mizeria în care de
prezent se sbat aceşti nenorociţi meseriaşi, contribuind, pe de o parte, la îndul-
cirea amarului turnat aşa fără milă în sufletele acestea, iar de altă parte, vom
face şi un act de buni români şi de patriotism.
Cunoscând sufletul D-voastră mare şi întotdeauna alături de noi, nu
ne îndoim că intervenţia şi bunăvoinţa D-voastră va salva dintr-un greu impas
mica industrie românească din acest oraş românesc.
Mulţumindu-Vă, Vă rugăm, domnule Preşedinte, a primi înalta noastră
consideraţiune şi întregul nostru devotament.
Năsăud, la 20 iunie 1927.
Preşedinte, M. Cantor; secretar, V. Bichigean.

administraţie, d. 142/1927, f. 1).
3/6
Prefectura judeţului Năsăud
Domnule Primar!
Ministerul de Interne, cu ordinul nr. 64/270/1930, ne aduce la cunoş-

tinţă că Comitetul Central pentru ajutorarea sinistraţilor de sub Preşedinţia M.
S. Regina Maria a obţinut autorizarea de a lansa un timbru benevol de 1 leu,
din produsul căruia să se poată veni în ajutorul celor sinistraţi.
Aducându-Vă aceasta la cunoştinţa D-vs., Vă rugăm ca toate actele
supuse Legii timbrului să fie aplicate şi timbrul de 1 leu al sinistraţilor. Pentru
aceasta vă trimitem timbre în valoare de 3.000 lei.
La fiecare 15 şi 30 ale lunei ne veţi trimite suma şi situaţia vânzării
timbrului.
Bistriţa, la 14 noiembrie 193047.

administraţie, d. 143/1927, f. 68).
47
La 27 martie 1935 Societatea Regina Maria a trimis 500.000 timbre sinistraţi, spre a fi plasate
în judeţ, reţinând o cotă de 70% din brut vânzări pentru ajutorul sinistraţilor locali, iar restul
de 30% îl veţi trimite acestei societăţi; Ibidem, f. 76. La 5 iunie 1935 Primăria Năsăud se adresa
Prefecturii, solicitând ca timbrele să fie predate „nu numai autorităţilor administrative, ca
prefectura, preturi, primării şi notariate, dar şi altor autorităţi, ca administraţia financiară,
percepţii, monopolurilor zahărului, tutunului, deoarece timbrul se poate plasa numai în mod
absolut benevol; Ibidem, f. 79. Plasarea timbrelor şi decontarea sumelor de bani s-a făcut în
anul 1938, fără a se consemna o situaţie centralizatoare.
69
A DEVASTATION ROCKED BY NATURE: FLOOD

AND FIRE IN NĂSĂUD DURING THE INTERWAR
PERIOD. DOCUMENTARY CONTRIBUTIONS
–Summary–
The authors present a set of documents and newspaper articles that refer to two
natural disasters in Năsăud during the interwar period: the Flood of 1922 and the Fire
of 1927.
The photos, taken at that time, – some of them unique- complete the documentation.
LA NATURE SE DÉCHAÎNE: EAU ET FEU À NĂSĂUD PENDANT

L’ENTRE-DEUX-GUERRES. EXTRAITS DE MÉMOIRES HISTORIQUES
–Résumé–
Les auteurs présentent un ensemble de documents et d’articles de presse qui

font référence à deux catastrophes naturelles à Năsăud pendant l’entre-deux-guerres:
l’inondation de 1922 et l’incendie de 1927.
Les photos, prises à cette époque-là – certaines sans précédent – complètent la
documentation.
ENTFESSELTE NATUR: WASSER UND FEUER IN NUSSDORF IN

DER ZWISCHENKRIEGSZEIT. DOKUMENTARISCHE BEITRÄGE
Die Verfasser legen eine Reihe von Dokumenten und Zeitungsartikeln dar, die
sich auf zwei Naturkatastrophen in Nussdorf in der Zwischenkriegszeit beziehen: die
Flut im Jahre 1922 und der Brand im Jahre 1927.
Die Dokumentation wird von einzigartigen Bildern aus diesem Zeitraum ergänzt.
70
Foto 1. Apel pentru ajutorarea sinistraţilor din Năsăud, în

urma inundaţiilor din 1922 (colecţia A.N.B-N).
71
Foto 2. Listă cu personalităţi care au făcut donaţii după

inundaţiile din Năsăud (colecţia A.N.B-N).
72
Foto 3–4. Imagini din Năsăud după inundaţiile din 1922 (colecţia A.N.B-N).
73
Foto 5. Imagine din Năsăud după inundaţiile din 1922 (colecţia A.N.B-N).
Foto 6. Diploma prin care Primului ministru al României, I. C. Brătianu, i se

acordă titlul de „Cetăţean de Onoare al oraşului Năsăud” – 4 martie 1924.
74
Foto 7–8. Imagini din Năsăud după incendiul din 1927 (colecţia A.N.B-N).
75
ASPECTE ECONOMICE PRIVIND ORAŞUL
NĂSĂUD ÎN PERIOADA INTERBELICĂ
Dorin DOLOGA
Analiza realităţilor economice din localitatea Năsăud în perioada inter-

belică ne permite să surprindem deopotrivă o serie de elemente de progres,
dar şi altele de stagnare. În perioada interbelică agricultura a continuat să
rămână principala ramură economică. Aceasta s-a dezvoltat la Năsăud în ritm
lent. Datele statistice şi modificările intervenite în ponderea plantelor cultivate
indică creşteri ale suprafeţelor cultivate cu grâu şi porumb, mărirea şeptelului
de animale şi apariţia germenilor culturii capitaliste, a producţiei destinate
vânzării pe piaţă. Pe lângă aceste elemente de progres, organizarea economică
în sistem autarhic, practicarea unei agriculturi cu unelte manuale învechite şi
fără respectarea regulilor agrotehnice, exploataţiile agricole mici, slaba dotare
tehnică, lipsa selecţiei animalelor, accesul redus la credite, capacitatea redusă
de înţelegere şi adaptare la mecanismele pieţei, implicarea redusă a Statului
Român şi autorităţilor locale în economie au condus la performanţe agricole
slabe. Deşi a rămas o ocupaţie economică de bază, agricultura nu a reuşit să fie
un motor al dezvoltării la Năsăud în perioada interbelică. În ceea ce priveşte
industria, la Năsăud existau câteva capacităţi de producţie industrială, care nu
au avut însă o pondere considerabilă în economie.
Practicarea agriculturii la Năsăud în perioada interbelică a fost grevată
de o serie de limitări de ordin cantitativ. Deşi oraşul Năsăud se află situat în
zona submontană, terenurile arabile ocupau o pondere importantă din totalul
suprafeţelor agricole. Aproape jumătate din suprafaţa localităţii Năsăud era
ocupată de terenuri arabile. Cu toate acestea, suprafaţa totală a oraşului Năsăud
era relativ redusă, ceea ce făcea ca şi suprafeţele arabile să fie restrânse. În anul
1921 suprafaţa totală a teritoriului oraşului Năsăud era de 4.371 iugăre şi 480
stânjeni2 (2.535,18 hectare). Din această suprafaţă, 2.145 iugăre şi 702 stânjeni2
(1.244,1 hectare de teren – 49,07 %) erau terenuri arabile, 995 iugăre şi 547 stân-
jeni2 (577,1 hectare – 22,75 %) erau fâneţe, 517 iugăre şi 243 stânjeni2 (299,86
hectare – 11,82 %) erau păduri, 374 iugăre şi 1470 stânjeni2 (216,92 hectare – 8,55
%) erau păşuni, 144 iugăre şi 150 stânjeni2 (83,52 hectare – 3,43 %) erau grădini,
iar 194 iugăre şi 568 stânjeni2 (112,52 hectare – 4,43 %) erau ocupate de terenuri
neproductive1. Cea mai mare parte a suprafeţei teritoriului localităţii Năsăud
1
Arhivele Naţionale Bistriţa-Năsăud (în continuare ANBN), fond Consilieratul Agricol al
77
Dorin DOLOGA
era ocupată de terenuri arabile, urmate de fâneţe, păduri, păşuni, grădini şi

terenuri neproductive. Terenurile arabile ocupau aproape jumătate din supra-
faţă, iar fâneţele se întindeau pe aproape un sfert din aceasta, însă teritoriul
oraşului Năsăud era destul de redus.
Dintre suprafeţele arabile, cele mai importante erau cele cultivate cu
cereale, în primul rând cu grâu şi porumb, folosite în cea mai mare parte în
alimentaţia oamenilor.
În toamna anului 1918 şi în primăvara anului 1919 la Năsăud s-au însă-
mânţat 32 de iugăre (18,56 hectare) cu grâu şi 942 de iugăre (546,36 hectare) cu
porumb2.
În anul 1938 la Năsăud s-au cultivat 996 hectare cu porumb3, iar în
toamna anului 1939 şi în primăvara anului 1940, pe fondul izbucnirii celui de-al
Doilea Război Mondial, aici s-au cultivat 115 hectare cu grâu (din care 105 hec-
tare cu grâu de toamnă şi 10 hectare cu grâu de primăvară)4.
Din datele de mai sus rezultă faptul că în perioada interbelică la Năsăud
au crescut considerabil suprafeţele cultivate cu grâu şi porumb. Populaţia ora-
şului Năsăud nu era foarte mare în perioada interbelică şi nici nu a crescut
într-o măsură considerabilă. În anul 1920 la Năsăud trăiau 3.093 locuitori, iar în
anul 1941 aici vieţuiau 3.206 locuitori5. Obţinerea unor cantităţi sporite de hrană
însemna că locuitorii din oraşul Năsăud au fost mai bine hrăniţi. Îmbunătăţirea
meniului locuitorilor era importantă, pentru că un om mai bine hrănit se
îmbolnăveşte mai greu. Activitatea agricolă a fost orientată spre cultivarea
unor cereale cu un randament mai ridicat, aşa cum era porumbul, renunţându-
se treptat la cultivarea unor cereale mai slab productive, cum era orzul. Au
crescut şi suprafeţele cultivate cu cereale cu un randament mai scăzut la hectar,
aşa cum era grâul, dar care avea o valoare nutritivă mai ridicată. Creşterea
suprafeţelor cultivate cu grâu şi porumb indică apariţia germenilor gândirii
capitaliste, a producţiei destinată pentru comercializarea pe piaţă. Modificarea
suprafeţelor cultivate şi a producţiilor realizate a fost făcută pe fondul creşterii
relative a veniturilor familiilor din oraşul Năsăud, prin creşterea posibilităţilor
de valorificare legală a producţiei agricole pe piaţa locală.
În afară de grâu şi porumb, la Năsăud se cultiva orz şi ovăz, folosite
mai ales pentru creşterea animalelor.
În toamna anului 1918 şi în primăvara anului 1919 aici s-au însămânţat
13 iugăre (7,54 hectare) cu orz şi 418 iugăre (242,44 hectare) cu ovăz6.
mânţat 2 hectare cu orz de primăvară şi 120 hectare cu ovăz de primăvară7.
Judeţului Năsăud, dosar 82, ff. 52 v. 53.

2
Ibidem, dosar 1, f. 131.
3
4
5
Ioan Sigmirean, Adrian Onofreiu, Istoria judeţului Bistriţa-Năsăud în documente şi texte (epocile
modernă şi contemporană), Editura Răsunetul, Bistriţa, 2001, p. 26.
6
ANBN, fond Consilieratul Agricol al Judeţului Năsăud, dosar 1, f. 131.
7
78
Aspecte economice privind oraşul Năsăud în perioada interbelică
În perioada interbelică au crescut suprafeţele cultivate cu grâu şi

porumb, în detrimentul suprafeţelor cultivate cu orz şi ovăz, care au scăzut.
În ceea ce priveşte fânaţele şi păşunile, în anul 1921 la Năsăud existau
995 iugăre şi 547 stânjeni2 (577,1 hectare) fânaţe şi 374 iugăre şi 1470 stânjeni2
(216,92 hectare) păşune8.
În anul 1938 aici existau 995 hectare de fânaţe şi 374 hectare de păşune9.
Remarcăm de asemenea creşterea suprafeţelor fânaţelor cultivate.
Astfel, în toamna anului 1918 şi primăvara anului 1919 la Năsăud existau 23
iugăre (13,34 hectare) de fânaţe artificiale10, iar în anul 1938 existau 25 hectare
de lucernă, 100 hectare de trifoi şi 56 hectare cu rădăcini de nutreţ11.
În perioada interbelică a crescut suprafaţa fânaţelor şi păşunilor, pe
fondul sporirii numărului animalelor crescute în gospodărie, locuitorii ora-
şului Năsăud având şi posibilitatea valorificării produselor animaliere pe piaţa
locală.
Astfel, în anul 1921 la Năsăud existau 544 bovine (din care 4 tauri, 160
boi, 120 vaci cu lapte, 200 vite sterpe, 60 bovine tinere), 112 cabaline (din care
40 cai, 50 iepe, 22 tineret cabalin până la 3 ani), 2.396 ovine (din care 200 ber-
beci, 2.050 ovine, 146 ovine tinere), 620 caprine (din care 50 ţapi, 500 caprine,
70 caprine tinere), 203 porcine (din care 3 vieri, 80 scroafe, 120 porcine tinere)12.
În anul 1938 aici existau 436 bovine (tauri, vaci, boi, junci, juninci, viţei),
215 cabaline, 1.755 ovine, 108 caprine, 203 porcine, 1.721 păsări (din care 1615
găini, 75 gâşte, 26 raţe, 5 curcani) şi 94 stupi de albine13.
În anul 1940, pe fondul izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial,
la Năsăud existau 302 animale de muncă (din care 156 boi, 12 vite de jug, 134
cai), 193 vite de producţie, 101 vite sub 2 ani, 1136 ovine, 141 caprine şi 2.616
păsări14.
În ceea ce priveşte rasele de animale crescute la Năsăud, caii şi caprele
aparţineau rasei de munte, vacile rasei Pinsgau, porcii rasei Bazna şi Mangaliţa,
iar oile rasei Ţurcane15.
În perioada interbelică la Năsăud apar germenii producţiei capitaliste,
manifestate prin creşterea numărului animalelor destinate vânzării pe piaţă.
Astfel, în perioada 1932–1937 un procent de 30 % din numărul animalelor a
8
Ibidem, dosar 82, ff. 52 v., 53.
9
10
11
12
13
Adrian Onofreiu, „Năsăudul în perioada interbelică. Sinteze documentare”, în Mircea Daroşi
(redactor şef), Astra năsăudeană. Revistă semestrială de cultură şi opinie editată de Despărţământul
Astra Năsăud şi filiala Năsăud a Ligii Scriitorilor, Serie nouă, anul V (XII), nr. 9 (35), iunie 2017,
Editura Venus Star, Năsăud, p. 48.
14
Ironim Marţian (redactor ştiinţific), Monografia oraşului Năsăud, (1245–2008), vol. I, Editura
Napoca Star, Cluj-Napoca, 2009, p. 415.
15
Adrian Onofreiu, „Contribuţii documentare privind evoluţia judeţului Năsăud”, în Corneliu
Gaiu (redactor responsabil), Revista Bistriţei, vol. XXI/2, Editura Accent, Cluj-Napoca, 2007,
p. 165.
79
Dorin DOLOGA
fost vândut pe piaţă16, ceea ce reprezenta un număr semnificativ. Produsele de

origine animală în surplus (carne, brânzeturi, ouă, lapte, miere), realizate în
unele gospodării, însă nu în toate gospodăriile, erau valorificate în târgul din
Năsăud.
Ceea ce conta foarte mult erau animalele de muncă. Cu ajutorul aces-
tora se ara şi se exploata lemnul din păduri prin extragerea şi transportul aces-
tuia. Acest lucru reprezenta o importantă sursă de venit pentru stat şi pentru
cetăţeni. Statul sau proprietarii valorificau masa lemnoasă, iar cetăţenii erau
remuneraţi pentru munca depusă. Numărul boilor a rămas relativ acelaşi, în
timp ce numărul cailor a crescut. Boii necesitau cantităţi mai mari de hrană,
fiind mai greu de întreţinut, dar şi calitatea lucrărilor agricole executate cu aju-
torul acestora era mai mare.
Mâncarea de bază a locuitorilor din oraşul Năsăud era mămăliga, la care
se adăugau produse de natură animală, carne, brânză, lapte, ouă. Alimentaţia
era completată cu cartofi şi legume. Zona Năsăudului era una prielnică pentru
cultivarea cartofilor şi fasolei.
mânţat 4 iugăre (2,32 hectare) cu cartofi, 4 iugăre (2,32 hectare) cu varză, 0,5
iugăre (0,29 hectare) cu ceapă şi 0,5 iugăre (0,29 hectare) cu alte legume. În
afară de aceste suprafeţe au fost semănaţi printre culturile de porumb cartofi
pe o suprafaţă de 3 iugăre (1,74 hectare), fasole pe 4 iugăre (2,32 hectare) şi
dovleci şi bostani pe 4 iugăre (2,32 hectare)17, ceea ce reflectă un modest efort
în direcţia creşterii valorii producţiilor obţinute la hectar. În total au fost semă-
nate 5,22 hectare cu cartofi şi legume (din care 2,32 hectare cu cartofi şi 2,9
hectare cu legume) în ogor propriu.
În anul 1938 aici s-au cultivat 8 hectare cu cartofi şi legume (din care 5
hectare cu cartofi, 1 hectar cu ceapă, 2 hectare cu varză) în ogor propriu şi 5 hec-
tare cu fasole semănată printre porumb şi 2 hectare cu cartofi cultivaţi printre
porumb18. Pe teritoriul oraşului Năsăud se aflau grădini de zarzavat cu o întin-
dere de 82 hectare şi 55 de ari, care se cultivau cu diferite zarzavaturi. În peri-
oada 1932–1937 anual s-au produs 80 de vagoane de zarzavat, cu o valoare de
80.000 de lei vagonul19. Cea mai mare parte dintre acestea erau destinate con-
sumului propriu şi valorificării pe pieţele locale şi, eventual, pe cele apropiate.
Zona Năsăudului era prielnică pentru cultivarea pomilor fructiferi. În
anul agricol 1918/1919 aici existau 54 iugăre (31,32 hectare) livezi de pruni20. În
anul 1938 aici existau 51 hectare de livezi de pomi fructiferi (din care 6 hectare
de livezi de pruni şi 45 hectare de livezi cu alţi pomi fructiferi)21. În perioada
16
Idem, „Năsăudul în perioada interbelică. Sinteze documentare”, în Mircea Daroşi (redactor
şef), Astra năsăudeană. Revistă semestrială de cultură şi opinie editată de Despărţământul Astra
Năsăud şi filiala Năsăud a Ligii Scriitorilor, Serie nouă, anul V (XII), nr. 9 (35), iunie 2017, Editura
Venus Star, Năsăud, p. 48.
17
ANBN, fond Consilieratul Agricol al Judeţului Năsăud„ dosar 1, f. 131.
18
19
Adrian Onofreiu, op. cit., p. 47.
20
21
80
1932–1937 un procent de 25 % din cantitatea totală de fructe obţinută a fost

vândută pe piaţă22.
În perioada interbelică la Năsăud s-a cultivat şi inul şi cânepa, acestea
fiind necesare pentru confecţionarea hainelor şi a aşternuturilor de pat reali-
zate în industria casnică. În toamna anului 1918 şi în primăvara anului 1919 la
Năsăud s-au însămânţat 2 iugăre (1,16 hectare) cu in şi 5 iugăre (2,9 hectare)
cu cânepă23. În anul 1938 aici s-au cultivat 3 hectare cu cânepă24. Suprafeţele
cultivate cu cânepă erau mai mari decât cele cultivate cu in, pentru că inul era
mai pretenţios şi deci mai greu de cultivat decât cânepa. Creşterea suprafeţelor
cultivate cu cânepă însemna că oamenii dispuneau de mai multe haine, ceea ce
reflectă o oarecare creştere a gradului de confort şi de protecţie la intemperii.
Agricultura practicată la Năsăud a fost grevată de limitări serioase de
ordin calitativ, limitări generate de cauze obiective, ce ţin de relief, climă şi de
cauze subiective, ce ţin de activitatea umană. Producţia agricolă era influenţată
în primul rând de calitatea terenurilor arabile, de climă, de calitatea seminţelor,
a uneltelor şi animalelor de muncă.
În anul agricol 1918/1919 producţia evaluată la Năsăud era de 100 kg/
iugăr (0,58 hectare) la grâu şi 85 kg/iugăr (0,58 hectare) la orz. Productivitatea
agricolă obţinută la Năsăud era inferioară celei realizate în judeţul Bistriţa-
Năsăud, care era de 312 kg/iugăr la grâu şi 325 kg/iugăr la orz25.
În anul 1938 producţia medie la Năsăud era de 600 kg/ha la porumb,
10.000 kg/ha la cartofi şi 8.000 kg/ha la varză. Productivitatea obţinută la
Năsăud era mai mică la porumb şi varză şi puţin mai mare la cartofi decât cea
obţinută în zona năsăudeană, care era de 737 kg/ha la porumb, 8.086 kg/ha la
cartofi şi 8.510 kg/ha la varză26.
Ţinând cont de condiţiile de relief şi climă ale zonei, productivitatea agri-
colă de la Năsăud era una normală, specifică regiunilor de deal şi submontane.
În perioada interbelică înzestrarea cu maşini agricole la Năsăud a fost
modestă. Agricultura continua să se practice cu unelte manuale, învechite, cum
erau plugurile de lemn, fără respectarea regulilor agrotehnice.
În anul 1921 aici existau 75 pluguri, 75 grape, 1 maşină de îmblătit, 2
maşini de treierat, 75 care şi 60 căruţe27.
În anul 1938 la Năsăud existau două batoze, ambele aparţinând lui
Weiss Albert28. Numărul uneltelor agricole a înregistrat un trend ascendent,
astfel încât în anul 1940 aici existau 176 pluguri, 168 grape, 1 tractor folosit
pentru acţionarea mecanică a batozei, 121 care pentru boi, 76 căruţe pentru cai,
4 trăsuri şi 3 camioane29.
22
23
24
25
26
27
Ibidem, dosar 81, f.9.
28
29
Ironim Marţian (redactor ştiinţific), op. cit., p. 415.
81
Dorin DOLOGA
La Năsăud nu existau tractoare pentru arat, maşini de secerat, cosi-

toare, nici măcar trase de cai, deşi maşinile sunt mai productive decât munca
cu braţele. S-a remarcat dintotdeauna la ţăranul român o anumită reţinere faţă
de ceea ce este nou, faţă de maşini. De aici şi refuzul acestuia de a folosi maşi-
nile agricole. Această stare de fapt poate fi atribuită şi intelectualităţii locale,
care ar fi trebuit să lămurească oamenii. Primarul, notarul, preotul, ar fi tre-
buit să încurajeze aducerea de maşini în comună, să implementeze activităţi
model, astfel încât ţăranii să aibă posibilitatea să vadă şi să compare. Este foarte
important ca intelectualitatea să constituie cu adevărat un motor de dezvoltare
şi modernizare. Deşi avea suficiente informaţii, conducerea politică şi adminis-
trativă a judeţului Năsăud nu a luat măsuri pentru îmbunătăţirea randamen-
tului agricol. Constatăm o anumită neimplicare a funcţionarului public român
de pe Valea Someşului, care nu l-a împiedicat pe ţăranul român, dar nici nu i-a
întins o mână de ajutor.
La Năsăud muncile agricole se efectuau manual. Marea problemă o
constituia faptul că preţul acestor munci agricole era mai mare decât al produ-
selor agricole obţinute. Din acest motiv, activităţile agricole erau nerentabile.
În luna august 1933, în regiunea agricolă Năsăud, ziua de muncă cu braţele a
unui bărbat valora 35–40 de lei, a unei femei 25–30 de lei, a unui copil 15–20 lei,
o zi de muncă efectuată cu carul valora 75–100 de lei, cu plugul 175–200 de lei,
aratul unui hectar costa 300–500 de lei, prăşitul costa 300–400 de lei, iar sece-
ratul costa 300–350 de lei. În ceea ce priveşte valoarea produselor agricole, un
kg de grâu valora 3,50 lei, de secară 2,40 lei, de orz 2,30 lei, de ovăz 2,25 lei, de
porumb 3,75 lei, de fasole 3 lei, de cartofi 5 lei, de varză 5 lei, de ceapă 3 lei, de
lucernă (fân) 0,75 lei, de trifoi (fân) 0,75 lei, de fân 0,75 lei, de paie 0,40 lei, iar un
kg de vin costa 18–22 lei30, rezultând o valoare a producţiei respective la hectar
de 3.500 de lei la cultura de grâu de toamnă, 2.800 lei la grâul de primăvară,
2.530 lei la orzul de primăvară şi 2.530 lei la ovăz31.
În anul 1938 o zi de muncă a unui bărbat valora 80 de lei, iar a unei
femei sau copil 50 de lei, iar o zi de muncă efectuată cu carul valora 200 de lei32.
În contextul economic de după criza din 1929–1933, pe fondul creşterii
suprafeţelor arabile şi a numărului de animale, a manifestării uneia dintre con-
secinţele reformei agrare, prin care oamenii au fost împroprietăriţi şi îşi lucrau
în primul rând pământul propriu şi a lipsei de forţă de muncă, în condiţiile
în care unii locuitori au plecat la muncă în Bărăgan sau la pădure, al revenirii
preţurilor produselor agricole la nivelul de dinainte de criză, costul unei zile de
muncă, atât cu braţele cât şi cu carul, s-a dublat.
Preţul produselor industriale era mai mare decât cel al produselor
agricole. Spre comparaţie, preţul diferitelor articole de primă necesitate pentru
locuitorii din Năsăud era în anul 1938 următorul: 5 lei/kg de petrol, 4 lei/kg de
30
31
În anul agricol 1932/1933 producţia medie la hectar la Năsăud era de 1.000 kg la grâu de
toamnă, 800 kg la grâu de primăvară, 1.100 kg la orz de primăvară şi 1.100 kg la ovăz – Ibidem,
f. 451.
32
82
sare, 6 lei/kg de tutun, 300–400 lei pachetul de bumbac, 3, 5, 8 lei o bucată de

săpun, 100 de lei o pereche de opinci, 150–300 lei o pălărie ţărănească, 40–100
lei/m de pânză, 120 lei/m de pănură, 40 lei o sapă, 50 de lei o lopata, 30–50 lei
o furcă de fier33.
Principiile dreptului funciar românesc, care prevedea împărţirea pro-
prietăţii la toţi moştenitorii, a constituit izvorul sărăciei satelor româneşti.
Fărâmiţarea proprietăţilor agricole a fost un lucru contraproductiv, care a
frânat dezvoltarea producţiei agricole. Acestea erau principii de drept privat,
în care funcţionarii locali şi intelectualitatea nu aveau competenţă. Pentru
rezolvarea acestei probleme era necesară modificarea în Parlament a unor
principii de drept civil. Ar fi fost benefic, pentru dezvoltarea economică, să se
implementeze un sistem în care proprietatea să fie moştenită de unul dintre
copii, care urma să-i despăgubească pe ceilalţi. De asemenea, dintre toţi copiii
unei familii, unii, care aveau aptitudini, trebuiau îndreptaţi spre meserii. Este
adevărat că acest lucru ar fi fost destul de dificil, în condiţiile în care meseriaşii
şi comercianţii care populau oraşele erau germani, maghiari şi evrei. Aceştia
nu îşi luau ucenici români decât dacă erau nevoiţi, iar lipsa dezvoltării indus-
triei făcea ca necesarul de forţă de muncă să fie scăzut. În perioada interbe-
lică Năsăudul şi chiar Bistriţa erau oraşe cu o activitate industrială modestă.
Românii au practicat dintotdeauna agricultura, fiind generaţii la rândul supuşi
unui regim discriminatoriu, prin care au fost îndepărtaţi de la activităţile meş-
teşugăreşti şi/sau comerciale. În aceste condiţii, unui copil de ţăran îi era foarte
greu să devină ceasornicar, de exemplu.
În ceea ce priveşte suprafeţele deţinute, în anul 1938 la Năsăud existau
756 proprietari de pământ. Dintre aceştia 2 deţineau peste 100 de hectare, 21
aveau proprietăţi cuprinse între 10–100 de hectare (din care 22 aveau până la
11 hectare, 19 până la 12 hectare), iar 733 deţineau între 1–10 hectare de teren
(din care 205 aveau până la 1 hectar, 128 deţineau până la 2 hectare, 91 posedau
până la 3 hectare, 50 aveau până la 4 hectare, 53 deţineau până la 5 hectare, 52
aveau până la 6 hectare, 48 posedau până la 7 hectare, 40 deţineau până la 8
hectare, 36 aveau până la 9 hectare, iar 30 aveau până la 10 hectare)34.
În epocă se considera că pentru asigurarea subzistenţei unei familii
medii care trăia în acest areal era necesar ca o gospodărie să aibă minim cinci
hectare. Un număr de 527 proprietăţi (69,70 %) din oraşul Năsăud deţineau
până la 5 hectare de teren. Doar o treime din familiile din oraşul Năsăud puteau
trăi exclusiv din ceea ce cultivau şi din produsele obţinute de la animalele pe
care le creşteau. Suprafeţele cultivate asigurau în cazul majorităţii familiilor
năsăudene doar parţial necesarul de hrană. În activitatea de supravieţuire eco-
nomică locuitorii din oraşul Năsăud aveau nevoie de bani. Diferenţele dintre
producţia agricolă şi necesităţile locale erau acoperite prin schimbul de măr-
furi desfăşurat în târgurile săptămânale şi periodice de la Năsăud. Autorizarea
funcţionării unor târguri săptămânale a fost capitală pentru zona năsăudeană.
33
Ibidem, p. 49.
34
83
Dorin DOLOGA
Singura modalitate de a cumpăra şi de a vinde era oferită de acele târguri săptă-

mânale, în perioada respectivă magazinele fiind puţine. Locuitorii din Năsăud
vindeau produse animaliere şi alimentare şi cumpărau unelte (topoare, cuie,
coase, seceri) şi oale de fier, chibrituri, gaz de lampă. În perioada 1932–1937 un
sfert din producţia agricolă şi o treime din numărul animalelor erau vândute
de locuitorii din Năsăud pe piaţă35. Târgurile înlesneau un schimb de mărfuri,
care din cauza lipsei banilor, în multe cazuri luau forma unor trocuri. Produsele
de primă necesitate se realizau însă în casă. Bărbaţii confecţionau unelte de
lemn, doniţe, iar femeile torceau, ţeseau şi confecţionau haine. Cojocarii şi
cei care confecţionau cojoace şi opinci acopereau necesităţile locale. În multe
cazuri familiile sărace şi-au redus consumul de produse agricole şi animaliere,
pe care le-au vândut pentru a obţine banii necesari pentru plata impozitelor şi
a dărilor către stat. În anul 1938, anul de maximă dezvoltare a României inter-
belice, locuitorii din oraşul Năsăud mâncau carne de două ori pe săptămână36.
Viaţa năsăudenilor în perioada interbelică nu a fost una uşoară.
Un aspect care s-a manifestat în toate gospodăriile ţărăneşti l-a consti-
tuit organizarea economică familială în sistem autarhic, în care fiecare familie
îşi satisfăcea majoritatea nevoilor de hrană în cadrul propriei gospodării, fapt
ce a condus la o sărăcie generalizată în mediul rural. Ţăranul român cultiva
toate tipurile de cereale, grâu, porumb, orz, ovăz. Dacă un locuitor avea un
teren bun pentru cultura grâului, ar fi trebuit să cultive grâu şi să schimbe
surplusul producţiei cu altul care cultiva alte cereale. În mediul rural nu exista
însă cultura economică necesară realizării unui anumit troc. Ţăranii români
au manifestat un anumit conservatorism. În acelaşi timp, ţăranul român avea
nevoie şi de hrană şi de îmbrăcăminte. Ca urmare, pe acelaşi teren într-un an
cultiva cereale, iar în celălalt an in sau cânepă.
În mediul rural românesc nu se poate vorbi despre o producţie des-
tinată vânzării, pentru că ţăranii nu aveau pământurile, animalele şi uneltele
care să permită o organizare a producţiei în sistem capitalist. Totodată, aceştia
manifestau o capacitate redusă de înţelegere şi adaptare la mecanismele pieţei.
Sub apăsarea grijilor zilnice, a nevoii acute de bani şi a lipsei de cunoştinţe
economice, ţăranii români au rămas cantonaţi într-un conservatorism excesiv.
Poate ar fi fost posibilă o contribuţie mai consistentă în domeniul economic
şi a intelectualităţii locale, care, pe lângă cultivarea unui spirit românesc şi a
unui specific naţional românesc, absolut necesare în condiţiile social politice
ale Imperiului austro-ungar, să acţioneze în direcţia completării cunoştinţelor
economice ale locuitorilor. Cele câteva clase ale Şcolii Primare urmate de majo-
ritatea copiilor din oraşul Năsăud şi chiar clasele Gimnaziului, urmate de o
parte din aceştia, nu ofereau posibilitatea formării unei culturi şi sub nici o
formă a unei culturi economice. Nimeni nu a pregătit ţăranul astfel încât acesta
să dobândească o serie de cunoştinţe tehnice, să-şi însuşească o cultură agri-
colă, să fie capabil să dispună şi să folosească tehnologia agricolă.
35
Adrian Onofreiu, op. cit., pp. 47, 48.
36
Ibidem, p. 49.
84
În perioada interbelică în oraşul Năsăud au existat câteva capacităţi

industriale, care au contribuit la dezvoltarea oraşului. În anul 1938 aici existau
1 Fabrică de spirt şi bere care aparţinea lui Iulian Marţian şi Ida Marţian, 1
Fabrică de săpun, 1 Uzină electrică, 1 ţesătorie de covoare şi 1 sifonărie37. Atunci
când avem în vedere fabricile importantă este înzestrarea acestora cu maşini
şi utilaje, capacitatea de producţie şi numărul angajaţilor. Dintre capacităţile
industriale din Năsăud doar Fabrica de spirt şi bere şi Uzina electrică dispu-
neau de maşini. În anul 1929 Uzina electrică dispunea de două motoare, fiecare
de 55 de cai putere şi un generator de 35 kw38. În anul 1936, cele două motoare
de 55 cai putere (din care unul se afla în funcţiune şi celălalt în rezervă), au fost
înlocuite de un motor „Deutz” de 70 de cai putere39. În ceea ce priveşte capa-
citatea de producţie anuală, Fabrica de spirt şi bere producea 350 de hectolitri,
Fabrica de săpun producea 10.000 kg, ţesătoria producea 10 covoare anual, iar
sifonăria producea 200 hectolitri40. Lucrătorii industriali din Năsăud erau plă-
tiţi cu 80 de lei pe zi41, preţul muncii lor fiind acelaşi cu cel al lucrătorilor agri-
coli. Programul de lucru era de 12 ore, lucrătorii fiind obligaţi să muncească
de la ora 6 până la ora 1842. Capacităţile industriale din oraşul Năsăud valori-
ficau parţial materiile prime locale şi zonale. Fabrica de spirt şi bere folosea orz,
hamei şi drojdie, care provenea din ţară, din judeţele Braşov, Sibiu şi Năsăud.
Fabrica de săpun întrebuinţa seu, sodă caustică şi sare, pe care le procura de
pe piaţa oraşului Năsăud. Ţesătoria de covoare folosea lână, urzeală şi vopsea
achiziţionată de pe piaţa oraşului Năsăud şi din judeţ. Acidul folosit de sifo-
nărie era achiziţionat de la Fabrica de bioxid de carbon din oraşul Cluj43.
Morile şi atelierele meşteşugăreşti din oraşul Năsăud reprezentau
forme incipiente de dezvoltare industrială. Ele aveau specificul unor mici acti-
vităţi cu caracter familial sau individual. Morile şi atelierele meşteşugăreşti
erau destinate prestării de servicii către clienţi. Morile din oraşul Năsăud erau
mori ţărăneşti care răspundeau unor necesităţi locale. Ele erau mori de făină,
care măcinau toate tipurile de cereale. Pietrele morilor ţărăneşti erau puse în
mişcare cu ajutorul forţei hidraulice a apei.
În perioada interbelică la Năsăud au existat trei mori, din care două se
aflau în partea de jos a oraşului, iar a treia, care aparţinea Fondurilor grănice-
reşti năsăudene, se afla în localitatea Jidoviţa (Tradam, localitate înglobată azi
în oraşul Năsăud) şi avea trei pietre44. Cele două mori din Năsăud aparţineau
lui Iulian Marţian, iar cealaltă lui Catarig Ioan şi Mărcuş45.
Proprietarii morilor şi atelierelor meşteşugăreşti constituiau elementele
37
Ibidem, p. 48.
38
39
Ibidem, p. 407.
40
41
Ibidem, p. 48.
42
Ibidem, p. 48.
43
Ibidem, p. 48.
44
Ironim Marţian (redactor ştiinţific), op. cit., pp. 412, 413.
45
Lista alegătorilor înscrişi pentru Camera de Comerţ şi de Industrie din Cluj, cuprinzând judeţele Cluj,
Someş, Năsăud şi Turda. Anul 1936, Tipografia Universala S.A., Cluj, p. 100.
85
Dorin DOLOGA
micii burghezii din oraşul Năsăud. Aceşti mici întreprinzători locali împingeau
înainte viaţa economică, la nivelul lor.
În oraşul Năsăud şi-au desfăşurat activitatea în perioada interbelică un
număr apreciabil de meseriaşi. Aceştia acopereau prin activitatea lor necesi-
tăţile locale la nivelul oraşului Năsăud. Măcelarii sacrificau animalele, fierarii
potcoveau caii, reparau şi întreţineau atelajele şi uneltele agricole, rotarii făceau
roţi pentru care şi căruţe, cojocarii confecţionau pieptare, cojoace şi căciuli, cro-
itorii creau haine. Activitatea meseriaşilor avea caracterul unei producţii la
comandă, în funcţie de cererea clientului, nefiind organizată şi orientată spre
realizarea de produse noi destinate vânzării. Din acest motiv meseriaşii nu
pot fi consideraţi un motor al dezvoltării în perioada interbelică şi în secolul
al XX-lea, în general. Pentru oraşul Năsăud nu s-au înregistrat date care să
evidenţieze existenţa unor comercianţi angrosişti, care să cumpere de la mai
mulţi meşteşugari şi să livreze en-gros produsele acestora la diverşi potenţiali
cumpărători.
În anul 1924 la Năsăud existau 127 meşteşugari şi meseriaşi. Dintre
aceştia, 15 erau argăsitori (tăbăcari), 10 cojocari, 12 cizmari, 5 pantofari, 4 fie-
rari, 6 rotari, 6 măsari (tâmplari care confecţionau obiecte de mobilier), 10
dulgheri46.
Lista alegătorilor pentru Camera de Comerţ şi de Industrie din Cluj din
anul 1936 cuprindea 2 brutării (a lui Gelbstein Martin şi Sandbeck Maria, născută
Feidel), 4 măcelării (a lui Fisch Hersch, Fisch Serena, născută Riezel, Leuştean
Dumitru şi Vasilichi Gheorghe), 1 cofetărie (a lui Cristuţan Alexandru) aflate
în oraşul Năsăud şi 2 măcelării (a lui Pollak Iacob şi Sauerquel Izrael) aflate în
localitatea Jidoviţa (Tradam, localitate înglobată azi în oraşul Năsăud)47.
În anul 1938 la Năsăud îşi desfăşurau activitatea 10 pantofari (din care 9
români şi 1 evreu), 2 rotari (români), 7 tâmplari (din care 3 maghiari, 2 români,
2 evrei), 9 croitori (din care 7 evrei şi 2 români), 6 măcelari (din care 4 evrei,
1 român şi 1 german), 2 tapiţeri (români), 5 cojocari (români), 4 tăbăcari (din
care 3 români şi 1 maghiar), 3 tinichigii (evrei), 5 fierari (din care 3 români şi 2
germani), 2 frizeri (1 român şi 1 maghiar)48.
Statul Român şi autorităţile locale au luat o serie de măsuri de impul-
sionare a vieţii economice, dar aceste iniţiative nu au beneficiat de susţinere
durabilă pentru a produce efecte notabile. La Năsăud funcţiona înainte de anul
1918 o aşa numită „Şcoala de ucenici”, care a fost finanţată începând cu anul
1920 de către Statul Român şi care şi-a schimbat denumirea începând cu anul
1931 în Cursul profesional pentru ucenici. În perioada 1920–1924 cursurile
şcolii au fost urmate de un număr de 264 elevi. Din cei 88 de elevi care frec-
ventau cursurile şcolii în anul şcolar 1923/1924, un număr de 17 erau cojocari,
16 pantofari, 14 tăbăcari, 13 cizmari, 5 rotari, 5 croitori, 3 tâmplari, 2 fierari, 2
lăcătuşi, 2 compactori-librari, 2 franzelari, 1 morar, 1 măcelar, 1 tinichigiu, 1
46
Virgil Şotropa, Al. Ciplea, Năsăudul, Editura Cvultvra Naţională, Bucureşti, 1924, p. 48.
47
48
86
frizer şi 1 fotograf. Această formă de învăţământ îmbina o instruire în meserie,

pe baza unui contract încheiat între părinţii ucenicului şi meşter şi o preocupare
a Statului Român de a asigura gratuitatea studiilor primare până la nivelul a
trei clase de gimnaziu (clasele V-VII) pentru ucenici49. În anul 1923 s-a înfiinţat
Şcoala de meserii din Năsăud. Datorită existenţei acesteia a apărut un număr
de meseriaşi români, pe o nişă a meseriilor brute mai ales, la care nivelul de
calificare nu era atât de pretenţios. În perioada 1923–1940 cursurile şcolii au
fost absolvite de 205 elevi, dintre care 96 aveau specialitatea lăcătuşărie-fie-
rărie, 71 specialitatea tâmplărie, 22 specialitatea rotărie, 9 specialitatea sculp-
tură în lemn, iar 7 specialitatea croitorie50. Pentru a-i menţine pe români într-o
stare de înapoiere economică şi culturală, fără şcoală şi fără calificare, în anul
1940 autorităţile maghiare au desfiinţat atât Şcoala de meserii, cât şi Cursul
profesional pentru ucenici.
Comerţul reprezintă motorul dezvoltării economice. Prin comerţ se
puneau în valoare resursele locale, produsele vegetale şi animale, lemnul,
care erau vândute pe piaţă. Gospodăriile româneşti erau organizate în sistem
autarhic şi îşi acopereau necesităţile în cea mai mare parte din producţia pro-
prie. Totul era gândit în sistem autarhic, la un nivel economic minim. Ţăranii
îşi produceau hrana, îşi confecţionau majoritatea uneltelor şi hainelor în gos-
podăria proprie. Ei cumpărau doar articole de care aveau stringentă nevoie şi
pe care nu le puteau produce în propria gospodărie, cum erau oalele şi uneltele
de metal (topoare, seceri, coase), cuie, gaz de lampă, chibrituri, hamuri pentru
cai, opinci, cizme. În perioada 1932–1937 trei sferturi din producţia agricolă şi
o două treimi din numărul animalelor erau folosite de locuitorii din Năsăud
pentru consumul propriu51. Totuşi, existenţa târgurilor din Năsăud a făcut ca
aici să apară germenii producţiei capitaliste, a producţiei destinată vânzării pe
piaţă.
La Năsăud exista un târg săptămânal şi patru târguri de ţară, care aveau
loc în anotimpuri diferite: în lunile martie, mai, septembrie şi noiembrie52.
În lista alegătorilor pentru Camera de Comerţ şi de Industrie din Cluj
din anul 1936 erau înscrise 5 societăţi comerciale (sucursala Societăţii „Astra
Comercială” S.A. din Cluj – reprezentanţă de import-export, magazinele de
coloniale ale lui Geist Mauriţiu, Heinrich Carol & Heinrich şi Kraus şi a lui Kraus
Carol şi magazinul de coloniale şi articole de fierărie a lui Siegelstein Leopold)
şi 30 comercianţi (Apfel Simion, Schwab Adolf – comerţ mixt; Berger Jeruchim,
Edelstein Sinrise, văduva Majer Catalina, născută Schencker, Moskovits Aron,
Schueczky Emeric, Taub Regina, născută Schmerler – băcănii; Grünfeld Isac
Hersch – băcănie şi comerţ mixt; Nusbacher Wolf – băcănie şi comerţ cu cereale;
Auerhan Serena şi văduva Goldberger Cili, născută Malek, Schumek Samuilă
– precupeţi; Feiwesch Heen – comerţ cu piei crude; Schön Mendel – comerţ cu
49
Virgil Şotropa, Al. Ciplea, op. cit., p. 49 şi Gheorghe Pleş, Şcolile Năsăudului (1635–2015), vol. 3,
Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, p. 441.
50
Gheorghe Pleş, op. cit., pp. 433, 439.
51
Adrian Onofreiu, op. cit., pp. 47, 48.
52
87
Dorin DOLOGA
piele, ghete, opinci de gumă; Gersch Simion, soţia lui Léb Beniamin, născută
Gewürtz – coloniale; Gewürtz Majer – comerţ cu articole mărunte; Nusbächer
Leib – comerţ cu lemne; Iosif Clara, Pollák Lenke, Tüzes Mauriţiu – manufac-
turi; soţia lui Steinberger Herman, născută Gottlieb – comerţ şi manufactură;
Berindei Laurenţiu – restaurant; văduva Corb. Berta, născută Fürst – bodegă;
Drugă Gheorghe – farmacie; soţia lui Mărcuş Octavian, născută Tomuţa Maria,
Oros Zoe, născută Zegrean– librării; văduva Năşcuţiu Floarea – cofăriţă53 din
Năsăud şi 2 comercianţi (văduva Mendelsohn Sara, născută Cziment – comerţ
mixt; Pollak Sarolta – comerţ cu băuturi spirtoase) din Jidoviţa (Tradam, locali-
tate înglobată azi în oraşul Năsăud) 54.
În anul 1938 la Năsăud existau 19 băcănii (din care 13 aparţineau unor
evrei, 3 unor români, 2 unor germani şi 1 unui maghiar), 5 brutării (din care
3 aparţineau unor evrei, 1 unui român, 1 unui maghiar), 1 depozit de scân-
duri (aparţinea unor evrei), 1 depozit de var şi ciment (aparţinea unor evrei), 5
comercianţi de lemne (români), 2 prăvălii de lucru de mână (aparţineau unor
evrei), 3 prăvălii de manufactură (aparţineau unor evrei), 1 comerciant de sticlă
şi porţelan (aparţinea unui evreu), 1 cofetărie (aparţinea unui român), 2 far-
macii (din care 1 aparţinea unui român şi 1 unui german), 2 prăvălii de piei de
animale (din care 2 aparţineau unor evrei şi 1 unui român)55.
În oraşul Năsăud a existat o Reuniune a meseriaşilor şi meşteşugarilor
români, care în anul 1924 număra 70 de membri56.
În ceea ce priveşte structura capitalului, analizând numele meseriaşilor
din anul 1924 şi a comercianţilor din oraşul Năsăud înscrişi pe lista alegătorilor
pentru Camera de Comerţ şi de Industrie din Cluj din anul 1936, constatăm că
numai o parte din aceştia erau români. Dintre cei 229 meseriaşi şi comercianţi
(din care 127 meşteşugari şi meseriaşi şi 102 comercianţi) din Năsăud din anul
1924, un număr de 132 (57,64 %) erau maghiari, germani şi saşi (dintre care 104
evrei, 14 germani şi 14 maghiari) şi 97 (42,35 %) români57. Activitatea meşteşu-
gărească şi comercială din oraşul Năsăud în perioada interbelică era controlată
în mare parte de evrei, maghiari şi saşi. Cauza constă în principal din lipsa
capitalului românesc. Caracteristica marii majorităţi a familiilor româneşti din
oraşul Năsăud o constituia lipsa banilor, situaţie în care nu exista posibilitatea
investiţiilor în capacităţi meşteşugăreşti sau manufacturiere cu caracter indus-
trial. Un lucrător agricol câştiga în anul 1938 în medie 60 de lei pe zi, în timp ce
un comerciant câştiga 200 de lei58. Acest aspect provine din situaţia de dinainte
de anul 1918. Perioada interbelică a fost caracterizată îndeosebi ca fiind mar-
cată de naţionalism. Considerăm că a fost vorba de fapt despre un naţionalism
declarativ. În general nu s-a trecut dincolo de afirmaţii. Despre ce naţionalism
53
54
Ibidem, pp. 57, 58.
55
56
Virgil Şotropa, Al. Ciplea, op. cit., p. 48.
57
Ibidem, p. 20.
58
88
românesc se poate vorbi când meşteşugurile şi comerţul erau controlate în

mare parte de către evrei, saşi sau maghiari? Din punct de vedere economic, în
perioada interbelică românii au rămas într-o situaţie economică inferioară faţă
de locuitorii de alt neam.
Târgurile înlesneau schimbul de mărfuri, care însă din cauza lipsei de
bani în multe cazuri luau forma unor trocuri. Cantităţile vândute cu ocazia
târgurilor săptămânale erau însă mici. Informaţia economică nu circula, astfel
că locuitorii din oraşul Năsăud nu cunoşteau valoarea de piaţă a produselor
pe care le vindeau. Aici ar fi trebuit să intervină intelectualitatea locală şi să-i
îndrume pe oameni să se informeze. Producătorul român a fost silit să-şi vândă
surplusul de produse unor comercianţi alogeni, care erau înţeleşi între ei, la
preţurile impuse de aceştia. Ţăranii român aveau nevoie de bani şi fiindcă
erau forţaţi de nevoi, vindeau la preţuri mici. Asupra acestui aspect instituţiile
publice locale nu s-au implicat, din neştiinţă, sau din dezinteres.
Statul Român trebuia să se implice prin investiţii pentru crearea unor
capacităţi de producţie, prin dezvoltarea unei infrastructuri de transport şi prin
modificarea principiilor dreptului funciar românesc care prevedea împărţirea
egală a pământului la toţi moştenitorii şi care a condus în timp la fărâmiţarea
proprietăţii prin moşteniri succesive. Este adevărat că s-a manifestat o lipsă de
capital ce trebuia investit, dar stimularea activităţilor comerciale se putea face
şi fără a cheltui foarte mulţi bani publici, prin închirierea unor spaţii comer-
ciale cu bani puţini, sau scutiri de impozit. Se constată astfel o lipsă de reacţie a
Guvernului României şi a conducătorilor judeţului Năsăud, în ceea ce priveşte
promovarea capitalului românesc.
În ceea ce priveşte cooperativele de consum, în oraşul Năsăud au existat
Cooperativa „Furnica”, a cărei activitate s-a desfăşurat între anii 1923–1948
şi Cooperativa „Valea Someşului”, care a funcţionat în perioada 1933–1935.
Societăţile cooperative aveau ca obiect de activitate cumpărarea şi acordarea
de terenuri, organizarea lucrului în comun, utilizarea în comun a maşinilor şi
instalaţiilor, aprovizionarea cu materiale necesare exercitării unor profesiuni,
valorificarea produselor muncii şi procurarea de articole de primă necesitate59.
Deşi benefică, înfiinţarea cooperativelor săteşti nu a fost o măsură capabilă să
rezolve instantaneu problemele agriculturii româneşti.
Datorită intervenţiei Statului Român s-au înfiinţat ocoale agricole şi
bănci populare. Aceasta a fost o acţiune începută, dar nesusţinută, din păcate.
Ocoalele agricole trebuiau încadrate cu specialişti, sprijinite de autorităţile
locale cu sedii, cu salarii, cu materiale documentare, iar băncile populare tre-
buiau capitalizate.
Trebuie să fim obiectivi şi să acceptăm că în perioada interbelică Statul
Român a avut posibilităţi limitate pentru rezolvarea unor asemenea aspecte,
acesta fiind confruntat cu grave probleme, cum era plata despăgubirilor de
război, uniformizarea monetară şi integrarea administrativă.
59
Alexandru Nistor, Ioan Mureşan, Ion Rusu Sărăţeanu, Ioan Viraj, Îndrumător în Arhivele
Statului. Judeţul Bistriţa-Năsăud, Bucureşti, 1988, pp. 223, 228.
89
Dorin DOLOGA
În perioada interbelică în oraşul Năsăud au existat două bănci, banca

„Aurora” şi banca „Mercur”. În anul 1924 banca „Aurora” avea un capital de 1
milion de lei. Din cele 11 milioane de lei plasate în anul 1924 în banca „Aurora”,
80% aparţineau ţăranilor60. În anul 1924 banca „Mercur” avea un capital tot de
1 milion de lei. Banca se ocupa şi de comerţul cu cereale şi exploatarea pădu-
rilor, lăsând împrumuturile pe planul al doilea61. În măsura în care împrumu-
turile erau folosite pentru cumpărarea de terenuri şi animale, băncile aveau
un puternic rol economic. Împrumuturile au fost însă solicitate într-o măsură
redusă pentru cumpărarea de terenuri sau animale de muncă. Pe de altă parte,
ţăranii români nu ştiau cum să întrebuinţeze banii împrumutaţi. Totul începe
de la nivelul de pregătire, de cultură generală, de la stăpânirea unor principii
elementare de cultură economică. Românii nu îşi însuşiseră într-o măsură sufi-
cientă noţiunile economice de bază, situaţie care s-a manifestat o lungă peri-
oadă de timp.
Cu toate că Năsăudul dispune de potenţial turistic, acesta a fost în peri-
oada interbelică slab valorificat. Aici existau câteva hoteluri şi un restaurant.
Deşi s-a muncit mult, în perioada interbelică productivitatea agricolă
din Năsăud a rămas scăzută. Modul de organizare a producţiei la nivel familial
şi nu pentru piaţă, folosirea unor unelte manuale învechite, cum erau plugurile
de lemn, nerespectarea regulilor agrotehnice (rotaţia culturilor, selecţionarea
seminţelor, depozitarea cerealelor), lipsa animalelor de rasă, a determinat efec-
tuarea unor lucrări agricole de slabă calitate şi obţinerea unei producţii agricole
şi animaliere reduse.
În perioada interbelică Statul Român s-a implicat în economie doar
într-o măsură redusă. După Primul Război Mondial nu se mai poate vorbi însă
despre capitalismul clasic. Complexitatea sistemului economic este mult prea
mare. Era nevoie de intervenţia statului în economie, care trebuia să se facă
după principii economice, liberale. Când un întreprinzător creează o fabrică
Statul nu trebuie să îi spună ce şi cum să facă, însă îl poate stimula şi informa.
Guvernele responsabile dispun de un mijloc larg de mijloace de stimulare a
economiei în ansamblul ei, care trebuie folosite. Acestea pot lua forma unor
stimulente de natură economică (comenzi) şi fiscală (scutirea de taxe şi impo-
zite), realizarea infrastructurii, măsuri privind formarea personalului calificat.
Prin comenzile pe care statul le lansează către producători se asigură punerea
în valoare şi dezvoltarea unor ramuri şi sectoare economice, precum şi condu-
cerea economiei spre o performanţă în continuă creştere.
Pentru dezvoltarea economiei era nevoie de timp, un proces mana-
gerial şi de oameni de calitate. România nu a dispus de nici una din aceste
elemente într-o măsură suficientă. În perioada interbelică economia oraşului
Năsăud nu a reuşit să se dezvolte în ritm susţinut. Acest lucru a avut conse-
cinţe directe asupra nivelului de trai al locuitorilor, care s-a îmbunătăţit într-o
anumită măsură, dar a rămas în general modest. La 1 decembrie 1918 românii
60
Virgil Şotropa, Al. Ciplea, op. cit., p. 45.
61
Ibidem, p. 46.
90
din Transilvania au votat Unirea cu România pentru a îndeplini un deziderat,

dar şi pentru a avea o viaţă mai bună. Deşi locuitorii din oraşul Năsăud au trăit
destul de greu în perioada interbelică, le-a fost totuşi mai uşor decât înainte
de anul 1918, când au fost nevoiţi să se descurce aşa cum au putut. Din cauza
evenimentelor istorice petrecute în ultima sută de ani, aşa cum a fost cel de-al
Doilea Război Mondial şi instaurarea regimului comunist, actul de la 1 decem-
brie 1918 nu şi-a putut produce pe deplin efectele nici până în ziua de azi.
SOME ECONOMIC ASPECTS REGARDING NĂSĂUD

TOWN DURING THE INTERWAR PERIOD
–Summary–
Agriculture remains the main economic source during the period between the
end of World War I and the beginning of World War II. But, in Năsăud, it has slowly
developed. Considered an essential activity, agriculture failed to stimulate economic
development during the interwar period. Regarding industry, there were some
industrial means of production in Năsăud, but without local economic impact.
QUELQUES ASPECTS ÉCONOMIQUES SUR LA VILLE DE

NĂSĂUD PENDANT L’ENTRE-DEUX-GUERRES
–Résumé–
L’agriculture est restée la principale source économique pendant la période

comprise entre la fin de la Première Guerre mondiale et le début de la Seconde Guerre
mondiale. Mais, à Năsăud, elle s’est développée lentement. Considérée une activité
essentielle, l’agriculture n’a pas réussi à stimuler le développement économique
pendant l’entre-deux-guerres. En ce qui concerne l’industrie, il y avait quelques moyens
de production industriels à Năsăud, mais sans impact économique local.
WIRTSCHAFTLICHE ASPEKTE DER STADT

NĂSAUD IN DER ZWISCHENKRIEGSZEIT
In der Zwischenkriegszeit blieb die Landwirtschaft die wichtigste wirtschaftliche

Quelle. In Năsăud entwickelte sie sich langsam. Obwohl diese als eine wesentliche
Beschäftigung angesehen wurde, gelang ihr nicht, ein Entwicklungsanreiz für die Stadt
Năsăud in der Zwischenkriegzeit darzustellen. In Bezug auf die Industrie gab es in
Năsăud einige industrielle Produktionsmittel, die keine wichtige Rolle für die lokale
Wirtschaft spielten.
91
Dorin DOLOGA
1.
2.
Foto 1–2. Imagini cu târgul năsăudean în primele decenii ale sec. XX.
92
3.
4.
Foto 3–4. Etichete aplicate pe sticlele de bere îmbuteliate la Fabrica din Năsăud
93
PROF. UNIV. DR. COSMA AVRAM (1906-1976)
CANONIC AL DIECEZEI DE CLUJ-GHERLA
Ironim MARŢIAN
A văzut lumina zilei la 2 iunie 1906 în

localitatea Mintiu (Bistriţa-Năsăud), parohie
unită (din anul 1700) componentă pe atunci a
Districtului protopopesc Beclean din Dieceza
Gherla, protopop districtual Ioan Bulbuc
(1847–1910–1917). Este al doilea din cei patru
copii (Emil, Cosma, Nicolae, Firoana-Vianeea)
ai unei familii de harnici şi credincioşi
gospodari.
Tatăl, Ioan Avram, căzuse în Războiul
pentru Întregirea Neamului (1914–1918),
iar mama, Iuliana, era legată prin multe fire
genealogice de preoţii satului Ioan Avram
(1790–1843) şi Ioan Chita (1808–1844–1890),
originar din Prislop (Liviu Rebreanu), prin
Gafta Olteanu de cunoscutul Ioan Ciocan din Can. dr. Cosma Avram
(1906–1976)
Mocod şi nepotul său de soră, Alexa David
din Năsăud1.
Treptele instrucţiei elementare le parcurge la Şcoala confesională greco-
catolică din Mintiul natal, avându-i ca învăţători pe Ilie Petrean şi Ioan Drăgan2,
după care se înscrie în cls. I a Gimnaziului năsăudean (1918/19). Deşi are o
1
A se vedea Ştefan Buzilă, Autobiografia preotului Ioan Chita din Mintiu şi genealogia familiei sale,
„Arhiva Someşană”, Nr. 26, Năsăud 1939, pp. 35-72, cu rectificările din „Arhiva Someşană”,
Nr. 27, Năsăud, 1940, p. 378, aduse de autor. Gafta Olteanu era fiica lui Gavril Olteanu şi a
Mariei (n. Avram), sora preotului din Mintiu Ioan Avram; din căsătoria sa cu Andrei Ciocan
din Mocod, caporal de grăniceri năsăudeni, distins în luptele de la Lăpuş (1848), învăţător
în Mintiu şi Măluţ, născându-se Ioan Ciocan (1850-1915), profesor şi director al Gimnaziului
superior greco-catolic românesc din Năsăud, preşedinte al Fondurilor Grănicereşti, deputat
dietal şi profesor de Lb. şi Lit. română la Universitatea din Budapesta. Cei doi consăteni,
Ioan Ciocan şi Ioan Bulbuc, au făcut parte din prima promoţie de absolvenţi gimnaziali de la
Năsăud (1871).
2
Cf. Ironim Marţian, Canonicul dr. Cosma Avram (1906-1976), „Deşteptarea Credinţei”, Nr. 6,
Dej, 1990, p. 7.
95
Ironim MARŢIAN
deosebită înclinaţie spre învăţătură, greutăţile materiale ale mamei, văduvă de

război, îl determină pe Cosma Avram să renunţe. Dar Orfelinatul greco-catolic
românesc din Blaj, fondat din iniţiativa Mitropolitului Victor Mihali de Apşa
(1841–1895–1918) la 1916, în scopul „creşterii orfanilor şi a copiilor... lipsiţi, întru
agricultori pricepuţi, meseriaşi destoinici şi intelectuali vrednici”3, îi va conferi
tânărului Cosma Avram „existenţa” în perioada anilor 1918–1923. Astfel că
în anul şcolar 1921/22 este absolvent al clasei a IV-a la Gimnaziul din oraşul
de reşedinţă mitropolitană. Urmează, numai timp de un an (1922/23), Şcoala
superioară industrială din Cluj şi
revine la Năsăud pentru a-şi trece
în particular cls. a V-a (1923/24),
de unde este trimis, cu reco-
mandarea Diecezei de Gherla, la
Colegiul „Sf. Atanasie” din Roma4.
Acolo, de unde a izvorât conşti-
inţa latinităţii noastre de neam şi
limbă, îşi finalizează cunoştinţele
gimnaziale şi va studia Teologia
la Universităţile Pontificale
Angelicum şi De Propaganda Fide,
obţinând licenţa şi doctoratele în Filozofie şi Teologie5. Îşi însuşeşte temeinic
limbile greacă, latină, germană, italiană şi franceză. La 6 iunie 1930 a fost
hirotonit ca preot
misionar.
Cu toate gre-
utăţile traversate de
Liceul Român Grăni-
ceresc din Năsăud în
timpul Primei Con-
flagraţii Mondiale şi
imediat după înfăp-
tuirea României Mari,
anul şcolar 1918/19,
pe care-l parcurge
Cosma Avram în cls.
Vechea Şcoală primară din Mintiu (1901), pe locul I, „(...) este cel mai
căreia a fost recondiţionat Căminul Cultural (2019)
însemnat în viaţa
3
Ibidem.
4
Vezi Şematismul veneratului cler al Episcopiei Române Unite de Gherla pe anul Domnului 1930, de la
înfiinţarea episcopiei anul 77, Tip. Tipografiei Diecezane, Gherla, 1930, p. 84.
5
Cf. şi Remus Mircea Birtz (Birţ), Activitatea Ordinariatului Greco-Catolic Diecezan clandestin de
Cluj-Gherla între 1981 şi 1989 (pe baza documentelor intraeclesiastice), Presa Universitară Clujeană,
Cluj-Napoca, 2019, p. 240. Coleg cu Can. dr. Cosma Avram a fost Ep. dr. Tit Liviu Chinezu
(1904-1955), care ajunge la Roma în anul 1925. Vezi Adrian Podar, Episcopul Tit Liviu Chinezu,
Edit. „Galaxia Gutenberg”, Tg. Lăpuş, 2012, p. 17.
96
Prof. univ. dr. Cosma Avram (1906-1976) canonic al Diecezei de Cluj-Gherla
şcoalei noastre, întrucât sfârşindu-se răsboiul şi învingând dreptatea, s-a putut

înfăptui idealul visat de moşii şi strămoşii noştri: libertatea naţională şi Uni-
tatea tuturor românilor”6. A fost un an promiţător, căci de-acum, cu numele
său schimbat, îşi va săvârşi într-adevăr menirea, de a da cetăţeni buni şi devo-
taţi României Mari.
I-a avut ca directori şi profesori pe: Dr. Nicolae Drăganu şi Emil
Domide – Matematică (directori substituţi), Dr. Emil Precup (diriginte – Lb.
română), Dr. Alexandru Ciplea (Religie greco-catolică), Dr. Valeriu Seni (Lb.
latină), Ioan Bojor (Geografie şi Istorie naturală – Biologie), Teodor Şimon
(Desen geometric şi Caligrafie). Dintre colegii de clasă îi vom aminti pe cei mai
reprezentativi pentru liceu şi societatea românească: Olimpiu Barna (Maieru –
profesor şi la Şcoala de subingineri electromecanici din Cluj), Emil Buia (Ilva
Mică – promiţător poet şi publicist), Victor Coşbuc (preot în Tiha Bârgăului),
Leonida Irimieş (Romuli – actor la Teatrul Naţional din Cluj), Dr. Ştefan Pop
(Mărişelu – jurist şi publicist, prefect al Jud. Năsăud, 13 decembrie 1944 – 18
aprilie 1945)7.
În răstimpul iunie-septembrie 1923 promovează cls. a V-a în particular,
sub forma de examene scrise şi orale din întreaga materie prevăzută în pro-
grama analitică. Liceul năsăudean devenise din anul 1921 Liceul grăniceresc
„George Coşbuc”, director Prof. Vasile Bichigean, statificat fiind din 1923. Alţi
dascăli de mare prestanţă profesională îl vor ilustra acum: Alexandru Haliţă
(Lb. română), Ştefan Scridon (Istorie), Virgil Şotropa (Lb. germană), Emil
Mărcuşiu (Matematică şi Fizică), Dr. Alexandru Ciplea (Religie greco-cato-
lică), Mihail Lipan (Geografie), Pierre Lemaistre (din Misiunea franceză pentru
România, Lb. franceză), Teodor Şimon (Desen), Emil Ştefănuţiu (Muzică vocală
şi instrumentală), Leonida Pop (Gimnastică). În acelaşi an şcolar (1923/24), se
vor supune examenelor particulare, ca şi Cosma Avram, printre alţii: Anton
Coşbuc şi Alexandru Silaşi (cls. a VII-a), Vasile Scurtu (cls. a VIII-a)8.
Şcoala superioară industrială din Cluj îşi deschide porţile la 1 februarie
1920, cu acordul Consiliului Dirigent al Transilvaniei, Banatului şi Ţinuturilor
româneşti din Ungaria, prin Directoratul regional Cluj al Învăţământului
secundar (condus de Dr. Valeriu Seni), dar funcţionează puţin, căci se va trans-
forma în Şcoala superioară de arte şi meserii, apoi în Şcoala medie tehnică.9
La Orfelinatul gr.-cat. român din Blaj (deschis efectiv la 1 octombrie
1918) şi, ulterior, de la Obreja (1921), sub conducerea prepozitului capitular
Iacob Popa, ca inspector şcolar arhidiecezan, şi a lui Iosif Domşa, ca director
delegat de la Şcoala de Arte şi Meserii „Sf. Iosif”, sub îndrumarea călugăriţelor
6
Apud Date mai însemnate din viaţa liceului în decursul anului şcolar 1918/19, „Anuarul Liceului
românesc grăniceresc din Năsăud”, Anul şcolar 1918/19, publicat de Emil Domide, director
substitut, Bistriţa, 1919, p. 1.
7
Ibidem, p. 21; 49.
8
Vezi „Anuarul Liceului grăniceresc „George Coşbuc” din Năsăud”, Anul şcolar 1923/24,
publicat de Vasile Bichigean, director, Reghin (1924), pp. 48–49; 56–58.
9
Vezi Radu Munteanu, Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca. Şcoala şi timpul, Edit. Mediamira,
Cluj-Napoca, 1998, p. 37.
97
Ironim MARŢIAN
din Congregaţia „Maicii Domnului” (1919), Cosma Avram primeşte o educaţie

şcolară, patriotică şi religioasă dintre cele mai alese10.
Revenit de la Roma în vara anului 1930, va sluji un scurt timp în
Parohia Chiuza, fiind numit apoi profesor de Teologie dogmatică şi Filozofie la
Academia Teologică din Gherla, ulterior transferată la Cluj (12 noiembrie 1931),
şi spiritual al Seminarului Teologic. În anul 1931 îl găsim pe Cosma Avram ca
membru al Reuniunii diecezane pentru Misiuni Sfinte (preşedinte Dr. Victor
Bojor), iar peste ani (1947), preşedinte. Reuniunea a fost înfiinţată în 1912; reacti-
vată în 1923. Din 1933 este spiritual al Reuniunii „Sf. Maria” a Femeilor Române
Unite din Cluj, reuniune fondată în anul 1902. Episcopia îşi va fi schimbat reşe-
dinţa la 4 octombrie 1930, de aici înainte numindu-se Episcopia greco-catolică de
Cluj-Gherla, cu Catedrala „Schimbarea la Faţă”, „donaţie pontificală” (1924)11.
La 24 noiembrie 1929 se înfiinţase la Blaj Asociaţiunea Generală a Românilor
Uniţi (AGRU) la nivel mitropolitan (din 1933, sediul central la Cluj), în cadrul
căreia Prof. univ. dr. Cosma Avram a desfăşurat o laborioasă activitate, ală-
turi de Can. şi cunoscutul scriitor Ion Agârbiceanu, Prof. univ. dr. Alexandru
Borza şi Prof. univ. dr. Nicolae Drăganu de la Universitatea „Regele Ferdinand
I” din Cluj, de vicarul foraneu episcopal al Rodnei (Năsăud) Dr. Titus Mălai,
Can. dr. Victor Bojor şi alte personalităţi laice şi ecleziastice; patroni spirituali
erau Înalţii Arhierei ai Bisericii Române Unite cu Roma; patronii, Sf. Apostoli
Petru şi Pavel. Preşedinţi de Onoare au fost succesiv mitropoliţii de la Blaj,
Dr. Vasile Suciu (1919–1935) şi Dr. Alexandru Nicolescu (1936–1941); preşe-
dinţi executivi, Av. dr. Valer Pop (1929–1937)12 şi G-ral de Divizie (r) Dănilă
Papp (1937–1940), iar directori generali (spirituali), Can. dr. Aloisie Tăutu de
la Oradea (1935–1937) şi Prof. univ. dr. Cosma Avram de la Cluj (1937–1940).
Din Comitetul de direcţie făceau parte preşedintele, vicepreşedintele (Alexandru
Borza), secretarul general (succesiv Augustin Popa – Blaj şi Iacob Crişan – Cluj),
asistentul ecleziastic (succesiv Iacob Popa – Blaj şi Ion Agârbiceanu – Cluj),
evident şi directorul general, după Aloisie Tăutu, Cosma Avram, dar şi alţi
membri, printre care şi casierul general13.
10
Vezi Şematismul clerului Arhidiecezei Mitropolitane Greco-Catolice Române de Alba-Iulia şi
Făgăraş pe anul 1929, Blaj, 1929, pp. 5; 10–12; Biserica Română Unită. Două sute cincizeci de ani de
istorie (Madrid, 1952), Edit. „Viaţa Creştină”, Cluj-Napoca, 1998, pp. 161–162.
11
Se aveau în vedere termenii Concordatului dintre Sf. Scaun al Romei cu Statul Român încheiat
la 10 mai 1927 şi ratificat în 12 iunie 1929. Concordatul n-a afectat Biserica Ortodoxă Română, ci
s-a făcut în interesul Statului Român Unitar. Prin Bula Solemni Conventione (Învoirea solemnă)
a Suveranului Pontif Pius XI (1922–1939), din 5 iunie 1930, are loc rearondarea eparhiilor din
Mitropolia Blajului, când se înfiinţează Dieceza Maramureşului (Baia Mare), iar Dieceza de
Gherla îşi schimbă reşedinţa la Cluj. Cf. Coord. Florentin Crihălmeanu, File din istoria Eparhiei
de Cluj-Gherla, Claudiopoli-Armenopoli, a românilor. Scurtă istorie şi biografiile episcopilor eparhiali,
1853–2013, Ed. a II-a, Casa de Edit. „Viaţa Creştină”, Cluj-Napoca, 2017, pp. 104–110. Şi în
cadrul protopopiatelor au loc rearondări. Astfel, Parohia Mintiu, a localităţii de origine a lui
Cosma Avram, trece, în 1930, de la Districtul Beclean (din 1917, protopop Ioan Boteanu) la
Districtul Bistriţa (protopop Ioan Petringel, până în anul 1948).
12
A fost Ministru Secretar de Stat, al Justiţiei, Industriei şi Comerţului în Guvernele lui Gheorghe
Tătărescu (1934–1937).
13
Vezi, de exemplu, „Buletinul AGRU”, An VIII, Nr. 11, Cluj 1937, Cop. int.; de asemenea,
98
Art. 3 din Statute defineşte cvadruplul scop al AGRU: a) Susţinerea,

apărarea şi realizarea intereselor Bisericii Române Unite cu Roma; b) Adâncirea
vieţii sufleteşti a membrilor şi intensificarea educaţiei religioase; c) Îndrumarea
vieţii publice şi private potrivit eticii creştine, în sentimentul iubirii de Neam
şi de Patrie; d) Combaterea curentelor sociale şi religioase cu caracter sectant,
distructiv, antinaţional şi anticreştinesc. Art. 35 din Regulamentul general al
AGRU dispune ca, pentru atingerea scopului pentru care a fost întemeiat, „să
se desfăşoare o activitate sistematică pe teren religios, cultural, social-caritativ
şi educativ”14.
S-a plecat de la întâia Enciclică „Ubi Arcano Dei” (Acolo unde se
ascunde Dumnezeu) emisă de Suveranul Pontif Pius XI (1922–1939), în care
Acţiunea Catolică, pentru noi AGRU, se definea astfel: „îmbină lucrarea mire-
nilor cu ierarhia Bisericii”, adică este exclusiv un apostolat laic, un apostolat
organizat al laicilor sub conducerea Bisericii, întru întărirea creştinismului, în
condiţiile în care societatea umană, mai ales cea europeană interbelică, era slă-
bită şi în declin sub aspect moral, trebuind să fie refăcută, primenită astfel ca să
devină o societate sănătoasă, tineretului, acest sâmbure al societăţii de mâine, acor-
dându-i-se atenţia cuvenită sub aspect educaţional, în Familie, Biserică şi Stat15.
În anul 1932, după exemplul AGRU-lui greco-catolic s-a înfiinţat Frăţia
Ortodoxă Română (FOR) cu sprijinul Mitropolitului de la Sibiu, Nicolae Bălan
(1882–1920–1955), având în frunte, ca preşedinte, pe Sextil Puşcariu, profesor
la Universitatea „Regele Ferdinand I” din Cluj.
Din anul 1931 fiinţa pentru tineretul studios ASTRU (Asociaţiune
Studenţilor Români Uniţi), din 1933 funcţionând separat pentru studenţi şi stu-
dente; tot din anul 1933 ia fiinţă UMFRU (Uniunea Mariană a Femeilor Române
Unite)16, ambele cu sediul la Cluj, funcţionând în cadrul AGRU. Acesta îşi
desfăşura activitatea în Congrese anuale generale, diecezane17 şi la nivel de
parohie. În timpul Dictatului de la Viena (1940–1944), deşi Mitropolia Blajului
era sfâşiată în două, ca atare şi AGRU, totuşi activitatea sa n-a stagnat, conti-
nuată fiind doar la nivel diecezan şi parohial, mai puţin protopopial.
Este de presupus că Prof. univ. dr. Cosma Avram îşi va fi folosit întreaga
capacitate de convingere ca AGRU să pătrundă şi în localitatea sa natală. Încă
din anul 1933 ia fiinţă AGRU şi în Parohia Mintiu, sub preşedinţia Cantorului
Biserica Română Unită, două sute cincizeci de ani de istorie (Madrid, 1952), Casa de Edit. „Viaţa
Creştină”, Cluj-Napoca, 1998, p. 158.
14
Cf. Ep. Valeriu Traian Frenţiu, Scopul „AGRU”-lui, „Organul AGRU”, An IX, Nr. 3, Cluj, 1938,
pag. 65–68; Dr. Emilian Lemeni, Apostolatul laic V, Ibidem, pp. 73–75.
15
Cf. Cosma Avram, Pius XI (1857–1939), „Organul AGRU”, An X, Nr. 2–3, Cluj, 1939, pp. 37–38.
16
În anul 1584 a luat fiinţă Congregaţia Mariană Prima Primaria din Roma, sub Suveranul Pontif
Grigore XIII (1572–1585), de unde începe devoţiunea faţă de virtuţile Sf. Maria în Biserica
Catolică. Ne reamintim că Grigore XIII este reformatorul Calendarului Iulian, când 4 octom-
brie devine 15 octombrie 1582.
17
După Congresul general de constituire (23–24 noiembrie 1929, Blaj), în Judeţul Năsăud
(Bistriţa) au avut loc următoarele Congrese AGRU ale Diecezei de Cluj-Gherla: Beclean (20
octombrie 1935), Năsăud (4–5 septembrie 1937) şi Sângeorz-Băi (9–10 iulie 1938), sub patrona-
jul Ep. dr. Iuliu Hossu (1885–1917–1948–1970).
99
Ironim MARŢIAN
(diacului) diplomat Leon Vălean, cuprinzând 150 de bărbaţi, care-şi desfăşura

activitatea în localul şcolii, în cadrul şedinţelor din duminici şi sărbători, pro-
cedându-se la lecturi religioase şi tălmăcirea lor, la dezbaterea problemelor
legate de „viaţa plugărească” a credincioşilor. Totul sub îndrumarea spirituală
a Prot. Onorar Octavian Bulbuc (1881–1953), preotul parohiei, ajutat de al său
fiu Ioan Bulbuc (1915–1997), viitor preot, bucuriile şi mulţumirile sufleteşti
decurgând din spovedanie/cuminecare, întreţinerea/primenirea Corului bise-
ricesc, ridicarea de răstigniri în hotarul localităţii (prezente şi astăzi), a unui
monument închinat eroilor căzuţi pentru Întregirea Neamului, în faţa Bisericii
(1933). Numai în anul 1937/38 s-au ţinut 20 de şedinţe AGRU, cu caracter reli-
gios şi administrativ. Anul 1938 este cel al menţionării Reuniunii Mariane a
femeilor din Mintiu, condusă de preşedinta Irina Petrean, alcătuită din 83 de
membre (în Tractul Bistriţa erau 19 reuniuni, cu 1224 de membre, sub preşe-
dinţia Veronicăi Petringel). S-a şi remarcat prin Serbarea din 31 august 1938,
cuprinzând cântări religioase, câteva declamări şi, în mod deosebit, piesa tea-
trală „Leac pentru muieri”, de Al. Lupeanu-Melin. Au fost remarcaţi „actorii”
Octavian Bulbuc – Titi (cls. a VI-a) şi Nicolae Drăgan – Liţă (cls. a VII-a), de la
Liceul grăniceresc „George Coşbuc” din Năsăud, iar dintre declamatori a fost
mult aplaudat elevul primar Nicolae Avram (Bucureşti). Programul serbării
s-a bucurat de îndrumarea tinerilor Pr. Ioan Bulbuc şi Înv. Ioan Drăgan (1915–
1993). Din venitul net obţinut s-au acoperit cheltuielile necesare procurării de
odăjdii bisericeşti. Pentru Colecta „AGRU”, Parohia Mintiu şi-a adus o însem-
nată contribuţie: 100 de lei (1937/38) şi 200 de lei (1938/39). Să mai adăugăm
că în Ajunul Crăciunului, 24 decembrie 1939, preotul Ioan Bulbuc a prezentat
o conferinţă, în care s-a vorbit despre Naşterea Mântuitorului Lumii, despre
existenţa sectelor şi combaterea lor, îndeosebi de către AGRU. A participat mai
ales tineretul din localitate (Textul conferinţei, în posesia noastră)18.
Câteva dintre comunicările, materialele pentru conferinţe în cadrul
AGRU central, diecezan, protopopesc sau parohial, câteva titluri de confe-
rinţe susţinute de Prof. univ. dr. Cosma Avram, toate desprinse din Buletinul/
Organul AGRU (1929), director Ion Agârbiceanu, redactor Dr. Aloisie Tăutu,
respectiv Dr. Cosma Avram (din anul 1937):
1. Probleme în ogorul AGRU-lui, „Buletinul AGRU”, An VI, Nr. 5,
Cluj, 1935, pp. 7–9, din care se deprinde că la sate conducătorii trebuie să fie
preoţii, aceştia având menirea să elimine conservatorismul rural, să alunge
frica, temerea că AGRU ar fi un partid politic; se impune din partea preoţilor
„prudenţă pastorală”, să intensifice scopul şi etapele pentru a-l atinge, căci, cu
răbdare şi înţelegere, ţelina greu de lucrat a sufletelor se va transforma într-un
pământ fertil, unde lumina caldă a Evangheliei va prinde rădăcini puternice.
2. Săgeţi în educaţie din ciclul de conferinţe „Problema educaţiei creş-
tine în Universitate”, în cadrul ASTRU-lui clujean (1935), unde ni se înfăţi-
şează „o icoană totalitară a duşmanilor educaţiei integrale”, ştiut fiind că „(...)
18
A se vedea „Organul AGRU”, An IX, Nr. 2, Cluj, 1938, p. 30; Nr. 9–10/1938, p. 278, 287; An X,
Nr. 2–3/1939, pp. 73, 95; Nr. 11/1939, p. 91.
100
Academia de Teologie Greco-Catolică din Cluj, 1933–1934
studenţimea s-a îndepărtat de rosturile sale legitime şi adevărate. Studentul

demn e înlocuit cu studentul de stradă, cu studentul cluburilor otrăvitoare şi al
organizaţiilor politice”. Se impunea regenerarea morală a studenţimii noastre.
3. Patronii noştri (Material pentru conferinţe), „Buletinul AGRU”, An
VI, Nr. 6, Cluj 1935, pp. 9–13, de unde se deduce că Sf. Apostoli Petru şi Pavel
sunt patronii AGRU-lui, cei care cu „sabia Spiritului (...) au înjunghiat păgână-
tatea, (...) desfătările din toată lumea, lespezile cele înţelegătoare ale Legii noi
scrise de Dumnezeu”; „Credinţa noastră va fi cea adevărată, când vom primi-o
de la Apostoli dată lor de Domnul (...)”, se afirmă în lucrare pe baza unei vaste
bibliografii, inclusiv pe Faptele Apostolilor, prima Istorie a Bisericii. Aşadar, ziua
de 29 iunie trebuie celebrată cu toată însufleţirea.
4. Despre Preacurata Fecioară Maria, patroana Reuniunii corale „Sf.
Maria” a Bisericii gr.-cat. din Turda (2 iunie 1935), cu prilejul inaugurării ofi-
ciale a acesteia sub conducerea Prof. Ioan Ghiriş, manifestare organizată de
AGRU turdean (preşedinte Prof. Ioan Mureşan).
5. Copilul în antichitate, „Buletinul AGRU”, An VI, Nr. 7–8 (Număr
închinat copilului), Cluj, 1935, pp. 28–32, studiu dedicat zilei de 8 septembrie
1935, sărbătoarea Naşterii Preacuratei Fecioare Maria, zi hotărâtă de către
UMFRU să fie consacrată „Familiei creştine”, cu „darul mare al copiilor”
pentru Părinţi, Biserică şi Neam.
Când se referă la antichitate, Prof. univ. dr. Cosma Avram are în
vedere pe indieni şi chinezi, pe greci şi romani, la toate popoarele şi în toate
timpurile copilul fiind considerat „sâmburele sănătos al societăţii”, a cărui
educaţie era în funcţie de concepţiile religioase specifice, de felul cum era
înţeles destinul omului, idealul pedagogic în educaţie corespunzând idea-
lului omenirii antice.
101
Ironim MARŢIAN
Indienii erau panteişti, adică identificau sau îmbinau pe Dumnezeu cu

natura, în baza concepţiei filozofice moniste, potrivit căreia un singur principiu
defineşte fenomenele lumii (material sau spiritual). Întemeietorul legendar al
budismului, Budha (c. 565–486 a. Chr.), a avut revelaţia că „dacă, într-un fel sau
altul, ajungi să nu mai doreşti nimic, nu mai simţi nici o tristeţe”. Altfel spus,
„cu cât dorim mai puţine lucruri, cu atât vom suferi mai puţin”. Educatori erau
preoţii, adepţi ai săi, care credeau că după un efort susţinut, de durată, „poţi
să ajungi să te mulţumeşti cu ceea ce ai, fără să doreşti mai mult”; pentru băieţi
erau şcoli, un curs primar, unde se învăţa a scrie şi a citi, şi un curs superior,
aici casta sacerdotală conferind cunoştinţe de retorică, logică, astronomie şi
matematică.
La chinezi, cultura datează din timpuri imemoriale. Şcoala a fost cea
care a ţinut acest popor într-o desăvârşită unitate etnică şi de credinţă, idealul
şcolii fiind creşterea şi educaţia copiilor în tradiţia obiceiurilor înaintaşilor. Doi
reformatori din secolul VI a. Ch. au încercat să dea forme noi idealului educativ.
Lao-Zî (Tse) este gânditorul chinez (604–517 a. Chr.) a cărui învăţătură
se cheamă dao (drum, cale, cu sensul ontologic de drum firesc al lucrurilor),
principiu etern care părăseşte nu numai individul, ci şi societatea, interesele
pământeşti, căutând în schimb apropierea de calea, legea firească a dezvoltării
şi schimbării lumii, sub aspect social şi al mediului natural, pe baza neinter-
venţiei, a nonacţiunii. Propovăduieşte altruismul social, gânditorul fiind un
adept al păcii, al guvernării personale, fără conducere despotică; este adeptul
menţinerii poporului departe de cunoaştere, de treburile publice. Daoismul,
care promova ruperea de lume, solitudinea, a degenerat cu timpul în practici
magice, în misticism19.
Confucius (551–479 a. Chr.), un alt mare doctrinar chinez, a fost dis-
cipolul lui Lao-Tse, dar împotriva daoismului său. S-a dedicat problemelor
zilnice, de viaţă curentă, ale omului social şi familial. Doctrina confucianistă
era de factură conservatoare, căci venea din interpretarea originală a tradiţiei,
propovăduia salvarea politică şi morală a societăţii chineze prin respectarea
obiceiurilor, prin practicarea virtuţilor de echitate şi omenie, asigura eficienţă
şi stabilitate sistemului social din vremea sa. Înţelepciunea tradiţională chineză
netezea calea colaborării dintre oameni, precum se desprinde din cugetări de
forma: „Ceea ce doreşti să înfăptuieşti să fie întotdeauna folositor oamenilor”
sau „Ceea ce nu-ţi doreşti ţie să nu faci nici altuia”. Şi astăzi actuale!
Confucius a lansat ideea înfiinţării şcolilor particulare, „unde elevii
erau trataţi în mod egal, indiferent de mediul social din care proveneau, capa-
citatea fiecăruia urmând să-i diferenţieze. În orientarea didactică a accentuat
direcţia cercetării trecutului pentru a cunoaşte noul şi a susţinut ideea trecerii
cunoştinţelor prin filtrul propriei gândiri, considerată dintotdeauna progresistă
în pedagogie”20. Cele două trepte şcolare: a micului studiu, obligatorie, căci con-
ferea copilului cunoştinţe de comportare în familie şi societate; a marelui studiu,
19
Cf. şi Iohanna Şarambei, Nicolae Şarambei, Dicţionar. Personalităţi ale lumii antice, Edit.
Artemis, Bucureşti 2012, pp. 148–149.
20
Apud Ibidem, pp. 76.
102
care era necesară pentru formarea aptitudinilor de conducători, Confucius

însuşi le-a urmat.
În timp ce compendiul daoismului lui Lao-Tse a fost consemnat până
în secolul II a. Chr. de către discipolii săi, printre care Sima Qian (Dao De Jing –
Cartea Căii şi a acţiunii sale), confucianismul a fost redactat de însuşi creatorul
doctrinei în cartea Primăvara şi toamna (Chun Qiu).
Spre deosebire de Orient, unde copilul şi educaţia lui erau în grija
Religiei, la greci constituiau un ideal colectiv: binele Statului. Cultura primită
de către copil, ca viitor cetăţean, trebuie să fie călăuzită de frumos, în forma
determinată de concepţia filozofică.
Cele două oraşe, Atena şi Sparta, ofereau permanentizarea culturii,
potrivit intereselor lor. În Atena, copilul era dat în grija tatălui, care-i înlesnea
educaţia în şcoli private, conduse de pedagogi, unde învăţa scrisul şi cititul,
la care se adăugau computul (socotitul) şi cântul; această şcoală primară era
urmată de un curs superior, aici studiindu-se ştiinţele pozitive şi filozofia, iar
sportul determina sănătatea fizică, estetica trupului. În Sparta, condusă de o
ideologie militară aspră şi ordonată, copilul era menit să devină un bun militar
prin antrenament fizic; cei care nu rezistau sau erau slabi sub aspect fizic erau
sortiţi pieirii. Pe lângă sport, aflat în centrul educaţiei copilului, se învăţa şi
muzica, iar ştiinţelor li se acorda o mai mică importanţă. Spre deosebire de
Atena, Sparta asigura şi educaţia fetelor; mama le instruia în arta menajului,
după care Statul le oferea învăţatul cântecelor, dansului şi al jocurilor sportive,
toate subordonate ideii de a deveni mame bune pentru soldaţi sănătoşi.
Începând din secolul V a. Chr., educaţia copiilor va beneficia de idealul
marilor pedagogi antici: Socrate (469–399 a. Chr.), Platon (427–347 a. Chr.) şi
Aristotel (384–322 a. Chr.). Socrate pune la bază ştiinţa, virtute dobândită prin
propriile forţe ale copilului, folosind conversaţia, care devine artă, iar dialogul
meşteşugit, metodă, în scopul de a obţine adevărul pe care l-ar poseda interlo-
cutorul fără să-şi dea seama. Platon, discipolul lui Socrate, susţine că tânărului
trebuie să i se dea o bună creştere, care să-i înfrumuseţeze trupul şi sufletul; edu-
caţia să fie liberă de la vârsta fragedă, fără constrângeri şi pedepse. Consideră că
Statul este chemat să asigure educaţia numai a copiilor sănătoşi, căci numai cu
aceştia se poate atinge idealul frumosului şi al binelui. Pentru educaţia tinere-
tului a întemeiat celebra Academie filozofică din Atena (387 a. Chr.). Aristotel,
contrar concepţiei magistrului său Platon, susţinea că tânărul trebuie lăsat în
grija părinţilor săi, până la „uzul raţiunii” fiind necesar „să stea direct sub stăpâ-
nirea lor”. A înfiinţat o şcoală numită Liceu, unde era „sufletul” ei, „învăţător al
acelora care ştiu”. A sintetizat cunoştinţele dobândite până la el, punând bazele
unor discipline noi: filozofia, logica formală, psihologia, politica şi economia
politică, etica şi justiţia, estetica, zoologia, fizica. Unele idei ale sale au dominat
gândirea europeană medievală, păstrându-şi actualitatea până în zilele noastre.
Se desprinde din analiza făcută şi aspectul că la greci nu toţi copiii din diversele
pături sociale se bucurau de lumina ştiinţei de carte, căci Şcoala era monopolul
aristocraţilor. Ca discipol al lui Aristotel trebuie menţionat regele Alexandru
Macedon (356–336–323 a. Chr.), marele strateg al antichităţii.
103
Ironim MARŢIAN
La romani, educaţia tineretului urmărea un scop practic, anume acela

de a forma viitorii „civis”; dacă iniţial educaţia se limita numai la însuşirea
cunoştinţelor religioase şi a „Celor 12 table”, reprezentând codificarea legilor
cutumiare romane (451–450 a. Chr.), mai departe se vor deschide şcoli în care
vor învăţa nu numai aristocraţii, ci întreaga obşte, indiferent de sex sau de clasa
socială. Era deosebirea radicală dintre Roma şi Atena. În timpul Imperiului21
(instituit de Octavian August, 27 a. Chr. – 14 p. Chr.), învăţământul se siste-
matizează, idealul pedagogic şi metodele folosite conducând la o instrucţie
plecând de la cunoştinţe analitice, elementare, la cele mai înalte cunoştinţe de
Drept şi Filozofie, pe tot parcursul urmărindu-se şi însuşirea unor înalte calităţi
morale. Sunt cunoscute şi aplicate ideile lui Marcus Quintilian (35–96 p. Chr.)
din lucrarea „De institutione oratoria” (Instituţiile oratorice), reprezentând
prima expunere sistematizată a pedagogiei din lumea antică greco-romană.
De asemenea, aforismele din operele moralizatoare ale lui Lucius Seneca (55
a. Chr. – 41 p. Chr.) rămân de mare actualitate: „Nu pentru şcoală, ci pentru
viaţă” se însuşeşte cultura tânărului; nu trebuie să înveţe „multe, ci mult”, care
înseamnă, de fapt, calitatea învăţământului; „Minte sănătoasă în corp sănătos”,
care atrage atenţia asupra importanţei Educaţiei fizice.
Am insistat mai mult asupra acestui studiu pentru că Dr. Cosma Avram,
bazat pe o intensă bibliografie străină şi românească, reuşeşte să ne prezinte,
succint, câteva jaloane ale educaţiei din antichitate, posibil de surprins într-o
istorie a pedagogiei universale. De exemplu, cunoştea traducerea din lb. greacă
a lucrării lui Platon, Statul (Republica), efectuată de clasicistul Vasile Bichigean,
fostul său director de la Liceul grăniceresc „George Coşbuc” din Năsăud (vezi
Anuarul liceului pe anul şcolar 1928/29, pag. 63–93); apoi Platon, Dialoguri, în
traducerea românească a lui Ştefan Bezdechi, profesor la Universitatea Daciei
Superioare din Cluj (Bucureşti, 1922).
6. Despre Religie. Îndatoririle şi foloasele ei (Schiţă de conferinţă),
„Buletinul AGRU”, An VI, Nr. 12, Cluj, 1935, pp. 6–10, unde defineşte Religia
ca fiind legătura dintre om şi Dumnezeu, pe care omul este dator s-o mărturi-
sească dacă vrea să fie mântuit. Nimeni nu poate tăgădui această legătură între
Creator şi făptură, trebuind să fie probată în suflet şi simţirea în fapte. Din acest
adevăr rezultă unele îndatoriri pentru om. Mai întâi, omul trebuie să recunoască
stăpânirea lui Dumnezeu asupra noastră şi că Lui trebuie să ne închinăm şi să-i
slujim; apoi, ca binefăcător al nostru, Lui trebuie să-i aducem laudă şi mulţu-
mire; Dumnezeu fiind ultimul scop al fiinţei noastre, suntem datori să-L rugăm
spre a ne ajuta să ajungem la El, mijlocitorul dintre Dumnezeu şi om fiind doar
Isus Christos, Lui trebuie să ne rugăm, căci El este calea, adevărul şi viaţa, iar
prin Biserica Sa doreşte să ne mântuiască sufletele. Rezultă din Religie unele
21
Cu împăratul Octavian August este marcat începutul monarhiei, Principatul, care ţine până la
Dominatul lui Diocleţian (284–305), expresie a monarhiei absolute de origine divină. Domnia
lui Octavian August reprezintă o perioadă de înflorire a culturii şi o epocă de aur a literaturii
romane. În anul 18 a. Chr. sunt elaborate Legile pentru întărirea familiei, în anul 17 a. Chr.
este proclamată Pax Augusta sau Pax Romana, pacea universală; acum se remarcă Horaţiu,
Vergiliu, Ovidiu, Properţiu, Tit Liviu etc.
104
foloase atât pe pământ, cât şi dincolo de moarte: Religia oferă minţii omului o
putere peste tăria firii sale; în clipe grele, de durere, Religia ne aduce mângâ-
iere; în sfârşit, Religia conferă omului o adâncă mulţumire de sine. Care este
rezultatul? Mângâiere şi pace pe pământ, fericire şi linişte dincolo de mormânt.
7. Conferinţa Despre Familie, în cadrul „Zilei copilului”, la Căpuşul
Mic (1935).
8. Cinstirea mai marilor lumeşti (Schiţă de conferinţă), „Buletinul
AGRU”, An VIII, Nr. 1–3, Cluj, 1937, pp. 18–21, este o conferinţă care se adre-
sează AGRU-lui parohial. În cuvinte pe înţelesul tuturor, arată că omul este
călător pe pământ spre o ţintă eternă. Cu pregătirea sa pentru veşnicie se ocupă
Biserica, iar pentru orânduirea vieţii omeneşti pe pământ se întrebuinţează
vrednicii conducători legitimi, cărora trebuie să le acordăm ascultare, pentru
că autoritatea lor îşi are originea în dreptul divin natural. Şi citează un întreg
capitol din Noul Testament, intitulat Supunere faţă de stăpânire: „Oricine să fie
supus stăpânirilor celor mai înalte; căci nu este stăpânire care să nu vină de la
Dumnezeu. De aceea, cine se împotriveşte stăpânirii, se împotriveşte rându-
ielii puse de Dumnezeu; şi cei ce se împotrivesc, îşi vor lua osânda. Dregătorul
este slujitorul lui Dumnezeu pentru binele tău. Dar dacă faci răul, teme-te, căci
nu degeaba poartă sabia. El este în slujba lui Dumnezeu, ca să-l răzbune şi să
pedepsească pe cel ce face rău. De aceea, trebuie să fiţi supuşi nu numai de frica
pedepsei, ci şi din îndemnul cugetului. Să nu datoraţi nimănui nimic, decât să
vă iubiţi unii pe alţii, căci cine iubeşte pe alţii a împlinit Legea” (Rom., 13;1–8).
Pe scurt, „Daţi dar Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui
Dumnezeu” (Mt 22; 21). Ca o concluzie, conferinţa s-ar încheia prin datoria ce
revine autorităţilor legitim constituite, surprinsă într-o sugestivă comparaţie:
„A guverna societatea omenească tăgăduind pe Dumnezeu înseamnă a tăia
rădăcinile unui copac, pretinzând ca să mai trăiască fără de ele”.
9. „Mit brennender Sorge” (Cu arzătoare grijă), „Buletinul AGRU”, An
VIII, Nr. 7–8, Cluj, 1937, pp. 9–14, este o Enciclică a Suveranului Pontif Pius
XI din 14 martie 1937 îndreptată contra neopăgânismului german, dar şi din
alte ţări, unde curentele creatoare de idoli începeau să se lăţească şi să stă-
pânească. Sunt soluţionate problemele grave ale naţiunii germane, prin expu-
nerea adevăratei credinţe. Concordatul semnat în 1933 cu Sf. Scaun venea întru
normalizarea legăturilor dintre Biserică şi Statul german, căci omul vrăjmaş din
Evanghelie a venit şi a semănat în pământul bun seminţe rele, care dădeau
deja roade rele, îngrijorătoare pentru viitorul Bisericii în Germania. Spre biru-
inţa adevărului, Suveranul Pontif îi îndeamnă pe germanii catolici să ţină cre-
dinţa în Dumnezeu, credinţa adevărată în Isus Christos şi în Biserică, „stâlpi şi
temelie ale adevărului”, „mireasa” Mântuitorului, credinţa în Primatul Romei,
căci o singură Biserică a fost zidită pe Sf. Petru. Este necesară apoi repudierea
răstălmăcirii adevărurilor de credinţă (revelaţia creştinească, nemurirea, falşii
apostoli, încadrarea în viitorul unui neam), credinţa în Dumnezeu ca temelie a
moralei, recunoaşterea dreptului natural, care vine de la Dumnezeu. Oratorul
şi filozoful roman Marcus T. Cicero (106–43 a. Chr.) spunea: „Niciodată nu
poate fi un lucru de folos, dacă nu e şi moral, deoarece ce este moral este şi de
105
Ironim MARŢIAN
folos”. Problemele tineretului sunt rezolvate plecând de la zicerea Evangheliei:

„De voieşti să intri în viaţă, păzeşte poruncile” (Mt 19; 13). În ultimul punct,
Suveranul Pontif se adresează credincioşilor din Germania îndemnându-
i să facă zid, prin Acţiunea Catolică, în jurul Bisericii, să se roage neîncetat
contra întunericului, a răului şi idolilor veacului, pentru ca prigonitorii lui Isus
Christos să devină adoratori.
10. Puncte cardinale în ogorul „AGRU”-lui, „Buletinul AGRU”, An
VIII, Nr. 9–10, Cluj, 1937, pp. 3–4, reprezintă o comunicare a noului redactor. Dr.
Cosma Avram face apel la unitatea de credinţă în rândurile agriştilor, pentru
că Isus Christos este unul singur, „nu s-a împărţit”; formarea sufletului indi-
vidual şi încadrarea lui în rosturile sociale trebuind să fie preocuparea AGRU,
astfel ca ogorul său să dea „roade bune”. Materialiceşte, recomandă grabnica
înfiinţare de „secţii economice” care, prin „cooperative agriste”, să conducă la
salvarea populaţiei, ce „tânjeşte în mizerie şi exploatare”.
11. Creştinism şi Subiectivism, conferinţă prezentată de Dr. Cosma
Avram, profesor la Academia Teologică din Cluj, la 1 aprilie 1937, în cadrul
ciclului din Postul Sf. Paşti, al AGRU, UMFRU şi ASTRU. Extragem câteva
pasaje revelatoare: „Omul este fiinţa, poate, cea mai fericită şi totodată cea mai
nefericită din Univers. (...) Omul este capabil să umble pe amândouă cărările: şi
pe aceea a afirmaţiei, cât şi pe aceea a negaţiei. Făptură nobilă, sinteză de per-
fecţiuni, făptură capabilă de lucruri josnice (...). Omul este menit să fie social:
se naşte şi trăieşte în societate. Este oare idealul social totdeauna moral? (...)
Până când nu vom primi pe Christos cu suflete curate, docile (...), până când
nu vom trăi pe Christos, ruga noastră nu va fi ascultată, nu se va face rându-
ială în fiinţa noastră şi în societate. (...) Trebuie creştinism mult şi subiectivism
puţin!” (Apud „Organul AGRU”, An IX, Nr. 9–10, Cluj, 1938, p. 255; Nr. 11–12,
pp. 313–315).
12. Congresul „AGRU”-lui la Satu Mare, care se ţinuse în 6–8 noiem-
brie 1937, constituie o prezentare a lucrărilor acestui congres, arătând că este
un „examen” privind activitatea generală a AGRU, UMFRU şi ASTRU şi că
pentru viitor prezintă un „program” al românilor „strânşi între hotarele conşti-
inţei naţionale” de a se consolida „pe principiile infailibile ale moralei şi ade-
vărului” prin Biserică („Buletinul AGRU”, An VIII, Nr. 11, Cluj, 1937, pp. 6–7).
106
13. Rolul mirenilor pentru încreştinarea societăţii, conferinţă agristă

ţinută la Timişoara în anul 1938 (Vezi „Organul AGRU”, An IX, Nr. 2, Cluj,
1938, p. 29).
14. Puncte programatice ale AGRU prezentate la 28 martie 1938 în faţa
Comitetului Central întrunit la Cluj, unde se insistă din partea directorului
general Dr. Cosma Avram asupra reorganizării asociaţiei şi a presei („Organul
AGRU”, An IX, Nr. 4, Cluj, 1938, p. 128).
15. Roma Papilor, conferinţă în cadrul AGRU din Dej la 3 aprilie 1938,
„o admirabilă şi documentată expunere istorică, de interes cultural şi religios,
în care (...) ne-a făcut cunoscut cum papii (...) au propagat şi susţinut credinţa şi
au salvat cultura latină (...), au ţinut echilibrul social” (Apud „Organul AGRU”,
An IX, Nr. 5, Cluj, 1938, p. 158).
16. AGRU – rost şi organizare, conferinţă ţinută la 11 aprilie 1938

pentru preoţii Tractului protopopesc al Bistriţei (Ibidem, p. 160).
17. Coredactor al Moţiunii votate la Congresul diecezan al AGRU-lui
din Dieceza de Cluj-Gherla în 10 iulie 1938, la Sângeorz-Băi, în care, la punctul
1, se cerea: „Rugăm stăruitor să se respecte dreptul Bisericii noastre naţionale la
onorurile publice cu ocazia serbărilor naţionale” (de actualitate şi astăzi), iar la
punctul 5 se arăta că „Doreşte în sfârşit să înceteze orice tendinţă de învrăjbire
între credincioşii celor două Biserici româneşti naţionale, colaborând în adevăr
şi iubire, pentru întărirea Neamului şi înălţarea Ţării” („Organul AGRU”, An
IX, Nr. 9–10, Cluj, 1938, pp. 272–273).
18. Scopul şi organizarea AGRU-lui, conferinţă prezentată la 22 noiem-
brie 1938 în cadrul Tractului protopopesc Ileanda, ţinută la Glod („Organul
AGRU”, An X, Nr. 1, Cluj, 1939, p. 31).
19. Papa Pius XI („Organul AGRU”, An X, Nr. 2–3, Cluj 1939, pp. 35–42),
născut la 31 mai 1857 (lângă Milano), decedat la 10 februarie 1939, pe Scaunul
Romei slujind de la 6/12 februarie 1922. Este un elogiu adus vieţii şi activi-
tăţii octogenarului Papă, cu prilejul morţii sale. A fost omul păcii şi părintele
Acţiunii Catolice, prin Enciclica „Ubi Arcano Dei” restaurând pacea lui Isus
Christos în lume şi inaugurând opera apostolatului laic. A fost Papa Misiunilor
Sfinte evanghelizatoare (Scrisoarea „Rerum Ecclesiae”, Lucruri ecleziastice)
şi al înfrăţirii între creştini (Enciclicile „Mortalium Animos”, Curaj ome-
nesc, şi „Rerum Orietalium”, Lucruri orientale), al acţiunii sociale (Enciclica
107
Ironim MARŢIAN
„Quadragesimo Anno”, Al patruzecilea an) prin eliminarea definitivă a con-

flictelor muncitoreşti provenind din nedreapta răsplătire a muncii. În Enciclica
„Divini Redemptoris” (Arendaşi divini) condamnă comunismul, iar în alte
două Enciclice, „Non abbiamo bisogno” (Nu avem nevoie) şi „Mit Brennender
Sorge”, combate doctrina şi practica fascistă, păgânismul hitlerist şi apără
Acţiunea Catolică. Este apoi Papa ştiinţelor, care nu poate concepe un conflict
între ştiinţa credinţei şi ştiinţa profană. Toate invenţiile tehnico-ştiinţifice care
sunt de folos pentru vestirea Evangheliei sunt folosite şi recomandate misiona-
rilor săi. Academia de Ştiinţe întemeiată de Vatican cuprinde cele mai mari per-
sonalităţi intelectuale din lume, împăcând oamenii cu credinţa în Dumnezeu.
Este un predicator al păcii între popoare, după cum rezultă din cuvântarea
apostolică „Urbi et Orbi” (Către Roma şi către Univers), rostită din Bazilica „Sf.
Petru” cu ocazia inaugurării Pontificatului său. Suveranul Pontif Pius XI era un
prieten al românilor: „Voi sunteţi departe geograficeşte, dar cei mai aproape de
Inima Noastră, fiindcă sunteţi romani”. Concordatul cu Sf. Scaun din 10 mai
1927, semnat la Roma de către Vasile Goldiş, ministrul Cultelor şi Artelor în
Guvernul G-ral Alexandru Averescu (1926–1927), dar ratificat numai în 25 mai
1929, sub Guvernul Iuliu Maniu (1928–1930), semnat fiind de Caius Brediceanu
şi de Card. P. Gaspari; înfiinţarea la Roma a Colegiului „Pio Romeno” (9 mai
1937); noua arondare a Provinciei Mitropolitane de Alba Iulia şi Făgăraş (Blaj)
prin Bula Papală „Sollemni Conventione” din 5 iunie 1930, în urma căreia se
înfiinţează Dieceza Maramureşului (Baia Mare), iar Dieceza Gherlei îşi schimbă
reşedinţa la Cluj, devenind Dieceza de Cluj-Gherla; concesionarea de biserici
de la ritul latin pe seama greco-catolicilor (Catedrala „Schimbarea la Faţă” de
la franciscani – 1924); aprobarea ca şi în „Biserica Piariştilor” din Cluj să se ofi-
cieze slujbe în limba română (1932); acordarea de fonduri băneşti pentru şcoli
şi alte instituţii etc. sunt tot atâtea fapte săvârşite de Suveranul Pontif Pius XI
faţă de români. Ar fi fost de ajuns Concordatul României cu Vaticanul, căci
erau recunoscute frontierele României Mari şi sub aspect canonic, era o barieră
contra defăimărilor externe în problema frământărilor religioase de la noi,
salvgarda interesele Statului nostru şi nu atingea cu nimic interesele Bisericii
Ortodoxe Române, nici chiar Constituţia României (1923)22. A decedat în urma
unui asasinat, după toate probabilităţile pus la cale de Benito Mussolini, care se
temea să nu fie excomunicat.
Alte trei articole le găsim semnate cu iniţialele a.c. la rubrica
„Informaţiuni”, sub frontispiciul Externe: Un aniversar de o istorică impor-
tanţă, unde se vorbeşte de aniversarea a 500 de ani de la Conciliul ecumenic
de la Ferrara-Florenţa (1438/39), prin care s-au unit Bisericile Răsăritului şi
Apusului, documentul Unirii fiind semnat şi de Mitropolitul Damian şi
Protopopul Constantin din partea Moldovei şi de alţi doi reprezentanţi ai
Bisericii din Ţara Românească; Biserica şi problema social-economică în
Italia, în care se arată că între Biserica Catolică şi Statul italian s-a semnat, la
22
Cf. (Coord. Prof. univ. dr. Silvestru A. Prunduş, Pr. prof. Clemente Plaianu), Cardinalul Iulian
Hossu, Edit. Unitas, Cluj-Napoca, 1995, pp. 109–110.
108
11 februarie 1929, o „împăciuire”, clerul italian urmând să-şi aducă aportul

în toate domeniile vieţii sociale, „pentru binele Patriei”, de pe poziţia de
Independenţă a Vaticanului; Propaganda antireligioasă în Rusia Sovietică,
de unde transpar „bârfeli” la adresa Bisericii de genul: „Papalitatea a fost şi
rămâne unealta exploatatorilor, duşmanul eliberării muncitorilor, al ştiinţei şi
culturii, al comunismului şi al Rusiei sovietice. (...) De aceea preoţii cari sunt
pe teritoriul Rusiei fac propagandă antisovietică. Preoţii sunt cei mai mari vrăj-
maşi ai comunismului şi ai construcţiei socialiste” (Vezi „Organul AGRU”, An
IX, Nr. 3, Cluj 1938, pp. 87–90).
În calitatea pe care o avea, Prof. univ. dr. Cosma Avram „a semnat” şi
o serie de articole redacţionale, a participat la sinoadele protopopeşti, ţinând
preoţilor conferinţe despre scopul AGRU; apoi, a colaborat şi la alte publicaţii,
precum „Curierul Creştin”, organ oficial al diecezei, apărut întâi la Gherla, în
15 septembrie 1919, apoi la Cluj, cu studii de doctrină creştină, „Viaţa Creştină”,
săptămânal religios fondat la Cluj de către Pr. Vasile Chindriş în anul 1934.
Comitetul Central al AGRU lansează în şedinţa sa din 4 mai 1935 un
concurs cu tema Religia ca factor de educaţie morală, pentru elevii din clasele supe-
rioare ale liceelor şi şcolilor pedagogice, conduşi de profesorii lor de Religie.
Au prezentat lucrări Şcoala Normală de Băieţi din Năsăud (15), sub condu-
cerea Prof. Ioan Seplecan, şi Liceul „Al. Odobescu” din Bistriţa (2), sub condu-
cerea Prof. Liviu Greabu. Comisia „cenzurătoare”, alcătuită din Pr. dr. Cosma
Avram şi Pr. dr. Emilian Lemeni, a acordat următoarele calificative din totalul
de 133 de lucrări: menţionaţi cu „foarte bine” – Dumitru Mureşan, cls. a VII-a,
Şcoala Normală de Băieţi din Năsăud; menţionaţi „cu laudă” – Grigore Beşuan,
cls. a VII-a şi Ioan Moldovan, cls. a VII-a, Liceul „Al. Odobescu” din Bistriţa;
Mihail Câmpeanu, cls. a VII-a, Dumitru Pop, cls. a V-a şi Ioan Moldovan, cls. a
VI-a, Şcoala Normală de Băieţi din Năsăud23. Au mai fost asemenea concursuri
la care Pr. dr. Cosma Avram a făcut parte din „comisia cenzurătoare”.
În anul 1869 se năştea la Gherla Societatea de lectură „Alexi-Şincai” a
teologilor uniţi24. Peste 70 de ani, la Academia Română Unită din Cluj, societatea
era condusă de Pr. prof. univ. dr. Cosma Avram. La şedinţa de constituire din 12
noiembrie 1939, este ales noul Comitet de conducere, în care au intrat studenţii:
Grigore Zăgrean – preşedinte, Ioan Moldovan – vicepreşedinte, ambii studenţi
teologi în anul IV, Ilie Opriş – secretar general, Augustin Ciupe – bibliotecar, stu-
denţi teologi în anul III, Simion Pop (an IV) – controlor şi alţii. Sub îndrumarea
competentă a Dr. Cosma Avram, îşi stabileşte un program de activităţi în cadrul
AGRU – Acţiunea Catolică, program demarat în anul anterior (1938). În acel an
aniversar, membrii societăţii aveau de tratat următoarele teme: „Curentele sec-
tare cari stăpânesc satele noastre”, care urma să fie tratată de preşedintele Grigore
23
Vezi „Buletinul AGRU”, An VI, Nr. 12, Cluj, 1935, pp. 40–42.
24
Vezi Mircea Popa, Valentin Taşcu, Istoria presei literare româneşti din Transilvania de la începu-
turi până în 1918, Edit. Dacia, Cluj-Napoca, 1980, pp. 257–259. Societatea literar-bisericească
s-a înfiinţat la Seminarul Teologic şi scotea revista manuscrisă Steaua mării, unde se publicau
poezii şi proze, traduceri, folclor, obiceiuri din popor, grija principală fiind de cunoaştere a
limbii vorbite la sate, dar şi materiale de natură moral-religioasă.
109
Ironim MARŢIAN
Zăgrean în luna decembrie, mai departe „Importanţa «economicului» la ţăranul

român” şi „Metoda de organizare a credincioşilor în Acţiunea Catolică (AGRU)
pentru binele individual şi social”, acestea două din urmă pe anul următor25.
Anul 1940 a însemnat pentru poporul român prăbuşirea hotarelor ţării:
la 26 iunie, printr-o Notă ultimativă a Guvernului sovietic adresată României,
ne erau răpite Basarabia şi Bucovina de Nord; la 30 august, prin Dictatul de la
Viena, partea de nord a Transilvaniei era smulsă României şi predată Ungariei
horhyste; la 7 septembrie, Cadrilaterul va intra în componenţa Bulgariei. Din
4 septembrie 1940 se va afla în fruntea Guvernului României G-ralul Ion
Antonescu (până la 23 august 1944), din 22 august 1941, Mareşal.
Mitropolia Blajului a fost sfâşiată în două, Episcopia de Cluj-Gherla
rămânând în teritoriul cedat. Episcopii Iuliu Hossu (1917–1948–1970) şi Nicolae
Colan (1936–1957) urmau să conducă viaţa spirituală şi să-şi îndemne la rezis-
tenţă credincioşii. Înţelegerea celor doi ierarhi avea să dăinuie numai până la
6 martie 1945, când se instalează Guvernul Dr. Petru Groza (până la 2 iunie
1952). La 9 martie 1945 se va fi restabilit Administraţia românească în nordul
Transilvaniei. Lupta dintre cele două Biserici româneşti se va relua, mult mai
intens decât în perioada interbelică şi culminând cu „faimosul” Decret Nr.
358/1 decembrie 1948, de scoatere în afara legii a Bisericii Române Unite cu
Roma (greco-catolică), la exact 30 de ani de la înfăptuirea Marii Uniri, la 1
Decembrie 191826; este acel decret, prin consecinţe, caz unic în Istoria Bisericii, ca
o întreagă ierarhie a unui cult să fie arestată, ceea ce ne coboară la vremile când
creştinismul era prigonit, osândit, tocmai pentru că de-a lungul timpului şi-a
împlinit menirea românească în mod exemplar. De fapt, la 1 Decembrie 1918
Biserica Română Unită şi-a semnat „condamnarea la moarte”, ierarhii săi fără
să realizeze că rolul ei naţional s-a sfârşit.
La 26 martie 1940, Dr. Cosma Avram este promovat în Capitlul Catedral
ca şi canonic prebendat (econom), iar în 14 martie 1947, canonic scolastic (scoliarh),
în fruntea capitlului stând, tot din 26 martie 1940, prepozitul (arhiprezbiterul)
Dr. George Vidican (1886–1971), prelat papal, vicar general episcopal, absol-
vent al Gimnaziului superior fundaţional din Năsăud (1898–1906)27.
Toţi canonicii făceau parte din Consistoriul Episcopesc, avându-l ca
preşedinte pe Episcopul Dr. Iuliu Hossu, în plus Dr. Cosma Avram deţinând
şi funcţiile de fisc (acuzator al cauzei) consistorial şi cenzor eparhial. Printre cano-
nici s-a numărat şi canonicul cancelar (cartofilax) Dr. Ioan Chertes (1911–1992),
provicar general episcopal, profesor de Teologie şi inspector şcolar pentru
Învăţământul primar; alţi doi asesori consistoriali din judeţul nostru – Ioan
25
În anul precedent au fost tratate subiectele „Ce este Acţiunea Catolică sau AGRUL”,
„Psihologia ţăranului român în raport cu Religia” şi „Curentele politice cari au stăpânit satele
noastre”. Cf. Cronica internă, „Organul AGRU”, An X, Nr. 12, Cluj, 1939, p. 335.
26
Vezi textele Decretelor Nr. 358/1 decembrie 1948 şi Nr. 1719/27 decembrie 1948 la Dr.
Silvestru A. Prunduş, Pr. prof. Clemente Plaianu, Catolicism şi Ortodoxie Românească. Scurt
istoric al Bisericii Române Unite, Casa de Edit. „Viaţa Creştină”, Cluj-Napoca, 1994, pp. 147–148.
27
Cf. Mircea Remus Birtz, Cronologia ordinarilor diecezani greco-catolici (uniţi), 1948–1989, Încercare
de reconstituire, Edit. Napoca Star, Cluj-Napoca, 2007, p. 111.
110
Petringel, arhidiacon onorar şi protopop în Bistriţa, şi Ştefan Buşiţă, arhidiacon

onorar, fost protopop în Beclean28.
Colaborarea Dr. Cosma Avram cu Iuliu Hossu a fost din ce în ce mai
susţinută, pentru că viitorul cardinal (28 aprilie 1969) nu şi-a părăsit nicidecum
eparhia: „Rămân alături de credincioşii mei şi împărtăşesc soarta lor” (1940).
Canonicul a desfăşurat o intensă activitate ca preşedinte al Reuniunii eparhiale
de Misiuni Sfinte, mijloc de stimulare a vieţii religioase în sânul credincioşilor,
prin care se propovăduia învăţătura creştină şi se stăruia asupra vieţii morale;
apoi în cadrul Uniunii misionare a clerului, prin care preoţii îşi perfecţionau viaţa
creştină, îndeosebi prin exerciţii spirituale, ambele înfiinţate în anul 1912.
Tot în anul 1947 îl găsim pe Can. dr. Cosma Avram ca preşedinte al
Comisiunii de examinare a cântăreţilor bisericeşti şi ca preşedinte al asociaţiei Opera
pontificală pentru propagarea credinţei, înfiinţată la Lyon (1822), al cărei scop era
„adunarea milelor pentru misiunile externe ale Bisericii Catolice”. Peste un
secol a fost reactivată de către Suveranul Pontif Pius XI prin Bula Romanorum
Pontificum (3 mai 1922) şi administrată de Congregaţia De Propaganda Fide.
Era un fel de Caritas internaţional bisericesc. În anul 1935, la Bucureşti, se con-
stituia Consiliul Naţional, avându-l ca preşedinte pe Can. dr. Nicolae Brânzeu,
secretar Pr. Dr. Vasile Aftenie, în care intrau preşedinţii Comitetelor diecezane. Se
împlinea astfel misiunea divină: „Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamu-
rile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Spirit” (Mt 28; 19).
În decurs de zece ani (1922–1932), România a contribuit cu 66.420 de lire italiene
şi a primit în schimb 551.655 de lire italiene29, adică de peste opt ori mai mult.
Cu toate greutăţile întâmpinate, Can. dr. Cosma Avram a avut răgazul
să scrie şi cartea Naşterea din Apă şi Spirit, Edit. Sf. Nichita Remesianul, Cluj,
1944, 124 pag., volum dedicat Sacramentului Botezului30.
A venit şi anul 1948; decretului amintit din 1 decembrie i-a urmat ime-
diat un altul, Decretul Nr. 1719/27 decembrie 1948, privitor la deposedarea
Bisericii Române Unite de toate bunurile sale şi cedarea lor către Biserica
Ortodoxă Română, decret care nici astăzi nu este abrogat. Soarta Bisericii
Române Unite era pecetluită! În aceste condiţii, intră „în avarie”, unii cercetă-
tori în domeniu numind-o „starea de necesitate canonică”.
Can. dr. Cosma Avram intuise încă de la începutul anului iminenta
persecuţie; tentativa de a fi atras la Ortodoxie rămâne fără rezultat. Pentru că
s-a păstrat statornic în credinţă, se raliază ierarhilor bisericeşti, care erau puşi
în faţa dilemei: integrarea în Biserica Ortodoxă Română sau calea suferinţei,
la unison alegând-o pe aceasta din urmă. Chiar dacă uneori a fost nevoit să
celebreze în ritul romano-catolic, s-a situat pe poziţia păstrării tradiţiei bizan-
tine, precum prevedeau Conciliul ecumenic de la Ferrara-Florenţa (1438/39) şi
28
Vezi şi Ier. dr. Silvestru A. Prunduş, Şematismul Eparhiei Greco-Catolice Române de Cluj-Gherla,
pe anul Mântuirii 1947, în lucrarea „Cardinalul Iuliu Hossu” (1995), pp. 306–308; 317.
29
Cf. Can. dr. Nicolae Brânzeu, Opera pontificală pentru propaganda credinţei, „Buletinul AGRU”,
An VI, Nr. 12, Cluj, 1935, pp. 25–59.
30
Cf. Remus Mircea Birtz (Birţ), Op. cit., la Nota 5, p. 242.
111
Ironim MARŢIAN
Manifestul de Unire de la Alba Iulia din 5 septembrie 1700. A scăpat deocam-

dată nearestat în 1948, căci îşi ceruse pensionarea.
Din precauţie, se emisese, la 29 iunie 1948, Decretul „De nominatione
substitutorum”, care prevedea în mod canonic structurile ecleziastice clandes-
tine ale Bisericii Române Unite, pe baza celor trei Concilii Provinciale de la Blaj
(1872, 1882, 1900) şi a acelui unificat „Codex Iuris Canonici” (1917), promulgat
de Suveranul Pontif Benedict XV (1914–1922)31. Concordatul Statului Român
cu Vaticanul a şi fost denunţat unilateral prin Legea Nr. 151/19 iulie 1948.
Potrivit decretului amintit, pentru că Ep. dr. Iuliu Hossu nici nu s-a
pensionat, nici n-a trecut la Ortodoxie, dar fiind încă în viaţă, până în 1970,
însă împiedicat prin arestare să-şi exercite funcţia de episcop diecezan (rezi-
denţial), este stabilită următoarea succesiune a ordinarilor diecezani clandestini
pentru Episcopia de Cluj-Gherla, de către regentul (pronunţiul) apostolic
Gerald O’Hara (1947–1950): 1. Dr. George Vidican (1886–1971), ca substitut;
2. Nicolae Pura (1913–1981); 3. Dr. Ioan Chertes (1911–1992); 4. Dr. Grigore
Strâmbu (1891–1966); 5. Dr. Cosma Avram (1906–1976), cu menţiunea retras la
Alba Iulia32.
De la Alba Iulia, Can. dr. Cosma Avram pleacă la Timişoara (1949)
spre a i se pierde urma, în ambele localităţi având posibilitatea să „colaboreze
sacramental cu romano-catolicii”, în paralel executând şi munci în domeniul
civil. Este arestat aici administrativ (M.A.I., 1953–1955), mai departe în detenţie
pentru credinţă (1956–1961), după care revine la Cluj, unde se va implica activ
„în afacerile diecezane”.
Nu se poate afirma că prima dată ar fi fost arestat datorită unei presu-
puse implicări „într-o reţea de partizani” condusă de „vărul său” Ioan Pupeză
(originar din Salva, economist la Cluj), căci în Ţara Năsăudului organizaţia anti-
comunistă Liga Naţional-Creştină „Garda Albă” (1948) era anihilată, iar condu-
cătorii ei fiind complet dispăruţi: Leonida Bodiu („căpitanul”, din Poiana Ilvei),
Toader Dumitru (Rebra) şi Ioan Burdeţ (Rebrişoara) fuseseră ucişi în Dealul
Crucii (punctul comun al hotarelor Rebrei, Neposului şi Rebrişoarei) în ziua
de 24 iunie 1949 (de Sânziene), iar Pr. Ioan Vălean (1904–1992) din Luşca era
condamnat la 14 ani de închisoare (1949–1963), mai ales că nici nu trecuse pro-
priu-zis la Ortodoxie33. Nici măcar relaţiile sale tensionate cu Pr. Dr. Silvestru
A. Prunduş, pe care-l bănuia ca om al Securităţii, căci „derapase” pentru scurt
timp la Ortodoxie. Cauza arestării a fost prezenţa sa pe lista lui Gerald O’Hara,
care a şi fost expulzat din România la 4 iulie 1950, dar lista a rămas...
Pentru că a refuzat să abandoneze Biserica Greco-Catolică în favoarea
celei Ortodoxe sau Romano-Catolice, în clandestinitate Can. dr. Cosma Avram
a fost numit de către Ep. dr. Iuliu Hossu (aflat la Căldăruşani) vicar general
31
Vezi Mircea Remus Birtz, Cronologia ordinarilor diecezani greco-catolici (uniţi), 1948–1989.
Încercare de reconstituire, Edit. Napoca Star, Cluj-Napoca, 2007, pp. 16, 39.
32
Cf. Dr. Mircea Birtz, Dr. Manfred Kierein, Alte fărâme din prescura prigoanei (1948–1989), Edit.
Napoca Star, Cluj-Napoca, 2010, pp. 21–22.
33
Vezi Viorel Rus, Rezistenţa anticomunistă în Judeţul Bistriţa-Năsăud (1945–1989), Edit. „Ioan
Cutova”, Bistriţa, 2005, p. 130.
112
diecezan (1966–1970), iar în perioada 1970–1976, ca ordinariu diecezan substitut,

deci de la moartea Cardinalului (28 mai) până la moartea sa (16 noiembrie)34.
Şi Can. dr. Cosma Avram a rezistat suferinţelor fizice şi sufleteşti între
cei patru pereţi ai celulei, însă n-a putut supravieţui unui stupid accident (into-
xicaţie cu butan) produs la Salva, care-i curmă viaţa la 16 noiembrie 1976. Îşi
doarme somnul de veci la Baia Mare, în Cimitirul „Rozalia”, alături de mama sa
Iuliana (1886–1972), prin grija călugăriţei din Congregaţia „Maicii Domnului”,
Firoana-Vianeea Avram (1914–1992), sora lui mai mică35. O înflăcărată predică
la căpătâiul decedatului a rostit Administratorul apostolic (ordinariu diecezan)
al Diecezei de Maramureş, Dr. Ioan Dragomir.
Sora Firoana-Vianeea Avram a urmat Şcoala primară în Mintiu şi, după
toate probabilităţile, Şcoala Normală Diecezană de fete din Gherla. Intră ca şi
călugăriţă în Congregaţia „Maicii Domnului” (fondată la Blaj, în anul 1921, de
Mitropolitul dr. Vasile Suciu, 1873–1920–1935). La 20 februarie 1947 o găsim
în nucleul care a întemeiat ramura contemplativă, de clauzură a congregaţiei
(de venerare extremă a Maicii Domnului), iniţial funcţionând la Jucul de Jos
(Cluj). La 1947/478 este profesoară de Menaj la Şcoala Normală şi Urbană de
Gospodărie „Sf. Tereza” din Cluj (directoare Gema Dragoş), în paralel şi peda-
gogă la Internatul de Fete „Maica Domnului”, care deservea toate şcolile die-
cezane clujene de fete. Este condamnată pentru cinci ani (1958–1963), „trăind”
în penitenciarele comuniste româneşti, după care activează în clandestinitate
la Baia Mare36.
Dintre colaboratorii apropiaţi ai Can. dr. Cosma Avram, în mijlocul
cărora s-a format şi pe care i-a format, nu trebuie uitaţi, în primul rând, cei din
Năsăud sau din Jud. Bistriţa-Năsăud: Ep. card. dr. Iuliu Hossu (1885–1970);
Prep. şi vicar general dr. George Vidican, prelat papal (1886–1971); Can. dr. Ioan
Chertes, arhiepiscop (1911–1992); Can. dr. Grigore Strâmbu (1891–1966); Prof.
univ. dr. Gheorghe Grecu (1910–1979); Can. dr. Victor Bojor (1877–1938); Pr.
dr. Iosif Denderle (1911–2002); din vechea „gardă”: Can. dr. Octavian Domide,
prelat papal (1869–1949); Can. dr. Titus Mălai (1893–1978) şi Can. Dionisie
Vaida (1870–194?); în sfârşit, preoţii şi profesorii universitari şi secundari: Dr.
Alexandru Buia, Emil Catarig, Grigore Găzdac, Sabin Ciurdărean, Teodor
Frişan, Andrei Plaianu, Samson Cozonac, Olimpiu Barna, Emil Scridon, Ioan
Seplecan, Patriciu Groze, Liviu Greabu, Grigore Zăgrean37.
La diferite presiuni exercitate din partea Bisericii Ortodoxe Române şi
a Securităţii Statului, parcă şi Can. dr. Cosma Avram ar fi răspuns prin între-
bări mai mult sau mai puţin retorice, la unison cu toţi condamnaţii: „Suntem
34
Cf. Mircea Remus Birtz, Cronologia ordinarilor diecezani greco-catolici (uniţi), 1948–1989. Încercare
de reconstituire, Edit. Napoca Star, Cluj-Napoca, 2007, pp. 36–39.
35
Vezi Ironim Marţian, Lucr. cit., p. 8.
36
Cf. Ier. Dr. Silvestru A. Prunduş, Şematismul Eparhiei Greco-Catolice Române de Cluj-Gherla,
pe anul mântuirii 1947, în „Cardinalul Iuliu Hossu” (1995), pp. 315–316; Remus Mircea Birtz
(Birţ), Op. cit., la Nota 5, p. 241.
37
Vezi Ier. Dr. Silviu A. Prunduş, Şematismul Eparhiei Greco-Catolice Române de Cluj-Gherla, pe
anul mântuirii 1947, în Ibidem, pp. 306–319.
113
Ironim MARŢIAN
închişi, reţinuţi aici pentru crime politice ori pentru convingerile noastre reli-
gioase? Dacă suntem aici pentru crime politice, atunci de ce trebuie să ne con-
vertim la Ortodoxism, care este o materie religioasă, iar dacă suntem închişi
pentru credinţa noastră, de ce suntem păziţi de Securitate, care este o materie
politică?”38. Era un mod „original” de a fi aplicată Noua lege a cultelor religioase,
Nr. 144/4 august 1948, prin care era garantată „tuturor cultelor religioase din
România libertatea de a se organiza potrivit doctrinei, canoanelor, tradiţiei şi
rânduielilor proprii”.
UNIV. DR. COSMA AVRAM (1906–1976), CANON OF THE

GREEK CATHOLIC DIOCESE OF CLUJ-GHERLA
–Summary–
In this article, the author talks about the activity of Cosma Avram from Mintiu
(Bistriţa-Năsăud), a great personality of the Greek Catholic Theological Academy of
Cluj and the Greek Catholic Diocese of Cluj-Gherla, during the period of freedom of
the Church, but also during the clandestine period. He is an example of a commitment
of faith.
UNIV. DR. COSMA AVRAM (1906–1976), CHANOINE

DU DIOCÈSE DE CLUJ-GHERLA
–Résumé–
Dans cet article, l’auteur parle de l’activité de Cosma Avram, originaire de Mintiu
(Bistriţa-Năsăud), grande personnalité de l’Académie de Théologie Gréco-Catholique
de Cluj et du Diocèse de Cluj-Gherla, pendant la période de la liberté de l’Église, mais
aussi dans la clandestinité. Il est un exemple de l’engagement de la foi.
DR. COSMA AVRAM (1906–1976), DOMHERR

DER DIÖZESE CLUJ- GHERLA
–Zusammenfassung –
In diesem Artikel geht es um das Leben von Cosma Avram aus Mintiu (Bistriţa-
Năsăud), eine große Persönlichkeit der Akademie für Griechisch-Katholische Theologie
aus Cluj und der Diözese Cluj-Gherla, sowohl während der Kirchenfreiheit als auch in
den Zeiten des Untergrunds. Er verkörpert die Verpflichtung des Glaubens.
38
Apud Adrian Podar, Op. cit., p. 25.
114
EMIL BOŞCA-MĂLIN – SCRISORI
CĂTRE VIRGIL ŞOTROPA
Dan Lucian VAIDA
De-a lungul vieţii şi activităţii sale, academicianul şi omul de cultură

Virgil Şotropa, unul dintre fondatorii Muzeului Năsăudean şi cel căruia îi
datorăm prestigioasa revistă Arhiva Someşană, a purtat o bogată corespon-
denţă cu numeroase personalităţi ale timpului, dintre care amintim pe: Vasile
Goldiş, Amos Frâncu, Nicolae Bălan, Ioan Lupaş, Sextil Puşcariu, Nicolae
Drăganu, Constantin Moisil, Iuliu Moisil etc. O bună parte din corespondenţa
primită de Virgil Şotropa se păstrează la Serviciul Judeţean Bistriţa-Năsăud al
Arhivelor Naţionale şi, în măsură mai mică, la Muzeul Grăniceresc Năsăudean.
Alături de cei enumeraţi, printre intelectualii care i-au scris cărtura-
rului năsăudean se află juristul şi gazetarul Emil Boşca1, originar din Maieru,
pe care Virgil Şotropa l-a avut ca elev la Liceul Grăniceresc „G. Coşbuc” din
1
Emil Boşca-Mălin s-a născut la 14 octombrie 1913 în localitatea Maieru, jud. Bistriţa-Năsăud,
dintr-o familie de ţărani înstăriţi, cu cinci copii. După absolvirea celor 5 clase primare în satul
natal, în 1925 este înscris la Liceul „George Coşbuc” din Năsăud, pe care-l absolvă în 1932. Ca
licean, s-a remarcat prin preocupările sale literare în cadrul societăţii Virtus Romana Rediviva.
În 1933 s-a înscris la Facultatea de Drept a Universităţii din Cluj, obţinând diploma de licenţă
în 1938. După stagiul de avocat (1938–1940) la Baroul Clujean, a fost numit judecător la
Judecătoria Rurală Cluj (20 februarie – 8 septembrie 1940). În urma Dictatului de la Viena
se refugiază la Câmpia Turzii, funcţionând şi aici ca judecător. În noiembrie 1942 demisio-
nează din magistratură şi pleacă la Braşov unde va deveni prim-redactor la revista „Tribuna”
(1942–1943).
Destituit din funcţia deţinută la „Tribuna”, în urma unui articol defăimător la adresa acţiu-
nilor armatei germane, Emil Boşca-Mălin este chemat la Bucureşti de către ziaristul Pamfil
Şeicaru, care îi oferă postul de redactor la cotidianul „Curentul”. În capitală, devine atras
de politică şi simpatizează cu naţional-ţărăniştii, fapt pentru care pe 23 august 1944 Iuliu
Maniu l-a numit şef al presei şi al propagandei P.N.Ţ. O bună bucată de vreme a lucrat şi la
Ministerul Justiţiei.
Până în 1946, an în care a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă de către autorităţile comu-
niste, Emil Boşca-Mălin a desfăşurat o complexă activitate ziaristică, a înfiinţat ziare, a ajuns
redactor la unele, iar la altele a fost colaborator. După 6 ani în care a stat ascuns, a fost arestat
în 1952 şi întemniţat timp de 12 ani, în cele mai crunte condiţii, în puşcăriile comuniste de la
Lugoj, Aiud, Gherla, Galaţi, Botoşani, Râmnicu Sărat şu Jilava. Se stinge din viaţă la 1 decem-
brie 1976, la vârsta de 63 de ani, fiind înmormântat în cimitirul din localitatea natală.
Este autorul unor valoroase lucrări scrise, pe teme de istorie, drept sau folclor: Poezii popo-
rale din Graniţa Năsăudeană (Sibiu, 1933); Contribuţii la monografia comunei Maieru-Năsăud –
Însemnări pe răbojul vremii (Cluj, 1936); Evreii în Ţara Năsăudului (Braşov, 1943); Memorandistul
115
Dan Lucian VAIDA
Năsăud, atât în calitate de profesor pentru limba română şi limba germană cât
şi, pe parcursul claselor a IV-a şi a V-a, de diriginte2. Prin adăugarea ulterioară
la numele de familie a unui pseudonim folosit frecvent în scrierile gazetăreşti,
astăzi este unanim cunoscut ca Emil Boşca-Mălin.
Toate sursele disponibile ne confirmă că Emil Boşca-Mălin l-a cunoscut
îndeaproape pe Virgil Şotropa, căruia îi va purta pentru tot restul vieţii o adâncă
stimă şi o aleasă recunoştinţă. Sentimentele nutrite faţă de fostul profesor îl vor
determina să-i dedice o lucrare specială, intitulată Însemnări despre Virgil Şotropa,
scrisă la Bucureşti, în anul 1967, dar care a văzut lumina tiparului post-mortem,
câteva decenii mai târziu, prima dată în revista „Minerva” (Bistriţa, 1994)3, apoi
în cartea Emil Boşca-Mălin – Restituiri, apărută prin grija ing. Viluţ Cărbune4.
Aşa cum este menţionat în notele de subsol, textul despre Virgil Şotropa a fost
reprodus după un manuscris păstrat în posesia fam. Telceanu din Sîngeorz-Băi,
probabil fără să se cunoască de către editori că un exemplar dactilografiat se afla
şi la muzeul din Năsăud5. Lucrarea a fost structurată pe cinci capitole: 1. Plimbări
prin vreme; 2. Despre familie, prieteni şi măiereni; 3. Dincoace de rana Feleacului; 4.
Mânii şi pasiuni; 5. Arhiva – biblioteca. Să luăm aminte!6.
Din mărturisirile lui Emil Boşca-Mălin reiese că Virgil Şotropa i-a
acordat încă de la început o atenţie specială, primindu-l sub aripa sa protec-
toare, posibil influenţat şi de faptul că, la rându-i, avea origini măierene7. Îşi va
aduce aminte cu nostalgie şi plăcere de prima vizită la profesor acasă, actuala
clădire a Poştei din Năsăud, când şi-a exprimat mirarea la vederea imensei
biblioteci sau a văzut pentru prima dată un aparat de radio, pe atunci accesibil
doar familiilor bogate. Pe parcurs se va bucura de o tot mai mare încredere în
ochii lui Virgil Şotropa, care-i va împărtăşi în particular multe din gândurile şi
cunoştinţele sale, destinate în mod obişnuit doar membrilor familiei sau celor
foarte apropiaţi.
Gherasim Domide (Bucureşti, 1944); Spicuiri din trecutul unui sat grăniceresc (Bucureşti, 1945);
Telepatie şi hipnoză în închisorile comuniste (studiu postum, Iaşi, 1995) etc.
Datele biografice, cu unele corecturi, au fost selectate din următoarele surse: Teodor Tanco,
„Virtus Romana Rediviva”, vol. IV, Bistriţa, 1981, pp. 308–311; Ioan I. Bureacă, Spiritualitate
năsăudeană bistriţeană, Ed. Mesagerul, Bistriţa, 2006, p. 184; coord. Ioan Seni, Dicţionarul cul-
turii şi civilizaţiei populare a judeţului Bistriţa-Năsăud, vol. I. Ţării Năsăudului, Ed. Napoca Star,
Cluj-Napoca, 2009, p. 63; Icu Crăciun, Introducere la vol. In honorem Emil Boşca-Mălin (1913–
2013) – Comunicări, Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2013, pp. 9–12.
2
Anuarele Liceului Grăniceresc „Gh. Coşbuc” din Năsăud între anii 1925/26 – 1931/32.
3
Lucrarea a fost publicată iniţial, pe secţiuni, în revista Minerva, serie nouă, Bistriţa, 1994, text
îngrijit de Icu Crăciun.
4
Emil Boşca-Mălin, Însemnări despre Virgil Şotropa, în Restituiri, ediţie îngrijită, note de lectură
Viluţ Cărbune, Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2013, pp. 196–234. Prin bunăvoinţa d-lui ing. Viluţ
Cărbune volumul a ajuns şi în biblioteca Muzeului Grăniceresc Năsăudean
5
Emil Boşca-Mălin, Însemnări despre Virgil Şotropa, mss., Arhiva Muzeului Grăniceresc
Năsăudean.
6
Titlurile capitolelor au fost copiate după manuscrisul de la muzeul din Năsăud, întrucât în
varianta publicată s-au strecurat unele greşeli de transcriere.
7
Bunicul lui Virgil Şotropa, Iacob Şotropa a fost preot în Maieru, şi tot acolo s-a născut şi a
copilărit Alexandru Şotropa, tatăl academicianului năsăudean.
116
Emil Boşca-Mălin – scrisori către Virgil Şotropa
În cuprinsul „Însemnărilor …”, Emil Boşca-Mălin, pe lângă faptul că

evidenţiază o serie de aspecte mai puţin cunoscute din biografia lui Virgil
Şotropa, reuşeşte, în acelaşi timp, să creioneze prin câteva fraze, într-un mod
plastic, figura fostului său profesor. În acest sens, pentru a ilustra cele afirmate,
au fost selectate două astfel de pasaje, pe care le considerăm sugestive. Primul
este legat de plimbările matinale pe care Emil Boşca a avut privilegiul să le
efectueze alături de mentorul său: „… păşeam cu paşi mărunţi lângă mersul
lui rar, liniştit. Avea faţa senină, impunătoare; măsură şi vorbă rară. Surâdea
dimineţii începutului de vară; răspundea cu mâna dusă milităreşte la viziera
tradiţionalei şepci germane, de care nu se despărţea, ţăranilor înarmaţi cu furci
şi coase pentru înfruntarea moinelor şi fâneţelor stoarse. Din când în când mă
întreba dacă ştiu ceva despre locul pe lângă care treceam. Fără să aştepte răs-
puns, începea el povestea adevărată din anii de demult. Avea graiul mlădios în
legănarea vioaie a plimbării, dezvăluind adesea întâmplări cu reţinut umor (al
căror cuprins îl cunoşteau cei din familie), cu anumite înţelesuri deschizătoare
de învăţăminte”8.
Mai departe, cel de-al doilea fragment ales, plasat de către autor la final,
vine ca o sinteză a tuturor celor scrise pe parcursul lucrării: „Virgil Şotropa este
figura luminoasă a Ţării noastre a Năsăudului de la sfârşitul secolului trecut şi
a acelui prezent… Este un mare reprezentant al generaţiei luptătoare pentru
Unirea cea Mare a României; căutător cu unelte bătrâne al aurului pilduirilor
menite să fie şi să rămână îndemn permanent spre îndărătnică muncă şi luptă.
Generaţia României de azi, aceea din colţul nostru de Ţară, mereu dornică de a
şti şi cultiva pe drumurile suişurilor înaintaşilor, preţuieşte pe astfel de înain-
taşi, îi are în inima ei generoasă, cinstindu-i cum se cuvine”9.
În acelaşi context, amintim şi faptul că exemplarul din „Însemnări …”
păstrat la muzeul din Năsăud mai conţine, anexate la sfârşitul textului, două
fotografii cu Virgil Şotropa şi Emil Boşca, se pare inedite (foto. 4–5). Una dintre
acestea poartă menţiunea „Turda, 1942 iarna – sosirea lui Şotropa”. Dacă figu-
rile celor doi sunt uşor de recunoscut, nu la fel putem afirma în cazul celorlalte
personaje care apar în cadru. Totuşi, unele indicii privind contextul imortali-
zării şi posibilitatea identificării chipurilor surprinse în imagini ne sunt oferite
în aceeaşi lucrare, la capitolul Dincoace de rana Feleacului, unde se consemnează:
„Peste doi ani însă ne-am întâlnit la Feleac. Trecea graniţa (Virgil Şotropa, n.n.)
cu paşaport unguresc pentru a îmbrăţişa pe iubita Lidia şi scumpii nepoţi10.
Lăsa la Năsăud mormântul proaspăt al soţiei, lângă care dorea să se întoarcă
curând. L-am întâmpinat la mejdia vremelnică, împreună cu alţi năsăudeni,
într-o iarnă de izbelişte. Avea 75 de ani. Nu-i păsa de ei. Dorea să fie cât mai
curând la Bucureşti. Aparatul meu fotografic a încercat să prindă, în seara ple-
cării, imaginea celui drag, alături fiind Teodor Simon cu soţia”11.
Pe de altă parte, prin nominalizarea lui Emil Boşca-Mălin printre
8
Emil Boşca-Mălin, Însemnări despre Virgil Şotropa, mss., p. 5.
9
Ibidem, p. 51.
10
Lidia, fiica lui Virgil Şotropa, căsătorită Şuteu.
11
Emil Boşca-Mălin, Însemnări despre Virgil Şotropa, mss., p. 22.
117
Dan Lucian VAIDA
persoanele care au purtat corespondenţă cu Virgil Şotropa am avut în vedere

un număr de patru scrisori aflate, de asemenea, în posesiunea muzeului năsău-
dean12. Dacă aceste scrisori au avut pe Emil Boşca-Mălin ca expeditor, nu avem
nici o îndoială că a existat şi o corespondenţă în sens invers, venită dinspre
Virgil Şotropa, despre care, cel puţin până în prezent, nu cunoaştem să se fi
păstrat.
Primele trei scrisori din lotul menţionat, transmise din Maieru, în
anii 1933 şi 1934, fac referire la un manuscris pe care Emil Boşca-Mălin i l-a
încredinţat lui Virgil Şotropa pentru a fi publicat în paginile revistei Arhiva
Someşană, textul reprezentând, se pare, rezultatele unor cercetări întreprinse
în 1932, cu privire la localitatea Maieru. După cum se poate constata, manus-
crisul nu şi-a găsit loc în paginile revistei năsăudene13, ajungând, după aproape
doi ani, înapoi în posesia autorului14.
Cea de-a patra scrisoare a fost expediată din Cluj, câţiva ani mai târziu,
în primăvara anului 1938, şi relatează pe scurt despre situaţia presei româneşti
din oraş şi colaborările pe care semnatarul le-a avut cu unele gazete locale.
Oferim cititorilor conţinutul acestor documente cu gândul că, alături de cele-
lalte informaţii noi cuprinse în materialul de faţă, vor contribui la îmbogăţirea
biografiilor celor doi iluştri înaintaşi din Ţara Năsăudului.
I.
„Stimate Domnule Profesor
Fiindcă anul acesta nu m-am înscris la nimic, fiind bolnav, am căutat ca

să nu pierd timpul degeaba şi cercetând în dreapta şi stânga, am aflat celea ce
urmează despre comuna noastră.
Desigur e puţin pentru o comună aşa mare, dar cred că va fi primit şi
acest „puţin” de vreme ce „intelectualii” – care pe lângă că ar putea spune mai
mult, li se şi cade – sunt complet dezinteresaţi.
Mă rog deci să binevoiţi a le face loc în un număr din „Arhiva Someşană”.
Şi vă mai rog cu foarte mare insistenţă să binevoiţi a citi manuscrisul şi să vă
luaţi oboseala să-mi coregeţi eventuale greşeli de gramatică ce fără voia mea
s-ar fi strecurat, sau poate din neştiinţă (De ce nu aş recunoaşte?).
12
Scrisorile au fost donate Muzeului Grăniceresc Năsăudean de către descendenţii din Năsăud
ai lui Virgil Şotropa, respectiv familia Dana şi Viorel Naşcu, căreia îi mulţumim şi pe această
cale.
13
În revista Arhiva Someşană, Emil Boşca-Mălin semnează un singur articol, publicat în 1936:
Cercetând arhivele rodnene, „Arhiva Someşană”, nr. 20, pp. 374–377. Redăm un fragment din
introducerea făcută de autor cu această ocazie, care reflectă dorinţa de cunoaştere şi dragostea
pentru istoria locurilor de origine: „Scriitorul acestor şiruri am stat aproape o vară aplecat
asupra hrisoavelor rodnene relicve din vremi nu prea vechi, în care a mai rămas ceva din
sbuciumul secolului trecut. Filă cu filă, an de an, am trecut totul prin pasiunea cercetătorului
tânăr, pentru a putea închega valul unei vieţi trecute, rămasă scrisă aici pe file de tăcere.”
14
Materialul propus pentru Arhiva Someşană va fi publicat ca lucrare separată, doi ani mai
târziu: Milu Mălin, Maieru – însemnări pe răbojul vremii, Cluj, 1936.
118
Vă asigur că tot ceea ce e scris e bazat pe izvoare absolut sigure.

Rămânând în aşteptarea unui răspuns favorabil, primiţi vă rog de la
fostul D-voastre elev
profundul meu respect

Emil Al. Boşca
Maieru la 8 Ianuarie 1933”.
***
II.
„D-sale D-lui
Virgil Şotropa, prof. pensionar
Năsăud, jud. Năsăud
Stimate Domnule Profesor,
Respectuos Vă rog să binevoiţi a dispune să mi se înapoieze manus-

crisul înaintat DV. pentru a fi publicat în „A.S.”, având nevoie de el.
Mulţumindu-Vă, rămân al D-Voastre cu profund respect,
Emil Boşca, student.

Maieru, la 4 septembrie 1934”.
***
III.
„D-sale D-lui
Virgil Şotropa, prof. pens.
Năsăud
Stimate Domnule Profesor,
Acum primesc prin un ţăran un pacheţel din Poiană cu manuscrisul

trimis de Dv. Şirele scrise cu aceeaşi stângăcie cu doi ani în urmă, care timpul
poate nu v-a permis să le citiţi, îmi par o mustrare ce mă doare. Poate că gre-
şesc, dar aşa-mi pare mie. Mă doare, domnule profesor, pentru că vine de la
D-voastră. Mă gândesc cu ce am putut să vă jignesc şi, oricât aş cerceta – cre-
deţi-mă – nu mă aflu vinovat!
De pe clasa şaptea simţeam că nu cu acei ochi mă priveaţi ca înainte
119
Dan Lucian VAIDA
de „scandalul din cl VI”15 şi „eliminarea mea pt. rev. Încercări”16. Simţeam.

N-aveam nici un mijloc de a vă dovedi nevinovăţia. Mă durea şi în durerea mea
era o ambiţie naivă, de a Vă dovedi că nu sunt un „prăpădit” – de aceea, deşi
bolnav, m-am supus şi luat bacalaureatul în primăvară17.
Am venit apoi acasă. Veţi bănui desigur ce era în sufletul meu când
mă vedeam bolnav şi fără mijloace în pragul unei noi vieţi. Nu m-am înscris
la nimic. Ar fi fost o imposibilitate să urmez undeva în două bote. Acasă timp
de un an am adunat date pentru Monografie, folclor etc. Nu voiam să pierd
timpul.
În anul al doilea, cu banii agonisiţi, D-zeu ştie cum, m-am înscris la Fac.
de drept din Cluj, cu gândul să stau acasă. O fericită întâmplare face să cunosc
pe dl. prof. univ. de la Acad. de Înalte studii Com. dl. I. Al. Stefanovici Swensk
care m-a ajutat să fiu angajat la ziarul „Dacia Nouă”, a cărui corespondent
fusesem pentru jud. Năsăud. Un an de zile am făcut pe redactorul, reporterul
şi corectorul. Am avut totuşi timp să şi învăţ, aşa că în primăvară am luat toate
examenele de an I, la dr. roman nota bine (unanimitate). Eram însă tot bolnav.
Mijloacele nu mi-au permis din bună dată să mă îngrijesc. Acum când răul e
intrat, e aşa de greu. Medicii mi-au recomandat cură de raze ultraviolete la
mare. Cu banii ce-i aveam nu puteam să stau nici 10 zile la Constanţa. Dar sunt
norocos în nenorocul meu. Ajuns acolo am fost angajat ca redactor la cotidianul
liberal „Marea Neagră” cu un salar de 1800 lunar. Am stat două luni (iulie şi
august) crezând că voi putea face băi şi să agonisesc ceva bani pentru înscriere,
dar n-am făcut nici una nici alta. Acolo e o aşa scumpete, mai ales vara, că 1800
sunt cu totul insuficienţi pentru casă şi masă. E drept la picior mă simt mai
bine. Am făcut cum am putut.
15
Cu privire la cele întâmplate pe parcursul clasei a VI-a, informaţii suplimentare găsim într-o
altă lucrare a lui Emil Boşca-Mălin, identificată sub formă de manuscris în Arhiva CNSAS,
datând din perioada în care autorul se afla în vizorul Securităţii şi era supus percheziţiilor:
„… Teama îmi era mai mare pentru carnetul cu însemnările zilnice, unde – cronică fidelă a
frământărilor, se găseau atâtea date care m-ar fi dus sigur la poarta temniţei. Obiceiul de a
încresta tot ceea ce interesează într-o viaţă de om o am din clasa a III-a sau a IV-a de liceu.
La început, bunul meu profesor Octavian Salvan – Dumnezeu să-l odihnească! – ne obliga,
în calitatea sa de comandant al cohortei de cercetaşi „G. Coşbuc”, să ţinem zilnic un jurnal
intim, pe care eram obligaţi să i-l prezentăm pentru „viză” la sfârşitul anului. Era şi aceasta o
„trăsnaie” de-a „nebunului”, cum îi spuneau ceilalţi colegi profesori. Puţini dintre cercetaşi
au dat ascultare poruncii comandantului. Între ei eram şi eu. Şi de atunci am rămas cu această
meteahnă. Bune rele, verzi şi uscate, visuri de adolescent, planuri de student, mizerii şi bucu-
rii, înfrângeri şi biruinţi, dragosti neîmpărtăşite ori păcătoşenii pe care le încearcă orice om,
totul este însemnat în acele pagini, ce formează azi volume întregi, compactate cu grijă. Şi,
Doamne, multă bătaie de cap mi-au dat aceste însemnări. …, un caiet a ajuns la mâna peda-
gogului, apoi a profesorilor, filă cu filă fiind citit, comentat şi consemnat undeva în nu ştiu ce
dosare, de era gata-gata să mă svânture din liceu, dacă nu era înţelegerea unui profesor mai
bătrân…”; Câine pripăşit pe străzi, în Emil Boşca-Mălin – Restituiri, p. 141.
16
„Încercări”, revistă manuscris, redactată de elevii liceului din Năsăud.
17
Emil Boşca va promova bacalaureatul în prima sesiune de după absolvirea liceului (cl. a VII-a);
elevii liceului din Năsăud susţinând examenele la Centrul de Bacalaureat de la Liceul „Andrei
Mureşanu” din Dej – iunie 1932; „Anuarul Liceului Grăniceresc „Gh. Coşbuc” din Năsăud pe anul
şcolar 1931–32”, pp. 35–36.
120
A trecut un an de universitate…
În faţă am însă spectrul hidos a celor ce vor să vină.
Îmi făcusem planul încă din Constanţa să Vă scriu spre a binevoi a mă
sprijini să ocup un post de pedagog la vreo şcoală din Năsăud. Am renunţat
1) pentru că DV. poate n-aveaţi timp să vedeţi de un băiat care v-a făcut destul
necaz şi 2) pentru că elevii, văzându-mă şchiop, şi-ar bate joc de mine. Ambele
mă dureau deopotrivă.
În situaţia mea sunt mulţi desigur. Stau acasă pândit de baioneta jan-
darmului căci, vedeţi, ca gardist sunt periculos siguranţei statului… Vom fi
noi revoluţionari, nu zic ba. Vremile ne fac. Dacă sufletul nostru nu-şi află un
suport, o justificare chiar, în actuala org. de stat, fatal alunecăm spre dreapta ori
stânga. (Sunt atât de apropiate în extremismul lor!)18.
„Păstraţi linişte” sunt invitaţi toţi gardiştii. Frumos. O facem însă dire-
gătorii să se grijească de noi – să nu ne pună în lanţuri şi să ne arunce între
zidurile cu duhoare a închisorilor căci mai tare ne îndârjesc – ca să putem
învăţa carte. Ajutoarele de la Fonduri19 s-au dus pe apa sâmbetei. Pe cine să
zgâlţâim de guler? Părinţii nu ne pot ajuta. Ce să facem?... Suntem un enorm
ochi deschis, un rânjet flămând, arătarea unor vremi ce va să vină.
Toate astea Vi le spun, Stimate d. profesor, nu pentru mine. Eu sunt
un nenorocit bătut de toate vânturile sărăciei, bolnav, dar judec (atât mi-a mai
rămas) după mişcările ce sunt în studenţimea noastră că spre bine nu-i. Timpul
va dovedi.
Iertaţi-mă, Vă rog, că vă scriu în felul acesta. Vă rog. Dacă am scris
atâta e ca să Vă arăt purtarea mea pe care nu o cred în stare să atragă supărarea
D-voastră. Totuşi poate V-am greşit cu ceva. Poate. Dacă am făcut-o, Vă rog
iertaţi-mă, că n-am făcut-o cu voia. La nenorocirile mele din anii tinereţii vier-
mănoase, la ce aş mai adăuga şi suferinţa indiferenţei D-Voastre? Am spus-o,
dacă altcineva ar fi poate m-aş sinchisi mai puţin. Dar a D-Voastre mă ustură,
mă doare adânc, de aceea – repet – dacă V-am greşit cu ceva, binevoiţi Vă rog
şi mă iertaţi.
Dorindu-vă sănătate D-voastre şi D-nei, Vă sărută mâna, cu respect
Emil Boşca.
Maieru, septembrie 1934.
P.S.
De sfatul D-Voastre, în situaţia mea, am mai mult nevoie ca oricând,
dar nu îndrăznesc a Vi-l cere”.
***
18
În perioada în care a fost urmărit de Securitate, organele de anchetă au intrat în posesia unor
informaţii, nedovedite, potrivit cărora Emil Boşca ar fi luat parte, în perioada studenţiei, la
adunări legionare. În acest sens, „a fost căutat pe tabelele foştilor legionari de la Facultatea de
Drept din Cluj, fără ca să figureze acolo”; Viluţ Cărbune, O biografie între scoarţe de dosare, în In
honorem Emil Boşca-Mălin (1913–2013) – Comunicări, pp. 48–49.
19
Este vorba de Fondurile Grănicereşti Năsăudene, al căror beneficiar a fost şi Emil Boşca-Mălin.
121
Dan Lucian VAIDA
IV.
„Distinse Domnule Profesor,
O spovedanie festivă cu ocazia Sf. Paşti – nădăjduiam s-o fac la Năsăud,

sub patrafirul atâtor gânduri curate. N-am putut. Sincer vorbind, iată de ce:
„Naţiunea Română” şi-a încetat apariţia. Am fost imediat angajat la
ziarul „Biruinţa”. Cu 2 zile înainte de Paşti a fost suspendat – cred suprimat.
Aşadar gazeta a apărut în ultim număr cu celea scrise despre „bătrânul gazetar
năsăudean”. E tot ceea ce mă bucură (Să nu uit: aţi primit numărul de Paşti?).
Gândul că am rămas fără principală ocupaţie m-a făcut să am sărbători
nu prea vesele. De altcum, aşa au fost Paştile tuturor gazetarilor din Ardeal.
(În treacăt fie spus, sunt la Cluj acum 7 cotidiane ungureşti şi 1 „Patria”, care
aşteaptă să fie suprimată, cotidian românesc). Frumoase vremi!.
… Acum, d-le profesor, printre şirele astea, cam fără legătură, veţi citi
pentru ce n-am venit la Năsăud de Paşti, cum speram, şi cam ce v-aşi fi povestit
dacă totuşi veneam.
Şi pentru ca să nu stau locului, vreau să scot cum voi scoate broşura
de care V-am scris, chiar dacă nu aşa cum mi-am plănuit. Aşi avea nevoie de
cărţile de care V-am scris altă dată. Întrucât aţi putea, Vă rog insistent binevoiţi
şi mi le împrumutaţi.
Cum v-aţi petrecut Sf. Sărbători?
Noi, cum subliniam mai sus, slab. Nădăjduiesc în alte vremi.
Dorindu-Vă multă bucurie şi sănătate, sărut mâna Stimatei D-ne şi
rămân totdeauna al D-Voastre devotat:
Emil Boşca.
Cluj, 27 Aprilie 1938.

Str. V. Turcu 16”.
EMIL BOŞCA-MĂLIN – LETTERS TO VIRGIL ŞOTROPA

–Summary–
In the hereby pages are published four letters sent between 1933–1938 by a lawyer,
publicist and a respected man of culture, originally from Maieru, named Emil Boşca-
Mălin (1913–1976) to his former teacher at the Gymnasium in Năsăud, Virgil Şotropa
(1862–1954), member of the Romanian Academy since 1943 and one of the founders of
the Năsăud Museum.
EMIL BOŞCA-MĂLIN – LETTRES À VIRGIL ŞOTROPA

–Résumé–
122
Nous avons publié dans cet article quatre lettres envoyées entre 1933–1938
par Emil Boşca-Mălin (1913–1976), avocat, publiciste et homme de culture apprécié,
originaire de Maieru, à son ancien professeur au Collège de Năsăud, Virgil Şotropa
(1862–1954), membre de l’Académie roumaine depuis 1943 et l’un des fondateurs du
Musée de Năsăud.
EMIL BOŞCA-MĂLIN- BRIEFE AN VIRGIL ŞOTROPA

In den vorliegenden Seiten werden vier Briefe veröffentlicht, die zwischen 1933–
1938 von Emil Boşca-Mălin (1913–1976), Jurist, Publizist und würdiger Gelehrter aus
der Ortschaft Maieru, an seinen ehemaligen Lehrer vom Năsăud-Gymnasium, Virgil
Şotropa (1862–1954), Mitglied der Rumänischen Akademie seit 1943 und einer der
Gründer des Năsăudean Museums, geschrieben wurden.
123
Dan Lucian VAIDA
Foto. 1 – Virgil Şotropa (colecţia Muzeului Grăniceresc Năsăudean).
Foto. 2 – Emil Boşca-Mălin (după vol. In honorem Emil

Boşca-Mălin (1913–2013) – Comunicări).
124
Foto. 3 – Emil Boşca, absolvent al clasei I la liceul din Năsăud („Anuarul

Liceului Grăniceresc „Gh. Coşbuc” din Năsăud, pe anul şcolar 1925/26”).
125
Dan Lucian VAIDA
Foto. 4–5 – Virgil Şotropa la Turda, alături de Emil Boşca-Mălin şi alţi năsăudeni
aflaţi în refugiu – 1942 (colecţia Muzeului Grăniceresc Năsăudean).
126
CIMITIRUL MILITAR DE LA ROTUNDA
Mircea Gelu BUTA
1. Frontiere şi linii de hotar

Valea superioară a Someşului mare a constituit încă din perioada feu-
dalismului timpuriu un teritoriu aparte văzut ca o unitate definită prin denu-
mirile de ansamblu: „Valea Rodnei, Districtul Rodnei, Districtul Văii Rodnei”, care
apar într-o serie de documente din sec al XV-lea1.
Cel mai vechi drum din partea de răsărit, care lega Valea Someşului cu
Moldova, cunoscut sub numele de „Plaiul Moldovei”, pleca de la Rodna Veche
de-a lungul râului Someş, trecea prin comuna Şanţ şi de aici peste culmile unor
dealuri: Vârful Boului, Buba sau Tarniţa Hoitului, muntele Cucureasa, munceii
înşiraţi între Coşna şi Rodna2. La depărtare de 65 de km de comuna Şanţ se
află o luncă largă, considerată loc de hotar, numit „Popasuri”, aici se odihneau
păstorii şi drumeţii care treceau spre Bucovina peste Muntele Făgeţel şi Vârful
Omului. Pe acest pisc înalt a fost ridicată o movilă mare de piatră care din
depărtare aducea a om, fiind un punct de orientare pentru trecătorii în timp
de iarnă3.
În privinţa modului concret de marcare, la început izolat, apoi din ce
în ce mai uniform şi mai ordonat, după un anume plan, încep să se dezvolte
semnele de hotar: movile, stâlpi sau borne din piatră sau lemn, bucăţi de stânci
conice şi piramidele, şanţurile brăzdate. „... şanţul alcătuia limita sau hotarul sta-
telor în epoca stăpânirii romane, sau în cazul târgurilor, ca unitate teritorială ... un
teren agricol înconjurător constituie hotarul”4. În Transilvania secolului al XII-lea
„Românii pentru a exploata în linişte minereurile din Rodna au închis accesul din
Maramureş spre Valea Someşului cu două fortificaţii puternice de pământ ale căror
urme se văd şi astăzi. Una la intrarea spre Valea Sălăuţei, lângă Salva pe locul numit
Dumbrava, iar alta la Sud de Romuli, la 10 km de trecătoarea Şetref, la o înălţime de
500 de, pe locul numit Tarniţa Neagră, de pe ţărmul stâng al Sălăuţei”5. Procesul de
hotărnicie, iniţial sub forma tradiţională a preconstituirii cu martori şi, ulte-
1
N. Iorga, Istoria românilor din Ardeal şi Ungaria, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1989,
pp. 57–64–95.
2
Florea Grapini, Cartea vieţii părintelui Pamfiliu, Ed. Muşatini, Suceava, 2003, p. 230.
3
Ibidem, p. 282.
4
Giurescu, C.C., Giurescu, Dinu C., Istoria românilor, vol. I, Bucureşti, 1974, pp. 223–224.
5
Alexandru Filipaşcu de Dolha şi de Petrova, Istoria Maramureşului, Bucureşti, Tipografia zia-
rului „Universul”, 1940, p. 6.
127
Mircea Gelu BUTA
rior, prin „incrementum super terram” (jurământul cu brazda pe cap), a evoluat

încheindu-i-se acte denumite „litterae metales”, în care se descriau hotarele şi se
indicau semnele de hotar. Ieremia Movilă, domnul Moldovei, preciza într-un
act de cancelarie datat din sec. al XV-lea că pământul mănăstirii Moldoviţa luat
de saşii din Bistriţa „s-a ţinut de pământul ţării de când s-a aşezat ţara aceasta aici,
ceea ce numai oamenii bătrâni de aici, ba chiar scrisori de acum 200 de ani, dovedesc
că demult Alexandru Vodă a dat pământul acela Mănăstirii Moldoviţa, fiindcă cursul
apelor tot aşa arată”6. Frontiera Moldovei, la începutul secolului al XVII-lea, se
întindea până la „Puntea Bistriţei”, astfel că, în 1635, vornicul de Câmpulung,
Gavril Cocri, comunică bistriţenilor că: „de unde se rup apele încoace să nu aveţi
treabă cu hotarul ţării”, iar în anul 1638 saşii din Bistriţa fac cunoscut că „munţii
Lala, Inăul, Tomnatecul, Putredul şi Piciorul Vancului până la ieşirea apei Bistriţa
au fost din vecie ai lor şi de la izvorul apei Bistriţa pe culme sus, care ape curg în
Maramureş, până acolo e hotarul lor şi apele care curg în Ardeal fac hotarul Ardealului”.
Vasile Lupu, domnul Moldovei, a trimis o comisiune la faţa locului să cerceteze
afirmaţiile saşilor şi constatându-le neîntemeiate le-a răspuns „să se astâmpere”7.
Din cele mai vechi timpuri la toate trecătorile şi pasurile Ardealului
s-au ridicat fortăreţe, întărituri şi s-au săpat şanţuri cu scopul de apărare împo-
triva deselor năvăliri barbare. Aşa a luat naştere comuna Rodna Nouă, aşe-
zată într-un defileu natural, având spre est coline de munte; spre sud coaste
înalte de dealuri, la poalele cărora trece râul Someş, având pe lângă el amenajat
drumul; spre nord la poalele muntelui o suprafaţă netedă, mărginită de coaste
înalte, la baza căruia se află valea strâmtă şi adâncă a Cobăşelului.
La înfiinţarea graniţei militare în anul 1782, punctele de vamă şi caran-
tină s-au modernizat, iar pentru a uşura comunicaţia între localităţi, drumurile
s-au regularizat. Vechiul drum „Plaiul Moldovei” a fost menţinut în continuare,
pe el călătorind împăratul Iosif al II-lea în anul 1773 şi apoi în anul 1783 cu ocazia
inspectării „staţiunilor militare din zonă”8. Tot pe acest drum au intrat în Ardeal,
în luna iunie 1849, trupele generalului rus Alexander Nicolaevici Lüders, care
avea ordin ca împreună cu trupele austrice din Bucovina să lupte împotriva
ungurilor răsculaţi. Unităţile ruseşti conduse de generalul rus Pawlof, diri-
jate de locotenentul Pantilimon Domide, au trecut peste Cucureasca în Valea
Someşului, ajungând în ziua de 21 iunie în comuna Rodna. Bătălia cu ungurii
s-a dat între Ilva Mică şi Feldru pe Valea Tăutului, continuând apoi la Podul
de la Nepos. Generalul Pawlof i-a urmărit pe unguri, care în retragerea lor,
au aprins comunele: Feldru, Rebrişoara şi Năsăudul, după care, a trecut peste
Strâmba la Rusu Bârgăului, alăturându-se trupelor generalului Grotenhelm9.
După desfiinţarea graniţei în anul 1851 şi înfiinţarea Districtului
Autonom al Năsăudului în anul 1861 pentru a uşura accesul spre Bucovina,
6
Ibidem, p. 9.
7
Documente privind istoria României, veacurile XIII-XV, Bucureşti, Editura Academiei, 1950, p. 50.
8
Mircea Gelu Buta, Adrian Onofreiu, Bârgăul sub pajura imperială, Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2011,
pp. 20–25.
9
Virgil Şotropa, Din zilele de zbucium ale anilor 1848–1849, în „Arhiva Someşană”, nr. 6, 1926,
p. 15.
128
Cimitirul militar de la Rotunda
a fost deschis un nou drum peste muntele Rotunda (1888,8 m). O parte din
fondurile necesare amenajării noului drum a fost suportată de către stat, iar
o parte de către comune. Această cale de acces a fost terminată în anul 1858
în vremea când guvernatorul Ardealului a fost principele Karl Borromäus
Schwarzenberg. Pe vârful muntelui lângă drum, a fost amenajată o cazarmă de
jandarmerie şi locuinţe pentru paznicii de păduri şi drumuri10.
Există o interesantă descriere a drumului spre Rotunda făcută de scri-
itorul Alexandru Odobescu în anul 1884, când şi-a petrecut vacanţa de vară la
Sângeorzul Român „scopul excursiei noastre era să urcăm muntele cu trăsura, spre
Vârful Rotunda (1800 m), care separa Transilvania de Bucovina, bineînţeles, pe un
drum superb care, încă de la Sângeorzul, urmează cursul Someşului. Eram cu totul trei
trăsuri. Eu m-am urcat în trăsură împreună cu un învăţător în vârstă, Domide, şi soţia
acestuia, ei sunt cei care mi-au închiriat căsuţa în care stau la Sângeorgiu.
Cunoaşte în amănunţime localităţile din zonă, de aceea am aflat multe de la dum-
nealui de-a lungul călătoriei. Am trecut prin Rodna, unde ne-am oprit să-i dăm bineţe
lui Moş Porţius şi familiei acestuia. Apoi a urmat Rodna Nouă, care se mai numeşte
«Şanturile», acesta fiind ultimul sat din Transilvania înainte de graniţa cea veche, cti-
torit de Împăratul Iosif a II-lea, pe fosta frontieră cu Moldova de dinainte de 1779. Se mai
vede încă clădirea fostei Vămi unde a înnoptat Iosif al II-lea, pe când se înapoia, călare,
din Bucovina, provincie pe care mama sa, Maria Tereza, a răpit-o din trupul Moldovei.
Au rămas din acele timpuri foarte multe anecdote, încă vii, pe seama trecerii împăratului
pe aici! În timpul celor 4 ore cât am mers de-a lungul Someşului, am avut parte de nişte
peisaje dintre cele mai pitoreşti. Însă ceea ce a fost extraordinar, a fost tocmai urcarea pe
Rotunda, pe un drumeag în zig-zag, pe care l-am parcurs anevoie, în mijlocul unei păduri
seculare de zade (lariţe) şi de brazi uriaşi. Pe o parte a drumului – prăpastii împădurite,
pe cealaltă – pereţi de stâncă, aproape verticali. Dacă te uitai în jos, vedeai, de la o înălţime
ameţitoare, locul pe unde trecusem cu jumătate de oră înainte. După 2 ore de urcat, am
ajuns în vârf, care e mult mai golaş decât pantele. De aici, de sus, se vede toată Bucovina.
Ar fi fost interesant să coborâm pe cealaltă parte a muntelui. Dar se făcuse deja amiază şi
ne era şi foame, după această lungă călătorie de 6 ore. Ne-am aşezat pe sub brazi si ne-am
ospătat cu o masă copioasă, sub formă de pic-nic, pregătită dinainte. Nu departe de noi, se
vedeau stâne de oi şi pâlcuri de vaci. Era o privelişte splendidă!”11.
2. Pasul Rotunda în Primul Război Mondial

În luna august 1914, împăratul Austriei a declarat mobilizare generală
pentru toţi ostaşi cu vârsta sub 42 de ani. Până în ziua de 14 septembrie 1914
au trecut de la Rodna, prin pasul Rotunda, către Bucovina circa 3000 de glotaşi
şi muniţie. Munţii, drumurile şi plaiurile au fost minate, s-au săpat şanţuri la
Rodna, apoi la Cârlibaba şi Iacobeni, unde s-au tăiat păduri. Ruşii au ajuns
până la Cernăuţi, iar locuitorii fug de acolo şi trec munţii în Ardeal12.
În luna octombrie, cărăuşii din satele someşene au plecat cu căruţele
10
Florea Grapini, op. cit., p. 231.
11
Alexandru Odobescu, „Convorbiri Literare”, LXVII – 1 ianuarie 1934, pp. 722–723.
12
129
Mircea Gelu BUTA
spre Cârlibaba, Iacobeni şi Dorna, punându-se la dispoziţia armatei. La sfârşitul

lunii octombrie, veştile venite de pe front erau alarmante, se zvonea că ruşii au
trecut Carpaţii de Nord în Bucovina şi au ajuns la Iacobeni. La auzul veştii,
jandarmii de la Rotunda au început să-şi expedieze mobilele ce le aveau. Între
timp patrulele de recunoaştere aflară că ruşii veniseră prin Pasul Uzsockoi-
Cozosnaz şi au intrat în Sighet. În bătălia care a urmat la Horszt Boieskay, iar
apoi la Pasul Uzsockoi-Cozosnaz, ruşii au fost învinşi şi obligaţi să se retragă
spre Galiţia13.
Tot în luna octombrie, s-a ordonat noi recrutări pentru bărbaţii de la 24
la 36 de ani şi au fost rechiziţionate toate animalele mari. Zilnic treceau către
Cârlibaba mii de ostaşi, căruţe cu muniţie şi piese de artilerie: „fruntea coloanei
era la Valea Mare, iar capătul între Rodna Nouă şi Veche”14. În luna decembrie,
sătenii rămaşi acasă au fost duşi la Rotunda, la săpat de şanţuri, tăiat de păduri
şi întins sârmă ghimpată.
În luna ianuarie 1915, ruşii ajung la Pojorâta şi Lucina, iar trupele impe-
riale se retrag spre Pasul Rodnei, Cârlibaba, Rotunda şi spre Dorna. O patrulă
rusească este prinsă în Cârlibaba şi internată în lagărul de la Rotunda. Linia
militară de la Rotunda este întărită cu 100 de jandarmi care au sosit de peste
munţii Perşei. În aşteptarea unui atac din partea ruşilor aflaţi în Cârlibaba,
în zona de apărare de la Rotunda au fost dislocaţi ostaşi din Regimentul nr.
52, adus din Siberia; un batalion de husari din Regimentul nr. 10 şi infanteria
Regimentului nr. 16, ambele cu sediul la Budapesta, „cu ofiţeri, trenuri, pionieri
şi muzică”15; Regimentul nr. 53 şi Regimentul nr. 13 de artilerie. În urma lup-
telor de la Cârlibaba, pe dealul Fluturica şi spre Lucina, ruşii sunt învinşi şi
obligaţi să se retragă, iar o parte au fost luaţi prizonieri.
În luna martie trec prin Pasul Rotunda sute de care cu muniţie de
rezervă şi alimente, batalioane din Regimentul nr. 53 de infanterie, Regimentul
de ulan şi companii ale Regimentului nr. 16. În luna iunie, locuitori din comuna
Şant au primit în grijă 400 de boi, care au fost duşi la Valea Cornii să pască.
Paza cirezii a căzut în sarcina unei trupe de tirolezi- Llaudessustzen.
În zonă au fost aduşi numeroşi prizonieri ruşi, care erau folosiţi la ame-
najarea drumurilor şi săpat de şanţuri. În fiecare Duminica, aceştia sunt duşi
sub escortă militară la biserica din comuna Şanţ, unde preotul le împarte ana-
fură la Sfânta Liturghie.
În toată iarna dintre anii 1914–1915 luptele au fost duse mai mult în
tranşee, situaţie în care Comandamentul Armatei Imperial-Regale, austro-
ungare, a luat în calcul crearea unor legături suplimentare de transport şi apro-
vizionare pentru trupele staţionate aici. La construcţia liniei benzino-electrice,
dintre Dornişoara şi Prundul Bârgăului, cât şi la construcţia liniei ferate dintre
Podul Coşnei şi Lunca Ilvei, au fost folosiţi, pe lângă militari, mulţi prizonieri
de război.
Între timp, ruşii încep în primăvara anului 1916 o nouă ofensivă sub
13
Ibidem, p. 344.
14
Ibidem, p. 345.
15
Ibidem, p. 350.
130
comanda generalului Alecsei Alekseevich Brussilov, care în fruntea Armatei

a IX-a ajunge pe linia Prutului şi ocupă oraşele: Cernăuţi, Siret, Suceava,
Câmpulung. În această situaţie, în lunile iunie-august 1916 frontul estic se
găsea stabilizat pe aliniamentul: Cârlibaba – Iacobeni – Vatra Dornei – Bârnărel
– Todireni – Şaru Dornei – Lucaciu – Tamăul16.
În vara anului 1916, specialiştii armatei austro-ungare decid începerea
lucrărilor la Tunelul nr. 1, Poiana Ilvei de la ambele capete, excavarea galeriei
făcându-se după metoda austriacă. Străpungerea şi excavarea la gabaritul pro-
iectat a fost finalizată în luna decembrie 1918. Pentru procurarea materialului
s-a deschisă o carieră de piatră la Ilva Mare, care era dotată cu un concasor
de producţie medie şi beneficia de acces la calea ferată. De la Valea Leşului
până la Cucureasa s-a reuşit realizarea unui tronson cu lungimea de 2 km, s-au
făcut umpluturi şi completări de terasamente în apropierea staţiei Lunca Ilvei,
iar peste Valea Vinoasei s-au realizat fundaţiile picioarelor podului care ar fi
trebuit să facă legătura cu Tunelul nr. 2 Bolovanul. Pe Valea Silhoasei s-a pre-
lungit linia îngustă în amonte până la Podul Muştei şi s-a ramificat către pârâul
Răchita şi Larion, apoi spre dealul Smizei, către locul unde urmau să fie con-
struite poduri mari sau viaducte. La aceste lucrări au fost utilizaţi, pe lângă
localnici, prizonierii ruşi-italieni care erau cazaţi în colonii de barăci17.
La începutul lunii iunie 1916, Arhiducele Karl Franz Josef Ludvwig
Hhubert, viitorul împărat, cunoscut sub numele de Carol I al Austriei sau Carol
al IV-lea al Ungariei, trece prin comunele Rodna şi Şanţ spre Pasul Rotunda
pentru a inspecta trupele de pe frontul din Bucovina18. Pe strada principală din
comuna Şanţ salută poporul, care îl ovaţionează cu „Să trăiască!” şi se opreşte
la casa preotului Pamfiliu Grapini, unde era încartiruit feld. gen. Scheusteul. La
despărţire, Arhiducele i-a propus părintelui Pamfiliu să fie preotul Corpului I
de armată, iar acesta i-a răspuns: „Dumnezeu să vă ajute!”19.
La finele lunii august 1916, înălţimile de la Ţibău si Kârlibaba erau apă-
rate de către Divizia 8 cavalerie-austriacă, condusă de general-maior von Fluck,
prin Brigăzile de Cavalerie 13 şi 15; Divizia 51 Honvezi Infanterie, condusă de
general-maior Foglar, prin Brigăzile lt. Col. Dănilă Papp şi Col. Victor Rusu,
aflate pe linia Iacobeni-Bârnărel; Divizia 5 Cavalerie cu Brigada 23, condusă
de Col. Lubienski la Kârlibaba şi Brigada 19 Honviezi, condusă de generalul-
maior von Jony, în apropiere de Dorna. În apropierea oraşului Vatra Dornei
opera Brigada 22 Honvezi-Cavalerie, condusă de cavalerul von Zech20.
În urma ocupării Bucovinei de către ruşi, prin Pasul Rotunda vor trece
spre Ardeal mii de refugiaţi bucovineni. În sens opus, spre linia frontului sunt
trimise noi trupe şi materiale de război. În comuna Şanţ a fost amenajat un
comandament „de economie militară” condus de locotenentul Spielmann, care
avea sarcina de a îngrijii mii de vite trimise să pască pe hotarul comunei, sub
16
Paul Braşcanu, Tunuri la Porţile Bucovinei, 1914–1918, Ed. Stef, Iaşi, 2015, p. 27.
17
Paul Braşcanu, Drum de fier prin praf de puşcă, Ed. Stef, Iaşi, 2012, pp. 530–531.
18
19
Ibidem, p. 365.
20
Paul Braşcanu, Drum de fier prin praf de puşcă, p. 27.
131
Mircea Gelu BUTA
supravegherea studenţilor de la universităţile din Bucovina. Aceştia mâncau

mămăligă cu cafea neagră şi aveau ochii plini de lacrimi21.
Tot în comuna Şanţ a fost încartiruită o parte din conducerea
Regimentului III Husari, despre care părintele Pamfiliu notează: „excadroane
de cavalerie ungurească, adusă din pusta Ungariei, sosesc în sat şi se miră de munţii
noştri înalţi, întrebându-se cum se vor putea ei bate! Eu le-am răspuns că vor fi deci-
maţi de ruşi, şi de vor cuteza a înainta de la Bucovina spre Moldova, îi vor jupuii
românii care o să-i bată pe munţi. Atunci, un husar a şi scos sabia asupra mea şi a
strigat că de ce-i laud pe români! ... La câteva zile văd excadroanele falnicilor unguri
că se reîntorc iar la noi, dar abea erau trei soldaţi la 20 de cai, şi aceştia mai morţi. Eu
întreb unde sunt soldaţii de la cai? Ei mi-au răspuns că i-au luat rusul, dar acum nu
mai ridică sabia asupra mea că nu o mai are”22.
La începutul anului 1917, în ciuda vremii schimbătoare şi a gerului
năprasnic, ruşii lansează mai multe atacuri în apropiere de Cârlibaba şi
Mestecăniş încercând să rupă apărarea austro-ungară, dar sunt respinşi de fie-
care dată. Într-un final reuşesc, totuşi, să ocupe tunelul de la Mestecăniş în luna
mai.
Dramatismul acelor zile sunt descrise de medicul-locotenent Dominic
Stanca din Cluj, care în luna ianuarie 1917 primeşte ordinul pentru un concediu
de două săptămâni: „mâine plec ... câte tragedii! ... Sufletul mi-e apăsat de o stare
ciudată dureroasă. Mă duc acasă. Acasă a fost război, lupte sângeroase. Casa ne este
distrusă, e pustie. Nu mai avem nimic, tata a murit în exil. Unde merg? ...
Trec prin Cârlibaba, cimitirul e plin cu cruci care-mi străpung inima. Stânca
fluturica, gata să ne taie drumul, vitele, caii flămânzi ce stau în parcuri îmi întristează
inima. Bubuitul tunului, ţăcănitul mitralierei mă însoţeşte departe şi-mi apasă cre-
ierul. Trecem podul peste Bistriţa şi-o luăm la stânga pe serpentina Rotundei. E beznă
grea, numai albul veşmântului de zăpadă ne mai luminează calea.
Abia încălecăm pe serpentină şi iată ne apar în faţă prizonieri ruşi care sunt
opriţi aici pentru îngrijirea drumului. Transfiguraţi de frig, de foame, de mizerie, în
haine sfârtecate, cu picioarele înfăşurate în zdrenţe şi în paie, fug după sanie implo-
rându-ne mâncare. Tabloul e îngrozitor! Le arunc ţigări şi ţigarete, aproape toate câte
le am la mine. Văd la lumina focurilor din marginea de drum, cum aleargă în jurul
saniei şi cum se zbat după prada căzută pe pământul îngheţat. Pe partea cealaltă a ser-
pentinei la coborâri, dau de prizonieri italieni, mulţi în haine de vară, stând închirciţi
de ger prin bărăci improvizate din scânduri. Mor cu grămada nenorociţi, sunt veniţi
de prin ţări calde, aici în gerul năpraznic. Unii şed înghemuiţi în jurul focului, privind
cu ochii buimăciţi, parcă ar fi osândiţi la moarte. Nenorocirea, foamea, moartea lor mă
îngrozeşte”23.
Aceştia sunt morţii din gropile comune din Cimitirul Militar de pe
Rotunda. Lor li se vor adăuga prizonieri sârbi, oameni disperaţi, fără patrie şi
flămânzi, aduşi la lucru drumurilor la sfârşitul anului 1917. Mormintele răzleţe
din partea de sus a cimitirului, în care îşi dorm somnul de veci câţiva jandarmi
21
22
Ibidem, p. 358.
23
Dominic Stanca, Între două fronturi, 1914/1918, Ed. Patria, 1935.
132
răpuşi de boli şi frig, ne reamintesc cum moartea şi-a jucat dansul nebun în
această înfundătură a munţilor. Astăzi morţii tac, ei nu mai cer nimic.
Tot în legătură cu acest cimitir, într-un manuscris descoperit recent în
Arhivele Muzeului Grăniceresc Năsăudean24, întocmit la începutul anilor 1960
de către personalul instituţiei, există consemnată o informaţie, deocamdată
fără a fi susţinută din alte surse, obţinută de la săteanul Mihai Ambrozie din
comuna Şanţ, fost comandant de grupă în Batalionul Col. Victor Rus (Ciopor)25.
Conform acestuia, batalionul din care făcea parte s-a retras de la „Valea Stânii”
de lângă Dorna, pe Muntele Rotunda, iar aici au fost surprins de loviturile de
tun, trase de pe Muntele Turturica, de către fosta Armată Rusă. Cei care şi-au
găsit sfârşitul atunci ar fi fost înmormântaţi aici26.
3. Calea ferată Rodna-Cârlibaba

La începutul anului 1918, firma „Gregorsohn-Budapesta” a început
lucrările la Tunelul nr. 2 Bolovanul (Silhoasa), dar acestea sunt oprite datorită
mutării liniei frontului. În anul 1918 lucrările sunt abandonate, iar o parte din
galeria tunelului se prăbuşeşte. La încheierea armistiţiului, Armata Imperială
din zonă a predat atât lucrările cât şi materialele din magazii, către gărzile naţi-
onale româneşti din judeţul Bistriţa-Năsăud. Din păcate, multe materiale au
dispărut şi au fost puţini doritori care să continue lucrările începute în timpul
războiului. Iată scrisoarea prefecturii judeţului Bistriţa-Năsăud semnată de
Leon Scridon subprefect: „Am fost însărcinat de către Consiliul Dirigent Român
să adun toate materialele, instrumentele, planurile şi plăcile fotografice care au fost
împrăştiate cu ocazia tulburărilor din luna octombrie 1918, acestea sunt în cea mai
mare parte obiecte şi instrumente care nu le puteţi întrebuinţa în nici-un fel dar care
pentru edificarea liniei ferate sunt neapărat necesare ... Aveţi încredere în inginerii
aceştia şi daţi-le tot ce aveţi din planurile şi instrumentele acestei linii ... Mai cu seamă
trebuie predate în scurt timp care sunt ochiane montate pe trei picioare, maşini, armă-
turi de locomotive, cazane, motoare de benzină şi alte maşini. Aduceţi-le la loc sigur şi
veţi primi pentru ele premii de până la 100 de coroane, iar dacă nu sunt stricate deloc
veţi primi în numele guvernului român până la 200–300 coroane. Şi dacă puteţi spune
cui aţi vândut obiectele acestea veţi primi şi premiul corespunzător ... Pedepse nu se
vor aplica”27.
În luna decembrie 1919 a fost întocmit un Memorandum prin care se
cerea „... Reluarea lucrărilor începute în timpul războiului pe traseul de la Ilva-Mică,
pe Valea Ilvei spre Lunca Ilvei, prin transformarea liniei înguste în cale normală, tre-
când peste un viaduct şi tunel de 450 ml, urmând o culme de o înălţime de 905 m şi
24
Dosar cuprinzând fişele cu monumentele istorice din Raionul Năsăud, Muzeul Regional Năsăud,
mss.
25
Despre şi activitatea şi faptele de arme ale colonelului Victor Rusu a se vedea: Victor Rusu
(1872–1918). Destinul unui ofiţer uitat, editor Adrian Onofreiu, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca,
2017.
26
Arhiva Muzeului Grăniceresc Năsăud
27
Florea Grapini, op. cit., pp. 531–532.
133
Mircea Gelu BUTA
coborând lin pe Valea Teşnei către Dorna Watra, traseul acesta fiind, după trecătoarea
Turnul Roşu, cel mai favorabil tur peste Carpaţi”28.
Primii ani de după război au fost grei, pentru că lucrurile intrau anevoie
în matca lor firească. Munţii şi plaiurile erau pline de dezertori, de bolşevici şi
de tot felul de oameni ce atacau şi despoiau trecătorii ziua în amiaza mare. În
luna iunie 1922, pe Pasul Rotunda au fost tâlhărite trăsurile care duceau banii
pentru plata lucrătorilor de la fabrica de cherestea Valea Mare. Se pare că jan-
darmeria nu era bine organizată, existând doar un jandarm la Cârlibaba şi doi
la Rodna, care nu puteau face faţă situaţilor create29.
În anul 1925, o bandă armată, compusă din peste 20 de tâlhari, a atacat
trenul electric Dorna Helgei-Borgo Suseni în codrul Măgurei. Sub titlul „un
extraordinar atac banditesc” reporterul „Gazetei Bistriţii” relatează: „prin demon-
tarea unor şine, bandiţii au reuşit să provoace deraierea trenului, operând apoi jefuirea
călătorilor. Frânarul Tima Octavian, care a încercat să opună rezistenţă bandiţilor
a fost împuşcat pe loc ... Dintr-un început, bandiţii au desfăcut clisele de la linie, în
dreptul km-ului 30, între staţiile Dorna-Helgei şi Dorna-mică, mişcând traversele pe o
întindere de aproximativ 40 cm, în sens orizontal. Odată locomotiva şi unul din vagoa-
nele trenului deraiate, bandiţii la lumina unor torţe au tras o salvă de focuri. Călătorii
au intrat în panică, iar focurile de armă au sporit groaza şi neliniştea. Bandiţii au
trecut apoi în reviste pe toţi călătorii, luându-le bagajele, obiectele de preţ şi toţi banii
... Jefuirea a durat o jumătate de oră şi a încetat în momentul când au început să se
apropie locuitorii unui sat învecinat alarmaţi de focurile de salvă trasă de brigăzi. În
acel moment bandiţii au operat o retragere strategică în desişul codrului Măgurei, care
se întinde chiar din linia ferată”30.
În noua împărţire teritorială din anul 1926 judeţul primeşte numele de
Năsăud, cu reşedinţa la Bistriţa. Plasa Rodnei a pierdut Coşna şi Cârlibaba,
care au fost date Plasei Dorna din judeţul Câmpulung Moldovenesc. Reşedinţa
Plasei Rodna s-a mutat la Sângeorz-Băi, ceea ce a produs multă nemulţumire.
Rodna Veche şi-a schimbat numele în Rodna, iar Rodna Nouă în Şanţ31.
În anul 1930, Legiunea de jandarmi Năsăud primeşte din partea
Prefecturii judeţului Năsăud însărcinarea să intreprindă cercetări în legătură
cu mormintele din Primul Război Mondial aflate pe muntele Rotunda32. În ziua
de 30 iunie 1930 Şeful secţiei de jandarmi întocmeşte următorul raport:
„Legiunea Jandarmeriei Năsăud: Am onoarea a raporta că, cu ocazia ser-
viciului din 9 a VI-a 1930 a.c., pe când mă găseam la postul de Jandarmi Rotunda,
ne-am informat că pe munte s-ar găsi un cimitir de război; chemând să mă însoţească
pe agentul auxiliar de poliţie Sas Marţian, pădurar cu cantonul pe vîrful Rotundei, şi
ne-am transportat la faţa locului pe vârful Rotundei şi la km 75 de la şosea, la stânga
de depărtare la 50–60 metrii s-a găsit cimitirul de război; după cum ne-a informat
sus-numitul pădurar s-ar găsi îngropaţi 20 de soldaţi din războiul anului 1914–1918
28
29
Florea Grapini, op. cit., p. 438
30
„Gazeta Bistriţii”, nr. 16, august 1925, p. 2.
31
32
Arhivele Naţionale Bistriţa-Năsăud (în continuare ANBN), Arh. secţia Rodna Veche, f. 1127.
134
din armatele austro-ungare; români, unguri, nemţi, sârbi, ruşi, locul cimitirului se
cunoaşte foarte vizibil, monumentele în ruină şi lăsate în voia soartei. Cimitirul are o
lungime de 13 metri şi o lăţime de 8 metri în patru colţuri pe margini, roată împrejur
gard viu de brazi. De la acest loc la o depărtare de 300 de metri se mai află un mormânt
a unui soldat din armata austro-ungară de naţiune sârbă, toţi aceşti morţi în războiul
mondial din 1914–1918 cu Rusia. Cimitirul şi mormintele acestui cimitir se găsesc
uitate din cauză că nu s-au cunoscut de către autorităţi; până în prezent punctul vârful
Rotundei pe vârful munţilor Carpaţi, loc însemnat fiind trecătoarea ce leagă Ardealul
cu Bucovina, Şoseaua Naţională ce duce în Bucovina. Cu mulţi ani în urmă pe aici au
trecut goţii şi tătarii în Ardeal. Punctul este frecventat verile de mulţi excursionişti
din toate părţile ţării, de oameni mari şi de diferiţi oameni cu carte. Pentru amintirea
acestor eroi de război s-ar cere ca acest cimitir să se renoveze şi înfrumuseţeze pe locul
acesta istoric. Rog să binevoiţi a decide. Sef Secţie Jandarmi Plut. Mj. Gavrea”33.
Pe baza acestor cercetări, Pretura Rodna trimite prefectului următoarea
informare:
„Către: Prefectura Judeţului Năsăud: Cu referire la ordinul D-voastră Nr.
2642–930, avem onoarea a raporta următoarele:
Este adevărat că pe muntele Rotunda se află înmormântaţi soldaţi căzuţi în
războiul mondial precum şi prizonieri în mai multe locuri, dar abea se mai cunoaşte
la unele morminte locul unde sunt înmormântaţi. Teritoriile unde sunt înmormântaţi
sunt mari şi nu sunt numai pe teritoriul proprietatea comunei Măgura Ilvei ci şi pe
teritoriul proprietatea comunei Maieru, precum şi pe teritorii care sunt proprietatea
particularilor, şi anume:
1. La Valea-Mare, depărtare de la Rodna de 16 km, pe teritoriul proprietatea
D-lui Ioan Marte din Rodna.
2. Tot aici pe teritoriul proprietatea lui Larion Bindiu din Rodna.
3. Pe muntele Rotunda, proprietatea comunei Măgura Ilvei, la o depărtare de
comuna Măgura Ilvei de 40 km, se află două cimitire, unul pe drumul judeţean, din
sus de casa pădurarului, iar unul în sus de la locul unde a fost cazarma jandarmilor.
4. Lângă podul Bistriţei, pe teritoriul judeţului Năsăud şi proprietatea comunei
Maieru 46 km de la comună unde se află cei mai mulţi eroi înmormântaţi .
Primăriei Măgura Ilvei i s-a dat ordin pentru a îngrădi cimitirul, însă nu l-a
putut îngrădi din următoarele motive:
Timpul a fost înaintat, apoi în bugetul comunei nu a avut prevăzut nici-un
ban pentru acest scop, iar fondul pentru deschidere de credite suplimentare şi extra-
ordinare a fost complet epuizat, ba şi material, pentru acesta nu au şi dacă ar fi avut
numerar.
Aceasta este situaţia şi la comuna Maieru.
Pentru ca aceste cimitire să fie împrejmuite şi îngrijite, adică supraveghiate ca
îngrăditura să nu fie ruinată, propunem ca după ce aceste teritorii toate se află admi-
nistrate de Regiunea Silvică şi după ce aceste cimitire se află în apropierea locuinţelor
personalului de serviciu silvic, şi având în vedere că Regiunea Silvică singură dispune
şi de material la faţa locului din pădurile cumulative – propunem ca să se intervină ca
33
Ibidem, f. 611
135
Mircea Gelu BUTA
toate aceste cimitire să se împrejmuiască de Regiunea Silvică şi supravegheze prin per-

sonalul său, care după cum am amintit în permanenţă locuieşte în casele din apropierea
acestor cimitire. Rodna, la 19 Decembrie 1930 Primpretor”34.
Rezoluţia prefectului Vasile Butta va fi următoarea: „Se va interveni
pentru a se ordona comunei cărei aparţine locul să supravegheze acel cimitir. Se va
comunica şi la Cultul eroilor”35.
Un an mai târziu, la 17 iulie 1931, Pretorul de la Rodna înştiinţează
Prefectura de faptul că cele trei cimitire aflate pe muntele Rotunda au fost
îngrădite de primăria comunei Măgura Ilvei, urmând ca ele să se dea în grija
Regiunii Silvice36.
În perioada anilor 1929–1930 se întocmesc formele legale şi se face plata
exproprierilor de teren pentru continuarea lucrărilor la calea ferată spre Vatra
Dornei. Totuşi legea pentru construcţia liniei ferate Ilva Mică-Vatra Dornei
va fi publicată în monitorul oficial în luna aprilie 1934. În acelaşi an, cu pri-
lejul vizitei Regelui Carol al II-lea în ţinutul Năsăudului, în data de 10 iulie
1934, s-a organizat în comuna Ilva Mică o festivitate de inaugurare a începerii
lucrărilor37.
În vara anului 1935, o echipă a „Fundaţiei Culturale Regale”, condusă
de sociologul Dimitrie Gusti, se va deplasa în comuna Şanţ pentru a cerceta
şi investiga realităţile sociale, un pionierat a ceea ce mai târziu avea să se
numească metoda monografiei sociologice. Cu această ocazie, în luna septem-
brie, Dimitrie Gusti împreună cu părintele Pamfiliu, profesorul Goia şi coman-
dantul cercetaşilor de la Fântânele au făcut o plimbare cu maşina în munţii
Rodnei: „Am tot mers şi-am trecut prin Izvoarele de piatră de la Năsăud. Apoi ne-am
fotografiat împreună cu ciobani. Şi am mers aşa, pe şoseaua judeţeană, printre brazii
înalţi, de o parte şi de alta a râului Someş, cu păstrăvii lui, până ce am ajuns la Vârful
muntelui Rotunda. Aici, am vizitat şanţurile de adăpost, de unde armata austro-
ungară îi aştepta pe ruşi. De aici am coborât în jos pe partea cealaltă, până la râul
Bistriţa Aurie, care curge dinspre Maramureş, printre culmile Carpaţilor...”38.
Filmul despre comuna Şanţ, realizat de echipa de sociologi a fost pre-
zentat la Expoziţia mondială de la Paris din anul 1937.
Un rol important în realizarea şi finalizarea căii ferate Ilva Mică-Vatra
Dornei l-a avut Ministerul Apărării Naţionale, care a pus la dispoziţie efective
de militari importante: 2000 de militari în primul an, al căror număr a crescut
treptat până la 4800, aflaţi sub comanda a 87 de ofiţeri, 39 subofiţeri, 276 ser-
genţi şi caporali39. Prin Decretul Regal, nr. 3221, din 28 mai 1937, lucrările de
construcţie ale liniei sunt declarate „urgente şi de interes Naţional, pentru a se mări
ritmul de execuţie şi a se putea face exproprieri de terenuri cu şi fără clădiri şi plantaţii
de orice fel, situate în raza comunelor pe unde urma a trece calea ferată, cu acordarea
34
ANBN, Arh. prefectura Judeţului Năsăud, 1930, f. 591
35
ANBN, Arh. secţia Rodna Veche, f. 611
36
ANBN, Judeţul Năsăud, 1931, f. 373
37
Florea Grapini, op.cit., p. 536.
38
39
Ibidem, p. 540.
136
de despăgubiri pe măsură”. Inaugurarea oficială a liniei a fost organizată cu mare

fast în staţia Lunca Ilvei la data de 18 dec. 1938, în prezenţa constructorilor
liniei, autorităţilor centrale locale şi un mare număr de săteni din zonă40.
4. Moştenirea horthystă din Carpaţii Orientali

O cotitură nedreaptă a istoriei a făcut ca la foarte puţin timp de la inau-
gurarea liniei de cale ferată care străpunge Carpaţii Orientali şi face legătura
dintre Transilvania şi Moldova, aceasta să cadă în mâini străine. În urma condi-
ţiilor Dictatului de la Viena, din data de 30 august 1940, din teritoriul României
a fost ruptă o mare parte din Transilvania. Este vorba de un teritoriu de 43.500
km2 care a fost dat Ungariei. În aceste condiţii, noua graniţă dintre România
şi Ungaria a fost stabilită pe pârâul Teşna, la ieşirea din staţia CFR Coşna, pe
podul de cale ferată aflat la km 58+74941.
În seara zilei de 7 septembrie 1940, la Rodna şi Şanţ a sosit armata
ungară dinspre Sighet, prin Pasul Rotunda, cu tancuri, tunuri şi muniţie.
Circulaţia se putea face numai cu legitimaţie dată de Pretura Militară a Rodnei.
Inscripţiile şi flamurile româneşti au fost date jos, fiind înlocuite cu altele în
limba maghiară. Funcţionarii şi învăţătorii au fost obligaţi să depună jurământ
în limba maghiară42.
În perioada anilor 1940–1944, această zonă de graniţă a fost înglobată
în linia defensivă de fortificaţii din Carpaţii Orientali, numită „Linia Arpad”
(Árpád vonal), cu scopul de a apăra Transcarpatia şi Transilvania de Nord din-
spre Est. Numele ei a fost dat după cel al dinastiei arpadiene maghiare şi s-a
întins din pasul Ujok (Ucraina) până în pasul Oituz din România43.
Teoria liniei flexibile de apărare, cum a fost „Linia Árpád”, a fost pusă
în practică pentru prima dată de armata finlandeză în cazul construcţiei „Liniei
Mannerheim”, dar îi revine generalului maghiar Teofil Hárosy meritul de a fi
elaborat în detaliu şi de a fi dezvoltat în anii 1939–1940 teoria apărării flexibile.
Aceasta depindea de existenţa mai multor linii de obstacole, concepute să se
încadreze în mediul înconjurător. În consecinţă, orice vale sau drum de acces
pentru tancuri sau camioane trebuia închis cu obstacole şi fortăreţe (völgyzár).
Zonele intermediare rămâneau neprotejate, apărarea flexibilă urmând să
închidă numai posibilele linii de alimentare. Chiar dacă inamicul putea depăşi
linia fortificată, fiecare grup de luptă, în absenţa aprovizionării cu resurse,
putea fi înfrânt ulterior de o forţă militară mobilă chiar mai mică44.
Astfel, linia Árpád s-a bazat mai degrabă pe zone fortificate mici, ca
cea din Pasul Rotunda, bine protejată circular, unde sarcina apărătorilor era
40
Ibidem, p. 549.
41
42
Florea Grapini, op. cit., pp. 552–554.
43
Szabó, József János; Az Árpád-vonal. A Magyar Királyi Honvédség védelmi rendszere a
Keleti-Kárpátokban 1940–1944; Timp Kiadó; Budapest; 2002, pp. 62–121.
44
Balázs, Mihályi; Az Árpád-vonal története 1939–1944; Kárpátia Stúdió Kft. Kiadó; 2014;
pp. 25–83.
137
Mircea Gelu BUTA
să protejeze obstacolele şi nu să lupte cu principalele forţe atacatoare45. Aceste

zone de obstacole constau în: şanţuri antitanc, arici, dinţi de dragon, obstacole
din sârmă ghimpată şi câmpuri de mine.
Sistemul defensiv horthyst din estul Transilvaniei a fost planificat să
aibă 5 tipuri de cazemate, pentru adăpostul soldaţilor, ofiţerilor şi muniţiei,
pentru supravegherea culoarelor de comunicaţie, în unele din ele fiind amena-
jate „cuiburi de tragere”46.
Toate aceste lucrări de pe teritoriul Ardealului de Nord au fost făcute
cu companii de civili, cuprinzând bărbaţi cu o vârstă de peste 20 de ani, aflaţi
sub pază armată. În toamna anului 1942 în Pasul Rotunda a fost adusă o com-
panie de evrei pentru a săpa şanţuri şi a efectua diverse alte lucrări. Fiecare
avea pe mâneca dreaptă o banderolă galbenă cu inscripţie. În lunile următoare
au fost concentraţi şi gospodari români cu vârsta până la 50 de ani pentru a
lucra la drumuri şi căi ferate47. Pe lângă aceştia, au fost aduşi muncitori unguri
din ţinuturile Csongrad şi Bekes, Ungaria, care erau plătiţi la oră, cu circa 1
Pengő şi 10 Fillérs /oră48.
Pentru prepararea betonului a fost folosit doar ciment Portland de cali-
tate superioară, care putea fi prelucrat la temperaturi sub –5° C, iar pietrişul
a fost adus cu trenul din nordul Ungariei, de la Nyekladhaza. Piatra necesară
provenea de la carierele din zonă49.
În luna august 1944, Pasul Rotunda a fost bombardat, fiind distrus podul
de beton de pe Cobăşel. Sătenii de pe Valea Ilvelor au primit ordin să colecteze
toată sârma ghimpată din garduri şi să o ducă la primăria din Rodna50. În luna
septembrie, armatele hortiste şi germane au început să se retragă, distrugând
recoltele, aruncând în aer podurile şi morile de făină. În ziua de 13 octombrie,
primele detaşamente de români şi ruşi au ocupat Rodna51.
Astăzi se mai pot vedea pe cumpăna de ape dintre Someşul Mare şi
Bistriţa Aurie, precum şi Valea Ilvelor, urmele tranşeelor, barajelor antitanc
şi cazematelor din beton armat. Există şi un cimitir, unde la mormintele din
Primul Război Mondial s-au adăugat cele ale ostaşilor care au luptat sau au
trecut pe aici în timpul celei de-a doua conflagraţii mondiale. Conform infor-
maţiilor primite de la Asociaţia Cultul Eroilor „Regina Maria” filiala Bistriţa-
Năsăud, ostaşii sovietici au fost deshumaţi în anul 1946 şi mutaţi în „Cimitirul
Militar al Eroilor Ruşi”, din Bistriţa52.
45
Ibidem.
46
Ibidem.
47
48
Szabó József János, op. cit., pp. 62–121.
49
Ibidem.
50
51
Ibidem, p. 589.
52
Ioan Cordovan, Recunoştinţă pentru eroi, Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2011.
138
5. Drumeţie pe muntele Rotunda

În luna iulie 2018, împreună cu Părintele Ioan Pintea şi fostul vice-
primar al Bistriţei, Gheorghe Şanta, am plecat cu maşina spre munţii Rodnei
pentru a vizita Cimitirul Militar din Pasul Rotunda. La Primăria Comunei Şanţ,
ne aşteptau: viceprimarul Moisil Anton, şeful Ocolului Silvic Gelu Bularcă,
împreună cu cei doi patroni ai zonei, Emil Iugan – Silvania Internaţional Prod
şi Ioan Şot – Cariera de piatră Măgura Ilvei. Înainte de plecare spre Valea
Măriilor, gazdele ne-au poftit să vizităm Centrul Multicultural „Dimitrie Gusti”,
o clădire impozantă prin dimensiune şi modernitate construită de localnici ca
un omagiu pentru cel care în anii 1935–1936, împreună cu „echipa regală”, a
intreprins importante studii sociologice în regiune.
Într-un convoi format din trei maşini de teren depăşim comuna Valea
Mare şi intrăm pe cursul pârâului cel limpede şi lin curgător care vine din
adâncul pădurilor de conifere. Drumul prin pădure nu este deloc monoton,
dimpotrivă tablourile se schimbă la fiecare pas. Uneori trecem pe lângă un
perete înalt de brazi suprapuşi, care acoperă cu totul muntele pe care erau
înfipţi. Alteori se poate vedea pe o culme o pădure tânără de molizi peste care
se înălţă, brazi uriaşi, părinţii copiilor ce se îngrămădeau la picioarele lor. Din
loc în loc poieniţe înguste, care dau o deplină intrare bogatelor raze ale soa-
relui. Uneori calea trece printre doi pereţi de brădişori tineri, care împiedecă cu
totul privirile, fiind deşi ca o perie.
După o cotitură, pădurea de brazi se răreşte şi ne trezim învăluiţi într-o
lumină blândă şi fermecătoare. Poieniţa de pe partea dreaptă a şoselei este pre-
sărată cu cruci având braţele desfăcute, semn al supremei renunţări, semn al
îmbrăţişării! Semnul iubirii? sau al rezistenţei? Pe unele din ele un buchet de
flori, ca un dar neprimit ... Într-un colţ un juncan cu gâtul întins rumegă liniştit
mănunchiul de iarbă înflorit, iar ofranda de la mormânt dispare în botul negru
şi umed al vietăţii care nu poate urî. Crucea, semn fraged de hotar dintre „din-
coace” şi „dincolo”, dintre lumină şi întuneric! ... Semn al jertfei care nu comemo-
rează pentru neuitare, fiindcă durat din lemn nu rezistă veşniciei! E din lemn,
nu fiindcă în război omul n-ar avea vreme să încresteze şi în cremene, ci tocmai
ca să se macine spre a nu dura; să se sfârşească cât de curând cu această ...
imputare! Căci nu convine să se vază de-a pururi câte vieţi necesită o victorie.
Un număr de hârtie oricât de mult ar însuma, nu impresionează cât un câmp
unde se vede câtă suprafaţă de pământ îmbracă ucis lângă ucis. Şi ucis la urma
urmelor: de ce?
Din lucrarea despre cimitirele militare, semnată de Col. (r.) Ioan
Cordovan, care îl citează pe Col. (r.) Aurel Vlad, aflăm următoarele precizări:
a) În planul întâi sunt înmormântaţi militari din Primul Război Mondial.
Aici pot fi recunoscute, o placă din piatră, pe care a fost inscripţionat: 1917 (14
morminte individuale şi 4 gropi comune).
b) În planul al doilea (conform schemei) sunt ostaşi care aparţin arma-
telor române, maghiare şi germane şi este compus din 3 morminte individuale
şi 4 gropi comune, dintre care o groapă comună de mari dimensiuni.
139
Mircea Gelu BUTA
c) În planul al treilea (conform schemei) sunt înmormântaţi soldaţi

neidentificaţi, în 2 morminte individuale şi o groapă comună. Din cel de-al
Doilea Război Mondial, în cimitir au rămas un număr total de 3 morminte,
Recunoştinţă pentru eroi, 97 individuale şi patru gropi comune (una groapă
comună de mari dimensiuni)53.
Există multe proiecte discutabile din punct de vedere estetic, adică al
satisfacţiei ce pomenirea războiului trebuie să o producă asupra celora care au
învins rămânând în viaţă. De aceea este nevoie de-o siluetă care predominând
întreaga vale să poată produce emoţie în sufletul oricărui om care o va ajunge
de departe cu privirea.
După ce am măsurat şi fotografiat perimetrul cimitirului, ne-am conti-
nuat drumul spre hotarul dintre Bucovina şi Ardeal. Ieşind din aleea îngustă,
zărim pe o coastă de munte o pădure bântuită de furtună, o încurcătură nemai-
pomenită de copaci bătrâni răsturnaţi în cale, unii din ei întorşi cu rădăcinile
în sus, trunchiuri groase rupte în două, vlăstari străbătând prin trunchiurile
putrezite a celor căzuţi, şi totul învăluit într-o plasă nedescurcată de plante
agăţătoare, de frunzele late ale ferigilor şi de muşchiul cel moale şi verde.
Toate acestea îţi dau senzaţia că vântul ar fi amestecat pădurea cu pământul.
După ce am mai urcat câtva timp, peisajul a început să se desfacă întâi către
răsărit şi apoi încetul cu încetul către apus, încât când ajunserăm pe culme
întreg orizontul se întindea pe o roată imensă a cărui centru eram noi. Munţii
se întindeau sub ochii noştri ca valurile încremenite ale unei furioase mări. Pe
marginea extremă a cercului se apleca bolta cerească, ca un nor nemărginit, în
centrul căreia stătea, neclintit, strălucitorul soare.
La întoarcere, în Bistriţa, am luat legătura cu biroul de arhitectură
„Mariana Michiu şi Ileana Luca”, unde am comandat un proiect de monument
al „Eroului Necunoscut”. Împreună cu directorul Ioan Şot şi primarul Valer
Avram am decis ca lucrarea să fie încredinţată sculptorului Varga Francisc din
Baia Mare. De asemenea am ales ca pe soclu să fie inscripţionat următorul text:
„Dormiţi în pace eroi necunoscuţi: 1914–1918; 1940–1944”.
***
În ziua de 27 august 2020 în Pasul Rotunda a avut loc: Slujba de pome-

nire, dezvelirea şi sfinţirea „Monumentul eroului necunoscut” aflat în apropierea
cimitirului militar din zonă, precum şi Sfinţirea Paraclisului „Sf. Mare Proroc
Ilie Testiveanul”. Slujba religioasă a fost oficiată de PS. Benedict, Arhiepiscopul
Vicar al Vadului, Feleacului şi Clujului.
În cuvântul de învăţătură, Preasfinţitul Episcop Benedict şi-a amintit că
în urmă cu câţiva ani s-a rugat şi a binecuvântat locul pe care Ioan Şot, direc-
torul Carierei de piatră Măgura Ilvei dorea să înalţe un Paraclis. Iată că în timp
„ râvna şi credinţa ctitorului au creat această minune din piatră, menită să dăinuiască
veşniciei”.
53
Ibidem, p. 95–97.
140
Pliantul editat cu această ocazie are înscris următorul text: „Cinstirea

eroilor vine din istorie, iar glasul neamului cere să ne aplecăm fruntea în faţa celor
care au dus greul războaielor, ori şi-au asumat misiunea de răspundere şi sacrificiu de
a salva naţiunea de la dezastre. Pentru eroii neamului s-au scris cântece, s-au ridicat
monumente, poate nu atâtea câte ar fi trebuit, şi s-au scos la lumină simboluri.
Biserica noastră naţională îi cinsteşte pe eroii neamului în cel mai înalt grad,
fapt învederat de sărbătoarea lor, prăznuită odată cu Înălţarea Domnului, în fiecare an.
O sugestie despre această realitate ne-o dă şi Imnul Naţional prin versurile: „Preoţi, cu
Crucea-n frunte!/ Căci oastea e creştină”.
Respectul pentru sacrificiul „Eroului Necunoscut” ne face să fim mai buni, iar
anonimatul său ne fereşte şi pe noi de ispita mândriei. Să privim cu toţii spre ostaşul
necunoscut, ca spre fratele mai mare pe care îl amintim în rugăciuni şi căruia îi destăi-
nuim gândurile noastre sincere.
Vouă eroi necunoscuţi, care vă dormiţi somnul de veci aici, în Cimitirul de
la Rotunda, vă dedicăm strădania noastră, ca pildă nepieritoare de sacrificiu, pentru
cei care s-au jertfit pentru un ideal. Lecţia de astăzi ne învaţă să ne îndreptăm paşii
pe căile păcii, a împăcării, a înţelegerii şi a virtuţilor, pentru că războaiele paralizează
speranţele şi distrug frumosul” (Mircea Gelu Buta: Pasul Rotunda, 27 august 2020).
La sfârşitul ceremoniei, împreună cu PS. Benedict Bistriţeanul am făcut
o vizită măicuţelor de la mănăstirea Piatra Fântânele, aflate într-o tabără cu cor-
turi la poalele Vf. Omul din Munţii Rodnei. Maica stareţă Pamfilia ne-a ospătat
cu mămăligă, brânză şi apă rece de izvor. După clipele de voroavă şi răgaz,
la invitaţia părintelui Gavril, am urcat împreună cu Preasfinţitul până la cota
1.932m, în dorinţa de a binecuvânta troiţa ridicată pentru a aminti drumeţilor
că nicăieri nu-L vei găsi pe Dumnezeu mai aproape decât pe munte. Poate de
aceea, schiturile sau pustnicii se pierd printre crăpăturile stâncilor. Poate de
aceea Iisus urca pe munte Să se roage cu sudoare în sânge.
Calea spre lumină este miracolul ascensiunii, pe o potecă accidentată,
fără grabă şi în linişte. Lemnul Crucii înfipt într-o grămadă de pietre de şist
apărea ca un vârf de lumină care te cheamă mereu. O lumină pe care să o porţi
în suflet şi aceasta să fie ghidul tău. Era atâta linişte, încât nu ne venea să ne mai
întoarcem. Soarele încălzea atmosfera, iar norii căpătau altitudine, lăsându-ne
să admirăm măreţia crestelor vălurite ale Rodnei. Ne-am desprins cu greu de
liniştea care ne înconjura şi peisajul mirific cuprins de lumina crepusculară a
asfinţitului. Am coborât în tabăra măicuţelor, de la care ne-am luat rămas bun,
după care ne-am continuat drumul cu vechea, dar vrednica maşină de teren
a părintelui Gavril, care ne-a însoţit până la biserica din Valea Mare, unde ne
aştepta părintele Paroh.
A fost o zi minunată, pe care cu siguranţă nu o vom uita nici noi şi nici
cei care au participat la comuniunea de la Rotunda.
141
Mircea Gelu BUTA
Monumentul eroilor din Cimitirul militar Rotunda, sfinţit la 27 august 2020.
ROTUNDA MILITARY CEMETERY

–Summary–
Fortresses, ditches and other fortifications have been built since ancient times on
all the mountain passes of Transylvania, to defence or to serve as a border crossing
from one territory to another. The Rotunda Pass, as well as the natural gorge that lays
at its base, act as a special natural fortification: to the east, there are mountain hills,
below them, a plateau, and to the south, high hillsides, in the foothills of which flows
the crystal clear Someş river. Close to the river, there is a road – the only means of
communication. To the north, under the foothills, there are steep slopes on either side
of a narrow and deep valley through which the Cobăşel stream flows. This access road,
which connected Someş river and Moldovan territory, is known as “Plaiul Moldovei”.
After the abolition of the border, a new road was forged over Mount Rotunda, which
was aimed to connect the Someş Valley and Maramureş, Galicia and Bucovina regions.
During World War I and II, this road acquired a great importance in the military
strategies of the combatants. As a reminder of the past, there laid traces of fortifications,
trenches, tunnels and mass graves in the Rotunda Military Cemetery. All these remind
us how death madly put on its dancing shoes in this dead-end of mountains.
Keywords: The Rotunda Pass, military cemetery, commemoration.
142
LE CIMETIÈRE MILITAIRE DE ROTUNDA

–Résumé–
Depuis les temps anciens, des forteresses, des fossés et d’autres constructions ont
été élevées dans tous les cols d’Ardeal afin d’assurer la défense ou les points de passage
d’un territoire à l’autre. Le col de Rotunda ainsi que le défilé naturel qui se trouve à
sa base représentent une fortification naturelle unique: vers l’est, il y a des collines
de montagne, en dessous, des plateaux, vers le sud, de hautes collines et, au pied de
tous ceux-ci, la rivière Somes. À ses côtés, la route est la seule voie de liaison. Vers le
nord, au-dessous de la montagne, il y a des escarpements raides, de part et d’autre
de la vallée étroite où le ruisseau Cobăşel coule. Cette voie d’accès, qui lie la rivière
Somes à la Moldavie, porte le nom « Plaiul Moldovei ». Après l’abolition de la frontière,
une nouvelle route a été tracée au-delà de la Montagne Rotunda pour lier la Valée
du Somes aux régions de Maramures, Galicie et Bucovine. Pendant les deux Guerres
mondiales, cette route est devenue très importante dans le contexte des stratégies
militaires des combattants. Les ruines des forteresses, des tranchées, des tunnels et les
fosses communes du cimetière militaire de Rotunda représentent des souvenirs de ces
temps anciens. Tous ceux-ci nous rappellent la danse folle de la mort dans ce cul-de-sac
des montagnes.
Mots-clés: le col de Rotunda, cimetière militaire, commémoration.
DER SOLDATENFRIEDHOF IN ROTUNDA

Auf allen Gebirgspässen in Siebenbürgen wurden seit alten Zeiten Festungen,

Gräben und andere Befestigungen errichtet. Diese dienten zur Verteidigung oder
als Durchgang von einem Gebiet zum anderen. Sowohl der Gebirgspass Rotunda
als auch der natürliche Engpass an seinem Fuße stellen eine besondere natürliche
Festung dar: Hügel und Hochebenen sind im Osten anzutreffen; im Süden gibt es hohe
Hügel, an deren Füßen der kristallklare Someş fließt. Neben dem Fluss gibt es nur ein
Zugangsweg: die Bahn. Im Norden, am Fuße des Berges, gibt es steile Schichtstufen an
den beiden Seiten eines engen und tiefen Tales, durch das der Bach Cobăşel fließt. Dieser
Zugangsweg, der die Flüsse Someş und Moldova verband, wird „Plaiul Moldovei“
genannt. Nach der Abschaffung der Grenze wurde ein neuer Weg über dem Berg
Rotunda gebaut, der das Someş-Tal mit Maramureş, Galiţia und Bucovina verband.
Während der zwei Weltkriege wurde dieser Weg äußerst wichtig für die militärischen
Strategien der Kombattanten. Zum Andenken an die vergangenen Zeiten blieben
Festungsruinen, Schützengräben, Tunnel und Massengräber vom Soldatenfriedhof in
Rotunda. All diese erinnern uns daran, dass der Tod seinen verrückten Tanz im Herzen
dieser Berge aufführte.
Stichwörter: Gebirgspass Rotunda, Soldatenfriedhof, Gedenken.
143
„ACEASTA ÎMI ESTE BUCURIA ACESTOR ZILE”.
TEODOR TANCO „ANTIJURNAL”
– FRAGMENTE
Călin-Emilian CIRA1
Jurnalul ca „gen diaristic” ajută la reconstituirea unor evenimente şi

perioade istorice, la cunoaşterea anumitor medii intelectuale, politice, ştiinţi-
fice, artistice. Astfel de documente întregesc imaginea pe care o avem asupra
vremurilor trecute. Scrise cu sinceritate, paginile celor 15 caiete – care aparţin
acestui gen – donate de Teodor Tanco pentru a fi păstrate la Biblioteca Centrală
Universitară „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca, poartă titlul „Antijurnal”.
Autorul motivează alegerea acestui titlu într-o însemnare din 13 noiembrie
1983: „Citind Jurnalul de la Păltiniş şi fragmentele din al lui L. Rebreanu,
acestea mai recent, ca şi motivările pentru care au fost scrise, vizavi de ele al
meu are cu totul altă sorginte; de aceea şi titlul e bine ales, Antijurnal, chiar
inspirat. Fiindcă nu e un jurnal în înţelesul celorlalte, nici dintr-o nevoie a con-
fesiunii, nici din obligaţia de a nota spusele altuia, ci propriile-mi gînduri şi
spuse fără voce, sau rostite în şoaptă în lungă singurătate. [...] Nici n-am mai
spus ce fac, de ce fac, ci am trecut la a nota acele frămîntări pe care nu aveam
cui le împărtăşi şi cu cine le împărţi. Am început a scrie ceea ce trebuia să spui
cuiva; e deci un dialog nevorbit într-o formulă de dialog; de aceea e altceva
decît un jurnal sau însemnări zilnice şi atunci cum să-i fi spus, că un titlu tre-
buia să aibă? Am simţit că nu e, în raport cu ceea ce citisem pînă atunci, jurnalul
clasic. Din lipsă de a-l numi cumva, i-am zis «Antijurnal», căci e partenerul
meu de drum în viaţă.
Fără să fi gîndit sau să fi intenţionat, să fi practicat deliberat, manuscri-
sele acestea au fost mijlocul unui exerciţiu mai permanent ca oricare de a scrie
cîteva propoziţii, rînduri aproape zilnic. O şlefuire a verbului volens-nolens a
însemnat această notare aproape zilnică. Dar dacă aş fi făcut-o chiar zilnic şi
numai la dimensiunile unei pagini ca aceasta?!?
Despre conţinutul, cuprinsul Antijurnalului nici nu vreau să mă pro-
nunţ că nu mi-l mai amintesc bine”.
Notaţiile cuprind perioada anilor 1970–2016 şi tratează teme diverse
de viaţă cotidiană, întâlniri cu scriitori, editori, oameni politici locali (mai ales
1
Selecţia textelor, transcriere şi note dr. Călin Emilian Cira.
145
Călin-Emilian CIRA
din zona judeţului Bistriţa-Năsăud şi Cluj), însoţite de comentarii politice, eco-

nomice, sociale, literare, istorice. Teodor Tanco şi-a mărturisit deseori dorinţa
ca să transcriu aceste însemnări şi să mă ocup de tipărirea lor. Am început
acest demers şi i-am încredinţat un fragment pentru corectură. Dar... „timpul
n-a mai avut răbdare”… Încredinţez tiparului câteva fragmente din acel docu-
ment, care descoperă personalitatea scriitorului şi imaginea unei epoci.
Teodor Tanco s-a născut în comuna Monor din judeţul Bistriţa-Năsăud,
la 22 aprilie 1925. A studiat la Facultatea de Drept a Universităţii „Regele
Ferdinand I” din Cluj (redenumită Victor Babeş din anul 1948) între anii
1946–1950. Doctor în ştiinţe juridice, în anul 1975, cu teza Sociologia dreptului
în opera lui Eugeniu Sperantia. A fost asistent universitar la Facultatea de Drept
(1950–1962) din cadrul Universităţii „Victor Babeş” (din anul 1959 devenită
Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca); lector universitar la Institutul
Pedagogic de 3 ani din Cluj (1962–1967); lector universitar la Facultatea de
Istorie şi Filosofie a Universităţii „Babeş-Bolyai”, catedra de pedagogie, între
1967–1971; între anii 1972–1977 lector universitar în cadrul Facultăţii de Istorie
şi Filosofie a Universităţii „Babeş-Bolyai”, catedra de sociologie. Din anul 1976:
membru titular al Uniunii Scriitorilor din România. În 2019, la 29 martie, a
trecut la cele veşnice.
Dintre cărţi menţionăm: Un om în halat vişiniu. Jurnal, Bucureşti, E.P.L,
1968, 180 p.; Cui îi bate inima. Povestiri, Bucureşti, Editura Militară, 1970, 95 p.;
Soldaţi fără arme. roman, Cluj, Editura Dacia, 1973, 195 p (ed a II-a revizuită
şi adăugită, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, 2008, 208 p. ); Virtus
Romana Rediviva. (Însemnări şi portrete), vol. I, Bistriţa, C.J.C.E.S., 1973, 285 p.;
Virtus Romana Rediviva. (Urme peste veacuri), vol. II, Bistriţa, C.J.C.E.S, 1974,
350 p.; Virtus Romana Rediviva. (Rădăcini adânci), Bistriţa, C.J.C.E.S, 1977, 327
p.; Virtus Romana Rediviva. (Memoria istoriei), vol. IV, Bistriţa, C.J.C.E.S, 1981,
353 p.; Fana. roman, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1982, 203 p; Virtus Romana
Rediviva. (Memoria prezentului), vol. V, Bistriţa, C.J.C.E.S, 1984, 426 p.; Virtus
Romana Rediviva. (Memoria viitorului), vol. VI, Bistriţa, C.J.C.E.S, 1987, 472 p.;
Lumea transilvană a lui Ion Creangă, excurs istorico-literar, Cluj-Napoca, Editura
Dacia, 1989, 242 p.; Sociologul Eugeniu Sperantia, Cluj-Napoca, Editura V.R.R.,
1993, 246 p.; Virtus Romana Rediviva. (Memoria culturii), vol. VII, Editura V.R.R.,
1993, 556 p.; Academia Română 1866–1996. Academicienii năsăudeni şi bistriţeni,
Cluj-Napoca, Editura V.R.R., 120 p.; Dicţionar literar 1639–1997 al Judeţului
Bistriţa-Năsăud, autori-publicaţii-societăţi, Cluj-Napoca, Editura V.R.R., 1998, 463
p.; Lumea transilvană a lui Ion Creangă. Originile unei biografii. ed. a II-a revăzută,
Cluj-Napoca, Editura V.R.R., 1999, 240 p.; Despre Liviu Rebreanu, Cluj-Napoca,
Editura Limes, 2001, 165 p.; Pagini alese din istoria Monorului, Cluj-Napoca,
Editura V.R.R., 2001, 288 p.; Andrei Mureşanu contra biografilor. studii, Cluj-
Napoca, Editura V.R.R., 2002, 80 p.; George Coşbuc în viaţă şi documente, studii
şi cercetări, Cluj-Napoca, Editura V.R.R., 2003, 100 p.; 1872. Graz. Paul Tanco
– primul român doctor în matematică. Fragmente biografice, Cluj-Napoca, Editura
Napoca Star, 2004, 120 p.; Istoria presei româneşti a Judeţului Bistriţa-Năsăud de
la origini până în 2004, Cluj-Napoca, Societatea Culturală “Lucian Blaga”, 2004,
146
400 p.; Cîndva mă voi întoarce acasă. Tinereţe pribeagă, Vol. 1, roman, Cluj-Napoca,
Editura Limes, 2005, 212 p.; Academia Română 1866–1996. Academicienii năsă-
udeni şi bistriţeni, ed. a II-a, Cluj-Napoca, Editura Napoca Star, 2006, 144 p.;
Cîndva mă voi întoarce acasă. Refugieri prin ţara mea, Vol. 2, Cluj-Napoca, Editura
Limes, 2007, 330 p.; Sfântul şi cartea. Episcopul Pahomie donează Apostolul de la
1704. Studii şi articole, Cluj-Napoca, Editura Napoca Star, 2008, 120 p.; Cîndva
mă voi întoarce acasă. Depărtări şi îndepărtări, Vol. 3, Cluj-Napoca, Editura Limes,
2009, 306 p.; Cîndva mă voi întoarce acasă. Acasă, la Monor, Vol. 4, Cluj-Napoca,
Editura Limes, 2010, 300 p.; Lumea transilvană a lui Ion Creangă. Originile unei
biografii, ed. a III-a revăzută, Iaşi, Editura Princeps Ed, 2010, 240 p.; Viaţă şi
Literatură. Autobibliografica. 85, Cluj-Napoca, Editura Napoca Star, 2010, 59
p. (ed a II-a, Cluj-Napoca, Editura Napoca Star, 2010, 152 p.; ed a III-a revă-
zută şi adăugită, Cluj-Napoca, Editura Napoca Star, 2011, 172 p. ); Despre Liviu
Rebreanu. Omul şi Cărţile, ed a II-a, Cluj-Napoca, Editura Eikon, 2011, 172 p.;
Panegirice şi omagii postume, Cluj-Napoca, Editura Napoca Star, 2011, 80 p.
Prezentăm o scurtă selecţie din „Antijurnal”, în care autorul se opreşte
asupra preocupărilor sale dedicate vieţii culturale din judeţul Bistriţa-Năsăud,
dintre anii 1982–1986 şi 1988–1990. În transcriere am păstrat fidelitatea tex-
tului şi grafia autorului. De asemenea, în paranteze pătrate am menţionat anul
însemnării când acesta nu era amintit în textul original. Notele nu cuprind
întreaga bibliografie a autorilor menţionaţi.
27 aprilie 1982, marţi; seara tîrziu

M-am aruncat cu patimă şi îndărjire asupra „Astrei” pentru că îşi des-
puie faldurile şi îşi arată frumuseţile goliciunii! E minunată nudă şi pură, cum
a fost chiar şi la anii maturităţii. Sînt bucuros că m-am decis să fac continuarea
acestui studiu şi în partea a doua. Să ai în mînă arhiva ei deci Despărţămîntul
Năsăud nu e un lucru la îndemîna oricui, de aceea abia acum îmi dau seama
că nu e un alt gen de redactare şi construcţie, primar, iniţial; nu citind şi repro-
ducînd convingerile şi formulările altora. Tot mai curios simt că merită această
temă o tratare detaliată şi în ansamblu, ca să se poată vedea cît de mare istorie
are instituţia transilvană şi sibiană.
În această primăvară friguroasă şi ploioasă cu ceasuri de iarnă, a te
încălzi cu focul nestins al „Astrei” e un favor pe care zeii îl oferă şi răsplătesc
arareori pămîntenii.
Aceasta îmi este bucuria acestor zile.
Joi, 10 iunie 1982; idem [2300]

Iată o perspectivă a documentării în legătură cu tema Fondurile gră-
nicereşti năsăudene, deschisă de cîteva materiale aflate la T. Ghiţan2! A nu fi
2
Teodor Ghiţan (n. 20 iunie 1912 – m. 26 septembrie 1992). Cercetător, bibliotecar la Institutul
Medico-Farmaceutic din Cluj, şef de cabinet la catedra de istorie a medicinii. A publicat nume-
roase studii şi articole în reviste de specialitate, dintre care amintim: „Arhiva Someşană”,
„Revista de pedagogie”, „Ştiinţe medicale”, „Clujul medical”.
147
Călin-Emilian CIRA
tratat un asemenea subiect şi inclus în volumul VI, ultimul din serialul V.R.R.3,
ar însemna lipsirea din context a uneia din cele mai importante instituţii, dacă
nu chiar cea mai valoroasă. De aceea va fi, cred, cea cu titlul de mai sus, prima
sau deschizătoarea suitei de articole şi studii a volumului [...]
Vineri, 26 noiembrie 1982; 2100

Am ajuns iar să mă ocup de reviste, de cele şcolare, şi să văd ce s-a mai
făcut în presa aceasta în ultimii ani. Fireşte, mă voi opri să le prezint doar pe
cele care au ajuns să se tipărească, să se alinieze astfel şi să se însemneze publi-
cisticii. În epoca zborurilor interplanetare a te mai mulţumi cu reviste dacti-
lografiate sau litografiate e egal cu întoarcerea la plugul de lemn. Am început
cu titlul de glorie cîndva, „Muza someşană”4 năsăudeană, însă cu succese
minime. S-a tipărit doar un singur număr, în 1978!
Fac tentativa spre un tîrg la maşină, un produs românesc mai vechi:
Dacia 1100. Astea îmi sînt posibilităţile materiale, după cumpărarea aparta-
mentului, şi la atît trebuie să mă restrîng; să mă mulţumesc. Dar mie îmi place,
că e o marcă verificată şi apreciată. Azi a apărut în vitrină şi Oltcit-Club, care
nu mi-a făcut impresie bună şi mai ales preţul îmi depăşeşte posibilităţile: 5500
dolari.
Duminică, 28 noiembrie 1982; 2200

Am ajuns la revistele şcolare, pentru vol. V, la „Muza someşană” pe
care am studiat-o zilele acestea şi am redactat articolul de 5 p. care va fi inserat
în volum. Mai e „Zări senine”5 tot tipărită şi probabil vor mai fi, dar nu le ştiu
încă. Astfel se rotunjeşte tematica istoriei presei judeţului. Impresii mi-am mai
exprimat despre acest titlu. La urmă, cînd voi avea termenii comparaţiei, voi
vedea mai exact ce este această „Muză Someşană”.
În atenţie şi frămîntări e tîrgul cu maşina „Dacia 1100”. Azi la proba pe
Feleac n-a fost edificator testul, fiindcă n-am condus eu. Îmi rezerv dreptul la
întoarcerea de la Bucureşti.
Căci acesta este drumul în perspectiva apropiată: pentru volumul de
teatru şi pentru întîlnirea cu năsăudenii la Casa Universitarilor, pregătită de
Ioan Costan6 (Pric = părintele Ioan Costan). Doresc această revedere cu mulţi
din cei ştiuţi încă de la vol. II, de prin 1975.
Duminică – 20 februarie 1983; h 2000

Sînt înaintea plecării în traseul documentar Năsăud-Bistriţa-Monor;
dar şi cu prilejul apariţiei romanului FANA. Merg să văd cum se vor distribui
3
V.R.R. – prescurtarea titlului volumelor lui Teodor Tanco, Virtus Romana Rediviva.
4
Revistă şcolară editată de Societatea literar-ştiinţifică „Virtus Romana Rediviva” a liceului
„George Coşbuc” din Năsăud. Pentru mai multe detalii, vezi Teodor Tanco, Virtus Romana
Rediviva, vol. V, Bistriţa, 1984, pp. 172–177.
5
Revistă şcolară a liceului „Liviu Rebreanu” Bistriţa. A apărut între anii 1967–1983.
6
Ioan Costan (n. 28 august 1911 – m. 29 iunie 1987). Preot greco-catolic, redactor al ziarului
„Solia”. A publicat volumul Glia strămoşească (1942).
148
cele 180 exemplare pe un judeţ, faţă de 1500 cît a fost cererea acestei cărţi. Nu
cred că va avea loc vreo lansare sau întîlnire cu cititorii în aceste condiţii în care
nu se ajunge sub nici o formă: numai Monorul a cerut 200 exemplare, Năsăudul
– 400. Ce bine ar fi fost ca după atîtea volume (3) din V.R.R. să fie şi o carte lite-
rară a autorului despre care începea să se creadă că în afara serialului nu va mai
scrie un alt gen. Însă va fi fost o bucurie a mea ştiind, simţind şi convingîndu-
mă că tineretul şcolar are nevoie de asemenea scrieri, e doritor de literatură
dacă se întîlneşte cu cea care-i răspunde la anumite sensibilităţi şi întrebări.
FANA are cîteva din cheile vîrstei ce sînt credibile mai mult prin sinceritatea
lor decît a unei arte de înalt nivel (pe care nici n-am urmărit-o în chip deosebit;
altfel lăsam în alb încă vreo 70 de pagini, în care dragostea trupească invada
problematica; dar erau şi cele mai bine scrise). Dacă voi ajunge să am audienţă
la primul-secretar M. Marina7, în problema vol. V (V.R.R.), şi dacă voi fi înţeles
ca să se tipărească, înseamnă că toată truda ultimilor ani nu va fi uitată; spre
folosul, nu al cititorilor, ci al altora care se vor ocupa cu lucrări de genul acestei
monografii sau cu aspecte speciale din cultura locală.
Pentru toate acestea e un drum important acesta ce îl încep mîine dimi-
neaţă şi va dura aproximativ o săptămînă. Sînt însă multe înscrise pe lista celor
ce se cer rezolvate, şi ca întotdeauna, mai rămîn şi pentru altădată.
Iar acasă mă aşteaptă continuarea dactilografierii vol. V, la care am
scris pînă acum 120 p. Pînă în primele zile ale lui aprilie trebuie să închei; după
care voi trece la altă carte. Ce? Nu ştiu anume, acum.
2 martie, miercuri, 1983; 1815 h

Deşi m-am înapoiat de două zile din călătoria anunţată în pagina
din faţă, n-am notat nimic, fiindcă am fost prins în treburi şi am uitat! Atît
de aglomerat cu reluarea dactilografierii vol. V şi alte mărunţişuri prin casă,
dar mai ales lucrul la V.R.R., am scăpat din atenţie întîmplător acest jurnal.
Entuziasmat de încurajarea şi asigurarea primului secretar Mihai Marina că va
face totul pentru a se tipări şi cinciul, m-am aşternut la lucru, ca să-l pot încheia
la maşină pînă la sfîrşitul acestei luni. Am constatat că dacă se vrea se poate,
iar anul acesta vreau să fie serialul complet; şi va fi. Pînă unde? Se va vedea.
Deocamdată 5 să se tipărescă în acest an, iar 6 cam prin 1986–7.
A fost o săptămînă grea pe meleagurile de origine (Monor, Bistriţa,
Năsăud), unde am mai adunat material şi am completat date personale la por-
trete. Cu acest prilej de călătorie s-a organizat şi lansarea romanului FANA la
librăria „G. Coşbuc” din Bistriţa. Numai acolo, fiindcă n-a fost carte pentru a
o prezenta la Năsăud şi în alte părţi. Succesul de librărie a fost uluitor; firesc,
la cele 300 de exemplare în tot judeţul. Din acestea, am dus 50 exemplare la
Monor. Prezentarea la librărie, cît şi în presă („Ecoul”8) a lui Ioan Ilieş9 a fost
7
Mihai Marina (n. 9 martie 1939 – m. 2012). Om politic, prim-secretar al Comitetului judeţean
de partid şi preşedinte al Comitetului executiv al Consiliului popular al judeţului Bistriţa-
Năsăud în perioada iunie 1979 – noiembrie 1985.
8
Ecoul – ziar care a apărut în judeţul Bistriţa-Năsăud între anii 1968–1989.
9
Ioan Ilieş (n. 8 iunie 1940 – m. 24 mai 1997). Profesor, istoric literar. Volume: Posteritatea lui
149
Călin-Emilian CIRA
corectă şi poate prea binevoitoare. Aşa sînt dascălii noştri, generoşi şi entuzi-
aşti. Iar Vasile Raţiu10 a fost mai mult surprins de formula cărţii şi a subiectului
ca oricare altul! Adevărul e că literatura, romanul, are cititori mulţi şi e bine că
tirajele încep să sporească.
La Anuca, nepoata mea, unde de regulă domiciliez la Bistriţa, m-am
simţit bine şi cred că nu i-am deranjat prea mult.
Peste o lună din nou, către ai mei.
Joi – 16 iunie 1983, 2210

Am avut la orele 1800 o întîlnire cu O. Filipoiu11, I. Bindea, V. Langa12 şi
G. Scridon13 pentru a discuta eventuala sindrofie năsăudeană din octombrie,
prilejuită de împlinirea a 120 de ani de la înfiinţarea Liceului grăniceresc de
la Năsăud (4 octombrie 1863). Sînt perspective de a relua şi continua frumoa-
sele întîlniri ale celor de pe meleagurile bistriţene şi năsudene, ce tindeau să se
instaureze ca o originală tradiţie, însă întreruptă în parte chiar din vina mea;
neinsistînd şi neiniţiind organizarea anuală în ultimii doi ca urmare a polemicii
cu G. Scridon, încît anul trecut nici n-a avut loc. Dar acum spiritele calmîndu-
se, sînt toate şansele reluării şi continuării revederii pentru o seară a celor apro-
ximativ 150 persoane.
Afară s-a lăsat noaptea şi plouă mărunt, vremea s-a răcit. Voi citi cartea
„Caietele locot. Florian”14 pînă la 24 h.
Sîmbătă – 13 aug. 1983, 1215; Sîngeorz B.

Aseară l-am întîlnit pe profesorul Gavril Istrate15, cînd ieşeam dintr-
o vizită scurtă de la O. Filipoiu, cu Lucian Valea16 şi I. Ţîrcoman. Am rămas
în stradă 2 ore pe acelaşi trotuar, discutînd neîntrerupt (20–22). A venit şi s-a
Radu Petrescu (1993); Acasă la Ion Pop Reteganul (1995); Culisele fiinţei (1996).
10
George Vasile Raţiu (n. 14 septembrie 1935 – m. 16 aprilie 2010). Prozator, publicist. Volume:
George Coşbuc şi Valea Bârgăului (contribuţii documentare la biografia poetului) (1996); Izvorul deve-
nirii (2001); Matei Eminescu la Bistriţa (1997)
11
Onisim Filipoiu (n. 25 ianuarie 1914 – m. 2000). Profesor, arhivist, Director al Bibliotecii
Centrale a Institutului Medico-Farmaceutic (Cluj-Napoca). A publicat o serie de studii în
reviste de specialitate: „Din scrisorile unui spion şi trădător”, în „Arhiva Someşană” nr. 20,
Cluj, 1936, p. 361–370; „Două documente”, în „Arhiva Someşană” nr. 25, Cluj, 1939, pp. 438–
444; „Câteva documente grăniţereşti”, în „Arhiva Someşană” nr. 27, Cluj, 1940, pp. 214–219.
12
Vasile Langa (n. 1 ianuarie 1927 – m. 19 decembrie 1989). Profesor, prozator, epigramist. A
publicat în volume colective: Dicţionar de epigrame (1981); Eterna epigramă (1981); Antologia
epigramei româneşti (1985).
13
Gavril Scridon (n. 16 mai 1922 – m. 6 septembrie 1996). Critic şi istoric literar. Cărţi: Pagini
despre Coşbuc. Contribuţii la cunoaşterea vieţii şi operei poetului (1957); Liviu Rebreanu pe plaiuri
năsăudene (1967); Ecouri literare universale în poezia lui Coşbuc, 1969.
14
Ştefan Fay, Caietele locotenentului Florian, Bucureşti, Ed. Albatros, 1983.
15
Gavril Istrate (n. 23 februarie 1914 – m. 2014). Lingvist, istoric literar, profesor universitar.
Cărţi: Limba română literară. Studii şi articole (1970); Originea limbii literare române (1981); Studii
eminesciene (1987).
16
Lucian Valea (pseudonimul lui Alexandru Astaluşiu, 4 martie 1924 – 4 aprilie 1992). Scriitor.
Cărţi: Mătănii pentru fata ardeleană (1941); Întoarcerea lângă pământ (1942); Vocile (1975), Pe
urmele lui George Coşbuc (1986).
150
alăturat grupului un actor de la Teatrul Naţional din Iaşi, pe nume Raiciu17.

Acesta s-a dovedit un om informat în literatură şi în istorie, chiar la curent
cu ultimele apariţii editoriale. Iar azi am avut o plăcută revedere cu el, de
faţă fiind un timp Valea, Filipoiu, Andraşoni18, iar în continuare, rămînînd
în doi, mi-a comunicat că m-a recunoscut din perioada cînd eram director
la Teatrul de Stat din Turda; el fiind detaşat de la Iaşi şi conducînd Teatrul
de Stat „M. Eminescu” de la Botoşani (1971–1973). Apoi, plimbîndu-ne am
depănat cîteva amintiri despre spectacole şi reuşite, lăudîndu-ne reciproc şi
cu politeţe; dar numai atît cît nu strică adevărului. E, socot, cunoştinţa nouă
cea mai valabilă din acest sezon sîngeorzan, şi ceva comun ne apropie, peste
teatru...
Ne întîlnim după amiază la 17 pentru a participa la un vernisaj al unui
plastician local (rodnean), Guşă19. Într-adevăr, faptul a avut loc, dar nu şi eve-
nimentul cultural, la care au participat cîţiva oameni. Noi, cei legaţi de aceste
lucruri, de origine năsăudeană şi încă vreo cîţiva străini: autorul, un oarecare
ins, cîţiva prieteni ai plasticianului, de la Baia Mare şi Satu Mare.
Deschiderea şi prezentarea a făcut-o D. Andraşoni de la ziarul „Ecoul”.
Despre calitatea lucrărilor şi talentul băiatului urmează să le confirme
sau infirme timpul.
14 august 1983, Duminică, Sîngeorz-Băi; 900 h.

Cred că cea mai interesantă lectură pe care am făcut-o în acest timp, din
punct de vedere documentar, cît am citit în staţiune, a fost corespondenţa lui
Iuliu Moisil20 şi Constantin C. Moisil21 către Onisim Filipoiu. Inedite şi bogate
aspecte biografice am cunoscut din această corespondenţă, pentru toţi cei trei
numiţi mai sus! Dactilografiată pe vreo 70 p. , corespondenţa este o inegalabilă
sursă în descifrarea unui timp istoric şi pentru cunoaşterea unor instituţii năsă-
udene, oameni, cărţi, manuscrise, tipărituri, probleme...
Acest O. Filipoiu trebuie privit cu alţi ochi pentru multe fapte de bine
şi patriotism local în care a fost omagiat în anii tinereţii sale, mai mult chiar
ca acum la maturitate şi bătrîneţe; cînd nu mai e la Năsăud între oamenii şi
instituţiile la care a lucrat şi s-a străduit să le consolideze. Oricum, este mult
17
Virgil Raiciu (n. 29 octombrie 1930 – m. 6 noiembrie 1985). Actor la Teatrul Naţional din Iaşi,
regizor.
18
Dumitru Andraşoni (n. 16 februarie 1936 – m. 6 noiembrie 1990). Ziarist, eseist. Publicaţii:
Lucian Blaga – mit şi cosmos arhaic în vol. Spaţii posibile (1980, pp. 119–125), Cu lumina mea spo-
resc a lumii taină în vol. Suverana clipă (1981, pp. 194–198).
19
Florea Guşă (n. 9 februarie 1957 – m. 25 iulie 1997). Pictor. A avut expoziţii în oraşele Bistriţa,
Năsăud, Sângeorz-Băi, Baia Mare, Târgu-Mureş, Târgu Lăpuş.
20
Iuliu Moisil (n. 19 mai 1859 – m. 28 ianuarie 1947). Publicist, membru de onoare al Academiei
Române. Cărţi: Românii ardeleni din Vechiul Regat şi activitatea lor pînă la războiul întregirii nea-
mului (1929); Arta decorativă în ceramica românească (1931); Conştiinţa naţională si eroismul grăni-
ţerilor năsăudeni (1938).
21
Constantin C. Moisil (n. 8 decembrie 1876 – m. 22 octombrie 1958). Istoric, arheolog, numis-
mat, membru al Academiei Române. Volume: Studii de sigilografie românească (1927); Monetele
împăratului Traian referitoare la războaele cu dacii şi la cucerirea Daciei (1930).
151
Călin-Emilian CIRA
deosebit şi mai cinstit decît cei ce au afişat grănicerismul ca pe-o firmă şi scut
pentru multe probleme personale. Să numesc cîţiva?!
Marţi, 10 ianuarie [1984]

Ieri a fost şedinţa de lucru a Cenaclului „Plaiuri năsăudene şi bistri-
ţene” la Filiala din Cluj a Arhivelor Statului. S-a comunicat despre Grigore
Moisil şi Iuliu Moisil.
În partea a doua a fost omagiat Onisim Filipoiu cu prilejul împlinirii
vîrstei de 70 de ani. Au vorbit despre sărbătorit în ordine: Teodor Ghiţan,
Ironim Marţian22, Crişan Mircioiu23, un profesor pensionar de la medicină,
Nicolae Trifoiu24, Clemente Plăianu25, Gavril Scridon şi subsemnatul. A fost
o mare tămîiere din partea celor mai mulţi, dar mai ales din partea lui cînd
şi-a citit autobiografia şi mai ales dedicaţiile de pe cărţi, între care şi trei de ale
mele, care în fond sînt gesturi de bunăvoinţă şi afecţiune şi nicidecum aprecieri
obiective şi critice a meritelor omului.
Cenaclul acesta, dacă va continua tot aşa, va demonstra că e un joc de
copii bătrîni. În fond nu-i o activitate de cenaclu, ci de cerc cultural de istorie.
Miercuri, 4 decembrie 1985

Am avut în mînă acel volum intitulat „Omagiu lui TEODOR TANCO
la 60 de ani”, editat la xerox, de Cercul cultural-istoric „Plaiuri năsăudene şi
bistriţene”, în îngrijirea lui Clemente Plăianu şi Ironim Marţian. E o lucrare şi
sub forma unui album, căci are multă iconografie–fotografie în cele 165 file,
cît numără. Apare în serialul aceluiaşi cerc, care se numeşte Buletin intern,
acesta este nr.9/1985. Ce să zic? Sînt oarecum mulţumit că atenţia celor din
jur s-a manifestat faptic. Însă e un gest ce denotă precaritatea situaţiei actuale.
Altă cale neexistînd pentru un om de rînd ca mine. Nu ştiu dacă trebuia şi
meritam oboseala şi chiar sacrificiul unora care trebuie să-l cumpere cu 200
lei, compactat. Mă mulţumesc şi cu intenţia, cu bunăvoinţa şi calda lor duioşie
a celor ce au scris şi a celor ce m-au felicitat cu prilejul aniversării celor 60 de
ani. Dar pentru că există, sînt şi rămîn recunoscător celor ce au semnat artico-
lele; rămînînd peste vreme un document al prieteniei şi comunicării noastre de
suflet.
22
Ironim Marţian (n. 7 aprilie 1947). Profesor universitar la Facultatea de Construcţii din Cluj-
Napoca. Cărţi: File risipite (2001); Figuri de dascăli năsăudeni şi bistriţeni (2002); Probleme speciale
de teoria elasticităţii şi plasticităţii (2011);
23
Crişan Mircioiu (n. 20 iulie 1913 – m. 18 mai 2009). Profesor universitar la Facultatea de medi-
cină din Cluj-Napoca, chirurg. Cărţi: Albert Schweitzer (1983); Şcoala clujeană de chirurgie (1919–
2002) (2002).
24
Nicolae Trifoiu (n. 27 decembrie 1921 – m. 23 ianuarie 2010). Istoric literar. Cărţi: Drumurile
şi popasurile tânărului Eminescu în Transilvania: studii şi articole. (1976–1998) (1998); Cel dintâi
prieten si coleg ardelean al lui Eminescu: feldrihanul Ioan Neamţu (2000); Pagini literare (2001).
25
Clemente Plăianu (n. 11 septembrie 1914 – m. 28 octombrie 1999). Preot greco-catolic, funcţi-
onar. Volume: Cardinalul Alexandru Todea lucrare (lucrare scrisă împreună cu Silviu Augustin
Prunduş) (1992); Catolicism şi ortodoxie românească (coautor) (1994); Chiuza: veche vatră româ-
nească şi leagăn al Rebrenilor: monografie (1998).
152
Miercuri, 26 februarie 1986

În sfîrşit! Am scris azi al 50-lea portret, cel al lui Ion Lupoae, profesor
la liceul din Năsăud. Într-un fel, şi în mare, am încheiat partea a doua a volu-
mului. Urmează eventuale înlocuiri de portrete, completări la unele, şi la toate
finisări şi lustruiri ale frazei şi cuvîntului. Sînt exact 3 luni, azi, de cînd m-am
întors de la Centenarul Rebreanu şi de atunci a fost o stăruitoare muncă şi
trudă pînă la insomnii. Cu mici excepţii de călătorii, de sărbători, neîntrerupt
am lucrat, cum se zice, zi şi noapte, în zile de lucru şi în sărbători. Încă nu ştiu
exact ce mi-a ieşit, dar greul oricum a trecut. [...]
Luni, 6 octombrie a.c. [1986]

Azi am fost refuzaţi definitiv în publicarea anunţului pentru întîlnirea
fiilor judeţului Bistriţa-Năsăud domiciliaţi în Cluj-Napoca; programată oma-
gial de 4 octombrie, ziua inaugurării liceului românesc năsăudean în 1863. În
acest an, la revederea a XI-a, trebuia să vorbească poetul Aurel Rău26 despre
George Coşbuc, la 120 de ani de la naştere. Dar nu va fi nimic din ce am visat
şi aşteptat, că însăşi conducerea partidului de-aici, respectiv primul secretar
Ioachim Moga27 s-a pronunţat împotrivă! În loc să se ocupe de aprovizionare,
că lumea e înfometată, de transporturi că circulă troleibuzele de cîteva ori pe
zi numai şi de atîtea altele, îl interesează mica publicitate din „Făclia” şi alte
nimicuri. Dar prin aceasta am simţit o profundă lovitură ca cetăţean şi o gravă
încălcare a modestelor drepturi şi libertăţi ce mai sînt. În al doilea rînd, m-a
săgetat în toată fiinţa spirituală, ca o lovitură căzută peste scrisul şi cărţile ce
intenţionez să le tipăresc. Cele 7 cărţi cu care îmi sînt dator şi mi le-am promis;
şi perfect realizabil planul că patru din ele sînt scrise, dintre care trei la edituri:
Izvoarele s-au întîlnit la Pipirig (Creangă), Sociologia dreptului în opera lui E.
Sperantia şi Prea tineri pentru amintiri. Dar dacă un anunţ în presă e cenzurat
pînă şi de cei mai înalţi cerberi, atunci ce mai poate fi cu bietele manuscrise ce
îndrăznesc atîtea adevăruri!
Aşa că acest copil de suflet al meu, care a fost întîlnirea anuală a celor
dezrădăcinaţi din meleagurile natale şi trăitori acum aici, dă semne de sfîrşit
şi tot ce e posibil să moară în viitorul apropiat, şi n-o să-l mai am, e încă un
motiv în plus ca să mă gîndesc intens la întoarcerea mea acasă, stabilindu-mă
la Bistriţa.
Doamne, ce zile întunecate, pe care le tot resping de ani, sperînd în
frumos!
Vineri, 24 octombrie a.c. [1986]

Din cîte au fost, momente şi evenimente, cu prilejul „Zilele Coşbuc”,
26
Aurel Rău (n. 9 noiembrie 1930). Poet. Cărţi: Mesteacănul (1953); Zeii asediaţi (1972); Mişcarea de
revoluţie (1985).
27
Ioachim Moga (n. 14 martie 1926 – m. 2007). Om politic, prim-secretar al Comitetului judeţean
de partid şi preşedinte al Comitetului executiv al Consiliului popular al judeţului Cluj (19 mai
1983 – 22 dec. 1989).
153
Călin-Emilian CIRA
cîteva tot se impun consemnate. Bunăoară, întîlnirea şi cunoştinţa cu Adrian

Păunescu.
La Năsăud, în 18 l.c. se zvonise că a fost în sală, a intrat după ce începuse
manifestaţia culturală în sala de festivităţi de la primărie, Adrian Păunescu28!
Dar că la această neaşteptată prezenţă, secretarul de partid cu propaganda de
la judeţ, Constantin Răducu, a părăsit sala, plecînd tocmai din prezidiu. Eu
l-am văzut că este, într-adevăr, în timp ce vorbea la tribună Grigore Găzdac29,
secretarul a plecat. N-am făcut nici o legătură între cele două fapte, a sosirii
unuia şi a plecării altuia, că nu ştiam nimic. Nu ştiu dacă din pricina „păunes-
ciană” s-a retras Răducu sau din năravul lui mai vechi, ca la atîtea şedinţe şi
adunări unde el nu e vioara întîi.
Ce ştiu sigur şi am văzut pe viu a fost prezenţa Poetului în casa şi la
moara Poetului de odinioară, în Hordou. Chiar în moară, la lumina unui felinar
cu petrol în faptul serii, l-am descoperit. Am intrat în atmosfera de cîntec şi de
spectacol în genu-i, şi am ascultat preţ de vreo 40 de minute. Totul simţit, sincer
şi înălţător! Călugărul, Sihastrul alias Adrian, că arată ca Daniil, fascina, elec-
triza, fura pe tineri timpului fizic. Cel puţin vreo zece melodii s-au cîntat cît am
asistat, de-ale lui din spectacolele itinerante prin ţară, între care şi „Răsunetul”
lui Mureşanu; dar nici un Coşbuc! Asistenţa stă în picioare, înghesuită, cam la
vreo 40 de suflete, plus pe-afară pe lîngă moară. Cu figura impozantă, masivă
şi vocea de bariton, Poetul oficia în felul lui poezia, prin rostirea gravă şi
corectă de corul unison, dar puternic, de voci amestecate. A fost un moment
unic, irepetabil în timp şi loc, este şi el, azi hulitul şi ocolitul Păunescu, „suflet
în sufletul neamului” prin ce a făcut pînă acum şi mai cu seamă prin ce a scris.
Şi nu cred să fie altul în viitor.
La urmă l-a salutat Ion Horea30, poetul de la „România literară”, pre-
şedintele juriului pentru poezii la concursul de poezie de la „Zilele Coşbuc”.
L-am salutat şi eu, ca un localnic ce mă simţeam şi autor de 5 volume V.R.R.,
care au ţîşnit tocmai din aceste pămînturi năsăudene şi bistriţene. L-am oma-
giat pentru resurecţia revărsată în ţară peste tineret şi sufletele româneşti, com-
parîndu-i demersul artistic şi poetic, mai ales ca spectacol, cu ceea ce se petrecea
în 1871 la Adunarea de la Putna, sau la Centenarul naşterii lui G. Coşbuc: adică
momente de revărsare a simţirii naţionale, ca expresie a solidarităţii şi regăsirii
istorice. Ne-am îmbrăţişat ca oameni ce se cunosc demult, deşi atunci în mod
nemijlocit, atunci şi acolo, în moara familiei de odinioară Coşbuc.
M-am retras, cu Ion Horea, să mergem la maşină. Să înnoptase. Stelele
28
Adrian Păunescu (n. 20 iulie 1943 – 5 noiembrie 2010). Poet. Volume: Ultrasentimente (1965);
Mieii primi (1967); Infracţiunea de a fi (1996).
29
Grigore Găzdac (n. 20 martie 1923 – m. 2002). Profesor. Director al Liceului „George Coşbuc”
din Năsăud între anii 1958–1978. A publicat studii şi articole în „Tribuna Ardealului”, „Arhiva
Someşană”, „Flacăra”. Coautor la volumul Liceul „George Coşbuc” Năsăud (1863–1988).
Micromonografie (1988).
30
Ion Horea (n. 10 mai 1929 – m. 5 aprilie 2019). Poet. Volume: Poezii (1956); Coloană în amiază
(1961); Calendar (1969).
154
sclipeau coşbucian. De la moară se revărsa cîntecul păunescian, care aduna în

juru-i ţăranii din Hordou”.
Vineri, 20 mai a.c.[1988]

A trăi fără lecturi, nu se poate! Dar nu orice fel şi oricînd un anume fel
de carte. Iată, a doua oară am început să citesc vol. III al romanului Horea, Rex
Daciae de regretatul I.D. Muşat31, dar nu-l pot continua, nu-l pot duce la capăt,
că prea mă apasă durerile din el. E drept că ştiu unele detalii, iar după excursia
din Apuseni şi vizitarea atîtor locuri legate şi evocatoare ale răscoalei, îmi sînt
şi mai vii faptele acelui trecut dramatic românesc. M-am oprit din lectură după
vreo 50 p. şi nu cred că voi continua. Nu pot! (Am continuat cu Fragmentarul
clujean al lui H. Stanca32; e cu totul altceva.) Iar gîndul, ideile, sentimentele fug
îndată spre răscoala grănicerilor năsăudeni şi Tănase Tudoran, la acei luptători
şi eroi care n-au un semn al jertfei lor în tot judeţul! Am să-l fac totuşi, eu; o
modestă cruce sau troiţă pe cîmpul unde s-a produs răscoala şi apoi au fost
executaţi cei patru, pe cîmpul Mocirla, lîngă Salva. Nu vreau prin asta decît să
provoc autorităţile ca să întreprindă, în continuare, ceea ce trebuiau s-o facă
demult. Am făcut şi în volumele V.R.R., dar n-a rămas decît o vagă aluzie că
cenzura mi-a înlăturat sugestia şi ideea monumentului pe care îl imaginam
atunci. Adică, nici un semn pentru ceea ce este mărturia şi mîndria ţinutului
în istorie?
Mi-l imaginez pe acesta ce vreau să-l implantez pe cîmpul acela, astfel
Amintire
răscoalei grănicerilor de la 10 mai 1763
lui
TĂNASE TUDORAN
tras pe roată
şi celor trei căpitani ai săi
spînzuraţi
la
12 noiembrie 1763
Ridicat de
scriitorul Teodor Tanco
din Monor
Vreau ca această lucrare să fie lucrată în lemn de vreun meşter local

sau maramureşean, în care scop o să fac o călătorie la directorul muzeului,
Dăncuş33, cu care să mă consult. Sper să reuşesc şi măcar în 1993, la împli-
31
Ioan Dimoftache Muşat (n. 7 ianuarie 1898 – m. 27 septembrie 1983). Scriitor. Volume: Răscoala
iobagilor (1951); Microromanul doamnei Stastok (1957); Horea, Rex Daciae, 2 vol. (1982–1984).
32
Horia Stanca (n. 26 septembrie 1909 – m. 13 iunie 2002). Eseist, traducător. Cărţi: Ciprian
Porumbescu (1975); Fragmentarium clujean (1987); Aşa a fost să fie (1994).
33
Mihai Dăncuş (n. 10 februarie 1942 – m. 31 iulie 2020). Muzeograf, etnolog, etnograf, director
155
Călin-Emilian CIRA
nirea a 230 de ani a faptelor, să fie înfăptuită ideea. Văd că din partea statului,
deocamdată, nici o speranţă.
Marţi, 31 mai a.c. [1988]

Coincidenţă teribilă! La gîndul şi planul meu de a pune un semn de
neuitare pe cîmpia Mocirla, unde a fost răscoala grănicerilor acum 225 de ani,
năsăudenii au lucrat concomitent, Primăria din Salva şi cu cei din Năsăud, mai
cu seamă intrînd în acţiune Nichifor Someşan34. Deja are schiţat proiectul unui
monument de piatră. Sper să fi reţinut ideea mea ca să fie piatra de deasupra cu
trei feţe în triunghi şi să simbolizeze „Virtus Romana Rediviva”, dacă nu cumva
vor fi scrise cuvintele. Este alături de el O. Ruleanu şi alţii. Fireşte că nu le-am
mai dezvăluit visele şi intenţiile mele cu troiţa maramureşeană pe locul răs-
coalei şi osîndei lui Tănase Tudoran şi ai săi. Nu mai avea nici un rost. Dar bine
că s-a întreprins şi se face ceva, că mai tîrziu se va face ceea ce trebuia demult
lucrat: Monumentul. (Al unui artist de renume; însă tot Someşan a fost primul
care l-a făcut la Prislop pe al lui Liviu Rebreanu şi a ţinut locul şi amintirea vie
pînă a fost ridicat cel de azi.) Receptivă se arată şi primăria din Năsăud, prin
Nemeş35, Raus36 ş.a. S-ar putea ca treaba asta să fie prima care să stea la capătul
comemorărilor şi sărbătoririlor lui 10 mai şi 12 noiembrie, legate de Mocirla”.
Duminică, 13 august ’89

O zi plină de inedit! Excursia cu microbuzul staţiunii pe ruta Sîngeorz-
Salva-Coşbuc-Bichigiu a fost cît se poate de necesară şi importantă pentru mine.
Am mai cunoscut un sat grăniceresc, din cele 44, în care nu am pus piciorul
pînă acum – Bichigiul lui Tănase Tudoran. Am văzut şi presupusul loc ce ar fi
fost vatra neamului şi părinţilor săi, pe care azi sînt două case şi proprietarii au
numele de familie Todoran. M-a interesat culmea din spatele caselor, care sigur
pe vremea aceea era împădurită şi codrul era neîntrerupt pînă în Maramureş,
unde el s-a refugiat pentru un timp, după dezertare din armată. Satul e pe o
vale destul de strîmtă, dar pitorească, şi din şoseaua Salva-Maramureş, la vreo
2 km. sus de Coşbuc în stînga, sînt 7 km.
La întoarcere, nu se putea fără o scurtă oprire la muzeul „G. Coşbuc”.
Dar nu cu bucurie m-am desprins de el, pentru modernizarea interioară din
sălile din dreapta, care cu mobilierul acela nou aduce a bucătărie, sau vitrinele
ce le întîlneşti în holuri de primării. Mai autentică este organizarea şi atmosfera
din cele două camere din faţă, în stînga, de la intrare. Nu întotdeauna investi-
ţiile băneşti aduc şi cîştiguri estetice; ca în acest exemplu.
al Muzeului Maramureşan între anii 1977–2011. Volume: Zona etnografică Maramureş (1986);
Evreii din Maramureş (2006); Muzeul Satului Maramureşean: sectorul de instalaţii tehnice populare
acţionate de apă. Sighetul Marmaţiei (2011);
34
Nichifor Someşan (n. 24 noiembrie 1923 – m. 18 septembrie 2006). Artist plastic, muzeograf.
Între anii 1962–1980 a predat disciplina Istoria artei la Universitatea din Timişoara.
35
Petru Nemeş (n. 2 iunie 1946 – m. 21 martie 2016). Primar al oraşului Năsăud între 1983–1989.
36
Pompei Raus (n. 30 noiembrie 1948). Jurist. Între 1976–1990 a fost secretar la Primăria oraşului
Năsăud.
156
Impresionant şi inedit pentru mine a fost urcarea la Platoul de la Salva,

„Mocirla”, unde a izbucnit răscoala soldaţilor grăniceri şi pe acelaşi loc au fost
executate cele patru căpetenii ale lor, în frunte cu Tănase Tudoran. Dar con-
sternarea a fost cu atît mai mare constatînd că nu este nici un semn pe locul
atît de istoric, măcar o cruce! Iar mi s-a sîrnit gîndul ca să întreprind ceva şi să
însemn pămîntul care a fost mormîntul eroilor şi să aşez o troiţă, cu de la mine
putere, nu mai tîrziu de anul viitor. În care scop am vorbit cu sculptorul Maxim
Dumitraş37, de-aici, s-o execute din lemn. E strigător la cer să mai rămînă pus-
tiul pe-acolo unde este atîta istorie.
Luni, 14 august 989

Am vorbit şi am tratat în taină cu Maxim Dumitraş despre troiţa de la
Salva. O va executa el în taină şi o s-o duc acolo şi o voi fixa-o pe locul presupus
a fi al execuţiei şi al mormintelor celor 4 eroi. Nu voi cere nici o aprobare. Sper
să execute şi să rezulte o lucrare artistică, sculptată pe un lemn tare, de stejar,
salcîm sau paltin. M-am şi gîndit la înfăţisarea ei:
[desen realizat de Teodor Tanco]
Înainte de masa de prînz am şlefuit şi pregătit mormintele monumen-

tele-cruci din cimitir pentru Te-Deum din 15, respectiv mîine; de sărbătoarea
37
Maxim Dumitraş (n. 27 septembrie 1958). Sculptor, pictor. Membru al Uniunii Artiştilor
Plastici din România şi al International Art Association Paris (A.I.A.P.). Lucrările sale au fost
expuse în ţară şi străinătate. Director al Muzeului de Arta Comparată din Sângeorz-Băi din
anul 1990.
157
Călin-Emilian CIRA
„Sfînta Maria”. M-au ajutat Maxim Dumitraş şi pictorul Vasile Mureşan38. Iar
cu preotul Ioan Băndean39 am pus la punct amănuntele în acest scop.
E frumos acum la Sîngeorz-Băi, ca în fiecare an, adevărate zile de vară,
şi pe cer se arată seara Luna aproape plină în rotunjimea ei. S-a calmat atmo-
sfera de nu se mişcă nici o frunză. Sînt cele mai frumoase zile ale sezonului.
Miercuri, 16 august [1989]

Am fost într-o scurtă excursie cu maşina mea pînă la Valea Vinului, la
staţiunea Uniunii Scriitorilor, însoţit de Iacob Vranău40 şi Maxim Dumitraş −
sculptorul şi pictorul. Dintre scriitorii (puţini) prezenţi acolo, l-am cunoscut pe
Alexandru Călinescu41, cu care am mai purtat discuţii despre lansarea viito-
rului volum la Iaşi. [...]
Azi am pozat lui Dumitraş pentru un basorelief (efigie) ce vrea s-o
toarne în bronz. Pare a nu ieşi rău. Dar mai sînt necesare cel puţin două şedinţe
de lucru. Are simţ şi foarte sigură intuiţie; deşi parcă merge prea mult înspre
realism, şi exactitate.
I-am avansat tot lui 1500 pentru troiţa de la Salva, care s-o execute din
lemn.
Năsăud, sîmbătă 2 iunie [1990]

Sînt la Hotelul,”Sălăuţa”, unde m-am găzduit pentru o noapte sau
două de odihnă.
A fost o zi încărcată, cu probleme şi rezolvări, cu pregătitri pentru mîine;
dar bună! Pentru că la Salva prea puţine s-au întreprins în vederea celor două
puncte a manifestărilor legate de „Troiţa în libertate”, sfinţirea ei şi serbările
artistice, a trebuit intervenit şi impulsionat ba pe platoul Mocirla, ba la şcoală,
ba la căminul cultural. Cadrul organizatoric şi sărbătoresc nu sînt şi nici nu
vor fi cele dorite şi impuse de eveniment. Doi oameni, sau trei, sau patru (sau
mai mulţi...) se detaşează prin aportul şi eforturile precise: ing. Vasile Coruţiu,
fostul primar; preotul Morar42, prof. Dionisie Piciu43, gospodarul Ianu care a
aprovizionat prin cooperaţie comuna cu alimente şi băuturi.
Mai bine au fost soluţionate lucrurile la Năsăud, unde sesiunea de
38
Vasile Mureşan (pseud. Murivale) (n. 1 aprilie 1957). Pictor, membru al Uniunii Artiştilor
Plastici din România. Lucrările sale au fost expuse în galerii de artă din ţară şi străinătate.
39
Ioan Băndean (n. 17 decembrie 1953). Preot paroh în parohia Sângeorz-Băi II între anii
1982–2019.
40
Iacob Vranău (n. 1 iunie 1931 – m. 6 mai 2007). Ghid turistic la ONT Carpaţi Sângeorz Băi între
1968–1970, referent şi muzeograf la Casa de Cultură din Sângeorz Băi (1970–1989). Publicist,
colaborator la revista „Cuibul visurilor” din Maieru.
41
Alexandru Călinescu (n. 5 octombrie 1945). Istoric literar, profesor universitar la Facultatea de
Litere a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. Voume: Perspective critice (1978);Biblioteci
deschise (1986); O anume idee despre Franţa (2011).
42
Dumitru Morar (n. 10 decembrie 1949 – m. 31 decembrie 2019). Preot în localitatea Salva între
anii 1983–2019.
43
Dionisie Piciu (n. 7 iulie 1910 – m. 1995). Profesor de limba română, învăţător. A publicat stu-
dii legate de istoria localităţii natale Salva, în revista „Arhiva Someşană”.
158
comunicări a fost o reuşită, inclusiv prin prezenţa mai numeroasă a asistenţei.

Au comunicat: subsemnatul (Momentul românesc al răscoalei grănicereşti de
la Salva), Ironim Marţian, Dionisie Piciu, Nicolae Mute44. A prezidat prof.
Octavian Ruleanu. Ba şi discuţii au fost pe marginea materialelor prezentate.
Mult însufleţite au fost dezbaterile cu un colectiv larg de năsăudeni şi
grăniceri care au asistat la primărie la sesiune, unde s-au precizat o serie de
puncte la programul de constituire a Confederaţiei grănicereşti şi la scopurile,
perspectivele acesteia.
Apoi iar a venit vremea sau nevoia, în faptul serii, în frig la Salva
pentru alte detalii, inclusiv acela de a se face scena la şcoală pentru programul
artistic, staţia de amplificare, asigurarea unei casete video pentru înregistrare
etc. Însoţirea lui Ioan Nistor45, directorul Muzeului năsăudean, mi-a fost mai
mult decît binevenită.
Tîrziu am revenit la prof. O. Ruleanu ca să ne consultăm asupra com-
ponenţei Comitetului de iniţiativă a Confederaţiei. Ce minunat om şi intelec-
tual acest octogenar năsăudean, şi ce mult va lipsi locului şi oamenilor cînd nu
va mai fi!! Îi doresc din suflet multă sănătate, ca să fie printre noi cu calmul şi
optimismul lui.
E după miezul nopţii, scriu aceste rînduri; însă e aşa de frig afară şi în
hotel!
Bistriţa, duminică 3 iunie [1990]

O zi frumoasă s-a anunţat de dimineaţă, cam rece, şi cu soare strălucitor.
Am plecat îndată după ora opt la Salva, pentru a mai vedea, a mai ajuta
la rezolvări şi corectări a unor treburi de organizare. Tot el ex-primarul Coruţiu
este în fruntea la toate. A apărut ca din pămînt şi directorul şcolii contribuind la
instalarea scenei pe patru platforme de tractor. S-a amenajat şi sus la troiţă un
podium şi o staţie de amplificare (ce a funcţionat chiar bine)
De la Sîngeorz au venit vreo două maşini de localnici: Dumitru
Vranău , Iacob Vranău, primarul Şpaimoc ş.a. Dar nu completă a fost echipa
46
Troiţei, doar Rácz Arpad47 şi Sandu Ieremia. A lipsit Maxim Dumitraş (fiind
plecat la Cluj), dar a venit mama lui.
Surpriză plăcută mi-a făcut Vasile Raţiu de la Bistriţa! Adevărat pri-
eten, şi la bine şi la rău!
Apoi a început rularea filmului
La orele 1130 am însoţit din biserică, într-un pelerinaj în „ţarină” şi la
troiţă pe preotul satului Moraru, în mijlocul unei mari mulţimi (vreo mie sau
44
Nicolae Mute (n. 21 noiembrie 1911 – m. 11 august 1999). Profesor, fost deţinut politic.
45
Ioan Nistor (n. 25 august 1945). Muzeograf (1968–1973), profesor (1974–1984), artist plastic,
director al Muzeului Grăniceresc Năsăud (1984–2001).
46
Dumitru Vranău (1910–2003). Învăţător, profesor. A înfiinţat Căminul Cultural din localitatea
Maieru în anul 1935; membru în comitetul de redacţie al revistei „Vatra”, publicată între anii
1935–1940 în judeţul (pe atunci) Năsăud.
47
Rácz Arpad (n. 13 noiembrie 1954). Pictor, sculptor. Lucrările sale au fost expuse în România,
Germania (unde trăieşte din anul 1993), Elveţia, Italia.
159
Călin-Emilian CIRA
două de oameni!) din satul Salva şi cele din jur, între care şi delegaţiile satelor
grănicereşti. A fost alături şi prof. O. Ruleanu. Acolo s-a ajuns în jurul orei 12,
unde s-a făcut o slujbă religioasă pentru sfinţirea Troiţei şi pentru cîmpurile şi
recolta anului. [...]
Mi s-a dat cuvîntul şi am prezentat „Cuvînt la sfinţirea «Troiţei în liber-
tate» la Salva” un text pe 5 p. şi jumătate, dactilografiate.
Cînd totul a fost gata şi oamenii începuseră să fie „stropiţi” cu
agheasmă, a venit şi o ploiţă şi ne-a stropit pe toţi, împrăştiindu-ne. Am coborît
de pe „Mocirla” şi am mers la masă la aceeaşi familie ospitalieră Ianul. Acolo
au fost şi cei amintiţi, facînd oarecum parte din”echipa” mea, şi deci invitaţii
mei la acei minunaţi ţărani. [...]
Bibliografie
Constantin Prut, Dicţionar de artă modernă şi contemporană, ediţia a III-a revăzută şi
adăugită, Editura Polirom, 2016.
Moldovan, Andrei, Scriitori din Bistriţa Năsăud. Dicţionar critic, Cluj-Napoca, Editura
Şcoala Ardeleană, 2018.
Seni, Ioan (coordonator, Dicţionarul culturii şi civilizaţiei populare al judeţului Bistriţa-
Năsăud. Vol. 1: Ţara Năsăudului. Cluj-Napoca, Napoca Star, 2009.
Sasu, Aurel, Dicţionar biografic al literaturii române A-L, Piteşti, Editura Paralela 45, 2006.
Sasu, Aurel, Dicţionar biografic al literaturii române M-Z, Piteşti, Editura Paralela 45, 2006.
Tanco, Teodor, Dicţionar literar 1639–1997 al jud. Bistriţa-Năsăud, Editura Virtus Romana
Rediviva, Cluj-Napoca, 1998.
Tanco, Teodor, Virtus Romana Rediviva, vol. V, Bistriţa 1984.
“THIS IS MY JOY OF THESE DAYS”. TEODOR

TANCO, “ANTIJURNAL” – EXCERPTS–
–Summary–
We present some excerpts from the notes of the writer Teodor Tanco entitled “Anti-
Journal”, which are also included in the 15 notebooks kept at the Central University
Library “Lucian Blaga” in Cluj-Napoca. We chose, from the author’s confessions,
moments of the cultural life in the area of Bistriţa-Năsăud County between 1982–1986
and 1988–1990.
«VOILÀ QUELLE EST MA JOIE DE CES JOURS-CI».

TEODOR TANCO, „ANTIJURNAL” – FRAGMENTS–
–Résumé–
Nous vous présentons quelques extraits de mémoires de l’écrivain Teodor Tanco

intitulées «Antijurnal», qui figurent dans les 15 cahiers conservés à la Bibliothèque
Centrale Universitaire «Lucian Blaga» de Cluj-Napoca. De tous les témoignages de
160
l’auteur, nous avons choisi des moments de la vie culturelle de la région du département
de Bistriţa-Năsăud pendant 1982–1986 et 1988–1990.
„DAS IST MEINE FREUDE IN DIESEN TAGEN“. TEODOR

TANCO, „ANTIJURNAL“ – FRAGMENTE–
Wir stellen einige Fragmente aus den Aufzeichnungen des Schriftstellers Teodor
Tanco vor. Diese werden „Antijurnal“ betitelt und sind in den 15 Notizbüchern
enthalten, die bei der Zentralen Universitätsbibliothek „Lucian Blaga“ in Cluj-Napoca
aufbewahrt sind. Aus diesem Bekenntnis des Autors haben wir bestimmte Ereignisse
des kulturellen Lebens aus dem Kreis Bistriţa-Năsăud zwischen 1982–1986 und 1988–
1990 gewählt.
161
II. ARHEOLOGIE ŞI
ISTORIE
UN OPAIŢ ROMAN DIN LUT DE LA ILIŞUA
(COM. URIU), JUD. BISTRIŢA-NĂSĂUD
Adrian SOCACI
Cuvinte cheie: Ilişua-Arcobara, castru auxiliar roman, opaiţe din lut, mărci de
olar, tipare.
Keywords: Ilişua-Arcobara, roman auxiliary fort, clay lamps, potter’s marks,
moulds.
În luna iunie 2019, la Ilişua (pl. I/a), cu prilejul erbicidării unei cul-
turi de porumb, mecanizatorul agricol I. András din Uriu/Felőr a descoperit în
zona fostului castru auxiliar roman1 (pl. I/b) un opaiţ din lut2 (pl. II).
Denumire: opaiţ, fără toartă, cu un singur arzător, tipul monolychnis.
Stare de conservare: extremitatea ciocului uşor ciobită.
Tehnică/Material: tipar, pastă semifină omogenă din argilă, culoare cără-
mizie, angobă.
Descriere: bazin rotund, canal deschis; ciocul (cu urme de arsură) uşor
alungit face legătura cu discul printr-un canal cu laturi paralele; o singură per-
foraţie de ventilaţie; discul neted, cu orificiul de alimentare lărgit spre stânga;
bordura decorată cu două protuberanţe, cea din dreapta diformă din momentul
confecţionării; cordonul împrejmuieşte discul şi se prelungeşte până pe partea
superioară a ciocului (pl. II/a, c); baza rotundă (găurită), adâncită uşor, delimi-
tată cu două cercuri concentrice, în centru încadrează ştampila (literele majus-
cule au 5 mm lungime, dar sunt aproape şterse) în relief FORTIS (pl. II/b, d).
Dimensiuni: Lungimea (L)=7, 5 cm; diametrul bazinului (D)=5 cm; înăl-
ţimea (H)=3 cm; diametrul bazei (Db)=3, 5 cm.
Tipul=X Loeschcke.
1
Pe ridicările topografice militare habsburgice [Habsburg Empire (1869–1887) – Third Military
Survey (1:25000)] amplasamentul fortificaţiei este notat cu „Römer-Schanze (Vár dîmpu)”,
o combinaţie de cuvinte în limba germană, maghiară şi română. Toponimicul din paran-
teze este compus din cuvântul „ Vár” (lb. maghiară), cu referire la o cetate, fortăreaţă, cas-
tel (cf. Magyar-Román Szótár/Dicţionar Maghiar-Romîn 1961, 778) şi arhaicul „dîmpu”
[probabil un termen destul de uzitat, deoarece la sud punctul „La Dîmpu” este marcat pe
Habsburgermonarchie (1869–1887) Franzisco-Josephinische Landesaufname (1:75000), între
Alsó-Ilosva/Ilişua şi Cristuru/Csicsó Keresztúr], provenit etimologic din „domb” (Magyar-
Román Szótár/Dicţionar Maghiar-Romîn 1961, 120), adică colnic, dâmb sau deal.
2
Piesa a fost identificată şi recuperată de autor, care apoi a predat-o Muzeului de Istorie din
Bistriţa (nr. inv. 27131).
165
Adrian SOCACI
Datare generală: sec. II-III p. Chr.

Opaiţele din lut sunt parte a materialelor arheologice descoperite pe
parcursul ultimelor trei secole la Ilişua. După tehnica de execuţie, obiectele au
fost lucrate la roata olarului sau modelate în tipare3.
Săpăturile efectuate de Károly Torma între anii 1858–1863 s-au soldat
şi cu descoperirea unor opaiţe din lut. Cu excepţia reperelor stratigrafice, pie-
sele prezentate în lucrarea marelui cărturar maghiar sunt bine documentate.
O lucernă de tip bylichnis4, cu două arzătoare5, ilustrată6, a fost descoperită
în camera g a pretorium-ului, iar un opaiţ din „ceramică arsă”7 la nord-est de
castru. Din păcate, informaţiile sunt lacunare în ceea ce privesc lucernele ştam-
pilate descoperite în anul 18758.
Din a doua parte a secolului al XX-lea şi începutul noului mileniu, opa-
iţele provenite din descoperirile întâmplătoare şi cercetările arheologice de la
Ilişua au fost studiate, ilustrate9 şi analizate în cataloage10.
Fortis este cunoscut ca unul din marii producători de lucerne

Firmalampen din Imperiu şi lumea romană11. Atelierul fabricantului a fost loca-
lizat în nordul Italiei, la Savignano sul Panaro12 (provincia Modena, regiunea
Emilia-Romagna), pe baza descoperirii13 tiparelor (matriţelor14), lucernelor şi
a ţiglei ştampilate (cartuş dreptunghiular adâncit, literele în relief) AD FORN
CAT / L. AEMILI FORTIS15.
Opaiţele FORTIS au fost copiate şi răspândite pe aproape tot terito-
riul Imperiului roman16. Perioada înfloritoare a figlinei, care este cuprinsă între
sfârşitul sec. I – începutul sec. al IV-lea p. Chr17, coincide cu adoptarea noului
tip de opaiţ, cu canal deschis.
3
Gaiu 2010, 218.
4
Torma 1864–1865, 59.
5
Este vorba de un tip de opaiţ descoperit rar la Ilişua (Gaiu 2010, 221).
6
Torma 1864–1865, tábla XII/9.
7
Semnalat de Károly Torma în punctul „M”, în apropierea unei clădiri din lemn cu urme de
stâlpi, considerată a face parte dintr-o zonă cultică (Torma 1864–1865, 13).
8
Torma 1879, 120–121.
9
Protase et al. 1997, pl. XXXVIII-XLI.
10
Gostar 1961, 161, 164, 168, 172, nr. 117–118, 132, 235, 340–341, 441; Băluţă 1996, 97–98, 104,
109–110, nr. 26, 34, 55, 72, 90, 94, 98. Dintre acestea, la două piese (nr. 34, 55), se explică că au
dispărut din colecţia MNIT din care făceau parte. O altă piesă, ştampilată x/VISE, descoperită
în 1875 (Torma 1879, 120, nr. 2) este prezentată fără partea superioară (nr. 90); Gaiu 2010, pl.
I-XI.
11
Lipovan 1994, 181; Alicu 2005, 246; Labate 2013, 33.
12
Băluţă 1996, 98.
13
Produsele din lut ale officinei se aflau într-un cuptor antic (Alicu 1994, 22).
14
Labate 2013, 36, fig. 21.
15
CIL XI, 6689, 12; Roman 2009, 64; Labate 2013, fig. 15.
16
Gostar 1961, 181.
17
Băluţă 1996, 99.
166
Un opaiţ roman din lut de la Ilişua (com. Uriu), jud. Bistriţa-Năsăud
Ştampile FORTIS18 pe lucernele descoperite la Alsó-Ilosva/Ilişua au

fost publicate după a doua campanie de săpături iniţiată de Torma Károly în
ruinele castrului roman19. În urma acestor cercetări, în literatură este amintit
însă un singur opaiţ ştampilat FORTIS20. Întâlnite frecvent în majoritatea situ-
rilor romane21 din provinciile dacice, peste zece opaiţe FORTIS sunt semnalate
din localitate.
După reluarea cercetărilor arheologice sistematice în anii 70᾽ ai
secolului trecut, opaiţele Fortis au mai apărut în castru22, vicus23 şi la ter-
mele romane24. Majoritatea opaiţelor cu marca FORTIS şi FORTI, provin din
castru, praetentura sinistra şi praetentura dextra, zona de barăci, fapt ce ar putea
arăta interesul trupei pentru aceste obiecte de iluminat. Precizăm că lucernele
FORTIS descoperite la Ilişua au fost analizate tipologico-cronologic în cadrul
catalogului întocmit de C. Gaiu în urmă cu un deceniu25. Deşi observaţiile stra-
tigrafice sunt concludente doar în anumite cazuri26, s-a constatat că opaiţele
acoperă din punct de vedere al cronologiei sec. II-III p. Chr., perioada de timp
în care castrul a funcţionat27.
Opaiţul pe care îl supunem cercetării pare a fi o copie de calitate reali-
zată într-un atelier provincial sau local. Sunt relevante ca dimensiuni şi aspect
analogiile descoperirilor de la Apulum28, Ampelum29, Alburnus Maior30, Ulpia
Traiana Sarmizegetusa31, Ampelum-Pătrânjeni32, Buciumi33, Micia34, Porolissum-
Moigrad35, Samum-Căşeiu36, Drajna de Sus/locuri necunoscute37. În apro-
piere de Ilişua, opaiţe FORTIS au mai fost descoperite la Samum-Căşeiu38 şi la
Bistriţa39.
18
Torma 1879, 121, nr. 7/a-b.
19
Torma 1879, 86–87.
20
CIL, III, 8076, 16c; Gostar 1961, 164, nr. 235; Băluţă 1996, 101, nr. 55; Gaiu 2010, 218.
21
Roman 2009, 65.
22
Gaiu 2010, nr. 32, 34–35, 39–40, 50–51, 57, 62, 67–69.
23
Gaiu 2010, nr. 24, 60.
24
Gaiu 2010, nr. 48.
25
Gaiu 2010, 225–230, nr. 24, 32, 34–35, 39–40, 48, 50–51, 57, 60, 62, 67–69, pl. IV/24, V/32, 34–35,
VI/39–40, VII/48, 50–51, VIII/57, 60, 62.
26
Gaiu 2010, nr. 32, 34–35, 39, 48, 50–51, 57, 60, 62.
27
Gaiu 2010, 220.
28
Băluţă 1961, 203, pl. V/5; Protase 1974, 151, fig. 15/1–2; Băluţă 1996, 100, nr. 35, 37, pl. IV/2,
II/5, XIII/1.
29
Lipovan 1994, fig. 1/3.
30
Băluţă 1996, 100, nr. 39, pl. III/2.
31
Alicu 1994, 170, pl. VIII, fig. 14/442.
32
Băluţă 1996, 100, nr. 42, pl. XIII/2.
33
Gudea, Cosma 2003, nr. 25, pl. IV/25.
34
Băluţă 1996, 101, nr. 47, 50, pl. I/7, II/7; Alicu 2005, 249–250, nr. cat. I.3-I.5, pl. I/3–5.
35
Roman 2009, 117, nr. cat. 107.
36
Roman 2009, 117, nr. cat. 105, pl. 13, 20/105.
37
Topoleanu 2012, 85–86, 88, nr. cat. 30–31, 33.
38
Isac 2003, 261, pl. XXIII/5.
39
Băluţă 1996, 101, nr. 53, pl. XIII/4. Piesa prezentată în trecut de N. Gostar (Gostar 1961, 164,
nr. 236) era dată cu loc de provenienţă greşit Ilişua (Băluţă 1996, 100, n. 46).
167
Adrian SOCACI
Cercetările de-a lungul timpului nu au descoperit tipare. Credem, însă,

că meşterii locali40 sau itineranţi, atelierele41 şi gropile cu rebuturi42 sunt indi-
catori43 suficienţi ai infrastructurii producţiei ceramice, care dovedesc posibi-
litatea confecţionării opaiţelor la Arcobara44, antica denumire a satului Ilişua.
Datarea opaiţului prin comparaţia cu alte piese, dar şi activităţile meş-
teşugăreşti desfăşurate la Ilişua, reliefează aspectele social-economice şi comer-
ciale din vicusul militar şi castrul roman.
Bibliografie/Bibliography
Alicu 1994 D. Alicu, Opaiţele romane. Die römischen lampen. Ulpia
Traiana Sarmizegetusa, în Bibliotheca Musei Napocensis, VII,
Cluj-Napoca, 1994.
Alicu 2005 D. Alicu, Lămpile romane de la Micia în Muzeul Naţional de
Istorie al Transilvaniei, în Tibiscum, XII, 2005, 243–259.
Băluţă 1961 C. L. Băluţă, Opaiţele romane de la Apulum (I) [Римские
светильники в Апуле (I)/Les lampes romaines d’Apulum (I)],
în Apulum, IV, 189–220.
Băluţă 1996 C. L. Băluţă, Lămpile romane din Muzeul Naţional de Istorie
a Transilvaniei (Les lampes romaines de Musée National
d’Histoire de la Transylvanie), în ActaMN, 33/I, 1996, 89–113.
Dana, Nemeti 2012 D. Dana, S. Nemeti, Ptolémée et la toponymie de la Dacie (I), în
Cllasica et Christiana, 7/2, 2012, 431–437.
Gaiu 2002 C. Gaiu, Grupul de cuptoare de ars ceramica de la Ilişua (Le
groupe de fours à cuire la céramique d’Ilişua), în C. Gaiu (ed.),
Ateliere şi tehnici meşteşugăreşti. Contribuţii arheologice/
Ateliers et techniques artisanaux. Contributions archéologiques,
Biblioteca Muzeului Bistriţa, seria Historica 6, Bistriţa, 2002,
161–197.
Gaiu 2010 C. Gaiu, Opaiţele ceramice de la Arcobadara (Les Lampes en
terre cuite d’Arcobadara), în RevBistriţei, XXIV, 2010, 217–243.
Gaiu 2016–2017 C. Gaiu, Mortaria din castrul roman de la Ilişua (Les mortiers de
camp romain d’Ilişua), în RevBistriţei, XXX-XXXI, 2016–2017,
76–97.
Gostar 1961 N. Gostar, Inscripţiile de pe lucernele din Dacia romană
(Надписи на светильниках эпохи римской Дакии/Les
inscriptiones des Lampes de la Dacie Romaine), în ArhMoldovei,
I, 1961, 149–209.
40
Torma 1879, 118–119, nr. 1, 3, 5; Gaiu 2002, 161; Gaiu 2016–2017, 77–78.
41
Protase et al. 1997, 56–57; Gaiu 2002, 162–164.
42
Gaiu 2002, 162, 164, 166.
43
Gaiu 2016–2017, 76.
44
Dana, Nemeti 2012, 432–437.
168
Gudea, Cosma 2003 N. Gudea, C. Cosma, Opaiţele din castrul roman de la Buciumi
(Dacia Porolissensis) [The Roman lamps from the Roman fort
from Buciumi-Dacia Porolissensis], în Studii în onoarea lui
Marius Porumb, Cluj-Napoca, 2003, 21–38.
Isac 2003 D. Isac, Castrul roman de la SAMVM-Căşeiu. The Roman
auxiliary fort SAMVM-Căşeiu, Cluj-Napoca, 2003.
Labate 2013 D. Labate, Gli impianti produttivi della collina modenese in
et à romana: note sulla produzione di ceramica e di lucerne,
Firenze, 2013.
Lipovan 1994 I.T. Lipovan, Opaiţe romane de la Ampelum (III) [Lampes
romaines d’Ampelum (III)], în SCIVA, 45/2, 1994, 179–184.
Protase 1974 D. Protase, Necropola oraşului Apulum. Săpăturile din 1970–
1971 (Die Nekropole der Stadt Apulum. Die Ausgrabungen
von 1970–1971), în Apulum, 12, 1974, 134–159.
Protase et al. 1997 D. Protase, C. Gaiu, G. Marinescu, Castrul roman şi aşezarea
civilă de la Ilişua, Bistriţa, 1997.
Roman 2009 C. A. Roman, Lamps from Dacia Porolissensis. The Roman forts
from Porolisum-Moigrad, Buciumi, Gilău, Samum-Căşei/Lămpi
din Dacia Porolissensis. Castrele Porolisum-Moigrad, Buciumi,
Gilău, Samum-Căşei, Cluj-Napoca, 2009.
Topoleanu 2012 Fl. Topoleanu, Lămpile antice din colecţiile Muzeului Judeţean
de Istorie şi Arheologie Prahova-Ploieşti/The Ancient Oil
Lamps from the Collection of Prahova County History and
Archaelogy Museum-Ploieşti (pdf. Internet version), Ploieşti,
2012.
Torma 1864–1865 K. Torma, Az Also-Ilosvai római álótábor s müemlékei, în
ErdMúzÉvk, III, 1864–1865, 10–67.
Torma 1879 K. Torma, Neue Inschriften aus Dacien, în Archäologisch-
epigraphische Mitteilun-gen aus Österreich-Ungarn, 3, 1879, 2,
86–122.
Abrevieri/Abreviation
* CIL – Corpus Inscriptionum Latinarum, Berlin.
Alte anexe
** Magyar-Román Szótár/Dicţionar Maghiar-Romîn, Bucureşti, 1961.
***https://mapire.eu/en/map/thirdsurvey25000/?layers=osm%2C129&bb
ox=2676888.4766471116%2C5976116.128091499%2C2689777.670541699%
2C5979937.979505759
****https://mapire.eu/de/map/thirdsurvey75000/?layers=43&bbox=2677514.158006
2998%2C5974242.130257926%2C2690403.351900887%2C5978063.9816721855
169
Adrian SOCACI
A CLAY ROMAN LAMP FROM ILIŞUA (URIU

VILLAGE, BISTRIŢA-NĂSĂUD COUNTY)
–Summary–
In the summer of 2019, in Ilişua (pl. I/a), around the area of the former roman
auxiliary fort (pl. I/b), I. András from Uriu/Felőr, discovered, while doing agricultural
work, a clay lamp (pl. II). The object is rather well preserved and is stamped with the
FORTIS acronym (the letters are 5 mm long but are almost erased). Its dimensions are
the following: length = 7,5 cm; diameter of the oil basin = 5 cm; diameter of the base =
3,5 cm; height = 3 cm.
The artefact from Ilişua appears to be a quality copy, manufactured in a local or
provincial specialized ceramic workshop. We believe that the roman lamp was made
somewhere around the 2nd of 3rd century A.D.
UNE LAMPE EN TERRE CUITE DE L’EPOQUE ROMAINE DÉCOUVERTE

À ILIŞUA (COMMUNE D’URIU, COMTÉ DE BISTRIŢA-NĂSĂUD)
–Résumé–
L’été 2019 restera comme l’été de la découverte d’une lampe en terre cuite de
l’époque romaine (pl. II) par I. András d’Uriu / Felőr, pendant des travaux agricoles,
à Ilişua (pl. I / a), aux alentours du site d’une forteresse romaine (pl. I / b). L’objet est
assez bien conservé et il a un acronyme estampillé sur lui, FORTIS (les lettres mesurent
5 mm de long, mais elles sont quasiment effacées). Ses dimensions sont les suivantes:
longueur = 7,5 cm; diamètre du trou de remplissage d’huile= 5 cm; diamètre de la base
= 3,5 cm; hauteur = 3 cm.
L’artefact d’Ilişua semble être une imitation de qualité, réalisée dans un atelier de
céramique local ou régional. On pense que la lampe romaine a été fabriquée autour du
IIe siècle ou IIIe siècle apr. J.-C..
170
Pl. I. a. Ilișua-poziție geografică/Ilișua-geographic position

b. Amplasamentul castrului roman/The location of the Roman camp
[Habsburg Empire (1869-1887)-Third Military Survey (1:25000)]
171
Adrian SOCACI
a b
c d
Pl. II. Ilișua. Opaiț roman din lut/Roman clay lamp
172
ASPECTE PRIVIND EFECTELE
FOAMETEI ÎN TRANSILVANIA
Carmen RONTEA
Flagelul foametei a reprezentat o calamitate care s-a abătut în nume-

roase rânduri asupra societăţilor omeneşti din veacurile trecute. După cum
remarca istoricul francez Jacques le Goff în lucrarea Civilizaţia Occidentului
medieval, înzestrarea tehnică rudimentară, structura socială şi economia stag-
nantă, năvălirile de pradă, anii adesea neîntrerupţi de războaie, uneori chiar
invaziile mari de lăcuste, dar mai ales efectele anomaliilor climatice au insta-
urat, în repetate rânduri în Europa medievală, universul foametei1.
Foametea avea un caracter arbitrar care determina sărăcie, cuprindea
teritorii întinse cu urmări catastrofale, provocând anarhie, dezastru, bejenie,
chiar mişcări sociale, efectul extrem reprezentându-l moartea prin inaniţie.
Cei care nu mureau de foame erau expuşi altor primejdii, cauzate de con-
sumul alimentelor de proastă calitate, buruieni, făină din coceni de porumb
ori din scoarţă de copac, alimente alterate, toate favorizând răspândirea
bolilor şi a epidemiilor. Teama de a nu muri de foame era permanentă în soci-
etăţile de odinioară2, în condiţiile în care alimentaţia era una dezechilibrată,
în care hrana era puţină, lipsind rezervele, fapt ce expunea populaţia la crize
alimentare3.
În decursul Evului Mediu continentul european a fost supus de în mod
frecvent unor perioade de foamete, existând mărturii pentru secolele XIII-XIV,
XVI-XVIII, dar şi ulterior, în sec. XIX sau chiar pentru sec. XX. Cronicile măr-
turisesc că în anii 1221–1223 „a fost potop de ploi şi inundaţii timp de trei ani
în Polonia şi au avut ca urmare doi ani de foamete şi mulţi au murit”4. La
1233 „au fost mari îngheţuri şi bucatele au îngheţat, şi de aici s-a tras o mare
foamete în Franţa”, care în Livonia a fost atât de cumplită „încât oamenii s-au
mâncat între ei”, până şi hoţii fiind luaţi din spânzurătoare spre a fi mâncaţi. În
timpul foametei instaurate în 1235 în Acvitania oamenii au mâncat ierburile de
pe câmp ca animalele. În 1263 a fost o foamete cumplită în Moravia şi Austria,
locuitorii fiind siliţi să mănânce rădăcini şi scoarţă de copac. La fel, în 1277 a
1
Jacques le Goff, Civilizaţia Occidentului medieval, Bucureşti, 1970, p. 314.
2
Florian Dudaş, Catastrofe naturale în Transilvania, Oradea, 1999, p. 54.
3
Barbu Ştefănescu, Lumea rurală din vestul României între medieval şi modern, Oradea, 2006, p. 22.
4
Florian Dudaş, op. cit., p. 54.
173
Carmen RONTEA
fost în Austria, Iliria şi Carintia o foamete atât de grozavă încât oamenii au

mâncat pisici, câini, cai şi cadavre5.
În Europa între anii 1315–1317 s-a instaurat o altă foamete extrem de
grea care a afectat populaţia. A început în Franţa în vara anului 1314 cu ploi
torenţiale care au înecat câmpiile, determinând urcarea bruscă a preţurilor.
Acestea au continuat şi în anul următor în Franţa şi Anglia, provocând distru-
gerea întregii recolte şi pieirea unei părţi din populaţie. În Irlanda foametea s-a
prelungit până în 1318 şi a fost deosebit de tragică, oamenii înfometaţi dezgro-
pând pentru a se hrăni chiar şi cadavre din cimitire. În ţările slave, Polonia şi
Silezia, foametea şi epidemiile au durat şi în anul 1319, constatându-se şi aici
cazuri de canibalism6.
Ţările Romane au fost şi ele afectate de nenumărate ori de îngrozitorul
flagel al foametei, în acest sens stând mărturie documente de arhivă, cronici
interne, însemnări ale unor călători străini. Cauzele au fost multiple, aici numă-
rându-se, printre altele, războaiele, năvălirile şi jafurile străine, dar mai ales
anomaliile climatice7.
În debutul mileniului al II-lea întâlnim mai multe intervale de timp cu
foamete. În 1015, ca urmare a unei perioade de secetă, însoţită de o epidemie de
ciumă, foametea îşi face simţită prezenţa, urmată de cele din 1117 şi 1126, când
este afectată şi Ungaria, dar o perioadă de foamete este înregistrată şi în anii
1142–1143, în acest caz fiind însoţită şi de o puternică mortalitate.
În secolul al XIII-lea, după invazia tătară din 1241–1242, urmează, de
asemenea, o foamete grea, cu recolte slabe, coroborată şi cu prădăciunile îngro-
zitoare care au afectat spaţiul ardelean, iar apoi, o epidemie de ciumă care a
provocat multe decese.
O foamete severă a năpăstuit la 1245 Transilvania încât „Cumania” ar fi
rămas depopulată, cauza principală reprezentând-o instalarea în mod repetat
a unor secete prelungite, cu efecte economice dezastruoase. Mărturiile păs-
trate înfăţişează aspecte dramatice ale calamităţilor: compromiterea recoltelor,
pieirea animalelor, moartea prin inaniţie a multor locuitori ai satelor, târgurilor
şi oraşelor8.
Cele două flagele, seceta şi foametea, vor afecta spaţiul transilvan şi
în următoarele secole. Astfel, putem aminti foametele din anii 1270, 1271 sau
pe cea din anul 1342, când a fost lovită întreaga Europă, dar şi pe cele din
anii 1348–1350 şi 1365, când este afectată şi Ungaria, sau 1493–1494, când este
urmată, încă o dată, de o epidemie de ciumă.
În prima jumătate a secolului al XVI-lea, trei ani la rând, 1534–1536, ca
urmare a anomaliilor climatice, o foamete năprasnică a cuprins Transilvania,
încât majoritatea locuitorilor s-au hrănit cu iarbă, iar mulţi chiar şi-au pierdut
minţile de foame. În 1602, din cauza anomaliilor climatice şi a gerului aspru,
5
Ibidem, p. 54.
6
Ibidem, p. 55.
7
Ibidem.
8
Ibidem.
174
Aspecte privind efectele foametei în Transilvania
câbla9 de grâu se vindea la Braşov cu 50 de florini, un ou de găină costa la Alba

Iulia 12 duce, iar o ceapă 8 duce – echivalentul salariului unui zilier pe o zi de
muncă. Distrugerile provocate de oştile generalului Basta şi anomaliile clima-
tice au făcut ca foametea să persiste şi în 1603 şi 1604, încât au ajuns oamenii
să mănânce cai, câini şi pisici, iar în unele părţi s-a vândut şi „carne de om”10.
Perioade mai lungi sau mai scurte de foamete au afectat aglomeră-
rile urbane, oraşele cetăţi mai importante ale Transilvaniei: în 1533 – Sibiu;
1586 – Cluj şi Târgu Mureş; 1602 – Baia Mare şi Alba Iulia; 1603 – Cluj, Târgu
Mureş, Sibiu; 1612 – Cluj şi Târgu Mureş; 1625, 1631 şi 1635 – Cluj; 1637, 1648
– Sighişoara; 1650 – Târgu Mureş; 1651–1652 – Sighişoara şi Târgu Mureş11.
Alte perioade de foamete sunt consemnate în spaţiul transilvănean în anii 1676,
1685–1686, 1691–169312.
Veacul al XVIII-lea înregistrează un considerabil număr de situaţii în
care foametea se face simţită. Amintim pe cea din 1704–1710. De asemenea,
pentru anii 1711, 1713, 1715–1716 întâlnim perioade de inundaţii şi precipitaţii
abundente, dar şi perioade de secetă în anii 1712, 1714, 1717–1719, 1731, 1740,
1771, 1775–1776, 1782, 1784–1785, 1795, 1814–1817, reprezentând alţi ani grei
de foamete pentru locuitorii din Transilvania. Seceta mare, prelungită, din anii
1717–1718 se suprapune peste o societate zdruncinată de războaie, provocând,
mai departe, pământuri necultivate, pustiiri, ciumă şi scumpirea produselor
alimentare. În districtul românesc al Bistriţei sunt pomenite scumpetea mare
şi foametea, încât grâul, ovăzul şi fânul abia se puteau cumpăra cu galbeni13.
În 1718, primăvara, lipsa de alimente a determinat o scumpete exce-
sivă. Cronicarul Radu Tempea mărturisea: „mâncau creştinii sânge de vită cu
tărâţe şi atât se făcuse oamenii de negri încât erau ca tăciunii şi mieunau ca pisi-
cile”. În paralel a izbucnit şi o epidemie de ciumă, care împreună cu foametea
au dus la o mortalitate foarte ridicată14.
Din cauza secetei foametea s-a înstăpânit în Ardeal şi în anii 1726 şi
1731; un an deosebit de critic fiind, mai ales, 1740 când, din cauza iernii grele
şi târzii şi a lipsei nutreţului, multe vite au murit de foame. În Ţara Bârsei, în
urma nămeţilor mari au pierit multe animale, iar holdele s-au stricat15.
Pentru anul 1741 este descrisă situaţia mizeră în care au ajuns locu-
itorii zonei Rodna din cauza căderii timpurii a zăpezii, frigului cumplit şi a
numeroaselor ploi. Iarna a început încă din septembrie, compromiţând total
recoltele16.
Potrivit informaţiilor existente în arhiva oraşului Bistriţa, în 1744, în
9
Câbla – unitate de măsură echivalenta cu cca. 90 kg.
10
11
Ibidem, p. 57.
12
Ibidem, p. 57.
13
Florin Valeriu Mureşan, Satul românesc din nord-estul Transilvaniei la mijlocul sec al 18 lea, Cluj-
Napoca, 2005, p. 65.
14
Radu Tempea, Istoria sfintei biserici a Şcheii Braşovului, ediţie de Octavian Schian şi Livia Bot,
Cluj, 1969, p. 95.
15
16
Florin Valeriu Mureşan, op. cit., p. 66.
175
Carmen RONTEA
urma căderilor de grindină, a distrugerilor provocate de şoareci şi de păsări,

recoltele au fost compromise în proporţie de 86,95%. În toate satele calamitate
nu s-a putut recolta nici măcar cantitatea de cereale semănată. Cultura grâ-
ului de toamnă a fost distrusă de grindină (Vărarea, Feldru, Ilva, Leşu, Maieru,
Rodna, Runcu), iar a grâului de primăvară a fost mâncată de şoareci, şobolani
sau păsări (Vărarea, Feldru, Ilva, Leşu, Maieru, Rodna, Zagra, Telciu, Hordou,
Salva etc.). La fel s-a întâmplat şi cu culturile de porumb, orz şi ovăz17.
În anii 1753–1754 în zona Năsăudului, din cauza secetei cumplite, a
grindinei şi a ploilor, au murit de foame multe animale, cele mai multe pierderi
suferindu-le locuitorii din satele Sângeorz, Maieru şi Rodna18.
Ani de penurie şi scumpete au fost, de asemenea, 1750–1752, 1762, 1782,
1784 (în timpul răscoalei lui Horea şi în lunile ce au urmat). Vremea capricioasă
şi iarna lungă au provocat scumpiri mari în Sălaj, ajungând claia mică de fân
să coste 1 galben19.
În decursul secolului al XIX-lea, anomaliile climatice au continuat să
determine în diferite ţinuturi sau în întreaga Transilvanie nenumărate peri-
oade de scumpete şi foamete. Ploile numeroase din cursul anilor 1805–1806
au compromis recoltele şi fânaţele, instaurând foametea. Iarna grea şi seceta
din 1807 au înrăutăţit şi mai mult situaţia din Ardeal, încât din cauza foametei
mulţi locuitori au fost nevoiţi să ia drumul bejeniei, trecând în Moldova şi Ţara
Românească pentru a se salva20.
După numai cinci ani a urmat una din cele mai îngrozitoare şi dezas-
truoase foamete din istoria Transilvaniei. Prin proporţiile atinse şi efectele ce
le-a avut a fost cea mai cumplită în decursul istoriei noastre moderne. „Marea
foamete” a afectat întreaga Transilvanie între 1813–1817: Bihorul, Sătmarul,
Năsăudul, M-ţii Apuseni, Hunedoara, Braşov, Sibiu, regiunea Mureşului,
Banatul şi s-a transformat într-o catastrofă greu de imaginat, cu implicaţii
majore în toate domeniile societăţii.
Cauzele şi factorii agravanţi şi declanşatori au fost multiplii. Printre
aceştia se numără şi „puseul demografic”, valabil pentru întreg spaţiul transil-
vănean. Creşteri deosebite de populaţie sunt semnalate în Districtul Clujului,
Mediaş, Sebeş, Braşov etc. Explozia demografică a dus la crearea unor puter-
nice tensiuni „între numărul mare al gurilor de hrănit şi masa alimentară exis-
tentă, contribuind la o accentuare alarmantă a sărăciei21.
Cauze agravante în „marea foamete” au constituit-o şi războaiele
napoleoniene, prin rechiziţiile de materiale şi contribuţiile băneşti la care erau
supuşi locuitorii Transilvaniei. De asemenea, conjuncturile meteorologice,
care au provocat anomaliile climatice la nivel planetar şi care au avut un rol
determinant în „marea foamete”, se întâlnesc şi în Transilvania. Ca şi în restul
17
Ibidem, p. 67.
18
Ibidem.
19
20
21
Ioan Ciorba, Marea Foamete din Transilvania dintre anii 1813–1817, Oradea, 2007, p. 52.
176
Europei se constată persistenţa unor perioade cu temperaturi mai scăzute, o

„mică eră glaciară”, cu consecinţe grave asupra Ardealului22.
Primăvara anului 1813 a fost secetoasă şi a fost urmată de o vară plo-
ioasă, cu vijelii şi frig. Semănăturile de primăvară au răsărit rău, iar cele de
toamnă au fost afectate mai întâi de secetă, apoi de ploi şi grindină, recolta fiind
în mare parte distrusă.
Anul 1813 a fost peste tot neprielnic agriculturii, majoritatea culturilor
agricole fiind compromise. În Ţara Haţegului zăpada s-a topit în aprilie, iar în
luna mai în Zarand a nins. După o vară extrem de ploioasă, iarna anilor 1813–
1814 a fost, mai cu seama în sudul Transilvaniei, deosebit de aspră, cu ger cum-
plit şi zăpadă abundentă. Între 11 şi 19 mai, în Ţara Bârsei a fost „neaua mare”,
iar în ţinutul Albei pe 20 aprilie zăpada era până la genunchi, iar gerul deosebit
de puternic a uscat pădurea, pomii fructiferi şi viile, toate acestea făcând ca
recolta de grâu să fie foarte slabă. În plină vară, în 14 august, în multe locuri
porumbul a fost distrus de brumă23.
Frigurilor şi iernilor grele, li s-au adăugat în perioada 1813–1817
sezoane ploioase, la fel de devastatoare, cu efecte asupra culturilor de grâu.
Furtunile puternice şi căderile de grindină au provocat pagube şi pomilor fruc-
tiferi, viţei de vie sau zarzavaturilor24.
Consecinţa gravă a anilor în care recoltele au fost ratate a fost şi creş-
terea galopantă a preţurilor. În Zlatna ferdela25 de grâu a ajuns să coste 6 zloţi,
cea de porumb 4 zloţi, iar în Hunedoara se vindea ferdela de grâu cu 4 zloţi,
de secară şi porumb cu 3 zloţi şi 30 de creiţari. La Gherla, în martie 1813, câbla
de grâu oscila între 2 şi 6,30 fl., secara, ovăzul şi orzul 3 fl., porumbul 4,36 fl.,
perechea de boi între 80–150 fl. etc26. La Cluj mierţa Pojon de grâu se vindea cu
17 fl. şi 13 cr., cea de porumb cu 6 fl., ovăzul cu 2 fl. La Sibiu mierţa Pojon de
grâu se vindea cu 7 fl. etc.27.
Compromiterea recoltelor în toamna anului 1815, dar şi a semănătu-
rilor din primăvara următoare au făcut ca preţurile să se menţină ridicate. În
regiunea Graniţei năsăudene „A fost aşa o foamete încât (…) preţul unei mierţe
de cucuruz a urcat la 15 fl.”. În ţinutul Sibiului ferdela de grâu era în 1816 de 17
zloţi, cea de porumb 13, iar ovăzul 1228.
Una dintre multele consecinţe ale „marii foamete” a fost şi diminuarea
numărului de animale înregistrate în Sălaj, Turda, Hunedoara, Alba etc. În
această perioadă a scăzut şi numărul vacilor de lapte şi a şeptelului cabalin.
Diminuarea numărului de animale a fost şi o consecinţă a vânzărilor sau sacri-
ficărilor unor părţi ale acestora în încercarea de a se asigura subzistenţa29.
22
Ioan Ciorba, op. cit., p. 77.
23
Florian Dudaş, op. cit., pp. 61–63.
24
Ibidem.
25
Ferdelă – unitate de măsură de cca. 20 kg.
26
27
Ibidem, p. 107.
28
Ibidem, p. 110.
29
Ibidem, p. 128.
177
Carmen RONTEA
Cu un efect devastator au acţionat în acest timp şi numărul mare de

cazuri de epizootii30, care au însoţit flagelul foametei. Insuficienţa şi lipsa guno-
iului pentru îngrăşarea pământului şi sporirea randamentului a fost una dintre
consecinţele cele mai grave ale scăderii numărului de animale. În consemnările
vremii există un număr mare de plângeri venite din aşezările hunedorene, refe-
ritoare la imposibilitatea realizării gunoirii pământurilor. Ca urmare, localnicii
din Porumbacul de Jos declară că „Pământurile de arat negunoite nu prăşesc
bucate”. O altă consecinţă a împuţinării numărului de animale a fost şi imposi-
bilitatea efectuării la timp a lucrărilor agricole31.
Lipsa constantă a hranei în perioada „marii foamete”, precum şi gre-
utatea de a o procura au determinat multe familii să recurgă la scăderea de
produse consumate, apoi la aşa-numita „hrană de foamete”, folosind produse
utilizate doar în timp de criză32. În satul Măceu din Ţara Haţegului, de exemplu,
oamenii au fost siliţi să mănânce ovăz şi tulei de cucuruz şi tot în partea
Hunedoarei s-a mâncat mălai de urzici şi de ferigă, de tulei şi de coajă de ulm33.
În anii 1813–1815 se consemnează recolte deplorabile, iar anul 1826
debutează la fel, peste tot situaţia fiind critică. Oamenii foloseau coceni de
cucuruz, „îi zdrobea punea apă pe ei şi îi mânca”. La fel au procedat şi grăni-
cerii năsăudeni „au fost nevoiţi să taie, zdrobească şi macine tulei de cucuruz şi
tot felul de coji de pomi pre a se nutri”34.
În anul 1817 se consemnează la Blaj: „o aşa de mare scumpete şi foamete că
oamenii mâncau pâine făcută din coceni de porumb, alţii făceau turte de balii, de
care apoi se umflau”. În acest loc se aminteşte că sărăcimea mânca diverse plante:
lobodă, urzici, măcriş, podbal, pe care le fierbeau şi apoi le înăcreau cu mere acre.
Tot în Blaj este consemnat „au fost foamete mare că mâncau oamenii coceni şi miez
de strujeni, le măcina laolaltă şi făina de sco(a)rţă de ulm şi faina de măceşe (…).
Şi au ţinut fo(a)metea de la Paşti până la secerarea grâului, la unii până s-au copt
cucuruzi şi apoi au încetat fo(a)metea că cucuruzii s-au făcut buni”35.
Standardele alimentare coborâte au făcut în perioada „sudurii” dintre
anii 1813–1814 numeroase victime. În satele din Munţii Apuseni „locuitorii zac
cu burţile umflate din cauza buruienilor, aproape morţi”36.
Pentru a dovedi situaţia disperată a populaţiei care murea de foame
şi pentru a convinge autorităţile să trimită cereale, judele Alexandru Farkaş
a trimis comitatului patru mostre de alimente: prima, pâine făcută numai din
buruieni; a doua, pâine din coajă de fag; a treia, pâine din tărâţe şi rumeguş din
lemn; iar în a patra câteva boabe de grâu şi porumb, ceva mai mult ovăz, dar
cea mai mare parte fiind coaja de fag37.
30
Epidemii specifice animalelor.
31
Ibidem.
32
Ibidem, p. 167.
33
34
35
Ibidem, p. 172.
36
Ibidem.
37
Forian Dudaş, op. cit., p. 63.
178
Foametea a persistat şi în următorii doi ani. În 1816, în ţinutul est

mureşan grâul a ajuns la 8 zloţi, cucuruzul la 5–6 zloţi, astfel că şi în aceste părţi
oamenii au mâncat pâine făcută din ghindă38.
Îmbolnăviri în strânsă legătură cu foametea au fost consemnate şi în
ţinuturile Clujului, Zlatnei, Bistriţei etc. În anul 1816 numărul îmbolnăvirilor şi
al deceselor a crescut extrem de mult. În ţinutul Braşovului, foarte mulţi copii
au murit de scarlatină şi de noduri. Tot în această perioadă întâlnim şi apariţia
unei noi boli, numită „păzâta”, şi aceasta cauzată tot de foamete, coroborată cu
un volum de munca intens. Tot atunci, în zona Braşovului şi Sibiului se atestă
apariţia unei epidemii de ciumă39.
Un număr însemnat de îmbolnăviri din cauza foametei au fost con-
semnate şi pentru prima parte a anului 1817, acţionând şi variola şi pesta dar
şi scorbutul.
Relevant este pentru numărul mare de boli din această perioadă şi apa-
riţia primelor spitale publice la Târgu Mureş şi Cluj susţinute de către stat.
Împreună cu foamea, aceste boli au afectat numeroase localităţi, atât urbane cât
şi rurale şi au dus la îngreunarea nivelului existenţial al locuitorilor. Condiţiile
de viaţă tot mai dificile au dat naştere unor puternice frământări sociale atât în
rândul ţărănimii cât şi în rândul diferitelor categorii de muncitori, contribuind
la deteriorarea relaţiilor interumane prin abandonul de copii, consideraţi o
gură în plus de hrănit.
Reversul acestor situaţii dramatice a fost şi existenţa unei puternice soli-
darităţi umane, reflectată prin ajutorarea sub diferite forme. Un rol însemnat
l-a avut Biserica, apoi actele de caritate săvârşite de mulţi deţinători de pământ
şi, nu în ultimul rând, măsurile luate de monarh, acestea contribuind la ampli-
ficarea pe sacră largă, încă din sec. al XVIII-lea, a mitului „bunului împărat40.
Perioade mai scurte de foamete în Transilvania au mai fost atestate în
1844 în Ţara Haţegului. În 1861–1863 foametea lovea din nou cu efecte tragice,
când din cauza secetei nu s-au făcut nici cerealele de sămânţă. O altă foamete
a fost resimţită în Transilvania în 1869, dar efectele ei au fost anihilate de adu-
cerea de către autorităţi a unor cantităţi de cereale din alte părţi.
În pofida măsurilor luate de către comitate până în pragul veacului
nostru, foametea a continuat să facă ravagii mai ales în ţinuturile mai puţin
prielnice agriculturii. În 1899, din cauza secetei, pentru a salva animalele de la
pieire, numeroşi locuitori din Transilvania au trecut cu turmele în Romania.
Perioade de foamete întâlnim în Transilvania dar şi în celelalte provincii româ-
neşti şi între sau după cele două conflagraţii mondiale, care au fost însă mai
repede depăşite41.
Foametea care s-a instaurat în Transilvania a cuprins, la fel ca în întreaga
Europă, toate păturile sociale. Ea este atestată atât în mediul urban cât şi în
38
Ibidem, p. 63.
39
Ibidem, p. 74.
40
Din Petre, Mitul bunului împărat în sensibilitatea colectivă a românilor din Transilvania în secolul al
XVIII-lea, Ed. Napoca Star, Cluj-Napoca, 2003.
41
Florian Dudaş, op. cit., pp. 65–66.
179
Carmen RONTEA
cel rural, fiind mai des întâlnită în rândul marginalilor, cerşetorilor, ţăranilor,
muncitorilor (în special a celor din industria minieră), micilor meşteşugari, în
rândul cărora a provocat un mare număr de decese şi îmbolnăviri, datorate
condiţiilor precare de viaţă, a lipsurilor din alimentaţie. Prin problemele grave
pe care le-a generat a avut implicaţii adânci atât de ordin social-politic cât şi
la nivelul mentalităţilor omeneşti, depăşite cu greu, în permanenţă existând
„frica sau teama de foame”.
ASPECTS REGARDING THE EFFECTS OF FAMINE

IN THE HISTORY OF TRANSYLVANIA
–Summary–
This study seeks to capture the image of Transylvania during periods in which the
inhabitants of this territory suffered due to lack of food. Hunger is naturally associated
with poor harvests during periods of drought, heavy rains, plagues and also with
numerous wars fought over the course of time.
ASPECTS CONCERNANT LES EFFETS DE LA FAMINE

DANS L’HISTOIRE DE LA TRANSYLVANIE
–Résumé–
L’étude essaie de mettre en lumière l’image de la Transylvanie pendant les

périodes où les habitants de ce territoire ont souffert du manque de nourriture. La
famine est naturellement associée aux mauvaises récoltes pendant les périodes de
sécheresse, de fortes pluies, d’épidémies, mais aussi aux nombreuses guerres qui se
sont déroulées au fil du temps.
ASPEKTE BEZÜGLICH DER AUSWIRKUNGEN DES

HUNGERS IN DER GESCHICHTE SIEBENBÜRGENS
Die Studie versucht, das Bild von Siebenbürgen in den Zeiten zu zeichnen, in denen
die Bewohner dieses Gebiets unter Nahrungsmangel litten. Hunger ist normalerweise
mit unzulänglichen Ernten in der Dürreperiode, mit üppigen Regen, Epidemien und
außerdem mit den zahlreichen Kriegen, die sich im Laufe der Zeit abgespielt haben,
verbunden.
180
AJUTORUL CARE N-A MAI VENIT
Dan PRAHASE
Atunci când ne referim la Şcoala Ardeleană, probabil că unul dintre

primele aspecte la care ne gândim este principala operă literară a lui Ioan
Budai-Deleanu (1760–1820), şi anume Ţiganiada. Este prima epopee scrisă în
limba română. Dacă se analizează cu atenţie epistola autorului către Mitru
Perea (Petru Maior), iese în evidenţă un fapt care ar face o anumită legătură cu
Regimentul al doilea Românesc de graniţă de la Năsăud (1762–1851). Acesta va
fi scopul studiului de faţă.
Mai exact, Ioan Budai-Deleanu menţionează că, după ce luptase ca
voluntar în războiul dintre nemţi şi turci, a primit slujbă la austrieci, a fost
trimis să lupte împotriva francezilor şi a căzut rob la Mantua. Apoi a fost trimis
în Franţa, unde a învăţat carte şi mai multe limbi, a ajuns căpitan şi a pornit cu
armata franceză în Campania din Egipt. Acolo a fost rănit de un proiectil de
tun şi a ajuns invalid, fiind eliberat din armată. De atunci a rămas în Egipt, de
unde a şi datat scrisoarea, şi anume 18 martie 18121.
După opinia noastră, aceasta ar fi interpretarea acestor pasaje din scri-
soarea adresată din Egipt lui Petru Maior.
În continuare se va face referire la această foarte sumară informaţie pe
care o comunică Ioan Budai-Deleanu în epistola sa, şi anume la faptul că, luptând
în armata austriacă împotriva francezilor, a căzut prizonier la Mantua (Mantova).
După cum ne relatează acad. E.V. Tarle, la propunerea lui Carnot
(este vorba despre unul dintre cei cinci directori care făceau parte din cadrul
Directoratului, organismul politic care a condus Franţa în perioada 1795–1799),
generalul Bonaparte este numit la 23 februarie 1796 comandant suprem al
armatei franceze care avea să desfăşoare acţiuni în Italia. La data de 11 martie
1796 tânărul general îşi ia postul în primire2.
Îşi disciplinează armata şi pleacă peste Munţii Alpi în aprilie 1796.
Înfrânge rapid soldaţii austrieci şi piemontezi care îl întâmpinaseră, obligă
Piemontul să semneze armistiţiul în 28 aprilie 1796 şi apoi pacea la Paris în 15
mai 1796. În 10 mai 1796 se aruncă personal, conducând un batalion de gre-
nadieri, în apropierea unui pod, împotriva gloanţelor şi tunurilor austriece,
reuşind să obţină victoria în dura bătălie de la Lodi3.
1
www.wikisource.org.
2
Acad. E. V. Tarle, Napoleon, 1964, Editura Pentru Literatura Universală, p. 36.
3
Ibidem, pp. 38–40.
181
Dan PRAHASE
Iată dar o atitudine de general luptător, care se va repeta, în condiţii

mai crâncene, la podul de la Arcole, nu peste multă vreme!
Pe 15 mai 1796 intră în Milano. Sunt ocupate în luna iunie Livorno
(de către Murat) şi Bologna (de către Augereau), iar la jumătatea lunii iunie
Bonaparte, personal, ocupă Modena. În continuarea acestei campanii va fi ocu-
pată apoi Toscana, după care urmează asediul uneia dintre cele mai puternice
fortăreţe europene, şi anume este vorba despre cetatea Mantua.
După ce trupele franceze împresoară Mantua, vine ştirea plecării din
Tirol a unei puternice forţe militare habsburgice – 30.000 de oameni – condusă
de generalul Wurmser şi care se îndreaptă spre Mantua. Bonaparte lasă 16.000
de oameni să asedieze în continuare fortăreaţa. Armata lui Wurmser învinge
succesiv forţele franceze conduse de Masséna şi respectiv de Augereau, apoi
despresurează Mantua şi intră în cetate. Imediat însă soseşte vestea că Bonaparte
învinsese trupele austriece care asigurau comunicarea dintre Wurmser şi oraşul
Milano. În această situaţie generalul imperial iese din Mantua în căutarea fran-
cezilor, dar va fi înfrânt de Bonaparte la 5 august 1796, la Castiglione. După
ce pierde aceasta bătălie, Wurmser rătăceşte o perioada de timp, după care se
închide în Mantua. Francezii reiau asediul cetăţii4.
Pentru a putea rezolva această dificilă şi îngrijorătoare situaţie, Viena
decide trimiterea generalului Alvinzy în fruntea unei armate puternice, din
care făceau parte şi grăniceri români din regimentele de la Orlat şi Năsăud.
Bonaparte porneşte contra acestei forţe cu 28.500 de oameni, decide apoi evacu-
area Vicenzei şi se pregăteşte pentru ceea ce va fi crâncena bătălie de la Arcole
(15–17 noiembrie 1796)5.
Nu se va insista în acest studiu pe desfăşurarea acestei lupte. Se cunoaşte
rezistenta dârză pe care au opus-o grănicerii români în apărarea podului de la
Arcole. Se ştie faptul că a fost nevoie de implicarea personală a lui Bonaparte,
riscându-şi extrem de serios viaţa în fruntea trupelor sale, pentru a obţine o
victorie, dar nu o zdrobire definitivă a armatei imperiale! Sunt multe surse care
relatează evenimentele desfăşurate acolo. Nu putem însă să nu amintim rela-
tarea bătăliei descrisă de Karl Klein, şi aceasta deoarece sursa respectivă menţi-
onează extrem de clar nume româneşti ale militarilor angajaţi în luptă.
Dintre evidenţiaţi se amintesc astfel de nume: căpitanii Iosif Nemeş şi
Petru Meheşi, locotenenţii Nicodim Bob şi Daniel Galben, stegarul Paul Rău şi
plutonierul Pantelimon Gavrilă. Căpitanul Clococean, evidenţiat şi el, va muri
peste câteva zile din cauza rănilor primite.
Suntem nevoiţi să facem aceste precizări deoarece multe opinii nu
amintesc sau chiar neagă participarea grănicerilor năsăudeni şi a celor de la
Orlat în bătălia de la Arcole, menţionând însă prezenţa croaţilor. Însă numele
participanţilor la lupta amintită anterior sunt nume româneşti, şi nu croate6!
Însă, după cum am mai precizat, scopul acestui studiu nu este analiza
4
5
Ibidem, p. 42.
6
A. Onofreiu, I. Bolovan, Contribuţii documentare privind istoria regimentului grăniceresc năsău-
dean, 2012, Argonaut, Cluj-Napoca, pp. 104–110.
182
Ajutorul care n-a mai venit
amănunţită a evenimentelor de la Arcole, aşa încât ne vom opri aici cu această

discuţie.
Urmează bătălia de la Rivoli (14–15 ianuarie 1797), unde grănicerii
români au luptat, de asemenea, cu multă vitejie, ca şi în restul campaniei ita-
liene a anului 17977.
După victoria lui Bonaparte în această confruntare, Alvinzy se retrage
deoarece nu mai are posibilitatea să-l poată ajuta pe Wurmser, iar Mantua capi-
tulează la două săptămâni şi jumătate după bătălia de la Rivoli8.
Alte surse prezintă asediul fortăreţei Mantua în perioada 4 iunie 1796 –
2 februarie 1797, cu menţiunea că trupele franceze au renunţat la el în 31 iulie
1796 şi l-au reluat în 24 august 17969.
Revenind la Ioan Budai-Deleanu, din punctul nostru de vedere ar
fi posibile cel puţin două situaţii. Prima, că autorul de mai târziu al epopeii
Ţiganiada era prezent în garnizoana din Mantua înainte de venirea trupelor lui
Wurmser. A doua, că el a venit cu armata lui Wurmser pornită să despresureze
cetatea.
Din nefericire nu beneficiem (cel puţin până la data redactării acestui
studiu) de suficiente informaţii care să completeze şi să clarifice pe deplin suc-
cinta lui precizare, şi anume că a căzut rob la Mantua. Tentaţia mare ar fi să
se afirme că a sosit împreună cu armata lui Wurmser, având în vedere că Ioan
Budai-Deleanu nu precizează dacă era sau nu în Mantua înainte de sosirea
forţelor conduse de acesta, dar nu putem afirma că ar fi vorba despre o certitu-
dine. Desigur, se mai pot emite şi alte presupuneri, însă fără dovezi clare.
Însă o posibilitate pare a fi mai aproape de realitate, în opinia noastră,
analizând informaţiile: autorul operei literare Ţiganiada era închis în Mantua
şi aşteaptă ajutorul trupelor conduse de Alvinzy (deci şi a grănicerilor năsău-
deni!) pentru a putea ieşi din despresurare. Un ajutor care însă nu a mai venit.
Ne vom întoarce puţin la Campania din Italia.
Karl Klein aminteşte în lucrarea sa şi despre faptul că al doilea batalion
român împreună cu al treilea batalion român au luptat la Rivoli pe 14 ianuarie
1797 cu o deosebita vitejie. Ostilităţile au continuat şi din 27 ianuarie 1797, de
exemplu în zona munţilor Sette Comuni. Al treilea batalion român a participat
apoi la luptele din 2 aprilie 1797, şi anume în satul Sack şi apoi la Mittewald.
Această din urma localitate a fost incendiată de trupele franceze, cu scopul de
a se salva. Aici se întâmplă acel stupid eveniment, şi anume faptul că batali-
onul român a fost atacat cu gloanţe de către puşcaşii tirolezi apăruţi pe înăl-
ţimi, deoarece aceştia au confundat uniformele românilor cu cele ale trupelor
franceze. La data de 12 aprilie 1797 a sosit la armata imperială ştirea încheierii
armistiţiului10.
7
Ibidem, pp. 110–114. Karl Klein menţionează în această sursă că batalionul român a luptat la
Rivoli şi Monte Baldo în datele de 16 şi respectiv 17 ianuarie 1797.
8
Acad. E. V. Tarle, op. cit., pp. 42–43.
9
www.wikipedia.org.
10
A. Onofreiu, I. Bolovan, op. cit., pp. 112–114.
183
Dan PRAHASE
Conform lui E.V. Tarle, pacea se va încheia la Campo Formio, la data

de 17 octombrie 179711.
În cele ce urmează, se va insista puţin pe campania dusă de generalul
Bonaparte în Egipt şi a expediţiei în Siria (1798–1799). Asta deoarece, după
cum s-a mai menţionat în cuprinsul acestei lucrări, Ioan Budai-Deleanu a luat
parte la aceasta în cadrul armatei franceze şi a fost rănit în cadrul unei bătălii
desfăşurate acolo.
Campania egipteană a fost dusă de Bonaparte cu scopul clar de a lovi
cu putere în Anglia, şi asta deoarece conducătorii francezi considerau Egiptul
ca un teritoriu de unde puteau să fie ameninţaţi şi puşi la respect concurenţii
comerciali şi politici în Indonezia şi India. Iar inamicul principal în această
perioadă era Anglia, şi nu Olanda (care era în această postură în timpul când
în fruntea Franţei se găsea Regele Soare). Directoratul decide să aprobe această
expediţie, iar generalul Bonaparte este numit comandant suprem la data de 5
martie 1798.
Sunt pregătite flota şi armata franceză, iar la 19 mai 1798 navele fran-
ceze (cam 350 de vase cu 30.000 de oameni şi artilerie) ridică ancora din Toulon.
Mai întâi francezii cuceresc insula Malta, iar pe 30 iunie 1798 ajung în
Egipt, lângă Alexandria. Bonaparte cucereşte acest oraş, după care se îndreaptă
în desert şi, la data de 20 iulie 1798, înfrânge trupele mamelucilor în bătălia
de la Abukir. Apoi intră în Cairo si începe să organizeze situaţia din punct de
vedere administrativ. În special el se străduieşte să desfiinţeze raporturile feu-
dale şi să favorizeze burghezia arabă şi pe arabii proprietari de pământ.
Urmează apoi pregătirile pentru o expediţie franceză în Siria. Însă,
pentru a fi mai protejaţi, savanţii care însoţeau trupele franceze sunt lăsaţi în
Egipt. La sfârşitul lui octombrie 1798 sunt înregistrate încercări de răscoală în
Cairo, reprimate însă dur de ocupanţi.
Armata lui Bonaparte porneşte spre Siria în condiţii grele (în special
datorită lipsei de apă), iar oraşele încep să se predea francezilor.
La data de 4 martie 1799 începe să fie asediat oraşul Iaffa, apărat de
trupe turceşti, care va fi cucerit la 6 martie 1799 si supus unei represiuni cum-
plite. După aceea Bonaparte se îndreaptă spre cetatea Acra.
Asediul nereuşit al acestei fortăreţe se termină la 20 mai 1799, după
doua luni, timp în care armata franceză a pierdut 3.000 de oameni. Apoi are loc
reîntoarcerea în Egipt, avându-se în vedere izbucnirea unei epidemii de ciumă.
Trupele expediţionare reintră în Cairo la data de 14 iunie 1799.
În continuare este de menţionat bătălia de la Abukir, desfăşurată la
data de 25 iulie 1799. Acolo este zdrobită o armată turcă de aproape 15.000 de
oameni, care debarcase în Egipt pentru a lupta împotriva francezilor.
Însă o informaţie năucitoare pune capăt acestei campanii. Generalul
Bonaparte află dintr-un ziar, care-i parvenise întâmplător (având în vedere că
legăturile sale cu Europa fuseseră tăiate de flota engleză), faptul că pe conti-
nentul european se petrec evenimente neaşteptate. Este vorba de reînceperea
11
Acad. E.V. Tarle, op.cit., p. 52.
184
Ajutorul care n-a mai venit
războiului împotriva Franţei de către Anglia, Austria, Rusia şi Regatul Neapole.

Republica Cisalpină fusese desfiinţată de către generalul rus Suvorov, iar
pământul francez era în pericol de a fi invadat. În plus, în Franţa erau mari
tulburări pe care Directoratul, slăbit şi speriat, nu izbutea să le stăpânească,
pierzând în plus susţinerea unei bune părţi a populaţiei.
În aceste condiţii generalul Bonaparte se decide să acţioneze, nemaia-
vând timp de pierdut, pentru a încerca să remedieze situaţia.
În acest sens, el îl lasă comandant suprem pe unul dintre generalii săi,
ordonă echiparea în secret a patru dintre nave, alege 500 de oameni pe care-i
îmbarcă pe aceste vase şi părăseşte Egiptul cu destinaţia Franţa, la data de 23
august 1799.
În ziua de 16 octombrie 1799 Bonaparte ajunge la Paris. Acolo, la 18
brumar (9 noiembrie) 1799, el va da lovitura de stat care-i va asigura puteri
nelimitate12.
Istoria va consemna apariţia unei noi forme de guvernare în cadrul
istoriei Franţei, şi anume Consulatul (1799–1804).
Aşadar, după ce am văzut ce s-ar fi putut întâmpla cu Ioan Budai-
Deleanu în cadrul luptelor date în Italia şi inclusiv la asediul fortăreţei Mantua,
am menţionat acum în linii mari prin ce a trecut corpul expediţionar francez în
campania dusă în Egipt şi Siria. Am precizat asta ca să înţelegem prin ce anume
a trecut sau ar fi putut să treacă scriitorul român care de această dată era com-
batant în cadrul armatei franceze.
THEY FORGOT SOMEONE WHO NEEDED THEIR HELP

–Summary–
The first part of this study briefly presents the campaign led by General Bonaparte
in Italy between 1796–1797. The second part is dedicated to the campaign carried out
by the same general in Egypt and Syria between 1798–1799. The events are exposed, in
particular, from the perspective of the participation, in the two mentioned campaigns,
of the writer Ioan Budai-Deleanu: besieged at Mantua and waiting for the help of the
border guards of Năsăud in the first one and then a captain in the French army in the
second one.
ILS ONT OUBLIÉ QUELQU’UN QUI AVAIT BESOIN DE LEUR AIDE

–Résumé-
La première partie de cette étude présente brièvement la campagne menée par

le général Bonaparte en Italie, entre 1796–1797. La deuxième partie est consacrée à la
campagne menée par le même général en Égypte et en Syrie, entre 1798 et 1799. Les
événements sont racontés, en particulier, compte tenu de la participation de l’écrivain
12
185
Dan PRAHASE
Ioan Budai-Deleanu aux deux campagnes mentionnées: assiégé à Mantoue, en attendant

l’aide des gardes-frontières de Năsăud, dans la première campagne et capitaine de
l’armée française dans la seconde.
DIE HILFE, DIE NICHT MEHR KAM

Der erste Teil dieser Arbeit stellt kurz der Feldzug vor, den der General
Bonaparte zwischen 1796 und 1797 in Italien führte. Der zweite Teil widmet sich
einem anderen Feldzug vom selben General, der zwischen 1798 und 1799 in Ägypten
und Syrien geführt wurde. Die Ereignisse werden insbesondere aus der Perspektive
des Schriftstellers Ioan Budai-Deleanu betrachtet, der an den beiden obengenannten
Feldzügen teilgenommen hat: im Ersten wurde er in Mantua belagert und wartete auf
die Hilfe der Grenzschutzbeamten aus Nussdorf und im Zweiten wurde er Hauptmann
in der französischen Armee.
186
ROLUL PREOTULUI ÎN SERVICIUL
ARMATEI ROMÂNE DE LA PRIMUL LA
AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL
Marius Nicolae POP
Mobilizarea Armatei Române pentru participarea la Războiul Întregirii

a creat adevărate drame sau traume în familiile ostaşilor români, dar şi în rân-
durile acestora. Ruperea de familie, de soţie, de părinţi, de copii, în principal,
de necunoaşterea viitorului, a avut un puternic impact psihologic în rândurile
tinerilor soldaţi, majoritatea proveniţi din mediul rural. Greutăţile acestora, de
fel oameni rezistenţi la intemperii, foamete sau boli, prin construcţia lor, sunt
regăsite în memorialistica vremii, în scrisorile trimise acasă, în biografiile per-
sonale ale celor ştiutori de carte sau în tematica cântecelor şi a catehismelor care
însoţeau soldatul român. Pentru stingerea durerii lăuntrice şi pentru dobân-
direa curajului de a merge mai departe şi a înfrunta moartea, ostaşul român
apelează de cele mai multe ori la preotul batalionului sau regimentului, care
joacă un rol extrem de important, devenind psihologul de serviciu al Armatei.
Încă de la mijlocul secolului al XIX-lea, prezenţa preotului în rândurile
oştirii devine o opţiune pentru cei care se ocupau de frâiele acesteia. Treptat,
asistenţa religioasă se instituţionalizează, iar primul domnitor care acţionează
în acest sens este Barbu Ştirbei (1849–1853), fiind luată hotărârea de a fi insti-
tuit câte un preot pe lângă fiecare polc1 din garnizoanele Bucureşti, Craiova şi
Brăila. Acest lucru era posibil datorită bunei înţelegeri cu Mitropolia Ungro-
Vlahiei, fiind stabilită plata, dar nu şi necesarul obiectelor de cult pentru des-
făşurarea serviciului religios în garnizoană. Au fost create astfel Îndatoririle
preoţilor de oştire2, ce făceau referire directă la activitatea preoţilor în rându-
rile oştirii, la adoptarea atribuţiilor, semnelor distinctive, după modelul preo-
ţilor din Armata imperială rusească. În vremea lui Alexandru Ioan Cuza, prin
măsurile luate de acesta au apărut arme şi servicii noi, iar plata este preluată
din bugetul Statului. În Tabloul de cadre şi efectivele armatei pe anul 1863 figurau
15 preoţi (7 la regimentele de infanterie, 2 – regimentele de lăncieri, 1 – regi-
mentul de vânători, 1 – regimentul de artilerie, 1 – batalionul de geniu, 1 –
1
Regiment.
2
Gheorghe Vasilescu, „Asistenţa religioasă în oastea Ţării Româneşti în 1850–1870”, în Armata
şi biserica, Bucureşti, 1996, pp. 132–135; Mircea Păcurariu, „Preoţii militari în Armata română
până la 1918”, în Armata şi Biserica, Bucureşti, 1996, pp. 146–159; Ilie Manole, Preoţii şi oştirea,
Bucureşti, 1998, pp. 39–66.
187
Marius Nicolae POP
şcoala militară, 2 – administraţia spitalelor), fiind enumeraţi alături de medici,

în rândul ofiţerilor de Stat Major3.
În Regulamentul pentru clerul de armată4 din 1870, se admite câte un
preot pe lângă fiecare regiment sau batalion, după ce structurile militare
comunicau în prealabil Ministerului de Război numărul necesarului de preoţi.
Preotul înrolat făcea parte din Marele Stat Major, avea dreptul la ordonanţă,
oficia slujbele religioase, era prezent la şcolile corpului, îi asista religios pe
bolnavi, în sarcina sa revenind, binînţeles, şi păstrarea obiectelor de cult din
corpul respectiv. Războiul de Independenţă aduce cu sine şi apariţia unui preot
de garnizoană, cunoscut sub numele de confesor militar. De asemenea, Biserica
s-a îngrijit să reglementeze îndatoririle preoţilor pe timp de pace şi pe timp de
război.
Primul Război Mondial aduce cu sine prezenţa preoţilor în Armată,
fără să existe preocupări pentru instituţionalizarea unui serviciu religios în
Armată, deşi autorităţile clericale au ţinut dinadins să arate importanţa pre-
gătirii sufleteşti a soldatului, pe lângă cea militară, drept urmare preotul ar
trebui să devină un element cheie şi permanent în Armată. În anul 1914, con-
form regulamentului amintit, existau 53 de preoţi militari, câte unul în fiecare
garnizoană, cu excepţia garnizoanelor mari, Bucureşti, Iaşi, Craiova, Galaţi,
Constanţa, unde existau câte doi preoţi. Perioada neutralităţii a deschis pro-
blema aducerii altor preoţi, iar la 15 mai 1915, a fost numit de către Sfântul
Sinod al Bisericii Autocefale Române un superior al preoţilor din armată, acesta
fiind iconomul-stavrofor Constantin Nazarie, profesor de morală la Institutul
Teologic Bucureşti şi Director al Seminarului Teologic. Tot acum este votat şi
un regulament prin care să se dea „preoţi trebuincioşi pe timp de pace şi timp
de război, titraţi în teologie, cu aptitudini pentru păstorirea militară şi care
să aibă vârsta între 30 şi 45 de ani”5. Preoţii militari urmau să fie numiţi de
Ministerul de Război, la recomandarea bisericii şi intrau sub regimul legilor
militare, fiind asimilaţi în rândurile corpului de ofiţeri. Aceştia erau obligaţi să
însoţească trupa peste tot şi intrau sub incidenţa regulamentelor.
În anul 1915, Constantin Nazarie a elaborat Instrucţiuni pentru preoţii de
armată în vreme de război prezentate Marelui Stat Major al armatei6, care prevedea
3
Radu Mureşan, Datorie şi slujire sfântă. Misiunea preoţilor militari în Primul Război Mondial
(1916–1918), p. 2, apud www.ftoub.ro/dmdocuments/Muresan_R_-_Datorie_si_slujire.doc,
accesat la data de 15.04.2018; Monitorul oastei, 15 martie 1863, pp. 167–191.
4
D. Stavrache, Florica Dobre, „125 de ani de la adoptarea primului Regulament al preoţi-
lor militari în armata română”, în Revista de istorie militară (RIM), nr. 2/1995, p. 26; vezi şi
„Datoriile preotului în armată”, în BOR, IV (1877–1878), nr. 1, pp. 173–180; Înalt Decret 603/ 6
aprilie 1870, Monitorul Oastei, nr. 13, 1870.
5
Eugenia Paraschivescu, Datorie şi slujire sfântă. Misiunea preoţilor militari în Primul Război
Mondial (1916–1918), Seminarul Naţional România în anul 1917 (lucrare prezentată în plen),
Bacău, 2017, p. 3.
6
Publicate în BOR, (XXIV), 1915, nr. 11–12, p. 892–895, vezi şi Ştefan Stanciu, „Asistenţa reli-
gioasă în armata României – simbol al reformării moderne al instituţiei militare” (Rezumat
al lucrării de absolvire a Colegiului Naţional de Apărare – 2002), în Revista Comunicaţiilor şi
Informaticii, nr. 1/2011, Bucureşti, p. 2; vezi şi Pr. Constantin Nazarie, Activitatea preoţilor de
armată, Bucureşti, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, 1921, p. 8; vezi şi Claudiu Cotan, „Books
188
Rolul preotului în serviciul Armatei Române de la Primul la al Doilea Război Mondial
în detaliile cel mai amănunţite rezolvarea cazurilor care puteau să apară pe

front în toiul luptelor sau alte situaţii neprevăzute pe care preoţii militari să le
rezolve. Instrucţiunile se referă îndeosebi la rolul preoţilor pe timp de război,
drepturile lor materiale, ţinuta de campanie, plătirea unei prime de echipa-
ment, prezenţa la unitate în urma ordinului primit, mijloacele de transport
pentru sine şi pentru efectuarea serviciului religios, aprobările comandantului
de unitate în tot ceea ce făcea preotul. Făcând parte din cadrul ofiţerimii, preotul
avea dreptul la salut din partea trupei şi a tuturor gradelor inferioare, îmbră-
cămintea lui era obişnuită, iar ca semn distinctiv primea o bandă de culoarea
armei, cusută pe mâneca stângă a reverendei, peste care se cosea o cruce albă,
iar sub ea numărul trupei din care făcea parte. Purta la piept, peste îmbrăcă-
minte, o cruce de metal argintat şi de asemenea avea un toiag cu mânerul alb.
De fiecare dată când apărea preotul, trupa stătea în poziţie de drepţi, dacă era
fără armă, iar dacă era cu armă dădea onorul ca la Drapel7.
Din ţinuta şi obiectele preotului de front făceau parte Epitrahilul, cutiuţa
cu Sfânta Împărtăşanie, Crucea, Aghiazmatarul, Panihida, două Procoveţe mici,
linguriţa, o sticluţă cu vin, o sticluţă cu spirt şi chibrituri pentru sterilizarea lin-
guriţei în caz de epidemii, o cutie individuală de pansament pentru acordarea
primului ajutor, un carneţel pentru notarea deceselor, precum şi o geantă de
piele prevăzută cu despărţituri, pentru a putea avea o bună organizare a lucru-
rilor. De asemenea, îi era pusă la dispoziţie o ladă de lemn îmbrăcată cu tablă
şi prevăzută cu încuietoare, unde se păstrau cărţile şi Sfintele Vase, veşminte
şi accesorii. Pentru a putea duce toate aceste lucruri îi era pusă la dispoziţie o
ordonanţă şi dreptul de a transporta bagajele cu ambulanţa unităţii la care era
repartizat8.
Şeful suprem al preoţilor purta denumirea de Protoiereu al Armatei,
fiind ales de Sfântul Sinod şi confirmat de Ministerul de Război. Printre atribu-
ţiile sale se regăseau recompensarea celor merituoşi, desluşirea unor probleme
care nu se aflau în Instrucţiuni, completarea locurilor vacante, pedepsirea celor
care nu respectau normele canonice, inspectarea şi luarea tuturor măsurilor
necesare pentru îndeplinirea îndatoririlor lor. Şeful serviciului, Constantin
Nazarie constata că unii comandanţi nu doreau punerea în aplicare a instrucţi-
unilor, iar alţii nici măcar nu ştiau de existenţa lor sau că ei credeau că trebuie
ştiute doar de preoţi, foarte puţini comandanţi conformându-se şi respectând
normele religioase. Chiar dacă Instrucţiunile au apărut în anul 1915, ele au fost
cunoscute Armatei abia din octombrie 1916. Incertitudinea aplicării acestor noi
regulamente l-au făcut pe preotul Nazarie să tipărească noi broşuri, precum
Cuvântări pentru ostaşi şi cler, în care era descris ce înseamnă să fii soldat, despre
importanţa drapelului, a ascultării faţă de superior, încurajare înainte de luptă
of Prayers, Bible and Military Romanien Priests Activity during the First World War”, în
International Journal of Orthodox Theology, 8:2/2017, p. 152; vezi şi Gabriel Pârvu, Pregătiri sufle-
teşti pentru zile mari, Bucureşti, Atelierele Socec et Co, 1916, pp. 44–50.
7
E. Paraschivescu, op. cit., p. 4.
8
Instrucţiunile, cap. V.
189
Marius Nicolae POP
sau în caz de înfrângere, totul pentru a le exemplifica preoţilor despre cum tre-
buie să se adreseze trupei cu diferite ocazii sau în situaţii de război9.
Preoţii care primeau decizia Sfântului Sinod, încadrându-se în preve-
derile acestuia, erau mobilizaţi prin ordinul Marelui Stat Major, trebuiau să
se prezinte la cea mai apropiată unitate militară de parohia lor, pentru a se
familiariza cu mediul militar. Conform unor memorii ale preoţilor din zona
Moldovei, unii dintre aceştia mergeau şi de două ori pe săptămână la unităţile
cele mai apropiate pentru a se familiariza cu mediul, spovedeau, împărtăşeau
trupa, ascultau problemele soldaţilor, cu toate că unii comandanţi considerau
treburile lor pierdere de vreme, în contextul unor probleme mai urgente, consi-
derând că mai mult încurcă decât ajută. Multe din problemele preoţilor mobi-
lizaţi, încă de la începutul activităţii lor, ajungeau la Părintele Protoiereu, care
întreţinea cu aceştia o amplă corespondenţă, iar mai apoi le înainta Marelui
Stat Major. Era doar începutul războiului, iar cei care se aflau la ocârmuirea
regimentelor sau chiar a Armatei nu conştientizau încă nevoia de preot şi rolul
acestuia pe front, în spitale, ori jerta de care aceştia au fost în stare10. Pe lângă
faptul că au fost ridiculizaţi, au fost trataţi inuman şi incorect cu gradul lor
de pregătire şi scopul pentru care au fost mobilizaţi, ca spălatul pe jos, cură-
ţirea closetelor. Printre sarcinile cele mai grele şi mai periculoase era aceea de a
transporta decedaţii de tifos, unii ajungând chiar să moară11.
Încă înainte de începerea războiului, Protoiereul Nazarie s-a confruntat
cu problema drepturilor materiale pentru preoţi, mai ales în perioada neutra-
lităţii, întrucât Marele Stat Major a decis că preoţilor nu li se poate plăti prima
de echipare decât după intrarea României în război, deoarece listele preoţilor
mobilizaţi se modificau continuu din motive de sănătate sau din motive per-
sonale. S-a încercat şi stabilirea unui acord ca preoţii să primească uniforme de
campanie, deoarece unii comandanţi cereau ca în cazul mobilizării preoţii să fie
prezenţi în mijlocul soldaţilor în uniformă. Din nou, era nevoie de mari sacri-
ficii băneşti, astfel că doar o mică parte din materialele creştineşti puteau fi asi-
gurate, banderolele şi crucea de pe mâna stângă. Chiar dacă preotul Nazarie s-a
întâlnit în acest sens cu Şeful Statului Major, din partea căruia nu a întâmpinat
rezerve, nu s-au putut rezolva decât o mică parte din cerinţele clericale. Nu
toţi preoţii erau interesaţi în mod deosebit de uniforma militară, considerând
că scopul lor pe front este altul, iar soldatul care are o durere sufletească sau o
problemă să simtă că preotul este acolo pentru el, „ostaşul are nevoie de clipe
de alinare, de momente în care să-şi poată deschide sufletul, ori acest lucru este
anevoios în faţa cuiva îmbrăcat în uniformă militărească”12. Un preot îmbrăcat
9
C. Nazarie, op. cit., pp. 9–10; vezi şi Constantin Nazarie, Cuvântări pentru ostaşi şi rugăciuni
pentru rege, oaste şi popor în vreme de războiu, Bucureşti, 1915.
10
11
Aurel Pentelescu, Gavriil Preda, „Jertfa preoţilor mobilizaţi în Războiul pentru Întregirea
Neamului (1916–1919)”, în Eroi şi morminte, realizat de Oficiul Naţional pentru Cultul Eroilor
(coord. dr. Cătălin Fudulu), Bucureşti, Editura AlphaMDN, 2007, p. 7.
12
Cicerone Iordăchescu, „Pregătirea sufletească a armatei”, în BOR, XXXIX, (1915), nr. 12,
pp. 1313–1315.
190
în ţinută militară „nu mai este preot de Armată, adică pus în slujba Armatei, ci
un preot militar! Un preot pentru care preoţia este numai un pretext. Bucuria
lui cea mai mare este că avea uniformă, că-l puteau privi soldaţii şi lumea în
haine milităreşti...”13. În cele din urmă Marele Stat Major s-a ocupat şi de cum-
părarea din comerţ a crucilor pe care preoţii trebuiau să le poarte la piept în
campanie, costul acestora urmând să fie acoperit din prima de echipare.
Înainte de mobilizarea generală, Constantin Nazarie a convocat toţi
preoţii mobilizaţi, în cursul lunii iunie a anului 1916, pentru a sta de vorbă cu
aceştia şi a se asigura că nu există neînţelegeri, întâlnirea urmând a avea loc la
Palatul Mitropolitan. Din discuţiile avute, cele mai importante au fost legate
de rolul preotului înainte de război, preotul ca oficiant, preotul ca susţinător
al moralului trupei, preotul ca mângâietor al trupei14. Preoţii au primit deta-
liat tot ceea ce ţine de serviciul lor, iar problemele depistate au fost înaintate
Statului Major, într-un raport în care se cerea rezolvarea urgentă a acestora.
Raportul viza în mod special pe acei comandanţi care au refuzat să cheme pre-
otul încă din timpul păcii la serbări, servicii religioase, mese ofiţereşti, pentru a
întări legăturile cu trupa. De asemenea, erau vizaţi şi aceia care nu începuseră
demersurile pentru procurarea obiectelor considerate de maximă importanţă
şi care ţineau de resortul Armatei: stofele pentru ţinuta de campanie, geanta
indispensabilă, lădiţa de campanie şi carnetul ofiţeresc. La momentul intrării
României în război, datorită dezordinii existente încă în ceea ce priveşte regle-
mentările, misiunea Protoiereului Nazarie era încă una dificilă.
Au fost mobilizaţi 252 de preoţi, din care 46 au fost demobilizaţi şi
înlocuiţi cu alţii, pe motive de boală, vârstă avansată sau a problemelor din
parohie, iar doi nu au funcţionat efectiv. Au fost încadraţi la regimente, la bri-
găzi independente, precum şi la ambulanţele sanitare ale diviziilor sau la spi-
talele mobile un număr de 204 preoţi. Din totalul celor 252 mobilizaţi, 135 erau
licenţiaţi în teologie, 10 absolvenţi ai Facultăţii de Teologie, 70 cu Seminarul
complet (8 clase), 10 cu 4 clase seminariale, 11 cu câte două sau trei clase secun-
dare, iar 6 cu studii neidentificate (prizonieri)15. Direcţia Generală a Poştelor
a permis ca între preoţii mobilizaţi şi Protoiereul Nazarie să se poarte o cores-
pondenţă gratuită, iar Serviciul să le coordoneze activitatea16. Şeful Serviciului
Religios a cerut, de asemenea, să i se pună la dispoziţie un automobil şi un
permis de liberă trecere în zonele de operaţiuni, însă aceste lucruri i-au fost
refuzate. Chiar dacă erau raportate la timp, problemele ajungeau la Serviciul
Religios cu mare întârziere, uneori chiar şi după o lună, deoarece informaţiile
erau comunicate pe scară ierarhică. Comandanţii considerau inutilă activitatea
Serviciului Religios şi a preoţilor, astfel că dezinteresul era unul foarte mare,
de cele mai multe ori însoţit de vorbe de duh la adresa acestora. Nazarie nota
în acest sens că „un domn general, chiar după prima parte a campaniei, mă
întreabă despre rostul preotului în Armată, iar alţii, la auzul că există Serviciul
13
Ibidem, p. 13.
14
C. Nazarie, op. cit., p. 10.
15
A. Pentelescu, G. Preda, op. cit., p. 6.
16
191
Marius Nicolae POP
Religios al Armatei, strângeau pur şi simplu din umeri. Eu însumi am avut

multe de îndurat, stând în picioare la uşile celor mari, ba şi ale celor mici,
fiind tratat de sus cu indiferenţă sau nevoit să aud vorbe ca acestea: Ce mai
caută şi popa ăsta pe aici?”17. Din corespondenţa cu Serviciul Religios sau din
însemnările personale, se poate observa cum erau trataţi şi preoţii mobilizaţi
de comandaţi, fiind umiliţi sau trimişi în rezolvarea altor sarcini inutile. De cele
mai multe ori rapoartele nefavorabile făcute de preoţii mobilizaţi ajungeau să îi
coste scump şi să se întoarcă împotriva lor.
În martie 1917, Marele Stat Major elibera un Ordin, nr. 19.00118, prin
care reglementa asimilarea preoţilor militari, precum şi recompensarea celor
care au dat dovadă de curaj. Prin intermediul reglementării, preoţii de regi-
mente erau asimilaţi gradului de locotenent, cu posibilitatea de a fi înaintaţi la
gradul de căpitan pentru merite deosebite. Şeful Serviciului Religios era asi-
milat gradului de colonel, iar ajutorul acestuia gradului de maior. Ţinuta pre-
oţilor urma să se adapteze acestei asimilări, adăugând sub banda de la mâneca
stângă două steluţe argintate pentru gradul de locotenent, trei steluţe pentru
gradul de căpitan, o steluţă aurită pentru Protoiereul Armatei. Ofiţerilor li se
cerea într-un mod imperios respectul acestor grade şi tot concursul pentru
îndeplinirea activităţii lor. Alături de acest ordin a mai existat un Înalt Decret
Regal, 778/25 iulie 191719, care relua şi întărea toate aceste prevederi, singurele
de altfel adoptate în timpul războiului pentru preoţii de Armată.
Ocuparea sudului ţării în anul 1916 a făcut ca autorităţile atât civile, cât
şi militare, alături de o mare parte a populaţiei civile, să se retragă în Moldova.
Marele Cartier General îndemna preoţii să susţină şi să ridice moralul ostaşilor,
să menţină prin diverse activităţi moralul trupei ridicat, să aibă în continuare
credinţa în victorie. Protoiereul Nazarie recomanda printre altele preoţilor să
se ocupe în special de soldaţii aflaţi în tranşee pe timp de iarnă, aceştia având
o situaţie dificilă, monotonă, având nevoie de încurajare şi răbdare. Îndeamnă
să se organizeze şezători, în special la serviciile sanitare, unde soldaţii să aibă
parte de lecturi sau să cânte, pentru a-şi muta gândul de la tot ceea ce însemna
războiul. Nazarie a editat şi o carte de rugăciuni intitulată „Înarmarea sufle-
tească a ostaşului român”, care a fost tipărită în peste 150.000 de exemplare şi
care conţinea toate rugăciunile de folos soldatului, cele 10 porunci, fericirile,
posturile şi sărbătorile de peste an20.
În cursul anului 1917 Marele Stat Major a dat mai multe ordine circu-
lare prin care recomanda fiecărui regiment sau unitate să faciliteze desfăşu-
rarea slujbelor religioase în fiecare duminică şi sărbătoare, la care să asiste, dacă
este posibil, toţi soldaţii şi ofiţerii21. Serviciul Religios cerea preoţilor rapoarte
17
18
Ordin Circular (O.C.) 19.001/9 martie 1917, Monitorul Oastei, nr. 28/1917, pp. 118–119 apud.
19
Înalt Decret nr. 778/25 iulie 1917, Monitorul Oastei, nr. 79/1917 apud E. Paraschivescu, op. cit.,
p. 7.
20
21
O.C., 15.477/23 ianuarie 1917, d. 3, f. 41 apud. E. Paraschivescu, op. cit., p. 10.
192
şi note informative care să privească activitatea desfăşurată, care să includă

serviciile religioase săvârşite, copii ale cuvântărilor rostite în faţa trupei, situ-
aţia cărţilor şi a cruciuliţelor distribuite, dar şi necesarul de obiecte de cult. De
asemenea, ofiţerii trebuie să facă demersuri pentru decorarea preoţilor meri-
tuoşi. Conform Instrucţiunilor22, preotul trebuia să organizeze următoarele acti-
vităţi în vreme de război: spoveditul şi împărtăşitul trupei, binecuvântarea ei
la plecarea din garnizoană spre locul destinat, servicii ocazionale, săvârşirea
Sfintei Liturghii în Duminici şi sărbători, îngroparea celor morţi şi pomenirea
lor. La spoveditul şi împărtăşitul trupei era nevoie de acordul comandantului,
spovedania se putea face în masă, dar şi individual pentru cei care aveau ceva
de spus. Dacă exista vreun soldat de altă religie decât cea creştină, putea să fie
spovedit doar dacă trecea la religia creştină23.
Liturghia se ţinea de obicei în biserica satului unde se afla trupa respec-
tivă sau pe front, în aer liber, într-un loc amenajat dinainte, cu un altar impro-
vizat, uneori chiar în condiţii speciale de război. Unii comandanţi ţineau ca
Liturghia şi alte momente bisericeşti să aibă loc negreşit, precum sărbătoarea
Învierii, prăznuită cu mare fast. Mai existau şi alte momente cu servicii ocazi-
onale precum Te-deum de mulţumire pentru patronul trupei, de Anul Nou, de
sărbătorile naţionale şi onomasticile familiei regale, rugăciuni în caz de boală,
când un membru al familiei regale vizita vreo unitate pentru a sta la discuţii
sau pentru decoraţii. Înmormântările se făceau după nişte reguli bine stabilite,
trebuind ca prima dată să se aştepte verdictul medicului care constata moartea,
iar ofiţerul stării civile să elibereze actul de deces. Dacă timpul o permitea,
preotul se îngrijea ca la fiecare mormânt să pună câte o cruce pe care i se scria
numele, data şi regimentul din care făcea parte. Uneori, atunci când doctorul
lipsea, preotul putea să înmormânteze, trecându-şi în carnet numele deceda-
tului, regimentul din care făcea parte, locul şi data morţii, date pe care le comu-
nica mai apoi ofiţerului de stare civilă. Atunci când numărul celor căzuţi era
imposibil de reperat, fiind cu sutele, preoţii oficiau slujbe de pomenire pentru
cei căzuţi. Existau şi preoţi pentru care ritualul înmormântării părea desprins
dintr-o batjocură, fără normele canonice, îngropaţi în gropi comune, fără cruce
şi fără nici un onor militar24.
Activitatea preoţilor mobilizaţi s-a simţit şi în ajutorul dat serviciului
sanitar, fie de pe front, fie din spitale, în îngrijirea răniţilor şi combaterea epi-
demiilor, printr-un ajutor efectiv dat medicilor, care ajung să îi aprecieze foarte
mult pentru calităţile lor, devenind foarte buni prieteni. Preoţii au învăţat foarte
uşor să panseze răniţi, să se ducă personal cu automobilul sanitar în apropierea
22
Instrucţiuni..., cap. IV.
23
Mihai George Oprea, „Preoţi militari români în Basarabia. Misiune religioasă şi reverberaţii
naţional-politice”, în Document: Buletinul Arhivelor Militare, Bucureşti, Anul XIV, nr. 1 (51),
2011, pp. 63–67;
24
N. V. Hodoroabă, Din Războiul de Reîntregire. Note şi impresii de campanie (1916–1918),
Bucureşti, 1923, pp. 262–263; vezi şi C. Iordăchescu, „Cinzeci de ani de la unirea Transilvaniei
cu România – Contribuţia clerului român la luptele poporului român pentru libertate naţio-
nală şi unitate”, în BOR, nr. 11–12/1968, p. 1131–1135.
193
Marius Nicolae POP
frontului, unde pansau şi îmbărbătau răniţii, pe care îi aduceau mai apoi în

spatele frontului. Au fost mâna dreaptă a medicului în condiţiile tifosului
exantematic, unii ajungând să-şi piardă viaţa în urma contactului cu necru-
ţătoarea boală. Văzând că li se îmbolnăvesc oamenii cu sutele şi mor zilnic,
comandanţii de unităţi apelează la divinitate, cerând ajutor preotului. De foarte
multe ori cădeau răpuşi de boală medicii şi infirmierii, iar locul acestora era
luat de preoţi, familiarizaţi cu problemele sanitare de pe front, împărţeau şi
administrau medicamente25. Pe lângă ocupaţia de ajutor medical, clerul de pe
front mai primeşte şi alte misiuni: de a se interesa de hrana şi igiena corporală
a soldaţilor, de a înfiinţa unele spălătorii care să funcţioneze mai ales sâmbăta,
îngrijirea copiilor orfani, combaterea propagandei adventiste, care se opunea
războiului, sau de a întreţine în inimile soldaţilor dragostea de neam şi de ţară.
Încheierea păcii separate cu Puterile Centrale de la Buftea-Bucureşti din
1918 a însemnat şi elaborarea mai multor decrete privind demobilizarea par-
ţială a Armatei Române. Rând pe rând soldaţii au fost demobilizaţi, iar printre
ei şi preoţii militari, care erau în număr de 168, repartizaţi astfel: Marele Cartier
General – 3, regimentele de infanterie – 60, regimentele de vânători – 10, regi-
mentele de grăniceri – 2, brigăzile de roşiori – 2, de călăraşi – 2, de artilerie – 15,
ambulanţe divizionare – 17, spitale mobile – 15, spitale de evacuare – 20, spitale
de contagioşi – 5, trenuri sanitare – 12, spitale de Marina – 3, sector de fortifi-
caţii – 1, regiment de vânători de munte – 1, cartierul Armatei – 1, centrul de
instrucţie – 1, regimentul de voluntari – 126. În cursul lunii mai 1918 Serviciul
Religios al Armatei îşi încetează existenţa, iar Protoiereul Nazarie rămâne în
continuare Superiorul preoţilor militari, până la găsirea unei soluţii privind
încadrarea clerului în Armată conform unor regulamentele bine stabilite27.
La stabilirea bilanţului s-a constatat că un număr de 4 preoţi şi-au pierdut
viaţa: preotul N. Armăşescu din Tomşani-Vâlcea, confesorul Regimentului 2
Vânători; preotul Ştefan Ionel-Cazacu, confesorul Regimentului Olt nr. 3; pre-
otul I. Florescu, de la Regimentul 2; şi preotul Vasile Gh. Ionescu, Regimentul
18 Târgu-Jiu. Un număr de 20 de preoţi au căzut pradă prizonieratului, prinşi
deoarece au întârziat mult cu pansarea răniţilor, îngrijirea celor răniţi grav
sau chiar cu îngroparea soldaţilor. Poate fi evidenţiat astfel preotul Justin
Şerbănescu, prin exemplul său, care, în timpul retragerii de pe Valea Prahovei,
„în urma morţii tuturor ofiţerilor regimentului, s-a pus în fruntea ostaşilor care
se dispersau şi i-a comandat până ce inamicul a fost respins pe muntele Susai
şi s-a oprit ocuparea Azugăi. În luptele care au urmat, a fost rănit şi a căzut pri-
zonier în mijlocul trupei care nu se mai putea apăra. A reuşit apoi să evadeze,
rătăcind prin munţi timp de 8 luni în căutarea liniilor româneşti”. Un număr
de 61 de preoţi militari au fost recompensaţi cu decoraţii de război româneşti
sau străine, iar unii au fost trecuţi cu vederea, deoarece unii comandanţi nu au
întocmit fişele calitative la timp.28 La trupele din Basarabia au rămas mobilizaţi
25
C. Nazarie, op. cit., pp. 20–21.
26
A.M.R., dosar 9, 10, 11, apud E. Paraschivescu, op. cit., p. 14.
27
28
Gheorghe Dobrescu, „Un erou în sutană – Protosinghelul Justin Şerbănescu”, în Document:
194
40 de preoţi. Un număr de 147 de preoţi au fost avansaţi la gradul de căpitan în

perioada 15 iunie 1947 – 1 mai 1918, iar ulterior au mai fost avansaţi încă cinci29.
Preoţii români au fost „în toată vremea şi în tot ceasul alături de ostaşi,
în spitalele de pe front, împărtăşind aceeaşi viaţă de nepăsare în faţa morţii,
încurajând pe luptători, binecuvântând în veşnica odihnă pe cei adormiţi [...].
Preoţii aceştia nu au cerut nimic României Mari, la făurirea căreia au avut partea
hotărâtoare. Preoţii români nu s-au mărginit la îndeplinirea situaţiilor sacerdo-
tale de a liturghisi, spovedi, împărtăşi său prohodi pe cei căzuţi pe câmpul de
onoare, ci – fără vreo poruncă de la comandanţi şi ofiţeri –, dintr-un imbold al
sufletului lor, din adâncul neîntrebat şi necercetat de nimeni al firii moştenite
din strămoşi”30. Nicolae Iorga spunea că „s-au ridicat la înălţimea adevăraţilor
eroi, punând suflet şi nădejde în marea dreptate a biruinţei noastre, îmbărbă-
tând soldaţii ce-au pornit în atâtea şi atâtea atacuri şi lupte vijelioase”31. În
timpul Războiul Reîntregirii, Şeful Serviciului Religios al Armatei, preotul şi
profesorul universitar Constantin Nazarie, descrie în câteva rânduri activitatea
preoţilor sub conducerea sa: „în învălmăşagul luptelor, în ţipătul răniţilor, în
vaetul bolnavilor, în suspinul muribunzilor, în depresiunea morală aproape
generală, preoţii au făcut lucruri minunate”32. Preoţii şi-au făcut datoria, au
dat un exemplu de curaj în situaţii extrem de periculoase, acţionând în special
pentru sufletele soldaţilor, fie pe front, fie în spatele acestuia, în spitalele de
campanie.
Deşi iniţial apariţia preoţilor la unităţi era văzută cu îndoială de către
comandanţii acestora, evoluţia lor pe front, în cadrul Armatei, a schimbat men-
talitatea şi percepţia despre rolul preotului, la asta contribuind şi serviciul reli-
gios defectuos din acea vreme. Îndoiala dispare o dată cu activitatea rodnică a
acestora, drept urmare, noua percepţie poate fi văzută în rândurile aşternute
de ofiţeri în foile privind calificativele adresate preoţilor şi care constituie un
adevărat elogiu la adresa acestora. A contat foarte mult şi exemplul personal
pe front, atunci când au devenind chiar comandanţi de mici unităţi, luând locul
ofiţerilor răniţi sau căzuţi ori s-au strecurat pe sub gardurile de sârmă ghimpată
pentru recuperarea răniţilor sau a trupurilor, pentru a fi înmormântate cum se
cuvine. Au învăţat să panseze răniţi, au îngrijit copii orfani, au organizat şeză-
tori sau coruri datorită înzestrării muzicale, au participat la lupte, au folosit
mitraliera, cum este exemplul preotului Nicolae Furnică, aşa cum rezultă din
următoarea mărturisire: „eu am aflat că acest preot a tras cu mitraliera dintr-un
pom până la ultimul glonţ şi apoi a fost sfârticat de bulgari cu baionetele”33.
Prin actele săvârşite zi de zi, preoţii cresc în ochii soldaţilor şi ofiţerilor
Buletinul Arhivelor Militare, Bucureşti, Anul XI, nr. 2 (40), 2008, pp. 56–63; Gr. Popescu,
Preoţimea română şi întregirea neamului: chipuri, fapte, suferinţi şi pilde pentru viitor, vol. I,
Bucureşti, Tipografia „Vremea”, 1940, pp. 55–61.
29
A. Pentelescu, G. Preda, op. cit., p. 6.
30
Grigore Popescu, op. cit., p. 41.
31
Nicolae Iorga, Sfaturi pe întunerec, Bucureşti, 1936, p. 64.
32
33
Gr. Popescu, op. cit., p. 46.
195
Marius Nicolae POP
români, aprecierile curgând la adresa lor, atât din foile scrise de ofiţeri, cât şi
din scrisorile adresate de soldaţi preoţilor, precum această scrisoare adresată
preotului de regiment Runceanu, de către soldatul Bolovan Constantin:
„Kişinău, 1917 Martie 19–22
Sărut mâna cinstite părinte,
Vă doresc sănătate de sfintele sărbători şi la tot personalul acelui spital şi la
iubiţii mei camarazi care zac în spitalu ce D-voastră îngrijiţi, le urez ca de sfintele săr-
bători să le dea Dumnezeu uşurare de boale şi vindecare la rane şi cu toţi să mulţumim
lui Dumnezeu că am ajuns până în acest ceas. Şi cu ajutorul lui Dumnezeu o să ne
vedem la casele noastre cu toţi.
Sărut mâna taică părinte aflaţi că aicea suntem îngrijiţi foaarte bine şi avem
preoţi care fac slujba pe româneşte şi acum de sfintele Paşti am fost împărtăşiţi şi am
avut voe a merge la toate slujbele la Biserică. Şi aducându-mi aminte de glasul Sfinţii
Tale cel milos şi îngrijitor mă face să nu vă uit al Sf. Voastre fiu care vă doreşte.
Constandin”34.
Chestiunea religioasă poate fi abordată şi prin prisma aspectului psi-
hologic al războiului, deoarece se poate observa că sentimentul religios nu este
doar o „bagatelă”35, el îmbrăcând forme diferite. Psihologul D. Caracostea ne
spune că „...sentimentul religios primitiv răsare din anumite slăbiciuni ale firii
noastre, şi cum, de altă parte, în forme superioare, este adesea legat de scăderi
sufleteşti, de turburări şi chiar de stări patologice [...] frica, nesiguranţa zilei de
mâine îl hrănesc, pentru că frica ne turbură cugetul, ne paralizează mişcările,
ne lasă dezarmaţi, un instinct elementar te duce să cauţi o scăpare în amuletă,
în iconiţă, în un fetiş netrebnic [...]. Acolo unde nu mai găseşti frica şi privirea
opacă, dai de stări ciudate,a normale, adesea vecine cu rătăcirile patologice
ale minţii: vedenii, visuri profetice, voci tainice, deprimări şi desgusturi, care
ne descopăr drojdia sufletului sau extazuri, care nu mai au nimic în comun
cu stările normale. Şi pe acest teren, fenomenul religios, e pus în legătură cu
cauze menite să arunce valuri de întuneric şi de discret asupra întrupărilor lui
cele mai înalte”36. Autorul pare convins că, creştinismul apare ca un liman de
mântuire într-o societate ostenită, care gustase prea mult din bucuriile vieţii şi
care a ajuns la limitele putinţei de a se bucura de viaţă.
Războiul duce la evocarea sentimentului religios, atât în rândul solda-
ţilor de rând, cât şi în cel al ofiţerimii, deoarece ororile războiului nu întreabă
pe nimeni de funcţie, grad sau zona de provenienţă, ele vin indiferent de situ-
aţie sau de caracterul oamenilor. Cei care înfruntă moartea încep să invoce
divinitatea, precum un soldat rănit care strigă: „Doamne, Doamne, scapă-mă!
[...] ce se fac copilaşii mei!” sau un ofiţer care notează: „supraveghiam miş-
carea, când un obuz de calibru mare se sparge la zece metri de locul unde mă
găsiam. Instinctiv m-am aplecat pe gâtul calului şi mi-am zis în gând: Doamne
34
Ibidem, p. 47.
35
D. Caracostea, Aspectul psihologic al războiului, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1922,
pp. 236–237.
36
196
ajută-mi!”37. Cu cât primejdia era mai mare şi moartea era mai aproape, cu atât
soldaţii deveneau mai religioşi, încât peste zi tot ceea ce făceau devenea un
ritual şi avea legătură cu divinitatea, încă de dimineaţă se închinau, se spălau,
se închinau, mâncau, se închinau din nou, gândurile către Dumnezeu fiind din
ce în ce mai dese şi nimeni nu dorea şi nu încerca să nege existenţa acestuia. Pe
cei care nu erau credincioşi, frontul îi transformă în oameni care-şi încredin-
ţează viaţa în mâinile lui Dumnezeu.
Chiar dacă la început, după cum am mai prezentat şi în rândurile de
mai sus, preotul nu era privit cu simpatie de către ofiţeri în special, dar şi de
soldaţi, este interesant de văzut sentimentul religios în legătură cu nevoia de
mijlocitor, de preot. După începerea ostilităţilor, unii comandanţi constată că
ar fi indicat ca în timpurile de răgaz soldaţii să fie stropiţi cu agheasmă de un
preot, iar toate manevrele să fie începute cu semnul crucii, lucru pe care de
altfel soldaţii îl şi făceau, chiar şi înainte de a se feri de bombardamente. În
aceeaşi măsură, soldaţii purtau talismane la gât, despre care credeau că-i vor
ocroti de glonţ, precum: cruciuliţe din lemn, săculeţ cu busuioc şi tămâie sfin-
ţită, mir de la Hramul Maicii Domnului, păr din moţul de când erau copii mici
sau altele, pe care le considerau scut în faţa morţii38. La serviciile religioase
care se făceau pe front luau parte credincioşi şi necredincioşi, deoarece toţi
începeau să creadă şi cereau sprijin de undeva şi cuiva, iar acest sprijin, duhov-
nicesc, le oferea încredere.
Treptat, preotul avea o putere pe care începeau toţi de pe front să o vadă
şi pe care îşi doreau să o aibă, credinţa soldaţilor fiind aceea că ceva nevăzut
vine alături de ei, foarte important pentru încrederea fiecăruia. Rezultă astfel
că sentimentul religios impune nevoia de preot, care este văzut transfigurat, cu
o însemnătate crescută pe care soldaţii ţineau să o aibă. Focarul luptei, istori-
sirile răniţilor sau oricare altă influenţă demoralizatoare era spulberată o dată
cu vederea preotului. Impresia fricii şi a nesiguranţei trecea o dată cu venirea
preotului, ale cărui rugăciuni, spuneau soldaţii, ne făceau „să intrăm sub scutul
protector al puterii lui Dumnezeu”39. O altă mărturisire spunea că atunci
când se auzea din gura preotului „înţelegeţi neamuri şi vă plecaţi, căci cu noi
este Dumnezeu”40 simţea un mare fior şi se mergea la luptă cu speranţa în
Dumnezeu. Uneori, cei care nu credeau erau cuprinşi de o luptă lăuntrică, însă
încolţiseră în sufletele lor imaginea unui Dumnezeu, ba mai mult începeau să
apeleze la simbolurile creştine şi la sfinţii protectori, precum iconiţa Sf. Nicolae.
Printre mărturisirile interesante o regăsim şi pe cea a căpitanului
Georgescu G., care relatează următoarea întâmplare: „Pe când mă târam pe
lanţul de trăgători, găsesc, la un moment dat, înapoia lanţului, un sergent care
citia o carte; intrigat cum acest om, în loc să observe de acolo oamenii săi, citeşte
o carte în toiul luptei, mă apropii de el; mare îmi fu mirarea când văzui ca el
37
38
Mihai Leoveanu, Soldat cu bocancii prea grei (aripa din spatele glontelui), Iaşi, Editura Pim, 2007,
p. 123.
39
D. Caracostea, op. cit., p. 250.
40
Ibidem, p. 251.
197
Marius Nicolae POP
citia Visul Maicii Domnului; i-am atras atenţia că nu e locul şi timpul pentru
asemenea lucru, iar el mi-a răspuns că, neavând timp toată ziua să citească
această cărţulie, Maica Domnului o să-l pedepsească, în cursul acestei lupte,
căci aşa a văzut el câteva minute mai înainte, când îngerul i s-a prezentat lui
şi i-a cerut să citească Visul Maicii Domnului. L-am lăsat să-şi continue citirea,
convins şi eu de influenţa mare ce o avea acest sentiment în vreme de pericol”41.
Întâlnim, astfel, sentimentul religios pe timpul pericolului, şi în acelaşi timp
conştiinţa soldatului, care trebuie să facă ceva în acest sens pentru a nu supăra
divinitatea. De asemenea, el este întâlnit nu doar la combatanţi, ci şi la cei care
trăiesc în zona morţii, a frontului şi a războiului. Aflăm din alte mărturisiri
despre soldaţi care intrau în casele oamenilor, în satele invadate, şi văzând că
toată familia se afla la masă şi se ruga cu glas tare, renunţau să ceară ceva sau
să le facă ceva, părăsind încăperea din propriul lor îndemn. Soldatul flămând şi
însetat, care mânat de astfel de sentimente poate produce lucruri oribile, trece
într-o sferă de umanitate pornită de la cele sfinte42.
În fiecare dintre regimente, confesorul acestuia se îngrijea de siguranţa
şi liniştea sufletească a ostaşilor, editând pentru aceştia cărţi de rugăciuni, de
foarte multe ori pe cheltuială proprie, sau unora mai norocoşi li se alocau fon-
duri. Un astfel de caz este cel al preotului căpitan Ec. Dimitrie Argint, care a
scos o carte numită Rugăciunile ostaşului, îndemnându-i pe ostaşi să citească
cărţi de rugăciuni şi cărţi patriotice. Cărticica începe cu îndemnul şi cuvântul
generalului Leoveanu Emanoil: „Purtaţi cu voi cărticica aceasta sfinţită. Ea vă
va apăra de rele ca şi un scut, citiţi deci rugăciunile din ea, dimineaţa la sculare,
la masă, seara la culcare şi ori când sufletele voastre curate simt nevoia să ceară
ajutor Celui de Sus. Să vă rugaţi cu căldură Bunului Dumnezeu, pentru feri-
cirea Patriei şi a Iubitului nostru Suveran, pentru Şefii voştri şi pentru tot ce vă
este scump şi drag, având credinţa că rugăciunile voastre vor fi împlinite. Aşa
s-au rugat înaintaşii voştri pentru isbânda Neamului Românesc şi-au isbutit să
vă lase moştenire România Mare. Voi trebue s-o păstraţi neştirbită şi s-o lăsaţi
copiilor voştri tot atât de mare, bogată şi înflorită. Prin muncă serioasă şi cre-
dinţă nestrămutată în sprijinul Marelui Creator, vă veţi îndeplini uşor această
Sfântă datorie”43.
În cuvântul autorului preot căpitan Dimitrie Argint, acesta le trans-
mite ostaşilor despre forţa pe care le-o dă Majestatea Sa Regele, cel care spune
despre preoţi „că sunt aceia care au datoria de a păzi sufletul poporului”44.
Cazul confesorului Argint este unul fericit, generalul Leoveanu sprijinindu-l
pe acesta în credinţa sa, contribuind chiar la editarea şi tipărirea cărţii. Preotul
se adresează de mai multe ori cu Frate ostaş, în cuvântul autorului şi le vorbeşte
acestora despre misiunea sa, dar şi a bisericii în general, despre educaţia morală
41
George Georgescu, „Fapte, împrejurări şi amintiri din timpul neutralităţii şi războiului, 1914–
1919”, în România şi Odessa, Bucureşti, 1933, p. 36.
42
D. Caracostea, op. cit., p. 253.
43
Dimitrie Argint, „Rugăciunile ostaşului din divizia 35-a Infanterie”, în Biblioteca Asociaţiei
Culturale Cartea sub Icoană, nr. 21, s.l., s.a., p. I
44
Ibidem, p. II.
198
şi religioasă pe care o face cu credincioşii din parohie, cursuri de catehizare şi

evanghelizare ortodoxă, despre sufletul creştinului şi despre faptul că le-a pus
la dispoziţie cărţi, broşuri şi reviste potrivite înţelegerii lor, pe unii chiar abo-
nându-i, chiar a reuşit în cele din urmă să facă o bibliotecă. Preotul îşi cunoaşte
misiunea de mijlocitor între soldat şi Dumnezeu, îi transmite soldatului că
se simte dator ca mai întâi sa-l hrănească cu Rugăciune. Aproape de înche-
ierea cuvântului îi transmite: „Nu uita că numai – prin rugăciune – ostaşul
poate căpăta cel mai puternic sprijin contra primejdiilor de tot felul şi cel mai
puternic scut, contra duşmanilor. De aceia, pentru a te ajuta să împlineşti cu
credinţă îndoită slujba către Dumnezeu şi slujba către scumpul nostru Suveran,
îţi dăruim, frate ostaş, această carte de Rugăciuni”45.
Rugăciunile sunt împărţite pe capitole, iar capitolul I, numit Rugăciuni
pentru Sfânta Treime, Rege, popor, şi la sărbători mari, începe cu Crezul sau Simbolul
Credinţei. În capitolul al II-lea se regăsesc rugăciuni de zi şi de noapte, precum
rugăciunile de la sculare din somn, masă sau culcare, practic aici fiind întâlnite
cele mai cunoscute rugăciuni, precum Împărate Ceresc, Tatăl Nostru, Cuvine-se
cu adevărat, Către Îngerul păzitor. Capitolul al III-lea este dedicat solda-
tului, fiind intitulat Rugăciunea ostaşului, iar aici întâlnim rugăciuni precum
Rugăciunea părinţilor pentru fii, Rugăciunea soţilor unul pentru altul, Rugăciune
pentru părinţi, rude şi prieteni, Rugăciune pentru călătorie, Rugăciunea ostaşului pe
timp de pace, Rugăciunea ostaşului pe timp de război, Rugăciune pentru vrăjmaşi şi
altele, în funcţie de durerea apăsătoarea care putea veni. Am să reproduc una
dintre cele mai citite şi mai cunoscute rugăciuni, Rugăciunea ostaşului în timp de
războiu:
Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, Celace în toată vremea şi în tot
ceasul eşti închinat şi slăvit, auzi-ne şi ascultă rugăciunea noastră a păcătoşilor, în
acest ceas de grea cumpănă. Ocoleşte cu Sfinţii Tăi Îngeri pe Regele nostru, Ţara şi pe
noi; înarmează-ne cu puterea Crucii Tale, ca oricând pre oştirea Sfântului şi marelui
împărat Constantin împotriva lui Maxenţie şi a lui Licinie, spre a învinge pre toţi
vrăjmaşii Ţării noastre care se încearcă a ne călca drepturile şi pământul strămoşesc.
Ajută-ne cu puterea Crucii Tale a pune pe fugă pe toţi potrivnicii noştri, ca totdeauna
să lăudăm şi să binecuvântăm prea-sfânt numele Tău, al Tatălui şi al Fiului şi al
Sfântului Duh. Amin46.
Înaintea fiecărei lupte preoţii îşi făceau datoria de a rosti trupei rugă-
ciunea, în urma căreia se simţea mai pregătită şi mai întărită sufleteşte, iar în
timpul luptei se simţea protejată. După fiecare bătălie urma, de cele mai multe
ori, acelaşi ritual, fiind rostită rugăciunea de mulţumire, de care fiecare om era
pătruns foarte puternic. Intensitatea şi frecvenţa acestor momente a făcut din
ofiţerii cei mai necredincioşi oameni religioşi, acelor sentimente alăturându-se
şi frica faţă de moarte. Uneori intervenea şi frica de ruşine, de aceea curajul era
însoţit de sentimentul religios, în special la ofiţeri. Există foarte multe mărturi-
siri ale unor ofiţeri care recunosc că în astfel de momente îşi îndreaptă gândul
45
Ibidem, p. X.
46
Ibidem, pp. 1–28.
199
Marius Nicolae POP
pentru prima dată spre Dumnezeu şi pentru întâia oară se roagă. Odată cu înte-
ţirea luptelor începe şi ofiţerimea să apeleze la obiectele cu valoare religioasă,
precum icoane cu madone, cu sfinţi, mir sau altele, acestea căpătând o valoare
religioasă deosebită. De asemenea, începea să se manifeste grija pentru lectu-
rarea cărţilor sfinte, neglijate până atunci47.
Pe lângă preoţii de pe front, deosebit de activi au fost călugării şi călu-
găriţele de mănăstiri, unde răniţii erau îngrijiţi de către cuvioşii părinţi cu tot
devotamentul, deoarece multe spitale de pe front se aflau în curţile sau spaţiile
acestora. Aceştia au tămăduit şi îngrijit pe fugari, au acţionat pe front sau în spi-
tale şi uneori au acţionat chiar în cadrul unor misiuni de spionaj pentru binele
ţării. În zona Moldovei au fost ţinute cursuri de specialitate, de către doctori şi
doctoriţe, prin care au fost pregătiţi 100 de călugări şi 115 călugăriţe, care au
susţinut chiar şi un examen în faţa unei comisii. Pregătirea lor i-a ajutat să facă
parte din unele spitale mobile organizate de Crucea Roşie „spre a dispune de
ei după necesităţi, pentru buna orânduială”48. Pregătirea acumulată i-a ajutat
să trateze mii de răniţi de epidemii, precum tifosul exantematic, febră tifoidă,
febră recurentă, icter cataral şi holeră. Implicarea acestora a fost apreciată
inclusiv de Majestatea Sa Regina Maria, o temerară a frontului şi a misiunilor
sanitare în acea vreme de război, care i-a lăudat şi i-a răsplătit, mulţumindu-le
pentru devotamentul şi mila cu care aceştia îngrijeau bolnavii. Una dintre epi-
demiile care au făcut ravagii pe frontul primei conflagraţii a fost tifosul exan-
tematic, o boală necruţătoare, în urma căreia au fost înregistrate foarte multe
decese atât pe front, cât şi în rândurile populaţiei civile. De asemenea, printre
cei afectaţi de epidemie au fost şi preoţii, călugării sau călugăriţele prezente la
ajutorarea celor căzuţi la datorie. Prin Înaltul Decret Regal, Nr. 521, publicat
în Monitorul Oficial, Nr. 254 din 10/2349 au fost oferite insignele ordinului
„Crucea Regina Maria, cls. I”, mai multor misiuni de călugări care au luat parte
la activităţile organizate de Crucea Roşie. După demobilizare, cei mai mulţi
dintre aceştia au fost hirotonisiţi în diaconi şi preoţi, iar alţii au primit ranguri
bisericeşti de protosingheli şi arhimandriţi „pentru devotamentul şi mila ce au
avut întru îngrijirea răniţilor şi bolnavilor din spitalele unde au fost trimişi”50.
Această măsură a fost luată mai ales după ce un număr foarte mare de preoţi
şi-au pierdut viaţa şi foarte multe parohii au rămas descoperite, iar din spate
nu veneau alţi candidaţi.
Călugăriţele au fost instruite din timp la Institutul surorilor de cari-
tate „Regina Elisabeta” din Bucureşti, unde au urmat cursurile şi apoi au fost
repartizate la spitalele din capitală. Fiind surprinse de ocupaţia germană, au
rămas în continuare în spitale, ajutând la îngrijirea răniţilor germani. Altele au
fost instruite ca infirmiere la spitalul din Târgu Neamţ, iar mai apoi repartizate
la spitalele de pe frontul din Moldova. De foarte multe ori au suferit mutări
datorită necesităţilor frontului, fiind puse la muncă brută pentru igienizarea
47
D. Caracostea, op. cit., pp. 255–256.
48
49
Ibidem, p. 76.
50
Ibidem, p. 77.
200
clădirilor folosite ca spital. Rapoartele spun că de multe ori au rămas pe dru-

muri după ce unele spitale erau închise, dar bunăvoinţa unor medici a făcut ca
acestea să îşi găsească în continuare de lucru51.
Spaima frontului, mentalitatea celor mobilizaţi, plecaţi pentru prima
dată de acasă, şocul îndepărtării de familie, frica de moarte, mediul din care
proveneau, vor produce un şoc foarte mare în vieţile soldaţilor, trezind în
aceştia credinţa şi speranţa în Dumnezeu, de unde şi un aport deosebit al pre-
otului în liniile frontului. Greutăţile frontului transformă relaţia cu Dumnezeu,
o fac mai puternică, iar cel care a fost interpus în această problematică interre-
laţională a fost preotul de batalion, de regiment sau cel din spitalele de cam-
panie. Invocarea divinităţii apare în permanenţă, mai ales atunci când soldatul
se roagă pentru a scăpa teafăr dintr-o bătălie sau de o boală. Această pasiune
sacrală este folosită uşor de stat pentru a controla soldaţii şi civilii şi de a le
impune o anumită conduită morală, care să le fie de folos în momentele grele
de război.52 Sentimentul fricii a fost atât de puternic încă unii dintre soldaţi
au apelat la practicile oculte precum „cămaşa ciumei”, care pe lângă rolul de
a-l „apăra” de ciumă mai avea şi rolul de a proteja soldatul de gloanţe, cel
în cauză având certitudinea unei imunităţi mai puternice. Spaima a fost una
generalizată, noţiunile legate de sacralitate fiind mai importante decât cele care
cuprindeau aspecte medicale. Acest lucru reiese foarte clar din refuzul de a fi
vaccinat, fenomen general pe plan european; mai mult, în anumite state euro-
pene, precum Franţa, autorităţile fiind cele care au refuzat să vaccineze soldaţii
de teama unor efecte secundare ale vaccinului53.
Biserica asigura soldaţilor garanţia mântuirii, iar preotul a reprezentat
un liant important între dorinţa reprezentanţilor puterii politice şi militare şi
soldaţii care urmau să se sacrifice pentru naţiune, preoţii insistând pe carac-
terul drept şi sfânt al războiului, „pentru desăvârşita lor biruinţă asupra vrăj-
maşilor, să le pomenească Domnul Dumnezeu întru împărăţia Sa, totdeauna,
acum şi pururi şi în vecii vecilor. Amin”54. Biserica a reprezentat un suport
indispensabil, fiind folosită pentru a aduce sub acelaşi ţel forţele unei naţiuni,
reluându-se un vechi parteneriat între biserică şi stat, precum între biserică
şi liderii politici. Biserica transmitea că doar sacrificiul necondiţionat garan-
tează mântuirea, jertfa pentru naţiunea română, chiar dacă uneori românii au
fost nevoiţi să lupte în tabere diferite. Se pune accent pe dobândirea vieţii veş-
nice prin jertfa faţă de naţiune. Apare în discursul Bisericii lupta pentru patrie,
pentru binele fiecăruia, împotriva duşmanului comun. Se cere astfel un sacri-
ficiu necondiţionat, iar aceia care îl vor oferi vor fi mântuiţi în mod negreşit.
51
Ibidem, p. 89.
52
Gheorghe Negustor, „Atitudini şi manifestări din timpul maladiilor 1914–1918”, în Caiete de
Antropologie Istorică, anul IX, nr. 2 (17), iulie-decembrie 2010, Cluj-Napoca, Editura Accent,
p. 83.
53
Ibidem, p. 85.
54
A.M.R, fond Marele Stat Major – Secţia 2 Informaţii, dosar 463/f.a., f. 162, apud. Gheorghe
Negustor, „Gesturi şi manifestări ale sensibilităţii religioase în timpul Marelui Război.
Românii şi „ceilalţi”, în Studii şi articole de istorie, nr. LXXXI, 2014, Bucureşti, p. 156; vezi şi
Eugenia Bârlea, op. cit., p. 200.
201
Marius Nicolae POP
Soldaţii români prin sacrificiul lor creştin, devin din fiinţe umane sfinţi ai lui
Dumnezeu. „Biserica şi ţara va considera ca mucenici pe cei căzuţi pe câmpul
de război, apărând pământul, legea şi credinţa”55, devenind martiri ai bisericii.
Prin discursul său, prin misionarismul şi activitatea preoţilor, Biserica
îi apropie tot mai mult pe soldaţi de Dumnezeu, susţinând că îi poate salva de
la moarte, iar dacă mor să fie pregătiţi pentru lumea de dincolo. Astfel, în reper-
toriul soldatului român găsim foarte multe lucruri cu sens religios. Vedem o
importantă recuzită religioasă în rândurile soldaţilor, în care predomină cărţile
de rugăciune – primite de la preoţi sau venite cu ele de acasă – rozariile, cru-
ciuliţe, calendare, cărţi de lectură, până în decembrie 1916 fiind destinate sol-
daţilor 1.791.722 cărţi de rugăciuni56. Slujbele religioase reprezintă un aspect
deosebit de important pe front, îndemnând la meditaţie, reculegere sau elibe-
rare prin plâns. Soldatul se poate reculege după o perioadă mai lungă sau mai
scurtă de stat pe front, poate medita prin cuvântul preotului la ceea ce a produs
războiul sau se poate elibera atunci când cuvântul preotului îl sensibilizează.
Biserica şi preoţii care s-au îngrijit de sufletele soldaţilor aveau un loc
aparte în sânul Familiei Regale româneşti. „Nimic fără Dumnezeu” era deviza
Familiei Regale, cuvinte care se regăseau şi pe Drapel, alături de „Onoare şi
Patrie”. În vârful Drapelului era vulturul cu maiestuozitatea lui, având în cioc o
Cruce, ce simboliza semnul creştinătăţii şi al biruinţei. Credinţa, era unul dintre
lucrurile nelipsite ce puteau fi regăsite la Regele Ferdinand I, iar atunci când,
în 14 august 1914, face declaraţia către poporul român, încheie cu expresia:
”Cu Dumnezeu înainte”. Unul dintre cele mai frumoase gesturi creştineşti ale
Familiei Regale a fost acela de a aştepta până în 15 octombrie 1922 pentru a
fi încoronaţi ca Regi ai României Mari, în noua catedrală mitropolitană de la
Alba Iulia, în locul unde s-a realizat Unirea tuturor românilor. Încă de pe atunci
exista proiectul de a construi o Biserică a Mântuirii Neamului57, care să fie şi
Biserica Patriarhiei58.
55
Ibidem, p. 162.
56
Elie Dăianu, Însemnări din închisoare şi exil (1914–1918), vol. I, Cluj-Napoca, Editura
Argonaut, 2002, p. 102.
57
C. Dragu, op. cit, pp. 86–87, „Biserica Mântuirii, pe care suntem datori să o ridicăm în capitala
tuturor Românilor, ca semn de mulţumire pentru ajutorul Celui Prea Înalt, şi ca simbol al
unităţii sufleteşti a întregului neam, şi veşnică pomenire celor răposaţi pentru înfăptuirea
României întregite. Iar întru aceasta slujească-ne drept pildă bunii noştri strămoşi. Pildă să
ne fie Ştefan Vodă cel Mare şi Sfânt, care după luarea Chiliei, mulţumi lui Dumnezeu, dătăto-
rul biruinţii, prin ridicarea Mănăstirii Putna, de unde a purces atâta duh întăritor în vremile
noastre de restrişte […]. Noi şi poporul român am avut fericirea a conduce ţara la înfăptuirea
visului de aur al strămoşilor: Unirea sa într’un stat national. Deci sfânta, biserică, care dorim
a se înălţa întru amintirea acestui strălucit eveniment, se cuvine să fie un monument vrednic
de ţelul măreţ ce l-am atins, şi opera tuturor Românilor, ca un simbol al unităţii de neam şi
de credinţă […]. Iar pentru fericita întrupare a acestui gând al nostrum şi pe temeiul orându-
irilor canonice, cer prea sfinţitului sinod al bisericii strămoşeşti, înalta sa binecuvântare sprea
a putea începe pregătirile pentru ridicarea acestei sfinte biserici. Şi Domnul va răsplăti celor
ce iubesc buna podoabă a Casei Sale. Al Prea Sfinţiilor Voastre cu creştinească dragoste: (ss)
Ferdinand”.
58
Ibidem, p. 83–84.
202
Având convingerea că rolul Serviciului Religios al Armatei şi al pre-

otului a fost unul eficient, Protoiereul Nazarie a făcut tot posibilul ca acest
serviciu să fie permanentizat, considerând că fiecare regiment ar trebui să
aibă preotul său, ales prin concurs, pentru a dovedi cele mai bune compe-
tenţe, expuse în faţa unei comisii formate din membri ai Sfântului Sinod
şi ai Marelui Stat Major. Mai presus de toate cheltuielile pe care acest ser-
viciu urma să le aducă, eficienţa de care a dat dovadă merita orice sacrificiu
bănesc în plus pentru Armata Română. Gândul preotului Nazarie apăruse
după tot ce a însemnat eficienţa preoţilor în Războiul de Întregire şi nevoia
pe care o avea soldatul de preot: „... dacă în învălmăşagul luptelor, în ţipătul
răniţilor, în vaietul bolnavilor, în suspinul muribunzilor, în depresiunea
morală aproape generală, preoţii au făcut lucruri minunate, ce ar putea oare
face în liniştea cazărmii, în condiţiile prielnice dezvoltării unei activităţi pas-
torale, morale, intelectuale şi educative între soldaţi, cu atât mai mult cu
cât preotul are ascendent asupra ţăranului nostru? [...] dacă preotul, fără a
fi încetăţenit în armată a adus servicii aşa de mari şi de reale, uşor se poate
ghici ce foloase îi va aduce în timp de pace şi de război, când el va face parte
integrant din ea, se va forma, dezvolta, şi va lucra permanent în vederea
trebuinţelor ei”59.
Serviciul Religios al Armatei şi-a început activitatea în 1916, fiind per-
manentizat prin înfiinţarea Episcopiei Armatei. În 1921, cu ocazia discutării
viitoarei legi de asistenţă permanentă a preotului în Armată, îşi face apariţia şi
Inspectoratul Clerului Militar, al cărui şef avea rangul de general de brigadă şi
era arhiereu şi membru al Sfântului Sinod, purtând titlul de Episcop de Alba
Iulia. Începând cu 1923 şi până după al Doilea Război Mondial, vor fi trecut
prin funcţie trei episcopi ai Armatei, Justinian Teculescu (1923–1924), dr. Ioan
Stroia (1925–1937) şi Partenie Ciopron (1937–1948), asistenţa religioasă fiind
definitiv impusă prin adoptarea unor acte normative şi regulamente, legi ce
făceau referire la numirea prin concurs a preoţilor militari, garantarea de drep-
turi similare cu ale ofiţerilor, organizarea serviciului religios în garnizoane,
spitale, închisori, şcoli militare, ori activitatea pastorală pe timp de pace şi de
război. Încorporat ca soldat în Regimentul 29 Infanterie Dorohoi, în noiembrie
1916, rănit în luptele de la Caşin – Oituz şi ajuns sergent la demobilizarea din
1 aprilie 1921, Ştefan Ciopron avea să devină episcop al Armatei Române, sub
numele de Partenie Ciopron. În prima dintre scrisorile pastorale către preoţii
militari din subordine, acesta le transmite: „Ca ostaş, îmi dau seama ce influ-
enţă are cuvântul preotului, mai ales în împrejurări grele. Şi astăzi, după două-
zeci de ani, am înaintea ochilor figura preotului militar de pe front, la care mă
uitam ca la un trimis al lui Dumnezeu şi îmi amintesc cu emoţie de cuvintele
ce ni le spunea înainte de începerea luptelor, oţelindu-ne sufletele. «Viaţa unui
om – spunea el – oricât de lungă ar fi nu reprezintă aproape nimic faţă cu
veşnicia; deci a-ţi încheia viaţa mai târziu sau mai devreme, n-are importanţă,
însă foarte important este felul cum ţi-ai încheiat viaţa şi ce moştenire ai lăsat
59
203
Marius Nicolae POP
urmaşilor tăi. Acel om se poate socoti pe deplin fericit pe care sfârşitul vieţii l-a
găsit făcându-şi datoria»”60.
În anul 1921 s-a promulgat Legea privitoare la organizarea clerului
militar, iar cel care va fi peste toţi preoţii militari era un episcop militar, care
va purta titlul de „Episcop de Alba Iulia”, făcând parte din Sfântul Sinod.
Legea a avut 12 articole şi a fost promulgată de către Regele Ferdinand I prin
Înaltul Decret Regal, Nr. 3.378 din 20 iulie 192161. Legea a fost întărită de un
Regulament de punere în aplicare a legii privitoare la organizarea clerului Militar,
promulgat prin Decretul Regal, 1.970 din 18 iunie 192462. Instalat pe scaunul
de Episcop al Armatei în 1925, dr. Ioan Stroia va crea un nou act normativ
intitulat Instrucţiuni provizorii asupra serviciului religios în timp de pace şi în timp
de campanie, acestea completând Regulamentul Legii din 1924. Acestea cuprind
detalii explicite şi referitoare la activitatea preoţilor din Armata permanentă,
pentru rezervişti, pastoralele în timp de campanie şi timp de pace. Ultimul act
legislativ care reglementa situaţia Armatei şi a Bisericii a apărut în 1937, Legea
pentru organizarea Clerului Militar, publicată în Monitorul Oficial, nr. 67 din 22
martie 1937. Cel care a fost cu iniţiativa modificării a fost Ministerul Apărării
Naţionale, care la 21 ianuarie 1936 înaintează Sfântului Sinod Proiectul de
modificare a legii privitoare la Organizarea Clerului Militar cu completările
şi îndreptările de rigoare63. Generalul de brigadă dr. Partenie Ciopron a avut
deosebite preocupări în ceea ce priveşte adoptarea unui program de recrutare
şi instruire a preoţilor militari, pentru a fi pregătiţi pentru cea de-a doua mare
conflagraţie mondială, având în vedere toată nebuloasa în care s-a desfăşurat
mobilizarea preoţilor în Primul Război Mondial şi toate încercările prin care au
trecut aceştia de la primirea în unitate, la încasarea primelor, echipamentului, a
soldelor sau la elaborarea fişelor cu calificative. Elaborarea noului regulament
va aduce o activitate deosebită a misiunii pastorale în cel de al Doilea Război
Mondial. După încetarea războiului, în contextul sovietizării României, acti-
vitatea preoţilor militari a fost coordonată de Biroul legături-cler, devenit mai
apoi Serviciul de Educaţie Religioasă, ce era o secţie a Inspectoratului General
al Armatei pentru Educaţie, Cultură şi Propagandă. La 22 august 1948 îşi înce-
tează activitatea Episcopia Armatei, preoţii militari fiind trecuţi în rezervă,
până când în 1994 este reînfiinţat Compartimentul de Asistenţă religioasă al
Armatei.
Potrivit noilor modificări legislative militare şi ale organizării clerului
militar din anii 1921 şi 1924, preoţii militari activi puteau să aibă orice rit, pentru
a acoperi necesităţile confesionale şi pentru dezvoltarea sentimentului reli-
gios. Corpurile de armată şi de divizie aveau pe lângă ele un birou cler militar,
iar preoţii care conduceau aceste birouri aveau gradul de locotenent-colonel
60
Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond Ministerul de Război, Inspectoratul General al Armatei,
dosar nr. 2, f. 79–80, apud. A. Pentelescu, G. Preda, op. cit., pp. 13–14.
61
„Monitorul Oficial”, nr. 99 din 6 august 1921.
62
Ibidem, nr. 115 din 29 mai 1924, pp. 5891–5894.
63
Petru Pinca, Istoricul Episcopiei Armate (cu sediul la Alba-Iulia), între anii 1921–1948, teză de doc-
torat, Cluj-Napoca, 2010, p. 8.
204
pentru corp de armată şi colonel pentru divizii. Regimentul avea câte un preot
asimilat gradului de căpitan. Soldaţii ce nu erau ortodocşi, primesc preoţi ai
respectivelor culte. Tot acum apare Inspectoratul Clerului Militar, ce avea în
frunte un episcop militar cu grad de general, cu titlul bisericesc de Episcop
de Alba Iulia. Între 1921 şi 1948 sunt cunoscuţi patru episcopi militari: Vasile
Saftu, Justinian Teculescu, Ioan Stroia şi Partenie Ciopron64.
Conform regulamentelor, ceea ce ţinea de serviciul religios în Armată,
trebuia efectuat de către preoţi fără a încurca soldaţii de la executarea misi-
unilor, puteau să spovedească şi să cuminice individual sau în grup şi erau
îndemnaţi să ţină cuvântări de învăţătură despre credinţa ostaşului. De obicei,
preotul putea fi găsit la postul de prim-ajutor, alături de medici. Preoţii care au
participat la a doua mare conflagraţie mondială au simţit că fac parte din ceva
extrem de important, trebuind să-şi asume un rolul de martori. Ameninţarea
comunistă de la est, îi făcea pe aceştia să creadă că au de a face cu un mare rău,
ce trebuia înlăturat. Era din partea acestora gândul că participă la o cruciadă
creştină, împotriva unui regim totalitar ce promova ateismul. Nu întâmplător,
repercusiunile asupra preoţilor sunt grave după instaurarea comunismului în
România65.
După trecerea Prutului în 1941, o Misiune a Bisericii Ortodoxe Române
a reaşezat vechea ordine bisericească. Au fost trimişi mai mulţi preoţi din ţară
în zonele de peste Prut. Preoţii militari au fost în avangarda Armatei, erau
primii care intrau în satele din Ucraina şi sudul Rusiei, contribuind din plin
la renaşterea spiritului naţional în aceste zone. Nu au fost doar propagandişti,
ci oameni care aveau conştiinţa misiunii. În locurile în care ajungeau, preoţii
cununau, botezau, pecetluiau morminte şi oficiau slujbe, interzise de regimul
comunist până atunci. Acolo unde bisericile erau distruse, preoţii făceau tot
posibilul pentru amenajarea unor spaţii de rugăciune, iar localnicii veneau cu
obiecte tăinuite, precum icoane sau odoare bisericeşti. Acolo unde bisericile
erau reconstruite, au participat cu bani, materiale şi chiar forţă de muncă, sol-
daţii români. În momentul schimbării armelor, situaţia devine una complicată
pentru preoţii militari, a căror prezenţă pe lângă trupe devine una nepotrivită,
ce nu putea fi tolerată de regimul ateu. Unii dintre aceştia au fost judecaţi din
postura de criminali de război, alţii scoşi efectiv din rândul cadrelor active.
Chiar şi în acest context, episcopul Partenie Ciopron a căutat să menţină preoţii
alături de garnizoanele militare, deşi bugetul Episcopiei Armatei a fost drastic
redus. În august 1948 instituţia clerului militar a fost desfiinţată, toţi membri
acesteia fiind trecuţi în rezervă şi şterşi din controalele Armatei, revenind abia
după 199066.
Jertfa preoţilor mobilizaţi, sacrificiul şi datoria de pe front, dăruirea de
sine, timpul petrecut în tranşee alături de soldaţi au fost cuantificate şi susţinute
64
Gheorghe Enache, Preoţii militari, pe fronturile celui de-al Doilea Război Mondial, apud http://
ziarullumina.ro/preotii-militari-pe-fronturile-celui-de-al-doilea-razboi-mondial–29211.html,
accesat în data de 20.04.2018.
65
Ibidem.
66
Ibidem.
205
Marius Nicolae POP
pe data de 8 iulie 1921, în şedinţa Senatului României, de către generalul Ioan

Răşcanu, în Expunerea de Motive la Legea pentru organizarea clerului militar:
„Armata noastră, care a luptat în condiţiuni extrem de grele, cunoscute îndea-
juns domniilor noastre, graţie pregătirii ei sufleteşti a putut să înfrunte cele mai
grele timpuri şi să treacă neatinsă pe lângă flagelul teribil al bolşevismului, care
a prins în focul său şi mistuit formidabila Armată rusească. Această pregătire
sufletească este de netăgăduit că în mare parte îşi are obârşia în sentimentalele
religioase cu care a fost înzestrat românul în toate timpurile şi care l-a ajutat şi
salvat în timpurile de restrişte. Sentimentul religios a fost veşnic cald în sufletul
soldatului nostru, căci preoţimea militară care a însoţit Armata în tot timpul
războiului a fost mai presus de orice laudă şi ca adevăraţi apostoli preoţii nu
au părăsit un moment postul lor sfânt şi de onoare, ajutând ofiţerimea spre a
putea duce la glorie trupele noastre67.
Pe timp de pace activitatea preotului militar era la fel de intensă ca pe
timp de război, trebuind să-şi însuşească foarte bine Istoria biblică a Vechiului
Testament şi a Noului Testament, precum şi învăţătura Sfintelor Predanii,
pentru a aduce în faţa soldaţilor exemplele cele mai bune şi mai potrivite
pentru activitatea lor, pilde de dăruire şi sacrificiu pentru ţară. Preoţii îşi vor
desfăşura activitatea în unităţile militare, spitale, biserici şi capele arondate
Inspectoratului Cercului Militar, având atribuţii precum oficierea serviciilor
religioase adecvate, în duminici şi sărbători, iar în rest servicii care să între-
gească programul trupelor. De asemenea, trebuiau să organizeze conferinţe
în a căror conţinut se punea accent pe cuvântul religios, patriotic şi moral,
axându-se pe tematici evanghelice, pilde de luptă ale eroilor căzuţi, îndemnând
la îndeplinirea datoriei, respectului faţă de legi şi supunere necondiţionată faţă
de superiori, Rege sau Patrie. Clerul militar trebuia să aibă o activitate intensă
şi în zona spitalelor, unde să stea de vorbă cu bolnavii, să îi facă să înţeleagă
rostul bolilor, trebuiau să fie prezenţi şi în închisorile militare, cel puţin o dată
pe săptămână, unde trebuiau să-i responsabilizeze şi conştientizeze pe cei de
acolo cu valorile legilor şi respectarea acestora68.
În încheiere, se cuvine să amintim câteva cuvinte şi despre preoţii
români din Transilvania, din perioada Primului Război Mondial, subiectul
urmând a fi dezvoltat pe larg într-un material viitor. Aici Monarhia bicefală
a organizat acţiuni de reprimare a oricăror manifestări cu caracter românesc,
îndreptate împotriva intelectualilor, între care se numărau şi preoţii-parohi şi
învăţătorii şcolilor poporale ale Bisericii. Aproximativ 150 de preoţi ortodocşi
şi uniţi au fost aruncaţi în închisorile din Cluj, Târgu Mureş, Odorhei, Oradea
sau Timişoara, unii dintre ei fiind condamnaţi la moarte sau la ani mulţi de
închisoare pentru trădare de patrie, fiind încadraţi la spionaj în favoarea
României. În jur de 200 de preoţi şi 15 preotese au fost deportaţi în regiunea
Sopron, cea mai vestică regiune a Ungariei, având domiciliul forţat şi trăind
67
Dezbaterile Adunării Deputaţilor/ Şedinţa de marţi 19 iulie 1921, în „Monitorul Oficial” nr.
154 din martie 1922, p. 4358–4358, unde se află şi Expunerea de Motive, prezentată de genera-
lul Ioan Răşcanu, Ministru de Război, în Senat, apud. A. Pentelescu, G. Preda, op. cit., p. 8.
68
Ibidem, p. 12.
206
într-o mizerie lucie. În jur de 100 de preoţi din zonele de graniţă cu România
şi-au părăsit parohiile şi au trecut frontiera, o dată cu trupele ce intraseră în
Transilvania în august 1916, fiind încadraţi la diverse parohii în Vechiul Regat.
Foarte mulţi preoţi au activat ca şi confesori militari pentru soldaţii români din
Armata austro-ungară, având un rol important în stabilirea contingentelor de
voluntari69.
Ca o concluzie, se poate consemna că aportul preotului militar atât
pe timp de război cât şi pe timp de pace a fost unul deosebit. Privit cu reti-
cenţa militărească obişnuită, dar primit mai apoi ca un mijlocitor între soldat şi
Dumnezeu, preotul militar rămâne mângâietor prin cuvintele sale, dă speranţă,
încredere, îşi face treaba cu prisosinţă, ajută răniţii, îi îngroapă pe cei căzuţi la
datorie, îngrijeşte bolnavii de tifos şi face multe altele. Preotul joacă rolul psi-
hologului, într-o Armată formată în marea ei majoritate din oameni din mediul
rural, credincioşi, deşi am exemplificat că erau şi oameni ce nu credeau în divi-
nitate şi şi-au schimbat pe parcurs percepţia despre aceasta. Preotul militar
poate fi numit cu uşurinţă „psiholog al sufletelor”, ajutând soldaţii să treacă
peste povara frontului, a pierderii camarazilor, a dorului de familie, soţie,
copii, părinţi, alinându-i în spitalele de campanie sau chiar pe front.
THE ROLE OF THE PRIEST IN THE ROMANIAN

ARMY DURING WORLD WAR I AND II
–Summary–
During World War I it has been demonstrated that the Romanian Army needed
more than ever to receive military priests. Initially received without much enthusiasm
by the officers, they earned a well-deserved place among the regiments they belong to
due to the great concern showed for soldiers, wounded or dying people or those who had
already lost their lives. The religious military service was gradually institutionalized,
playing an important role during World War I and II, and the military priest became a
psychologist, being a mediator between soldiers and God.
LE RÔLE DU PRÊTRE DANS L’ARMEE ROUMAINE PENDANT

LA PREMIÈRE ET LA SECONDE GUERRE MONDIALE
–Résumé–
Pendant la Première Guerre mondiale on a prouvé, plus que jamais, que l’armée
roumaine avait besoin de recevoir des prêtres militaires. Tout d’abord accueillis avec
indifférence par les officiers, ils ont gagné une place bien méritée aux régiments auxquels
ils appartiennent grâce au grand intérêt porté aux soldats, blessés, mourants ou qui ont
déjà perdu la vie. Le service militaire religieux a été progressivement institutionnalisé,
69
Ionuţ Hens, Clerul Român în timpul Primului Război Mondial, Editura Online Semănătorul
Tismana, Tismana, august 2012, pp. 11–12.
207
Marius Nicolae POP
jouant un rôle très important pendant la Première et la Seconde Guerre mondiale, le

prêtre militaire devient psychologue, étant un médiateur entre les soldats et Dieu.
DIE ROLLE DES PRIESTERS IM DIENST DER RUMÄNISCHEN

ARMEE VOM ERSTEN BIS ZWEITEN WELTKRIEG
Der Erste Weltkrieg beweist mehr denn je, dass die rumänische Armee
Militärgeistlichen aufnehmen muss. Zwar wurden sie anfangs mit Gleichgültigkeit
von den Offizieren empfangen, erwerben sie sich einen wohlverdienten Platz in den
Regimentern denen sie angehören, weil sie eine große Zuwendung zu den Soldaten,
Verwundeten, Sterbenden oder denen, die bereits ihr Leben verloren hatten, zeigten.
Der religiöse Militärdienst wird allmählich institutionalisiert und wurde zu einem
wichtigen Bestandteil in den beiden Weltbränden. Der Militärgeistliche wurde auch
zum Hauptpsychologen, der als Vermittler zwischen dem Soldaten und Gott fungiert.
208
PATRIARHUL NICODIM MUNTEANU ŞI
REGELE MIHAI I AL ROMÂNIEI – „DACĂ A
PLECAT EL, EU NU MAI AM NICI UN ROST”
Paul-Ersilian ROŞCA
Sfârşitul anilor ’30 şi întreaga perioadă a celui de-al Doilea Război

Mondial au reprezentat, pentru Europa în special şi pentru întreaga lume ca
ansamblu, un interval istoric marcat de drame uriaşe, veritabilă „hecatombă”
în care umanitatea s-a angajat uitând parcă proaspetele şi încă profundele răni
ale primei conflagraţii mondiale. În timp ce cortina ridicată expunea dictatori
sau lideri care încercau să salveze lumea de cei dintâi, comandanţi militari
carismatici, uriaşe armate încleştate în confruntări la o scară fără precedent în
istorie, arme cu o putere distructivă nemaivăzută, în spatele scenei elementul
uman părea a trece pe un plan secund. Omul s-a dovedit a fi victima propriului
„copil” pe care l-a născut, războiul, acesta dând impresia că a devenit un orga-
nism viu, imun la orice intervenţie externă sau internă. Chiar şi aşa, în iureşul
unei lumi cuprinse de convulsii, mici insule de normalitate s-au încăpăţânat
să reziste. Fie că vorbim despre exemple de sacrificiu suprem, de apărarea şi
protejarea unor semeni (adeseori din tabere adverse, de altă credinţă, etnie
sau culoare a pielii), de încercarea de salvare a civilizaţiei aşa cum era ea în
anii anteriori conflictului, elementul uman a fost, în cele din urmă, învingător,
excepţia făcând-o comunismul. Uniunea Sovietică, parte a taberei câştigătoare,
a avut drum deschis spre implementarea, directă sau prin contagiune, doctrinei
comuniste într-un larg areal, atât în Europa cât şi în Asia sau America Centrală
şi de Sud, astfel, noi pagini de crime, drame, strămutări, distrugeri sau conflicte
fiind scrise. România nu a fost nici ea străină tuturor acestor frământări, dim-
potrivă, a fost parte integrantă a tumultului, în anii premergători declanşării
războiului (prin criza clasei politice, instaurarea regimului carlist, ascensiunea
legionarilor etc.), în anii conflagraţiei (pierderi teritoriale, dictatura antones-
ciană, ofensive în Est, în Vest, momentul 23 august 1944) şi după încheierea
celui de-al Doilea Război Mondial, atunci când, în mod dramatic, comunismul
a reuşit să câştige lupta cu „lumea veche”. Puţine au fost instituţiile şi persona-
lităţile care au reuşit să se menţină într-o anumită poziţie de echilibru, evident
nefiind imune la o serie de transformări sau momente de tensiune. Avem aici
în vedere, printre altele, Monarhia (după revenirea pe tron a regelui Mihai I) şi
Biserica Ortodoxă Română, cele două fiind într-o strânsă legătură, atât istorică
209
cât, mai ales, de viziune: revenirea la o normalitate care, din păcate, nu s-a
mai produs. Regele Mihai I şi patriarhul Nicodim Munteanu1 au dezvoltat în
timpul celui de-al Doilea Război Mondial şi în cei doi ani şi jumătate care au
urmat (până la înlăturarea regalităţii în 30 decembrie 1947), o relaţie de strânsă
colaborare, de sprijin şi întrajutorare, chiar de prietenie, aceasta în pofida dife-
renţei foarte mari de vârstă dintre ei. Apropierea s-a datorat, fără doar şi poate,
şi profilului sufletesc al celor doi, niciunul nefiind adeptul autoritarismului,
indiferent de forma în care acesta s-ar fi manifestat.
Primele întâlniri dintre Mihai I şi Nicodim Munteanu au avut loc cu
câţiva ani înainte ca cei doi să se afle în fruntea Ţării sau a Bisericii, evenimen-
tele oficiale de la Palatul Regal sau de la Patriarhie, vizitele pe care Carol al
II-lea le făcea în zona Moldovei, însoţit fiind de Marele Voievod de Alba Iulia,
fiind momente în care, cu siguranţă, cei doi au interacţionat, chiar dacă, cel
mai probabil, doar la nivel protocolar. Lucrurile aveau să se schimbe odată cu
alegerea, învestirea şi instalarea mitropolitului Nicodim Munteanu ca Patriarh.
În primăvara anului 1939, într-o seară de martie (6 martie), o ştire
începea să circule în toate birourile administraţiei publice, în redacţiile princi-
palelor publicaţii din România şi în rândul celor mai informaţi dintre români:
Primul-ministru, patriarhul Miron Cristea, se găsea într-o stare de sănătate
gravă2. Puţin timp după aceea, o altă ştire venea să anunţe că Patriarhul,
1
Nicodim Munteanu (1864–1948) a fost cel de-al doilea Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române (5
iulie 1939 – 27 februarie 1948), deţinând anterior demnităţile de arhiereu-vicar al Mitropoliei
Moldovei, cu titlul „Băcăuanul” (1909–1912), episcop al Huşilor (1912–1924), locţiitor de arhi-
episcop al Chişinăului şi Hotinului (1918–1919), stareţ al mănăstirii Neamţ (1924–1935), mitro-
polit al Moldovei şi Sucevei (1935–1939) şi locţiitor de patriarh (martie-iunie 1939). De-a lun-
gul anilor, Nicodim Munteanu a fost nu doar un foarte bun teolog, de numele său fiind legate
numeroase traduceri (inclusiv o mare parte a Bibliei – ediţiile 1936, 1944) şi lucrări teologice, ci
şi un harnic slujitor al Bisericii, mărturie stând bogata activitate socială, filantropică şi admi-
nistrativă desfăşurată în toate demnităţile şi locurile unde a activat. El a fost cel care a condus
Biserica Ortodoxă Română în dificilii ani ai celui de-al Doilea Război Mondial, fiind martorul
instalării regimului comunist în România, etapă istorică pe care, cu mare tristeţe şi durere, a
trăit-o în chiar ultimele sale luni de viaţă. Născut în localitatea Pipirig (Jud. Neamţ), la 6 decem-
brie 1864, Nicodim Munteanu a absolvit Academia Duhovnicească din Kiev (1890–1895), fiind
tuns în monahism în 1894 şi urmând apoi toate treptele ierarhiei bisericeşti: ierodiacon la
Iaşi (1894), predicator (1895), ieromonah (1896), arhimandrit şi vicar al Mitropoliei Moldovei
(1898–1902), vicar al Episcopiei Dunării de Jos (la Galaţi a fost şi director al Seminarului „Sf.
Andrei”). Ca Patriarh, a luptat pe toată perioada păstoririi sale pentru apărarea Bisericii
Ortodoxe Române, în timpul său luând fiinţă şi o serie de noi eparhii: Episcopia Timişoarei
(la 7 noiembrie 1939), Mitropolia Olteniei (înfiinţată la 7 noiembrie 1939, cu sediul la Craiova,
desfiinţată în 20 aprilie 1945). Bogata sa activitate culturală şi publicistică a fost recunoscută
de către Academia Română, în anul 1918 devenind membru de onoare al acesteia. Autocefalie
şi responsabilitate, Editura Basilica, Bucureşti, 2010, pp. 344–345; ALEXANDRU MORARU,
Dicţionarul ierarhilor români şi străini – slujitori ai credincioşilor Bisericii Ortodoxe Române, Editura
Basilica, 2015, pp. 304–307; MIRCEA PĂCURARIU, Dicţionarul teologilor români, Ediţia a III-a
revăzută şi adăugită, Sibiu, Editura Andreiana, 2014, pp. 432–434; MIRCEA PĂCURARIU,
Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Vol. III, Ediţia a III-a, Editura Trinitas, Iaşi, 2008, p. 153.
2
Dr. Bălăceanu, cel care-l însoţea pe patriarhul Miron Cristea în Franţa, a transmis de urgenţă
o telegramă Guvernului de la Bucureşti: „Acum opt zile Î.P.S.S. Patriarhul Dr. Miron Cristea,
Preşedintele Consiliului de Miniştri, care se găseşte în concediu în sudul Franţei, la Cannes, în
210
Patriarhul Nicodim Munteanu şi Regele Mihai I al României
la acel moment la Cannes, a trecut la cele veşnice, o pagină de istorie naţi-

onală şi bisericească încheindu-se astfel3. Dacă în ceea ce priveşte preluarea
prerogativelor ministeriale şi de stat pe care le avea Patriarhul lucrurile s-au
desfăşurat cu maximă rapiditate4, dat fiind rolul mai mult simbolic pe care-l
juca Miron Cristea în cadrul conducerii Executivului, din perspectivă biseri-
cească lucrurile s-au dovedit a fi mult mai complexe şi complicate. Desemnarea
mitropolitului Nicodim Munteanu ca locotenent-patriarhal a reprezentat poate
cea mai simplă etapă, în lunile care au urmat fiind necesare numeroase iniţia-
tive legislative, discuţii, chiar negocieri, pentru identificarea celui mai potrivit
succesor al patriarhului Miron Cristea5. Era evident pentru toată lumea că vii-
torul patriarh, indiferent de persoana celui ales (poate cu excepţia eventualei
opţiuni pentru mitropolitul Nicolae Bălan), va avea o cu totul altă perspec-
tivă privind rolul pe care Întâistătătorul Bisericii Ortodox Române îl are şi tre-
buie să îl aibă cu privire la politică, jocuri de putere, relaţia cu Statul, cu regele
Carol al II-lea etc. Dacă primul Patriarh a fost martor şi actor de prim rang
în momentele definitorii ale României Mari (Primul Război Mondial, Marea
Unire de la Alba Iulia, domnia regelui Ferdinand I, renunţarea la tron şi reve-
nirea lui Carol al II-lea, regenţa şi prima domnie a regelui Mihai I, instalarea
regimului carlist, ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rang de Patriarhie,
desemnarea Patriarhului ca Prim-ministru etc.), realităţi unice atât pentru Stat
cât şi pentru Biserică (cele două „instituţii” acţionând, nu de puţine ori, ca un
tot unitar), urmaşul său era imperativ necesar a aborda într-o manieră diferită
întreaga situaţie. Biserica trebuia să-şi recâştige de facto autonomia, înregimen-
tarea ierarhilor sau a preoţilor în uriaşul aparat de stat şi de propagandă carlist
nefiind benefică misiunii ei. Nicodim Munteanu, cel care a fost în cele din urmă
ales, bun teolog, monah de vocaţie, ierarh aflat la senectute, încă de la începutul
pastoraţiei sale, în discursul de învestitură, a ţinut să sublinieze faptul că, fără
a se opune conducerii Statului (care era una lăsată de Dumnezeu, cu atât mai
mult cu cât România era o monarhie), Biserica cerea a fi recunoscută ca egală,
nu subordonată sau transformată în obiect al unor jocuri politice.
„Sire,
În clipele acestea, se aşteaptă, poate, vestirea unui plan, a unui program de
lucru. Dar ce plan mai bun pot eu anunţa decât cel al Bisericii, completat cu
urma unei răceli, a făcut o congestie peribronhică, iar în urmă, o bronho-pneumonie. Î.P.S.S.
a fost văzut între timp de d-l Prof. Charles Laubriy de la Facultatea de medicină din Paris.
Starea bolnavului, care la început părea mulţumitoare, s-a agravat în ultimul timp. Cordul
începe să cedeze. Situaţia extrem de gravă. Cannes, 6 Martie 1939, ora 17”: Arhivele Naţionale
Istorice Centrale (în continuare ANIC), Fond Miron Cristea, Vol. 20, f. 78.
3
CONSTANTIN I. STAN, Patriarhul Miron Cristea – o viaţă – un destin, Editura Paideia,
Bucureşti, 2009, pp. 398–399.
4
PAUL-ERSILIAN ROŞCA, „Patriarhul Nicodim Munteanu şi regele Carol al II-lea. Alegerea
şi învestirea unui patriarh în anii regimului carlist”, în Tabor, Nr. 9, septembrie 2019, p. 77.
5
ANIC, Fond Miron Cristea, Vol. 20, f. 61; CAROL AL II-LEA, Între datorie şi pasiune. Însemnări
zilnice (Ediţie îngrijită de Marcel Dumitru CIUCĂ şi Narcis Dorin ION), Vol. I: 1904–1939,
Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2003, p. 319.
211
paragrafele impuse de nevoile vremurilor de astăzi? Voi evangheliza dar

poporul, voi vesti poporului Legea Domnului cu timp şi fără timp; voi creştina
mereu poporul şi-l voi sfinţi, până vor deveni toţi, dacă e cu putinţă, cetăţeni
destoinici ai Împărăţiei Cereşti şi prin aceasta şi cetăţeni destoinici ai împără-
ţiei de pe pământ, ai Patriei.
Şi fiindcă Legea Dumnezeiască învaţă că stăpânirea este de la Dumnezeu şi
porunceşte ca tot sufletul să se supună stăpânirii, de aceea voi propovădui
respectarea stăpânirii şi supunerea la legile Ţării, nu de frică numai, ci mai ales
din dragoste şi din simţul datoriei. Mai ales astăzi, când naţiile pământului se
tulbură, cum zice Scriptura şi căpeteniile lor se frământă, se adună şi se sfătu-
iesc, se cere ca şi naţia noastră să fie unită în cuget şi în simţire şi toată să fie
roată împrejurul Regelui iubit şi a căpeteniilor rânduite de El, ştiind că această
unire e poruncită şi ea de Legea Domnului şi în ea stă puterea şi mântuirea şi
a naţiei şi a Patriei, şi a fiecărui cetăţean în parte.
Aceste puncte din programul Bisericii izvorăsc din dumnezeiasca Scriptură,
dar şi din istoria străveche a vieţii poporului român, căci poporul român este
de la naştere creştin, născut fiind cam odată cu creştinismul. Când Dumnezeu
a vrut să creeze poporul nostru, a frământat lut roman şi argilă dacică şi din ea
l-a făcut. A suflat apoi în faţa lui sufletul Evangheliei Fiului Său şi aşa poporul
român s-a făcut creştin chiar de la naştere. Toate popoarele dimprejurul nostru
au o dată a creştinării lor. Poporul român nu are în istoria sa o asemenea dată
căci e de la naştere creştin.
Viaţa politică şi viaţa religioasă a poporului român sunt contopite. Biserica
naţională românească şi voevodatul său, statul, sunt legate indisolubil, pentru
că fiii credincioşi ai Bisericii sunt cetăţenii Statului, iar cetăţenii Statului sunt în
acelaşi timp, fiii credincioşi ai Bisericii. Cârmuitorul politic al Statului e primul
fiu al Bisericii naţionale şi cel mai mare ocrotitor al Ei; Iar Ierarhul Bisericii
naţionale e primul cetăţean al Statului după cârmuitorul lui politic, şi primul
sfetnic al acestui din urmă. Deci despre o întâietate a Bisericii de Stat şi a
Statului de Biserică nu poate fi vorba. Ele trebuie să se sprijinească reciproc”6.
În mod surprinzător poate, dată fiind realitatea anterioară acelor zile,

regele Carol al II-lea a afirmat şi el faptul că venise timpul pentru revenirea
Bisericii la adevărata ei chemare (considera că regimul său este unul suficient
de puternic pentru a nu mai avea nevoie stringentă de autoritatea şi sprijinul
susţinut al Bisericii Ortodoxe Române). Nu a uitat, făcând referire la fostul
Patriarh, să sublinieze caracterul unic al implicării Bisericii în anii care au
trecut, dar, acum, misiunea era una diferită.
„Am avut prilejul de a urmări de aproape opera Patriarhului Miron şi strădu-

inţele sale pentru ocârmuirea şi civilizarea Bisericei. Vremurile în care a trăit,
au făcut din el un episcop, ca în vremurile vechi, el a înţeles, că biserica este o
parte vie a Naţiunei şi că nu poate să rămâie străină de năzuinţele Poporului.
În Ardeal, ca Episcop al Caransebeşului, ca membru în Casa Seniorilor din
Budapesta şi mai ales ca sfătuitor al Arhiducelui Franz Ferdinand, a dus o
aprigă luptă pentru apărarea şi întărirea poporului său – o dovadă şi mai
6
Ibidem, Vol. 24, f. 153.
212
evidentă că la noi Românii, Biserica şi Naţiunea sunt tot una. Acest trecut şi
deosebita lui cultură au făcut, ca în zilele de Renaştere Naţională să-l chem
să-Mi fie Prim Sfetnic care să prezideze la opera de reînoire a Ţării. Acesta a
fost predecesorul Î.P.S. Tale.
Cu cât lupta politică se linişteşte, cu atât Biserica reintră în rolul său de
fapt, acela de a fi ocrotitoarea şi îndrumătoarea sufletească a credincioşilor.
Patriarhatul Înalt Prea Sfinţiei Tale va fi cu ajutorul Celui Atotputernic unul, în
care această grije va fi opera de căpetenie; programul aşa de frumos ce-l enun-
ţaţi este o sigură indicaţie pentru acest drum, ce sunteţi hotărât a-l urma”7.
Într-adevăr, în lunile care au urmat s-a putut limpede observa o anu-

mită detaşare a Bisericii de Stat, pe toate palierele, interacţiunea dintre Patriarh
şi Rege fiind limitată la evenimente protocolare, sărbători religioase sau întâl-
niri punctuale8. Fără excese, păstrând o legătură instituţională bună, Patriarhul
şi ceilalţi ierarhi au declinat invitaţiile ulterioare ale Regelui de a se alătura
Guvernului, nici perspectiva acceptării poziţiilor de consilieri regali nefiind
una pe care mitropoliţii să o îmbrăţişeze neîntârziat9. O astfel de poziţionare
era greu de imaginat cu doar un an sau doi mai înainte.
La scurt timp a survenit şi abdicarea lui Carol al II-lea, ea având loc
în dimineaţa zilei de 6 septembrie 1940. De îndată ce actul renunţării a fost
iscălit, generalul Ion Antonescu, conducătorul de facto (chiar dacă, pentru
câteva ore, încă nu de jure), l-a chemat pe Mihai, Marele Voievod de Alba Iulia
pentru a depune jurământul de Suveran. Într-o ceremonie cu totul lipsită de
eticheta, protocolul, măreţia şi liniştea unui moment de o asemenea importanţă
în istoria unei ţări, Mihai I a depus jurământul, avându-i de faţă pe generalului
Ion Antonescu, pe patriarhul Nicodim Munteanu şi pe noul Preşedinte al Curţii
de Casaţiei, Dimitrie Lupu. De altfel, contrar uzanţelor şi vechiului obicei,
textul jurământului citit a fost unul diferit, alcătuit de Ion Antonescu: „Jur cre-
dinţă Naţiunii Române. Jur să păzesc cu sfinţenie legile statului. Jur să păzesc
şi să apăr fiinţa statului şi integritatea teritoriului României. Aşa să-mi ajute
7
8
CAROL AL II-LEA REGELE ROMÂNIEI, Însemnări zilnice (Ediţie, note, glosar şi indice de
Nicolae RAUS), Vol. II: 13 martie –15 decembrie 1939, Editura Scripta, Bucureşti, 2003, p. 287.
9
În vara lui 1940, cu puţine zile înainte de abdicare şi având în faţă dezastruosul tablou al pier-
derilor teritoriale, Carol al II-lea a încercat, în extremis, să salveze regimul. Astfel, într-o miş-
care pe care o spera norocoasă şi aducătoare de susţinere publică, Regele i-a chemat pe mitro-
poliţii Nicolae Bălan (ortodox) şi Alexandru Nicolescu (greco-catolic) pentru a le propune
poziţii publice oficiale. Spre dezamăgirea lui Carol al II-lea, dar de aşteptat ţinând cont de
climatul general din România, invitaţia de a face parte din Guvern a fost declinată. „Primesc
încă pe mitropoliţii Bălan şi Nicolescu, cari se prezintă pentru numirea lor ca consilieri regali.
Lui Bălan i-am vorbit de intrarea lui în Guvern. Face obiecţiuni de conştiinţă, pe cari le pricep
destul de bine; totuşi îl rog să se mai gândească. Despre atmosfera din Ardeal, ambii îmi spun
că e hotărât pe linia rezistenţei. Cât despre părerea lor personală, îl găsesc pe Nicolescu mult
mai pricepător al situaţiei, e un cap politic mai luminat decât colegul său ortodox”: CAROL
AL II-LEA REGELE ROMÂNIEI, Însemnări zilnice (Ediţie, note, glosar şi indice de Nicolae
RAUS), Vol. III: 15 decembrie 1939 – 7 septembrie 1940, Editura Scripta, Bucureşti, 2003, pp
282–282.
213
Dumnezeu”10. Carol al II-lea s-a arătat revoltat de modul în care s-a făcut tran-
sferul domniei, considerând că jurământul este invalid, prin prisma încălcării
unor prevederi constituţionale: nu a fost rostit în faţa Parlamentului (dizolvat
de altfel în 5 septembrie), nu a conţinut formula consemnată în Constituţie (atât
Constituţia din 1938 – suspendată, cât şi cea din 1923, permiteau depunerea
jurământului doar după formula consacrată, aceasta în faţa Camerelor reunite
ale Parlamentului)11. Prezenţa Patriarhului şi binecuvântarea pe care acesta a
oferit-o noului rege, chiar şi într-un context atât de tulbure, a venit să aducă
aminte de vechea legătură dintre Monarhie şi Biserică, aceasta fiind, dincolo de
vremuri, războaie sau alte vitregii, una organică.
Atât regele Mihai I cât şi patriarhul Nicodim Munteanu au înţeles, în
cel mai scurt timp, că România are un nou conducător (primul decret semnat de
regele Mihai a fost tocmai cel prin care îl învestea pe generalul Ion Antonescu
în poziţia de Conducător al Statului12, act pe care Regele era în imposibilitate
de a-l refuza). Dacă în cazul Suveranului poziţia sa era una simbolică încă din
clipa depunerii jurământului, în cazul Bisericii lucrurile au fost „tranşate” cu
aceeaşi rigoare militară. Astfel, Ion Antonescu nu s-a sfiit, la 10 aprilie 1941,
să condiţioneze sprijinul Statului acordat Bisericii de implicarea totală a pri-
mului13. Sub aceste auspicii, următorii ani i-au găsit pe Rege şi pe Patriarh în
postura unor spectatori, evenimentele, deciziile, cursul războiului, parcursul
României derulându-se în faţa lor, altcineva fiind cel care hotăra. Mihai I şi
Nicodim Munteanu se întâlneau cu prilejul unor evenimente publice, la slujbe,
la învestirea unor ierarhi (atribut pe care Regele încă îl păstra), relaţiile fiind
unele cordiale, dar, din păcate, întâlnirile dintre cei doi rare şi supuse rigorilor
regimului antonescian. Era însă limpede că cele două instituţii, Monarhia şi
Biserica nu au încetat să fie legate puternic, conexiunile istorice, datoria faţă de
Ţară şi Popor fiind numitorul comun care, după cum se va dovedi, le-a găsit
împreună în momentul declanşării schimbării.
Nicodim Munteanu nu a fost un admirator sau susţinător fervent al
10
Christophe MIDAN, Carol al II-lea şi teroarea istoriei. 1930–1940, Ed. Militară, Bucureşti, 2008,
p. 370.
11
Carol al II-lea nota, în jurnalul său, la data de 6 septembrie 1940: „Dis-de-dimineaţă, ca să nu
piarză timpul, să nu se poată reacţiona, Antonescu l-a pus pe Mihăiţă să depuie jurământul
numai în faţa sa, a patriarhului Nicodim şi a lui Lupu, pe care, făcând uz de plinele puteri, l-a
şi numit prim-preşedinte al Casaţiei. Cu toate că Constituţia era suspendată şi Parlamentul
dizolvat, acest jurământ nu are nici formă de legalitate. Este din bunăvoinţă antonesciană; îi
lipseşte „Graţia lui Dumnezeu şi Voinţa Naţională”: CAROL AL II-LEA REGELE ROMÂNIEI,
Însemnări zilnice (Ediţie, note, glosar şi indice de Nicolae RAUS), Vol. III: 15 decembrie 1939 – 7
septembrie 1940, Ed. Scripta, Bucureşti, 2003, p. 304.
12
Ion MAMINA, Regalitatea în România. 1866–1947: instituţia monarhică, Familia regală, domniile,
contribuţii la dezvoltarea instituţiilor culturale, monumentele de for public, cronologie, Ed. Compania,
Bucureşti, 2004, p. 174.
13
„Dacă vreţi ca statul să se intereseze de biserică şi să contribuie cu mijloacele lui, atunci tre-
buie să consimţiţi ca statul să aibă dreptul să dirijeze biserica, nu în ceea ce priveşte canoa-
nele şi partea spirituală, ci sub raportul administrativ şi al disciplinei de stat”. Ioan SCURTU,
Politică şi viaţă cotidiană în România în secolul al XX-lea şi începutul celui de-al XXI-lea, Ed.
Mica Valahie, Bucureşti, 2011, p. 204.
214
regimului instaurat de mareşalul Antonescu, relaţiile sale cu acesta fiind de

natură oficial-instituţională. Tocmai de aceea, nimeni nu a găsit surprinzătoare
poziţionarea Patriarhului şi a Bisericii alături de regele Mihai. Astfel, ierarhul
a fost unul dintre primii care au salutat schimbarea de regim survenită în 23
august 1944, înlăturarea Conducătorului Statului şi întoarcerea armelor fiind
primite cu mare bucurie şi nădejde, după cum reiese din textul telegramei tri-
mise Suveranului14. Biserica îşi arăta astfel întregul suport pentru tânărul rege,
mesaj reluat, câteva săptămâni mai târziu şi în cuprinsul unei pastorale adre-
sate tuturor românilor. În conţinutul ei, patriarhul Nicodim Munteanu reitera
şi sublinia legământul privitor la sprijinirea Tronului, părintescul sfat fiind cel
ca toţi credincioşii şi românii să vină alături de Mihai I. În viziunea Patriarhului,
momentul 23 august a fost un semn şi o şansă pe care Providenţa le-a oferit
Ţării15. Istoria nu este însă stăpână pe viitor, ea nu poate schimba destinele,
cel mult ea deschide mici ferestre de probabilitate. Tocmai de aceea, libertatea
şi schimbarea pe care 23 august le-au adus s-au dovedit a fi dotat temporare şi
iluzorii, un regim autoritar, dictatorial, cel al mareşalului Antonescu fiind, de
această dată cu mult mai abil înlocuit în anii care au urmat, de un altul, străin şi
impus României de „eliberatorii” de la Răsărit. Patriarhul, care cunoştea foarte
bine realităţile spaţiului rus, prin studiile efectuate la Kiev şi contactul cu orto-
doxia rusă, ştia ce avea să urmeze, îngrijorarea sa fiind aceea că Biserica va fi
printre primele lovite, iar el, ierarh înaintat în vârstă, nu va putea ţine piept
unei noi lupte cu un inamic mult mai versat, perseverent, ingenios şi conştient
de faptul că Biserica este un adversar care trebuie neutralizat cât mai repede.
De altfel, o altă instituţie cu uriaşă încărcătură simbolică stătea în faţa preluării
puterii: Casa Regală.
Cei care aspirau acum la preluarea puterii politice în România au început
derularea unui ambiţios şi amplu program pentru atingerea acestul ţel, oamenii
Bisericii fiind şi ei ţinte. La acel moment, ştiindu-se rolul, importanţa şi autori-
tatea preoţilor în comunităţile lor, comuniştii şi-au dorit atragerea şi înregimen-
tarea clericilor în anumite structuri. Evident, din umbră, toată acţiunea era diri-
jată cu atenţie, aparenta libertate fiind camuflată prin acte de genul desemnării
pr. Constantin Burducea în funcţia de Ministru al Cultelor. Alegerea părea cel
puţin surprinzătoare, fiind cunoscută apropierea dintre părintele Burducea şi
Mişcarea Legionară16. Încercările au mers chiar până la nivel patriarhal. În acest
sens, Nicodim Munteanu a fost invitat să participe, în primăvara anului 1945,
la ceremoniile prilejuite de instalarea patriarhului Alexei al Rusiei. Înţelegând
14
Telegrama avea următorul conţinut: „Majestate, În acest ceas hotărâtor pentru destinul
Neamului Romînesc, când Majestatea Voastră a făcut marele pas pentru salvarea Ţării, rog
pe bunul Dumnezeu să Vă dea biruinţă şi izbândă deplină. Biserica noastră strămoşească, ca
întotdeauna, alături de poporul Român şi de Regele său. Trăiască Patria, trăiască Dinastia”:
NICODIM PATRIARHUL ROMÂNIEI, Pastorală. Cu prilejul încheierei armistiţiului între
România şi Marii Aliaţi din 23 August 1944, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1944, p. 13.
15
NICODIM PATRIARHUL ROMÂNIEI, Pastorală. Cu prilejul încheierei armistiţiului între
România şi Marii Aliaţi din 23 August 1944, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1944, p. 12.
16
Ruben Henry MARKHAM, România sub jugul sovietic (Traducere de George ACHIM),
Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 1996, p. 136–137.
215
jocul comuniştilor şi semnalul pe care aceştia îl doreau dat printr-o astfel de

participare, Patriarhul a declinat invitaţia, invocând ca argument principal
starea sa fragilă de sănătate. Era doar un prim episod, aveau să urmeze altele,
o vizită la Moscova fiind deosebit de importantă din perspectiva Partidului:
legitimarea internaţională a patriarhului Alexei şi dovada că Biserica Ortodoxă
Română începea să asculte de noua conducere (momentan din umbră). Curajul
şi insistenţa părţii ruse s-a văzut în mai 1945, Alexei al Moscovei trimiţând o
scrisoare plină de revendicări Bucureştiului, tonul fiind unul autoritar şi supe-
rior. Unei astfel de încercări, Nicodim Munteanu i-a răspuns plin de tact, dar
hotărât, demontând punct cu punct toate acele revendicări17.
Regele Mihai I, în pofida numeroaselor angajamente şi probleme pe
care contextul general le crea, a găsit răgazul şi atenţia de a observa ataşamentul
şi fidelitatea pe care Patriarhul le manifesta, fiindu-i limpede faptul că Nicodim
Munteanu este un colaborator şi un „supus” loial, luptând şi el împotriva pre-
siunilor comuniste. Prin urmare, ca semn de aleasă recunoştinţă, Suveranul
l-a decorat pe bătrânul Patriarh, la 8 iulie 1945, cu Marea Cruce şi Cordonul
„Serviciul Credincios” pentru întreaga activitate desfăşurată în slujba Bisericii
şi a Neamului18. Evident, o astfel de apropiere şi bună colaborare nu a trecut
neobservată, deranjând în mod evident, cea mai bună dovadă fiind lansarea
unor zvonuri denigratoare, a unor ştiri despre comploturi, precum şi arun-
carea în spaţiul public a ideii că Regele urmează să abdice şi să fie înlocuit
cu o Regenţă, avându-l în frunte pe patriarhul Nicodim Munteanu19. Aceste
zvonuri, menite a naşte neîncredere între cei doi, puneau presiune pe bolnavul
ierarh, acesta gândindu-se din ce în ce mai serios la posibilitatea retragerii sale.
Era convins, nu de puţine ori, că un alt patriarh, mai tânăr, mai energic, mai
combativ, va reuşi să lupte mai bine cu noul inamic. Astfel, la 23 mai 1946,
Patriarhul aducea la cunoştinţă celor din anturajul său faptul că a remis regelui
Mihai I demisia sa. Nădăjduia ca Suveranul să fie de acord cu aceasta20.
Dacă în primă fază Regele părea a încuviinţa o astfel de demisie,
cursul ulterior al evenimentelor a condus la anularea acestui demers. Mai mult
decât atât, la puţine zile după, în 3 iunie 1946, Patriarhul a fost implicat în
delicata chestiune a procesului mareşalului Ion Antonescu, ierarhului fiindu-i
trimise cererile de graţiere ale fostului Conducător al Statului, a ministrului
Mihai Antonescu, a fostului guvernator al Transnistriei Gheorghe Alexianu
şi, cea de-a patra, a generalului Piki Vasiliu. Toţi cei patru aveau condamnări
la moarte. Conform celor afirmate de Dudu Velicu, fostul secretar al patriar-
hului Miron Cristea şi apropiat colaborator al Patriarhiei, aceste cereri au fost
„uitate” de Patriarh, Nicodim Munteanu nedorind să-şi pericliteze situaţia şi
nici, transmiţându-le mai departe Suveranului, să-l pună pe Mihai I în faţa unei
17
PETCU, Adrian Nicolae, „O călătorie nedorită. Patriarhul Nicodim Munteanu la Moscova”,
în Ziarul Lumina (ediţie electronică), 20.12.2009, consultat la 22.09.2020, <http://ziarullumina.
ro/o-calatorie-nedorita-patriarhul-nicodim-munteanu-la-moscova–35830.html>.
18
ANIC, Fond Dudu Velicu, Vol. 772, f. 62.
19
20
216
decizii imputabile în orice moment. Prin „lipsa” unei graţieri, inutile de altfel
în contextul dat (dar care ar fi aruncat toată presiunea pe Monarhie), cei patru
condamnaţi au fost împuşcaţi în 6 iunie 194621.
Pe măsură ce comuniştii au ajuns să joace un rol din ce în ce mai impor-
tant, preluând puterea în tot mai multe domenii şi sectoare ale vieţii publice,
au început să-şi transpună doctrina şi proiectele în mod deschis, fără a încerca
disimularea lor. Astfel, clerul, care de la început a fost „desemnat” ca unul
dintre obstacolele preluării depline a puterii în România, a intrat sub incidenţa
unor proiecte menite a-l epura, diminua numeric şi subordona. Printre primele
măsuri s-a remarcat cea referitoare la stabilirea unei vârste obligatorii de pen-
sionare pentru ierarhi. Proiectul de lege, înaintat în luna septembrie a anului
1946, propunea vârsta de 70 de ani, fiind astfel în mod indirect, dar explicit,
vizat chiar Patriarhul, în aceeaşi situaţie aflându-se şi alţi mitropoliţi sau epi-
scopi cu mare prestigiu. Nicodim Munteanu a alcătuit o scrisoare-memoriu,
adresată Regelui, în care a protestat cu privire la modul arbitrar în care s-a
procedat, părerea şi normele canonice ale Sfântului Sinod nefiind luate în con-
siderare22. Văzând că proiectul îşi urmează cursul (comuniştii nu puteau privi
decât cu satisfacţie neliniştea pe care o stârniseră), Patriarhul a încercat să for-
ţeze o schimbare de atitudine din partea Guvernului, soluţia găsită fiind îna-
intarea demisiei. Era o mişcare curajoasă care se baza pe discuţiile şi legăturile
avute cu Suveranul23. S-a înşelat, bluful său nefuncţionând, în vara anului 1947
intrând în vigoare legea pensionării ierarhilor şi preoţilor la împlinirea vârstei
de 70 de ani.
Bătrânul Patriarh se afla la Agapia, acolo unde starea sa de sănătate
era una îngrijorătoare. Obosit, hărţuit, presat din numeroase părţi, conştient
probabil că pierderea luptei era doar o chestiune de timp, Nicodim Munteanu
părea a depune armele. În această situaţie, Pr. Ştefănescu, cel mai apropiat cola-
borator al ierarhului, a considerat potrivit a-i scrie Mareşalului Curţii. În scri-
soarea din 8 septembrie 1947, Pr. Ştefănescu cerea un cuvânt de îmbărbătare
din partea Regelui pentru Patriarh24, prin aceasta putând fi, probabil, ridicat
moralul lui Nicodim. Fiind cu adevărat îngrijorat de situaţia Întâistătătorului
Bisericii Ortodoxe Române, unul dintre ultimii colaboratori de încredere ai
săi, Mihai I a trimis, 10 zile mai târziu, cuvântul de încurajare cerut25. Atenţia
Suveranului l-a măgulit pe Patriarh, dar ea nu putea compensa precaritatea
stării de sănătate şi permanenta denigrare la care era supus prin diverse canale
(presă, zvonistică, calomnii venite din partea unor clerici etc.). De aceea, la 3
21
ibidem, Vol. 774, f. 111.
22
ANIC, Fond Casa Regală – Miscelanee, Vol. 1094, ff. 1–4.
23
24
ANIC, Fond Casa Regală – Regele Mihai, Vol. 14/1947, f. 1.
25
Scriind în numele său şi al mamei sale, regina Elena, Mihai I îl încuraja pe bătrânul ierarh:
„Înalt Prea Sfinte Părinte, Am fost îngrijorat aflând că sănătatea Înalt Prea Sfinţiei Voastre a
fost încercată în ultimul timp. Cu mare bucurie am aflat însă că acum V-aţi întremat şi sunteţi
în plină convalescenţă. Atât Eu cât şi Scumpa Mea Mamă ne gândim cu multă afecţiune la
Înalt Prea Sfinţia Voastră şi Vă dorim o cât mai grabnică restabilire. M.R. Mihai. R.”: ANIC,
Fond Casa Regală – Regele Mihai, Vol. 14/1947, f. 2.
217
octombrie 1947, o nouă demisie a fost înaintată Regelui. Din cuprinsul ei reiese
că patriarhul Nicodim părea mai hotărât ca niciodată să părăsească înalta dem-
nitate, ierarhul sugerând cea mai bună modalitate de ieşire din acest impas.
Nădăjduia ca Biserica şi Regele să aducă în locul său un ierarh mai puternic,
mai vrednic, capabil să se opună valurilor potrivnice. Cerea doar ca Mănăstirea
Neamţ să-i fie rânduită ca loc al retragerii în zilele care i-au mai rămas. Îl asi-
gura pe Rege de toată fidelitatea sa şi de permanentele rugăciuni pe care le va
ridica pentru augusta familie.
„Boala îndelungată de care am suferit o bucată de vreme, destul de lungă, mi-a

sleit toate puterile mele fizice, încât deşi am intrat acum în convalescenţă, nu
pot umbla pe picioarele mele, ba nici să mă scol singur din pat. De aceea nu mă
bizui să duc mai departe treburile Patriarhiei, pentru că nu voiesc ca cei peste
cincizeci de ani, care i-am închinat cu credincioşie slujbei bisericeşti, să fie
acuma compromişi. De aceea Vă rog prea respectuos ca această scrisoare a mea
să fie considerată ca demisia mea din sarcina de Patriarh, astfel ca Majestatea
Voastră, cu forurile bisericeşti, să puteţi rândui un bărbat destoinic care să ducă
mai departe slujba de Patriarh al României. Eu mă retrag în viaţa călugărească
la metania mea, care este Mănăstirea Neamţ. Rog însă pe Majestatea Voastră
ca această Mănăstire să fie lăsată în grija mea şi a ucenicilor mei, care până
acum au lucrat aşa pentru dânsa, încât ea a ajuns să fie mama mănăstirilor, nu
numai din România, ci din tot răsăritul ortodox. Îndrăznesc să pun un cuvânt
şi pentru ucenicii mei, ca după trecerea mea din această viaţă, să se bucure
de ocrotirea Majestăţii Voastre, pentru devotamentul ce l-au arătat Bisericii şi
Mănăstirii. Restul zilelor mele, câte mi le va mai da Dumnezeu, le voi închina
rugăciunilor călduroase pentru Majestatea Voastră, pentru Majestatea Sa
Regina Mamă Elena şi pentru Ţara şi Poporul Românesc, cărora le dăruiască
Dumnezeu în persoana Majestăţii Voastre cel mai strălucit Rege”26.
Noua cerere l-a întristat pe Rege, perspectiva pierderii acestui om

de încredere nefiind, la acel moment una de dorit. Tocmai de aceea, oferind
timpul de reflecţie necesar, Mihai I nu a dat curs solicitării27. Majestatea Sa
argumenta importanţa rămânerii lui Nicodim Munteanu în fruntea Bisericii,
unul dintre ultimele bastioane necucerite de către comunişti. Chiar şi simbo-
lică, prezenţa Patriarhului putea oferi un mesaj puternic al continuării rezis-
tenţei. Prin urmare, asumând sarcina pe care Regele i-o încredinţa, ierarhul
a revenit asupra deciziei, la 16 octombrie 1947 anunţând Palatul cu privire la
26
27
Regele Mihai I, la 11 octombrie 1947, îi scria Patriarhului: „Înalt Prea Sfinţite, Cu mare părere
de rău am văzut din scrisoarea Înalt Prea Sfinţiei Voastre, că sunteţi încă suferind şi că doriţi
să luaţi o hotărâre atât de grea ca aceea a retragerii din înaltul loc pe care-l ocupaţi. Sunt încre-
dinţat însă că bunul Dumnezeu se va milostivi şi vă va ajuta ca să vă restabiliţi complet pen-
tru a putea sluji mai departe cu aceeaşi dragoste Biserica, Ţara şi Tronul. Prezenţa Înalt Prea
Sfinţiei Voastre în fruntea Bisericii este de cel mai mare folos, astfel că socotesc că este bine să
rămâneţi Patriarhul României, pentru binele şi bucuria tuturor. Cu cele mai bune gânduri şi
urări de grabnică însănătoşire, Mihai R”: ANIC, Fond Casa Regală – Regele Mihai, Vol. 14/1947,
f. 4.
218
acest aspect. Chiar dacă, bolnav fiind, şi-a delegat atribuţiile administrative, a
rămas pe mai departe în demnitatea patriarhală28.
A fost ultimul efort pe care l-a putut face patriarhul Nicodim Munteanu,
o dovadă a loialităţii faţă de Coroană pe care a arătat-o pe tot parcursul vieţii.
Din păcate, cursul evenimentelor dovedea faptul că existenţa Monarhiei în
România era pusă sub semnul întrebării. Pierzându-şi răbdarea, surprins poate
de rezistenţa pe care o arăta încă Regele (atunci când plecase la Londra, pentru
nunta prinţesei Elisabeta, Executivul îl însoţise la gară într-o manieră explicit
asociabilă cuvântului „Adio”), Guvernul comunist a decis tranşarea rapidă şi
definitivă a chestiunii regale. La 30 decembrie 1947, într-un episod plin de ten-
siune dar şi de consecinţe istorice, regele Mihai I a fost obligat să abdice. Se
încheia o etapă istorică care durase aproape 600 de ani, secole în care instituţia
domniei şi a regalităţii au scris paginile existenţei unui popor. Au fost veacuri
în care Biserica s-a dezvoltat la rându-i, cele două instituţii fiind strâns legate.
A doua zi, în Ajunul Anului Nou, o delegaţie în frunte cu Petru Groza i-a făcut
o vizită Patriarhului. Vizibil încântat, Primul-ministru i-a comunicat noua rea-
litate şi stare de fapt: Regatul încetase să mai existe, Regele nu mai era. Această
veste, coroborată cu vizita înaltului oficial comunist, era semnalul că nici pre-
zenţa lui Nicodim Munteanu nu mai era dorită. De altfel, ierarhul ar fi afirmat
la aflarea veştii că România devenise republică: „Dacă a plecat el, eu nu mai
am nici un rost”29. Era momentul în care cădea, simbolic, şi ultimul bastion al
vechii ordini, secolele de strânsă legătură între Biserică şi monarhie ajunseseră
la punctul în care totul s-a sfârşit. Din fericire pentru Patriarh, zilele sale nu au
mai fost multe, moartea sa, la 27 februarie 1948, ferindu-l de umilinţele pe care
urma să le îndure.
PATRIARCH NICODIM MUNTEANU AND KING

MICHAEL I OF ROMANIA – „NOW THAT HE HAS
LEFT, I DON’T HAVE A PURPOSE ANYMORE”
–Summary–
The year 1939 represented one of the most important temporal landmarks in the
history of Romania and the Romanian Orthodox Church. After two decades of peace
and economic, cultural and religious development, Romania was in the eve of other
dramatic changes. The constitutional monarchy, to which both the accomplishment of
the Great Union and the international prestige of the country were related, was replaced
by a royal dictatorship. The Romanian Orthodox Church had a new leader, as Patriarch
Nicodim Munteanu took over after Patriarch Miron Cristea had led the institution for
20 years. The new patriarch’s mission was not easy, as it was unfolding in parallel with
a series of important and sometimes dramatic events: the beginning of World War II,
King Carol II’s abdication, King Michael I’s ascension to the throne, the establishment
28
29
219
of the legionary regime and marshal Ion Antonescu’s dictatorship, the events of the 23rd
of August 1944, the Soviet occupation, and the gradual establishment of the communist
regime. The Romanian post-conflict reality proved that returning to the situation of the
interwar period was a utopia, both for the Monarchy and the Church. The Communist
Party would not make any concessions in the process of seizure of power. After
eliminating its political adversaries, the Royal House and the Church were the only
two institutions left of “old” Romania. Between 1945 and 1948, both were subjected
to unbelievable pressure, and Patriarch Nicodim Munteanu and King Michael were
increasingly on their own. Being aware that they had to work together in order to curb
the communists’ actions, the two became very close and supported each other. It was
the last lambency of the Byzantine symphony, the end of a symbiotic relationship that
had lasted for more than 600 years. When King Michael I was forced to abdicate on the
30th of December 1947, Patriarch Nicodim Munteanu understood it was time for him to
leave as well. The old patriarch lived for another two months, 58 days, in a country that
had become a People’s Republic.
LE PATRIARCHE NICODIM MUNTEANU ET LE ROI MICHEL IER

DE ROUMANIE – « S’IL EST PARTI, JE NE SERS PLUS À RIEN »
–Résumé–
L’année 1939 a représenté un des plus importants repères temporels dans l’histoire
de la Roumanie et de l’Église orthodoxe roumaine. Après deux décennies de paix et
développement économique, culturel et religieux, la Roumanie se trouvait à la veille
des changements radicaux. La monarchie constitutionnelle, à laquelle étaient liés à la
fois l’accomplissement de la Grande Union et le prestige international du pays, a été
remplacée par une dictature royale. L’Église orthodoxe roumaine avait un nouveau
primat, lorsque le patriarche Nicodim Munteanu a succédé au patriarche Miron Cristea,
qui avait dirigé l’institution pendant 20 ans. La mission du nouveau patriarche n’était
pas facile, car elle se déroulait en parallèle avec une série d’événements importants
et, parfois, dramatiques: le début de la Seconde Guerre Mondiale, l’abdication du roi
Charles II, l’avènement au trône de Michel Ier, l’établissement du régime légionnaire et
la dictature du maréchal Ion Antonescu, les événements du 23 août 1944, l’occupation
de la Roumanie par l’armée soviétique et l’instauration progressive du régime
communiste. La réalité roumaine d’après-conflit a prouvé qu’un retour à la situation
de l’entre-deux-guerres serait une utopie, pour la Monarchie, ainsi que pour l’Église.
Le Parti communiste ne ferait aucune concession pendant la prise du pouvoir. Après
l’élimination de ses adversaires politiques, la Maison royale et l’Église étaient les seules
institutions qui restaient de la vieille Roumanie. Entre 1945 et 1948, les deux ont subi
des pressions immenses. Le patriarche Nicodim Munteanu et le roi Michel étaient de
plus en plus livrés à eux-mêmes. Sachant qu’ils devraient travailler ensemble afin de
freiner les actions des communistes, le Patriarche et le roi se sont rapprochés et se sont
soutenus mutuellement. C’était le dernier scintillement de la Symphonie byzantine, la
fin d’une symbiose qui a duré plus de 600 ans. Lorsque le roi Michel Ier a été contraint
d›abdiquer le 30 décembre 1947, le patriarche Nicodim Munteanu a compris qu›il
devait partir aussi. Le vieux patriarche a vécu encore deux mois, 58 jours, dans un pays
qui était devenu une république populaire.
220
DER PATRIARCH NICODIM MUNTEANU UND DER KÖNIG

RUMÄNIENS, MICHAEL I. – „ER IST GEGANGEN, SODASS
HIER NICHTS MEHR FÜR MICH ZU TUN BLEIBT“
Das Jahr 1939 stellte einen der wichtigsten Meilensteine in der Geschichte
Rumäniens und der Rumänisch-Orthodoxen Kirche dar. Nach zwei Jahrzenten des
Friedens, der wirtschaftlichen, kulturellen und religiösen Entwicklung befand sich
Rumänien am Vorabend anderer dramatischen Veränderungen. Die konstitutionelle
Monarchie, mit der nicht nur das Zustandekommen der Großen Vereinigung, sondern
auch das internationale Ansehen des Landes verbunden ist, wurde durch eine
Königsdiktatur ersetzt. Die Rumänisch-Orthodoxe Kirche hatte ein neues Oberhaupt,
da der Patriarch Nicodim Munteanu das Amt übernahm, nachdem der Patriarch Miron
Cristea die Institution 20 Jahre lang geleitet hatte. Die Aufgabe des neuen Patriarchen
war auch nicht einfach, weil sie sich parallel zu einer Reihe wichtiger und manchmal
dramatischer Ereignisse abspielte: der Beginn des Zweiten Weltkriegs, die Abdankung
des Königs Karol II., der Aufstieg auf den Thron des Königs Michael I., der Beginn
der Legionärsbewegung und der Diktatur des Marschalls Ion Antonescu, das Ereignis
am 23. August 1944, die Sowjetische Besetzung und die allmähliche Einführung des
kommunistischen Regimes. Die Nachkriegsrealität in Rumänien bewies, dass die
Rückkehr zur Situation der Zwischenkriegszeit sowohl für die Monarchie als auch für
die Kirche eine Utopie war. Die kommunistische Partei machte bei der Machtergreifung
keine Zugeständnisse. Nach der Ausschließung der politischen Gegner waren das
Königshaus und die Kirche die einzigen zwei Institutionen, die an das „damalige“
Rumänien erinnerten. Zwischen 1945–1948 standen beide unter unfasslichem Druck
und der Patriarch Nicodim Munteanu und der König Michael waren immer mehr
auf sich selbst gestellt. Weil sie sich dessen bewusst waren, dass sie die Handlungen
der Kommunisten nur durch gemeinsames Handeln einschränken können, kamen
sich beide sehr nahe und unterstützten sich gegenseitig. Es war die letzte Flamme der
byzantinischen Symphonie, das Ende einer Symbiose, die mehr als 600 Jahre gedauert
hatte. Als König Michael I. am 30. Dezember 1947 zur Abdankung gezwungen wurde,
verstand Patriarch Nicodim Munteanu, dass es auch für ihn an der Zeit war, zu gehen.
Der ehemalige Patriarch lebte zwei weitere Monate, und zwar 58 Tage, in einem Land,
das zu einer Volksrepublik wurde.
221
BĂTĂLIA DIN CRIMEEA:
DOUĂ PERSPECTIVE ACEEAŞI VIZIUNE.
CONTRIBUŢII MEMORIALISTICE
Adrian ONOFREIU*,
Ioan CORDOVAN**
Adrian ONOFREIU, Ioan CORDOVAN
În campania Armatei Române pe frontul de Est, un loc aparate a ocupat

bătălia pentru Crimeea, atât în faza ofensivă1 cât şi în cea defensivă. Cea din
urmă a avut un impact major asupra situaţiei strategice militare, dar mai ales,
asupra moralului ostaşilor români. După înaintarea victorioasă din anii 1942–
19432, a urmat perioada de stabilizare a situaţiei geo-strategice şi apoi, retra-
gerea precipitat-dezordonată a trupelor române şi germane, determinată de
*
Profesor doctor, Bistriţa; adrianonofreiu@yahoo.com.
**
Colonel (rez), Bistriţa; ioan.cordovan@gmail.com.
1
Vezi în principal realizarea din epocă, Basarabia, Ucraina – Crimeea. Marşul victorios al trupelor
române şi germane, Carte ilustrată, lucrată şi editată de Secţia Ic a unei armate din Răsărit, Ed.
Erich Zander, Berlin, 1943, cap. „Cucerirea Crimeei”, pp. 18–26, lucrare cu un pronunţat carac-
ter propagandistic, dar care evocă prin text şi mai ales, imagini, această fază a bătăliei. O altă
abordare la Cornel I. Scafeş, Horia Vl. Şerbănescu, Ioan I. Scafeş, Cornel Andonie, Ioan Dănilă,
Romeo Avram, Armata Română 1941–1945, Ed. RAI, Bucureşti, 1996, cap. „Luptele din Ucraina
şi Crimeea”, pp. 32–41. Lipsa unui comandament de armată în Crimeea a favorizat tendinţa
comandamentelor germane de a disocia şi fragmenta unităţile şi marile unităţi de vânători de
munte române, ele ajungând să lupte sub drapel german, cu subordonări şi re-subordonări
abuzive, fără niciun asentiment românesc, creând mari nemulţumiri în rândurile cadrelor
de comandă. Germanii au supus batalioanele şi diviziile de vânători de munte la eforturi
care, în cele mai multe cazuri, le depăşeau posibilităţile, acordându-le trupelor române din
peninsulă numele de „trupe de mâna a doua”; col.(r.) Gheorghe Suman şi col.(r.) Vasile Pricop,
Istoria Vânătorilor de Munte din Armata Română, Ed. Militară, Bucureşti, 1998, pp. 14–15. Cu
toate aceste nemulţumiri, Corpul de Munte a participat la asediul şi cucerirea Sevastopolului,
lichidarea capului de pod de la Eltigen, victoria din marea bătălie de la Kerci, unde au avut un
rol hotărâtor. Mareşalul Antonescu, a şi făcut în toamna anului 1943 următoarea apreciere: „
Diviziile 1, 2, 3, şi 4 Munte din Crimeea sunt cele mai bune şi mai războite divizii româneşti”; Ibidem,
p. 15.
2
„Continuând acţiunea noastră şi la Est de Bug, mari unităţi române au luptat mai departe
în cadrul trupelor germane şi sub comanda Domnului Mareşal von Manstein au luat parte
la memorabilele şi glorioasele lupte din Câmpia Nogai, de la Perekop, Kerci, Feodosia şi
Sevastopol. Ostaşul român, conştient fiind de pericolul bolşevic ce ameninţă însăşi fiinţa
Neamului nostru, luptă şi va lupta înainte cu aceiaşi hotărâre, cu acelaşi avânt şi cu acelaşi
spirit de sacrificiu, pentru că ştie că numai prin lupta pe care o duce alături de splendida
şi glorioasa Armată a Marelui Fuhrer German, se va ajunge la sdrobirea definitivă şi totală
223
încercuirea peninsulei de către trupele sovietice, în prima parte a anului 19443.

De altfel, situaţia din debutul anului 1943 a fost caracterizată de un participant
la campanie ca fiind una deosebită: „După un an şi jumătate de la primul glonţ
tras la Noua Suliţă, suntem acum în defensivă. Iarnă grea în mijloc de munte.
Ninge. Zăpadă mare. Aprovizionare grea cu alimente. Aprovizionare şi mai
grea cu muniţie. Inamicul, fără număr”4.
Planul „Adler” de retragere spre Sevastopol, prevedea retragerea
Corpului 5 armată german, în compunerea căruia se aflau şi Diviziile 3 Munte
şi 6 Cavalerie române din partea de E a peninsulei Kerci, pe poziţia de la Parpaci
şi apoi, spre Sevastopol. La 13 aprilie inamicul a ocupat însă Simferopol. Prima
parte a planului de retragere spre Sevastopol nu a putut fi îndeplinită decât în
parte, deoarece unităţile destinate a închega rezistenţe pe aliniamente interme-
diare au fost depăşite continuu de forţele blindate şi motorizate sovietice.
Luptele de apărare a Sevastopolului au durat între 7–11 mai. Lupte
grele au dus Diviziile 1 şi 2 Munte în capul de pod Hersones, devenit un ade-
vărat infern după ce a fost asediat total de inamic, începând cu dimineaţa zilei
de 10 mai. La 11 mai după amiază, într-o situaţie limită, comandantul Corpului
49 armată german a hotărât desprinderea forţelor de pe poziţia de la Hersones
şi dirijarea lor spre plajele de îmbarcare. Evacuarea Crimeei s-a făcut după un
plan insuficient studiat, comandamentele şi trupele germane nerespectând
înţelegerile realizate anterior privind ritmul şi ordinea îmbarcării.
Operaţiunea de evacuare pe mare până în porturile Constanţa şi Varna
a primit la Marele Stat Major român numele de cod „Operaţiunea 60 000” (de
la cifra efectivelor româneşti aflate în peninsulă). În timpul primei etape de
evacuare au fost transportaţi în ţară, între 14–27 aprilie, 27.140 militari şi civili
români, 28.394 germani, 723 slovaci, 15.055 auxiliari ruşi şi 2.559 prizonieri
sovietici, timp în care au fost avariate grav trei nave de luptă şi navele de trans-
port „Ardealul”, „Alba Iulia”, „Oituz” şi „Danubius”5.
Din totalul celor 65.000 de militari români aflaţi în Crimeea la 1 aprilie
1944, au fost evacuaţi 35.857 (54,61%); între 1 aprilie şi 14 mai 1944 trupele
române din Crimeea au pierdut 22.139 militari – morţi, răniţi şi dispăruţi (731
ofiţeri, 692 subofiţeri, 20.716 trupă), adică 20,66% din efectivele aflate pe front6.
a pericolului bolşevic şi la instaurarea liniştei, siguranţei, dreptăţii şi ordinei în Europa de

mâine...”; Basarabia, Ucraina – Crimeea..., p. 2.
3
Situaţia a fost determinată şi de faptul că propunerea mareşalului Antonescu şi a Marelui
Stat Major român din 7 februarie 1944 de evacuare a peninsulei a fost respinsă de Înaltul
Comandament german; Alexandru Duţu, Florica Dobre, Leonida Loghin, Armata Română în al
Doilea Război Mondial 1941–1945, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1999, p. 134.
4
Mircea Cozma, Jurnalul cavalerului. Volumul I, Ed. Dorinţa, Ploieşti-Chişinău, 2019, p. 125;
întregul parcurs al retragerii din îndepărtatul Nalcik/Vladikavkaz până în Crimeea, în Ibidem,
cap. „Campania din 1943. Defensiva din Caucaz: De la Nalcik, în Crimeea”, pp. 125–236.
5
Armata Română în al Doilea Război Mondial 1941–1945..., p. 65.
6
Ibidem, p. 135. Plecarea din Crimeea a fost foarte tragică, trupele române trebuind să ofere un
jalnic sacrificiu zeului războiului, un număr de 17.000 de cai care, neputând fi luaţi, au fost
executaţi după ce-şi făcuseră şi ei datoria timp de trei ani; Constantin Pantazi, Cu Mareşalul
până la moarte, Paul Ediţions, Bucureşti, 2020, p. 288.
224
Bătălia din Crimeea: Două perspective aceeaşi viziune
Scurtele consideraţii cu valoare generalizatoare ne oferă suportul

pentru prezentarea în continuare a subiectului principal al materialului de faţă,
reprezentat de consemnările memorialistice a doi dintre combatanţi. Fie sub
forma rememorărilor rostite – şi înregistrate la un post de radio – fie, reproduse
din jurnalul de campanie, ele se constituindu-se în tot atâtea „piese” cu valoare
istoriografică.
Dacă, în general, lucrările dedicate subiectului, cel puţin de până în
19897, cât şi cele ulterioare8, s-au concentrat pe radiografia ansamblului ope-
raţiunilor militare9, a rămas un teren vast al „redescoperirii” mărturiilor celor
mulţi, care au format „trupa” combatantă şi care au oferit cel mai mare tribut
de sânge, concretizat în morţi, răniţi, dispăruţi sau prizonieri.
Din acest segment al restituirilor istorice fac parte şi consemnările ce
urmează. Datorate fie unui militar de carieră, fie unui „rezervist chemat la
oaste”, ele converg spre acelaşi subiect comun, acela al realităţii/tragediei ope-
raţiunilor din Crimeea.
În primul caz, ele aparţin veteranului de război, generalul în rezervă
Vasile Teodorescu10. Bistriţean prin „adopţie”, acesta s-a născut la 1 ianuarie
1913 în comuna Tătărani, satul Căprior, judeţul Dâmboviţa. A fost al şaptelea
copil al familiei; tatăl Mihalache, învăţător, a căzut în luptele din Primul Război
Mondial. Mama Anca, născută Negulescu, a fost fiică de preot. A urmat cur-
surile şcolii primare în satul său natal între anii 1920–1925 şi, prin concurs, a
reuşit şi urmat cursurile Liceului Militar „Mihai Viteazul” Târgu-Mureş, pro-
moţia 1926–1933, absolvent al bacalaureatului, cu calificativul „foarte bine”.
A continuat studiile militare la Şcoala pregătitoare de ofiţeri din
Bucureşti (1933–1934), Şcoala de Ofiţeri de Infanterie Sibiu şi după terminarea
acestora, avansat la gradul de sublocotenent, a fost repartizat la Batalionul 12
Vânători de Munte din garnizoana Câmpeni, de unde, după un stagiu de un an
de comandă, a fost trimis la Şcoala Specială de Infanterie Sibiu, pentru un curs
cu durata de un an. A participat la război atât în Campania din Est, în cadrele
Batalionului 12 Vânători de Munte, din structura Brigăzii 3 Mixtă Vânători de
Munte, reorganizată ulterior în Divizia 3 Vânători Munte, între anii 1942–1944,
cât şi cea din Vest, în toamna anului 1944. Licenţiat din armată în anul 1947,
a supravieţuit primilor ani postbelici în diferite posturi administrative, apoi a
fost reprimit ca ofiţer activ în armată şi eliminat din nou, datorită refuzului de
a urma cursurile Academiei Militare „Frunze” de la Moscova11. Preşedinte al
Filialei judeţene Bistriţa-Năsăud a Asociaţiei Generale a Veteranilor de Război,
7
Obnubilate de foarfecele cenzurii.
8
Datorate tendinţei „recuperatoare” a istoriografiei, cu efect benefic, în principal, în segmentul
restituirilor documentare, favorizate de procesul general al „deschiderii” arhivelor, fie ele,
civile, dar mai ales, militare.
9
În care un rol important a revenit scrierii „istoriei” unor mari unităţi militare, sau a unor bătă-
lii cu impact major în desfăşurarea războiului, cu sublinierea legitimităţii războiului în Est şi
a faptelor de arme în acest teatru de război.
10
Interviu la postul Radio XXI Bistriţa, în anul 1998.
11
În acest fel, putem concluziona că a experimentat „lagărul” de acasă, cauzat de sistemul
impus în România începând cu 6 martie 1945.
225
a fost avansat în anul 1995 la gradul de general de brigadă. A decedat la Bistriţa,

în data de 14 august 2000, când i-a fost decernat şi titlul de cetăţean de onoare
al oraşului12.
Consemnările scrise aparţin lui Sălăgean V. Vasile13. Născut la data
de 25 octombrie 1916 în localitatea Milaş, judeţul Mureş, din părinţii Vasile
şi Rafila, a fost unul din cei 9 copii ai familiei. A urmat cursurile şcolii pri-
mare până în anul 1930, în localitatea natală, apoi cele ale „Şcolii Normale”
la Năsăud, cu diplomă de învăţător la Centrul Cluj (1938). A funcţionat ca
învăţător, pentru prima dată în Litenii de Sus, judeţul Turda (1940), director în
Zelenea – Hotin, Basarabia (1941–1942), în localitatea Lăceni, jud. Teleorman
(1948–1955) şi apoi învăţător şi director la Şcoala cu clasele I-IV Dobrogostea,
comuna Olteni, judeţul. Teleorman, în sistem simultan de predare.
A urmat cursurile Şcolii de Ofiţeri de Rezervă Bacău (1938–1939). A
fost trimis pe front, prima dată în decembrie 1943, iar apoi ca şi combatant, la
20 ianuarie 1944. A participat la luptele de retragere din Crimeea, unde a fost
făcut prizonier la 12 mai 1944. Internat în recluziune în lagărele sovietice de
la Grenzovăţ, Oranki, Mănăstîrea. A fost repatriat la 12 mai 1948. A decedat
la 8 octombrie 1996. A fost căsătorit cu Ilinca Anghelescu, soră de ocrotire din
Olteni, judeţul Teleorman, în 1942, la Târnăveni.
Analizate în „oglindă”, mărturiile celor doi actori ne prezintă percepţia
asupra evenimentelor din campania militară în Est, din care am „decupat”
fragmentele referitoare la bătălia pentru/şi retragerea din Crimeea.
În primul caz suntem martori la rememorările târzii ale unui militar de
carieră, format în sistemul armatei române interbelice. Relatările lui sunt fruste,
încărcate de redarea mai ales din punct de vedere tactic a operaţiunilor mili-
tare. Chiar şi aşa, autorul adaugă tuşee personale, din care răzbate cu putere
concluzia că, după un parcurs victorios în prima parte a războiului (1942),
deviza „rezistenţă cu orice preţ” pentru operaţiunea din Crimeea, în anul 1944,
a fost o greşeală, datorată în primul rând obtuzităţii conducerii trupelor ger-
mane – influenţate în decizii de atitudinea „führer”-ului Adolf Hitler – cât şi a
superiorităţii în efective şi tehnică de luptă a armatei sovietice. Cu toate greu-
tăţile, ofiţerul Teodorescu a fost unul dintre militarii evacuaţi din Crimeea. Au
urmat anii de recluziune cauzaţi de regimul nou instaurat – „licenţierea” din
armată în anul 1947 – reprimirea în rândurile oştirii, între 1948–1952, şi apoi,
„avatarurile” existenţei într-un sistem politico-social care nu-i agrea pe cei
12
Motivaţia: „face parte dintr-un segment reprezentativ al societăţii civile, căruia i se acordă
toată consideraţia şi respectul public şi este unul din purtătorii demni ai valorilor morale
tradiţionale, specifice armatei române. A suportat cu stoicism toate privaţiunile la care a fost
supus, păstrându-şi nealterată cinstea, corectitudinea, demnitatea şi onoarea”. Titlul – post-
mortem – i-a fost acordat prin Hotărârea Consiliului Local Bistriţa nr. 102, din 23 august 2000;
apud. Ion Mureşan, Adrian Onofreiu, Primarii oraşului Bistriţa 1317–2009, mss., p. 329–330.
Constatăm cu tristeţe faptul că numele nu i-a fost trecut pe placa cu numele cetăţenilor de
onoare ai oraşului Bistriţa, din incinta primăriei.
13
Puse la dispoziţie cu generozitate de fiul acestuia, profesorul pensionat Romulus Sălăgean,
domiciliat în comuna Vultureşti, judeţul Argeş.
226
care au luptat în „est”14. După evenimentele din 1989 a fost cooptat în cadrele
Asociaţiei Naţionale a Veteranilor de Război – Filiala Bistriţa-Năsăud şi a fost
avansat la gradul de general de brigadă în rezervă.
Nu acelaşi lucru se poate constata în cel de al doilea caz. Consemnările
scrise ale sublocotenentului în rezervă Vasile V. Sălăgean sunt de cu totul altă
factură. Provenit din „civilii” intelectuali înrolaţi în armată, a ajuns pe front
târziu, în debutul anului 1944. Şi atunci, în viesparul luptelor din Crimeea. Nu
surprind de aceea reflecţiunile lui, cu multe interpretări/interogări referitoare
la statutul individului în război, inclusiv sacrificiul suprem al celor care „prea
devreme, şi-au plecat capul în ţărână”. O maşinărie care, în primul rând, ani-
hilează orice urmă de conştiinţă de sine şi care determină ca supravieţuirea să
fie principalul ţel al individului, fie el chiar şi îmbrăcat în haina militară. De
la retorica interogativă asupra situaţiei omului-soldat, personajul trece la evo-
carea unor imagini/scene de un dramatism feroce, resimţite ca atare doar de
mulţi, „trupa”, destinată, în primul rând, sacrificiului suprem.
Nu surprind, de aceea, portretizările nefavorabile ale unor coman-
danţi – generalul Leonard Mociulschi – comandant al Diviziei 2 Munte (6 oct.
1942 – 8 apr. 1945)15, sau, în plan paralel, ale comandantului direct, colonelul
Borislascky Gheorghe16.
Nu a avut şansa post-conflict a colonelului Teodorescu. A fost luat pri-
zonier şi a trăit calvarul a 4 ani în lagărele sovietice. Dramatismul situaţiei pri-
zonierilor din lagărul principal de la Oranki şi cele secundare, de la Grenzovăţ
şi Mănăstîrea17, este redat cu multe consemnări de ordin personal. Şi aici,
autorul prezintă reflecţiile asupra condiţiei umane – în mod cu totul special a
prizonierilor de război – înjosită până la cele mai primitive nivele atitudinale
din partea „stăpânitorilor”18. În acest gulag, nu surprind atitudinile demne –
care au mers până la declanşarea unor „greve” de protest – dar şi cele de capi-
tulare în faţa torţionarilor, eşuate în pactul cu acesta19.
14
Poate de aceea, conduita lui a fost una extrem de reticentă şi evazivă faţă de noua orânduire şi
s-a prelungit şi după 1989, fapt experimentat/constatat inclusiv de unul dintre autori, Adrian
Onofreiu.
15
Vezi unul din portretele realizate de Alexandru Duţu, Florica Dobre, Leonida Loghin, op. cit.,
p. 292.
16
Comandantul Batalionului 5 Vânători de Munte „Avram Iancu”, decorat prin Decretul-Regal
299/14.02.1944, cu Ordinul Militar „Mihai Viteazul” clasa a III-a (proprio motu=din iniţiativă
proprie); Armata Română 1941–1945…, p. 237.
17
Vezi relatările unui alt supravieţuitor, Părintele Dimitrie Bejan, Bucuriile suferinţei – Viaţa unui
preot martir, Hârlău-Iaşi, 2002, pp. 36–82, Preot Dimitrie Bejan, Oranki. Amintiri din captivitate,
vol. 2, „Pelerinul”, Iaşi, f. a, sau contribuţiile documentare, în Prizonieri de război români în
Uniunea Sovietică Documente 1941–1956, trad. Laurenţiu Constantiniu, Vitalie Văratic, Simion
Iurac, Bucureşti, Monitorul Oficial R.A., 2013, pentru Oranki: doc. nr. 84, pp. 245–246; nr. 86,
pp. 248–249; nr. 168, pp. 469–473; nr. 256, pp. 748–751; nr. 257, pp. 751–772.
18
Consideraţiile asupra perioadei 1944–1948, sub forma restituirilor postume ale fiului, Romulus
Sălăgean, Fructele memoriei, Ed. Larisa, Câmpulung Muscel, 2019, cap. „Prizonier în lagă-
rele sovietice (1944–1948)”, pp. 9–28, după ce au fost publicate şi în „Gazeta de Duminică”,
Câmpulung Muscel, 16 noiembrie 1990 – 22 martie 1991; Ibidem, p. 28.
19
Vezi doar înrolarea voită/forţată în cadrul Diviziei de Voluntari „Horia, Cloşca şi Crişan”.
227
Scurtele consideraţii preliminare introduc lectorul în tema materialului

de faţă, aceea de a reda mărturiile celor doi actori, militari în slujba idealului
naţional de atunci. Intervenţiile noastre în aparatul critic au ca scop detalierea
unor amănunte sau prezentarea unor surse bibliografice suplimentare.
Am considerat util să prezentăm relatările fruste, aşa cum au fost ele
consemnate de banda magnetică a înregistrării audio, în primul caz sau a celor
scrise, în al doilea20. Ne-a fost imbold principiul „Sine īrā et studiō”, lăsând
celor interesaţi să aprecieze conţinutul lor. Şi, poate, să contribuim la cunoaş-
terea unor fapte şi atitudini ale celor care au luptat pentru ţară – indiferent de
condiţionările geo-strategice şi politice – în zbuciumaţii ani ai celui de al Doilea
Război Mondial.
I.
„În vâltoarea marilor şi tragicelor evenimente naţionale, care au dus

la izolarea şi sfâşierea României (1939–
1940), locotenent fiind, mă aflam la
comanda unei companii din cadrul
Batalionului 12 Vânători de Munte,
pe frontiera de vest, în cadrul operaţi-
unii de acoperire a frontierei, de unde
se profilau ameninţările unei agresiuni
maghiare, cu pretenţii teritoriale asupra
Ardealului. Între timp, ca urmare a
aplicării odiosului Dictat de la Viena
din 30 august 1940 a venit şi cedarea
Ardealului de Nord, fără lupte.
După fixarea hotarelor, arbitrar
stabilite de odiosul dictat, am fost numit
comandant al unei subunităţi de vână-
tori de munte într-o zonă muntoasă şi
greu accesibilă, având ca scop protecţia
unei colonii de evrei, dezaprobând poli-
tica legionară.
Având gradul de căpitan şi
funcţia de aghiotant al comandantului
Batalionului 12 Vânători de Munte-
Câmpeni, am fost încadrat ca şef al Biroului Operaţii, pe frontul de Est al
acestui batalion, în perioada iulie 1942–17.05.1944.
Acolo, am participat la sângeroasele lupte din Crimeea şi Odessa, fiind
20
În afară de meritul d-lui. Ioan Cordovan, care a transcris interviul de pe banda magnetică,
mulţumirile noastre se cuvin adresate d-nei. Rodica Dehelean, fiica colonelului Teodorescu,
pentru implicare şi domnului Romulus Sălăgean, fiul sublocotenentului Vasile V. Sălăgean,
care ne-a pus la dispoziţie textul consemnărilor părintelui lui.
228
rănit pe câmpul de luptă, am rămas totuşi să-mi îndeplinesc funcţia şi rolul pe

care l-am avut în ducerea luptelor.
Pentru faptele mele de arme, la aprecierile şi propunerile şefilor mei, am
fost decorat cu Ordinul „Coroana României”, clasa a V-a cu Spade şi Panglică
de Virtute Militară, Ordinul „Steaua României” clasa a V-a cu Panglică şi
Virtute Militară (1942–1944).
Cu toate că, în calitatea mea de ofiţer al armatei române mi-am slujit
cu devotament ţara şi neamul românesc timp de 20 de ani, regimul instaurat
prin lovitură de stat la 23 august 1944 m-a considerat un reacţionar, un duşman
al poporului şi necorespunzător ca să fac parte, în continuare, din rândurile
cadrelor militare ale armatei.
Am făcut parte din acel lot al elitelor ofiţerimii, de dinainte de 23 august
1944, cu o foarte bună pregătire militară, ce am fost înlăturaţi abuziv din rândul
cadrelor militare active. Eu am fost trecut în rezervă, în anul 1947, fără drept de
pensie, pentru singurul motiv că am luptat împotriva URSS.
După înlăturarea mea din armată (9 septembrie 1947), mi s-a refuzat
angajarea în orice post, fiindu-mi oferite numai munci necalificate.
M-am angajat pe şantierul de construcţii al căii ferate Salva-Vişeu
(1947–1948).
Am fost însă rechemat în rândul cadrelor active ale armatei, la 15 sep-
tembrie 1948 şi repartizat la Regimentul Vânători de Munte Bistriţa, unde am
fost remarcat printr-o temeinică pregătire profesională şi o bogată experienţă
în război.
În urma rezultatelor obţinute, am fost trimis la cursul de „Ofiţer de Stat
Major de regiment şi de comandanţi de regimente” (1950–1951).
În 1951, la manevrele militare din Cincu, am fost remarcat de eşaloa-
nele militare ierarhice, fiind avansat la gradul de colonel, selecţionat de către
marele Stat Major şi de către Direcţia Pregătirii de Luptă din M.Ap.N. să fiu
trimis la Academia „Frunze” din Moscova, pentru a urma cursurile de coman-
dant de mari unităţi.
Concomitent, am fost numit la comanda Regimentului 15 Vânători de
Munte din Bistriţa. În perioada aprilie 1951 – aprilie 1952, când datorită refu-
zului de a pleca să urmez cursurile Academiei Militare „Frunze” din Moscova,
am fost îndepărtat pentru a doua oară din rândurile armatei române.
Pentru a-mi asigura existenţa familiei, m-am angajat în perioada 1952–
1959 ca tehnician la Întreprinderea Forestieră Bistriţa. Aici am fost denunţat că
am criticat regimul instaurat după război. S-a ţinut o şedinţă fulger, în care s-a
dispus arestarea mea, fără ca aceasta să se mai producă. A trebuit să-mi caut
un nou loc de muncă. Cu greu, am reuşit să mă angajez la I.L.F. Bistriţa, la
confecţionat lăzi.
Viaţa mi-a devenit grea şi umilitoare, mai ales că eram căsătorit din
anul 1941 cu Olimpia Vidican, cu care am avut doi copii, pe Rodica născută în
anul 1941 şi Tudor născut în anul 1944.
După ce am fost ales ca preşedinte al Filialei Judeţene Bistriţa-Năsăud,
din cadrul Asociaţiei Naţionale a Veteranilor de Război în anul 1995, conducerea
229
naţională a acestei asociaţii m-a propus şi Preşedintele a semnat decretul de

înălţare a mea la gradul de general de brigadă, drept o recunoaştere a profe-
siei mele militare şi a rolului pe care l-am avut în armată. Consider că această
avansare a fost o recompensă morală şi a sacrificiilor dovedite în război, dar şi
a chinurilor suferite prin trecerea mea în rezervă, de două ori.
Pe front, am luptat în Est, în perioada 17.07.1942 – 17.05.1944, iar în
Vest în perioada 23.08.1944 – 30.11.1944.
Viaţa mi-a oferit, „cu generozitate”, încă din fragedă copilărie, posibi-
litatea să cunosc greutăţi de tot felul; chiar şi atunci când am crezut că mi-am
îndeplinit pe deplin misiunea faţă de ţara mea, ca ofiţer, am fost din nou lovit
cu şi mai multă putere.
Aşa cum am mai menţionat, am plecat pe front, în calitate de ofiţer de
vânători de munte, cu gradul de căpitan, încadrat în organica Batalionului 12
Vânători de Munte din structura Brigăzii 3 Mixtă Vânători de Munte, reorgani-
zată ulterior în Divizia 3 Vânători Munte.
Aşa am plecat pe drumul de jertfă mare al vânătorilor de munte, în cel
de al Doilea Război Mondial, în condiţii de teren şi stare a vremii, de multe ori
nenorocite, care ne-au marcat practic întreaga noastră viaţă umană, dar ne-a
scos în evidenţă calităţile noastre de luptători de elită, am dovedit prin fapte că
facem parte dintr-o trupă de elită a ţării noastre.
În perioada 20.01.1941 – 15.03 1942, Batalionul 12 Vânători de Munte
făcea parte din compunerea Brigăzii 3 Mixtă Munte, fiind comandată de către
generalul Radu Fâlfănescu. Această brigadă avea în compunere Grupurile 3, 6
Vânători de Munte, 3 Artilerie Munte, Batalioanele 6, 11, 12, 21, 22 Vânători de
Munte, Divizioanele 1 Tunuri Munte, 3 Obuziere Munte, Batalionul 3 Pionieri
Munte, cu un efectiv total de: 423 ofiţeri, 307 subofiţeri, 14 246 trupă, cu o dotare
de 13 019 puşti, 550 pistoale mitralieră, 354 puşti-mitralieră „Z.B.”, 133 mitra-
liere, 96 aruncătoare de mine, 60 de tunuri, 6513 cai, 1230 căruţe. La 15 martie a
fost reorganizată şi transformată în Divizia 3 Munte, care a luptat pe front din
vara anului 1942 până la sfârşitul războiului, sub următorii comandanţi:
1. Generalul Fâlfănescu (15.03.1942 – 25.09.1942);
2. Generalul Radu Korne (26.09.1942 – 6.10.1942);
3. Generalul Leonard Mociulschi (6.10.1942 – 8.04.1945);
4. Generalul Pompeius Demetrescu (8.04.1945 – 8.09.1945).
Cu trenul spre „Iadul din Crimeea”.

Am început deplasarea spre front între 18 şi 26 iulie 1942, în 52 de gar-
nituri de tren germane, până în Crimeea, unde am intrat, între 4 şi 16 august,
în subordinea Corpului 7 Armată. Între 4 şi 10 septembrie am trecut pe bacuri
strâmtoarea Kerci, în Peninsula Taman, intrând în subordinea Armatei 3, care
ne-a ordonat să acţionăm spre Lipovaia pentru a întoarce rezistenţele inamice
din lungul şoselei Novorossiisk-Tuapse, în cooperare, la flancul drept, cu
Corpul 5 Armată german.
La 15 septembrie 1942, Corpul 5 Armată german a ordonat divi-
ziei noastre să înlocuiască Detaşamentul „Scauenpfug” pe valea Abinului şi
230
să atace în cooperare cu Diviziile 7 şi 9 Infanterie germane spre sud-est, în

direcţia Pschada. Atacul a fost declanşat la 19 septembrie, ora 5,30 la est de
Abin, cu batalioanele 5 şi 22 vânători în linie, în timp ce Batalionul 12 Vânători
de Munte, care înlocuise detaşamentul german, a atacat demonstrativ, cură-
ţând apoi zona situată la est de Abin, până la Erivanski. După 24 septembrie,
Grupul 6 Vânători de Munte, cu două batalioane şi un divizion de artilerie, a
fost subordonat Diviziei 9 Infanterie germană.
La mijlocul lunii ianuarie 1943, în timpul contraofensivei sovietice, am
apărat eroic sectorul încredinţat Batalionului 12 V. M., alături de celelalte uni-
tăţi din structura Diviziei 3 Vânători de Munte.
În dimineaţa zilei de 23 februarie, unităţile diviziei, cu o forţă combativă
mai redusă, ne-am distins în luptele de pe Valea Psiff şi la sud de Krimskaia.
Divizia a pierdut deja 37 de ofiţeri, 26 subofiţeri şi 1580 trupă. Militarii diviziei
au primit şapte ordine „Mihai Viteazul” şi 384 ordine „Crucea de Fier” ger-
mană, clasa a II-a.
Morţii, răniţii şi dispăruţii pe front s-au înmulţit, ajungând la 4506,
dintre care 110 ofiţeri, 52 subofiţeri şi 4344 trupă.
Un alt episod, al Diviziei 3 Munte, episod în care a acţionat şi Batalionul
12 Vânători de Munte, merită a fi menţionat. După o pauză de mai bine de trei
săptămâni, din luna aprilie 1942 trupele sovietice au reluat ofensiva pentru
lichidarea capului de pod de la Taman.
În capul de pod au rămas doar batalioanele din compunerea Diviziei
3 Vânători Munte, şase divizii de infanterie şi două comandamente de corp de
armată. Frontul de apărat a fost de aproximativ 80 de km. Densitatea trupelor
sovietice a fost deosebit de mare în zona localităţii Krimskaia, având o supe-
rioritate zdrobitoare în artilerie, cu care ne-au tocat şi pe noi şi pe nemţi. Cu
toate acestea, noi nu am cedat, deşi am avut pierderi mari. Merită toate laudele
pentru modalitatea cum au fost folosite batalioanele 11, 21 şi 22, care au fost
dispuse în eşalonul întâi al Diviziei 9 Infanterie germane.
Într-un alt sector, în cadrul Diviziei 101 Vânători de Munte germane,
au fost folosite Batalioanele 12 şi 5 Vânători de munte. Noi, adică Batalionul 12
Vânători de Munte, am fost pe prima poziţie, celălalt batalion a executat con-
traatacuri în fâşia diviziei germane. Aceste două batalioane am fost dispersate
pe un front de 20 km. Şi am îndeplinit misiuni care ne-au definit ca fiind unităţi
de şoc.
În capul de pod de la Taman, pot afirma că toată divizia noastră a sân-
gerat, având nevoie de completări serioase. Pierderile mari au impus înlocuirea
noastră. Toată divizia a fost trecută în apărare pe coasta de nord a Peninsulei
Kerci, fără nicio pauză, necesară pentru refacere.
La începutul lunii noiembrie 1943, trupele germane şi cele române eram
blocate în Crimeea, dinspre uscat. Practic, toţi am fost încercuiţi. Un detaşa-
ment format din batalionul nostru (12 V.M.) şi 11 V.M. împreună cu Divizionul
9 Tunuri Munte şi Bateria 39 Anticar am fost puse la dispoziţia Corpului 5
Armată german, aflat în peninsula Kerci.
Pot să afirm că, pentru noi toţi vânătorii de munte, campania din anul
231
1943 s-a dovedit total nesatisfăcătoare. Pentru micul petec de pământ din
Peninsula Taman am pierdut o sumedenie de oameni. Oare la ce ne-au folosit
aceste pierderi? Cu siguranţă deviza dată oştirii din Crimeea „rezistenţă cu
orice preţ” s-a dovedit a fi o pierdere mare şi pentru nemţi şi pentru români.
Anul 1944 a început sub auspicii foarte sumbre. Întregul Corp de
Munte eram blocaţi în Crimeea. Soarta noastră a vânătorilor de munte români
aflaţi în Crimeea a fost pecetluită. Vânătorii de Munte a trebuit să ne sacrificăm
pentru nişte idei aberante ale unor comandanţi germani, în subordinea cărora
eram puşi.
Retragerea din iadul Crimeii

Până la urmă, în perioada 11 aprilie la 12 mai, s-a executat evacuarea
Crimeii, operaţiune denumită de nemţi „ADLER”, după Instrucţiunile date de
Armata 17 germană încă de la sfârşitul lunii martie, operaţiune care s-a realizat
în mai multe etape.
Divizia noastră ne-am retras, după ce am dat lupte grele pe poziţiile
Sevastopolului, unde ruşii au executat peste 20 de atacuri, deosebit de puter-
nice, noi având ordin de la Armata 17 germană să „rezistăm cu orice preţ”.
Evacuarea noastră s-a executat în 10 mai 1944, zi în care s-a evacuat şi coman-
damentul Corpului de Munte românesc.
Epopeea Crimeii, în care noi vânătorii de munte am avut un rol prin-
cipal, s-a încheiat la 12 mai 1944, dar a însemnat pentru armata română cele mai
mari jertfe pe altarul absurdului unei operaţii care a fost sortită eşecului de la
început. Noi, alături de ceilalţi vânători de munte din Corpul de Munte, ne-am
bătut cu vitejie, dovedind ruşilor că nu suntem o pradă uşoară, trebuindu-le
şase luni (din octombrie 1943, până la începutul lui mai 1944) să ne înfrângă”.
***
Cu o săptămână înainte de a trece în nefiinţă eroul nostru, comandantul

garnizoanei Bistriţa, comandantul Brigăzii 81 Mecanizate „General Grigore
Bălan” a înaintat primăriei municipiului propunerea de a se acorda genera-
lului de brigadă, în retragere, Teodorescu Mihalache Vasile, titlul de „Cetăţean
de Onoare” al municipiului Bistriţa, având la bază o motivare incontestabilă,
fundamentată pe trăsături de caracter şi fapte ce au definit întreaga sa viaţă,
personalitatea acestui brav ofiţer de vânători de munte.
Generalul de brigadă Teodorescu Vasile a decedat la data de 14 august
2000, zi în care primăria Bistriţa a convocat de urgenţă Consiliul, declarându-
l Cetăţean de Onoare al oraşului Bistriţa, uitând însă să-l treacă pe placa
Cetăţenilor de Onoare ai municipiului Bistriţa. Este şi acest aspect un gest de
nepăsare faţă de cei ce şi-au sacrificat viaţa în slujba ţării.
Rănit în război de mai multe ori, decorat cu ordine şi medalii pentru
fapte de arme deosebite, trecut în rezervă pentru vina care nu îi aparţinea, mar-
ginalizat şi ignorat, Vasile Teodorescu a muncit şi a rezistat cu tărie în credinţa
că vor veni vremuri mai bune.
232
După 1989 i s-au acordat drepturile morale şi materiale pe care le-a

meritat cu prisosinţă, beneficiind de toată consideraţia militarilor din garni-
zoană şi respectul public.
Veteranul de război, Teodorescu Vasile, ajuns general de brigadă în

retragere, a făcut parte din acea oaste de elită a Armatei Române, care nu s-a
abătut de la liniile de conduită ce le-au marcat tot timpul vieţii lor militare, prin
ordine, disciplină, cinste şi corectitudine, camaraderie şi un înalt prestigiu de
pregătire militară, care a dat o mare tărie corpului vânătorilor de munte din
Armata României.
Raportându-ne la condiţiile de teren, de timp nefavorabil, de existenţă
umană şi materială precară în care au acţionat, în zonă muntoasă şi nu numai,
această trupă a dovedit că vânătorii de munte sunt nişte adevăraţi apărători ai
gliei străbune, o categorie umană utilă ţării şi neamului românesc.
II.
„Pentru Emil,
Câteva amintiri din război şi prizonierat
1. În drum spre Răsărit.
Nu ştiu, dar parcă cineva îmi dă ghes să dezleg desaga amintirilor din
al Doilea Război Mondial, precum şi cele din prizonierat, care şi azi îmi sunt
atât de vii, inundându-mi toată fiinţa mea. Chiar când îmi regăsesc veselia
sufletească, simt cum o părticică din fiinţa mea a rămas... acolo!
Mă simt legat prin fire nevăzute de acel timp de restrişte, durere şi
de întunecime. Războiul este cel mai brutal act al omului. Călcând în picioare
233
toate sentimentele nobile, sfinte,

rupând orice zăgaz şi dând curs
instinctelor, omul – dar cu „o” mic
– devine cel mai feroce animal. Oare
ce vântoasă m-a adus şi m-a trântit
de cealaltă parte a Mării Negre?
Iată-mă, pribegind singur
cu gândul la micul orăşel de pe
Târnava Mică: vezi Ritta? Ţi-am
spus doar că e război şi că trebuie
să riscăm amândoi? Ai fost de acord
să mizăm pe o singură carte. Apoi,
ne-am aruncat în şuvoiul vieţii. O să
mai putem lua viaţa de la început?
Oricum, ştiu că nu te poţi scălda de
două ori în apa aceluiaşi râu.
A plecat un tren din gară...
Am părăsit Ardealul ciuntit şi, spre
nesfârşitul Răsărit, am pornit. Totul
a fost în zadar. Iar ne-a cotropit
Ardealul duşmanul milenar!
Câţiva ofiţeri – fără trupă – părăsim
Abrudul lui Horia şi Iancu – unde
românul – frate cu codrul – nu s-a lăsat înfrânt în vremi de vitregie, menţinând
în suflet aprinsă făclia dorului de libertate.
Am plecat să înlocuim pe ofiţerii ce, prea devreme, şi-au plecat capul
în ţărână. Apoi, mi-a fost dat să cunosc tăvălugul războiului fascist. Cum au
fost strivite mii şi mii de vieţi omeneşti. Nu prea îmi dădeam bine seama de
tot ce se petrece în jurul meu. „Trezeşte-te, popor al meu, că mari primejdii te
aşteaptă” (N. Iorga).
Oare, am fost pur şi simplu victima împrejurărilor, azvârlit în şocul
brutal al vieţii? Totu-i hazard, viaţa-i fără sens, fără un scop? Nu cred.
Şi, iată-mă la Odesa, în decembrie 1943, urcând într-un avion german,
alături de 30 de soldaţi români. Căutam să mă liniştesc, având credinţa că vii-
torul n-are în păstrare decât lucruri bune pentru om.
Observ cum au decolat avioanele din jur, în timp ce pe noi ne-au dat
jos, avionul încărcându-se cu muniţie. Când am ajuns cu altă serie în Crimeea,
peste Mare (era un cântec), cum mă vede un prieten, strigă:
– Vasilică, cum ai scăpat? Aici s-a comunicat că avionul 33 a fost scu-
fundat de avioanele ruseşti! Ce puteam să zic, decât că am păşit cu piciorul
drept. Soartă?
La ultima gară, ne-a surprins un bombardament de aviaţie. Cu cartuşe
trasoare, au aprins şi vagoanele cu muniţie. Aproape de locul unde eram adă-
postiţi, a căzut un avion rus. Am văzut cum sfârâie carnea lor, două mumii
carbonizate, în timp ce un neamţ, cu un cârlig, scotea cele două paraşute.
234
Am scăpat. Ruşii au reuşit la Kerci să ocupe un cap de pod. Se auzea

duelul între tunuri. Limbi mari de foc voiau să ameninţe cerul. Acolo, ura
lui Satan fierbea clocotind pământul, ca într-un uriaş cazan cu smoală. Deci
mâine, spre linia întâia de foc. Dar, am fost trimis pe litoralul Mării Azov, la
120 Branduri, pentru a nu debarca ruşii în spatele frontului. Mi-a surâs norocul
şi de data aceasta.
Dar nu pentru mult timp. Chemat la Cartierul General, unde mai
aşteptau patru ofiţeri tineri sosirea generalului Mociulscki. Cel mai crud om.
Am intrat, pieptul îi strălucea de decoraţii nemţeşti şi Crucea de Fier. Câte
batalioane de vânători de munte au fost decimate în schimbul acestor „zărzi”?
– Sunteţi tineri. Ştiu că încă n-aţi fost în linia întâia. Veţi merge să luaţi
locul ofiţerilor morţi în ultimul timp. Atât. Puteţi pleca.
M-am simţit electrizat ca o pradă în faţa lui. Afară, încercam să-mi păs-
trez calmul. Doar nu m-am născut ca să trăiesc doar, şi să văd tot ce se întâmplă,
fără să plătesc nimic!
Ajung la trenul de luptă, unde se află rănit ajutorul comandantului
Batalionului 5 Vânători de Munte.
– Domnule maior, vreau să ajung în seara asta în linia I-a.
– Pleci mâine seară (s.a.), cu hrană pentru companie.
– Dar, d-le colonel ...
– Lasă, lasă-mă, întrerupe maiorul. Eu te-am oprit şi răspund eu!
În noaptea următoare n-am mai ajuns în linia I, ci numai pe linia artile-
riei. Au atacat ruşii. Spre ziuă au contra-atacat nemţii, ocupând doar jumătate
din poziţie. Cu greu am găsit pe colonelul Borislovsky21, într-un adăpost folosit
de artilerişti.
– D-le. Colonel, D-le. Maior...
– Ştiu, norocul tău, ai avut zile. Ia, toarnă-i şi lui Sălăgeanu nişte ţuică.
În cazemată, şase ofiţeri. O bucurie explozivă se citea pe feţele lor de
martiri. În semi-întunericul din cazemată, parcă iradia lumină. N-aş fi crezut
şi nu-mi puteam imagina cum poate un om suferi atâţi păduchi, ciorchini, pe
trup şi în barba crescută!
– Te trimitem în compania de centru, mi-a zis colonelul. A murit, săr-
manul căpitan.
Mai târziu am aflat că au murit cinci ofiţeri şi 120 de soldaţi.
Era ziua de 16.III.1944 (s.a.).
Ritta mi-a păstrat multe, multe scrisori. Redau doar ideea dominantă:
„Nimeni pe lume nu va putea pricepe ce a însemnat pentru mine ziua de 16 III
1944. Dacă azi îţi pot scrie, este o minune, este numai voia lui D-zeu”.
Urmează retragerea. Batalionul intră în refacere...
În 11.IV.1944 ruşii atacă simultan din sud şi nord, Kerci şi Pericop,
prinşi ca într-o pungă, făcând imposibilă retragerea pe uscat. Nu fără peripeţii
ne-a fost retragerea la Sevastopol, din cauza partizanilor ce ne-au interceptat
21
Borislascky Gheorghe, decorat cu Ordinul „Mihai Viteazu”, D.R. 299/14.02.1944, CLS. III
(propriu motu), comandantul Batalionului 5 Vânători de munte „Avram Iancu”; Armata
Română 1941–1945…, p. 237.
235
drumul. S-a întrerupt orice legătură cu ţara. Şi, măcar n-am primit vestea, dacă
am un moştenitor.
Cât o să rezistăm în portul Sevastopol? Soarta noastră era pecetluită.
Iar diviziile ruseşti vor întări frontul de la Iaşi. Lipsa de hrană şi apă.
Îmi amintesc cum doi soldaţi care s-au dus în Sevastopol după ceva de
ale gurii, generalul Mociulski i-a adus în faţa plutonului de execuţie.
– D-le. General, am patru copii!
– Foc!, striga generalul.
Gloanţele s-au împrăştiat aiurea. Generalul, turbat, scoate revolverul
şi stropeşte cu sânge cămaşa ostaşului român. Din adăpost ies pe un platou, să
văd de unde trag ruşii.
– Nu vă expuneţi, d-le sublocotenent, strigă cineva.
Avea dreptate. În jur, numai cadavre. Nu i-am văzut cu binoclul pe
ruşi, dar m-au reperat ei pe mine. Câteva AG-euri22 au explodat în apropierea
mea, m-au făcut să mă târăsc grăbit în adăpost.
Din gura adăpostului, o altă privelişte: un soldat se luptă să ţină în frâu
doi cai de la furgon, speriaţi de explozia bombelor. Deodată, o altă explozie îmi
ia văzul. Apoi, văd cum bucăţi de carne de cal, amestecată cu cea de om, sunt
aruncate în slavă, în timp ce, celălalt cal, cu botul plin de sânge, sapă pământul
cu copita de dinainte.
După un timp iată cum nemţii care au luat contact cu inamicul, cu
feţele descongestionate, abia mai târându-şi picioarele, se retrăgeau spre o
nouă poziţie.
Ne-am retras şi noi. În ţară erau Paştile. Şi nemţii, alături de noi, au
sărbătorit acest eveniment cu o masă şi băutură concentrată. Pentru a imorta-
liza evenimentul, un ofiţer neamţ scoate aparatul de fotografiat. N-aveam de
unde să ştim că, de pe o cotă, ne-au fotografiat mai înainte ruşii. O rafală din
„Katiuşa” ne-a fost de ajuns. Nu-mi amintesc totul. Ştiu doar cum am dat cu
toţii ajutor unui soldat să-şi îngroape fratele căzut.
– Uite, are bocanci noi, i-ai tu, că nu-i păcat, a zis cineva. Şi fratele mort
nu s-a supărat. Misiunea lui a luat sfârşit. Pământul era numai piatră. Încă
câteva pietre peste cel mort şi ne-am retras în grabă. M-apropii de soldatul
greu încercat, cuvintele de îmbărbătare mi se opresc în gât.
– Ce poţi să-i faci? Asta i-a fost soarta, se aude o voce. Mie mi-a rămas
doar să încuviinţez din cap. Abia îmi mai târam picioarele, după atâtea nopţi
albe.
Pistolul mitralieră, sacul de merinde, parcă mă trăgeau înapoi, spre
linia de foc şi moarte, de unde doar printr-o minune am scăpat. De unde a
apărut colonelul Borislovski?
– Sălăgene, adună trupa şi deschide foc asupra coloanei de ruşi de pe
versantul stâng! Îi vezi! Ai înţeles?
– Da, d-le colonel!
Într-adevăr, ruşii căutau să ne învăluiască retragerea. Eu nu slăbeam
22
Aruncătoare de grenade.
236
din ochi pe colonel. Când a trecut în contra-pantă, i-am ghicit intenţia: Nu-i
rău dacă ajungi la mare cu un ceas mai devreme. Poate un vapor îi va fi leagăn
până la Constanţa. Soldaţii s-au adăpostit. Unii au şi apăsat pe trăgaci. Îşi vor
fi zis: „dacă nu te împuşc eu, mă împuşti tu …”. Cei care nu vedeau, aşteptau
semnalul meu. Desigur, se gândeau: „că, tot mai bine ar fi să ne strecurăm până
la un chei, la mare. Cine ştie…”.
Hotărârea mea era luată, de îndată ce am văzut că colonelul s-a repliat.
– Atenţiune, nu mai trage nimeni! Retragerea la Marea Neagră, fiecare
pe cont propriu, am strigat eu. Inamicul s-a culcat la pământ.
– Lasă, am zis celor din jur, or avea şi ei copii, voi n-aveţi copii?
Şi ruşii, ca şi cum m-ar fi auzit, că n-au ripostat. În schimb, două tancuri
se îndreptau spre noi. Uşurat, împăcat în conştiinţă, m-am retras. Cum adică,
să ucizi? Aţi vrut să mă întrarmaţi cu armele urii: Că în război trebuie să ai
sânge rece, ca să poţi ucide?! Aţi uitat voi, conducători orbi, că în om stăruie
ceva mai tare decât orice armă? Nu poţi pierde un război, ci numai o luptă. Căci
ura va mocni şi mai tare.
Doamne, prelungeşte-mi zilele, ca să văd când lumea se va bate în idei,
nu în arme! Atunci se va alege aurul de zgură.
Şi aşa, cum mă retrăgeam în neştire, doar cu gândul, mă trezesc cu
câteva proiectile de tanc şuierând pe deasupra capului. Oare nu voi găsi o zonă
mai liniştită, unde să fi încetat glasul tunului şi huruitul tancului? Cu greu am
trecut şanţul anti-tanc. În fundul şanţului, câţiva nemţi din eşalonul de şoc S.S.,
cu nişte pipe mari în gură, înarmaţi cu „fauspatroane”23, aşteptau cu sânge rece
sosirea tancurilor ruseşti.
Ruşii au străpuns ultima centură de rezistenţă. Undeva se auzea lătratul
mitralierelor, împroşcând plumbul încins în trupurile secătuite de vlagă. Un
proiectil A.T. m-a căutat şi pe mine.
– D-le sublocotenent, ce vă curge din sacul de merinde? Mă uit şi con-
stat cu mirare: sacul a fost perforat. Un gând mi-a străfulgerat fiinţa: Cum de
s-a putut aşa ceva? Cum de urzarul vieţii mele nu şi-a întrerupt firul? Destinul?
Soarta? Nu cred că suntem doar victima împrejurărilor. În dosul pantei răsuflu
uşurat.
În sfârşit, iată Marea Neagră! E aici, la picioarele mele. În faţa ei încerci
un sentiment de nelinişte. Aici totul s-a sfârşit. Fluviul s-a contopit cu marea.
Dar marea nu-i un sfârşit, ci un veşnic început; prin evaporare, picul îşi con-
tinuă circuitul în natură. Aşa se-ntîmplă şi cu omul: nici când îi mort, nu-i mort.
Tu, briză ce vii din ţara mea, ce veşti îmi aduci de peste Carpaţi? Ce
plăcut mă mângâia, răcorindu-mi faţa neadormită. Mă visez şi acum sub bom-
bardamentul ultimelor zile de rezistenţă. Cum ne-a strâmtorat duşmanul în
câteva pungi de-a lungul Mării Negre. Cum parcă cerul era incendiat dea-
supra Sevastopolului. Cum ardea şi marea! Să priveşti la avioanele prăbuşite şi
oameni prefăcuţi în scrum.
Observ cum, dintr-un avion rusesc căzut la pământ, s-au desfăşurat
23
Aruncătoare de grenade anti-tanc.
237
două paraşute. M-am îndreptat spre cea mai apropiată. Un ofiţer rus cu
multe decoraţii atinge pământul. Cu faţa crispată, ne privea cu nişte ochi
care-ţi cereau îndurare! Văzându-se înconjurat numai de români, faţa i s-a
mai înseninat. Dar, sosesc nemţii cu o maşină, îl iau pe pilot cu ei şi…, dus
a fost!
Adăpostit în stâncile de pe malul mării, priveam cum, cu nişte frânghii,
se încerca salvarea unui soldat ce a alunecat jos, în mare. Din gură i se prelin-
geau şuviţe de sânge. Dar a rămas imobilizat. Un grup de soldaţi se retrăgeau
grăbiţi.
– Unde vă duceţi, fraţilor?
– Nu ştim nici noi, dar din urmă vin ruşii şi… fac curăţenie pe malul
mării.
Am părăsit adăpostul din stânci, ce mi-a ţinut şi loc de pat, încercându-
mi norocul în altă parte. Am asistat la o scenă pe care n-o pot uita: zeci şi zeci
de cai, legaţi de cozi, erau aduşi de tătari – aliaţii nemţilor – la marginea mării.
Un neamţ căuta un anumit loc, între ochi şi ureche şi, apăsând pe trăgaciul
revolverului, calul îşi pierdea echilibrul, rostogolindu-se în mare de la vreo 10
m înălţime. Am oftat, zicându-mi: doi tovarăşi nedespărţiţi ai omului, care din
Caucaz aţi ajuns în Crimeea, suferind şi voi de foame şi sete, veniţi cu toţii de
vă luaţi răsplata!
Am privit apoi în mare, unde sute de burţi erau legănate de valuri.
Într-un loc mai ferit, m-am odihnit pe malul mării. Adulmecam briza, poate-mi
aduce miros de pământ reavăn din ţara mea. Priveam cum valurile aduceau
butoaie, fărâmituri din bacuri şi vapoare avariate. Deznădejdea căuta să-şi facă
o breşă în sufletul meu.
Tu, Mare Neagră, n-ai fost ospitalieră cu noi. Numai generalul Mociulski
a fugit ca un laş, cu o vedetă rapidă nemţească la Constanţa. De ce n-ai mai stat,
să-ţi dea o decoraţie şi ruşii?!
Tu, mare, ai fost vitregă cu noi. Şi câte speranţe nu mi-au încolţit în
suflet când te-am văzut prima dată, când, cu ochii dilataţi, căutam să-ţi stră-
pung imensitatea.
Priveam cum apun stelele în mare. Dar nu puteam să-mi închipui cum
a putut deveni marea mormânt pentru soldaţii înghiţiţi de valuri, cu vapoarele
avariate cu tot.
Îmi venea să strig, să urlu, cu toată puterea fiinţei mele răzvrătită.
Tu, mare ingrată, de ce eşti tirană cu mine? Ce câştigi dacă te-ai înfrăţit cu
duşmanul?
Simţeam cum mi se zbuciumă sufletul, asemenea valurilor ce-şi poartă
spuma încoace şi încolo, fără nici un sens, rămânând indiferente la tot ce se
întâmplă în jurul lor. Un strigăt în pustiu. Viaţa mea avea preţul cât a unui
obiect de aruncat la coş. Parcă şi pietrele-şi râdeau de mine:
– Calcă-mă, dar vezi să nu-ţi răneşti picioarele de colţurile mele! Şi, să
ştii că eu voi dăinui, pe când tu...
– Bine, dar tu nu ştii că eu am Viaţă, pe când tu n-ai nici conştiinţa
de sine? Preţul vieţi mele nu suportă nici o comparaţie cu lucrurile şi restul
238
fiinţelor. Valoarea mea este intrinsecă, scop în sine, pe când tu şi vietăţile, nici
nu ştiţi că existaţi.
– Nu vezi cum suferi? La ce-ţi foloseşte, dacă eşti o fiinţă „nedetermi-
nată” şi moartea te aşteaptă?!
– Tu nu poţi înţelege ce-i Viaţa. Unde-i moartea, s-o înfrâng, în numele
Vieţii?
Fiinţa mea dezlănţuită refuza să creadă că moartea-i atotbiruitoare. Ea
n-are decât o putere limitată – de distrugere – dar în faţa Principiului Vieţii,
este neputincioasă. Şi… a mai trecut o noapte albă.
Acum, când era vorba, poate, numai de ceasuri până la deznodământul
final, ce-aş mai putea face? Să urmez pe cei ce mi-au luat-o înainte. Pentru asta
trebuia să străbat o mică vâlcea, care am văzut că-i expusă focului inamic. Dar
n-aveam altă cale de ales şi, pornesc în salt.
Nimeni altcineva, şi nici eu, nu-mi voi putea explica niciodată, Cine,
Ce Forţă tainică m-a determinat să mă culc fulgerător (s.a.) la pământ, fără a mă
sprijini mai întâi pe genunchi şi cot. Aud o mică explozie. Am deschis ochii.
La un metru deasupra capului, pământul ars fumega. Am întins mâna, spre
a mă convinge. Am retras-o automat. Proiectilul A.T. când atinge pământul,
ricoşează, rupându-se în 2–3 bucăţi. Dacă eram în picioare, proiectilul era cel ce
mă făcea să muşc din ţărână, soarta mea fiind pecetluită.
De data asta, moartea a coborât ca o lighioană flămândă. Dar se pare
că, cu mine, deocamdată, îmi dă doar… târcoale. Oare în lumea asta totul să fie
doar o întâmplare, noroc, destin, soartă?!
Ajung pe un platou cu tot felul de camioane, maşini, depozite, acorde-
oane. Ofiţeri germani, soldaţi, de-a valma, cu cei români. Toate aparţin tuturor,
şi… nimănui.
M-am apropiat de malul mării să văd cum valurile spală maşinile ofi-
ţerilor nemţi ce s-au aruncat în mare, împreună cu rusoaice ce-au convieţuit
alături de nemţi. Pe câteva încă în viaţă, le-am văzut de aproape. Cred c-au
fost frumoase, dar acum aveau faţa descongestionată, cadaverică. Am vrut să
le surprind privirea, în dorinţa de a putea citi tot dezastrul din fiinţa lor lăun-
trică. Dar, erau străine de tot ce se petrecea în jurul lor. Priveau undeva în gol.
Ochii lor albaştri erau absorbiţi de albastrul mării nesfârşite. Apoi s-au urcat în
maşini, alături de nemţi. Vraja mării îi chema irezistibil…
Cineva îmi atrage atenţia la locul mai îndepărtat cu tunurile A.A24,
deservite de nemţi. O explozie puternică şi, de-a valma, bucăţi de fier şi carne
de om erau azvârlite în slavă. Mai privesc odată în mare. Valuri mici spălau
capota unei maşini. Deasupra, un căţel se lupta cu valurile. Credincios, îşi
aştepta stăpânul…
– Te urăsc, mare. Adică, nu! Că… ce ştii tu. Mi s-au umezit ochii sau
a lăcrimat marea? Am simţit un nod în gât şi un gol în inimă, în timp ce în
sufletul pustiu picura durerea. Cine ar putea descrie lupta dezlănţuită ce-am
dus-o cu mine însumi?
24
Anti-aeriene.
239
– Ce-aţi câştigat voi, criminali, voi conducători orbi. Aţi crezut că ura
voastră va putea incendia şi Cerul?! N-aţi ştiut că în sufletul omului este înnăs-
cută dorinţa de libertate şi pace?! Voi, care aţi călcat în picioare tot ce-i mai
sfânt în om, nu sunteţi oameni, ci fiare. Praful să se aleagă de voi. Aţi crezut că
omul este o simplă jucărie în mâna voastră, iar de pe urma jertfei supreme, voi
să vă puteţi umple burţile hulpave?! V-aţi înşelat. În om mai stăruie Ceva, mai
tare decât ura din voi.
Ce luptă şi ce zbucium se da în sufletul meu. Ştiam că moartea îmi da
târcoale, dar în mine pâlpâia dorinţa vie de a trăi. Cu toată furtuna din afară,
cu mine simţeam Ceva nelămurit, ce făcea să se aştearnă linişte peste sufletul
învolburat. De unde această seninătate în mijlocul furtunii?
Pe colonelul Borislovski l-am găsit într-un adăpost pe care l-au folosit ruşii
în 1942. Am înţeles că… totul s-a sfârşit. Adăpostul era plin ca stupul. Observ un
alt adăpost. Ocolesc pe cei căzuţi, uneori sunt nevoit să trec peste trupurile reci.
Numai o dată în viaţă îţi este dat să vezi o privelişte atât de dezolantă şi oribilă.
Dar cei răniţi! În care mai pâlpâie viaţa, dar erau imobilizaţi pe iarba
arsă de obuze.
– D-le sublocotenent, numai o gură de apă, vă rog frumos! Era ardelean.
Unul, care a auzit dialogul:
– Eu sunt din Mureş. Dacă scăpaţi… Ce rău mi-a părut. I-am mângâiat
cu vorbe goale. Măcar de-aş fi avut puţină apă. De vină a fost proiectilul A.T.,
care mi-a perforat sacul cu merinde.
Oare, nu-i de ajuns? Nu te-ai săturat de sânge tu, crama vieţii? Nu s-o
sfârşi odată? Ori, sculaţi-vă voi, să ne odihnim noi?
Ajung la alt adăpost.
– Tu nu vezi că nu-i loc, ieşi afară!
– Lasă, mă, e d-l sublocotenent.
– Şi ce dacă? Acum nu mai e nimeni ofiţer. Destul şi-au bătut joc de noi.
De acum toţi o să fim egali. Apoi, scoate o sticlă cu băutură nemţească, o duce
la gură şi, spre mirarea mea, începe să plângă. Nu pe mine era supărat, ci pe
acei ce l-au minţit…, căci acum ruşii iar vor ocupa Basarabia.
– Nu-i de mine aici, mi-am zis. Încerc cu câţiva soldaţi să sap o groapă,
dar… numai piatră.
– Aici se sapă uşor!, strigă un soldat. Dar bucuria n-a ţinut mult. Era
groapa unui ofiţer rus.
Găsesc un mic adăpost şi mă ghemuiesc cu faţa la mare. Privesc la
bacul care…, după spusele unui martor ocular, n-a mai ajuns la vapoarele din
larg, fiind mitraliat de ruşi. Un ofiţer român cu revolverul în mână a obligat
pe neamţ să se reîntoarcă la mal. Jumătate din echipaj erau morţi şi răniţi.
Catastrofa pe mare s-a consumat în urmă cu o săptămână. Ori cine îşi poate
imagina cum se scufundă un vapor încărcat cu echipaj până la refuz. Ţipete,
rugăciuni la îndurare şi iertare de păcate. Dar nimeni n-ar putea înţelege ce vor
să spună acele strigăte. Deci, nici o şansă. Şi când mă gândesc că, cu câteva zile
în urmă, mii de tătari au îmbarcat, şi acum sunt în drum spre Germania. Aici
pământul arde şi clocoteşte, ca într-un mare cazan al lui Satan.
240
Iată cum se înalţă spre cer, în limbi mari de foc. Dar, nu-i este dat Răului
să ajungă şi să perturbe cele de Sus!
Şi acum, gata. Scufunde-se lumea veche şi din cenuşa urii să se nască o
lume nouă, mai bună, o lume a Iubirii şi a Păcii.
Dumnezeu a făcut un Plan dintru-început cu lumea şi Omul. Însă
omului nu i-a fost dat să fie sfetnicul Lui.
În sfârşit, dacă o fi să cad înainte de vreme, ce aş putea face? Doamne,
numai de aş cădea pe drumul tău!
Să-mi blestem soarta? Nu! M-am cutremurat, sufletul s-a-nvolburat,
dar gurii i-am pus lacăt. Viaţa n-o să mi-o blestem şi moartea n-am dreptul să
mi-o chem. Cunoaştem bine Psalmii lui David. În taină sufletul meu se ruga:
„Doamne, Tu, ai cărui ani ţin o veşnicie, nu-mi lua viaţa la mijlocul tinereţii
mele!”.
Ce singur am rămas pribegind într-o ţară străină. Contemplam cerul
înstelat. Dar el era la fel ca în ţara mea dragă.
Şi sufletul meu se întrăma cu nădejde. Gândul era mai activ ca oricând.
Parcă mă simţeam mai uşor, descătuşat, şi în această zonă din fiinţa mea nu
putea pătrunde urgia de afară. Parcă eram atras de o forţă, de ceva nedesluşit,
ce-mi picura încredere, speranţă, pace, ca un balsam în sufletul trudit. Am
aţipit de-a binelea.
În sfârşit, căci în lumea noastră mică totul are un sfârşit, lupta dintre
viaţă şi moarte, în curând va lua sfârşit.
– Vrei să spui tu, moarte, că eşti atotstăpână? Nu mă tem. Şi dacă acum
ţi-ai găsit să vii în ultimul ceas, să ştii că te-nfrâng, în numele Vieţii!
Iată că peste tot fluturau cearşafuri, cămăşi. Am scos şi eu ce am găsit.
Aviaţia rusă a înţeles gestul nostru. S-a făcut linişte, dar nu şi în suflet. Câteva
tancuri au apărut şi la creastă. Eram numai ochi şi urechi. Cu turela deschisă,
doi tineri, rus şi rusoaică, ne făceau semne să ne apropiem:
– Davai, davai!
Soldaţi, ofiţeri fără tresă, pentru a nu fi cunoscuţi, ne apropiam de-a
valma de tanc, cu mâinile în sus. Pumnii celor doi tanchişti făcuţi căuş se
umpleau cu ceasuri. Din când în când se auzea:
– Spasiba! (Mulţumesc!). Cei învinşi puneau o singură întrebate în
schimbul ceasului:
– Strileai? (Ne împuşcaţi?).
– Net strileai. Şi ceas paşol na lagher i potom na cuşet. (Nu vă împuşcăm.
Veţi merge în lagăr şi apoi veţi primi mâncare).
Ascund în grabă ceasul sub genunchi, sub mitralieră. Rup tresele, arunc
pistolul mitralieră dar nu şi revolverul meu „Bereta”, plătit din solda mea. Cu
mâinile sus, uşurat de povară, îngroş cu trupul meu firav coloana nesfârşită de
prizonieri. O dată în viaţă poţi participa activ la un asemenea spectacol satanic
de o aşa amploare. Voiam să pot recepţiona cât mai mult. Oare voi mai avea
zile să pot derula acest film? Mâine voi mai fi? Sau… alţii îl vor povesti.
Trebuie să mărturisesc că el şi-a pus pecetea în sufletul meu şi a avut o
înrâurire în tot restul vieţii mele.
241
Drumul era presărat cu cadavre. Mă găseam încă în umbra morţii.

Viaţa nu ne era asigurată. Nemţii în uniforme româneşti au îngroşat coloana
noastră. Dar nu toţi au făcut la fel. Ce ţie şi cu nemţii ăştia! Sfidând moartea şi
pe inamic, au preferat să fie presăraţi de-a lungul şoselei pe care mărşăluiam.
Pe piepturile umflate se vedeau gradaţiile, decoraţiile „Crucea de Fier”, cei ce
aveau la gât zgarda distinctă, care atesta că fac parte din unităţile de şoc S.S.,
erau călcaţi de şenilele tancurilor, făcuţi piftie. Nu încerc să descriu alte atroci-
tăţi. S-ar putea crede că fac parte din domeniul fanteziei.
N-am dreptul să judec. Dar cine mă poate opri să nu-mi pun întrebarea:
Oare în numele cui au făcut asta? În numele lui Dumnezeu sau a lui Hitler?
Asta înseamnă că n-ai acceptat suferinţa, că nu vrei să-ţi porţi crucea care ţi-e
dată ţie. De ce s-o port? În numele unui Crez mai înalt, la care aspiră fiinţa
umană. „Când sunt slab, atunci sunt tare”. Este destul o singură breşă prin care
disperarea să se cuibărească în suflet. O credinţă vie se înfruntă cu moartea.
Am trecut şi eu prin momente de întunecime, de restrişte şi îndoieli şi am căzut
de oboseală în suflet. Dar am strigat, ca psalmistul: „Doamne, îţi încredinţez ţie
mâinile mele. Lucrează Tu după voia Ta”!
Şi, nu odată am simţit cum din cerdacul, din cutele cele mai tainice ale
sufletului meu se înălţa atotbiruitoare nădejdea.
Era în 12 mai 1944.
Am ajuns pe linia artileriei. Cu câtă ură ne priveau tunarii înnegriţi de fum:
– Iob foi mati! Ofiţir est? Davai ceaşi! Şi intrând în coloană, căutau
ceasuri. În faţa mea, un soldat rus, neputând scoate un inel, a scos briceagul.
Îngrozit, m-am strecurat înainte, iar inelul l-am băgat în gură.
– Jinca, hazaica nada! (Ţi-a trebuit femeie!), şi cară-i la pumni. Unul
lovea cu o bucată de grenadă. În grabă, mi-am bandajat o mână, sprijinind-o cu
o eşarfă după gât. În astfel de situaţii nu există milă, dar milă îmi era de mine.
Pe cei loviţi îi ajutam să se ţină de coloană, altfel s-a zis cu ei. Căldura înăbuşi-
toare şi mai ales setea îmi sleiau puterea. Las pe neobservate revolverul ascuns
în praful drumului.
– Davai bistre! (Mai repede!). Din dreapta veneau alte coloane de pri-
zonieri. Oare de ce nu ne dau haltă de ajustare? Am început să rămân în coada
coloanei. Cum se distrau cei ce ne escortau, trăgând pe deasupra capetelor, stri-
gând să ţinem alinierea! Îmi veni în minte o caricatură din ziarul „Curentul”,
ce reprezenta o turmă de porci: „Unde merge acest popor, /Fără speranţă în
viitor? /La… abator!”.
Iată că în zare, pe un platou, se vedeau o mulţime de ostaşi ruşi în
repaus. Oare ce-o fi acolo, unde se vede o îmbulzeală de nedescris? În sfârşit,
se opreşte şi coloana noastră. Era o fântână. În Crimeea apa era o problemă
nerezolvată. Cum îmi arde sufletul!
Limba mi s-a lipit de cerul gurii. Mulţi curioşi se apropiau de noi ca să
ne vadă mai bine. Unii scuturau din cap batjocoritor; alţii, cu pumnii strânşi,
strigau:
– Siceas paşol. Îndată mergem la Bucureşti, până la Berlin. Antonescu
caput, Hitler, caput!
242
Oare o să mă mai pot ţine de coloană? Cineva îi arată unui soldat un toc
rezervor, făcându-i semn c-ar bea puţină apă.
– Ne nada. (Nu-mi trebuie), a răspuns soldatul, indiferent.
Desfac moletiera, scot ceasul şi mă retrag în capătul coloanei. Acum,
ce-o fi, o fi, mi-am zis. Găsesc o cutie de conservă, ca ale noastre, de mazăre.
Rup un smoc de iarbă, şterg în grabă mucegaiul, apoi, scuturând ceasul dea-
supra capului, fac semn unui soldat mai voinic să se apropie.
– Pajalusta ceaşi? Davai minea ninoşca voda, şi-i întind ceasul şi cutia.
Se pierde printre mulţime. Se auzeau înjurături, încăierări, rafale de pistol pe
deasupra capetelor.
– Măi Sălăgean, da prost mai eşti! Tu nu vezi ce-i acolo? Crezi că-ţi mai
aduce acela apă?
– Ceasul tău unde-i?, îl apostrofez.
– L-am dat la un tanchist când…
– Eu nu l-am dat. L-am ascuns şi, uite, l-am dat acum. Ce-ţi pasă ţie?
Apoi, cu mâna streaşină la ochi încercam să ghicesc ce se întâmplă în
jurul fântânii. Numai de nu s-ar pune în mişcare coloana de prizonieri. Culmea.
Văd bine soldatul cu cutia, îi fac semn. Mă vede, dar îl opreşte santinela. Un
schimb de cuvinte tari între ei. Apoi, îi arată ceasul şi fără să mai aştepte, se
apropie şi-mi întinde cutia cu apă tulbure, dar rece.
– Lăsaţi-mi şi mie numai o gură!, aud o voce scăzută în spatele meu. Mă
întorc. Nu-l cunoşteam. Hotărârea mea era luată.
– Îmi pare rău c-ai îndrăznit să-mi ceri. Mă costă un ceas!
Mai sorb odată şi-i întind cutia. Suflet de piatră să ai şi n-ai putea
înfrunta acei ochi arşi de suferinţă. Mi-a părut rău că l-am admonestat. Dar ce
puteam face? A vorbit lutul din mine, nu eu.
Dacă până acum moartea m-a ocolit, îmi vine să cred că acum m-a
mai… amânat.
Şi coloana, din nou în mişcare. Cu patul armei împinşi pe un drum
necunoscut, pe care noi nu l-am vrut.
Când a apărut un general rus care ne-a garantat viaţa, ofiţerii au fost
separaţi de soldaţi.
– De ce n-aţi predat batalionul în ziua de 16 martie?, îl întrebă în româ-
neşte o rusoaică pe colonelul Burilovschi.
– D-voastră, ce-aţi fi făcut în locul meu?!
A fost ridicat într-o maşină.
M-am îmbolnăvit de dizenterie. Ajung la un spital din Simferopol,
capitala Crimeii. Când am văzut cum mor nemţii de tifos exantematic, cum
ţipau noaptea, când li se întindeau oasele de la încheieturi, am cerut să ies din
spital, că-s sănătos.
Pe duşumeaua cu paie, alături de suferinzi, puteam să mă îmbolnăvesc
mai rău.
243
2. Doar câteva amintiri din prizonierat

12 mai 1944 – 12 mai 1948
Din lagărul Greozovăţ, pe paralela cu Finlanda, ajung în lagărul Oranki,

nr. 74, la 700 km. de Moscova, regiunea Gorki25. De fapt, era fosta mănăstire
Oranki, unde şi-a găsit refugiu Dimitrie Cantemir cu fiica lui după lupta de la
Stănileşti pe Prut, 1711.
Un prieten ardelean român, supravieţuitor de la Stalingrad, mi-a
povestit cum prin podul mănăstirii şi dependinţe s-au găsit soldaţi morţi, care,
din lipsă de hrană, au consumat unsori necomestibile, etc. Mănăstirea ţinea loc
de magazie. Uşa principală avea o spărtură.
– Priveşte pictura cu „Învierea”. Ai să vezi o pată mică în partea de sus
a frunţii. Este bravura unui ostaş din Armata Roşie, din 1917. A vrut să demon-
streze că-i bun ţintaş26.
– Iartă-i Doamne, că nu ştiu ce fac.
Aceste cuvinte, ce vor răsuna peste veacuri, se adresează în aceeaşi
măsură şi lumii zilelor noastre. Ea s-a desprins de Trunchiul Vieţii şi şi-a tăiat o
altă vatră, neţinând seama de scopul şi aspiraţia spre Idealul Suprem, spre care
i-a fost dat să tindă omul.
Dormeam la al III-lea rând etajat. În afara lagărului, numărul celor ce se
odihneau în groapa comună era de ordinul miilor.
De aici ajung în lagărul Mînăstîrca27, dependent tot de lagărul Oranki,
la 4–5 km. Barăcile construite de prizonierii nemţi, jumătate în pământ, jumă-
tate la suprafaţă. Acoperişul, din glii de iarbă, se unea cu pământul. Dormeam
sus, pe cracăm, aşa ni se spunea. Peste 3.000 de ofiţeri români, germani, câteva
sute de austrieci şi italieni28.
25
De la gara Soniha intri în pădure pe un drum făcut de D-zeu în a cincea zi a creaţiei şi către
seară, după zece kilometri ieşi într-o poiană largă, străjuită la stânga de pădure de stejari
şi, pe celelalte margini, în semicerc, brădet şi mestecăniş. În mijlocul poienii, pe vârful unui
deal alungit, se află mănăstirea Oranki, astăzi lagărul central pentru ofiţerii captivi; Preot
Dimitrie Bejan, Oranki. Amintiri din captivitate, vol. 2, p. 18; pe larg, în Idem, Bucuriile suferin-
ţei..., pp. 48–60.
26
Toate clădirile, inclusiv cele două biserici, au fost transformate după revoluţie (1917 – n. ed.)
în puşcării şi apoi, cu războiul, au devenit lagăre de prizonieri. Revoluţia i-a tras lui Isus un
foc de armă drept în frunte”; Preot Dimitrie Bejan, Oramki„ pp. 19–21.
27
Pe vremea când Oranki era mănăstire şi nu lagăr, asta, până la 1918, aici erau două schituri
care ţineau de Oranki. Al doilea schit se afla la cinci kilometri de mănăstire, spre vest, într-o
poiană şi mai mică, pe malul unui pârâu limpede şi se numea Mănăstârca (Mănăstioara).
Aici s-au tras şapte rânduri de sârmă ghimpată în jurul a zece hectare de teren. S-au clădit
12 prepelece de lemn, iar în interior au lucrat deţinuţi politici ruşi – femei şi bărbaţi – şi alţi
deportaţi, săpând şi construind 37 de bordeie, câteva beciuri aşezate pe patru rânduri faţă în
faţă, cu o alee centrală mai largă şi o alta ce merge paralel cu linia sârmelor, la opt metri în
interior; porţi de cetate, iar în afara porţilor, patru bordeie de lemn pentru compania de pază
şi alte clădiri de lemn, drept locuinţe pentru personalul din administraţie. În latura dinspre
apus s-a defrişat pădurea pe 50 hectare ţi acolo se cultivă zarzavaturi. Pădurea stă dreaptă, din
toate părţile, ca o cetate; Ibidem, pp. 22–23.
28
Aici, la Mănăstârca, ca şi la Oranki şi la fel, în orice lagăr de prizonieri, programul se rotea
pe 24 de ore, în felul următor: la 6 dimineaţa deşteptarea şi, peste o jumătate de oră, în serii
244
23 august 1944. Acum, ce mai, am devenit fraţi şi aşteptăm de la ruşi

să fim repatriaţi. Dar, trec zilele, lunile, precum cocorii pe seninul cerului. Şi
atunci, cum să ţi se revolte toată fiinţa, când vezi un ofiţer care intră în baracă
şi strigă în gura mare:
– Fraţilor!, o veste tristă. La baie se fac pregătirile necesare pentru a
primi 1.200 ofiţeri, făcuţi prizonieri pe frontul de la Iaşi!
În baracă, cei 120 de prizonieri am amuţit. Am simţit un gol în fiinţa
mea. M-aşez la „orizontală” şi privesc în neştire tavanul afumat. Câteva ploş-
niţe stau gata să se lase ca o paraşută pe obraz şi pe gât. De unde or şti ele, că
aici sângele-i mai dulce?
Tot lagărul intră în alertă. Bietul ostaş român! Nu ţi-a fost destul până
la Stalingrad. Acum o să vă semănaţi trupurile în apus, prin Munţii Tatra,
Budapesta…
Dar cine ştie; poate îşi va pierde valabilitatea Dictatul odios de la Viena
şi vom recăpăta Ardealul de Nord.
Într-o seară, 1.200 de prizonieri (ofiţeri) intră pe poarta lagărului.
– Gheorghe, Nicolae, Costică, tu aici?!
Eram numai ochi şi urechi.
– Vasilică, tu eşti mort!
Era prietenul meu Bîrsan de la Târnăveni. Am simţit o lovitură în piept.
El continuă:
– Adică, am vrut să zic... dar, lasă… bine că te văd!
Priveam la convoiul ce-l înghiţea noaptea. Deci Ritta mă ştie mort. A
doua zi mi-a spus că i-a scris soţia că eu am fost scufundat cu vaporul, după
spusele unui soldat. De fapt, a fost scufundat un ofiţer ce-mi purta numele. Era
din Blaj. Mi-a povestit cum au fost minţiţi că trenul îi va duce spre apus. Cum
câţiva ofiţeri care au dat o raită pe acasă, apoi, cum, cu o maşină mică au prins
trenul din urmă la prima gară. Cum era să piardă „ocazia”. I-am cunoscut şi
eu pe „fericiţi”!
Odată, cum îmi făceam plimbarea de seară, observ cum un căpitan se
opreşte în faţa unui ofiţer tânăr venit cu lotul de la Iaşi.
– De unde ai cizmele acestea?!
– De la soţia fostului căpitan Nicolaescu, dispărut de la începutul răz-
boiului. M-am căsătorit cu ea.
Se fac prezentările de rigoare.
– Sunt căpitan Nicolaescu, şi-i strânge mâna cu putere.
– Să vedeţi, d-le căpitan…
– Lasă, lasă, haide să ne plimbăm. Uite, s-a adunat lumea curioasă!
Şi aceasta s-a întâmplat numai din cauza faptului că nu primeam scri-
sori. Şi viaţa intra iar în normal. Trec zile, luni. Înmănuncheate, formează ani.
Şi apoi, câtă răbdare ai avea, tot aduni în inimă puţin cheag de amărăciune.
Toate ar fi fost cum ar fi fost, dar senzaţia de foame mă chinuia cumplit.
de câte 500 de oameni, mergeam la sala de mese, pentru ceai. De la 8 la 16, muncă. Seara la 6,
numărătoarea. La 11 noaptea suna clopotul de la poartă pentru stingere”; Ibidem, p. 23.
245
Cum savuram, ciugulind din pâinea ce mi se da pe toată ziua, dimineaţa. De

câte ori seara nu mai rămâneam cu nici o bucăţică. Cum aşteptam ziua când îmi
venea rândul la un polonic de supliment.
Voi, conducători orbi, care aţi coborât omul de pe piedestal în regnul
animal; voi, care aţi inventat lagărul, veniţi să vă vedeţi opera!
Noroc că se mai traducea şi circula câte o carte bună. Ea nu cunoştea
graniţe, că o citea un român, german ori ungur. Căci, între timp, a mai sosit un
lot de 800 ofiţeri unguri. Păstrez ca prin minune un fascicul din Urmarea lui Isus
Hristos, tradusă din limba franceză de Zarea Anatolie, azi, poet în Bucureşti.
La început se scria pe foi de mesteacăn. În apropriere erau pădurile nesfârşite
de mesteceni, de unde se făceau transporturi în lagăr. Citeam la lumina unui
„opaiţ” fixat deasupra capului, cumpărat pe pâine şi ţigări. Jucam şah. Ca să
învăţ remi a trebuit să pierd câteva linguriţe de zahăr.
Îmi plăcea să mai fac colportaj de cărţi. Într-un cerc mai restrâns, avo-
catul Angelescu Ion – azi pensionar în Bucureşti – ne-a povestit cum, făcând
parte din supravieţuitorii de la Stalingrad, ajuns aici, în lagăr, s-a îmbolnăvit
atât de grav, încât a ajuns un cadavru viu. Nu-şi mai aminteşte totul, decât atâta
doar că s-a trezit în morgă, peste grămada de cadavre. Se lumina de ziuă. Când
au venit ofiţerii brancardieri şi crezând că văd o nălucă, au închis în grabă uşa:
– Staţi, mă, că o plătesc eu!
– Nu daţi, fraţilor! Nu sunt nălucă. Sunt A.I., m-am trezit şi sunt sănătos!
A fost dus în baraca spital. A sosit în lagăr Ana Pauker:
– Dacă te înscrii în Divizia T.V. vei primi mâncare mai bună. Uite ce
slab eşti, zise ea. S-a înscris şi, ca prin minune, a apărut pâinea albă şi untul
american După ce s-a mai înzdrăvenit, şi-a retras declaraţia. A rămas o fire tot
bolnăvicioasă. De câte ori nu-i mâncam eu vărzarea gamela gătită cu „caşa”.
Cât timp am fost într-o brigadă de scos cartofi. Când reuşeam să intru pe
poarta lagărului cu ceva cartofi, îi coceam în unul din coşurile de la bucătărie
sau brutărie. Apoi, „colierul” de cartofi – pradă scumpă – o împărţeam cu cei
înfometaţi.
Pe plan local au apărut, ca din minune, instrumente muzicale. Ungurii
ne invită la programul lor, în care au introdus şi cântece revizioniste.
– Hi, să le dăm replica, zice profesorul Sima, care a participat cândva
la un concurs, la Paris. Am început cu: „Sus opincă”, „Sârba în căruţă”, etc.
Apoi, în partea a doua am introdus „bomba”: „În ţara noastră românească …
Ştirbirile ce-au fost făcute în veci nu le voi uita. Ne-om ţine vrerile în inimi;
pricep, pricep, vom aştepta?”.
Apoi, când au auzit „Horia” şi când a răsunat în sala de mese ca un
tunet, corul cu poemul lui Iancu: „Strigă Iancu din Sibiu, Că Ardealu nu-i
pustiu!”.
Cântam din toţi boşogii noştri, de simţeam că ni se rup baierele inimii.
Din priviri, cu ochii dilataţi, nu slăbeam pe duşmanul milenar.
Când confraţii lor le traduceau celor din Budapesta, spre satisfacţia
noastră, am văzut cum unul câte unul au părăsit sala de mese.
Şi zilele se scurgeau ca păsările spre miază-zi. Oare de unde ştiu ele
246
că există un miază-zi?! Şi Omul se-ndoieşte că există un veşnic Răsărit? A fi

frustrat de dreptul la care aspiră fiinţa umană, dreptul la Libertate. Să nu mai
aud de Crucea Roşie Internaţională! Nici tu o scrisoare, medicamente sau, tu,
pachet. Cine a venit vreodată să vadă cum se respectă dreptul internaţional cu
privire la tratamentul prizonierilor în Rusia?!
Înhămaţi la … sănii29
Ah, acest tratament inuman ne-a scurtat zilele. Vara mai merge, dar
iarna…
Nemţii au inventat un fel de ham. Mai apărau mâinile de îngheţ.
Treceam printr-un sat şi până la pădurea nesfârşită de mesteceni noi eram des-
chizători de drumuri, noi, prin oceanul de zăpadă. Odată, ajunşi la poarta lagă-
rului, ni s-a ordonat să facem şi al doilea transport. Revoltaţi, le-am arătat că
suntem uzi, şi apoi, trebuie să luăm şi noi mai întâi o ciorbă caldă.
Cu ajutorul câinilor, mai cu patul armelor, a trebuit să ne supunem. Am
obosit de tot. Un soldat îmi striga:
– Bîstre, bîstre! şi, înjurându-mă, mă loveşte cu patul puştii. Am simţit
o usturătură ca o muşcătură. L-am fulgerat din ochi, de parcă-l mitraliam.
Mi-am zis: „Vezi? Eu n-am procedat aşa, când puteam să o fac, la Sevastopol…
Rabdă, inimă. Suflete, cu ce-am greşit mai rău ca alţii: de ce corabia vieţii mele
a naufragiat pe această insulă atât de neospitalieră!...”.
Divizia Horia30
Colegul de şcoală al lui Ritta, căzut la Iaşi, îmi propune să mă înscriu.
La fel, colegul de bancă de la Năsăud, Mesaroş Vasile, întors de la o şcoală
politică de la Moscova.
29
Iar noi înfruntam vijelia stihiilor dezlănţuite. Cu căciulile legate sub bărbie, cu şervet legat
peste faţă şi doar cu ochii liberi, care lăcrimau fără pauză, cu haine vătuite, numai zdrenţe pe
noi şi în picioare, cu bocanci de pânză... Noi am fost puşi la sănii. Patru înainte, la oişte şi alţi
patru, la ţepuşe: o sută, două sute de sănii, poate mai multe şi-n jur escorta şi câinii lupi. Legaţi
cu odgoane încrucişate pe piept, trăgeam sania după noi încărcată până sus, un kilometru,
zece, douăzeci de kilometri. Şi asta în fiecare zi, fără repaus. Când urcam panta, curgeau pe
frunţile noastre sudori, care îngheţau îndată şi simţeam apa curgând pe şira spinării. Când
ieşeam la loc aşezat îngheţau hainele pe noi şi tălpile săniilor. Iar la vale, sania se pornea în
coborâş iute; te smulgea, repezit, din hamuri; trebuia să alergi ca vântul, cu ochiul mereu
înapoi. Câte accidente, picioare rupte, coaste rupte! Şi parchetele tăiate erau tot mai departe,
prin locuri pe unde n-a intrat joagăr de la facerea lumii. Asta, în fiecare zi de iarnă: un an, doi,
trei, patru...; apud. Pr. Dimitrie Bejan, Bucuriile suferinţei..., pp. 40–41; vezi şi Idem, Oranki.
Amintiri...,pp. 66–67.
30
Despre modul de formare şi compunere a Diviziei de Voluntari „Horia, Cloşca şi Crişan”, vezi
Prizonieri de război români în Uniunea Sovietică. Documente…, doc. Nr. 184–186, pp. 520–524.
Elocventă este şi mărturia preotului Bejan, care subliniază că atacul furios al comisarilor poli-
tici îi viza în special pe români. „Într-o seară, după un miting la Oranki, ne strigase cu vocea
ei spartă, de beţivă: „Vom trece peste cadavrele voastre ţi nu ne vom lăsa până ce nu ne vom
face stăpâni în România”. Sub ochii noştri s-au format unităţi voluntare şi, deoarece n-au fost
suficienţi ofiţeri comunarzi, au fost făcuţi ofiţeri, dintre soldaţi. Şi, cu Ana Pauker, aceştia s-au
făcut stăpâni în Ţară”; Preot Dimitrie Bejan, Oranki..., p. 25.
247
– Măi Vasilică, te bat măr! Auzi tu? Uite, am la mine o cerere. Doar s-o
semnezi, ce zici?
Nu m-am înscris. Ajuns în ţară, s-a activat şi a ajuns aghiotantul lui
Emil Bodnăraş.
Lotul de 800, mai puţin … 70

Din autobiografiile mele reieşea că n-am făcut politică legionară,
nici comunistă. S-a mai format un lot de 800, fiind propus pentru repatriere.
Separaţi de restul lagărului, petrec o noapte fericită, de vis. Dar, cine să mai
doarmă? Cu ochii pe jumătate închişi, aşteptam zorile.
Dimineaţa, apelul. Aud pe un ofiţer:
– Fiţi atenţi! Toţi cei ce ne auzim numele, suntem tăiaţi de pe lista de
repatriere. Toată noaptea a fost lumină la camera de informaţii.
Mi-am dat seama că se strigă în ordine alfabetică. Colegul vecin cu
patul, Niţulescu, şi-a auzit numele… Simţeam că mă sufoc. Inima-mi bătea de
parcă voia să spargă coşul pieptului. Ce greu trec secundele…
– Selejan Vasili! Mi-am simţit inima străpunsă ca de o săgeată.
– N-ai auzit? Treci în spate! aud o voce de lângă mine.
Mi-am luat salteaua şi, împreună cu alţi 70, ne-am întors la barăci. A
doua zi sunt chemat la camera de informaţii 32. N-am mai fost chemat nicio-
dată. O evreică, vorbind în româneşte, îmi dă prima scrisoare. I-o fi prins mila?
Dar e bună şi asta. Deci am un copil.
În aceeaşi seară primeşte prima scrisoare un învăţător din Oltenia, pri-
zonier din primele zile ale războiului.
– Fraţilor, am un copil. Şi a început să sară ca un copil, sus pe cracă, de
se cutremura baraca.
– F… muma voastră de ruşi. Acum puteţi să mă ţineţi cât vreţi!
Un nou control medical. Doctorii ruşi trăgeau pielea de la burtă, pentru
a constata care mai suntem buni încă de muncă. Tare eram slăbit. Dar nici de
data aceasta n-am intrat în categoria O.K. (cei mai slabi).
Îngheţul
Deci, din nou înhămaţi la sănii.
Era o zi foarte geroasă. Drumul trecea pe la marginea unui sat. Ne com-
pătimeau şi ruşi pe o aşa vreme. Un ofiţer care ştia ruseşte, se adresează celor
ce ne priveau:
– Aşa-i că ne stă bine înhămaţi?! Asta-i tehnică? Cultură!?
Un soldat care a auzit scuipă, zâmbind şi înjurând. Se apropie de noi,
ne spune că a trecut prin Bucureşti, Budapesta:
– Haraşo. (I-a plăcut).
– Şi-n Rusia e bine, i se răspunde.
– Net, net haraşo, nu Rusia! şi se îndepărtează de lângă sănii.
– Davai bistro!, (Mai repede!).
Pârtia până la pădure era troienită. Mai luam şi pe sus sania. Eram câte
şase la o sanie. Singurele fiinţe care înnegream oceanul imaculat de zăpadă.
248
Eram „deschizători de drumuri noi”.

Simţeam cum îmi pătrunde frigul în oase. Mi-am scos mănuşile, frecţi-
onându-mi mâinile şi izbindu-le cu putere de genunchii îngheţaţi. Îl rog pe înv.
Albu, tot din Mureş, să nu se îndepărteze de mine. Am ajuns în zona stivelor
de mesteceni. Cum spulbera vântul zăpada! Faţa mea a împrumutat ceva din
albul zăpezii.
– Ce mai stai? Tu nu mergi să aduci lemne de la stivă?, strigă un
camarad de sanie, pe un ton răutăcios.
M-am dus. Înotam prin zăpadă mai sus de genunchi. Am căutat un
lemn mai mic, l-am pus pe umăr, dar n-am mai ajuns la sanie.
Ceva dulce şi cald se cuibărise în miezul fiinţei mele. Am simţit cum sân-
gele s-a refugiat în jurul inimii. Am căzut în plapuma caldă şi ospitalieră a zăpezii.
Acum nu mai simţeam nimic, ca după inocularea cu morfină. Pluteam
undeva, în gol. Apoi cunoştinţa m-a părăsit. Niciodată nu mi-a fost dat ca o
muzică să-mi încânte atât de plăcut urechea. Era o muzică îngerească. După
aceea, nu mai ştiu nimic. Am îngheţat. Nu ştiu cât a durat. M-am trezit în sudo-
rile reci ale morţii.
– De ce m-aţi trezit? Reţin exact aceste cuvinte. Eram încă sub influenţa
acelei muzici divine. Doi soldaţi ruşi care şi-au lăsat pistoalele mitralieră lângă
un câine mare, mă frecţionau de zor. În ochii câinelui (sabaka) care de data asta
sta liniştit, puteai citi mai multă milă decât la stăpâni.
Moartea m-a cercetat o clipă cu botul ei umed şi rece. A fost mai tare
forţa mea lăuntrică? Dorinţa mea de viaţă? Sunt ajutat să urc pe o sanie cu
lemne trasă de camarazii mei, până la lagăr. La cabinetul medical, doctorul,
după ce îmi întinde puternic pielea de la burtă, zice:
– Piat dei volna! (Cinci zile scutit!).
Îl rog pe doctorul român să-i spună că-s puţine cinci zile. A rămas
intransigent în hotărârea luată.
– Îmi pare rău, dar nu eu hotărăsc aici. Sânt şi eu un simplu prizonier,
conchide doctorul român.
După trei zile m-am dus în baracă. Deci, încă două zile şi…, o să-mi
port din nou crucea.
– Doamne, îţi încredinţez ţie mâinile mele! Lucrează după voia ta! Şi El
a lucrat.
A patra zi, col. Borislovski (care între timp a fost adus în lagărul nostru)
cu câţiva camarazi de batalion, au făcut colectă şi după ce „cutia milei” s-a
umplut cu zahăr şi unt, mi-a fost adusă sus, pe cracă.
– Mâine te prezinţi la echipa de curăţat cartofi, de la bucătărie, îmi
spune colonelul.
– Am vorbit cu responsabilul lagărului din partea românilor. Mi-a fost
subaltern în ţară.
Nu-mi venea să-mi cred ochilor. Şi-au mai adus „obolul” lor şi Zarea,
Scîrbuleţ, Angelescu...
La bucătărie, prin învârtirea unei tobe mari, prevăzută cu cuţite, car-
tofii se curăţau în mare măsură. Invenţia nemţilor…
249
Într-o zi îl găsesc foarte abătut pe Zarea A. Pe faţa lui citeai disperarea.

– Vasilică mi-i foame, mă!! Auzi tu? Nu mai pot? Îmi vine să ţip, să
urlu!!
Noaptea, căci numai noaptea lucram, primeam un supliment de cartofi.
Făceam ce făceau şi mă strecuram cu câte o gamelă cu cartofi, când la Zarea,
când la Sîrbuleţ, Angelescu…
Cei 70.
– Măi Sălăgene, ai o ţigară? mă întâmpină Roşca, premiant al Şcolii
Normale Târgu-Mureş. Mai pierdea ţigările la cărţi şi apoi cumpăra pe raţia de
pâine. N-am făcut acest comerţ, deşi nu fumam. Să ştii că-l laşi fără pâine… dar
şi să dai… oare, n-ar fi mai bine să fumez şi eu? Aşa au judecat unii.
– No, hai, sui sus! De sub perina de paie îi dau un pachet de ţigări. O
aprinde la feştila deasupra capului meu. Purta ţigara dintr-un colţ în celălalt al
gurii. Avea faţa aspră, crispată. Şi-a făcut stagiul de război, dar a cerut să vină
din nou voluntar pe front.
– Mâine, 70 de ofiţeri români refuzăm să mai ieşim la lucru. Tu nu vezi
că ruşii nu ne mai dau drumul?! Să facă cu noi într-un fel! Am discutat până
târziu. Gândurile noastre îşi căutau popas pe meleagurile mureşene. La ple-
care, mi-a spus să păstrez secretul până mâine.
Cum ai putea să uiţi o astfel de scenă? Alarmat corpul de gardă, soldaţii
ruşi intră în lagăr. Refuzând să iasă din barăci, ţinându-se cu mâinile de stâlpii
ce susţineau paturile suprapuse, soldaţii se luptau să le descleşteze mâinile,
lovind în stânga şi în dreapta, cu bocancii, cum dai într-o minge.
Apoi, erau târâţi cum târăşti un sac, până în afara porţii lagărului. Cât
de revoltaţi eram acei ce asistam neputincioşi: români, unguri, nemţi, austrieci
(s.a.).
Ofiţerii ruşi din corpul de gardă nu au intrat în lagăr, dar, dincolo de
poartă, puteai auzi cum continuau opera soldaţilor.
Cei 70 au fost ridicaţi dintre noi. După câteva zile, un lot de 2–300 de
austrieci ajunşi în patrie s-au ţinut de cuvânt, făcând cunoscut în apus modul
cum sunt trataţi în lagărul Oranki ofiţerii români.
Asta am aflat-o de la câţiva ofiţeri din noua conducere a lagărului. Cea
veche a fost schimbată, până şi comandantul lagărului. Dar…, alte măşti, ace-
eaşi piesă.
Cu durerea în suflete, ne-am dus fiecare pe la „casele noastre”, visând o
lume mai bună. Dacă viaţa-i un vis, de ce n-am face ca să trăim un vis frumos?
Doar stă în putinţa Omului.
Şi acum, când totul are un sfârşit în lumea noastră mică, pentru că nu se
mai putea trăi aşa la infinit. Şi pentru a nu se trage concluzii eronate cu privire
la marea masă de prizonieri români. Pentru a arăta prin fapte că suntem soli-
dari cu cei 70, trebuie luată o hotărâre şi care să fie dusă la îndeplinire.
O hotărâre în faţa cărei ruşii să rămână dezarmaţi.
250
Greva foamei31.
Trebuia pregătită în secret. Nici azi nu ştiu cine au fost iniţiatorii, dar…
bănuiesc.
Când mi s-a comunicat la ureche, am aderat fără rezervă şi fiecare am
pecetluit acceptarea prin cuvântul de onoare. De fapt, ne-am trezit că toţi eram
pe aceeaşi undă, nutrind acelaşi gând. Am văzut cum unii prăjesc pâinea şi,
pisată, o păstrau într-un săculeţ.
Instinctul de conservare m-a făcut să procedez la fel.
Câţiva ofiţeri ruşi ne ţineau la curent cu unele evenimente mai impor-
tante din România. Altfel, noi n-aveam de unde să ştim de vizita lui Gh. Dej la
Moscova. Noi ne bucuram sperând că, cel puţin acum, se va hotărî soarta noastră.
Dar părerea lor era că noi suntem ca un amanet scump pentru ruşi şi că,
deocamdată, problema repatrierii noastre nu preocupă pe nimeni.
Şi atunci, la începutul lunii mai 1947, odată cu sosirea lui Gh. Dej la
Moscova, în lagăr s-a declanşat greva foamei. La început am fost mai puţini.
Comandantul lagărului – evreu – ne invită la sala de mese. Mulţi au preferat să
rămână la orizontală. M-am dus. Sala de mese arhiplină. Pe un ton autoritar, ni
se ordonă să încetăm greva foamei şi să venim la masă. Să nu ne lăsăm influ-
enţaţi de cei 70 de ofiţeri ridicaţi dintre noi, pentru că aceea sunt capii legio-
narilor. Unul câte unul, am părăsit sala de mese. Cuvintele câtorva avocaţi au
rămas vorbe goale. Cine-ţi înţelege durerea?
Poate ar fi avut vreun ecou, dacă aveam un reprezentant din ţara
noastră. A doua zi s-au solidarizat, îngroşându-se masa greviştilor, cu toţi ofi-
ţerii ce deserveau bucătăria, brutăria, spălătoria, baia, frizeria, tăiatul lemnelor
în lagăr etc.
Senzaţia de foame o aveam noi şi înainte, dar acum a început să devină
insuportabilă.
Am asistat la primii grevişti ridicaţi cu targa. Asta, după trei zile înche-
iate. Anunţată Moscova, iată că a sosit un general. Pentru a nu fi pus de la
început într-o postură neplăcută, nu ne-a mai invitat la sala de mese. A început
să colinde baracă cu baracă. La noi în baracă a fost delegat să ia cuvântul un
avocat. Nimeni nu mai vorbeam, deşi toţi vorbeam..., tăcând.
Generalul după ce intră în baracă, ne întâmpină cu un salut:
– Drastuiţi gospodin ofiţir românski!
Cu o lanternă plimbă un fascicul luminos într-o parte şi într-alta,
31
Încercări similare au eşuat în anii 1946 şi 1947. În februarie 1948 prizonierii români semnează
unul câte unul, următoarea declaraţie: „Din acest minut intru în greva foamei până ce autori-
tatea sovietică îmi va răspunde în scris care este data până la care vom fi repatriaţi noi, româ-
nii”. La fel fac şi românii din alte bordeie. Intră în grevă ţi bolnavii din spital. Urmează zece
zile grele de foame şi presiuni. Hotărârea şi rezistenţa românilor uimesc. După 10 zile, însoţi
de toată „rusăraia” generalul Vladimirov intră în bordeie cu o hârtie ştampilată conţinând
răspunsul de la Moscova. Greva reuşise: „Prizonierii români vor fi repatriaţi până la 1 iulie
1948”; apud. Preot Dimitrie Bejan, Bucuriile suferinţei..., pp. 59=60. „Hârtia cu semnătura lui a
fost bătută în cuie, ca să rămână aşa, la vederea tuturor. Acolo stă scris: „Din împuternicirea
Sovietului Suprem, eu generalul Vladimirov, comandantul militar al regiunii Gorki, aduc la
cunoştinţa prizonierilor români că vor fi repatriaţi până în iulie 1948!”; Idem, Oranki..., p. 302.
251
privind la feţele noastre de ceară. În ochii noştri, duşi în fundul capului, putea
citi disperarea.
– Sunt generalul (Vladimirov?), împuternicit din partea guvernului rus
să vă comunic că o să fiţi repatriaţi, că munca este benevolă (??). Să renunţăm
la grevă, să mergem la masu cu... budiţi haraşo şi... o să fie bine.
– Ce aveţi de spus?
– Este o minciună crasă că Moscova nu cunoaşte tratamentul inuman
al ofiţerilor români din cel mai mare lagăr din Rusia. Până acum de ce nu ne-a
vizitat cineva care să fie competent în a rezolva abaterile grave privind regu-
lamentul prizonierilor, prevăzut în dreptul internaţional. Cerem să ne formu-
laţi şi să ne fixaţi data exactă cu privire la soarta noastră comună: repatrierea.
Ne-am săturat de promisiuni, de „budit haraşo”. Nu mai avem încredere în
nimeni. Nu renunţăm la grevă.
Rezultatul dialogului dintre general şi prizonieri urma să-l aflăm la
sala de mese. Generalul ne-a făcut cunoscut că peste un an, la 2 mai 1948, va
începe repatrierea32. Se va comunica oficial în ţară.
Şi iată că, de data asta, noi am fost cei care am pus condiţii:
1. Să fie aduşi între noi cei 70 de ofiţeri. Nu ei sunt vinovaţi că am
declanşat greva.
2. Să nu fim împrăştiaţi prin alte lagăre. Noi am hotărât că în ziua de 1
mai 1948 vom intra din nou în grevă.
Noaptea am fost treziţi din somn, pentru a se citi în fiecare baracă
„comunicatul” privind repatrierea.
Nici n-am crezut noi că vom reuşi să obţinem atâtea promisiuni deo-
camdată. Destul s-a întins coarda. S-a luat hotărârea să mergem la ceai.
Nu mare ne-a fost surpriza când pe poarta lagărului, după o săptă-
mână, au intrat cei 70!
Ungurii au muncit mai departe şi, culmea, s-au repatriat înaintea noastră!
Şi încă un an... bibelou de porţelan.
În 2 mai 194833, când în ţară erau Sfintele Paşti, mă aflam într-un „bo-
vagon” etajat. Un preot aprinde o lumânare. În vagon răsună „Hristos a Înviat”,
în timp ce trenul se pune în mişcare.
De data asta, uşa vagonului era larg deschisă. Roşca, cu un muc de
ţigară în colţul gurii, şi-a găsit loc lângă uşă.
– Bun loc ţi-ai găsit, îi zic eu.
– Vreau să urmăresc „Fauna şi Flora”.
Olteni, 1 Decembrie 1983.”
32
Conform schimbului de note dintre Ambasada Republicii Populare Române din URSS şi
Ministerul Afacerilor Externe al URSS, cu privire la condiţiile de repatriere a prizonierilor
de război români din Uniunea Sovietică; apud . Prizonieri de război români în Uniunea Sovietică
Documente…, doc. 244, pp. 679–682; detalii ale repatrierii şi în doc. nr. 245–254, pp. 682–704.
33
Efectul imediat a fost acela că la 1 mai au plecat spre ţară mai toţi ofiţerii români, cu excepţia
celor care au fost reţinuţi pentru cercetări juridice. Pe urmă, în loturi mici – pe măsura scoa-
terii de sub anchetă sau după expirarea pedepsei – au venit, rând pe rând, toţi în ţară; Preot
Dimitrie Bejan, Oranki..., p. 302.
252
THE CRIMEAN OFFENSIVE: TWO PERSPECTIVES, THE SAME

VISION. EXTRACTS FROM HISTORICAL MEMORIES
–Summary–
The authors present the testimonies of two Romanian officers who took part in
the Crimean Offensive – in particular the German withdrawal in 1944 – Colonel Vasile
Teodorescu and Second Lieutenant Vasile V. Sălăgean. In an interview for local radio,
the first of them presented his perspective as a professional soldier, recalling the events.
The second one supplemented their testimonies with information from the point of
view of a reserve officer. Both suffered after the war, at the end of the Eastern Front
Campaign: the first was eliminated from the Army and the second was taken prisoner
in the USSR.
L’OFFENSIVE DE CRIMÉE: DEUX PERSPECTIVES, LA MÊME

VISION. EXTRAITS DE MÉMOIRES HISTORIQUES
–Résumé–
Les auteurs présentent les témoignages de deux officiers roumains qui ont pris
part à l’offensive de Crimée – en particulier au retrait du printemps 1944 – le colonel
Vasile Teodorescu et le sous-lieutenant Vasile V. Sălăgean. Dans une interview pour
une radio locale, le premier d’entre eux a présenté sa perspective en tant que militaire
de carrière, en se souvenant des événements. Le second a complété les informations
par le biais des documents écrits du point de vue d’un officier de réserve. Les deux ont
souffert après la guerre, à l’issue de la campagne sur le front de l’Est: le premier a été
éliminé du service actif de l’armée et le second a été fait prisonnier en URSS.
DIE SCHLACHT UM DIE KRIM: ZWEI PERSPEKTIVEN,

DIESELBE BETRACHTUNGSWEISE. GEDENKBEITRÄGE
Die Verfasser legen die Aussagen von zwei an der Schlacht um die Krim
rumänischen teilnehmenden Offizieren dar: die des Oberst Vasile Teodorescu und des
Unterleutnants Vasile V. Sălăgean – insbesondere während des Rückzugs im Frühling
des Jahres 1944. Der Erste bietet die Aussicht eines Berufsmilitärs durch die Erinnerung
der Fakten in einem Interview bei einem lokalen Rundfunksender. Der Zweite ergänzt
die Informationen mit schriftlichen Aufzeichnungen aus Sicht eines Reserveoffiziers.
Beide waren nach dem Krieg vom Feldzug im Osten betroffen: Ersterer wurde aus dem
Militärdienst entlassen, der Zweite war Gefangener in der UdSSR.
253
III. VARIA
PREZENŢA COMPUSULUI SPELEOTEMIC
„MOONMILCH” ÎN PEŞTERILE DIN MUNŢII
RODNEI ŞI POSIBILE CONEXIUNI CU
MEDICINA EMPIRICĂ TRADIŢIONALĂ
DIN ŢARA NĂSĂUDULUI
Crin-Triandafil THEODORESCU,
Mihail-Andrei THEODORESCU
1. Consideraţii generale despre peşteri şi moonmilch

Peşterile reprezintă habitate naturale, caracterizate printr-o lipsă
totală de lumină, deficit de nutrienţi şi relief predominant stâncos. Peşterile
din întreaga lume adăpostesc unele dintre cele mai exotice şi impresionante
formaţiuni mineralogice sau minerale, dintre care şi moonmilk-ul1, de ase-
menea reprezintă mediul de viaţă pentru o multitudine de organisme adaptate
la mediul de viaţă cavernicol. Dintre acestea cele mai cunoscute sunt: Proteus
anguinus, cel mai mare amfibian cavernicol din lume, specii de peşti troglobi-
onţi: Phreatichthys andruzzii, Typhleotris madagascariensis2 şi cele mai des întâl-
nite şi puţin cunoscute, specii de bacterii ce şi-au dezvoltat capacitatea de-a
supravieţui în acest mediu caracterizat printr-o puternică deficienţă de nutri-
enţi: cele mai des întâlnite sunt specii de Streptomyces. Datorită spectrului mare
de nutrienţi pe care-l pot accesa, aceste specii de bacterii reprezintă obiectul
de studiu al multor studii, datorită activităţilor antibacteriene şi antifungice
pe care le posedă, sunt specii ce pot avea un impact major în viitorul produ-
cerii de antibiotice şi reprezintă obiectul şi subiectul celor mai moderne studii
ştiinţifice3.
Deşi peşterile sunt arhiprezente în întreaga istorie cunoscută, având
până şi referinţe biblice, ele sunt de cele mai multe ori martorii singurelor
dovezi ale dezvoltării socio-culturale ale omenirii, vorbim de celebrele picturi
1
White W., Geomorphology and Hydrology of Karst Terrains, New York, Oxford University Press,
1988.
2
Romero, Aldemaro, The Biology of Hyogean Fishes, developments in „Environmental Biology of
Fishes”, ISBN 978–1402000768.
3
Maciejewska, Marta, et al., A phenotypic and genotypic analysis of the antimicrobian potential of
cultivable Streptomyces isolated from cave moonmilk deposits, in „Frontiers in microbiology”, 2016:
1455.
257
Crin-Triandafil THEODORESCU, Mihail-Andrei THEODORESCU
rupestre4. Prezenţa omului modern în aceste spaţii de adăpost natural, carac-

terul magic şi religios al artei rupestre deschide drumul unor cercetări com-
plexe, antropologice şi biologice. Importanţa prezenţei antopice documentată
istoriografic în peşteri e dată de oportunitatea, pentru omul modern (homo
sapiens), de a observa empiric efectele folosirii mineralelor din peşteri în scop
curativ şi terapeutic.
Dezvoltarea tehnicilor de analiză moleculară, fiind obiecte de studiu al
multor ramuri conexe biologiei, ne permit în prezent să percepem peşterile la un
complet alt nivel. Studii recente demonstrează importanţa şi implicarea comu-
nităţilor microbiene, în dezvoltarea şi formarea speleotemelor5, de asemenea
în procesele de dizolvare ale rocilor calcitice, proces ce determină până la mai
mult de jumătate din scurgerile de CO2 în atmosferă6, din aceste motive, tot
mai multe studii se concentrează pe înţelegerea proceselor, la un nivel micro-
bial, acestea putând fi exploatate pentru binele general al umanităţii.
În prezent, institute din întreaga lume se ocupă de cercetarea acestor
habitate misterioase numite peşteri, şi zilnic tot mai multe descoperiri contu-
rează imaginea generală al importanţei incontestabile în conservarea şi pro-
tejarea acestor minuni ale naturii. În România, Institutul de Speologie ”Emil
Racoviţă” duce mai departe cercetarea în acest domeniu, onorând ideologia şi
dorinţa celebrului cercetător Emil Racoviţă, care a fondat acest institut în urmă
cu 100 de ani, în anul 1920. Cercetările actuale se concentrează atât pe studii
hidrologice, pentru a înţelege şi caracteriza sursele de apă subterane ce sunt
utilizate de către comunităţile locale ca şi sursă de apă potabilă, cât şi pe studii
geomorfologice şi moleculare, pentru a înţelege corelaţia evidentă dintre lumea
microbiană şi fascinantele procese de precipitare ale speleotemelor. În cadrul
acestor cercetări ştiinţifice Peştera de la Izvorul Tăuşoarelor, administrată de
Complexul Muzeal Bistriţa-Năsăud, reprezintă un rezervor foarte important
pentru studii complexe biotice şi abiotice, datorită caracterului său unic şi con-
servării bune a cavernamentului şi suprateranului protejat. Moonmilk-ul din
Peştera de la Izvorul Tăuşoarelor este singura rezervă cunoscută din arealul
Munţilor Rodnei, şi la ora actuală se desfăşoară mai multe cercetări asupra
acestei speleoteme.
Ce este moonmilk-ul. Istoric şi importanţă

Moonmilk-ul reprezintă una dintre cele mai întâlnite speleoteme din
lume. Este prezent pe pereţii şi tavanul multor peşteri, având forma unei paste
de culoare albă, sau al unui compus alb asemănător cretei. Deşi morfologia
externă al moonmilk-ului rămâne neschimbată, odată cu îmbătrânirea consis-
tenţa se schimbă, el deshidratându-se şi căpătând aspectul specific de cretă7.
4
John Gunn, editor, Encyclopedia of Caves and Karst Science, Taylor and Francis Group, New
York London, 2004, p. 188.
5
Maciejewska, Marta, idem.
6
Cuezva, Soledad, et al., The biogeochemical role of actinobacteria in Altamira cave, Spain in „FEMS
microbiology ecology 81.1” (2012): 281–290.
7
Cacchio, Paola, et al., Biogenicity and characterization of moonmilk in the grotta nera (Majella
258
Moondmilchul este o speleotemă care se dezvoltă în subteran, nefiind

foarte iubită de speologi, datorită faptului că murdăreşte şi abrazează mâinile.
Compoziţia acestor formaţiuni este complexă, fiind o substanţă care conţine cris-
tale microscopice de carbonaţi de calciu, şi între 35–70% apă. Din partea solidă
aproape 90 de procente reprezintă calcitul, la care se adaugă alţi carbonaţi de
calciu mai rari, cum ar fi lublinit, hidromagnezit, huntit, plus argile şi materii
organice. Geneza acestei substanţe rămâne încă în discuţia forurilor ştiinţifice,
fiind vehiculate mai multe ipoteze de lucru (produs de precipitare directă,
necunoscându-se însă condiţiile concrete pentru formarea moonmilk-ului din
soluţie, sau produs de dezintegrare, de alterare a calcitului. E foarte probabil
ca rolul de „dezintegrator” să fie rezervat bacteriilor, acestea fiind descoperite
în proporţii generoase în structura substanţei cremoase sau păstoase.) Numele
acestei formaţiuni are o evoluţie interesantă. Iniţial a fost denumit „lapte de
lună”, „mondmilch”, de la Peştera Mondloch (Gaura Lunii) din Elveţia, unde
a fost pus în evidenţă ştiinţifică. Pentru că în limba germană cuvintele „lună”
şi „munte” au o pronunţie ce diferă printr-o singură consoană, s-a transformat
cu timpul în „lapte de munte” (Montmilch)8. Totuşi, ultimii ani au impus, în
lumea ştiinţifică, revenirea la vechea denumire, „moonmilk”, care, în varianta
englezească, e cea recunoscută convenţional şi unanim acceptată.
Spre deosebire de alte speleoteme, moonmilk-ul este recunoscut ca
fiind folosit de sute de ani ca şi remediu datorită proprietăţilor sale antifungice
şi antibacteriene9. Cea mai veche datare istorică al utilizării moonmilk-ului în
scopuri terapeutice este din anul 1650, deşi dovezi referitoare la exploatarea
acestui mineral în scopuri încă necunoscute, avem cu 100 de ani înainte10.
De subliniat este faptul că, intuitiv şi observaţional, fără nici un fel de
suport ştiinţific, oamenii au anticipat proprietăţile medicinale ale moonmilk-
ului şi-l recoltau de pe pereţii peşterilor, formând bile de compus, ce erau
lăsate la uscat şi folosite pentru tratarea afecţiunilor tegumentare sau digestive,
această practică nerezumându-se doar la uzul pentru tratarea oamenilor, ci şi
pentru tratamentul animalelor domestice11.
Descrierea activităţii antimicrobiene al moonmilk-ului

Studii recente dovedesc faptul că utilizarea moonmilk-ului ca şi tra-
tament în cazul unui vast spectru de afecţiuni este justificată. În prezent
moonmilk-ul reprezintă unui dintre misterele subteranului, a cărui formare
este puternic dezbătută de cercetători; unii susţinând faptul că proveninţa lui
este pur chimică, urmată din precipitarea apei încărcate cu dioxid de carbon,
iar alţii susţinând că formarea lui este legată de prezenţa unor comunităţi
National Park, Abruzzi, Central Italy) in „J. Cave Karst Stud 76.88” (2014): 10–4311.
8
Marcian Bleahu, ”Relieful carstic”, Editura Albatros, Bucureşti 1982, p. 183.
9
Spötl, Christoph, Moonmilk as a human and veterinary medicine: evidence of past artisan mining in
caves of the Austrian Alps, in „International Journal of Speleology 47.2” (2018): 2.
10
Ibidem.
11
Mattes J., 2015 – Reisen ins Unterirdische. Eine Kulturgeschichte der Höhlenforschung in Österreich
bis in die Zwischenkriegszeit. Böhlau, Vienna, 410 p.
259
bacteriene, a căror activităţi metabolice asigură condiţiile ideale pentru pre-

cipitarea compusului. Oricare ar fi geneza acestui compus, cert este faptul că
este bogat în comunităţi bacteriene, dintre care s-a reuşit izolarea şi cultivarea
unui număr infim, datorită spectrului foarte îngust de supravieţuire al acestor
comunităţi, condiţiile din peşteră fiind greu de mimat în laborator, de ase-
menea datorită înţelegerii defectuoase şi parţiale ale comunicării şi implicit ale
interdependenţei dintre comunităţi. Un alt aspect care îngreunează cultivarea
bacteriilor izolate din moonmilk este faptul că Actinobacteriile au o rată de
creştere mai mare decât ale celorlalte specii, inhibându-le astfel creşterea12.
Pentru a înţelege importanţa acestor studii şi posibilele conexiuni cu
practicile pastoral-magice din zona Munţilor Rodnei, vom vorbi puţin despre
situaţia actuală în raport cu antibioticele. Descoperite prima dată în anul 1928
de către Alexander Fleming, sub formă de penicilină13, antibioticele au devenit
metoda terapeutică preferată în cazul afecţiunilor bacteriene.
A trecut aproape 100 de ani de la utilizarea antibioticelor, ceea ce a
determinat şi o întorsătură neplăcută a evenimentelor; utlilizarea antibioticelor
a permis dezvoltarea speciilor de bacterii cu rezistenţă, încă de la începutul
anilor 1930 remarcându-se specii de Streptoccoccus pyogenes rezistente la strep-
tomicină. Pe lângă acesta s-au dezvoltat numeroase specii de E. coli cu rezis-
tenţă la un spectru mai larg de antibiotice. Printre alte specii ce au dezvoltat
multi-rezistenţă la antibiotice se pot enumera: P. aeroginosa, S. aureus, Salmonella
enteritidis, ş.a.14 Prin urmare, dezvoltarea numeroaselor specii de bacterii multi-
rezistente cauzează pierderi imense în domeniul dezvoltări antibioticelor.
În prezent, deşi aflat în stadiul de pionierat, izolarea şi caracterizarea
speciilor ce prezintă activitate antimicrobiană este un subiect de mare interes
pentru cercetători.
Deşi incultivabilitatea culturilor bacteriene reprezintă încă una dintre
cele mai mari provocări în microbiologie, dezvoltarea tehnicilor de ana-
liză moleculară ne permit identificarea taxonomică a speciilor prezente în
moonmilk, pe baza amprentei genetice. Până în prezent există cercetări ce au
dovedit astfel de activităţi al unor specii de Streptomyces împotriva tulpinilor
gram-negative. Un astfel de exemplu a fost demonstrat de Adam Delphine care
a evidenţiat 3 tulpini (MMun141, MMun146, and Mmun156) ce au prezentat
activitate antibacteriană în toate condiţiile de laborator impuse15. Nu toate tul-
pinile prezintă o astfel de activitate, dar cu toate acestea, rezultatele obţinute
reprezintă doar începutul dezvoltării de noi antibiotice, provenite din bogăţiile
12
Engel, Annette Summers, et al., Comparative microbial community composition from secondary
carbonate (moonmilk) deposits: implications for the Cansiliella servadeii cave hygropetric food web în
„International Journal of Speleology 42.3” (2013): 181.
13
Discovery and Development of Penicillin in „American Chemical Society”, Retrieved 30 August
2015.
14
Levy, Stuart B., and Bonnie Marshall, Antibacterial resistance worldwide: causes, challenges and
responses in „Nature medicine 10.12” (2004): S122-S129.
15
Adam, Delphine, et al., Isolation, characterization, and antibacterial activity of hard-to-culture acti-
nobacteria from cave moonmilk deposits, în „Antibiotics 7.2” (2018): 28.
260
peşterilor. Viitorul în lupta împotriva bacteriilor pare să vizeze tot mai mult
habitatele puţin cercetate, în care misterele pot ascunde răspunsul unor mari
dileme ale omenirii.
2. Moonmilch în Munţii Rodnei

Munţii Rodnei sunt parte integrantă a grupei nordice a Carpaţilor
Orientali, fiind situaţi între Munţii Ţibleş la vest, Obcinele Bucovinei şi Munţii
Suhardului la est, Munţii Maramureşului la nord, Dealurile Năsăudului la sud
şi Munţii Bârgăului la sud-est.
Munţii Rodnei sunt cuprinşi între 47˚19’ – 47˚39’ latitudine nordică.,
şi între 24˚23’ – 25˚31’ longitudine estică, fiind localizaţi pe teritoriul a două
judeţe, Maramureş şi Bistriţa-Năsăud.
Aspectul este acela al unui horst asimetric, înalt şi abrupt în nord, mai
scund şi mai înclinat în sud, detaşându-se faţă de zonele limitrofe prin masi-
vitate şi prin extensie. Creasta principală ocupă o suprafaţă de 1.300 km2, şi
poate fi urmărită pe o lungime de aproximativ 52 km. şi o lăţime de 25 km.
Constituţia geologică a regiunii este una variată. În acest areal este men-
ţionată o mare cantitate de precipitaţii căzute, ceea ce a favorizat fenomenul
de fragmentare internă a reliefului, la evoluţia căruia a contribuit, decisiv şi
substanţial, glaciaţiunea cuaternară. Exharaţia, exercitată mai ales asupra ver-
santului nordic şi asupra crestei, este relevată în teren de prezenţa zănoagelor
cu blocuri eratice, a galeţilor striaţi şi a pragurilor, în spatele cărora se observă
formarea a numeroase iezere, care pot fi văzute răspândite în căldările gla-
ciare dintre vârfurile Pietrosu şi Ineu. Pe versantul sudic se pot remarca doar
câteva circuri suspendate, de mici dimensiuni, cum sunt căldările Bârsanilor,
Gărgălăului sau Mihăiesei16.
Nicăieri, în Carpaţii Orientali, nu vom găsi o variabilitate mai mare
a tipurilor de calcare, precum în cazul Munţilor Rodnei. Primele cercetări cu
privire la geologia carstului Munţilor Rodnei au fost întreprinse de către N.
Orghidan, în 1909, care pune în evidenţă calcarele exocene de la 1600 m., când
descrie lapiezurile17. Cele mai tipice dintre acestea se află pe stâncile de la
Izvorul Cailor.
Geologia endocarstică a Munţilor Rodnei poate fi clasificată astfel:
1. Carst în calcare sedimentare puternic tectonizate (Peştera de la
Izvorul Tăuşoarelor);
2. Carst în calcare cristaline dolomitice (peşterile de creastă din zona
Vârfului Laptelui, de la obârşia părăului Izvorul Laptelui din bazinul Văii
Anieşului Mare);
3. Carst în calcare cristaline marmoreene -calcar zaharoid- (peştera Baia
lui Schneider de lângă Rodna Veche);
4. Carst de contact geologic între cristalin şi sedimentar (peştera de la
Izvorul Albastru al Izei);
16
Dan Ghinea, Enciclopedia geografică a României, Edit. Enciclopedică, Bucureşti, 2000, p. 121.
17
Ioan Sîrcu, Munţii Rodnei – studiu morfogeografic, Edit. Academiei, Bucureşti, 1978, p. 43.
261
5. Pseudocarst în gresii terţiare (peşterile de la Bunker, situate între

Şaua Bătrânei şi Pietrosu Mare).
Remarcăm faptul că cele două peşteri unde a fost pusă în evidenţă pre-
zenţa moonmilch-ului, până la această oră, sunt peşteri aflate în poziţii geo-
grafice extrem de îndepărtate, în geneze geologice diferite. Prima dintre ele
este peştera de la Izvorul Laptelui, numită şi „Peştera de la Căţunu Laptelui”,
aflată sub vârfurile Rabla şi Laptelui din Munţii Rodnei, unde este semnalat
moonmilck-ul de către geograful Ion Sîrcu18. În anul 1980 peştera este carto-
grafiată de către speologul Icu Crăciun în 27 august 1980. Ea măsoară 15 metri
lungime, se află la 1700 metri altitudine, are o singură galerie îngustă, cu nivele
de eroziune, săpată iniţial sub presiune, uşor ascendentă, având o denivelare
pozitivă de 3,5 metri şi are număr de inventar 3.504, bazin hidrografic 3/102319.
Peştera De la Căţunul Laptelui se dezvoltă în calcare cristaline dolomitice, nu
este singulară în arealul crestei Vârfului Laptelui, dar este singura din această
parte a Rodnei care a creat condiţii specifice pentru apariţia mineralului.
A doua peşteră care adăposteşte moonmilck este Peştera de la Izvorul
Tăuşoarelor, plasată la 47˚26’41,82’’ latitudine nordică şi la 24˚31’37,87’’ longi-
tudine estică, la o altitudine de 964 m. (intrarea în cavernament).
Endocarstul se dezvoltă sub Vârful Başca din Masivul Bârlea, în stânga
firului văii Valea Izvorul Tăuşoarelor, care drenează, prin patru puncte în
cavernament. Din punct de vedere geologic, peştera este una de geneză tec-
tonică în calcare de vârstă eocenă, iar din punct de vedere geomorfologic este
un criptocarst cu drenaje hidrologice, calcar recifier cu declivaj orogenetic pro-
nunţat (20–45 de grade)20.
Descoperită în 1955, Peştera de la Izvorul Tăuşoarelor a reprezentat
subiectul a numeroase studii şi cercetări ale mediului biotic şi abiotic21. În 2012,
în urma unei acţiuni de explorare prin depăşirea unei verticale a fost descoperit
de către custodele Crin-Triandafil Theodorescu un sit care prezenta moonmilk
pe o suprafaţă parietală de cinci metri pătraţi în zona vestibulară a peşterii,
iar în 2013 a fost evidenţiată prezenţa unei alte suprafeţe cu moonmilk într-o
galerie de tip diverticul aflată în proximitatea ”Sălii Muntelui” (fig. 1).
Geneza acestor speleoteme şi faptul că ele apar doar în două locuri din
peşteră poate fi conectată cu regimul precipitaţiilor şi al infiltrării apei de per-
colaţie în subteran, fiind observat, în figura 1, faptul că moonmilk-ul se dez-
voltă sub panta cea mai mică a stratelor geologice. Un alt argument în spri-
jinul acestei ipoteze e dat de corelarea topografică cu geomorfologia suprafeţei
supraterane. Se observă că moonmilk-ul corespunde unor zone cu potenţial
18
Ibidem, p. 75.
19
Cristian Goran, Catalogul sistematic al peşterilor din România, Consiliul Naţional pentru Educaţie
Fizică şi Sport, Bucureşti, 1981, p. 201.
20
Nicolae Baciu, Studiul granulometric şi mineralogic al depozitelor aluvionare din Peştera Izvorul
Tăuşoarelor (M. Rodnei), în „Peştera” nr. 3, Buletinul C.S.E.R. Cluj-Napoca, 1990.
21
Crin-Triandafil Theodorescu, Peştera de la Izvorul Tăuşoarelor în „Arhiva Someşană”, nr. XV,
Năsăud, 2016.
262
Fig. 1. Situri ”moonmilk” în Peştera Tăuşoare
mare de infiltrare a apei (dolină, fracturi ale stratului de calcar, zone de inca-
ziune geologică – fig.2). Probabil că regimul de infiltrare determină anumite
caracteristici fizico-chimice care facilitează geneza moonmilk-ului strict în
aceste areale.
Fig. 2. Geomorfologia supraterană Tăuşoare
263
Geologia stratelor în care se dezvoltă moonmilk-ul din Peştera Izvorul

Tăuşoarelor este determinată de prezenţa calcarelor eocene, cu inserţii de xeno-
lite, gresii bituminoase, argile, dar şi o mare cantitate de galeţi de eroziune
transportaţi la capătul glaciaţiunii de către ape, ca şi de alte produse de ero-
ziune (nisipuri, balasturi, detrituri cu angularităţi sau erodaţi, materie organică
etc.). Studierea geologiei perimetrale relevă depozite paleogene care se dez-
voltă transgresiv peste cristalinul Munţilor Rodnei; eocenul formează o bandă
continuă care tiveşte cristalinul. Un rol foarte important în apariţia moonmilk-
ului pot să-l aibă depozitele necarstificabile, care învăluie eocenul în care se
dezvoltă endocarstul, conform fig. 3.
Prezenţa moonmilk-ului şi utilizarea acestei substanţe în tratarea
digestivă şi tegumentară este documentată în Europa, dar nu se cunosc docu-
mentări ale utilizării acestui lapte de peşteră în spaţiul etnografic românesc.
Prezenţa peşterilor a suscitat, din cele mai vechi timpuri, o atracţie irezistibilă
asupra comunităţilor din preajma acestora, care au brodat, în jurul peşterilor,
o adevărată mitologie; zâne, balauri, zmei, personaje supranaturale de factură
biblică (demoni, arhangheli, îngeri). Aceste legende au o circulaţie recunoscută
din cele mai vechi timpuri şi putem afirma că nu există nici o peşteră cunoscută
care să nu fie posesoarea unei asemenea zestre mitologice. Legendele diferă de
la o zonă la alta, dar sunt caracterizate de aceleaşi percepţii negative, malefice,
a spaţiului subteran în general şi al celui speleal în particular.
Explicaţia acestei atitudini este dată de sistemul de valori culturale de
origine creştină şi precreştină, care a promovat analogia între lumea subpămân-
teană şi locul existenţei răului, a spiritelor malefice, în contradicţie cu spaţiul
celest unde sunt cantonate forţele binelui şi fiinţele bonome. Întunericul (şi mai
ales lipsa luminii), activarea instinctului de supravieţuire, frica de necunoscut,
curenţii de aer, temperaturile scăzute vara şi crescute iarna, sunetul prăvălirii
apelor, vieţuitoarele demonizate ale subteranului (liliecii, care sunt consideraţi
în cultura populară purtători ai răului şi persecutaţi), toate acestea au făcut ca
în jurul peşterilor să se ţeasă această percepţie negativă. În acelaşi timp, des-
chiderile în pământ au avut, mai ales pentru păstorii care-şi păşteau turmele
în apropierea peşterilor, o utilitate foarte importantă. În portalul peşterilor sau
în zona vestibulară erau conservate la rece alimentele păstorilor, sau produsele
lactate care urmau a fi valorificate, de aceea peşterile, în ciuda renumelui lor
negativ, exercitau o atracţie irezistibilă pentru păstori.
Din acest motiv foarte multe peşteri sunt legate, prin numele lor, de
mitologia populară precreştină şi metacreştină. În Munţii Rodnei există multe
astfel de toponime care relevă credinţele în personajele supranaturale şi-n
activitatea lor (de cele mai multe ori malefică); „Stânca Zânelor” din Telcişor,
„Stâncile Dracului” din Luşca, „Gaura Zânelor” din Rebrişoara (numele
popular al Peşterii de la Izvorul Tăuşoarelor), Grota Zânelor de sub Vârful
Paltinului (peştera cu cel mai mare indice de ramificaţie din România) etc.
Această încărcătură mitică şi legendară este remarcată din cele mai
vechi timpuri, şi nu doar în Munţii Rodnei, ci şi în alte spaţii geografice carac-
terizate de prezenţa endocarstului accesibil localnicilor. Astfel, în secolul XIX,
264
3. Posibile conexiuni între moonmilk şi medicina tradiţională empirică din Ţara Năsăudului
265
geograful austriac Adolf Schmidl, aflat într-o expediţie multidisciplinară în

Munţii Bihorului, Pădurea Craiului şi Codru Moma nota prezenţa unor legende
privind laptele de zână, identificat de către noi ca fiind moonmilk-ul, care ar
fi rezultat al lactaţiei unor zâne refugiate în subteran, şi gata să ucidă pe orice
muritor care pătrunde la ele22.
Dintre toate aceste toponime, cel mai interesant, din punct de vedere
al ideii observate în acest material, este Peştera Laptelui din Munţii Rodnei,
aflată între Vârful Rabla şi Vârful Laptelui, la o altitudine de peste 1000 de
metri. Această peşteră a fost cunoscută de păstorii din zonă mult înainte de a fi
cartografiată de către cercetători ca „peştera de la Căţunul Laptelui”. Numele
provine de la prezenţa opulentă şi generoasă a moonmilch-ului.
Conform relatării profesorului Buia Ştefan din Năsăud, originar din
Maieru, profesor de fizică-chimie, salvamontist, montaniard şi autor de pro-
duse cartografice despre Munţii Rodnei, în folclorul popular din zona bazi-
nelor hidrografice Cormaia, Anieş şi Baia existau referinţe privind un obicei
pastoral strămoşesc conform căruia păstorii urcau în munte, într-o anume zi
din calendarul creştin (neidentificată încă) pentru a culege din Peştera Laptelui
acest compus chimic, pe care îl foloseau în scop magic, ungând cu el ugerele
vacilor, pentru a nu permite „furtul laptelui” de către forţele malefice. Aceeaşi
informaţie a fost culeasă de către Crin-Triandafil Theodorescu, în anul 1991, de
la o bătrână din Valea Pleşii, cătun aflat nu departe de Peştera Laptelui, Buia
Floarea. Această tradiţie pare să fi încetat acum un secol, dintr-un motiv extrem
de simplu, epuizarea completă a moonmilk-ului din peşteră, speologii care au
cartat-o relatând că la jumătatea secolului XX nu mai erau decât urme vagi din
acest „lapte de peşteră”.
O altă relatare legată de folosirea magică a mineralelor din peşteri
apare într-una din cele mai importante monografii ale comunei Rebrişoara.
Rod al unor documentări asidue în teren, relatarea profesorului Leon Muti se
referă la Peştera de la Izvorul Tăuşoarelor, care a fost descoperită oficial în
1955 de către învăţătorul Leon Bîrte. Acest cavernament era însă cunoscut de
localnici din vremuri imemorabile sub numele de „Gaura zânelor”. Conform
tradiţiei populare, scăderea producţiei de lapte la stânele din Muntele Bârlea şi
împrejurimi era pusă pe seama activităţii malefice ale zânelor din peşteră. Prin
urmare era ales un cioban virtuos care intra în peşteră să readucă laptele furat
de zâne. La portalul peşterii se adunau poporenii şi erau înălţate rugi; la aceste
rugăciuni nu era admise decât bărbaţii. Cel intrat în peşteră trebuia să aducă
„laptele de peşteră”, numit de localnici „sloi”. Acesta era zdrobit şi întins pe
sarea pe care o lingeau animalele23.
Analizarea localizării speleotemelor („sloiuri”) din peşteră ne îndreptă-
ţeşte să credem că în vechime era cunoscut depozitul de moonmilk descoperit
în 2013, acesta fiind singura speleotemă care putea fi găsită în primul kilometru
22
Adolf Schmidl, Der Bihor. Gebirge an der Grenze von Ungarn und Siebenburger, ed. Forter und
Bartelmus, Wien, 1862, pp. 328–332.
23
Leon Muti, Rebrişoara-mărturii pentru eternitate, vol. I, Editura Euroghraph, Cluj-Napoca, 2007,
pp. 66–67.
266
din traseele care coboară în profunzimile peşterii. Datorită consistenţei untoase

sau prăfoase a compusului, acesta putea fi recoltat uşor şi putea fi ingurgitat de
către animale. Dacă ar fi fost vorba de speleoteme calcitice (stalactite şi stalag-
mite), prin sfărâmare ar fi produs mici aşchii. E greu de crezut că păstorii ar fi
procedat la hrănirea animalelor cu aceste resturi de minerale, datorită perico-
lului de leziuni interne şi hemoragii.
În memoria colectivă actuală nu se mai cunoaşte un asemenea pro-
cedeu, dar e posibil ca expediţiile în scop magico-terapeutic să se fi oprit în
urmă cu două secole, când portalul peşterii a incazionat dramatic, iar memoria
colectivă transmisă din generaţie în generaţie să fi păstrat amintirea acestor
practici.
Concluzii
Moonmilk-ul, laptele de lună, laptele de zână a fost cunoscut de popu-
laţia locală şi folosit în scop magic. Cercetările moderne arată că această spe-
leotemă prezintă mediul propice pentru dezvoltarea culturilor bacteriene de
Streptomyces, cu efecte terapeutice consacrate de către ştiinţă în medicină şi
farmaceutică. În ciuda greutăţilor generate de complexitatea replicării condiţi-
ilor din subteran în laboratoare, rezultatele indică o posibilă folosire a acestor
bacterii în vederea conceperii, procesării şi utilizării unor noi generaţii de anti-
biotice. În acelaşi timp însă este posibil ca în Ţara Năsăudului să fi existat o
cultură medicinală empirică, tradiţională, poleită în datini şi tradiţii magice,
care să folosească aceste efecte terapeutice ale „laptelui de zână” pentru tra-
tamentul infecţiilor tegumentare şi digestive ale animalelor. Rămâne de văzut
în ce măsură cercetări viitoare din sfera microbiologiei, zootehniei pastorale
tradiţionale, etnografiei şi istoriografiei vor putea înainta mai multe dovezi
în sprijinul acestei ipoteze de lucru. Confirmarea acesteia ar prezenta într-o
nouă lumină capacitatea de observaţie, de experimentare, cuantificare a datelor
obţinute şi creării unei metodologii medicale primitive în Ţara Năsăudului, în
condiţiile în care o parte din identitatea acestei zone etnografice este dată de
pastoraţie şi de cultura pastorală.
THE PRESENCE OF THE MOONMILK SPELEOTHEMIC SUBSTANCE

IN THE RODNA MOUNTAIN CAVES. POSSIBLE CONNECTIONS TO
THE EMPIRICAL TRADITIONAL MEDICINE OF THE NĂSĂUD AREA
–Summary–
From a speleological standpoint, the development of genetic analysis within the field
of microbiology has brought to the attention of the scientific community the existence of
the moonmilk chemical compound (or cave milk), known in the Rodna Mountains area
as “fairy milk”. The most recent studies show the presence of a high number of bacteria
cultures in this speleothem, especially bacteria from the Streptomytaceae family. These
bacteria are known for their therapeutic value. Analysing the documentary sources and
267
oral accounts from people living in the pastoral Năsăud area, where there are at least
two caves containing this chemical compound, a possibility started taking shape: this
creamy speleothem might have been used in empirical traditional medicine, for both
veterinary and human use. The article aims at quantifying these sources and opening
the path towards possible connexions between traditional and modern medicine.
Moreover, we aim at bringing back into our collective memory this lost tradition of
“fairy milk” therapy. Future ethnological, historiographical, biological and speleological
studies will determine to what extent there was an empirical medicine methodology
in the Năsăud area that employed not only biotic factors such as medicinal plants but
also abiotic, geological factors such as the mineral resources of the topsoil and subsoil.
LA PRÉSENCE DE LA SPÉLÉOTHÈME MONDMILCH DANS LES

GROTTES DES MONTS RODNA. LIENS POSSIBLES AVEC LA
MEDICINE TRADITIONNELLE DE LA RÉGION DE NĂSĂUD
–Résumé–
Du point de vue spéléologique, le développement de l’analyse génétique dans

le domaine de la microbiologie porte à l’attention de la communauté scientifique le
composé chimique mondmilch ou « lait de lune », connu dans la région des Monts
Rodna comme « lait de fée ». Les études de pointe montrent la présence de nombreuses
cultures de bactéries dans cette spéléothème, notamment des bactéries appartenant à
la famille Streptomytaceae. Ces bactéries ont une valeur thérapeutique reconnue. En
analysant les sources documentaires et les témoignages oraux obtenus dans le monde
bucolique de Năsăud, où il y a au moins deux grottes contenant ce composé chimique,
la possibilité que cette spéléothème à l’aspect pâteux ait été utilisée dans la médecine
traditionnelle s’est profilée. Cet article vise à quantifier ces sources et ouvrir la voie
aux liens possibles entre la médecine moderne et la médecine traditionnelle, ainsi
que rappeler à la mémoire collective cette tradition oubliée de la thérapie par « lait de
fée », cette substance minérale. Les études à venir dans les domaines de l’ethnologie,
l’historiographie, la biologie et la spéléologie établiront à quel point il y avait dans la
région de Năsăud une méthodologie de médecine traditionnelle qui exploite le milieu
biotique, à travers les plantes médicinales, ainsi que le milieu abiotique, géologique,
représenté par les ressources minérales du sol et du sous-sol.
DAS AUTRETEN DER SPELÄOTHEM-VERBINDUNG

„MONDMILCH“ IN DEN HÖHLEN DER RODNEI-BERGE UND
MÖGLICHE VERBINDUNGEN MIT DER TRADITIONELLEN
EMPIRISCHEN MEDIZIN AUS DEM LAND DES NUSSDORFS
Die Entwicklung der genetischen Analyse auf dem Gebiet der Mikrobiologie
aus speläologischer Sicht macht die Wissenschaftlergemeinschaft auf eine chemische
Verbindung aufmerksam, die als „moonmilk“, Höhlenmilch oder Mondmilch
bezeichnet wird und die in den Rodnei-Bergen als „Feenmilch“ bekannt ist. Jüngste
268
Studien zeigen die beeindruckende Anwesenheit von Bakterienkulturen in diesem

Höhlensinter, insbesondere derjenigen der Streptomycetaceae-Familie, mit anerkanntem
therapeutischem Wert. Durch die Untersuchung von Dokumentationsquellen und durch
mündliche Aussagen aus der pastoralen Welt des Landes Nussdorf, wo es mindestens
zwei Höhlen gibt, die diese chemische Verbindung enthalten, wurde die Möglichkeit
geschaffen, dieses fettig-breiige Höhlensinter in der traditionellen empirischen,
tierärztlichen und menschlichen Medizin zu verwenden. Dieses Werk zielt darauf ab,
diese Quellen zu quantifizieren und den Weg für mögliche Verbindungen zwischen
moderner und traditioneller Medizin zu ebnen und diese vergessene Tradition der
Mineraltherapie mit „Feenmilch“ im kollektiven Gedächtnis wiederherzustellen. Es
bleibt den zukünftigen Studien auf dem Gebiet der Ethnologie, Geschichtsschreibung,
Biologie und Höhlenforschung überlassen, festzustellen, inwieweit es im Land des
Nussdorfs eine empirische medizinische Methodik gab, die nicht nur die biotische,
durch Heilpflanzen vertretene Umwelt ausnutze, sondern auch die abiotische,
geologische, durch mineralische Rohstoffe des Bodens und des Untergrunds vertretene
Umwelt.
269
DUNĂREA ŞI POVEŞTILE EI
Delia VELESCU1
Întind braţele să cuprind cu ele zorii dimineţii care, ruşinaţi parcă de

vălul nopţii furişat printre crengile brazilor să le fure o îmbrăţişare, dornic să
mai poposească puţin, să mai viseze, să se mai bucure de căldura lor, se opresc
o clipă să nu le strice bucuria. Apoi, uşor şi blând, îşi revarsă lumina peste
lume.
Bună dimineaţa!
Închid ochii şi aud murmurul melodios al apei care şerpuieşte printre
pietrele împovărate de muşchi sau lustruite de apă, cu forme ce te poartă într-o
lume a viselor, a iluziilor, străjuite de arbori înalţi, de brazi ce-şi poartă necon-
tenit haina lor verde în splendoarea anotimpurilor, bucurându-ne privirea şi
sufletul. Un firicel de apă izvorât din Pădurea Neagră a Germaniei, adună în
calea lui apele rătăcite, le primeşte şi se bucură de prietenia lor, formând un
fluviu ce se îmbrăţişează cu marea prin cele trei braţe ale Deltei. Acest colţ de
Rai al României! Fluviul ce ne poartă pe muzica valsului lui Strauss, în lumea
frumoasă a dragostei, a iubirii, Dunărea – „Dunărea albastră!”
După cum mi-a povestit mama, m-am născut acasă, într-o zi de
Duminică, în acordurile valsului lui Strauss. Poate, de aceea iubesc Dunărea.
Poate de aceea a făcut şi face parte din viaţa mea. Pentru prima oară am văzut-
o după Dictatul de la Viena (1940), când, împreună cu părinţii şi sora mea mai
mare, am plecat în refugiu, în celălalt capăt al ţării, într-un port la Dunăre,
Turnu Măgurele. Acolo am văzut primul vapor acostând la mal, în aplauzele
şi bucuria oamenilor. Sunetul sirenei înainte de intrarea în port, valurile înspu-
mate, marinarii înşiruiţi pe covertă şi ofiţerii în minunatele lor costume cu mâna
la chipiu, m-au impresionat până la lacrimi. Am văzut mulţi oameni lăcrimând,
cu zâmbetul pe buze. Lacrimi de bucurie, în acele zile în care moartea pusese
stăpânire pe lume. Războiul lăsa în urma lui văduve, orfani, vieţi distruse şi
lacrimi de durere.
Marinarii au umplut oraşul cu veselia lor, alungând pentru câteva zile
tristeţea ce pusese stăpânire pe chipul celor rămaşi acasă. Străzile fremătau de
bucurie şi de frumuseţea chipurilor luminate de zâmbet. În sala de festivităţi
1
Nota redacţiei: reamintim cititorilor noştri că d-na Delia Velescu, devenită o colaboratoare
apropiată a muzeului din Năsăud, este nepoata de fiică a lui George Matheiu, primul tipograf
roman din Bistriţa, originar din Salva, prieten şi coleg de clasă la gimnaziul din Năsăud cu
poetul George Coşbuc.
271
Delia VELESCU
a oraşului, situată într-o frumoasă clădire, din tot atât de frumoasa Grădină
publică a oraşului, un spectacol de cântece şi dansuri marinăreşti a adus mult
meritata linişte sufletească, răvăşită de atâta durere, de atâta suferinţă.
Mi-au rămas în suflet acele zile şi bucuria mea a fost mare când am
primit în dar un costum marinăresc. La acea vreme, a anilor ’40, era la modă.
Astfel, debutul meu pe scenă l-am făcut cu un dans marinăresc, la sfârşitul
anului şcolar.
Am revăzut Dunărea după mulţi ani. Atunci, la Tulcea, am urcat

pentru prima oară pe un vapor: „Pasagerul”. Un vapor cu zbaturi2. O legendă
a vremurilor de demult. Eram într-o delegaţie de serviciu şi mă îndreptam spre
Sulina. Un loc plin de istorie, un loc al istorisirilor tulburătoare, cu prinţi şi
prinţese, piraţi, poveşti de dragoste, de iubiri fără speranţă, un spaţiu mirific al
unor vieţi zbuciumate, tumultoase, un loc ce dăinuie în timp. Un loc de basm,
cuprins în minunatele pagini ale lui Jean Bart. Deplasarea lui lină, înceată, mi-a
oferit prilejul să mă pot bucura de toată splendoarea acestui loc binecuvântat
– meleagurile Dobrogei, aici unde a poposit Apostolul Andrei, propovădui-
torul credinţei în Hristos, ocrotitorul României. Crucea lui, „Crucea Sfântului
Andrei”, a suferinţei lui întru credinţă, ne avertizează şi acum în faţa pericolelor.
De aici, puţin mai în aval, Dunărea îşi deschide larg cele trei braţe spre
mare. Chilia, Sulina şi Sfântul Gheorghe. Spectacolul lumii, creat de Divinitate.
Raiul cuvântătoarelor şi necuvântătoarelor. O panoramă a cărei privelişte îţi
taie răsuflarea – Delta Dunării. Această nepreţuită bijuterie a naturii, această
splendoare dăruită nouă.
Până aici, până în acest colţ de Rai, Dunărea a purtat şi poartă pe valu-
rile ei poveşti de viaţă, de credinţă, de dragoste. Aici, unde apele ei se revarsă
în mare, pe braţul Chilia, la graniţa cu Ucraina, se află o mică deltă, o deltă
secundară, două insule virgine, două ostroave mici, cu o vegetaţie luxuriantă:
ferigi, liane, stuf, papură, flori minunate, lăsate să crească în voia lor, înlănţuite
prin diafane pânze de păienjeni, Această privelişte, desprinsă parcă din lumea
închipuită a poveştilor, mi-a amintit de „Marile speranţe”.
Două insule încremenite în îmbrăţişare, scăpate de intervenţia umană
a acelor vremuri. O minunăţie a Deltei – Babina şi Cernovca. Două insule ce
stau mărturie suferinţelor celor care, stigmatizaţi de regimul comunist, şi-au
petrecut ani de detenţie uitaţi de lume, la Periprava, aproape de mare, recol-
tând cu tarpanul3 stuf şi papură de pe plaurii4 Deltei.
Pe braţul Sulina, eşti purtat pe valuri în lumea de vis a pădurilor necu-
prinse, a junglei, a lianelor, a cailor sălbatici: Pădurea Letea. O desfătare a
2
Paletă la roata de propulsie a unei nave.
3
Unealtă de recoltat stuful.
4
Formaţiune vegetală compactă, specifică deltei, alcătuită dintr-o acumulare de rădăcini,
rizomi de stuf şi diverse elemente organice şi minerale, care formează insule plutitoare la
suprafaţa apei.
272
Dunărea şi poveştile ei
privirii, o bucurie a sufletului, o lume seducătoare. La Letea, oamenii Deltei,

lipovenii, te întâmpină cu bucurie, dornici să te poarte pe cărări neştiute, spre
splendorile acelor locuri, unde, departe de lume, vietăţile îşi trăiesc viaţa în
lumea lor. Păşeşti încet, vorbeşti în şoaptă să nu le tulburi liniştea, lăsând ca
bucuria să-ţi cuprindă sufletul.
De-a lungul fluviului, aici, în inima Deltei, am văzut lotcile lipovenilor
încărcate cu marfă, trase la edec5. I-am văzut iarna, traversând la pas apele
îngheţate. Casele lor curate, albe, acoperite cu stuf şi garduri albastre, costu-
mele lor de sărbătoare, frumoase, strălucitoare, dansurile şi cântecele, îţi umplu
sufletul de bucurie, de linişte, de fericire. O lume de poveste, în această lume
de poveste.
Coloniile de pelicani de pe lacuri, unde, pentru a nu le deranja somnul,
lotcile sunt împinse uşor cu ghionderul6 în zorii zilei, când lumina se strecoară
timidă printre firele de stuf şi papură, căci cel mai mic foşnet, i-ar face să-şi
deschidă aripile, să-şi golească rezerva de hrană din guşa lor mare şi să-şi ia
zborul asemenea unor bombardiere. Un zgomot înăbuşit, continuu, înfrico-
şător, asemănător acelui făcut de avioanelor Junkers, din timpul celui de al
Doilea Război Mondial. Frumoasele şi gălăgioasele răţuşte care, în zborul lor,
fac, prin atingerea apei cu aripile, zgomotul unor mitraliere. Zgomote ce mi-au
rămas în minte de când eram copil. Zgomotul anilor ’40.
Lebedele tăcute, frumoase şi graţioase, alunecând lin pe luciul apelor
limpezi şi liniştite ale lacurilor, înlănţuirea lor în iubire, în dragoste, în fericire,
o feerie în mijlocul acestei lumi de vis, în această superbă creaţie a Divinităţii, te
determină să devii şi tu mut, privindu-le. Uneori, în liniştea nopţii, se aude un
cântec sfâşietor, dar sublim. Cântecul ei. Cântecul lebedei… în ultimele clipe
de viaţă.
Cel mai lung, mai frumos şi mai sălbatic, braţul Sfântul Gheorghe,
încununează splendoarea acestor locuri. Împreună cu un grup de la Institutul
unde lucram, am plecat din Tulcea pe înserat, spre aşezarea Sfântul Gheorghe,
cu un bac dormitor şi o remorcă cu cele două tractoare pe şenile, tractoarele
„Dunărea”, mijloacele de transport în stufăriş, ancorate la o şalupă, pentru
recunoaşterea fondului stuficol în vederea recoltării. Un drum lung, răsplătit
cu prisosinţă de mirifica splendoare a locului. Pe maluri, cormoranii şi egre-
tele, diafane şi elegante, stau nemişcate ca nişte grăniceri ai malurilor. Dacă
auzi unui behăit de oaie, ştii că, tacticos, un şarpe a înghiţit o broască. Şi dac-
auzi un clipocit de apă, ştii că o nurcă sau o vidră a ieşit din vizuină să admire
înserarea. Iar mai încolo, orăcăitul unei broaşte te ceartă că în drumul tău ai
atins frunza pe care ea se odihnea în aşteptarea lunii. Uşoare, diafane, libelu-
lele se lasă legănate, în visare, pe firul de papură deranjat de valuri, iar nuferii,
învăluiţi în frunzele lor mari, lăsându-se în voia valurilor, parcă dansează, ase-
menea unor balerine, oferindu-ţi un minunat spectacol de lumini şi umbre.
5
Parâmă cu ajutorul căreia se remorca de pe mal o ambarcaţiune împotriva curentului cursului
apei.
6
Prăjină care serveşte pentru a pune în mişcare o ambarcaţiune mică, împingând cu ea în fun-
dul apelor puţin adânci.
273
Delia VELESCU
Iar când, alene, noaptea învăluie pământul, pe maluri, sălcii îmbătrâ-

nite şi contorsionate de vreme şi de ape, se transformă la lumina lunii în perso-
naje de poveste. Te laşi cuprins de vraja lor, alunecând în mângâiere, şi nici nu
simţi îmbrăţişarea mării…
Acum, nu departe de Pădurea Neagră, în lumea lui Strauss, pe o colină

în preajma unei vechi capele, Wurmlinghenkapelle, o grădină a Raiului, îmi
las gândurile să străbată în voie timpul din acele vremuri în care tinereţea mă
purta pe cărările cunoaşterii, a dorinţei de a-mi umple sufletul de bucurie, de
dragoste, de fericire.
Las vălul nopţii să mă cuprindă în misterele lui, privesc dansul ste-
lelor ce parcă vor să bucure Luceafărul, care, neclintit şi mândru, străluceşte
în splendoarea lui. O lacrimă se prelinge uşor pe chipul meu brăzdat de timp,
dând frâu liber durerii să-mi elibereze sufletul împovărat de amintirea unei
lumi pierdute. Amintiri ce se cern prin sita timpului, amintiri ce se uită, amin-
tiri ce se pierd, sau se transformă în legende.
O „Nestemată a Dunării”, o „Perlă a Europei”, a dispărut pentru tot-
deauna: Insula Ada Kaleh. O vedeam de câte ori făceam drumul Bucureşti-
Timişoara şi retur. Era o încântare, o bucurie a sufletului. Dar, aici, urma să
se construiască Hidrocentrala de la Porţile de Fier. Avea să dispară o lume. O
lume înconjurată de ape, o veche cetate cu ziduri de piatră, o insulă a fericirii.
Am crezut că s-a renunţat la acest proiect iniţiat pe vremea lui Dej. Dar
nu, în 1970 insula a dispărut, acoperită de ape.
Eram la Timişoara, în vizită la sora mea, când am auzit la ştiri că vor
începe lucrările de la Porţile de Fier. În ziua plecării, deşi aveam bilet pentru
trenul de noapte, dis-de-dimineaţă m-am urcat în trenul spre Orşova. Visasem
această zi de mulţi ani, şi iată că atunci când dorinţele ating cerul, când visele
tale se amestecă printre stele, Divinitatea îţi deschide drumul spre împlinire.
Aveam la dispoziţie o zi. O zi în care sufletul meu să se bucure, să se
îmbogăţească cu splendoarea pe care desigur insula misterioasă din gândurile
copilăriei mele avea să se deschidă în calea mea.
Ajunsă în gară, am întrebat un trecător unde este pontonul pentru
insulă. Amabil, mi-a arătat calea. Nu m-am grăbit. Era o zi splendidă. Dunărea
îşi vedea de drumul ei, alunecând uşor în murmurul lin al valurilor. Abia când
am ajuns la ponton, am realizat cât de multă lume dorea, cu siguranţă, să-şi
împlinească acelaşi vis ca al meu. M-am aşezat la „coadă”. Nu la rând, acest
termen a fost depăşit, desigur, de umorul din acele vremuri. Un barcagiu mi-a
făcut semn să urc. Mai avea un loc. N-am îndrăznit, dar cele câteva persoane
din faţa mea m-au îndemnat s-o fac. Am păşit cu teamă, însă dorinţa mea a fost
mai puternică. Mi-era frică în barcă. Îmi amintesc cum atunci când am urcat
pentru prima oară într-o barcă, în parcul Cişmigiu din Bucureşti, am sărit şi
m-am întors la mal înot, spre surpriza şi amuzamentul spectatorilor.
Pe măsură ce ne apropiam, emoţiile m-au copleşit. Barcagiul a trebuit
274
să mă ajute la coborâre, zâmbindu-mi prieteneşte. M-am pierdut printre stră-

duţele înguste, înconjurate de trandafiri, populate de personaje în şalvari
cu ilice şi fesuri roşii, prin bazarul cu tarabe pline cu dulciuri: sugiuc, rahat,
baclava, borcănele cu dulceţuri de trandafiri, de smochine verzi sau coapte,
bomboane, trabucuri, ţigări, halva, bragă, toate acoperite de mirosul îmbietor
al cafelei făcută pe nisip. Hoinăream printre căsuţele albe cu geamuri mici şi
uşi deschise în pragul cărora bătrâni cu trabuc scoteau rotocoale de fum, iar
băieţi tineri cu fesuri roşii învârteau ibricele de cafea pe nisip, îmbiindu-te să-i
simţi savoarea. M-am oprit în faţa unei ceşti aburinde, pe care mi-a oferit-o un
tânăr chipeş, în şalvari negrii, vestă şi fes roşu. Un bătrânel, care stătea tur-
ceşte în pragul unei case, cu trabuc şi ceaşca de cafea, văzându-mă singură,
m-a îndemnat să stau lângă el. Am acceptat. După un scurt interogatoriu, mul-
ţumit de răspunsurile mele, am sorbit cafeaua în tăcere, privind lumea care
se perinda prin faţa noastră. Apoi, am pornit amândoi într-o plimbare printre
ruinele vechii cetăţi, peste care erau construite case acoperite de trandafiri agă-
ţători, de iederă, de muşchi, de flori, ca într-un paradis. Ne-am oprit lângă o
fântână rotundă, îngustă, în apropierea unor ruine (foto. 1–2). Mi-a spus, că,
de fapt, nu este o fântână, că acela este drumul spre centrul pământului. Că
uneori, când cerul este senin, iar sunetul minaretului anunţă înserarea, che-
mând oamenii la rugăciune, din adâncuri se aude un uşor vuiet şi o flacără îşi
împrăştie razele spre ceruri.
I-am ascultat poveştile cu bucuria unui copil. Eram într-o lume ase-
menea celor din „1001 de nopţi”. Dar, odată cu înserarea, am pornit pe drumul
spre casă, cu durerea în suflet că acest colţ de rai, această insulă a fericirii va
fi înghiţită de ape. Nu vreau să descriu durerea din vocea lui, din sufletul lui,
atunci când, la despărţire, mi-a spus: „Să păstrezi amintirea acestei zile. Să nu
ne uiţi!”
Nu vreau să mă gândesc la durerea, la amărăciunea şi la lacrimile care
s-au contopit cu apele Dunării, a celor care şi-au trăit acolo viaţa.
Această minunată creaţie a Divinităţii locuită de oameni, înconjurată de
apă, de arbori puternici, străjuiţi de ruinele vechiului zid de apărare acoperit
de iederă şi viţă puternică, această mică cetate care a înfruntat timpul şi urgia
războaielor, la dorinţa unor minţi rătăcite, avea să piară pentru totdeauna.
„De ce nu vii, tu, Ţepeş Doamne, ca punând mâna pe ei,
Să-i împarţi în două cete, în smintiţi şi în mişei!”
(Mihai Eminescu, Scrisoarea a III-a).
Liniştea, împăcarea şi resemnarea a cuprins sufletele pribege a celor

care şi-au părăsit strămoşii, ducându-şi viaţa mai departe, pe meleaguri noi.
Dar, poate, în liniştea serilor senine, când luna se oglindeşte în valuri, se mai
zăreşte flacăra fântânii venită din centrul pământului, şi se mai aude din stră-
funduri sunetul Minaretului, chemând oamenii la rugăciune.
Am poposit puţin pe aleea cu castani din Orşova. Înserarea îi sporea
275
Delia VELESCU
farmecul, iar sufletul meu, încărcat de atâtea trăiri, s-a lăsat copleşit de liniştea
profundă, liniştea de dinaintea furtunii. Furtună ce avea să se abată şi asupra
acestui oraş, a cărui veche vatră avea să dispară odată cu insula.
Am grăbit pasul spre gară. Urcată în tren, deşi aveam bilet cu faţa spre
destinaţie, m-am aşezat pe scaunul de vizavi, la geam, să pot vedea cum această
minunată insulă, sortită pieirii, dispare încet în zare, contopindu-se cu cerul. La
lumina lunii, în acea noapte, am văzut cel mai minunat spectacol ce a rămas în
inima mea ca un talisman. O amintire de colecţie a vieţii mele.
Când a venit controlorul, văzându-mi biletul, m-a întrebat unde am
fost până atunci. I-am răspuns că pe insula Ada Kaleh. M-a privit neîncrezător,
cu un zâmbet şiret.
I-am arătat biletul de dimineaţă şi i-am spus că mi-am împlinit un vis.
Şi ce este mai minunat pe lumea asta decât să-ţi împlineşti visul?
În mersul sacadat al trenului, noaptea a învăluit pământul, lăsând loc
vietăţilor nopţii să-şi facă auzită prezenţa, iar viselor, să mă poarte în minunata
lume a poveştilor.
P.S. În luxurianta vegetaţie a Deltei, în acest colţ de rai, există un sat

ferit de lume, un sat al durerii, al suferinţei, al resemnării. Un sat răsplătit de
Divinitate prin frumuseţea lui, prin puterea de a aduce liniştea în sufletul celor
care îşi găsesc aici refugiul în aşteptarea eternităţii. Păsări călătoare în drumul
lor spre ceruri. Un sat al tăcerii. Tichileşti. Un sat care găzduieşte ultimii bol-
navi de lepră. O boală de mult uitată, dar care mai dăinuie şi azi, în mirifica
lume a Deltei.
THE DANUBE AND ITS HISTORIES

–Summary–
The author presents some personal memories, reliving, after more than half a
century, the moments spent in the Danube riverbed, namely in the Danube Delta, where
she has been living and working for a long time, and on the isle of Ada Kaleh, close to
the city of Orsova. In 1970 the isle was covered by the waters of the accumulation lake
of the Iron Gates. Before its disappearance, there was a traditional Turkish settlement
on the island, as well as numerous historical and tourist attractions.
LE DANUBE ET SES HISTOIRES

–Résumé–
L’auteur présente quelques mémoires, en revivant, après plus d’un demi-siècle,

les moments passés dans le lit du Danube, plus exactement dans le delta du Danube,
276
où elle a longtemps vécu et travaillé, et sur l’île Ada Kaleh, près de la ville d’Orsova. En
1970 l’île a été couverte par les eaux du lac d’accumulation des Portes de Fer. Avant sa
disparition, il y avait une colonie turque autochtone sur l’île, ainsi que de nombreuses
attractions historiques et touristiques.
DIE DONAU UND IHRE GESCHICHTEN

Der Text hat einen gedächtnisauffrischenden Charakter. Die Autorin lebt wieder,
nach mehr als einem halben Jahrhundert, die im Flussbett der Donau bzw. im Donaudelta
verbrachten Momente auf, wo sie sich aus beruflichem Interesse lange befand. Darüber
hinaus lebt sie wieder auch die Zeiten, die sie auf der Ada-Kaleh-Insel, in der Nähe der
Stadt Orşova verbrachte und die sie 1970 besuchte. In diesem Jahr wurde diese Insel
vom Wasser des Speichersees Porţile de Fier bedeckt. Vor ihrem Verschwinden gab
es auf der Insel eine traditionelle türkische Siedlung sowie zahlreiche historische und
touristische Sehenswürdigkeiten.
277
Delia VELESCU
Foto. 1 – Amintire de pe insula Ada Kaleh.
278
Foto. 2– Ada Kaleh – zidurile vechii cetăţi.
279
IV. RECENZII
Iuliu-Marius Morariu, Repere ale autobiografiei spirituale din spaţiul ortodox în
secolele XIX şi XX. Ioan de Kronstadt, Siluan Athonitul şi Nicolae Berdiaev, Iaşi,
Editura Lumen, 2019, 535 p.
Jurnalul, memoriile, autobiografia

ca genuri literare se bucură de un interes
deosebit din partea publicului preocupat de
lectură. Astfel de lucrări suscită curiozitatea
multora pentru faptul că oferă informaţii
inedite despre un anumit context istoric,
momente din viaţa unor personalităţi şi –
deseori – trăirile interioare ale autorilor.
Iată de ce acest tip de „jurnal interior” răs-
punde multor întrebări şi propune soluţii.
Prin intermediul acestor scrieri într-o anu-
mită măsură căutăm, în fapt, nu doar satisfa-
cerea unor curiozităţi istorice şi biografice ci
şi răspuns la provocările cotidiene. Una din
marile teme prezente în cadrul lucrărilor de
acest fel este legată de modul în care autorii
se raportează la Dumnezeu. Dacă subiectul
principal al lucrării este această relaţie cu
Dumnezeu, atunci se poate vorbi de autobiografie spirituală, un gen prezent
mai ales în mediile protestante şi catolice. Ortodoxia cunoaşte mai puţin cul-
tivarea acestei formule literare. Din acest motiv, cercetarea ieromonahului
doctor Maxim Iuliu-Morariu dedicată autobiografiei spirituale în spaţiul
ortodox este una inedită şi în acelaşi timp necesară, pentru o mai bună apro-
fundare a „vieţii in Hristos”, din perspectiva Răsăritului creştin. Autorul este
binecunoscut cititorilor, doctor în teologie al Facultăţii de Teologie Ortodoxă,
Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, cu calificativul „Summa cum
laudae”, licenţiat al Facultăţii de Teologie Ortodoxă şi al Facultăţii de Istorie
şi Filosofie şi cu studii de masterat „Consiliere Pastorală şi Asistenţă Psiho-
Socială” şi „Istoria Europei de Sud-Est”, toate din cadrul aceleaşi instituţii de
învăţământ clujene. Bursier la Institutul Ecumenic de la Bossey, universităţile
din Kosice, Graz, Belgrad şi Universitatea Pontificală Angelicum din Roma.
A publicat mai multe cărţi de autor şi peste 300 de studii şi articole în reviste
din ţară şi străinătate. Astfel avem de a face cu un cercetător cu experienţă în
această nobilă activitate cărturărească. Volumul dedicat temei autobiografiei
spirituale are la bază teza de doctorat, întocmită sub îndrumarea ÎPS Andrei
283
RECENZII
Andreicuţ, care a scris şi prefaţa variantei tipărite, şi este structurat în 5 capi-

tole, cu mai multe subcapitole: Precizări terminologice, Repere istorice ale autobio-
grafiei spirituale din spaţiul creştin, Jurnalul Sfântului Ioan de Kronstadt ca reper al
autobiografiei spirituale din spaţiul ortodox în secolele XIX şi XX, Însemnările mis-
tice ale Sfântului Siluan Athonitul şi relevanţa lor pentru autobiografia spirituală din
spaţiul ortodox, Autobiografia spirituală a lui Nicolae Berdiaev şi relevanţa ei pentru
teologia contemporană.
Toate acestea descoperă complexitatea temei tratate. Părintele Maxim
consideră că originea acestui gen literar este în Sfânta Scriptură, mai exact capi-
tolul 12 al Epistolei a doua a Sfântului Apostol Pavel către Corinteni. Apoi
face un excurs istoric al autobiografiei spirituale, menţionând şi accentuând
rolul Fericitului Augustin pentru conturarea şi fundamentarea acestui tip de
scriere, care mai apoi va avea un rol major în mediile catolice şi protestante. În
mediul ortodox autobiografia spirituală nu este atât de prezentă, deoarece un
asemenea demers ar încuraja mândria, îndepărtând harul, iar monahismul –
în mod special – pune accentul pe smerenie. Din aceste motive, ortodoxia are
puţine asemenea lucrări.
Autobiografiile Sfântului Ioan de Kronstadt, Sfântului Siluan Athonitul
şi Nicolae Berdiaev fac obiectul acestei cărţi. Astfel avem de a face cu doi sfinţi,
dintre care unul preot de mir, celălalt călugăr, dimpreună cu un filosof laic.
Toţi trei sunt ruşi. Sunt prezentate biografiile lor, urmate de o analiză a scrie-
rilor autobiografice.
Lucrarea pune în faţa celor preocupaţi de aceste personalităţi o sinteză
asupra vieţii şi a relaţiei lor cu Dumnezeu şi a modului în care cei trei şi-au
desfăşurat trăirea duhovnicească. Cartea este clădită pe o bogată bibliografie şi
o atentă aşezare a textului, astfel lectura nu poate fi decât plăcută. Iar ca rod al
parcurgerii cu atenţie al celor scrise, descoperim un autor iubitor de lectură şi
studiu, precum şi o carte plină de viaţă. Tema tratată şi abordarea aprofundată
a acesteia, aşază cartea ca un punct de reper în cercetarea importanţei autobio-
grafiei spirituale în spaţiul creştinismului răsăritean. Autobiografia spirituală
trimite la Cuvântul lui Dumnezeu despre care vorbeşte Sfântul Apostol Pavel:
„M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc ci Hristos trăieşte în
mine. Şi viaţa mea de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu,
Care m-a iubit pe mine şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine” (Galateni, 2, 20).
Nu este vorba despre sine ci despre cel care este „Calea, Adevărul şi Viaţa”.
Călin Emilian Cira
284
Pr. Maxim (Iuliu-Marius) Morariu, „Ţara Năsăudului” în Primul Război Mondial,
vol. 1, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2018.
Cunoaşterea istoriei naţionale, a celor

ce au scris-o cu sângele lor este o datorie a
fiecăruia dintre noi. Dar sunt oameni deose-
biţi care fac din studiul izvoarelor istorice un
ideal şi dovedesc o dăruire totală, oameni care
nu pregetă să şteargă praful de pe documen-
tele aflate în arhive, biblioteci, muzee etc. şi
să aducă în faţa cititorului izvoare mai puţin
cunoscute şi cercetate, să le comenteze, să le
compare cu alte izvoare, sau să le integreze în
istoria naţională la locul potrivit.
Un astfel de om este tânărul cercetător,
doctorand al Facultăţii de Teologie Ortodoxă
din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai” din
Cluj-Napoca, preotul Maxim (Iuliu-Marius)
Morariu. Pentru el, istoria este o preocupare
permanentă şi consideră că a scoate la lumină
lucruri de mult uitate este o obligaţie pentru
ca noi, cei mulţi, să nu uităm de unde venim şi cui datorăm acest fapt. Şi o face
cu multă consecvenţă şi dăruire, cu deosebită rigoare ştiinţifică şi corectitudine.
Este adevărat ce se zice de către unii („cărţile din cărţi se scriu”), dar autorul
aminteşte pe toţi cei care au scris despre eroii războiului la tema respectivă,
citându-i în subsidiar şi nu poate fi taxat pentru copiere, deoarece aduce noi
interpretări şi date despre tema studiată şi, după cum afirmă în prefaţă părin-
tele Prof. Univ. Dr. Ioan Chirilă, elaborează o judecată proprie cu privire la
chestiuni de responsabilitate publică, de conştiinţă comunitară.
Cartea este compusă din şapte capitole care se completează unele pe
altele formând un tot unitar despre situaţia Ţinutului Năsăudean în anii răz-
boiului. Jurnalul colonelului Anchidim Şoldea ne prezintă pe omul care îşi res-
pectă jurământul militar depus faţă de coroana austriacă, dar poartă în suflet
durerea că este pus să lupte împotriva unor neamuri cu care nu are nimic de
împărţit: sârbi, polonezi etc. El reprezintă o dovadă necenzurată a istoriei dure-
roase a vieţii românilor transilvăneni şi nu numai (p. 24).
În capitolul al doilea unt apoi prezentate două perspective inedite
asupra Primului Război Mondial: Jurnalul lui Gustav Zikeli şi însemnările lui
Vasile Măgheruşan, autorul arătând cum s-au raportat doi contemporani la
285
RECENZII
eveniment, un neamţ bistriţean şi un soldat român. Primul, om cultivat, tipo-

graf, editor, publicist, care n-a participat la război din motive de sănătate, dar
a informat populaţia Bistiţei cu privire la mersul operaţiunilor militare prin
ziarele Bistritzer Deutsher Zeitung şi Wochenschrift, având surse sigure de infor-
mare. Zikeli priveşte războiul prin prisma ideilor sale socialiste pe care le avea.
Însemnările lui sunt detaliate, corect scrise, cu oarecare valenţe literare (p. 40).
Spre deosebire de acesta, Vasile Măgheruşan face însemnări simple de pe front
şi, căzând prizonier la ruşi, se mulţumeşte să înşire doar localităţile drumului
său de prizonier în Rusia. Deoarece ştim că prizonierii se deplasau odată cu
frontul, se poate deduce cum a evoluat frontul rusesc între anii 1915–1918
(p. 42). Acest soldat a menţionat perioadele cât a stat în fiecare localitate, de
unde deducem cât a durat fiecare campanie rusească. Autorul face apoi o com-
paraţie între cele două mărturii: Zikeli relatează situaţia ţinutului bistriţean şi
năsăudean din spatele frontului, cu toate problemele lui, iar Măgheruşan dă
date simple despre front şi prizonierat, datorat mai ales pregătirii lor intelec-
tuale cât şi realităţilor diferite în care au trăit cei doi.
Următoarele capitole sunt dedicate folclorului care prezintă imaginea
războiului văzut de omul simplu: văduva, orfanul, părinţii îndureraţi, inva-
lidul etc. Piesele prezentate se cântă şi în zilele noastre: fetele îşi cântă draguţii
căzuţi, mamele îşi cântă fii, văduvele îşi cântă soţii, orfanii îşi cântă dorul de
tată. Un capitol aparte este dedicat cântecului funebru. Sunt prezentate culege-
rile făcute de Liviu Păiuş, Valeria Peter Predescu, Sever Hurdea, Ipate Dâmbu
şi alţii, care au îmbrăcat într-o formă poetică tragedia războiului dus de românii
ardeleni.
Este cunoscut faptul că maghiarii şi austriecii au fost ocoliţi de trimite-
rile pe front, fiind numiţi în diferite posturi din administraţie, aprovizionare,
construcţii militare, unde erau feriţi de marile încleştări. De aceea pierderile
în rândul lor au fost mici faţă de cele ale românilor şi alte etnii care au căzut
cu zecile de mii. Autorul se preocupă însă cu prezentarea, în partea a cincea a
cărţii, a situaţiei văduvelor, orfanilor şi invalizilor de război din Salva, a căror
dosare se află în Arhivele bistriţene. Aceste dosare sunt o sursă de informaţii
despre modul de viaţă al sătenilor şi de starea lor materială, de numărul vădu-
velor, orfanilor, invalizilor şi pensiile pe care le primeau. Nu este uitată nici
situaţia elevilor gimnazişti din Salva, deoarece greutăţile războiului i-a fac pe
mulţi să renunţe la studii din motive materiale.
Ultimul capitol este dedicat urmărilor războiului asupra natalităţii în
Salva: scăderea natalităţii şi diminuarea căsătoriilor. În mod paradoxal, mor-
talitatea infantilă este foarte redusă, fapt ce se datorează celor 76 de moaşe
comunale, care urmăreau situaţia copiilor pe care îi moşeau, îndrumând cu
pricepere pe mame şi pe ceilalţi membri ai familiei, care se ocupau de cei 186 de
nou născuţi în timpul războiului. Cu toate greutăţile datorate războiului, viaţa
morală nu s-a degradat, numărul de copii ilegitimi fiind aproape inexistent.
Meritul revine în primul rând preotului, care a fost mereu alături de familii şi a
desfăşurat o activitate deosebită pentru educarea morală a celor rămaşi acasă.
Cartea tânărului cercetător, doctorand la acea vreme, Maxim I. M.
286
RECENZII
Morariu este o oglindă vie a realităţilor din Ţara Năsăudului în timpul primei
conflagraţii mondiale, fiind o radiografie a satelor năsăudene, cu toate aspec-
tele lor. Scrisă cu har, cu un suflu evocator rar întâlnit, într-un stil concis şi
fluent, cu cursivitatea ideilor şi întâmplărilor şi nu în ultimul rând, cu un senti-
ment puternic de dragoste faţă de om şi cu înalte sentimente patriotice, cartea
este o lectură foarte plăcută ce îi îndeamnă pe cititori să se informeze asupra
trecutului deoarece necunoaşterea greşelilor poate duce la repetarea lor. Şi
iar repetăm cuvintele părintelui profesor universitar doctor Ioan Chirilă, pre-
şedintele senatului universităţii clujene şi prefaţatorul demersului: LECTIO
MEMORIAE – AD DEPOSITUM MEMORIAE, HIC EST VERITAS.
Ana Filip
287
Gheorghe Cazacu, Republica Moldova între Bruxelles şi Moscova. Opţiuni identitare
şi geopolitice (1991–2019), Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2020, 300 p.
Republica Moldova reprezintă un ade-

vărat punct nevralgic pentru contextul geopo-
litic actual. Opţiunile ei în materie de geopo-
litică au constituit un subiect intens investigat
şi dezbătut cu ardoare. În mod cert, situaţia
va rămâne la fel şi în viitor. Deşi e o ţară mică,
amplasarea geografică şi faptul că ar putea
constitui un punct de nealiniere la politica
rusă sau, pur şi simplu, poarta înspre sfera de
influenţă a acestei ţări, au transformat-o într-
un element ce a suscitat interesul istoricilor şi
analiştilor politici, cu precădere în ultimii ani.
Datorită acestui fapt, lucrarea lui
Gheorghe Cazacu, intitulată: Republica
Moldova între Bruxelles şi Moscova. Opţiuni
identitare şi geopolitice (1991–2019), apărută de
curând la editura Casa Cărţii de Ştiinţă din
Cluj-Napoca, se constituie deopotrivă într-un
demers interesant şi într-o cercetare care va suscita de bună seamă interesul
specialiştilor. Susţinută iniţial ca teză de doctorat, ea vede acum lumina tipa-
rului, cu o prefaţă de prof. univ. dr. Marcela Sălăgean, de la Universitatea clu-
jeană. Dânsa ţine să sublinieze în debutul textului că:
„Privind în ansamblu demersul domnului Gheorghe Cazacu, considerăm că, prin
parcurgerea unei bogate literaturi de specialitate (sinteze, studii şi articole, documente,
surse electronice, publicate în special în Republica Moldova, România şi Rusia), dar şi
prin puterea de sinteză a tuturor informaţiilor obţinute din materialul consultat, autorul
şi-a adus propria contribuţie la îmbogăţirea literaturii de specialitate despre un subiect
incitant nu numai pentru cercetătorii de pe ambele maluri ale Prutului, subiect care,
datorită complexităţii lui, se va afla încă mult timp în atenţia celor interesaţi” (p. 11).
Structurată pe cinci capitole mari, lucrarea se deschide, după cum era
de aşteptat, cu o analiză critică a istoriografiei (p. 33–73). Ca un cercetător ce
se respectă, autorul decide să segmenteze literatura investigată pe bază de cri-
terii geografice. Astfel există un subcapitol dedicat istoriografiei din Republica
Moldova (p. 35–46), unul celei occidentale (p. 47–50), unul celei româneşti
(p. 51–53), unul istoriografiei conflictului transnistrean (p. 54–57) şi unul istori-
ografiei sovietice şi celei ruse (p. 58–73).
289
RECENZII
Apoi, backgroundul istoric al întregii probleme este trecut în revistă

în paginile celui de-al doilea capitol, intitulat: „Între Occident şi Rusia. Istorie
şi politică între Prut şi Nistru” (p. 74–98). Gheorghe Cazacu aduce aici în
atenţie principalele aspecte privitoare la trecutul istoric Pruto-Nistrean, vor-
beşte despre ultimii ani de comunism în Republica Moldova, despre semni-
ficaţiile anului 1991 şi despre viaţa politică de aici de după acest an. Urmează
apoi o unitate tematică dedicată moştenirii culturale a Republicii (p. 98–115).
Ca tânăr ce este familiarizat cu această problematică, autorul vine aici să vor-
bească despre aspectele generale ce definesc amplasarea geografică şi geopoli-
tică a spaţiului avut în vedere, vorbeşte despre valorile culturale româneşti şi
influenţa culturală rusă aici, dar şi despre acel clash of civilizations care apare în
contextul interferenţei dintre cele două şi modul în care este uneori folosit ca
instrument propagandistic.
Amplu şi bine documentat, penultimul capitol este dedicat analizei
politicii externe a Republicii Moldova de după dezmembrarea URSS (p. 117–
211). După prezentarea reperelor principale ce definesc politica moldoveană
de vecinătate şi a modului în care s-a repercutat ea asupra relaţiilor comerciale
ale ţării (p. 117–124), autorul aduce în atenţie relaţia cu Uniunea Europeană şi
dinamica ei (p. 125–157). Apoi vorbeşte despre alegerile parlamentare şi pre-
zidenţiale (p. 158–211), reliefând modul în care acestea se constituie într-un
instrument util pentru înţelegerea felului în care diferitele direcţii propuse sunt
corelate cu preferinţele electoratului.
Cel din urmă capitol este dedicat geostrategiei şi geopoliticii Republicii
Moldova (p. 212–234). Autorul aduce aici în atenţie aspecte precum depen-
denţa acesteia faţă de Federaţia Rusă sau impactul problemei transnistrene
asupra politicii acesteia. După expunerea tuturor acestor aspecte, el ţine să
sublinieze în concluzii (p. 235–238) faptul că:
„Ca urmare a celor expuse în cadrul acestei lucrări, o primă concluzie ce tre-
buie formulată este aceea că Republica Moldova este o ţară divizată atât din punct de
vedere etnic, cât şi din punct de vedere teritorial. Societatea este scindată pe criterii
geopolitice, între adepţii aderării la Uniunea Europeană şi cei ce îşi doresc aprofun-
darea relaţiilor Republicii Moldova cu Federaţia Rusă. Aşa cum am putut observa pe
parcursul întregii lucrări, scindarea despre care vorbeam mai sus are multiple efecte
negative asupra societăţii Republicii Moldova şi asupra bunului mers al treburilor în
această ţară” (p. 235).
Rod al unui vast efort de documentare dedicat unui subiect asupra
căruia autorul s-a aplecat cu multă pasiune, lucrarea lui Gheorghe Cazacu,
intitulată: Republica Moldova între Bruxelles şi Moscova. Opţiuni identitare şi geo-
politice (1991–2019), se constituie aşadar nu doar într-o frumoasă şi utilă con-
tribuţie istoriografică dedicată unui subiect ce încă suscită deopotrivă interesul
publicului, al istoriografiei şi politicii, ci şi într-un text ce merită citit întrucât
oferă o evaluare obiectivă, alcătuită pe baza normelor metodologice în vigoare,
a unei situaţii importante pentru spectrul geopoliticii contemporane.
Maxim (Iuliu-Marius) Morariu
290
Portul popular năsăudean în fotografiile lui Ştefan Tatay. Colecţia Muzeului
Grăniceresc Năsăudean, ed. Dan Lucian Vaida, Dan Prahase, Carmen Rontea, Editura
Mega, Cluj-Napoca, 2020, 197 p.
Fotograf de o notorietate aparte în zona Năsăudului, Ştefan Tatay

(1909–1958) se cerea parcă redescoperit. Faptul că, în anul 1983, proprietarii
casei în care acesta a locuit au donat muzeului năsăudean clişeele şi negati-
vele din colecţia sa (p. 7), a creat contextul potenţial al unei viitoare aduceri în
lumină a muncii sale. Prin grija celor trei editori, domnul dr. Dan Lucian Vaida,
muzeograful Dan Prahase şi doamna Carmen Rontea, dar şi datorită efortului
depus de Dumitru Rotari, specialistul în fotografie de la muzeul amintit, în
anul 2020, o parte importantă a fotografiilor lui Ştefan Tatay, legate de portul
năsăudean, a ajuns să vadă lumina tiparului.
Munca mai sus-pomenitului arheolog, Dan Lucian Vaida şi a doamnei

Floarea Pleş a permis prezentarea biografică a celui omagiat (p. 10–11), dar
şi aducerea în atenţie a contextului în care familia sa a ajuns să se stabilească
pe meleagurile noastre. În plus, cei doi vorbesc şi despre viaţa sa de familie şi
realizează astfel şi debutul unei potenţiale genealogii. Demersul lor este acom-
paniat de câteva fotografii de familie, documente din biografia celui în cauză şi
câteva negative reproduse in situ (p. 12–18).
RECENZII
Urmează apoi un amplu şi bine documentat studiu dedicat portului

popular năsăudean, ce poartă semnătura Floricăi Pop (p. 19–31), menit să-l
familiarizeze pe cititorul provenind din altă zonă folclorică, sau pe cel care,
deşi este originar de pe aceste meleaguri, ştie destul de puţine lucruri despre
bogăţia şi diversitatea etnografică a acestor locuri, cu ţinuta ţăranului român
de altădată. Alături de un text recent precum cel al doamnei Virginia Linul
(Virginia Linul, Portul popular năsăudean. Origini. Valori. Evoluţii. Din istoricul
veşmintelor din Ţara Năsăudului. Secolul XX, col. „Şcoala ardeleană de etno-
grafie”, Editura Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2018) şi de încă câteva studii
şi articole răzleţe, ce se pierd parcă în negura timpului, capitolul vine să aducă
o contribuţie aparte la tezaurizarea, definirea şi înscrierea în circuitul ştiinţific
al portului năsăudean. După prezentarea consideraţiilor generale privitoare la
modul de viaţă, materialul şi elementele definitorii ale costumului, autoarea
trece aici la descrierea ţinutei femeieşti (p. 19–26), a elementelor ei definitorii
şi a particularităţilor locale ale acesteia. Urmează apoi costumul bărbătesc
(pp. 26–31). În realizarea frumoaselor descrieri, scriitoarea decide să îmbine
propriile constatări cu cele ale unor nume devenite deja referenţiale, precum:
Tiberiu Morariu, Iuliu Moisil, Vasile Bichigean sau neobositul Nicolae Iorga,
ce s-a arătat şi el uimit de bogăţia şi frumuseţea îmbrăcămintei ţăranului din
zona noastră.
Partea introductivă este apoi urmată de o frumoasă înşiruire de foto-
grafii, ce desăvârşeşte sinestezic cele prezentate anterior în slove. Cititorii sunt
invitaţi să descopere familii de tineri proaspăt căsătoriţi, îmbrăcaţi de sărbă-
toare (p. 33), fete frumos împodobite, gata de joc (p. 34), miri şi mirese (p. 35,
p. 54), tinere mămici (p. 35), grupuri de oameni adunaţi la târg, la joc sau alte
festivităţi (p. 36), femei cu soţii întorşi din „bătaie” (p. 37), mame, fiice şi nepoţi
ilustrând tranziţia între generaţii (p. 41), ipostaze tandre, fie ele materne (p. 42,
p. 43) sau de cuplu (pp. 42–43), fotografii de familie (p. 21–22) sau clişee menite
să pună în valoare „găzduşagul”, zestrea unor fete aflate în aşteptarea ursitului
(p. 44). Pătrunderea modernismului vestimentar în viaţa ţăranului şi convieţu-
irea dintre modern şi tradiţional nu scapă nici ea obiectivului lui Ştefan Tatay
(p. 47). Fie că aduce în atenţie tinere ce se căsătoresc cu „domni”, oameni şcoliţi,
pentru care portul ţărănesc nu mai e la modă (p. 47), fie chipuri de ţărani înstă-
riţi, care încearcă să îmbine urbanul cu ruralul (p. 57), sau generaţii ce nutresc
gusturi diferite în materie de ţinută (ca la p. 60, fotografia cu numărul 48, unde
probabil este vorba despre un tată venit să-şi viziteze fiul aflat la studii), sau
reuniuni de familie, în care orăşenii ţin să se diferenţieze de rudeniile de la ţară
(p. 98), fotograful o face într-un mod profesionist.
Munca sa de tezaurizare a fost una aparte şi constituie astăzi un instru-
ment extrem de important în înţelegerea vremurilor de altă dată, a anumitor
mentalităţi, stratificări sociale sau a modului în care pătrunderea modei de la
oraş a adus cu sine, încet-încet, înlocuirea costumului tradiţional cu „hainele
domneşti”.
Ar fi totuşi câteva „reproşuri” ce s-ar putea aduce lui Tatay şi subiec-
ţilor lui. Cel dintâi ar fi că „mutrele” celor din poză zâmbesc arareori. Nu
292
RECENZII
pentru că subiecţii ar fi fost atât de împovăraţi de griji încât să nu-şi permită

a o face. Va fi de bună seamă greu unei generaţii a selfie-ului, buzelor ţugu-
iate şi a zâmbetelor largi să înţeleagă de ce strămoşii ei erau atât de serioşi
şi pe alocuri încruntaţi. Poate nu ar fi fost rău ca editorii să menţioneze încă
dintru început că seriozitatea era o marcă definitorie a ţăranului năsăudean.
Vesel în momentele în care se cădea să fie astfel, el stătea serios şi încruntat în
poze, să transmită un mesaj de responsabilizare generaţiilor viitoare. Cine i-o fi
învăţat pe strămoşii noştri să fie aşa, nu ştiu... Apoi, mai toate pozele lasă să se
întrevadă că a existat o adevărată regie. Subiecţii sunt adesea aranjaţi simetric,
lucrurile sunt ordonate până în cel mai mic detaliu. E un lucru normal pentru
o societate în care procesul fotografic nu era atât de simplu precum e astăzi.
Copiii erau pregătiţi din vreme ce poziţie să ia, adulţii erau instruiţi şi ei. Nu
strica nimeni un clişeu pe o fotografie neclară, sau pe una în care oamenii să
dea o notă de neseriozitate. Că doar „cipul” venea expus la loc cu vizibilitate şi
trebuia să fie demn de admiraţia tuturor ce călcau pragul celui imortalizat! De
aceea, poate dacă timpul i-ar fi permis, ar fi fost interesante câteva instantanee
preluate cu mai multă naturaleţe, într-o epocă în care legile privacy-ului nu erau
atât de stricte şi acest fapt era permis. Ar fi dat astăzi posibilitatea unei analize
comparative.
Chiar şi aşa, munca lui Ştefan Tatay e una colosală, iar efectele ei se
văd în timp. Antologizarea fotografiilor acestuia în albumul editat de muzeul
năsăudean se constituie într-un fapt ce trebuie salutat şi apreciat, iar chipurile
celor prezenţi aici trebuie, cu certitudine, privite cu respect.
Maxim (Iuliu-Marius) Morariu
293
Pr. Alexandru Moraru, Învăţământul teologic universitar ortodox din Cluj (1924-
1952), Ediţia a II-a, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2020, 488 p.
În întreita slujire a Mântuitorului

Iisus Hristos, demnitatea de Învăţător are
o importanţă la fel de mare ca şi cele de
Arhiereu şi Împărat. Tocmai de aceea, pri-
vind întreaga Sa lucrare de pe pământ (pil-
dele, parabolele, învăţăturile pe care le-a dat
ucenicilor Săi, minunile şi exemplul personal
oferit zi de zi, ceas de ceas, clipă de clipă) înţe-
legem importanţa îndemnului şi cuvintelor
pe care Iisus le-a rostit în clipa Înălţării Sale
la cer: „Drept aceea, mergeţi şi învăţaţi toate
neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi
al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să
păzească toate câte v-am poruncit Eu vouă.
Şi iată, eu cu voi sunt în toate zilele, până la
sfârşitul veacului. Amin” (Matei 28:19–20).
Începând cu Apostolii şi ucenicii lui
Iisus, în toate veacurile care au urmat înteme-
ierii Bisericii, dimensiunea educaţională a reprezentat una dintre componen-
tele fundamentale ale Creştinismului. Fie că vorbim despre învăţăturile oferite
credincioşilor, prin intermediul predicilor, catehezelor, omiliilor etc., fie că ne
referim la forme „organizate” de transmitere a învăţăturii şi dogmelor creş-
tine, în cadrul unor şcoli sau academii teologice, actul didactic a fost nelipsit
din existenţa Bisericii. În spaţiul românesc, o lungă perioadă din istorie, pregă-
tirea viitorilor slujitori ai Domnului (preoţi, monahi, cântăreţi la strană etc.) s-a
realizat în şcolile mănăstireşti sau parohiale, ori prin transmiterea directă (din
generaţie în generaţie) a cunoştinţelor şi învăţăturii, târziu fiind organizat un
învăţământ teologic în sensul modern al cuvântului.
Spaţiul ortodox transilvănean a avut mult timp o singură instituţie de
învăţământ superior, la Sibiu. Cu începuturi încă din anul 1786, şi cunoscând
prima perioadă de înflorire şi dezvoltare în vremea Sfântului Ierarh Andrei
Şaguna, Institutul Teologic a devenit, în timpul păstoririi mitropolitului Nicolae
Bălan, Academia Teologică „Andreiana”, şcoală de tradiţie în care s-au format
numeroase generaţii de teologi, preoţi sau ierarhi care au slujit pe tot cuprinsul
Transilvaniei şi chiar mai departe. Era însă evident, în contextul Marii Uniri,
a obţinerii de către români a tuturor drepturilor (politice, sociale, economice
295
RECENZII
şi religioase), că şi în plan bisericesc lucrurile urmau să se schimbe. Asftel, în

scurt timp, a devenit limpede pentru toţi faptul că erau absolut necesare noi
instituţii teologice de învăţământ care să pregătească preoţi vrednici pentru
numeroasele comunităţi în care bisericile nu aveau slujitori.
La Cluj, reînfiinţarea Episcopiei Ortodoxe în 1921 a coincis cu dema-
rarea planurilor şi demersurilor necesare înfiinţării unei şcoli teologice de grad
universitar, această dorinţă a episcopului Nicolae Ivan fiind, după cum chiar
el o afirma, dictată de realităţile din parohii: „Mă cuprinde o adevărată durere,
văzând că peste 70 de comune bisericeşti sunt lipsite de păstorul lor sufletesc
şi ori încotro îndrept privirile nu văd nici o rază de speranţă pentru umplerea
golului”1. Proiectul avea să prindă formă şi să se împlinească în anul 1924, din
acel moment o nouă pagină de istorie începând a fi scrisă: învăţământul teo-
logic universitar ortodox clujean.
Vorbind despre istorie, învăţământ teologic ortodox, Cluj, nimeni nu
este mai potrivit a aborda, cerceta şi prezenta subiectul decât Pr. Prof. Univ.
Dr. Alexandru Moraru, cel care şi-a dedicat întreaga viaţă educării viitoarelor
generaţii de preoţi, atât în perioada petrecută ca dascăl la Seminarul Teologic
Ortodox Român din Cluj-Napoca (1976–1990), cât mai ales după 1990, atunci
când, prin strădaniile sale şi ale câtorva colegi (cadre didactice ale Seminarului)
a fost reînfiinţat învăţământul teologic universitar ortodox în oraşul de pe
malurile Someşului. Rând pe rând, Pr. Prof. Univ. Dr. Alexandru Moraru a
fost rector, decan, şef de catedră şi profesor pentru disciplina Istoria Bisericii
Ortodoxe Române cu Noţiuni de Paleografie. Istoric dedicat şi foarte valoros,
Pr. Prof. Univ. Dr. Alexandru Moraru nu a putut omite alcătuirea unor ample
lucrări dedicate tocmai învăţământului teologic ortodox clujean, văzând
lumina tiparului, pe lângă numeroase articole şi studii cu acest subiect şi două
volume consistente: Învăţământul teologic universitar ortodox român din Cluj
(1924–1952) – 1996 şi Seminarul Teologic Liceal Ortodox din Cluj-Napoca (1952–
1997) – 1997.
În acest an, 2020, Pr. Prof. Univ. Dr. Alexandru Moraru oferă celor intere-
saţi de descoperirea unor pagini inedite de istorie un nou volum: Învăţământul
teologic universitar ortodox român din Cluj (1924–1952), acesta fiind cea de-a
doua ediţie, revizuită şi adăugită a lucrării omonime, publicată în anul 1996.
După cum mărturiseşte chiar autorul, necesitatea reeditării, într-o ver-
siune îmbunătăţită şi extinsă, se datorează identificării, în ultimii ani, unor
noi documente foarte valoroase (ascunse într-un seif) privitoare la activitatea
Institutului Teologic Universitar din Cluj: procese verbale, matricole, registre
de prezenţă, registre de înmatriculare, registre privitoare la examenele unor
studenţi, registre cu diplome de absolvire sau licenţă şi altele. Astfel, spre deo-
sebire de ediţia tipărită în anul 1996, au fost completate şi adăugite următoa-
rele: „1. s-au corectat date şi nume eronate; 2. s-au îmbunătăţit unele biblio-
grafii ale cadrelor didactice; 3. s-a introdus un capitol special despre: studenţii
teologi; 4. s-a făcut o statistică a studenţilor teologi pe ani universitari şi pe sex;
1
Actele Adunării Eparhiale Cluj, Cluj, 1922, p. 69.
296
RECENZII
5. s-a înlocuit Statistica studenţilor teologi pe ani de studii, pe Eparhii şi pe

„stări” sociale, fiindcă nu corespundea realităţii; 6. s-a renunţat la Tabloul pre-
oţilor „ieşiţi” din Institutul şi Academia Teologică din Cluj (1925–1934) întrucât
nu avem posibilitatea verificării pe documente a exactităţii datelor; 7. s-a făcut
o nouă prezentare a studenţilor teologi pe ani de studii şi de pregătire, după
matricole, înlocuindu-se cea veche, fiindcă era incompletă şi cu multe greşeli;
8. s-au prezentat „primii” licenţiaţi (absolvenţi) cu absolutoriu, ai Institutului
Teologic Universitar Ortodox din Cluj (1924–1936); 9. s-au prezentat licenţiaţii
Institutului Teologic Universitar (1949–1952); 10. s-au îmbunătăţit notele subsi-
diare; 11. s-a refăcut bibliografia generală privitoare la acest institut”2.
Volumul de faţă, apărut la Editura Renaşterea din Cluj-Napoca în acest
an (2020), însumează un număr de 488 de pagini, fiind deschis printr-un cuvânt
al Î.P.S. Andrei, Arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului şi Mitropolit al
Clujului, Maramureşului şi Sălajului, ierarhul subliniind tradiţia şcolii clujene
de teologie şi importanţa cercetării Pr. Prof. Univ. Dr. Alexandru Moraru în
cunoaşterea istoriei acesteia. În continuare, sunt inserate Cuvântul înainte al
autorului (de la prima ediţie a lucrării) şi o Lămurire (pentru ediţia de faţă).
Volumul este structurat pe şapte capitole mari, fiecare având unul sau
mai multe subcapitole, acestora adăugându-li-se Concluziile şi Bibliografia
selectivă.
Primul capitol (pp. 21–27) este intitulat „Învăţământul Teologic Ortodox
în contextul vieţii româneşti transilvănene – privire generală –”, pe parcursul
lui Pr. Prof. Univ. Dr. Alexandru Moraru punctând principalele repere ale isto-
riei credinţei ortodoxe în spaţiul românesc. Pornind din cele mai vechi timpuri
şi continuând cu prezentarea succintă a organizării Bisericii, a evoluţiei cul-
turii, a tipăririi cărţilor bisericeşti, a dezvoltării şcolii şi învăţământului laic şi
teologic, autorul oferă cititorului posibilitatea de a înţelege mai bine contextul
care a condus în cele din urmă la înfiinţarea, la Cluj, a învăţământului teologic
ortodox.
Cel de-al doilea capitol (pp. 29–148), consistent ca dimensiuni şi infor-
maţii, este intitulat „Istoricul Învăţământului Teologic Ortodox din Cluj (1924–
1952)”, fiind împărţit în trei subcapitole. Primul dintre acestea, „Institutul
Teologic (1924–1925)”, prezintă cadrul şi contextul apariţiei primei instituţii
teologice ortodoxe de grad universitar la Cluj. Apelând la numeroase acte ofi-
ciale (scrisori, documente ministeriale, memorii oficiale, adrese etc.), autorul
surprinde pas cu pas etapele care au premers înfiinţării Institutului, precum şi
organizarea lui în primul an de funcţionare. Sunt prezentate proiectul de orga-
nizare, structura catedrelor, corpul profesoral, alegerea conducerii, modul de
selectare şi recrutare a cadrelor didactice, curricula, precum şi ceremonia inau-
gurării Institutului (discursuri, participanţi etc.). Cel de-al doilea subcapitol
„Academia teologică (1925–1948)” dezvoltă tema transformării Institutului în
Academie teologică, prin această schimbare de statut fiind crescut prestigiul
2
Alexandru Moraru, Învăţământul teologic universitar ortodox român din Cluj (1924–1952),
Ed. a II-a (Ed. reviz. şi adăug.), Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2020, pp. 19–20.
297
RECENZII
instituţiei clujene. Paginile dedicate Academiei evidenţiază istoricul acesteia în

cei mai luminoşi ani ai existenţei sale, perioadă în care nume ilustre au ocupat
catedrele, generaţii strălucite de studenţi ieşind de pe băncile şcolii. Părintele
Alexandru Moraru abordează cele mai importante aspecte ale funcţionării
Academiei, prezentarea bazându-se pe un foarte bogat material documentar.
Subcapitolul trei, intitulat „Institutul Teologic de grad universitar (1948–1952)”
are în prim-plan ultima perioadă de activitate a Institutului din Cluj, ani care,
deşi ar fi trebuit să reprezinte împlinirea unui vechi deziderat, acela de a oferi
cel mai înalt nivel de studii universitare, au coincis cu profundele şi radicalele
schimbări din istoria României. Instalarea regimului comunist a afectat nemij-
locit şi Biserica Ortodoxă Română, Institutul clujean fiind victimă a multiplelor
reforme pe care noua conducere a statului le-a întreprins. Astfel, după patru
ani în care dinamica Institutului a fost una deosebită (activitate educaţională
intensă, sosirea unor noi profesori, publicarea unor lucrări de specialitate,
vizite ale unor personalităţi bisericeşti şi laice etc.), o lovitură teribilă a survenit
la 31 august 1952, data la care Institutul a fost desfiinţat, act dureros atât pentru
Episcopia Clujului, cât şi pentru Biserica Ortodoxă din Transilvania.
Capitolul trei, „În slujba Bisericii şi a Neamului” (pp. 149–179) este
împărţit în două mari subcapitole: a. Cadrele didactice şi b. Studenţii. În
cuprinsul său, părintele Alexandru Moraru descrie în amănunt activitatea
ştiinţifică a cadrelor didactice, paginile fiind extrem de valoroase prin siste-
matizarea şi reunirea principalelor publicaţii ale celor care ocupau catedrele
Institutului. Este realizat şi un cuprins al celor cinci Anuare publicate în inter-
valul 1924–1940. Nu sunt omise nici activităţile misionar-culturale şi de îndru-
mare preoţească pe care profesorii Institutului şi Academiei le-au desfăşurat,
prin acestea urmărindu-se atât catehizarea unui număr cât mai mare de cre-
dincioşi, cât şi pregătirea permanentă a preoţimii. În ceea ce priveşte partea
dedicată studenţilor, capitolul trei tratează în amănunt subiecte precum regu-
lamentele şcolare, modalităţile de examinare, statisticile generale, societatea
studenţilor teologi „Credinţa Ortodoxă”, cercurile studenţeşti de studii religi-
oase, funcţionarea şi dezvoltarea bibliotecii etc.
Autorul acordă o atenţie deosebită chiar şi componentei materiale a
Institutului şi Academiei Teologice, capitolul patru intitulat „Probleme admi-
nistrativ-gospodăreşti” (pp. 181–192) prezentând sălile de curs, decanatul,
paraclisul, internatul şi cantina, oprindu-se şi asupra structurii personalului
administrativ (organigrama funcţiilor, numele pedagogilor, ale duhovnicilor,
ale administratorilor etc.).
Capitolul cinci „Absolvenţi şi licenţiaţi ai Institutului – personalităţi”
(pp. 193–199) cuprinde evocarea câtorva dintre cei mai cunoscuţi absolvenţi ai
Institutului şi Academiei clujene, printre aceştia putând fi amintiţi mitropolitul
Antonie Plămădeală, episcopul Ioachim Mareş, protopopul Iuliu Goşescu etc.
Dacă capitolul cinci este dedicat absolvenţilor, mulţi dintre ei deve-
nind personalităţi ale Bisericii sau societăţii româneşti, capitolul şase îi
are în centru pe cei care i-au format, profesorii Institutului şi Academiei.
Intitulat „Biobibliografia cadrelor didactice” (pp. 201–253), capitolul prezintă
298
RECENZII
personalităţi uriaşe ale teologiei româneşti, nume precum Andrei Buzdug,

Ioan Paşca, Orest Bucevschi, Ioan Vască, Liviu Galaction Munteanu, Gheorghe
Stănescu, Vasile Petraşcu, Isidor Todoran, Nicolae Balca, Alexandru Filipaşcu,
Ioan Zăgrean, Gheorghe Barna, Petru Suciu, Ioan Lupaş, Ilarion Felea, Florea
Mureşanu, Dominic Stanca, Ioan Brie, Ioan Bunea ş.a. demonstrând valoarea
extraordinară a corpului profesoral. Din păcate, aşa cum s-a întâmplat în cazul
multor elite româneşti, parte din aceşti dascăli au suferit închisoare, deportare
sau chiar moarte în temniţele comuniste, printre aceştia numărându-se Liviu
Galaction Munteanu, Alexandru Filipaşcu, Ioan Lupaş, Ilarion Felea, Florea
Mureşanu, Simion Curea, Pavel Şendrea, Gheorghe Noveanu, Ioan Bunea.
Ultimul capitol, care este inserat îndată după Concluzii (pp. 255–257),
este constituit din Anexe (pp. 259–470), el reprezentând cea mai întinsă parte a
lucrării. În cuprinsul său, Pr. Prof. Univ. Dr. Alexandru Moraru adaugă valo-
roase tabele şi liste cu studenţii Institutului şi Academiei Teologice din Cluj
(1924–1952), tabloul primelor generaţii de absolvenţi ai Academiei Teologice
(1924–1936) şi ai Institutului Teologic de Grad Universitar (1949–1952), o sta-
tistică generală a studenţilor pe întregul interval avut în vedere, regulamen-
tele de funcţionare ale Academiei, a Societăţii Academice Teologice „Credinţa
Ortodoxă”, registre cu situaţia la învăţătură şi rezultatele examenelor etc. La
final, sunt reproduse fotografii care surprind chipurile profesorilor, tablouri de
absolvire, instantanee ale clădirilor Institutului (internat, cantină etc.).
Volumul se încheie cu o Bibliografie Selectivă (pp. 471–486), aceasta
însumând cele mai importante surse atât arhivistice, cât şi periodice, articole,
studii şi volume dedicate Institutului şi Academiei Teologice Ortodoxe clujene.
Răsfoind paginile volumului publicat de Pr. Prof. Univ. Dr. Alexandru
Moraru nu putem să nu observăm munca uriaşă depusă pentru realizarea lui,
efortul necesar identificării, clasării, analizării şi interpretării fiind unul consi-
derabil. Demersul publicării unei a doua ediţii este unul lăudabil, cu atât mai
mult cu cât autorul nu s-a rezumat la a tipări „un nou tiraj” ci a venit cu un
material arhivistic nou, substanţial şi inedit. Prin aceasta, volumul de faţă con-
stituie cea mai completă, complexă şi recentă cercetare referitoare la Institutul
şi Academia Teologică de la Cluj, datele şi informaţiile din cuprinsul său consti-
tuind un material extrem de util istoricilor, preoţilor şi tuturor celor care doresc
să cunoască mai multe din istoria uneia dintre instituţiile de învăţământ teo-
logic ortodox reprezentative astăzi. Stilul concis, cursiv, informaţia bine scrisă şi
consistent argumentată prin bogatul aparat critic fac din lectura acestui volum
o incursiune interesantă în istorie. Felicităm autorul pentru demersul publi-
cistic şi nădăjduim ca, urmându-i exemplul, şi celelalte Facultăţi sau Seminare
Teologice să alcătuiască asemenea lucrări, doar în acest fel putând fi completat
tabloul de ansamblu al învăţământului teologic ortodox din România.
Paul-Ersilian Roşca
299

Arhiva Somesana Seria III IX 2020

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Arhiva Somesana Seria III IX 2020

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ARHIVA SOMEªANÃ

REVISTÃ DE ISTORIE ªI CULTURÃ

Coperta: Marcela Tamaş

Responsabilitatea pentru conţinutul articolelor din cuprinsul volumului

Mircea Gelu Buta Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca. Facultatea de

Călin Emilian Cira Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga”,

Ioan Cordovan Bistriţa.

Dorin Dologa Arhivele Naţionale, Serviciul Judeţean Bistriţa-Năsăud.

Ana Filip Salva.

Ironim Marţian Universitatea Tehnică Cluj-Napoca.

Iuliu-Marius Morariu drd. Universitatea Pontificală „Sfântul Toma de Aquino”

Adrian Onofreiu Arhivele Naţionale, Serviciul Judeţean Bistriţa-Năsăud.

Maria Onofreiu Colegiul Tehnic „Grigore Moisil”, Bistriţa

Marius-Nicolae Pop Şcoala Gimnazială „Lucian Blaga”, Bistriţa.

Dan Prahase Muzeul Grăniceresc Năsăudean.

Carmen Rontea Muzeul Grăniceresc Năsăudean.

Paul-Ersilian Roşca Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca. Facultatea de

Adrian Socaci Şcoala Gimnazială Uriu.

Crin-Triandafil Theodorescu Muzeul Grăniceresc Năsăudean.

Mihail-Andrei Theodorescu Academia Română, Institutul de Speologie „Emil Racoviţă”,

Dan Lucian Vaida Muzeul Grăniceresc Năsăudean.

Delia Velescu Bucureşti.

I. ŢARA NĂSĂUDULUI – ISTORIE ŞI CULTURĂ

M axim (I uliu -M arius ) MORARIU

A drian ONOFREIU, M aria ONOFREIU

M ircea G elu BUTA

C ălin -E milian CIRA

II. ARHEOLOGIE ŞI ISTORIE

M arius N icolae POP

A drian ONOFREIU, I oan CORDOVAN

M axim (I uliu -M arius ) MORARIU

P aul -E rsilian ROŞCA

Sintagma din titlu defineşte analiza comparativă realizată în studiul

Pornind de la aceste referinţe privind modul de „înregistrare” a eveni-

numitelor fonduri” sau cele privind traiectul de verificare şi aprobare din

După cum din alăturata scrisoare comunicată din partea Comitetului

În ascultarea veneratei ordinaţiuni din 13/2 a 1. c., nr. 17720, se

relaţionează din partea subscrisului antiste comunal cu supunere întru acolo,

Preliminarul fondului Monturului, acum de stipendii, din desfiinţatul

pe lângă retrimiterea actelor respective şi comunicarea unui exemplar din pre-

La mult stimata ordinaţiune a Inclitului Prezidiu din 8 a curentei nr.

După opiniunea subscrisului, toate aceste documente de sub nr. 1–5,

D-l. Basil Buzdug este membrul Comisiunii administratoare, căruia,

I. În 17 iunie a. cur. Seara se va ilumina opidul Năsăud şi banda muzi-

Ilustritatea Sa, domnul Căpitan Suprem, ca reprezentantul Ilustrităţii Sale, se

La stimatul mandat d. d. 5 august a. c., nr. 13, ne luăm libertatea a

Inclitului Presidiu al Comitetului fondurilor grăniţereşti, în loco,

Din raţiunea comisiunei administratoare a fondurilor scolastice dis-

fondului scolastic central, cât şi a fondurilor scolastice comunale, şi aflând cea

Serbării zilei de 26 octombrie 1866, ca sărbătoare naţională întru adu-

După cum prea bine este cunoscut Inclitului Presidiu, administrarea

– d-l. Florian Porcius;

Din una reprezentaţiune a domnului Ioan Florian, preşedinte a

„DIUAR GRĂNICERESC”78 FROM 1866

«DIUAR GRĂNICERESC»79 DE 1866

L’écrivain propose une autre façon de retracer le passé de la zone où se trouvait

„DIUAR“80 AM GRENZGEBIET: DAS JAHR 1866

Maxim (Iuliu-Marius) MORARIU

Arhiva Someşană este cu certitudine un periodic istoric şi cultural ce a

memorialistică din acele vremuri. Apoi continuă cu descrierea sfârşitului poe-

Dincolo de supralicitarea rolului anumitor clase, autorul are totuşi

Republicii Populare Române, Bucureşti, 1964, p. 88.

vor constitui ilustratele de pe front. Cu privire la acestea, arată, înainte de a

în paginile ei şi texte interesante privitoare la două aspecte istoriografice cu