1

АUTORUL: A. LEŞCU
ASPECT DE CALCULATOR ŞI ILUSTRAŢII DE PROCESARE:
COLONEL V. SAMARDAC

2
 Cuvânt introductiv

Printre ofiţerii Armatei Naţionale care au o

prezenţă profesională exemplară în cadrul domeniul
militar profesional şi fac parte dintre cei mai demni eroi
ai neamului, contribuind în permanenţă la gloria militară
a Republicii Moldova, se află şi numele a nouă ofiţeri ai
Armatei Naţionale: general de brigadă Nicolae Petrica,
general de brigadă Vasilie Grosu,colonel Anatolie
Cociug, colonel Valentin Cihodari, colonel Leonid
Carasev, colonel Petru Casapciuc, colonel Andrei Djan,
colonel Vladimir Donţul, colonel Alexandru Gorgan, colonel Grigorie Larin, colonel
Vladimir Muntean, colonel Sveatoslav Neburac, colonel Iurie Neghina, colonel Vitalie
Rusu, colonel Viaceslav Samardac, colonel Igor Snîtco. De la începutul constituirii
statului naţional - Republica Moldova, aceşti bravi apărători ai neamului şi ai valorilor
naţionale au contribuit enorm la formarea Armatei Naţionale, ca instituţie a statului,
determinantă pe domeniul securităţii naţionale. În timp de grea încercare, ei nu au stat
pe gânduri, ci din indemnul spiritului patriotic, cu arma în mână, au apărat independenţa
şi integritatea teritorială a Republicii Moldova, riscând cu preţul propriei vieţi, în scopul
de a opri măcelul de pe Nistru.
Lucrarea locotenentului-colonel (r), doctor în istorie Anatolie Leşcu, conferențiar
universitar Catedra Administrație Publică a Academiei Militare al Forţelor Armate ale
Republicii Moldova, reprezintă rezultatul unor cercetări de mai mulţi ani, care vin să
acopere un gol în istoriografia naţională, fiind totodată şi un studiu de pionierat, care
obligă, în acelaşi timp, la reconsiderarea imaginii şi istoriei militare a Republicii
Moldova de la sfârșitul secolului XX.

Președintele Republicii Moldova, Mircea Snegur

3
 Pe parcursul întregii istorii, poporul nostru a fost nevoit să-şi apere cu arma în
mână existenţa sa şi posibilitatea de a trăi liber şi independent. În lupta aceasta de-a
lungul secolelor, a dat dovadă în permanenţă de curaj şi eroism, promovând necontenit
tradiţia militară a neamului, începând de la cohortele lui Burebista şi Decebal, legiunile
romane, ostaşii lui Alexandru cel Bun şi Ştefan cel Mare, de la militarii moldoveni
înrolaţi în armatele Poloniei, Suediei, Austriei, Rusiei şi până la ostaşii Armatei
Naţionale. În multiple lupte şi bătălii, de multe ori ei au fost decoraţi cu cele mai înalte
distincţii militare ale acestor ţări. Dar niciodată abnigaţia acestora nu au fost evidenţiaţă
cu decoraţii naţionale. Numai după obţinerea independenţei Republicii Moldova, aceşti
patrioţi ai neamului au obţinut posibilitatea să fie decoraţi pentru succesele militare
deosebite cu cea mai înaltă distincţie militară a Patriei – ordinul militar “Ştefan cel
Mare.”

Ordinul militar “Ştefan cel Mare” a fost constituit prin Legea Republicii Moldova “Cu
privire la distincţii de stat ale Republicii Moldova” nr. 1123-XII din 30 iulie 1992.
Conform acestei legi, ordinul “Ştefan cel Mare” este decoraţia militară supremă a
Republicii Moldova. Respectiva distincţie militară se conferă numai în patru cazuri, şi
anume:
- pentru acte de eroism şi conducerea iscusită a operaţiunilor militare;
- pentru bărbăţie deosebită în timpul menţinerii ordinii publice, apărării drepturilor
şi libertăţilor omului;
- pentru vitejie şi spirit de sacrificiu în asigurarea securităţii, în îndeplinirea unor
misiuni speciale;
- pentru alte merite deosebite în apărarea libertăţii şi independenţei Republicii
Moldova.
Restul cazurilor, neincluse în cele menţionate, pot fi evidenţiate prin alte decoraţii
militare de stat, ca de altfel medaliile “Meritul Militar” şi “Pentru vitejie.”

4
 Republica Moldova
PREŞEDINTELE REPUBLICII MOLDOVA
LEGE
privind conferirea de distincţii de stat

În temeiul art. 88 lit. a) din Constituţia Republicii Moldova şi al Legii cu privire la

distincţiile de stat ale Republicii Moldova,
Preşedintele Republicii Moldova d e c r e t e a z ă:
Articol unic. - În semn de preţuire a bărbăţiei, curajului şi spiritului de sacrificiu
manifestate în lupta pentru apărarea independenţei şi integrităţii teritoriale a Republicii
Moldova, se conferă:
Ordinul „Ştefan cel Mare”

Din luna iulie 1992 şi până în prezent, cu ordinul “Ştefan cel Mare” au fost
decoraţi în jur de 120 persoane. Cu regret, opinia publică din republică nu este pe deplin
informată despre aceste personalităţi şi faptele lor eroice care le-au făcut pentru ţară şi
neam şi care reprezintă adevăratul patrimoniu naţional al spiritualităţii şi
devotamentului faţă de idealurile naţionale. După decorare şi interesul iniţial manifestat
de mass-media şi opinia publică, aceste personalităţi militare remarcabile trec în
anonimat, reamintindu-se de dânşii numai cu ocazia anumitor sărbători, pe când
exemplele de eroism trebuie se devină baza educaţiei militaro-patriotică.
Lucrarea dată reprezintă începutul a unui amplu studiu consacrat elucidării
faptelor de eroism şi curaj excepţional, demonstrate de către cavalerii ordinului “Ştefan
cel Mare.” Prima parte a lucrării cuprinde culegerea de schiţe din biografiile militarilor
de carieră, din cadrul Armatei Naţionale, decoraţi cu ordinul “Ştefan cel Mare.” A doua
parte a lucrării va cuprinde biografiile celorlalţi cavaleri al acestui ordin, inclusiv şi cei
decoraţi post-mortem. Nepretinzând la elucidarea problemei în întregime, autorul
consideră că lucrarea va juca un rol pozitiv şi important în formarea spiritului patriotic
în rândurile militarilor Armatei Naţionale şi, desigur ai populaţiei Republicii Moldova,
mai cu seamă al tineretului premilitar. Totodată, lucrarea în cauză este un omagiu de
recunoştinţă pentru aceşti oameni, care în clipele de mare dificultate pentru ţară nu au
ezitat şi cu arma în mână, cu riscul propriei vieţi au apărat independenţa Republicii
Moldova. Autorul aduce sincere mulţumiri acestor eroi şi bravi apărători ai ţării, care
prin faptele sale au contribuit direct la apariţia acestei lucrări.

5
 EROUL DIN FLĂCĂRI

Colonelul Leonid Sergiu Carasev s-a născut la

22 octombrie 1948 în oraşul Kurahovo, regiunea
Doneţc, Ucraina, în familie de muncitori. Nimic în
copilăria micului Leonid nu prevestea viitoarea carieră
militară. Mai mult decât atât, în anul 1965 el a hotărât
se continue tradiţia familiei sale, fiind admis la studii
în şcoala profesional-tehnică din oraşul Doneţc. După
absolvirea în anul 1967 a şcolii profesional-tehnice,
Leonid activează la una din uzinele marelui centru
industrial, cum este Doneţcul, în calitate de lăcătuş. În
toamna anului 1967 Leonid Carasev este recrutat în
Armata Sovietică şi îşi îndeplineşte serviciul militar în
Districtul militar Belorus. Armata, cu toate greutăţile
sale specifice serviciului militar, l-a determinat pe soldatul Leonid Carasev să aleagă
una din cele mai nobile profesii din lume, cea de apărător al Patriei.
În anul 1969, după expirarea serviciului militar în termen el este admis la studii la
şcoala militară superioară de comandament din Orientul Îndepărtat. După absolvirea în
anul 1973 a şcolii militare şi conferirea primului grad de ofiţer “locotenent”, Leonid
Carasev este repartizat cu serviciul militar în regimentul 304 Infanterie motorizată,
dislocat în Orientul Îndepărtat, la funcţia de comandant pluton cercetare. Seriozitatea şi
experienţa de viaţă acumulată pe parcursul anilor l-au evidenţiat pe acest fiu de
muncitori şi fost soldat, obţinând rezultate înalte cu subunitatea sa. Aceste rezultate nu
au rămas neobservate de către comandamentul regimentului şi, peste numai un an după
absolvirea şcolii militare, în anul 1974 este promovat la funcţia de comandant companie
al aceluiaşi regiment cu acordarea înainte de termen a gradului militar de locotenent
major.
Experienţa sa de soldat în termen l-a făcut pe locotenent major L. Carasev foarte
receptiv la nevoile şi doleanţele subalternilor săi. Ştiind viaţa cotidiană a soldatului nu
din auzite, ci simţind-o pe propria sa piele, el a devenit un duşman aprig al relaţiilor
neregulamentare, încălcărilor de disciplină, punând efortul principal pe pregătirea de
luptă. În scurt timp, compania condusă de către L. Carasev a devenit fruntaşă în
regiment, iar comandantul ei a fost înaintat în anul 1976 la funcţia de comandant
batalion. Tot în acelaşi an, locotenent major Leonid Carasev a fost întărit la funcţia de
şef stat major regiment 304 infanterie. În numai trei ani după absolvirea şcolii militare
el a parcurs calea de la comandant de pluton la cea de şef stat major regiment în grad de
locotenent major, caz unic în istoria contemporană a Armatei Sovietice.
În anul 1977 locotenent-major Leonid Carasev este admis la studii la Academia
Militară în numele lui Mihai Frunză, ceea ce iarăşi a fost un caz excepţional, pe care o
absolveşte în anul 1980 cu menţiune, fiind repartizat cu serviciul militar în Ungaria,
iniţial la funcţia de şef stat major regiment, iar din 1982 la cea de comandant regiment
96 infanterie motorizată.
În anul 1985 maiorul L. Carasev este transferat în Extremul Depărtat, fiindu-i
încredinţată comanda regimentului 42 Infanterie motorizată, dislocat în oraşul
6
Petropavlovsk-Kamciatsk. În numai doi ani acest regiment din codaş a devenit fruntaş,
ocupând locul I în cadrul diviziei 180 infanterie motorizată. Aceste succese remarcabile
demonstrate de către locotenent-colonel L. Carasev nu au fost neobservate şi de
conducerea de vârf a Armatei Sovietice, în anul 1987 el fiind înaintat la funcţie de şef
stat major divizia 86 infanterie de
Gardă, dislocată în oraşul Bălţi.
Din acest moment întreaga
biografia sa este strâns legată cu
pământul moldav, devenit pentru
el a doua Patrie. Din primele zile
ale aflării sale în Moldova, el s-a
pătruns de o adâncă simpatie faţă
de popor, cultura şi tradiţiile
naţionale. Sosind în decembrie
1987 în Bălţi, locotenent-colonel
L. Carasev a preluat conducerea
statului major a diviziei, iar în
luna mai 1990, după
transformarea diviziei 86 infanterie de Gardă în Baza de păstrare a patrimoniului militar
al armatei a 14-a cu sediul în Floreşti, a fost numit comandant al acestei mari unităţi,
acordându-i totodată înainte de termen gradul militar “colonel”.
În timpul evenimentelor din anii 1991-1992 colonelul L. Carasev se afla în
Moldova. Din primele zile a schimbărilor revoluţionare din Moldova el a stat ferm de
partea poporului şi tânărului stat – Republica Moldova. În condiţiile grele de atunci,

colonel L. Carasev a întreprins toate măsurile posibile şi imposibile în vederea păstrării

tehnicii şi armamentului din dotare. Profitând de faptul că Baza din Floreşti era în
subordinea armatei a 14-a şi statutul ei juridic nu era bine determinat cu autorităţile din
7
Chişinău, comandantul armatei a 14-a, sub pretextul schimbării tehnicii vechi pe cea
nouă, a scos din Moldova 220 tancuri, 120 maşini blindate, 180 tunuri. Raportând
conducerii republicii despre cele întâmplate, colonelul Leonid Carasev a luat un şir de
măsuri menite se oprească scoaterea tehnicii militare şi armamentului încă rămas în
Floreşti. Văzând sabotarea iniţiativelor sale din partea locţiitorilor săi, a interzis accesul
ofiţerilor pe teritoriul unităţii, conducând de sine stătător unitatea. Pe cont propriu şi în
strânsă legătură cu organele de securitate din raionul Floreşti a început repartizarea
armamentului trupelor de poliţie care aveau o nevoie stringentă de acest armament.
Poziţia sa fermă şi patriotică a stârnit un val de ură din partea conducerii armatei a 14-a,
care în persoana comandantului ei (generalul Iu. Netkaciov) a fost ameninţat cu judecata
Tribunalului militar, iar în primăvara anului 1992 a fost vizitat personal de către
comandantul armatei cu o escortă înarmată, având ca scop arestarea sa şi ducerea în
Tiraspol.
În luna mai 1992, colonelul L. Carasev este numit la funcţia de comandant grupă
opretaiv-tactică cu sediul la Centrul de instruire Bulboaca, scopul căreia era instruirea
efectivului în termen al tinerei Armate Naţionale…Nimic nu prevestea în vara anului
1992 despre tragedia, care avea să se întâmple în Tighina. Necătând la înţelegerile luate
la cel mai înalt nivel, autorităţile din Transnistria au hotărât să blocheze secţia de poliţie
din Tighina cu forţele sale armate. Pe 19 iunie 1992, colonelul L. Carasev a primit ordin
să deblocheze cu batalionul 1 infanterie motorizată secţia de poliţie şi să ocupe poziţia
în faţa podului peste Nistru. Ajungând lângă pod, colonelul L. Carasev a ocupat poziţia
în faţa podului organizând apărarea circulară, fiindcă batalionul său era înconjurat din
toate părţile de inamici.
În dimineaţa zilei de 20 iunie, în jurul orei 800, din partea Tiraspolului s-au auzit
rocotele motoarelor şi peste puţin timp pe pod au apărut trei tancuri. A început primul
atac asupra poziţiilor ocupate de ostaşii ţării. Din prima lovitură a tancului a fost ucis
observatorul, ceea ce a produs panică în rândurile apărătorilor. Pe poziţii au rămas în jur
de cinci oameni, în frunte cu colonelul Leonid Carasev. Luând aruncătorul de grenade,
colonelul L. Carasev din prima lovitură a atins primul tanc al inamicului care a luat foc
şi a fost distrus. În urma lui înainta al doilea tanc, care la rândul său a fost distrus de
bravul colonel cu ajutorul locţiitorului său locotenent-colonel Valentin Cihodari. Fiind
uşor rănit, colonelul L. Carasev a transmis aruncătorul de grenade lui V. Cihodari, care
a doborât cel de-al treilea tanc, care în flăcări s-a retras spre Tiraspol. Primul atac a fost
respins datorită eroismului şi stăpânirii de sine al colonelului Leonid Carasev. Cu părere
de rău, în timpul acestei ofensive, colonelul L. Carasev a fost rănit de trei ori, ultima
oară grav, primind traumă cranio-cerebrală închisă şi în condiţii grele evacuat în
Spitalul Clinic Militar Central. Pentru eroismul manifestat în luptele din oraşul Tighina,
colonelului Leonid Sergiu Carasev, prin decretul Preşedintelui Republicii Moldova nr.
188 din 24.08.1992 i-a fost conferit ordinul “Ştefan cel Mare.”
După însănătoşire şi terminarea conflictului armat din stânga Nistrului, colonelul
L. Carasev a preluat conducerea Brigăzii 1 Infanterie motorizată din oraşul Bălţi, în
scurt timp ea devenind unitate fanion a Armatei Naţionale. După trecerea pe 3 ianuarie
1997 în rezervă, colonelul Leonid Carasev continuă activitatea militaro-patriotică în
cadrul uniunii veteranilor războiului pentru independenţa Republicii Moldova.

FĂRĂ DREPTUL LA GREȘEALĂ

8
 Onestitate! Cuvântul acesta este unul caracteristic
pentru majoritatea eroilor care cu prețul propriilor lor
vieți au apărat Moldova pe întregul său parcurs istoric,
de la începuturile sale până în zilele noastre. Unul din
acești eroi este și colonelul în rezervă Petru Ion
Casapciuc. Născut la 23 august 1947 în satul Grinăuți
raionul Râșcani, de mic copil a cunoscut greutățile vieții
și costul pâinii. Realitatea dură a colectivizării în plin
proces de desfășurare în cei ani l-a impus pe Ion
Casapciuc cu întreaga sa familie să părăsească satul său
natal stabilindu-se cu traiul în orașul Bălți. Aici pentru
micuțul Petru a sunat la 1 septembrie 1954 pentru prima
dată clopoțelul școlii. Absolvind în anul 1962 școala
medie de 8 ani nr.14 din Bălți Petru Casapciuc face
prima sa alegere responsabilă în viață – intră la lucru în calitate de muncitor la fabrica
de mobilă nr.3 din localitate, devenind unui dintre întreținătorii familiei sale numeroase
în paralel cu studiile în școala serală. Perseverența, disciplina, dragostea de carte nu au
rămas neobservate de către direcția fabricii care în semn de încurajare l-au delegat în
anul 1965 pe tânărul Petru la studii în Institutul tehnico-forestier din orașul
Arhanghelsk.
După absolvirea institutului, în anul 1970 tânărul inginer se reîntoarce în patrie,
fiind repartizat cu munca la fabrica de mobilă ”Codru” din Chișinău, care trecea prin
procesul de însușire a tehnologiilor noi de producere a mobilei importate din Italia. Într-
o oarecare măsură munca tehnicianului atelierului specializat de producere a mobilei
Petru Casapciuc a contribuit la răspândirea faimei mobilierului produs în Moldova în
întreaga Uniune Sovietică și peste hotarele sale.
La 20 august 1971, în ajunul zilei sale de naștere Petru Casapciuc este luat la
armată, îndeplinind serviciul militar în termen în calitate de comandant pluton,
batalionul asigurare materială centru de instruire nr. 165 din Crimeea specializat în
pregătirea specialiștilor de geniu pentru armatele străine. După expirarea în anul 1972
serviciului militar în termen comandamentul centrului de instruire i-a propus să
îmbrățișeze profesia de ofițer, devenind militar de carieră. Acceptând oferta propusă
Petru Casapciuc și-a legat destinul său cu armata. Cunoștințele profunde obținute la
Institutul forestier i-au facilitat adaptarea rapidă la organismul militar, devenind în scurt
timp un specialist bine pregătit, apreciat de către comandamentul centrului de instruire,
unde P. Casapciuc a parcurs toate treptele a carierei militare, începând cu comandant de
pluton și terminând cu cea de lector. Lecțiile cu cursanții se distingeau prin profunzimea
materialului predat și simplitatea expunerii, necesară în vederea specificului
contingentului studios. Folosirea pe larg a metodelor noi de instruire, utilizarea pe scară
largă a simulatorilor și altor procedee tehnice a devenit cartea de sa vizită.
Capacitățile pedagogice arătate de către maiorul P. Casapciuc au fost apreciate la
justa lor valoare de către conducerea din eșalonul superior. El fiind transferat în
decembrie 1981 la prestigioasa Școală Superioară de comandament a trupelor de geniu
V.K. Harcenko din orașul Kameneț-Podolsk, Ucraina, care anterior in anul 1975 a
absolvito prin corespondența. Totodată, paralel cu activitatea didactică, în același an a
finisat studiile prin corespondență la Academia militară trupelor geniu, din orașul
9
Moscova. Din primele zile ale activității sale la prestigioasă instituție militară din
Kemenț-Podolsk, lectorul, iar mai târziu lectorul-superior catedrei motoare și aparatajul
de bază a armamentului genistic Petru Ion Casapciuc s-a manifestat ca un specialist bine
pregătit, deschis progresului tehnico-științific. Pe parcursul anilor a fost autor a mai
multor raționalizări și inovații, menite să îmbunătățească tehnica militară de geniu.
Datorită cunoașterii profunde a tehnicii din dotare a fost deplasat în anul 1989 în
Armenia, unde a participat la lichidarea urmărilor cutremurului devastator din Spitak.
Cu destrămarea Uniunii Sovietice și Armatei Sovietice, la 10 august 1991
locotenentul-colonel Petru Ion Casapciuc se eliberează din armată și se reîntoarce la
baștină, unde devine martorul ocular a proceselor revoluționare din Moldova și crearea
Armatei Naționale. Fiind unul din puținii specialiști geniști cu studii academice aflat în
Moldova, în luna mai 1992 locotenentul-colonel P. Casapciuc este invitat la convorbire
la Ministerul apărării, unde generalul P. Creangă i-a propus să ocupe funcția de
specialist principal a Direcției geniu. Problema principală cu care s-a confundat în cea
perioadă P. Casapciuc era lichidarea lacunelor în apărarea genistică a capurilor de pod
existente în Coșnița, Cocieri și Chițcani. Deplasându-se în Coșnița, a elaborat planul
asigurării genistice a capului de pod care era alcătuit din trei poziții genistice și
cuprindea câmpuri minate antiinfanterie și antitanc, mascarea și amenajarea pozițiilor
fortificate în teren a efectivului și tehnicii. Cu realizarea acestui plan apărarea capului de
pod din Coșnița a devenit una solidă și de netrecut pentru forțele separatiste.
Îndeplinind cu succes sarcinile puse de comandamentul superior, locotenentul-
colonel P. Casapciuc este deplasat la centrul de instruire Bulboaca unde se desfășura o
intensă pregătire de luptă unităților nou formate a Armatei naționale. În seama lui P.
Casapciuc era pusă pregătirea și instruirea efectivului pentru forțarea râului Nistru care
se planifica să fie efectuat în regiunea orașului Grigoriopol. Concentrând la Bulboaca
toată tehnică specială necesară trecerii unui râu de demisiuni mari, cum ar fi cazul râului
Nistru, inclusiv și pontoane demontabile aduse din România, efectivul sub
supravegherea lui P. Casapciuc au început antrenamente respective, în premieră pentru
Armata Națională. Din considerente politice ordinul a fost anulat, forțarea Nistrului a
rămas la nivelul antrenamentului. Situația operativă rămânea tensionată și imediat după
îndeplinirea misiunii de la Bulboaca, P/I/ Casapciuc este trimis în urgență la Cocieri
pentru a organiza asigurarea genistică a apărării capului de pod.
19 iunie 1992 – o zi tragică în istoria contemporană a Moldovei. În vederea
deblocării Comisariatului de poliție din Tighina, în oraș sunt introduse unitățile Armatei
Naționale. Forțele separatiste, sprijinite fățiș de Armata a 14-a Federației Ruse, opun
rezistență înaintării trupelor constituționale, transformând localitatea în câmpul de
bătălie. În ajutorul lor din Tiraspol sunt aruncate în luptă rezervele, inclusiv și tancuri.
Podurile peste Nistru au devenit obiecte strategice, de care depindea soarta războiului.
Noaptea de 19 iunie 1992 locotenentul-colonel P. Casapciuc este urgent rechemat de
către generalul P. Creangă la Chișinău. Prezentându-se la Marele-stat major, la ora 3 de
noapte împreună cu P. Creangă este chemat la Ministrul apărării generalul I. Costaș,
care î-i încredințează o misiune de importanță vitală pentru desfășurarea operațiunilor
militare – distrugerea la necesitate a podurilor de la Tighina. Complexitatea și
importanța sarcinii primite nu l-a descurajat pe bravul ofițer. Primind în aceiași noapte
de la Florești 3 toane de explozibil, în dimineața zilei de 20 iunie a desfășurat în
regiunea satului Varnița recunoașterea terenului, alcătuind planul operației. Întors la
Bulboaca a raportat generalului p. Creangă că este gata personal să îndeplinească
10
misiunea primită. La ora 1100 zilei de 20 iunie a primit însă ordinul de anularea
operației, sarcina distrugerii podurilor fiind pusă pe seama aviației.
În pofida măsurilor luate de redresarea situației din Tighina, teatrul de operațiuni
din acest oraș rămânea unul principal, necesitând întărirea pozițiilor defensive în
virtutea unei implicări posibile în conflict a armatei a 14-a ruse. Punctul cel mai slab în
sistemul defensiv rămânea capul de pod de la Chițcani, unde a și fost trimis
locotenentul-colonel P. Casapciuc. Sosind la fața locului, a elaborat planul amănunțit de
îmbunătățire apărării genistice. Din lipsa acută a specialiștilor geniști personal,
împreună cu locotenentul A. Galașan, sub focul intens al inamicului, plantau câmpuri de
mine, inclusiv și în vecinătatea satelor Copanca și Hadjimus în care nu rareori intrau
mici detașamente de cazaci, aducând teroare în rândurile populației pașnice din aceste
localități. Activitatea sa din Chițcani nu a rămas neobservată de către serviciile secrete
din Transnistria, care au organizat o operațiune specială în vederea capturării ofițerului
moldovean. Așadar, aflându-se la Chițcani. La 23 iunie 1992 a fost înștiințat de o
persoană echipată în ținuta de căpitan de poliție că este urgent chemat la telefon pentru a
primi o misiune importantă cu deplasarea în Cahul. Fiind la acel moment la plantarea
minelor și neavând legătură directă cu statul major din Chițcani, s-a deplasat, însoțit de
către acest căpitan la primul post de poliție pentru a face legătură telefonică cu statul
major. Sosind la postul de poliție, a constatat că legătura telefonică cu unitatea lor de
bază este întreruptă, ceea ce l-a determinat să se deplaseze cu mașina sa de serviciu la
Chițcani. În Chițcani i-a fost confirmat ordinul de a se deplasa la Cahul, însă în drum
spre punctul de destinație, în apropierea orașului Comrat mașina sa de serviciu a fost
oprită de o patrulă necunoscută, ofițerul fiind bruscat să iasă din mașină, așezat în
transportul patrulei și transportat cu forță întâi în Comrat, iar de acolo prin regiunea
Odessa în Tiraspol. În capitala separatistă el a fost înmânat serviciului de informații a
armatei a 14-a. Interogatoriu a durat continuu 48 de ore, după ce ofițerul Armatei
Naționale a fost închis pe 3 zile în carceră corpului de gardă armatei a 14-a din Tiraspol.
Pe parcursul a 5 zile pline de coșmar, P. Casapciuc era supus unor presiuni fizice și
psihice, amenințat cu nimicirea familiei sale. Ca urmare a acestor amenințări, în decurs
de 24 de ore, fără explicări motivate a fost arestat și ulterior exmatriculat din Școală
Superioară de comandament a trupelor de geniu din orașul Kameneț-Podolsk, Ucraina
și expulzat în Moldova fiul său Sergiu Casapciuc, cursant al ultimului an de studiu ale
acestei instituții militare.
La sfârșitul lunii iunie 1992 autoritățile separatiste din Tiraspol au organizat un
proces intens mediatizat în presă din Rusia și stânga Nistrului asupra grupului I. Ilașcu.
Întregul proces, falsificat de către serviciile secrete ruse și transnistrene era bazat pe
declarațiile agentului dublu infiltrat în așa zisul grup Ilașcu – Valeriu Garbuz. Fost
lucrător ai miliției din fosta Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, membru
activ a frontului Popular din Moldova, V. Garbuz a depus mărturii în fața tribunalului
transnistrean că face parte din grupul terorist condus de către Ilie Ilașcu, ofițer a
serviciilor secrete din Moldova, care are ca scop lichidarea fizică a unor oficiali militari
și civili din Transnistria cu ajutorul unor bombe de aviație, transportate în Tiraspol de
către locotenentul-colonel Petru Casapciuc. În cuvântul său, P. Casapciuc categoric a
negat apartenența sa la oricare grupare teroristă sau diversionistă, totodată, confirmând
că este ofițer activ ai Armatei Naționale care a fost răpit în mod ilegal pe teritoriul
Republicii Moldova și transportat în Transnistria unde se și află până în prezent la arest.
Toate învinuirile împotriva sa au fost risipite prin comportarea sa fermă și lipsa totală de
11
probe. La 12 iulie 1992, de ziua sfinților apostoli Petru și Pavel, locotenentul-colonel
Petru Ion Casapciuc a fost eliberat și extrădat la Chițcani autorităților moldovenești.
Cu terminarea războiului începe o etapă nouă în viața sa. Pe ordinea de zi a
Armatei Naționale era desfășurarea cât mai grabnică și calitativă a deminării teritoriului
național din stânga Nistrului, sarcina pusă în seama locotenentului-colonel Petru
Casapciuc. În scurt timp, geniștii Moldovei au deminat 71,9 km 2 din teritoriul național,
sarcina, în care au fost atrași 33 de militari ai Armatei Naționale, îndeplinind cu succes
sarcina pusă, arătând exemple de curaj și eroism. În pofida faptului că câmpurile de
mine plantate de către partea transnistreană nu erau documentate în mod profesionist, pe
parcursul lucrărilor de deminare eroii geniști au avut și pierderi în vieți omenești.
Așadar, pe timpul deminării pădurii de lângă satul Copanca, în urma unei explozii și-a
pierdut viața sergentul B. Mihailov. Deminând grădina fructiferă din Coșnița a pierdut
ambele picioare ostașul P. Berzan, iar barajul de la Dubăsari ostașul Iu. Șargu. În pofida
pierderilor grele în efectiv, Republica Moldova a devenit unul din puținele state din
lume care bazându-se pe forțele proprii a curățit complet pământul natal de mine și alte
obiecte explozive rămase după un conflict armat. Educând o pleiadă nouă de geniști
cărora i-a transferat ștafeta, la 2 august 1994 colonelul Petru Ion Casapciuc trece în
rezervă, continuând promovarea valorilor naționale tinerii generații de ostași ai Armatei
naționale. Pentru bărbăție, curaj și spirit de sacrificiu manifestate în lupta pentru
apărarea suveranității și integrității Republicii Moldova prin Hotărârea Președintelui
Republicii Moldova nr. 152 din 13 martie 2012 colonelul Petru Ion Casapciuc a fost
decorat cu ordinul Ștefan cel Mare.

CALEA SPRE NEMURIRE

12
 Fiecare popor are parte de eroii săi, care prin faptele
lor întruchipează trăsăturile sale specifice. Unul din aceşti
eroi este colonelul Valentin Afanasie Cihodari. Născut pe
17 noiembrie 1951 în satul Sadâc, raionul Comrat, în anul
1968 absolveşte şcoala medie din satul Antonovca, raionul
Leova. Încă de pe băncile şcolii Valentin a decis se devină
militar, consacrându-şi viaţa apărării Patriei. Tot în acest an
el este admis la studii la şcoala militară superioară de
comandament din oraşul Kiev, care a devenit „Alma mater”
pentru mulţi tineri din Moldova. După absolvirea cu
menţiune în anul 1972 a şcolii militare, locotenentul
Valentin Cihodari este numit direct la funcţia comandant
companie infanterie a regimentului 367 Infanterie de Gardă,
Districtul militar Kiev. Aceasta a reprezentat de fapt recunoaşterea de către
comandamentul superior a rezultatelor înalte obţinute de V. Cihodari în timpul studiilor.
În anul 1975 i se conferă gradul militar „locotenent major,” iar în iarna anului 1978 este
numit la funcţia de şef stat major batalion infanterie.
Încă în perioada studierii la şcoala militară V. Cihodari a simţit atracţia faţă de
cunoaşterea aprofundată a artei militare, petrecând ore în şir asupra rezolvării diferitelor
probleme operativ-tactice din perioada războaielor contemporane. Atracţia faţă de
problemele operative a căpitanului Leonid Cihodari a fost apreciată de către
comandamentul regimentului 367 infanterie de gardă, el fiind detaşat în toamna anului
1979 la studii în cadrul Academiei Militare din oraşul Moscova. Repede au trecut cei
trei ani petrecuţi în aulele Academiei. După absolvirea acesteia, maiorul V. Cihodari, ca
unul din cei mai buni absolvenţi, a fost numit în anul 1982 în Direcţie operaţii a Statului
major al Districtului militar Odesa.
După doi ani (1982-1984) petrecuţi în Direcţia operaţiuni s-a lărgit orizontul
cognitiv al maiorului V. Cihodari, el fiind înaintat la funcţia de şef stat major regiment
infanterie. În anul 1988 locotenent-colonel Valentin Cihodari este trimis în deplasare în
Afganistan, în secţia operativă a statului major al armatei a 40-a care era dislocată în
această ţară. Se înşală cei care cred că serviciul în statul major este unul uşor, nelegat de
riscuri pentru viaţă. Misiunile statului major sunt multiple, iar colaboratorii săi operativi
indeplinesc diferite sarcini în vederea coordonării acţiunilor militare desfăşurate pe
teren de către diferire unităţi legate cu deplasări la faţa locului, chiar şi cu punerea în
pericol a vieţii. Pe 18 mai 1988, în timpul îndeplinirii unei asemenea misiuni,
locotenent-colonelul V. Cihodari a fost grav rănit. Pentru eroismul şi curajul demonstrat
în timpul luptelor din Afganistan locotenent-colonelul Valentin Afanasie Cihodari a fost
decorat de către guvernul sovietic cu ordinul „Steaua Roşie,” iar de către guvernul afgan
cu ordinul „Stelei” clasa a II-a.
După întoarcerea în anul 1989 din Afganistan, locotenent-colonelul V. Cihodari
predă cursul de tactică în şcoala militară superioară de comandament din Odesa. Aceştia
sunt anii descompunerii Uniunii Sovietice şi ai apariţiei noilor state independente. Nu a
ezitat nici o clipă V. Cihodari, când tânărul stat – Republica Moldova a avut nevoie de
experienţa şi cunoştinţile sale militare. Lăsând frumosul oraş de pe malul Mării Negre,
pe 11 mai 1992 locotenent-colonelul Valentin Cihodari depune Jurământul de credinţă
Patriei şi se încadrează activ în procesul formării Armatei Naţionale în cadrul Direcţiei
13
operaţii a Marelui Stat Major. Depunând eforturi imense, iar uneori şi jertfire de sine, a
instructat la Centrul de Instruire Bulboaca primele subunităţi ale Armatei Naţionale,
contribuind activ la procesul de instruire a trupelor.
La 19 iunie 1992 în ajutorul poliţiştilor din Tighina blocaţi de către separatişti în
sediul său, a fost trimis batalionul 1 Infanterie motorizată, unde locotenent-colonelul V.
Cihodari îndeplinea funcţia de şef stat major batalion. După ce pe 20 iunie, în timpul
respingerii ofensivei inamice asupra poziţiilor ocupate de către trupele noastre din
regiunea podului de peste Nistru a fost grav rănit colonelul L. Carasev, comandant
batalion, locotenent-colonel V. Cihodari a preluat conducerea batalionului, ripostând
celui de-al doilea atac al tancurilor, care înaintau din stânga Nistrului. În timpul luptelor
din ziua de 20 iunie 1992 locotenent-colonelul Valentin Cihodari a distrus personal
două tancuri ale inamicului. Necătând la pierderile mari din rândul apărătorilor, la focul

circular al separatiştilor şi subunităţilor armatei a 14-a, locotenent-colonelul V. Cihodari

nu a părăsit poziţiile ocupate. Numai după primirea în jurul orei 22.00 a ordinului
comandamentului superior de retragere, locotenent-colonel V. Cihodari cu ultimii 18
subalterni ai săi a părăsit poziţiile ocupate. În timpul luptelor de ariergardă el a fost grav
rănit, dar nu a părăsit câmpul de luptă. În semn de preţuire a bărbăţiei, curajului şi
spiritului de sacrificiu în lupta pentru apărarea independenţei Republicii Moldova prin
Decretul Preşedintelui ţării nr. 188 din 24.08.1992 locotenent-colonelul Valentin
Afanasie Cihodari a fost decorat cu ordinul „Ştefan cel Mare.”
S-a terminat războiul din stânga Nistrului. A început perioada creării Armatei
Naţionale. Colonelul V. Cihodari este numit în anul 1994 la funcţia de Şef Direcţie
operaţii-locţiitor Şef Mare Stat Major al Armatei Naţionale. După trecerea în anul 1997
în rezervă, nu a pierdut legătura cu armata, la făurirea căreia a participat în mod
deosebit. Cu regret, o boală incurabilă a făcut ca acest ofiţer să plece din rândurile
noastre, care a rămînând pentru noi un exemplu de sacrificiu şi devotament faţă de ţară.

UN COLONEL ADEVĂRAT

14
 Colonel Anatolii Onisim Cociug s-a născut la 19
iunie 1956 în oraşul Chişinău. În anul 1971 absolveşte 8
clase în şcoala medie nr. 37 din oraşul natal. Încă de pe
băncile şcolii Anatolii simte o puternică atracţie către
serviciul militar, hotărând să-şi dedice întreaga sa viaţă
carierei militare. În vederea împlinirii acestui vis, în anul
1971 este admis la studii în Şcoala Suvorovistă din or.
Moscova, care o absolveşte în anul 1973. În acelaşi an -
1973 este admis la studii în vestita Şcoală Superioară
Militară de Infanterie din or. Moscova, adevărată forjărie de
cadre. Anume în aulele acestui prestigios institut din fosta
Uniune Sovietică, s-au cristalizat calităţile viitorului
comandant ca: onestitatea, devotamentul datoriei ostăşeşti, excelentă pregătire fizică şi
nemărginita dragoste de carte. Anume aceste calităţi l-au promovat pe A. Cociug ca cel
mai bun cursant al promoţiei, absolvind în anul 1977 instituţia dată ca şef de promoţie
cu medalie de aur.
Necătând la faptul că în calitate de şef al promoţiei putea să-şi aleagă orice loc de
îndeplinire a serviciului militar care îşi dorea, tânărul locotenent Anatolii Cociug îşi
alege singur unul din cele mai grele locuri pentru serviciu, şi anume regiunea
Murmansk, unde era dislocată divizia 131 de infanterie, la funcţia de comandant de
pluton. Peste doi ani, în 1979, locotenent-major A. Cociug este avansat la funcţia de
comandant de companie, iar încă peste doi ani, în 1981 la funcţia de şef stat major
batalion de infanterie. În condiţiile grele ale nordului îndepărtat căpitan A. Cociug nu s-
a limitat numai la executarea serviciului militar de rutină, ci tot timpul liber îl consacra
autodidacticii. În scurt timp, unităţile conduse de dânsul au devenit fruntaşe în cadrul
diviziei, ceea ce i-a determinat pe conducerea diviziei 131 infanterie să-l promoveze, în
numai şase ani după absolvirea şcolii militare, în anul 1983 la funcţia de comandant
batalion.
Simţind nevoia de aprofundare a cunoştinţelor obţinute, în anul 1985 căpitanul A.
Cociug este admis la studii în Academia Militară “M. Frunză” din or. Moscova, care o
absolveşte cu menţiune (medalia de aur) în anul 1988. După finisarea studiilor la
Academie, maiorul A. Cociug iarăşi îşi alege singur serviciul militar în Districtul
Militar Transcaucazian, fiind înaintat la funcţia de şef stat major al regimentului de
infanterie din cadrul diviziei 147 infanterie, dislocat în or. Ahalkalaki. La numai 36 de
ani, în anul 1991 este numit la funcţia de comandant regiment 405 infanterie, devenind
unul din cei mai tineri comandanţi de regiment din fosta Armata Sovietică. În toţi cei
patru ani ai aflării în Transcaucazia, locotenent-colonelul Anatolii Cociug a participat la
toate operaţiunile umanitare din această regiune tumultoasă, inclusiv şi la înlăturarea
consecinţelor cutremurului devastator din Spitak (Armenia). În aceste grele împrejurări,
A. Cociug s-a distins ca un ofiţer bine pregătit, curajos şi hotărât în promovarea
deciziilor sale, care pe prim plan punea păstrarea efectivului subordonat.
După proclamarea independenţei Republicii Moldova, în tânărul stat care trecea
prin etapa formării instituţiilor statale, s-a început procesul formării Armatei Naţionale.
Din primele zile ale existenţei sale, Republica Moldova s-a ciocnit cu o acută criză
politico-militară din regiunea estică a republicii. Ţara avea o stringentă nevoie de cadre
militare bine pregătite din punct de vedere profesional, pentru consolidarea tinerelor
sale forţe armate. Conform cererii conducerii Republicii Moldova, prin ordinul
15
Ministrului apărării statelor CSI mareşalul Şapoşnikov, locotenent-colonelul Anatolii
Cociug a fost transferat în patrie, unde în luna martie 1992 a fost numit la funcţia de
comandant al Brigăzii nr. 2 Infanterie Moto “Ştefan cel Mare”, iar în luna mai a
aceluiaşi an, după înrăutăţirea bruscă a situaţiei operative din stânga Nistrului, a fost
numit la funcţia de comandant al Capului de Pod Coşniţa.
În scurt timp, după sosirea la Capul de Pod Coşniţa, noul comandant cu fermitate
a stabilit ordinea şi disciplina cuvenită unei unităţi militare, stabilizând situaţia
operativă în regiunea aceasta. În acest timp, locotenent-colonelul Anatolii Cociug a
arătat o bună conducere cu trupele, însufleţind cu exemplul propriu efectivul
neexperimentat în arta războiului. Totodată, s-au evidenţiat şi aşa calităţi demne de un
patriot ca devotamentul faţă de Jurământul militar şi Constituţia Republicii Moldova.
Concludent este în acest sens epizodul din luna iulie 1992, când în jur de 500 de
combatanţi înarmaţi şi instigaţi de către unii lideri extremişti de ai săi, s-au îndreptat din
Cocieri peste podul din Vadul-lui-Vodă în Chişinău, cu intenţia de a răsturna
conducerea republicii. În acest moment de grea cumpănă pentru ţară, A. Cociug,
acţionând cu responsabilitate şi fermitate, personal a oprit marşul acestei coloane şi cu
forţa cuvântului i-a impus să se întoarcă pe poziţii.
Tot în luna iulie 1992, după
încheierea armistiţiului de încetare
temporară a focului, în jur de 100 de
separatişti, pe neaşteptate, în timpul
nopţii, au atacat poziţiile capului de
pod. Apărătorii poziţiilor au cedat,
începând retragerea. În situaţia critică
creată, comandantul capului de pod
A. Cociug nu şi-a pierdut firea şi cu
calmul caracteristic, prin implicarea
rezervelor avute şi în urma unui atac
concentric, a respins ofensiva
inamicului, restabilind situaţia
iniţială. Pentru conducerea fermă şi
iscusită cu trupele din subordine,
locotenent-colonel Anatolie Cociug pe 7 iulie 1992 a fost înaintat în gradul militar
“colonel”, devenind cel mai tânăr colonel din Armata Naţională. Pentru bărbăţie, curaj
şi spirit de sacrificiu manifestate în lupta pentru apărarea independenţei şi integrităţii
Republicii Moldova, prin Decretul Preşedintelui Republicii Moldova nr. 188 din
24.08.1992, colonelul Anatolii Cociug a fost decorat cu ordinul “Ştefan cel Mare.”
După terminarea conflictului Transnistrean, colonelul Anatolii Cociug a condus în
continuare Brigada 2 Infanterie Moto “Ştefan cel Mare” din oraşul Chişinău, iar din
mai 1993 a fost numit la funcţia de şef Departament Protecţie Civilă şi Situaţii
Excepţionale. În calitate de şef al acestui departament practic a pus bazele unei structuri
guvernamentale noi, cea de protecţie civilă şi reacţie rapidă la diferite situaţii
excepţionale, formând totodată în anul 1994 şi serviciul de salvare “911.” Din 2002 este
consultant principal în Serviciul Consiliului Suprem de Securitate, contribuind în
continuare la consolidarea şi întărirea apărării Republicii Moldova. Pe parcursul întregii
activităţi profesionale a fost decorat cu 9 ordine şi medalii.

16
 ASUL LOGISTICII
Colonelul Andrei Ion Djan s-a născut la 25 septembrie
1946 în satul Zîmbreni, raionul Străşeni într-o familie de
ţărani moldoveni. Curând, după naştere a micuţului Andrei,
familia s-a mutat cu traiul în Siberia iar mai apoi în
Kazahstan. În perioada 1957-1963 Andrei frecventează
şcoala medie nr. 9 din oraşul Kzîl-Orda, Kazahstan. În anul
1963, după absolvirea şcolii medii, este admis la studii la
şcoala militară de tehnicieni de aviaţie din oraşul Acinsk,
care o absolveşte în anul 1966.
După absolvirea şcolii militare, este repartizat cu
serviciul militar în Districtul Militar Transcaucazian, unde a
parcurs carierea militară de la şef secţie depozitare
armament şi muniţii aeriene la depozitul aerian, până la cel
de locţiitor comandant regiment logistică din cadrul diviziei 283 de vânătoare. În anul
1986 locotenent-colonel Andrei Djan este transferat la funcţia de locţiitor şef stat major
logistică Direcţia aviaţie din cadrul Grupului Central al Armatei Sovietice, ca în anul
1987 să-i fie încredinţată comanda regimentului aviatehnic 139 din cadrul Forţelor
aeriene dislocate în Germania de Est.
După anul 1992, locotenent-colonel Andrei Ion Djan s-a întors în Patrie, fiind
numit la funcţia de şef secţie pregătire de luptă şi mobilizare a Direcţiei Logistice
Ministerului Apărării, iar din 15 octombrie 1992 Şef Stat Major Logistică Direcţiea
Logistică a Ministerului Apărării. În această perioadă a participat activ la acţiunile
militare pentru apărarea integrităţii şi independenţei Republicii Moldova. După

terminarea conflictului Transnistrean, mult timp comanda Forţele de Menţinere a păcii

ale Republicii Moldova, contribuind la stabilizarea situaţiei politice din regiune. Prin
decretul Preşedintelui Republicii Moldova nr. 248 din 30.08.96 pentru serviciul militar
ireproşabil, contribuţie substanţială la edificarea şi consolidarea Forţelor Armate,
asigurarea înaltei pregătiri de luptă a unităţilor, colonelului Andrei Ion Djan i-a fost
conferit ordinul “Ştefan cel Mare.”
Actualmente colonelul Andrei Ion Djan este în retragere.
VEAȚA UNUI OFIȚER
17
 Colonelul Vladimir Ilie Donţul s-a născut la 27
iulie 1953 în satul Malovata Nouă, raionul Dubăsari. În
perioada anilor 1961-1970 şi-a făcut studiile în şcoala
medie din satul natal. Din copilărie a simţit atracţie către
cariera militară, visând să devină ofiţer. Dar calea parcursă
către îndeplinirea acestui ţel era lungă şi anevoioasă. După
absolvirea şcolii medii a lucrat ca macaragiu la construcţii
în oraşul Tiraspol. În luna mai 1972 a fost recrutat în
Armata Sovietică, fiind trimis la Centrul de Instrucţie din
oraşul Nikolaev. Pentru succese înalte obţinute la absolvirea
Centrului de Instrucţie, soldatului Vladimir Donţul i-a fost
conferit gradul militar “sergent,” el fiind repartizat pentru
continuarea serviciului militar în termen în trupe dislocate în Cehoslovacia. Toată
perioada serviciului militar în termen a îndeplinit funcţia de locţiitor comandant de
pluton şi plutonier de companie.
Serviciul militar în termen i-a întărit dorinţa de a deveni ofiţer. De aceea, în anul
1973, după expirarea serviciului militar în termen, este admis la studii în şcoala militară
superioară de comandament de artilerie din oraşul Odesa. După absolvirea în anul 1977
a şcolii militare şi conferirea gradului militar “locotenent,” ca unul din cei mai buni
absolvenţi ai promoţiei, locotenent V. Donţul este repartizat cu serviciul militar în
trupele Armatei Sovietice dislocate în Germania de Est. Cinci ani petrecuţi în Germania
(29.09.77 – 19.10.82) în cadrul Armatei 2 tancuri de Gardă l-au inspirat foarte mult din
punct de vedere profesional, parcurgând aici calea de la comandant de pluton până la
comandant de baterie.
La 19 octombrie 1982 locotenent-major Vladimir Donţul este transferat în
Districtul militar Odesa, oraşul Ungheni, la funcţia de comandant baterie tunuri 130 mm
din cadrul regimentului 4 artilerie, cu conferirea gradului militar “căpitan.” În
continuare, toată cariera militară a căpitanului V. Donţul era legată cu Moldova. Aici, în
Patrie, el a parcurs calea de la comandant baterie până la cea de comandant regiment 4
artilerie:
- 19.10.1982 – 25.05.1983 – comandant baterie;
- 25.05.1983 – 15.11. 1984 – şef cercetare regiment 4 artilerie;
- 15.11.1984 – 09.08.1991- comandant divizion antitanc regiment 4 artilerie;
- 09.08.1991 – 05.04.1992 – şef stat major regiment 4 artilerie;
- din 05.04.1992 - comandant regiment 4 artilerie.
Destinul a hotărât ca locotenent-colonel Vladimir Ilie Donţul, în perioada evenimentelor
anilor 1991-1992, să devină comandant regiment 4 artilerie - una din cele mai pregătite
şi dotate unităţi cu armament perfecţionat de pe teritoriul Moldovei. Datorită activităţii
sale patriotice în calitate de comandant regiment artilerie, această mare unitate de şoc a
Armatei Sovietice, cu tot armamentul său şi baza materială, a fost salvată de distrugere
şi păstrată în cadrul tinerei Armate Naţionale. În această perioadă grea pentru ţară şi
armata ei, locotenent-colonelul V. Donţul şi-a asumat toată responsabilitatea, chiar şi cu
riscul unor ameninţări asupra sa şi familiei sale, pentru integritatea unităţii încredinţate.
Toate încercările de a scoate armamentul şi tehnica militară din ţară sub pretextul unor
aplicaţii au fost oprite. Ofiţerilor şi subofiţerilor care nu doreau să accepte propunerea
Ministerului Apărării de a rămâne în cadrul Armatei Naţionale, le-a fost interzis accesul
18
pe teritoriul unităţii, serviciul de gardă fiind încredinţat soldaţilor moldoveni, în număr
de 15 oameni, înrolaţi încă în Armata Sovietică. Necatând la toate măsurile întreprinse,
la 6 martie 1991, profitând de lipsa comandantului unităţii,
locotenent-colonel V. Donţul, care era chemat la Tiraspol, în
statul major al armatei a 14-a, un grup de ofiţeri au demontat
mecanismul de percuţie de la toate tunurile şi au sustras
cheile de start de la toate sistemele “URAGAN.” Aflând
după reîntoarcerea din Tiraspol despre toate cele întâmplate,
locotenent-colonelul V. Donţul a confecţionat piesele
respective la uzina de tractoare din Chişinău, restabilind
starea de gătinţă de luptă a unităţii.
Către declanşarea conflictului Transnistrean, Moldova
dispunea de artilerie proprie puternică, într-o stare perfectă
de luptă. Numai unitatea de artilerie din Ungheni avea în
componenţa sa divizionul antitanc, bateria tunuri 100 mm “MT – 12” şi bateria
obuzierelor 152 mm “D – 20.” Pentru aportul personal adus la păstrarea şi
perfecţionarea pregătirii de luptă a unităţii subordonate, la 27 iulie 1992 locotenentului-
colonel Vladimir Donţul i-a fost conferit înainte de termen următorul grad militar
“colonel.”

Cu începerea conflictului din stânga Nistrului, V. Donţul, ca unul din puţinii

ofiţeri artilerişti aflaţi în perioada ceea în Patrie, a fost trimis pe linia întâia, la capurile
de pod Cocieri şi Coşniţa, cu indicaţia de a pregăti şi coordona acţiunile artileriei. La 22
aprilie 1992 artileria moldovenească a primit botezul luptei, având schimb de foc cu
artileria inamică, ceea ce a fost o surpriză neplăcută pentru forţele separatiste, care erau
19
ferm convinse că Moldova nu dispune de artilerie în stare de luptă. Numai la 19 şi 21
mai 1992 la capul de pod Cocieri artileriştii moldoveni din componenţa regimentului
locotenentului-colonel V. Donţul, aflaţi pe poziţii, au lovit şi au distrus un tanc, două
TABuri, baterie de aruncătoare de mine, o maşină de tracţiune uşor blindată (MTLB),
un IMR. Această ripostă neaşteptată a determinat inamicul să încheie armistiţiu în
regiunea satului Cocieri.
În iunie 1992, în urma unor provocări din partea regimului separatist din Tiraspol,
a apărut un nou focar de tensiune în oraşul Tighina. În urma implicării directe în
conflictul armatei a 14-a, trupele moldoveneşti aflate în oraş au fost puse la grea
încercare, asupra poziţiilor lor fiind deschis din spate focul artileriei, aparţinând Armatei
Sovietice. Analizând situaţia creată, locotenent-colonel V. Donţul a ordonat artileriei
sale să deschidă foc asupra dispozitivelor armatei a 14-a, ceea ce a impus artileria rusă
la tăcere, în aşa mod fiind salvate sute de vieţi omeneşti. Pentru conducerea fermă a
artileriei din subordine la capul de pod Cocieri, conform Decretului Preşedintelui
Republicii Moldova nr. 188 din 24.08.1992, colonelului Vladimir Donţul i-a fost
conferit ordinul “Ştefan cel Mare.”

După terminarea acţiunilor militare, colonelul V. Donţul, la 5 septembrie 1993 a

fost numit la funcţia de comandant Brigada Artilerie din oraşul Ungheni, funcţia care a
îndeplinit-o cu succes până la 21 martie 1997, când a fost numit la funcţia de Şef al
Marelui Stat Major al Armatei Naţionale. La această funcţie înaltă, colonelul V. Donţul
a depus toate eforturile în vederea menţinerii înaltei gătinţe de luptă a trupelor Armatei
Naţionale, repararea şi recondiţionarea tehnicii şi armamentului din dotare,
îmbunătăţirea situaţiei sociale şi materiale a corpului de ofiţeri, subofiţeri şi soldaţi.
După trecerea în rezervă, colonelul Vladimir Donţul continuă activitatea
prodigioasă în domeniul militar fiind lector la catedra militară a Universităţii
Pedagogice “Ion Creangă” din oraşul Chişinău.
UN FECIOR DEVOTAT AL MOLDOVEI LUI ȘTEFAN CEL MARE
20
 Nemărginitele şi puţin populatele stepe din stânga
Nistrului, de secole, atrăgeau asupra lor privirile avide ale
oamenilor dornici de pricopsire cu noi făşii de pămînt.
Locurile din regiunea tampon între marile puteri ale timpului
– Polonia, Turcia şi Rusia, serveau ca scenă pentru încăierări
sângeroase între cei, care doreau să posede aceste frumoase
ţinuturi. E ademenită de aceste acaparări şi populaţia
Moldovei, care, începând cu secolul al XVI-lea, a purces să
colonizeze spontan teritoriile de la est de Nistru. Populaţia
părăsea Moldova din cauza dominaţiei otomane şi a
greutăţilor materiale existente în ţară. Unii erau în căutarea
unui lot de pământ, a unui destin mai uşor sau plecau ca
urmare a intrigilor boiereşti, alţii rîvneau să se angajeze în serviciul militar al marilor
vecini. Aşadar, numai în segmentul de timp 1771 – 1773 s-au mutat din Moldova în
Novorossia 16 676 oameni, înfiinţând acolo mai multe sate, printre care şi frumoasa
vatră de bravi moldoveni Cocieri, atestată documentar pentru prima dată în anul 1772.
Principala bogăţie a nominalizatei localităţi rurale o constituie oamenii. Această
aşezare pitorească de pe malul Nistrului a dat societăţii mai multe personalităţi, printre
care academicianul I.Capiton Lupol, cunoscutul scriitor şi regizor Vlad Ioviţă, doctorul
habilitat, istoricul Eugen Nirca, dublul erou al URSS, pilotul militar Ion Pavlov,
cavalerul distincţiei supreme de stat “Ordinul Republicii”, deputat în primul Parlament
al Republicii Moldova Ion Miţcul, campionul european la canotaj Alexandru Tanasiev.
În 1992 satul Cocieri a devenit epicentrul rezistenţei antiseparatiste, unul dintre
platourile principale de luptă pentru apărarea integrităţii teritoriale a Republicii
Moldova. La luptele de apărare a baştinei au participat peste 600 de locuitori ai acestei
localităţi.
Din acest sat îşi trage rădăcinile şi unul dintre fondatorii de bază ai Armatei
Naţionale a Republicii Moldova , viceministrul Apărării( 1992-1995, 1997), Secretarul
Consiliului Suprem de Securitate , Consilierul primului Preşedinte al Republicii
Moldova, politicianul, colonelul aviator Alexandru Gorgan.
La 17 martie 1948, în familia lui Maxim Gorgan, originar din s. Cocieri, director
al şcolii din satul Bujor, raionul Cărpineni(actualmente Hînceşti), veteran al celui de al
doilea război mondial, se naşte un băiat, botezat de către părinţi cu numele marelui
cuceritor al lumii – Alexandru. Copilăria micuţului cu nimic nu se deosebea de copilăria
milioanelor de băieţi şi fete din fosta Uniune Sovietică.
Din 1954 până în anul 1961 este elev al şcolii de 7 clase din satul Şişcani, raionul
Cărpineni (actualmente raionul Nisporeni). După ce în anul 1961 părinţii se reîntorc la
baştină, în satul Cocieri, el îşi continuă studiile în şcoala medie moldovenească nr.3 din
oraşul Dubăsari, pe care o absolveşte în 1965.
Fiind elev, Alexandru este atras de imensitatea albastră a cerului, dorind să
devină aviator. Visul său adolescentin s-a realizat în anul 1965, când a fost admis la
studii la şcoala militară de tehnicieni de aviaţie din oraşul Harkov, pe care o absolveşte
cu menţiune în anul 1968. Tânărul locotenent, absolvent eminent, Alexandru Gorgan,
este repartizat cu serviciul militar în Districtul militar Transcaucazian în cadrul
regimentului 793 independent de helicoptere, armata 34 aeriană, dislocat în oraşul
Telavi din Georgia.
21
 Destinul vieţii i-a fost în aşa fel că întreaga carieră
militară în Armata Sovietică să fie legată cu minunatul
pământ al Georgiei. Din primele zile ale aflării sale în
regiment, proaspătul tehnician de bord al helicopterului de
transport Mi-4 s-a implicat activ în procesul de pregătire de
luptă, menţinând apăratul de zbor într-o stare perfectă şi o
gătinţă permanentă de luptă, acumulând în scurt timp peste
400 ore de zb Cunoştinţele şi experienţa practică,
acumulate pe băncile şcolii militare şi în trupe de către tânărul
ofiţer, s-au evidenţiat în mod deosebit pe timpul aplicaţiilor
militare ”Dvina” din 1970, când prima dată în istoria Armatei
Sovietice s-au experimentat capacităţile de luptă ale
helicopterelor de transport MI-4, reutilate în calitate de helicoptere de luptă, punând
baza utilizării în acţiunile de luptă a unei noi categorii de helicoptere - cele de asalt, în
cazul dat dotate cu rachete aer - sol, precum şi cu utilage de bombardament. Pentru
îndeplinirea cu succes a sarcinilor puse de superiori, în luna noiembrie a aceluiaşi an,
A. Gorgan a fost avansat în următorul grad militar ”locotenent-major”.
Activitatea în calitate de tehnician de bord impunea o strânsă colaborare cu toate
categoriile de personal din cadrul regimentului. Ca urmare a acestei colaborări s-a
evidenţiat o latură nouă a caracterului locotenentului-major A. Gorgan, apreciată şi de
comandament – darul de convingere şi mobilizare a maselor în atingerea unui scop. La
propunerea comandamentului superior, în 1971, el se transferă în sistemul organelor
politice ale Armatei Sovietice, la început în cadrul regimentului său, iar din 1973 în
divizia 283 de avioane de vînătoare din oraşul georgian Senaki.
Paralel cu serviciul militar, el îşi aprofundează cunoştinţele generale, absolvind,
prin corespondenţă, în 1979, Universitatea de Stat din Chişinău, facultatea de istorie.
Apreciat de conducere, în 1980, maiorul A. Gorgan este avansat în funcţia de
instructor superior al secţiei politice în divizia 283 de avioane de vînătoare din oraşul
Senaki. Iar în 1984 este transferat în or.Tbilisi la funcţia de inspector al secţiei politice a
Armatei 34 de aviaţie, Districtul militar Transcaucazian.
În capitala Georgiei, activând în cadrul secţiei politice a Armatei 34 de aviaţie şi
a Direcţiei Politice a Districtului militar A. Gorgan a trecut toate treptele carierei
militare, ajungând, spre finalul anului 1989, la gradul militar de colonel.
Ca lucrător politic a fost participant şi martor ocular la evenimentele tragice din
această regiune – conflictele interetnice şi războaiele civile din Abhazia, Osetia de Sud,
Carabahul de Munte, pogromurile din Baku şi Sumgait, evenimentele sângeroase din
Tbilisi, cutremurul devastator din Leninakan şi Spitak, Armenia.
Ca istoric, colonelul A. Gorgan era perfect conştient că ceea ce se întîmplă în
Caucaz nu poate ocoli şi patria sa – Republica Moldova.
Activitatea sa de calmare a spiritelor înfierbântate din unităţile militare staţionate
în Caucaz, unde un procent esenţial din efectiv îl constituiau localnicii, nu putea trece
neobservată de către conducerea superioară a Districtului militar. Pentru merite
deosebite în serviciul militar, în 1991, este decorat cu ordinul “Pentru serviciu Patriei”
de gradul III.
La insistenţa proprie şi în conformitate cu ordinul Ministrului Apărării al URSS,
care reglementa serviciul militar în zonele de conflict , în iulie 1991, colonelul A.

22
Gorgan este transferat în Chişinău la înalta funcţie de inspector superior al Direcţiei
politice a trupelor Direcţiei strategice de operaţiuni sud-vest a Armatei Sovietice.
El a sosit la Chişinău doar la o săptămînă după semnarea, la 3 septembrie 1991,
de către Preşedintele Republicii Moldova a Decretului „ Cu privire la crearea Forţelor
Armate ale Republicii Moldova”. Şi în scurt timp el s-a prezentat la Departamentul de
Stat pentru problemele militare, instituţie recent formată şi preocupată de problemele
creării Armatei Naţionale.
Fiind conştient de lipsa aproape totală de cadre militare, pregătite pentru
rezolvarea problemelor de importanţă vitală, dînsul şi-a propus ajutorul personal, în
pofida faptului că, la moment, era ofiţer al Armatei Sovietice şi ocupa o funcţie înaltă în
cadrul cartierului general al Direcţiei strategice de operaţiuni sud-vest.
De la aceste noi preocupări începe o nouă etapă în cariera militară a colonelului
A. Gorgan. Practic dînsul era primul ofiţer, aflat în serviciul militar activ , întors în
patrie şi devenit unul dintre fondatorii de bază ai Armatei Naţionale. Armata, fiind
unul din pilonii de bază ai oricărui stat, urma să asigure securitatea militară a tînărului
stat moldav, care doar cu cîteva zile în urmă, la 27 august 1991, şi-a declarat
independenţa.
La iniţiativa proprie, avînd susţinerea conducerii Departamentului, colonelul
A.Gorgan , la sfîrşitul lunii septembrie a acelui an, a fost detaşat din cadrul cartierului
general al Armatei Sovietice, dislocat în Chişinău, la Departamentul pentru probleme
militare.
Situaţia politică din republică era foarte tensionată. Cercurile separatiste din
stânga Nistrului, în lupta lor împotriva conducerii constituţionale de la Chişinău, avînd
susţinerea deplină a Moscovei, contau pe sprijinul unităţilor militare ale Armatei
Sovietice, staţionate în Moldova. În asemenea condiţii, similare celor din Caucaz,
colonelul A. Gorgan înţelegea perfect că independenţa şi integritatea teritorială a
tînărului stat sunt în mare pericol pînă cînd nu vor fi neutralizate forţele militare
sovietice , dislocate în număr destul de mare în Republica Moldova.
Martor ocular al implicării Armatei Sovietice în chestiunile interne ale noilor
state din Transcaucazia, persoană cu o bogată experienţă în rezolvarea conflictelor
interetnice din cadrul unităţilor militare, el nu putea rămâne indiferent la tot ce se derula
în Moldova. Din aceste considerente dînsul a propus, avînd împuternicirile respective,
să organizeze activitatea de calmare a spiritelor militarilor din unităţile sovietice , de
neutralizare şi neadmitere a implicării lor în treburile interne ale Republicii Moldova.
În perioada septembrie 1991 - februarie 1992, aflîndu-se în componenţa
Departamentului, a iniţiat şi a organizat personal mai multe întîlniri cu ofiţerii şi
plutonierii unităţilor militare sovietice, aflate în Republica Moldova, avînd drept scop
neadmiterea implicării lor în procesul de consolidare a statului. În cadrul acestor
întîlniri, adeseori destul de tensionate, el le explica militarilor sensul schimbărilor
democratice din societate, necesitatea creării Forţelor Armate naţionale, le calma
spiritele şi le insufla încredere că noua putere democratică , în cazul neimplicării lor în
procesele politice din republică, le va asigura securitea personală şi a familiilor lor.
În cadrul acestor întîlniri, militarilor loiali şi cu o bună pregătire profesională,
care înţelegeau corect procesele politice din societatea moldovenească, li se înaintau
propuneri de a continua serviciul militar în cadrul Armatei Naţionale, ce urma să fie
constituită.

23
 Această activitate, demoralizatoare şi distructivă pentru liderii secesionişti şi
conducerea militară sovietică , mai tîrziu, la 6 martie 1992, a servit drept motiv pentru
arestarea colonelului A. Gorgan în or. Dubăsari, de către forţele separatiste. Ulterior,
după mai multe intimidări şi provocări din partea liderilor locali şi a securiţăţii
transnistrene, colonelul a fost expulzat forţat în partea dreaptă a Nistrului.
Conştient de lipsa de specialişti pregătiţi pentru crearea unui organism complicat
cum e armata, colonelul A. Gorgan permanent era în căutarea acestora în rîndurile
ofiţerilor cartierului general al Armatei Sovietice din Chişinău, convingîndu-i pe cei
loiali faţă de procesele politice din ţară să se încadreze în structurile Armatei Naţionale
şi să ia parte activă la crearea ei.
Chiar a doua zi după numirea generalului de divizie Ion Costaş în funcţia de
ministru al Apărării, colonelul A. Gorgan i-a prezentat primii 6 ofiţeri în grad de
colonel şi cu funcţii importante în cadrul acestui cartier, reprezentanţi ai diferitelor
etnii, care au acceptat serviciul militar în Armata Naţională a Republicii Moldova. Ne
referim la colonelul Iurie Paşkevici, polonez de orgine, fost comandant al unui regiment
de infanterie în armata 14, la momentul dat şef de secţie în direcţia pregătire de luptă,
colonelul Roman Berejniţchi, originar din Bucovina, şef al direcţiei logistică, colonelul
rus Alexandr Korciaghin, şef de secţie cercetări ştiinţifice militare, colonelul rus Iurie
Parinov, şef de secţie în direcţia operaţii, colonelul rus Leonid Melnikov, şef de secţie în
direcţia transmisiuni.
Sub conducerea generalului Ion Costaş, aceşti ofiţeri, inclusiv colonelul A.
Gorgan, cu vaste cunoştinţe militare şi experienţă practică, începînd cu 6 februarie
1992, au purces la opera de creare a Armatei Naţionale - elaborarea Doctrinei militare,
structurii şi statelor de personal, crearea bazei teoretice şi practice de activitate a
acestor formaţiuni. Concomitent, aceşti ofiţeri se ocupau şi cu completarea armatei nou
create cu ofiţeri şi plutonieri, iar, începînd cu luna mai, inclusiv şi cu încorporarea în
unităţile militare a tinerilor ostaşi din rîndurile premilitarilor.
De la bun început, acestui proces i s-au alăturat şi cei cîţiva ofiţeri, aflaţi în
rezervă, din fostul Departament de stat pentru probleme militare, care, din momentul
semnării de către Preşedintele Republicii Moldova la 5 februarie 1992 a Decretului de
constituire a Ministerului Apărării, şi- a încetat existenţa. Printre ei erau: general-maior(
r) Pavel Creangă, fost comandant al unei divizii de tancuri; colonel (r) Grigore Bubulici,
pilot militar; locotenent-colonel(r) Anatolie Scudilenco, medic militar; locotenent-
colonel Igor Celîşev, inginier transmisionist, maior(r) Tudor Samoilenco, inginier de
aviaţie; maior( r) Ion Ciorici, aviator militar; maior ( r) Pavel Baciu, aviator militar;
maior(r) Vladimir Munteanu, genist; capitan-locotenent( r) Nicolae Turtureanu,
ingenier de marină; locotenent- major( r) Gheorghe Galbur, pedagog militar.
Acţiunile militare, declanşate de către forţele separatiste în raioanele din stînga
Nistrului, la 2 martie 2012, dar planificate şi dirijate de Moscova, aveau drept scop
dezmembrarea Republicii Moldova. Pentru colonelul A. Gorgan aceste evenimente erau
foarte dureroase, deoarece rudele lui şi rădăcinile din cele mai vechi timpuri se aflau în
epicentrul confruntărilor militare.
Aceasta l-a făcut să fie activ şi hotărît în activitatea sa în cadrul
Departamentului de stat pentru probleme militare. Fiind un specialist militar cu o mare
experienţă, colonelul Alexandru Gorgan a depus eforturi enorme la crearea Armatei
Naţionale, avînd în aceasta un rol deosebit.

24
 Protagonistul acestui articol,neavînd la început nici un subaltern, personal a
elaborat şi a început formarea sistemului de educaţie spirituală a efectivului Armatei
Naţionale. Această activitate, pe atunci, era foarte importantă şi necesară, deoarece
majoritatea ofiţerilor şi plutonierilor, băştinaşi din Moldova, care se întorceau în patrie
şi se încadrau în Armata Naţională, după mai mulţi ani de aflare în diferite colţuri ale
fostei URSS, erau total sub influenţa ideologiei comuniste, deci în afara proceselor de
renaştere naţională din ţară. Ulterior, sub conducerea colonelului A. Gorgan, urma să
fie organizată o muncă enormă şi destul de complicată de schmbare a mentalităţii
acestor militari. În scurt timp aceştia trebuiau să devină cetăţeni devotaţi ai tînărului
nostru stat şi să asigure, cu orice preţ, securitatea lui militară.
În timpul acţiunilor de luptă, colonelul A. Gorgan a devenit una din figurile
principale în organizarea sistemului de mobilizare al ofiţerilor, sergenţilor şi ostaşilor la
apărarea integrităţii teritoriale şi a suveranităţii Republicii Moldova. În perioada
martie-iulie 1992, el a participat activ la acţiunile de luptă în calitate de conducător al
structurilor educaţionale ale efectivului militar, aflîndu-se permanent pe platourile
Cocieri,Coşniţa şi Tighina,mobilizînd combatanţii la lupte prin propriul comportament
şi exemplu. În aceste scopuri au fost selectate şi instruite cadre militare , inclusiv din
rezervă, capabile să organizeze lucrul educativ şi de mobilizare a efectivului la apărarea
ţării. Completînd toate unităţile militare şi subdiviziunile lor cu aceste cadre s-a simţit
cimentarea rîndurilor apărătorilor şi rolul lor pozitiv în creşterea capacităţii de luptă şi
a spiritului de sacrificiu, precum şi a disciplinei militare.
În acea perioadă, sub conducerea nemijlocită a colonelului A. Gorgan, a fost
fondat şi din mai 1992 a început să apară ziarul „ Oastea Moldovei”, organul de presă
al Ministerului Apărării, care a jucat un rol important în contracararea propagandei
separatiste, în educaţia patriotică şi îmbunătăţirea stării moral-psihologice a efectivului
aflat pe cîmpurile de luptă.
Imediat după numirea sa oficială în fruntea structurilor educaţionale ale Armatei
Naţionale din cadrul Ministerului Apărării, la 6 aprilie 1992, el este îndreptat în
or.Cahul pentru formarea primelor două batalioane de infanterie ale Armatei Naţionale.
Aceste prime unităţi militare naţionale urmau, în timpul apropiat, să înlocuiască
subunităţile de poliţişti, care la moment, din cauza lipsei Armatei Naţionale, erau forţa
principală în luptele contra agresorilor: unităţile paramilitare ale separatiştilor, susţinute
de militarii sovietici din cadrul unităţilor, dislocate în regiunea transnistreană.
La 19 mai 1992, răstimp de maximă tensiune în luptele de pe capul de pod
Cocieri, colonelul A.Gorgan este deplasat pe platou ca reprezentant permanent al
Cartierului General al Forţelor Armate cu misiunea de a organiza activităţile de
propagandă specială şi contrapropagandă nemijlocit în acest spaţiu. Personal a planificat
şi a organizat de mai multe ori, prin intermediul tehnicii speciale (maşina blindată cu
difuzor), pregătirea şi difuzarea emisiunilor speciale de propagandă statală şi explicare
populaţiei din localităţile învecinate politica Republicii Moldova, contracarând
falsificările propagandei separatiste. Lucrul desfăşurat era dificil, dat fiind faptul că
poziţiile ocupate de emiţător trebuiau schimbate peste fiecare 3-4 minute, aceasta din
cauza focului intens deschis imediat după începerea translării din partea forţelor
separatiste asupra postului ambulant de transmisiuni.
În iunie 1992, după stabilizarea situaţiei operative la Cocieri, colonelul A. Gorgan
este rechemat la Chişinău, unde continuă formarea structurilor educaţionale în cadrul
Armatei Naţionale. Concomitent, el se preocupă de problemele asigurării unui înalt
25
nivel al stării moral-psihologice a efectivului antrenat în lupte, precum şi a problemelor
demoralizării efectivului de forţe separatiste. În acest scop erau organizate concerte
pentru efectivul de pe câmpul de luptă, difuzarea foilor volante pe calea aerului în
teritoriul ocupat de secesionişti.
După terminarea războiului colonelul A. Gorgan îşi continuă activitatea de
formare a structurilor educative, de instruire a ofiţerilor care activau în componenţa lor,
de schimbare a mentalităţii efectivului Armatei Naţionale, efectiv constituit, în
majoritate, din militari întorşi recent în patrie. În acest scop, tot efectivul Armatei
Naţionale, timp de un an de zile, a studiat limba română, au fost editate 3 dicţionare
rus- române de specialitate. În cadrul cursurilor de pregătire umanistică, organizate cu
toate categoriile de militari, în 1993-1994, sa studiat istoria românilor şi istoria militară
a românilor. În aceeaşi perioadă, la iniţiativa şi cu concursul nemijlocit al colonelului A.
Gorgan, au fost create şi şi-au început activitatea muzeul şi teatrul Armatei Naţionale,
orchestra prezidenţială, ansamblul de dansuri şi muzică populară „ Doina Armatei”,
centrul editorial.
La 20 decembrie 1993, colonelul A. Gorgan este numit la funcţia de Ministru
adjunct al Apărării – Şef Direcţie lucrul educativ.
Pe parcursul serviciului militar în Armata Naţională, inclusiv în perioada
războiului pentru apărarea integrităţii teritoriale şi independenţei Republicii
Moldova,colonelul A. Gorgan, s-a manifestat ca un conducător militar competent , cu o
înaltă pregătire profesională, ca un adevărat patriot al neamului, un fiu devotat
poporului său.
Aceste calităţi au fost înalt apreciate de către Preşedintele Republicii Moldova,
Comandantul Suprem al Forţelor Armate - Mircea Snegur. La 26 octombrie 1995,
colonelul Alexandru Gorgan este numit în funcţia de Consilier Prezidenţial – Secretar
al Consiliului Suprem de Securitate al Republicii Moldova. Aflîndu-se în această înaltă
funcţie, a jucat un rol importantn în depăşirea crizei politice şi în evitarea tentativei unei
lovituri de stat ce se crease în luna martie 1996.
Din 15 aprilie 1997, persoana în cauză se află în rezervă. De aici încolo începe
activitatea politică a cetăţeanului şi omului de stat Alexandru Gorgan. De acum, mai
bine de 12 ani, activează în calitate de secretar general al Partidului Renaşterii şi
Concilierii , iar după încetarea activităţii acestuia, munceşte în calitate de secretar
general al Partidului Naţional - Liberal, vicepreşedinte al partidului Mişcarea Acţiunea
Europeană - partide de orientare democratică şi naţională.
Prin Decretul Preşedintelui Republicii Moldova din 13 martie 2012, colonelul
Alexandru Gorgan a fost decorat cu ordinul “Ştefan cel Mare” pentru bărbăţie, curaj şi
spirit de sacrificiu, manifestate în lupta de apărare a suveranităţii şi integrităţii
Republicii Moldova.

SUBE SEMNUL LUI MARTE

26
 Vechiul sat moldovenesc Balatina care îşi are
vatra strămoşească pe Valea Prutului este vestit nu
numai prin celebra Pădurea Domnească dar şi prin
oamenii săi, care în decursul a sutre de ani duceau
faima localităţii departe de hotarele ţării. Unul din
aceşti oameni este şi generalul de brigadă Vasile
Alexei Grosu, născut la 8 februarie 1950 într-o familie
de gospodari. Sar’tul Balatina, aflat pe rîul Prut, făcea
parte din regiunea de frontieră ai URSS. Pichetul de
grăniceri dislocat în vecinătatea localităţii tutela toate
activităţile de educaţie militară desfăşurate în şcoala medie din sat. Aceste măsuri
extraşcolare au stat la baza atracţiei manifestate de către elevul vasile Grosu către
serviciul militar, care sa cristalizat după absolvirea şcolii medii şi admiterii în anul 1967
la studii în şcoala militară superioară de comandament de artilerie din oraşul Odesa.
După absolvirea cu menţiune în anul 1970 a şcolii militare, tânărul locotenent V.
Grosu şi-a ales serviciul militar în trupele Armatei Sovietice dislocate în Republica
Democratică germană în calitate de comandant pluton artilerie în cadrul diviziei 34
artilerie. Cinci ani petrecuţi în germania au trecut ca cinci zile, în timpul cărăra V.
Grosul s-a maturizat, parcurgînd calea de la comandant de pluton la cea de comandant
de baterie. Despre experienţa căpătată ne spune şi faptul. Că bateria locotenentuli major
Vasile Grosu în anul 1974 a ocupat primul loc printre subunităţile de artilerie din cadrul
Contingentului trupelor Sovietice din Germania, iar în anul următor s-a situat pe locul
doi.
La 28 noiembrie 1975 locotenent major V. Grosu este numit în funcţie de
comandant baterie regimentului 379 artilerie ai armatei 20, dislocat în Estonia. Începe o
perioadă nouză din viaţa sa, strâns legată de ţările Baştice. Aici s-a finalizat formarea
ofiţerului V. Grosu într-un profesionist militar de înaltă calificarte. Calea spre culmile
măiestriei militare era una ascendentă şi constantă, incluzind în sine toate treptele ale
carierei militare, de la comandant baterie până la comandant regiment şi de la gradul
militar locotenent major până la cel de colonel. Acestei perioade îi revin şi studiile la
Academia militară de artilerie pe care maiorul V. Grosu le absolveşte cu succes în anul
1982. După absolvirea Acvademiei militare, la 8 ianuarie 1982 el este numit în funcţia
de şef stat majo – locţiitor comandant regiment artilerie, comandantul fiind colonelul
Aslan Mashadov, viitorul preşedinte cecen rebel. La 4 aprilie 1989 locotenent-colonel
Vasile Grosu este numit în funcţia de comandant regiment artilerie dislocat în oraşul
Vilnius.
Sfârşitul anilor 80 – începutul anilor 90 al secolului trecut se caracterizau printr-o
profundă criză social-politică prin care trecea Uniunea Sovietică. Republicile Baltice
erau în fruntea mişcării de eliberare naţională, revendicând tot mai insistent separarea de
le Uniunea Sovietică şi redobândirea independenţe statale pierdute în urma pactului
Molotov-Ribbentrop. Fiind martor ocular a evenimentelor din Lituania şi în special din
Vilnius, colonelul V. Grosu tot mai des îşi punea întrebarea privind viitorul şi rolul său
în mişcarea naţională. Procesele politice din Lituania mereu îi duceau gândurile spre
Moldova de unde primea veşti despre deştepatrea naţională. Alegerea era deloc uşoară.
Devenind la 39 ani colonel şi comandant de regiment, Vasile Grosu avea în faţă o
strălucită catrieră militară în cadrul Amatei Sovietice. Însă provocările forţelor
separatiste şi reacţionare din patrie îl nelinişteau. La 2 martie 1992 autorităţile de la
27
Tiraspol au dezlănţuit un adevărat război civil. În atare condiţii ţara avea stringentă
nevoie de specialişti militari care ar statornici tânăra Armata naţională. Îndemnul inimii
îl chema pe colonelul Vasile Grosu în Moldova.
Întorcîndu-se în patrie, la 13 aprilie 1992 colonelul Vasile Grosu este numit în
funcţie de Şef Direcţie artilerie Marelui Stat Major ai Armatei Naţionale. Timpul pentru
adaptare nu era. Din prima zi a început lucrul greu de aducere a artileriei în stare de
luptă în condiţiile unui conflict armat în deplină desfăşurare. Sarcina principală era
depăşirea amatorismului şi spontanietăţii în formarea, închegarea şi pregătirea de luptă a
unităţilor şi subunităţilor de artilerie. În urma retragerii Armatei Sovietice din Moldova,
artileria naţională a rămas fără mecanisme de tragere, care au fost sustrase de la toate
piesele de artilerie, ea devenindinoperabilă. Datorită cunoştinţelor sale personale,
colonelul V. Grosu a organizat aducerea în cel mai strict secret a mostrelor acestor

mecanisme din federaţia Rusă şi fabricarea lor la uzinele specializate din Chişinău.La
30 aprilie 1992 au avut loc testări cu trageri de luptă care au demonstrat funcţionalitatea
mecanismelor, ele fiind în dotarea Armatei Naţionale pînă în prezent. Datorită acestui
fapt artileria Moldovei în timpul conflictului Transnistrean era în stare perfectă de luptă,
ceea ce a temperat ambiţiile agresive a forţelor separatiste.
Pe lîngă activitatea organizatorică în cadrul Ministerului apărării, în zilee cele
mai zbuciumate, colonelul V. Grosu îndeplinea şi unele misiuni necaracterstice unui
ofiţer superior, de exemplu cea de observator de artilerie. La 19 mai 1992, aflîndu-se
într-o misiune de luptă în calitate de observator de artilerie pe bordul elicopterului MI-8
care avea încă însemnele sovietice, asupra lor a fost deschis foc puternic din toate
tipurile de armament. În urma acestui atac a fost grav rănit navigatorul locotenent major
Tomiţoi. Totuşi, datorită înaltului profesionalism pilotului elicopterului domnului
Cojocaru, care manevrînd aparatul de zbor, a aterizat pe aeroportul Chişinău, elicopterul
numărînd 17 găuri de diferite dimensiuni.
După terminarea conflictului armat din stînga Nistrului colonelul Vasile Grosu a
continuat serviciul activ la diferite funcţii de comandă din cadrul Marelui Stat Major
fiinf responsabil de artilerie Armatei naţionale. Meritele sale au fost pe deplin răsplătite

28
de către conducerea Republicii Moldova, el fiind decorat cu multiple destincţii de stat,
iar la 2 septembrie 1994 a fost avansat la gradul militar de general de brigadă.

Cu trecerea în anul 2004 în rezervă, generalul de brigadă V. Grosu continuă

activitatea ca educator a tinerii generaţii în calitate de Şef catedra militară a Universităţii
pedagogice „Ion Creangă”. Pentru meritele deosebite în conducerea şi edificarea
Armatei Naţionale, eroismul şi curaj manifestate în luptele din timpul conflictului
Transnistrean, prin Decretul Preşedintelui Republicii Moldova nr. 204-V din 2
septembrie 2010 generalului de brigadă Vasile Grosu i-a fost conferit ordinul „Ştefan
cel Mare”.

ÎN APĂRAREA SPAȚIUL AERIAN

29
 Printre militarii de carieră cu care se poate mîndri Moldova este şi numele
colonelului Grigorie Ion Larin. Născut la 16 ianuarie 1944 în satul Boldureşti, raionul
Nisporeni, în cel de al doilea război mondial, el a trecînd prin toate grautăţile cu care se
confrunta ţara în perioada anilor 40-60 al secolului trecut. Înzestrat cu aptitudini
artistice, micuţul Grigore nici nu visa că va deveni în viitor militar. Visul lui cel mare
era să devină artist. Mereu îl atrăgea tot ce este frumos şi nobil – natura, arta, oamenii.
În realizarea acestor planuri, după absolvirea şcolii medii din satul natal, în anul 1961
întră la studii în colegiul de artă din Soroca, pe care l-a absolvit în anul 1962.
Timpurile grele l-au impus pe tânărul Grigorie să-şi amână realizarea idealului
său artistic, elm fiind nevoit să-şi asigure existenţa, angajându-se ca minier într-o mină
din regiunea bazinului carbonifier Doneţk. La atingerea vârstei de 19 ani, în anul 1963,
a fost recrutat în rânmdurile Armatei Sovietice. Serviciul militar în termen i-a schimbat
radical soarta, el hotărându-se să devină militar de carieră. În anul 1964 este admis la
studii la şcoala militară de artilerie antiaeriană din oraşul Orenvurg, pe care o absolveşte
în anul 1967, devenind ofiţer. În perioada anilor 1967-1972 îşi satisface serviciul militar
în calitate de comandant de pluton din cadrul diviziei 55 infanterie matină din Extremul
Orient. Observând capacităţile sale de conducător, comandamentul superior îl înaintează
în anbul 1972 la studii la şcoala militară superioară de artilerie din Kiev.
După absolvirea şcolii, în anul 1976 maiorul Grigorie larin este numit în funcţia
de Şef stat major-locţiitor comandant regiment 200 artilerie antiaeriană, iar la 8 ianuarie

1979 locotenent-colonelul Gr. Larin este avansat la funcţia de comandant regiment în

cadrul Contingentului trupelor sovietice din Germania, devenind unul dintre primii
moldoveni care au atins o treaptă aşa de înaltă în ierarhia militară sovietică. În scurt
timp, regimentul comandat de Grigorie Larin a devenit unitatea fanion trupelor sovietice
dislocate în germania. Pentru merite deosebite în menţinerea capacităţii înalte de luptă a

30
regimentului, locotenent-colonelul Grigorie Larin a fost decorat xu ordinul Steaua
Roşie, caz foarte rar întâlnit în Armata Sovietică pe timp de pace.
Succesele obţinute au determinat conducerea militară
de vârf ai Armatei Sovietice să-l promoveze în anul 1981 pe
ofiţerul moldovean la înaltă funcţie de comandant brigadă
220 rachete antiaeriene al Districtului militar Siberian.
Experienţa acumulată în timp de doi ani la conducerea
brigăzii i-a permis să îndeplinească fără mari greutăţi alte
funcţii, la care era numit de către conducere, cea de Şef
serviciul antiaerian diviziei 36 puşcaşi, iar în 1987 de Şef stat
major-locţiitor comandant forţe antiaeriene armatei 6 tancuri
de Gardă din cadrul Districtului militar Kiev.
Cu apariţia pe harta politică a lumii unui nou stat – republica Moldova, colonelul
Grigorie Larin se întoare în patrie, contribuind prin vasta sa experienţă acumulată la
dezvoltarea Armatei Naţionale. La 18 mai 1992 el este numit în îanlta funcţiue de Şef
Direcţie apărării antiaeriene şi aviaţiei din cadrul Marelui Stat major, funcţia, care a
îndeplinit-o cu succes până în anul n1997, când a trecut în rezervă. Pentru serviciul

militar ireproşabil, contribuţie substanţială la edificarea şi consolidarea Forţelor Armate,

asigurarea înaltei pregătirii de luptă a unităţilor şi subunităţilor, prin Dicretul
Preşedintelui republicii Moldova nr. 248 din 30august 1996 colonelul Grigorie Ion
Larin a fost decorat cu ordinul „Ştefan cel Mare”.

31
 FIUL PFTRIEI

Colonel Vladimir Petru Muntean s-a născut la 29

august 1957 în oraşul Tighina, într-o familie de foşti
deportaţi în Siberia, care tot în acel an s-au întors în Patrie.
În anii 1964-1974 frecventează şcoala medie nr. 9 din oraşul
natal, iar după absolvirea şcolii medii este admis la studii în
Şcoala militară superioară de geniu din oraşul Cameneţk-
Podolsk, care o absolveşte în anul 1978, fiind repartizat cu
serviciul militar în Districtul militar din Asia Centrală în
trupele de geniu, unde în perioada anilor 1978-1983 a
parcurs cariera militară de la comandant de pluton până la
comandant de companie. În perioada serviciului din Asia
Centrală a participat în perioada 1978-1979 la misiunea
specială din Vietnam, scopul căreia era deminarea câmpurilor minate ale mult
pătimitului pământ vietnamez.
Între anii 1983-1987 îndeplineşte serviciul militar în Germania de Est în trupele
de geniu, paralel pregătindu-se pentru susţinerea examenelor în Academia militară. În
perioada anilor 1987-1990 este elev la Academia militară de geniu din or. Moscova.
După absolvirea Academiei, este repartizat cu serviciul militar în regimentul de geniu
din or. Dubăsari la funcţia de locţiitor comandant regiment, unde a şi fost prezent la
evenimentele din anul 1991 din Moldova.
În iunie 1991 maiorul V. Muntean, pentru poziţia sa vădit patriotică, este eliberat
din rândurile Armatei Sovietice. În perioada aceasta Moldova traversa o perioadă grea
din istoria sa contemporană. Se punea baza instituţiilor sale statale, a început procesul
formării propriilor Forţe Armate. În august 1991, maior V. Muntean este angajat în

Departamentul pentru problemele militare, contribuind activ la formarea şi promovarea

concepţiei organizării Armatei Naţionale. În aprilie 1992 se eliberează din armată, ca în
octombrie 1994 să fie reangajat în rândurile Armatei Naţionale, fiind numit la funcţia de
specialist principal secţia asigurare genistică şi protecţie chimică a Ministerului
Apărării, funcţie care a deţinut-o până în martie 1997. În martie 1997 este numit şef al
acestei secţii, funcţie care a deţinut-o până în decembrie 2001. Din decembrie 2001
până la eliberarea sa din rândul Armatei Naționale domnul colonel Vladimir Muntean
îndeplinea funcţia de Şef Departament Dotări al Ministerului Apărării al Republicii
Moldova.

32
 În toţi aceşti ani domnul colonel V. Muntean, în calitate de specialist principal,
iar mai apoi ca şef secţie genistică şi protecţie chimică, a contribuit direct la înlăturarea
consecinţelor conflictului Transnistrean, care a lăsat după sine multiple zone minate cu
consecinţe tragice pentru populaţia paşnică a regiunii. În urma activităţii personale şi a

secţiei conduse de dumnealui, în anul 2000 Moldova devine unica ţară din lume care a
deminat toate câmpurile minate din ţară, colonel V. Muntean personal dezamorsând
peste 2,5 mii de obiecte explozibile. Performanţa geniştilor moldoveni este şi mai
valoroasă, dacă luăm în consideraţie faptul că în toţi aceşti ani ei nu au pierdut nici un
om. Experienţa şi faima geniştilor noştri, conduşi de către colonel V. Muntean, este bine
meritată şi apreciată şi pe plan internaţional. Din anul 2003 ei participă la programul
umanitar din Iraq, dezamorsând peste 100 mii de mine şi alte obiecte explozive,
situându-se după aprecierea agenţiei americane CNN pe binemeritatul al 5-lea loc din
lume.
Pentru merite deosebite în serviciul Patriei, curajul personal demonstrat în timpul
deminărilor, colonel Vladimir Muntean la 02.09.1998 a fost decorat cu medalia
“Meritul militar”, iar la 30.08.2000 prin Decretul preşedinţial nr. 1627-11 cu ordinul
“Ştefan cel Mare.”

33
 LA STRAJA CERULUI NATAL

Milenii în șir imensitatea cerului atrăgea privirile

oamenilor captivați de zborul liber a păsărilor. Visul de zbor
uman s-a realizat abia la începutul secolului XX odată cu
construirea de frații Wright a primului avion. Din acel
moment istoric sute de mii de tineri nu își închipuiau viața sa
fără de zbor, legând destinul său cu cel al aviației. Unul din
tinerii pasionați de cer și aviație a fost și Sveatoslav
Neburac, născut la 12 decembrie 1965 în satul Crăsnășeni,
raionul Telenești.
Crescut în familie de profesori, primele opt clase le-a
urmat în școala medie din satul natal, ca apoi să urmeze studiile în orașul Chisinau. In
anul 1980 este înmatriculat în Colegiul Electromecanic din Chișinău la specialitatea
automatica și telemecanica. Colegiul Electromecanic dispunea de cadre didactice de
înaltă calificare, printre care se aflau și locotenent-colonel în rezervă V. Porșnev și Ion
Capustenco, veteran al celui de al doilea război mondial, care au contribuit în mod
decisiv la realizarea visului studentului Sveatoslav Neburac de a deveni pilot. Persoane
cu o imensă experiență de viață, ei au îndrumat pe mai mulți tineri să-și aleagă cariera
militară. Din cei 25 de băieți ai grupei de studiu în care învăța Sveatoslav, aproape
jumătate au ales cariera militară.
După absolvirea Colegiului, în anul 1984, Sveatoslav Neburac este admis la studii
în Școala militară Superioară de aviație pentru piloti în numele lui V. Chkalov din
orașul Borisoglebsk. Școala de piloți din acest oraș era una din cele mai vechi și
prestigioase instituții de învățământ superior militar din fosta Uniune Sovietică, fondata
încă in anul 1923care pregătea piloți de vânătoare și de asalt, de pe băncile căreia au
ieșit 262 de Eroi ai Uniunii Sovietice, dintre care 12 aviatori decorați cu aceasta
supremă distincție militară de stat de două ori. Pe parcursul studiilor, cursantul
Sveatoslav Neburac a însușit pilotarea avioanelor L-29 și MIG-21.
Absolvind în anul 1988 Școala
militară, tânărul locotenent Sveatoslav
Neburac este repartizat cu serviciul militar
în Regimentul 90 independent de aviație de
aslt din cadrul Armatei 5 aeriene, dislocat în
orașul Arțîz din Bugeacul Basarabean, la funcția de pilot al avionului SU-25. Serviciul
militar într-un regiment de elită ale aviației sovietice participant la acțiunile militare din
Afganistan a contribuit enorm la maturitatea profesională a tânărului ofițer, care asimila
experiența de luptă a camarazilor săi mai experimentați. Formarea profesională a
locotenentului Sveatoslav Neburac a coincis cu reformarea întregului mecanism militar
a Armatei Sovietice început în anul 1985 de către M. Gorbaciov. În urma acestor
schimbări regimentul 90 independent de aviatie de asalt din Arțîz a fost desființat în
anul 1989, efectivul unității fiind repartizat la alte unități. La 28 august 1989
locotenentul S. Neburac este îndreptat de către comandamentul Armatei a 5-ea aeriene
la cursuri de reciclare la care se antrenau piloții pentru avionul MIG-29. Studiile la
cursurile respective au fost finalizate cu succes în decembrie 1989.
Aptitudini înnăscute de pilot, înaltă măiestrie, calmul și dragostea față de cer au
contribuit decisiv la numirea locotenentului Sv. Neburac la funcția de pilot superior în
34
cadrul Regimentului 642 aviație vânătoare de Gardă dislocat în orașul Voznesensk,
avându-l ca comandant pe căpitanul Vitalie Rusu și ca colegi pe aviatorii Alexandru
Dărănuță și Alexandru Popovici. Zborul a devenit pasiunea întregii sale vieți. În cele
peste 600 ore de zbor acumulate către anul 1992 Sv. Neburac a căpătat o bogată
experiență profesională, devenind un pilot capabil să zboare cu siguranță în diferite
condiții meteorologice.
La începutul anilor 90 a secolului trecut, mică colonie moldovenească din
Voznesensk cu îngrijorare urmărea din presă știrile venite din Patrie. Schimbările
revoluționare din Moldova nu lăsau indiferenți pe fiii săi în ținuta militară, împrăștiați
pe întreg spațiu imens al URSS. Printre ei erau și cei patru aviatori-mușchetari din
Voznesensk, care în pofida intimidărilor făcute asupra lor de către superiorii săi, nu au
stat mult pe gânduri, răspunzând la apelul lansat de către conducerea de vârf al noului
stat format – Republica Moldova, de a se întoarce în Patrie și a contribui la crearea
Armatei Naționale, care lupta deja cu forțele separatiste din stânga Nistrului.
Crearea Armatei naționale întâmpina mari greutăți, dintre care principala era lipsa
acută de cadre. Forțele aeriene a Moldovei dispuneau în primăvara anului 1992 de două
unități militare – Escadrila mixtă de aviatie din Chișinău și Brigada mixta de aviație,
constituită în baza Regimentului 86 de vânătoare ai fostei Armatei Sovietice, dislocat în
localitatea Mărculești. La preluarea patrimoniului Armatei Sovietice unitatea dispunea
de 32 de aparate de zbor MIG-29 într-o stare perfectă de luptă, însă întreg efectivul
navigant a refuzat să rămâna în Moldova, plecând în Federația Rusă și Ucraina. Vidul
rămas a fost umplut de ofițerii moldoveni reîntorși în Patrie. La 25 mai 1992 s-au întors
din Voznesensk și cei patru mușchetari, printre care se afla și locotenent major
Sveatoslav Neburac. Lipsa acută de piloți nu oferea timp pentru adaptare la condiții noi
de serviciul militar. După numai două zile de acomodare și adaptare, la 27 mai 1992
echipajul format din aviatorii V. Rusu și A. Popovici au ridicat în aer un MIG-29, ziua
devenind prin decretul Prezidențial Ziua Unității.
În pofida eforturilor conducerii Republicii Moldova de a soluționa divergentul
Transnistrean pe calea diplomatică, conflictul creștea în intensitate, cu implicarea
directă a unităților, specialiștilor și tehnicii militare din dotarea Armatei a 14-ea
Federației Ruse. Situația s-a tensionat dramatic la 22 iunie 1992 la Tighina, unde
unitățile blindate ale Tiraspolului încercau să forțeze Nistrul cu ieșirea în spațiu liber în
adâncimea operativă din dreapta Nistrului. Oprirea coloanei blindate devenea sarcina
principală pentru comandamentul suprem național. Una dintre soluții era folosirea
aviației pentru oprirea ofensivei inamice. Îndeplinirea misiunii a fost încredințată
piloților V. Rusu și Sv. Neburac.
Planul desfășurării misiunii de luptă elaborat de Comandamentul Brigazii mixte
de aviatie prevedea efectuarea zborului la înălțime extrem de mică (30 – 50m), folosind
cută de teren, într-un regim de tăcere radio și cu viteză de 800 – 900 km/h. Este necesar
de menționat că, din start, operațiunea a fost concepută ca una intimidatoare și nu de
distrugere a podului de peste Nistru. Cu atât mai mult nu poate fi vorba de o misiune
eșuată sau de nivelul scăzut de pregătire a aviatorilor moldoveni cum ar fi dispuși să
creadă unii așa ziși specialiști din tabăra adversă. MIG-urile din dotarea Armatei
Naționale erau de vânătoare și nu de asalt, din care cauză Moldova nu dispunea de
muniții speciale, necesare pentru distrugerea obiectelor construite din beton armat.
Calcul de forte necesare demonstrează că, conform cerințelor regulamentare, aruncarea
în aer a unui pod similar celui din Tighina necesita antrenarea în misiune a cel puțin 12
35
de avioane de asalt cu încărcătura de muniții corespunzătoare și nu două de vânătoare.
Misiunea a fost executată de către perechea aeriană compusă din capul formației
căpitanul V. Rusu și coechiper, locotenent major Sv. Neburac, înarmați fiecare cu câte 4
bombe OFAB-250-270.
Misiunea din 22 iunie 1992 s-a soldat cu un succes deplin. Apărarea antiaeriană a
Armatei a 14-a a fost luată prin
surprindere, permițând celor două
aparate lansarea a 8 bombe în
apropriere podului feroviar din
Tighina din preajma localității
Parcani. Apariția neașteptată a aviației
a avut un efect psihologic enorm
asupra separatiștilor, producând
panică în rândul atacatorilor,
punându-i pe fugă și oprind înaintarea
blindatelor peste Nistru. Epizodul a
avut și consecințe mai importante,
îndemnând liderii separatiști la tratative de încetarea focului cu conducerea
constituțională a republicii, contribuind la încetarea conflictului armat.
După terminarea războiului, Sveatoslav Neburac și-a continuat serviciul militar în
cadrul Brigăzii mixte de aviație ”Decebal” din Lunga-Mărculești, trecând prin toate
treptele unei cariere militară strălucite – comandant patrulă de aviație, locțiitor
comandant escadrilă, comandant escadrilă, comandant escadrilă mixtă de aviație din
Chișinău și din 25 mai 2004
comandant Baza aviație din
Mărculești. Pe parcursul întregii
cariere militare a acumulat peste 2500
ore de zbor, devenind pilot de
categorie superioară și însușind
diferite tipuri de aparate de zbor,
printre care se numără L-29, MIG-21,
MIG-29, SU-25, AN-2, YAK-18T,
Vilga-35A, Mi-8, An-26. În perioada
anilor 1996-2010 a participat la aplicațiile practice de aviație cu țările NATO și PFP
desfășurate in Ungaria, Franța, Bulgaria, Georgia.
La 11 aprilie 2010 trece în rezervă, continuând să zboare în misiuni de menținere
a păcii sub egida ONU și misiunea de suport NATO în Afganistan, ducând faima
piloților moldoveni departe de hotarele țării. Pentru bărbăție și sacrificiu în luptă pentru
apărarea independenții Republicii Moldova a fost decorat cu medalia ”Meritul militar”,
iar prin Hotărârea Președintelui Republicii Moldova nr. 152 din 13 martie 2012 pentru
bărbăție, curaj și spirit de sacrificiu manifestate în lupta pentru apărarea suveranității și
integrității Republicii Moldova a fost decorat cu ordinul Ștefan cel Mare.

36
 NASC ŞI ÎN MOLDOVA OAMENI

Istoria Moldovei este un exemplu viu al dăruirii de

sine a întregului popor în timpurile de grea cumpănă. De la
Ştefan cel Mare până în zilele noastre, la primul apel, cei
mai buni fii ai neamului se ridică în vederea apărării
destinului naţiunii. Unul din aceşti bravi fii ai Moldovei
este şi colonelul Iurie Gheorghe Neghină, născut la 20
martie 1965 în satul Burghelea, raionul Făleşti. În anii
1971-1980 este elev al şcolii de opt clase din satul natal, iar
în 1980-1982 frecventează şcoala medie din satul vecin
Catranâc.
După absolvirea în anul 1982 a şcolii medii, Iurie
Neghină este admis la studii la colegiul de construcţii din
oraşul Chişinău. Soarta însă a hotărât ca Iurie să nu devină constructor, ci să aleagă o
profesie diametral opusă, cea de militar. În toamna anului 1983 el este recrutat în
rândurile Armatei Sovietice, în trupele dislocate în Ungaria. Aici, în armată, sergentul
Iurie Neghină a simţit atracţia către serviciul militar, fiind susţinut în aceasta şi de
comandamentul unităţii în care îşi îndeplinea serviciul militar, îndreptându-l în anul
1984 la studii la şcoala superioară militară comandament de tancuri din oraşul
Ulianovsk. Atracţia spre cunoştinţe îl deosebea pe cursantul Iurie Neghină de ceilalţi, el
devenind şeful grupei şi locţiitor comandant pluton.
La absolvirea în anul 1988 a şcolii militare, locotenentul Iu. Neghină ca şeful
promoţiei este repartizat pentru îndeplinirea serviciului militar în Germania, în
regimentul 217 tancuri de gardă din cadrul armatei a 8-a. Aici el a parcurs calea carierei
militare de la comandant pluton până la şef stat major batalion tancuri.
Evenimentele de la începutul anilor nouăzeci ai secolului trecut au schimbat
radical soarta multor militari moldoveni repartizaţi pe teritoriul imensei Uniuni
Sovietice. Răspunzând la apelul Patriei, majoritatea din ei s-au întors în Moldova,
contribuind prin experienţa şi cunoştinţele sale la statornicirea independenţei şi
statalităţii Republicii Moldova. A revenit acasă şi căpitan Iurie Neghină, care la 6 aprilie
1992 este numit la funcţia de comandant Batalion 4 infanterie motorizată din oraşul
Bălţi, ca pe 16 mai 1992 se fie transferat cu întregul efectiv al batalionului la Vadul-lui-
Vodă, în eşalonul 2 la capul de pod Coşniţa.
La 18 iunie 1992 căpitanul
Iu. Neghină a primit ordinul
comandamentului superior să
întreprindă marş forţat spre
Tighina în vederea deblocării
poliţiştilor şi restabilirii ordinii
constituţionale din oraş. În ziua de
19 iunie, în jurul orei 900 efectivul
batalionului a ajuns către
localitatea Hadjimus. Ajungând la
porţile oraşului Tighina, căpitan Iu. Neghină a organizat ofensiva batalionului spre
comisariatul de poliţie, care era încercuit de către forţele separatiste. De menţionat este
faptul, că într-un avânt patriotic, la batalion s-a alăturat detaşamentul de voluntari al
37
satului Hadjimus, acordând un ajutor enorm prin cunoaşterea la perfecţie a teatrului de
operaţiuni şi străzilor oraşului Tighina.
Ofensiva a început la orele 1000. Datorită planului bine chibzuit al ofensivei
elaborat de către căpitan Iu. Neghină şi conducerii ferme din partea sa a operaţiei de
deblocare a sediului orăşenesc de poliţie, în scurt timp încercuirea era ruptă şi poliţiştii
eliberaţi, îndeplinind prin aceasta sarcina comandamentului superior. Imediat după
aceasta, la cererile insistente ale poliţiştilor, căpitan Iu. Neghină a elaborat planul
înaintării şi ocupării clădirii Sovietului orăşenesc din Tighina unde era dislocat statul
major al tuturor forţe separatiste din oraş. Înaintarea, începută la orele 14 00 , în prima sa
fază decurgea normal. Însă cu pătrunderea tot mai adâncă către clădirea Sovietului
orăşenesc rezistenţa separatiştilor creşte tot mai mult şi mai mult. Fiecare casă în calea
trupelor noastre era transformată într-un puternic punct de sprijin cu zone de foc
continuu etajat. Nimerind sub focul încrucişat, batalionul s-a oprit, trecând în defensivă
în regiunea şcolii medii nr. 8. În acest moment căpitanul Iurie Neghină a fost grav rănit
în regiunea genunchiului piciorului drept şi evacuat de către locţiitorul statului major al
batalionului V. Moldovan de sub focul inamicului. Pentru bărbăţie, curaj şi spirit de
sacrificiu manifestate în lupta pentru apărarea independenţei Republicii Moldova, prin
Decretul Preşedintelui ţării nr. 188 din 24 august 1992 căpitan Iurie Gheorghe Neghină
a fost decorat cu ordinul “Ştefan cel Mare.”
După terminarea războiului, căpitan Iu. Neghină încă jumătate de an a stat la
tratament în Spitalul Clinic Militar Central, vindecându-şi rana. Abia în luna februarie
1993 a revenit la serviciu, preluând comanda batalionului 2 infanterie motorizată a
Brigăzii 1 Infanterie Motorizată din Bălţi. În august 1993 este transferat la funcţia de
comisar al secţiei administrativ-militare Făleşti, iar în martie 1998 la cea de comisar al

secţiei administrativ-militare Bălţi, funcţie care a deţinut-o până în luna iunie 2006,
când a trecut în rezervă. Fiind în rezervă, colonelul Iurie Neghină nu a pierdut legătura
cu Armata Naţională. În calitate de preşedinte al Uniunii Naţionale a Veteranilor
Războiului pentru Independenţa Republicii Moldova a municipiului Bălţi, el desfăşoară
lucru enorm de educaţie militaro-patriotică în rândurile ostaşilor Armatei Naţionale şi
tineretului premilitar din republică. Un exemplu elocvent în acest domeniu este înălţarea
monumentului în Brigada 1 Infanterie Moto consacrat ofiţerilor căzuţi la datorie în
timpul războiului transnistrean, construit la iniţiativa proprie şi cu ajutorul moral şi
financiar al oamenilor de bună credinţă din municipiul Bălţi, dezvelit la 17 iunie 2006.
38
 PE URMELE MAREŞALULUI AVERESCU

Generalul de brigadă Nicolae Mefodie Petrica s-

a născut la 24.12.1944 în vechea vatră strămoşească, satul
Babele (azi satul Oziornoie) din ţinutul Ismailului. Acest
sat este şi baştina altui militar de seamă al neamului,
mareşalului Alexandru Averescu. În anii 1951-1958
Nicolae Petrică a frecventat şcoala primară din satul natal,
fondată de către tatăl marelui mareşal. În anul 1961, după
absolvirea şcolii medii din satul Utconosoka, raionul
Ismail, Nicolae Petrică a lucrat în gospodăria de stat
(colhoz) din satul natal, ca în anul 1962 se fie admis la
studii în şcoala profesional-tehnică nr. 7 din oraşul Ismail,
care a absolvit-o în anul 1963, obţinând profesia de
buldozerist-tractorist. Anume aici, la şcoala profesional-
tehnică a îndrăgit Nicolae pe toată viaţa tehnica şi maşinile
cu şenile. Dragostea pentru meserie s-a întărit şi mai mult în timpul lucrului la
construcţia canalului de irigaţie din Nordul Crimeei, unde a fost repartizat tânărul
specialist.
În anul 1964 Nicolae Petrica este admis la studii în Şcoala superioară de tancuri
din oraşul Kazani, care a absolvit-o cu menţiune în 1967. Ca cel mai bun absolvent,
locotenentul Nicolae Petrica este trimis pentru îndeplinirea serviciului militar în
Germania de Est, în regimentul 70 tancuri de gardă în numele lui G. I. Kotovski, format
din fosta legendară brigadă basarabeană de cavalerie a lui G. Kotovski. Peste un an, în
1968 este transferat cu serviciul militar în regimentul 188 tancuri de gardă dislocat în
oraşul Chişinău. Aici, în inima Moldovei, N. Petrica a trecut toate treptele ierarhice
militare, începând de la comandant de pluton şi terminând cu comandant de batalion.
La 1 septembrie 1974 căpitanul Nicolae Petrica este admis la studii la Academia
trupelor blindate din oraşul Moscova. După absolvirea Academiei, la 1 august 1977 este
trimis cu serviciul militar în Orientul Îndepărtat unde a exercitat funcţiile de locţiitor
comandant regiment, comandant regiment 122 tancuri, locţiitor comandant al diviziei
73 infanterie de gardă.
În anul 1985 locotenentul-colonel N. Petrica este trimis în
deplasare la Afganistan ca consilier pe lângă comandantul
unor divizii de infanterie afgane. În cei peste doi ani ai aflării
în Afganistan (1985-1987) s-au profilat calităţile de
comandant ale colonelului N. Petrica, care s-au evidenţiat
strălucit pe viitor în Moldova. Pentru eroismul şi curajul de
care a dat dovadă în timpul acţiunilor militare din Afganistan,
colonelul Nicolae Mefodie Petrica a fost decorat cu ordinul
“Steaua Roşie” şi “Pentru vitejie” a Guvernului Republicii
Afganistan.
În anii 1987-1992 a îndeplinit funcţia de locţiitor
comandant la Şcoala Superioară de comandament de tancuri
din oraşul Circik. Necătând la strălucitele perspective în
continuarea carierei militare în rândurile Armatei Federaţiei Ruse, colonelul N. Petrica
a hotărât să contribuie, datorită experienţei şi cunoştinţelor sale, la formarea tinerei
39
Armate Naţionale în situaţia cea mai critică din istoria Moldovei, când forţele
separatiste au declanşat război deschis împotriva poporului şi statului.
17 mai 1992… O mână de oameni cu greu rezistă la
atacurile forţelor inamice la Capul de Pod Cocieri. Linia
frontului trecea practic prin satul Cocieri. În acest moment
critic, în rândurile apărătorilor a apărut un colonel
necunoscut, care s-a prezentat ca comandant nou-numit al
Capului de Pod Cocieri, colonel Nicolae Petrica. Calm şi
hotărât a început el organizarea apărării Capului de Pod,
punând capăt panicii, dezorientării, dezordinii şi lipsei de
disciplină care mai persistau pe alocuri la acel moment,
unind sub o conducere unică toate detaşamentele şi trupele care aparţineau diferitelor
ministere şi departamente. Numărul apărătorilor a crescut până la 3 mii de oameni, ei
fiind întăriţi cu forţe suplimentare. Toate aceste măsuri au fost oportune şi binevenite,
fiindcă pe 19 mai trupele separatiste au întreprins o ofensivă concentrică din trei părţi,
întărită cu tancuri şi maşini blindate. Datorită iscusinţei cu care era organizat sistemul
de apărare a Capului de Pod, calmului şi curajului de care a dat dovadă tot efectivul,
începând de la comandant şi terminând cu ultimul soldat, acest atac a fost respins,
inamicul lăsând pe câmpul de luptă o maşină blindată.
Pe 21 mai separatiştii au schimbat direcţia de atac, ducând ofensiva din partea
satului Roghi, iarăşi întărită cu tancuri şi maşini blindate. În urma luptei crâncene şi
acest atac a fost respins, inamicul pierzând pe câmpul de luptă un tanc, o maşină
blindată, un MTLB, 6 aruncătoare de mine. Dându-şi bine seama că cu atacurile frontale
nu este cu putinţă de a zdruncina rezistenţa apărătorilor, forţele separatiste au recurs la o
nouă tactică - bombardamentele zilnice la Capul de Pod, în urma cărora sufereau nu atât
apărătorii, cât locuitorii paşnici ai acestui sat.
După terminarea conflictului armat din stânga Nistrului, colonelul Nicolae Petrica
este numit la funcţia de comandant suprem al Forţelor de Menţinere a Păcii din partea
Republicii Moldova, contribuind la
aplanarea conflictului şi stabilizarea
situaţiei politice în regiune. Pentru
vitejie şi curaj, conducerea fermă cu
trupele de pe Capul de Pod Cocieri,
colonelul Nicolae Mefodie Petrica a
fost decorat cu ordinul suprem militar
“Ştefan cel Mare.”
Pe 12 octombrie 1992 Nicolae
Petrica a fost numit la funcţia de Şef
al Marelui Stat Major cu conferirea
gradului militar „general de brigadă”.
În prezent, generalul de brigadă în
rezervă Nicolae Mefodie Petrica este
şeful catedrei militare din cadrul
Universităţii Tehnice din Moldova,
contribuind la formarea noilor cadre
de ofiţeri pentru Armata Naţională.

40
 ZBOR ÎN FRÂNT

Sunt oameni soarta cărora este predestinată din

naștere. Unul dintre aceste persoane a fost colonelul
Vitalie Victor Rusu. Născut la 17 octombrie 1963 în
localitatea Mărculești, raionul Florești, locul
dislocării unui regiment de aviație, de mic copil știa
că va fi pilot de vânătoare. După absolvirea școlii
medii din satul natal, în anul 1980 intră la studii în
Școala militară Superioară de aviație în numele lui V.
Chkalov din orașul Borisoglebsk, una din cele mai
prestigioase instituții de învățământ superior militar
din fosta Uniunea Sovietică.
După absolvirea în anul 1984 a școlii militare,
fiind printre cei mai buni cursanți, este repartizat cu
serviciul militar în regimentul 642 aviație vânătoare
de Gardă dislocat în orașul Voznesensk, Districtul
Militar Odessa. În aceasta unitate a trecut toate
treptele carierei militare, de la pilot la comandant patrulă de aviație, însușind avioanele
MIG-21, MIG-23, MIG-27, MIG-29, devenind unul din cei mai iscusiți piloți din cadrul
regimentului, avându-i ca colegi pe Alexandru Dărănuță, Alexandru Popovici,
Svetoslav Neburac.
Schimbările radicale din Moldova nu lăsau indiferenți pe fiii săi în ținuta militară,
împrăștiați pe întreg spațiu imens al URSS. Printre ei era și căpitanul Vitalie Rusu,
reîntors în luna mai 1992 în Patrie, în satul său natal, Mărculești, sediul Brigăzii de
aviație ai Armatei Naționale. La 27 mai 1992 echipajul format din aviatorii Vitalie Rusu
și Alexandru Popovici au ridicat în aer un MIG-29, ziua devenind prin decretul
Prezidențial Ziua Unității. La 22 iunie 1992 căpitanul Vitalie Rusu a primit misiunea de
a intimida inamicul care cu forțele sale blindate încerca forțarea Nistrului. Misiunea a
fost executată de către pereche aeriană compusă din capul formației căpitanul Vitalie
Rusu și coechipier, locotenent major S. Neburac, înarmați fiecare cu câte 4 bombe
OFAB-250. Misiunea din 22 iunie 1992 s-a soldat cu un succes deplin.
După terminarea războiului, Vitalie Victor Rusu și-a continuat serviciul militar în
cadrul Brigăzii mixte de aviație ”Decebal” din Larga-Mărculești, îndeplinind misiunile
de luptă în îndepărtatul Yemen. De menționat este faptul că Vitalie Rusu a fost primul
pilot de MIG-29 din lume care a testat acest performant aparat de zbor în condiții reale
de luptă. La 8 aprilie 1999 colonelul Vitalie Victor Rusu trece în rezervă, continuând
lucrul de educație patriotică în rândurile tineretului premilitar din raionul Florești. prin
Hotărârea Președintelui Republicii Moldova nr. 152 din 13 martie 2012 Pentru
bărbăție, curaj și spirit de sacrificiu manifestate în lupta pentru apărarea suveranității și
integrității Republicii Moldova Vitalie Victor Rusu a fost decorat cu ordinul Ștefan cel
Mare. Din păcate moartea nemiloasă l-a răpit pe asul moldovean din rândurile celor vii,
memoria lui fiind veșnic vie în sufletele celor care l-au cunoscut și celor pentru care el
și-a jertfit viața.

41
 ÎN TACEREA MUZELOR

Mulți sunt cei care consideră că tactica este o știință

exactă și rigidă asemănătoare cu cea a matematicii, lipsită de
suflet și imaginație. Însă în esență, milităria este o artă, arta
militară, ceea ce presupune talent, imaginație și simțul
armoniei. Dar puțin sunt cei care devin maeștri în arta
militară și nu simpli executori. Printre ei se numără și
colonelul (r) Viaceslav Andrei Samardac.
Născut la 15 august 1950 în orașul Bălți micul
Viaceslav era crescut și educat într-un spirit de disciplină și
încredere reciprocă caracteristică acestei familii de luptători
de luptători și patrioți moldoveni. Domnul Andrei Samardac,
tatăl Viaceslav, după absolvirea liceului s-a angajat în 1940
ca lucrător calificat la stația Bălți ai căii. Animat din
adolescență de ideile sociale ale timpului și dezgustat
profund de politica antisemită și socială promovată de conducătorul României Ion
Antonescu, imediat după declanșarea războiului împotriva Uniunii Sovietice, face parte
dintr-un grup ilegal antifascist de rezistență armată din Bălți difuzând foi volante
antigermane, săvârșind acte de sabotaj de la calea ferată. În scurt timp, prin infiltrarea
unui provocator, micul grup de ilegaliști a fost deconspirat, arestat și distrus. Ședința
tribunalului militar l-a condamnat pe Andrei Samardac la detenție pe viață, care a
ispășit-o în închisoare Jilava din România, fiind eliberat de către Armata Roșie în
august 1944. Onestitatea înnăscută pe care le-a transmis și copiilor săi nu i-a permis să
se laude cu activitatea sa eroică de pe timpul războiului, activitatea grupului fiind
cunoscută ocazional mult mai târziu, el fiind decorat cu ordinul Gloriei clasa a III-a abia
în anul 1965.
Ca și majoritatea copiilor din generația postbelică Viaceslav de mic copil visa să
devină militar. După absolvirea în anul 1967 școlii medii nr.6 din orașul natal el intră la
studii în Școala militară de artilerie din Odessa pe care o absolvește în anul 1970. În
perioada respectivă în școala militară învățau numai doi moldoveni, al doilea fiind
viitorul general V. Grosu.
După absolvirea instituției respective, ca unul din cei mai
buni cursanți, nou promovatul locotenent V. Samardac este
repartizat la funcția de comandant de pluton în bateria de
obuziere din cadrul diviziei 207 infanterie moto armatei a 3-a,
dislocate în Germania de Est. Serviciul în armata fanion ai
Armatei Sovietice a contribuit foarte mult la acumularea
experienței de viața și elaborarea stilului propriu de conducere
a trupelor și educarea efectivului caracterizat prin hotărâre,
principialitate, onestitate și sârguință. Toate aceste calități au
adus și roade scontate, plutonul de artilerie a tânărului ofițer
era printre puține unde la efectiv nu erau abateri disciplinare.
În anul 1974 de acum locotenentul-major V. Samardac este
transferat cu serviciul militar în regimentul 691 distrugătoare de tancuri, divizia 12
artilerie, Districtul militar Moscova, dislocat în orașul Kalinin, actualmente Tver.
Regimentul a devenit pentru tânărul ofițer a doua casă, unde el a parcurs toate treptele
42
carierei militare, de la comandant baterie până la cel de comandant divizion în anul
1979.
În anul 1980, perioada acutizării divergenților chino-sovietice divizia 12 artilerie
este transferată în regiunea Trans-Baikalică din Orientul Îndepărtat. Practic, totul era
necesar de început de la ”zero”, combinând pregătirea de luptă cu procesul îmbunătățirii
condițiilor de trai în nou înființată garnizoana militară. În pofida greutăților cotidiene,
foarte des căpitanul Viaceslav Samardac era observat de colegii săi cu cartea în mână,
ceea ce nu era să fie surprinzător pentru camarazi dacă ar fi numai manuale de artilerie,
însă nu rareori ei observau în mâinile sale albume cu colecții de picturi celor mai
renumiți pictori din lume. Dragostea față de artă și tot ce este frumos îl ajuta atât în viața
privată cât și la consolidarea colectivelor militare pe care le comanda. Rezultatele nu
sau lăsat mult așteptate. Pe parcursul anilor 1983 – 1984 divizionul comandat de către
maiorul V. Samardac era considerat pe merit cel mai bun în divizie, devenind fruntaș.
Meritele sale au fost pe deplin evidențiate și recunoscute pe timpul verificării marii
unități din partea inspecției comandamentului districtual în frunte cu general-
locotenentul Iu. Nogaev, când divizionul său a fost catalogat cu calificativul ”excelent”.
Ca rezultat, decorarea în anul 1984 cu ordinul ”În slujba patriei în cadrul Forțelor
Armate” clasa a III-a și admitere la studii în Academia militară.

După absolvirea Academiei locotenentul-colonel V. Samardac revine din nou în

Germania, la funcția de comandant antitanc din cadrul legendarei armate 2 tancuri de
Gardă. Pe lângă unitatea militară, clasele de studiu, câmpurile de aplicații, acest ofițer
era foarte des observat în faimoasele muzee din Dresda, Leipzig și Potsdam. Ńŕ rezultat,
divizionul este apreciat ca cea mai bună subunitate de artilerie din cadrul trupelor
sovietice dislocate în Germania. Fiind în Germania era martor ocular a reunificării
acestei țări și colapsului sistemului socialist. Cu retragerea trupelor sovietice din
Germania, în anul 1991 este transferat cu serviciul militar în Uniunea Sovietică la
funcția de Locțiitor Comisar militar raionul Râbnița, revenind după douăzeci și patru de
ani în patrie unde a nimerit drept în epicentru evenimentelor revoluționare din Moldova.
Sfârșitul anilor 80 – începutul anilor 90 în istoria Moldovei erau marcate de renașterea
spirituală și culturală a moldovenilor și lupta pentru afirmarea statalității naționale.
Împotriva acestui avânt patriotic au fost mobilizate impunătoare forțe ostile, în cea mai
mare parte concentrate în stânga Nistrului. Sosise momentul adevărului. Poziția fermă și
patriotică a locotenentului-colonel Viaceslav Samardac a contribuit în cea mai mare
43
măsură la aceia că Comisariatul militar din Râbnița nu a fost ademenit de promisiunile
și amenințările separatiștilor din Tiraspol, fiind singurul care a rămas fidel Republicii
Moldova.
Creșterea tensiunii politice din republică ducea societatea inevitabil spre un conflict
armat, forțând crearea Armatei Naționale. Deficitul cadrelor profesionale de ofițeri era
necesar de suplinit de către ofițerii de rezervă, sarcina revenind comisariatelor militare,
care la rândul său aveau acută nevoie de militari de carieră. În împrejurările create,
V. Samardac este urgent rechemat de către generalul I. Costaș
din Râbnița și numit în aprilie 1992 la funcția superioară de
Comisar militar raionului Rezina. În pofida importanței
funcției sale și în condițiile declanșării unui adevărat război,
lucrul birocratic cu hârtiile din oficiu nu îl satisfăcea pe deplin
pe experimentatul ofițer. Experiența și cunoștințele sale era
necesar de valorificat pe câmpul de luptă și nu în liniștea
biroului. Lăsând totul baltă, în luna mai 1992 locotenentul-
colonel Viaceslav Samardac se prezintă la punctul general de
comandă din Holercani unde susținut de către colegul său din
școala militară colonelul V. Grosu este numit imediat la funcția
de șef artilerie capul de pod Coșnița. Până la sosirea sa la
Coșnița situația artileriei de pe capul de pod nu era una strălucitoare. Gruparea de
artilerie de care dispuneau apărătorii nu era îndestulătoare pentru menținerea pozițiilor
ocupate, iar cele, de care dispuneau nu erau întrebuințate rațional. Conducerea platoului
dispunea de două baterii de tunuri MT-12 100 mm., o baterie complexului antitanc
SHTURM (ěîćĺň ŞTURM) pe baza de MT-LB, o baterie complexului antitanc

44
KONKURS pe baza de BRDM-2, două baterii aruncătoare de bombe de 120 mm.
Analiza situației create i-a arătat lui V. Samardac, că pentru a construi o apărare trainică
a platoului, dispozitivul de luptă al căruia atingea 10 km. În lungime și 14 km în
adâncime, forțele dispuse sunt insuficiente. În urma unor cereri insistente către
conducerea de vârf ai armatei gruparea de artilerie a fost întărită suplimentar cu două
baterii de obuziere 152 mm., baterie de tunuri de 152 mm și 12 aruncătoare de bombe
de 82 mm.
Prin utilizarea artileriei inamicul nu a putut să aducă daune apărătorilor, fiind oprit în
bombardarea pozițiilor apărătorilor și distrugerea caselor locuitorilor din satele
Pohrebea, Coșnița, Pârâta. De obicei, inamicul începea bombardarea pozițiilor
apărătorilor capului de pod noaptea, folosind aruncătoare de bombe, sistemul
antigrindină modernizat și înarmat ALAZANI și periodic piese de artilerie
autopropulsată de 122 mm. Datorită serviciului de cercetare de artilerie foarte bine pus
la punct, țintele inamice erau identificate și neutralizate în urma focului de răspuns. În
urma acestor dueluri de artilerie a fost nimicită o baterie inamică de aruncătoare de
bombe și un BTR-70. Apogeul activității grupului de artilerie cade pe luna iunie, când
datorită focului concentrat de artilerie a fost zădărnicită ofensiva inamicului și impuse
spre retragere trei tancuri care din poziții acoperite au deschis focul asupra statului
major al platoului. Situat în grădinița de copii din Coșnița. Aceasta este doar o parte din
episoade de аpărare cap de pod Coşniţa. De menționat este faptul, că pe întreaga
perioada de luptă artileriștii nu au avut pierderi în efectiv și tehnică din dotare.
După terminarea conflictului transnistrean, deja colonelul V. Samardac este numit în
funcția de șef artilerie Brigada 2 infanterie motorizată cu sediul în Chișinău, contribuind
decisiv la formarea acestei mari unități din cadrul Armatei Naționale. Pe parcursul
recepției armamentului de la regimentul 300 parașutiști a împiedicat furtul de către trupe
rusești 3 mașini de luptă de comandament artilerie, întregului complet de piese de
schimb, scule și accesorii de la sistemul de artilerie NONA, o mare cantitate de lovituri
de artilerie.
La solicitarea comandamentului Departamentului
Trupelor de carabinieri în martie 1993 este transferat
la funcția de șef de stat major brigada 2 carabinieri, iar
din mai 1996 se află în rezervă, continuând lucrul
activ și imens printre tineretul premilitar în vederea
educației lor patriotice.
Prin Hotărârea Președintelui Republicii Moldova nr.
152 din 13 martie 2012 pentru bărbăție, curaj și spirit
de sacrificiu manifestate în lupta pentru apărarea
suveranității și integrității Republicii Moldova
colonelul Viaceslav Andrei Samardac a fost decorat cu
ordinul Ștefan cel Mare

45
 FĂRĂ DREPT LA GREȘALĂ

Colonelul Igor Oleg Snîtco s-a născut la

7 decembrie 1953 în oraşul Novozîbovsk, regiunea
Briansk, Federaţia Rusă. Între anii 1961-1971 este
elev al şcolii medii nr. 2 din oraşul natal. Tragedia
pământului natal, teatrul unor crâncene lupte din
perioada celui de-al doilea război mondial, care au
lăsat ca mărturie mii şi mii de obuze şi alte obiecte
explozive, l-au determinat pe tânărul Oleg să aleagă
una din cele mai nobile profesii din lume - cea de
genist. În anul 1971, după absolvirea şcolii medii, este
admis la studii în şcoala militară superioară de
comandament din oraşul Tiumeni, care o absolveşte
în 1975. Ca unul dintre cei mai buni absolvenţi este
repartizat cu serviciul militar în regimentul 36 poduri
şi pontoane, dislocat în Germania de Est. În 1980 este
transferat în brigada 91 de geniu din Districtul militar Kiev, unde a parcurs calea de la
comandant de pluton până la comandant batalion.

În anul 1989 este transferat în brigada 344 drumuri de instrucţie, dislocată în

oraşul Cahul. Frumuseţea pământului, ospitalitatea şi bunătatea poporului moldav l-a
legat pe locotenent-colonel Igor Snîtco de pământul Moldovei. Când în anul 1992 s-a
început procesul irevocabil de destrămare a Uniunii Sovietice, pentru locotenent-colonel
I. Snîtco nu a apărut întrebarea “De partea cui să fiu?” El şi-a ales destinul rămânând în
Moldova, ajutând cu experienţa sa tinerii Armatei Naţionale. Din întreaga brigadă a
fostei Armate Sovietice în rândurile Armatei Naţionale au rămas numai 6 ofiţeri şi 20
plutonieri în frunte cu locotenent-colonel Igor Snîtco, care la 14 februarie 1992 a şi fost
întărit la funcţia de comandant al garnizoanei Cahul, iar pe 18 septembrie 1992 şef
46
serviciu geniu al Brigăzii 3 Infanterie Moto din oraşul Cahul. În anul 2000, după
trecerea în rezervă, colonelul Igor Snîtco continuă activitatea sa pe tărâmul militaro-
didactic, pregătind la catedra militară a Universităţii Politehnice viitori comandanţi de
grupe de geniu.
La 6 august 1993 locotenent-colonel Igor Snîtco este trimis în deplasare în
Forţele de Menţinere a Păcii ale Republicii Moldova, în calitate de şef serviciu geniu.
Aceasta era perioada, când după terminarea conflictului transnistrean Republica
Moldova a început procesul deminării câmpurilor minate din regiune. La 20 august
1993 locotenent-colonel I. Snîtco a primit sarcina de a demina câmpul minat în regiunea
satului Pohrebea. Câmpul minat era amplasat în livezile de piersici şi cireşi şi într-o râpă
împădurită. Dacă deminarea livezilor a trecut relativ repede, fiind utilizată tehnică
specială – dragor pe baza tractorului T-75, atunci în râpă situaţia era mai complicată din
cauza imposibilităţii folosirii tehnicii speciale. Locotenent-colonel Igor Snîtco a luat
decizia de a demina această porţiune de câmp minat personal, fără implicarea soldaţilor
de rând. Împreună cu locotenent-major Galaşan au deminat aproximativ 20 de mine,
însă la un moment dat, din cauza terenului accidentat, a atins cu piciorul o mină care a
explodat. În urma acestei explozii, locotenentului-colonel Igor Oleg Snîtco i-au fost
amputate a treia parte a ambelor picioare. După tratament în Spitalul Clinic Militar
Central, locotenent-colonel I. Snîtco a hotărât să continue serviciul militar, cererea lui
fiind acceptată de către Ministrul apărării, el participând în continuare la deminări.

În total, din anul 1992, pe pământul Moldovei, colonel Igor Snîtco a dezamorsat
în jur de 300 de mine şi alte obiecte explozibile. La 26 august 1994 prin Decretul
Preşedintelui Republicii Moldova nr. 247 în semn de “preţuire a vitejiei, eroismului şi
spiritului de sacrificiu manifestate în timpul unor misiuni speciale, precum şi pentru
serviciul militar ireproşabil” colonelul Igor Oleg Snîtco a fost decorat cu ordinul
“Ştefan cel Mare.”
47
48