ZIUA CERCETAȘILOR
MESAJUL
ȘEFULUI DIRECȚIEI INFORMAȚII MILITARE,
CU PRILEJUL ZILEI CERCETAȘILOR MILITARI
- 12 NOIEMBRIE 2022 -
La 12 Noiembrie, Armata României sărbătorește
Ziua cercetașilor militari.
Prin Ordinul de Zi nr. 83, la 12 noiembrie
1859, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a semnat
actul de constituire a Secției a II-a din cadrul
Statului Major General, ca prim element organizat
al cercetării în Armata României.
Ziua de 12 Noiembrie se constituie ca un
moment de sinteză a faptelor care situează
structurile, unitățile și subunitățile de cercetare în
elita Forțelor Armate. Este clipa de meritată
sărbătoare pentru cercetași, care de-a lungul
anilor au construit edificiul unor structuri capabile
să-și îndeplinească misiunile specifice la nivelul
celor mai exigente cerințe.
Pe parcursul ultimelor trei decenii, cercetașii
militari români, alături de ceilalți militari ai Armatei
României, au contribuit la menținerea securității
pe plan internațional, prin participarea, în cadrul
unor unități/subunități sau individual, la misiuni în
afara teritoriului statului român, sub egida ONU,
NATO, UE, participând activ la promovarea imaginii
țării în lume și la confirmarea calității de membru
activ și responsabil al NATO și UE.
De asemenea, 12 Noiembrie reprezintă o
foarte bună oportunitate de a-i omagia, cu
profund respect, pe „seniorii” cercetași, indiferent
de grad, funcție și unitățile din care au făcut parte,
adresându-le cele mai calde mulțumiri pentru
1
activitatea desfășurată, de multe ori în condiții
austere, pentru contribuția adusă la perpetuarea
spiritului de echipă al cercetașilor, pentru
formarea altor generații de cercetași, consecvenți
acelorași principii, valori și idealuri.
Tradiția și modernitatea sunt coordonatele
care au condiționat permanent existența
structurilor de cercetare, fapt pentru care apreciez
profesionalismul și dăruirea exemplară a foștilor
camarazi cercetași în afirmarea și consacrarea
acestei nobile specialități militare.
Deși evoluția tehnologiei a condus la apariția
unor metode din ce în ce mai sofisticate de
culegere a datelor și informațiilor, generând
apariția diferitelor discipline de informații cu
specific tehnic, cercetarea a continuat să
reprezinte un element de bază al arhitecturii de
informații militare, la toate nivelurile, cercetașii
militari constituindu-se și menținându-se ca un
corp de elită al armatei.
În contextul multiplelor provocări din
apropierea granițelor țării noastre, concomitent cu
creșterea complexității mediului de securitate
internațional, nevoia de informații este tot mai
necesară, iar cercetașii sunt cei care culeg,
analizează, selecționează și prelucrează
informațiile pentru a aduce plus-valoare în cadrul
acțiunilor militare.
ZIUA CERCETAȘILOR
Succesele obținute de cercetașii militari
în procesul de instruire, precum și în îndeplinirea
misiunilor încredințate au contribuit major la
întărirea prestigiului Armatei României în
societate și au crescut credibilitatea instituției
militare.
A fi cercetaș înseamnă să vezi și să nu fii
văzut, să auzi fără a fi auzit, de fapt să fii discret dar,
totodată, omniprezent. De aceea misiunea
cercetașilor militari este una complexă, pe care
foarte puțini o pot duce la îndeplinire. Pentru a fi
cercetaș, trebuie să ai multă înțelepciune, răbdare,
spirit de observație și multe alte calități care nu
sunt la îndemâna oricui, dar dumneavoastră le
posedați.
Dragi cercetași militari,
Faptele de arme ale cercetașilor militari
de ieri și de azi, îmi conferă convingerea că veți
duce mai departe, cu succes, valorile acumulate în
2
peste un secol și jumătate de existență a acestui
corp de elită.
Este o onoare pentru mine ca, în numele
conducerii Direcției informații militare, să adresez
mulțumiri tuturor celor care au servit în structurile
de cercetare ale Armatei României și, în același
timp, să adresez tuturor membrilor comunității
cercetașilor militari cele mai calde felicitări, urări
de sănătate și obținerea cât mai multor succese în
activitățile pe care le desfășoară!
Vă felicit și vă urez succes în continuare!
La Mulți Ani!
ȘEFUL DIRECȚIEI INFORMAȚII MILITARE
General-maior Gabriel ANGHEL

DESPRE RESTRUCTURARE,
NUMAI DE BINE
Colonel (r) dr. Mircea TĂNASE
O nouă toamnă sau o altă toamnă, un nou
număr al revistei, un nou prilej de privire înapoi, o
nouă undă de tristețe, o nouă ocazie de reflecție și
de regret că am pierdut din nou la ruleta
...reformei!
De peste 30 de ani ne tot reformăm, ne tot
scurtăm mânecile și umerii vestoanelor, manșetele
și turul pantalonilor, ne umplem cu ziare
bombeurile bocancilor rămași din an în an mai
mari, ne înnodăm și ne scurtăm șireturile, ne
punem un nou strat de hârtie pe sub caschetă, să
nu ne cadă pe ochi, ne..., pardon, ne restructurăm!
Mai nou și învățământul militar.
Ce nu restructurasem noi în ultimul rând în
armata română, nu restructurasem învățământul
militar.
Nu mai bulversaserăm de ceva vreme
centrele de instruire, că școlile de aplicație oricum
nu mai sunt de mult, nu mai zăpăcisem corpul
instructorilor, să-i facem să plece aiurea sau în
rezervă, fără să ne pese că odată cu ei se pierde o
resursă prețioasă, poate cea mai de preț, și nu vom
mai avea timp să punem alta la loc...
La noi, la Buzău - ce frumos sună și câte
invidii a generat această justificată atitudine în
breaslă! - , poate mai mult ca în altă parte, o dată cu
desființarea - de facto - a Centrului de
Perfecționare pentru ISR, Parașutiști și JTAC, mai
precis a ceea ce mai rămăsese după atâtea
restructurări, redimensionări, resubordonări,
redenumiri, regândiri, re... și re... a instituției de
învățământ a parașutiștilor militari, se conturează,
amenințător, pericolul dispariției nu doar a unei
structuri militare de prestigiu, ci, mai ales, a unui
simbol definitoriu al orașului-garnizoană, a cărei
emblemă identitară nu va mai fi niciodată
completă fără semnul de armă al parașutiștilor.
Și ce mândri și plini de speranță eram
3
EDITORIAL
odată, când în curtea cazărmii din Crângul Buzăului
se înălța falnică firma Școlii de Aplicație pentru
Parașutiști!
Și ce mândri și încrezători eram odată, când
ora exactă în parașutismul militar românesc se
dădea de la Buzău.
Și cu cât optimism ne proiectam viitorul,
convinși că mai marii noștri strategi și diriguitori de
destine militare se străduiesc să ne așeze în rândul
armatelor moderne, unde trupele de parașutiști,
inteligent dimensionate și susținute, își vor purta
mai departe stindardul spre îndeplinirea
misiunilor care le-au impus și consacrat în câmpul
de luptă modern, unde, după cum vedem - din
păcate doar la alții - se dovedesc în continuare
indispensabile.
Doar că la noi - și nu la noi la Buzău! - nu s-a
înțeles acest lucru.
Sau n-am înțeles noi - cei care am crezut și
încă ne mai încăpățânăm să credem în viitorul
trupelor de parașutiști - că ceea ce era valoros și de
mare folos ieri, azi nu ne mai face trebuință. Ba mai
mult, ne încurcă. Atât de mult, încât singura soluție
„elegantă” de scoatere aproape definitivă din
scenă a unei structuri este o nouă ... restructurare,
redimensionare și resubordonare, te miri cui,
astfel încât să-și piardă definitiv direcția și, dacă se
poate, și cartea de identitate.
Acum, când s-a aprins vâlvătaia la granițele
țării și când mai marii diriguitori ai țării și ai oștirii
clamează cu multă și asumată responsabilitate
despre dinamica arhitecturii de securitate, despre
descurajare și apărare în noul context și concept
strategic, despre necesitatea investițiilor în
securitate și apărare, ... noi restructurăm și
resubordonăm în continuare cu o dezarmantă
nonșalanță structuri și destine militare, ca și cum
ne-am pregăti doar pentru o miuță și o bere cu
echipa de la blocul vecin.
EDITORIAL
De curând, la o frumoasă acțiune de
comemorare a eroilor, subscrisă sărbătoririi Zilei
Armatei Române, am avut plăcuta surpriză să
avem lângă noi câțiva reprezentanți ai Diviziei 101
Aeropurtată, celebra divizie de parașutiști
americană, aflată cu o parte din forțe în România,
în cadrul misiunii de întărire a flancului estic al
NATO în actualul context geopolitic. Eleganți,
sobri, mândri de uniformele lor de sărbătoare - în
ton cu eroii omagiați - partenerii americani ne-au
transmis, încă o dată, doar prin prezența lor, un
mesaj simplu, dar plin de conținut: Nu renunțați la
tradiții și la propria identitate. Ele sunt liantul care
dă durabilitate oricărei construcții instituționale.
Vulturul alb înfipt pe brațul stâng al
uniformei parașutiștilor americani, la fel ca și
celebrul AA (All American) al nu mai puțin celebrei
Divizii 82 Aeropurtate americane chiar de la
constituirea acestora ca mari unități aeropurtate,
în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, ne dau
un grăitor exemplu în acest sens. Doar să fim în
măsură să-l înțelegem. Dar nu prea mai cred că
exemplele bune ne mai pot influența în vreun fel.
4
Zilele trecute am citit despre o nouă
„investiție” particulară în istoria parașutismului și
simbolurile acestuia. Un nou model de insignă de
„specialist de clasă parașutist”, ca și cum n-am fi
avut destule de-a lungul anilor, de nu mai știu nici
colecționarii avizați ce mai semnifică și ce să mai
facă cu ele. Dar, dacă tot se poate, de ce nu, cineva
tot le va cumpăra. Măcar și așa, de amorul ...
parașutismului românesc.
În încheiere, un gând frumos tuturor
cercetașilor militari, fie ei și parașutiști, cu aceiași
înțelegere pentru propria lor reformă și
restructurare, care, din păcate, le-a lăsat același
gust amar, dar și cu speranța că împreună vom
sufla în jarul care încă mai pâlpâie la Buzău. Și, chiar
dacă flacăra nu va mai arde cu aceiași intensitate,
cel puțin fumul va continua să le usture ochii celor
care nu ne-au văzut cu ochi buni.
În rest, despre reformă și restructurare,
numai de bine!
LA MULȚI ANI!

CONSONANȚE GEOPOLITICE
ALE RĂZBOIULUI FRATRICID DIN UCRAINA
GEOPOLITICAL CONSONANCES
OF THE FRATRICIDAL WAR IN UKRAINE
General de brigadă (rtr) dr. Gheorghe VĂDUVA
Abstract
Toată lumea știe – sau, dacă nu știe,
bănuiește –, că războiul geopolitic fratricid din
Ucraina nu a izbucnit din senin și, prin urmare, nu
este doar o nebunie a unui dictator, cum zic unii. Nu
este nici ceva, așa, un fel de oportunitate ca armata
rusă să se antreneze pentru ce va fi mai rău în viitor.
Este foarte posibil ca Vladimir Putin să nu fi atacat
Ucraina doar pentru a-i arăta Kievului, locul unde
s-a întemeiat Rusia Kieveană, cine este șeful.
Acest război, în viziunea celor care l-au
declanșat, nu este un război, ci doar o operațiune
specială de demilitarizare și denazificare a
5
PUNCTE DE VEDERE
Ucrainei. De ce așa?! Probabil, pentru motivul că
Ucraina nu este considerată, de către Moscova, o
țară care ar merita să i se declare război, ci o
componentă rebelă și nerecunoscătoare a Rusiei,
mai exact, a Uniunii Sovietice, cea care a ridicat-o
la rangul de țară, pentru că avea efectiv nevoie de o
țară, de o țară a slavilor de margine, aici, în gura
lupului, adică la marginea ei, pe falia strategică
Marea Neagră – Marea Baltică.
Iar Ucraina, în viziunea rușilor, nu și-o fi
îndeplinit, probabil, întocmai acest rol.
Cuvinte-cheie: Rusia; Ucraina; geopolitică;
război fratricid; dramatism; imprevizibilitate;
PUNCTE DE VEDERE
Abstract
Everyone knows - or, if they don't know,
suspects - that the fratricidal geopolitical war in
Ukraine did not break out suddenly and is therefore
not just the madness of a dictator, as some say.
There is no such thing as an opportunity for the
Russian army to train for what will be worse in the
future. It is very possible that Vladimir Putin did not
attack Ukraine just to show Kiev, the place where
Kiev Russia was founded, who is the leader.
This war, in the view of those who triggered
it, is not a war, but only a special operation of
demilitarization and denazification of Ukraine.
Why so?! Probably for the reason that Ukraine is
not considered, by Moscow, a country worthy of
being declared a war, but a rebellious and
ungrateful component of Russia, more precisely, of
the Soviet Union, which raised it to the rank of
country, because it really needed a country, a
country of the marginal Slavs, here, in the mouth of
the wolf, that is, at its edge, on the strategic fault
Black Sea - Baltic Sea.
And Ukraine, in the view of the Russians,
probably would not have fulfilled exactly this role.
Keywords: Russia; Ukraine; geopolitics;
fratricidal war; drama; unpredictability;
Desigur, rușii cunoșteau foarte bine teoria
heartland-ului a lui Haford F. Mackinder (1861-
1947) și a necesității contracarării acesteia pe
rimland (margine) cum susținea și americanul
Nicolas Spykman, în timpul Războiului Rece. Pe
baza acestei teorii, americanii au elaborat, pe
timpul Războiului Rece, așa-numita strategie de
îndiguire a comunismului, de fapt, a Uniunii
Sovietice. Britanicul Mackinder a descris doar
această inimă de piatră, un fel de centru în jurul
căruia gravitează toate fenomenele geopolitice,
atunci, demult, în 1904 și, ceva mai târziu, după 40
de ani, în contextul celui de a doilea Război
Mondial. Eurasia era un fel de uriașă inimă
terestră, având Rusia în centrul ei, situată pe
platforma geoterestră inițială, protejată de inner
crescent (Siberia, Himalaya, deșertul Gobi și Tibet).
Totodată, el a formulat, în termeni categorici, și
obiectivul acestei teorii: contracararea ei pe
coastland, de către țările offshore.
Dincolo de mare și de deșertul Sahara, care
delimitează insula mondială, se află outer
6
crescent, compus din Marea Britanie și Japonia. Și,
mai departe, se află puterea americană.
Esența doctrinei lui Meckinder: „Cine
stăpânește Europa Orientală și stăpânește
heartand-ul domină lumea”.
Mackinder nu este însă un susținător al
puterii heartaland-ului, ci al puterii țărilor
maritime. El face însă o analiză a puterii
continentale, susținând că, pentru a împiedica
heartland-ul să domine lumea, trebuie să realizeze
două lucruri importante:
- să împiedice o alianță între Rusia și
Germania;
- să asigure configurarea unei alianțe dintre
sistemele insulare și țările riverane pivotului
continental, adică heartand-ului.
Statele Unite ale Americii, pe la 1900, erau
deja în stăpânirea Pacificului de Nord și deveneau
un concurent puternic în bătălia pentru
supremația spațiului maritim:
- în 1867, au cumpărat Alaska;
- în 1895, au sprijinit revolta din Cuba
împotriva Spaniei;
- în 1898, au achiziționat Guam, Porto Rico,
Hawai și Filipine, după încheierea războiului
împotriva Spaniei;
- în 1901, a fost realizat canalul Panama și
creat statul Panama;
- în 1914, s-a deschis canalul Panama.
Expresia Sea Power folosită de Mahan în
lucrarea sa celebră apărută în 1890 The Influence of
Sea Power upon History (Influența puterii maritime
în istorie) nu este sinonimă cu conceptul de
Stăpânirea mărilor. Dar, în concepția lui Mahan, cel
care a scos efectiv SUA din Doctrina izolaționistă
Monroe, „Cine stăpânește marea stăpânește
lumea”. Iar pentru a stăpâni marea este nevoie de
Sea Power, de o putere maritimă adecvată.
Astăzi, singura forță din lume capabilă să
asigure efectiv stăpânirea mărilor este cea a Statelor
Unite. Era, până la apariția rachetelor hipersonice...
În 1897, Alfred Mahan scrie o carte «The
interests of America in Sea Power», în care prezice
dominația mondială a SUA, datorită puterii sale
navale în continuă creștere. În acest sens, a
formulat trei imperative americane în cucerirea
puterii:
- alianța cu Marea Britanie pentru controlul
absolut al spațiului maritim;

- constrângerea Germaniei la un rol
continental, interzicându-i controlul mării;
- punerea în aplicare a unui sistem de
apărare coordonat de americani și de europeni.
Pentru realizarea acestui scop, el preconiza:
cucerirea unor puncte de sprijin și poziții tari în zona
strâmtorilor și rutelor maritime și construirea unei
flote puternice care să asigure stăpânirea mărilor.
Ceea ce, se știe, americanii au și realizat, mai ales
după cel de-al Doilea Război Mondial.
Samuel P Huntington, autorul teoriei
confruntanționiste, susținută mai ales în celebra
lucrare „Ciocnirea civilizațiilor...”, împarte lumea în
șapte sau opt civilizații astfel:
1. Civilizația occidentală, cu SUA ca pol
dominant;
2. Civilizația ortodoxă, cu Rusia ca pol
dominant;
3. Civilizația sinică, cu China ca pol dominant;
4. Civilizația hindusă, cu India ca pol
dominant;
5. Civilizația islamică, fără un pol dominant
(dar Turcia sau Iranul pot îndeplini acest rol);
6. Civilizația niponă, cu Japonia ca pol
dominant;
7. Civilizația latino-americană (care poate fi
încadrată însă în civilizația occidentală);
8. Civilizația africană.
Viitorul război, ne spune el, va fi unul
intercivilizațional. Desigur, aceste civilizații nu se
războiesc între ele prin sistemele lor de valori -
valorile sunt totdeauna consonante, (consonante,
nu conflictuale) -, ci prin sistemele lor de interese.
Aparent, războiul din Ucraina nu este unul
intercivilizațional - rușii și ucrainenii nu fac parte
din civilizații diferite, dar Ucraina este compusă din
partea estică, din Donbass până la Nipru, în
principal slavă și cu o populație ortodoxă, rusă și
prorusă, și Ucraina Vestică, de la Nipru și până la
Lvov, la granița cu Polonia, cu populație de religie
catolică. Falia geopolitică și geostrategică
delimitată de o linie trasată grosso modo de
Huntington prim miezul Ucrainei, pe creasta
Munților Carpați și, dincolo de Dunăre, printre
Serbia și Croația, arată că da, acest război este unul
de falie geopolitică, Ucraina fiind, deja, din
perspectivă geopolitică, o țară sfâșiată.
Războiul din Ucraina este unul de falie,
întrucât Ucraina este jumătate ortodoxă și jumătate
7
PUNCTE DE VEDERE
catolică, iar partea ei vestică este situată chiar pe
falia strategică Marea Neagră - Marea Baltică, cea
care rupe continentul european în două, chiar pe
axul central Marea Neagră – Marea Baltică.
George Friedmann spune, în una din
intervențiile sale neortodoxe, că, în partea vestică
a acestui ax Marea Neagră – Marea Baltică, țările
care se află aici – se referea probabil la Polonia,
Slovacia, Ungaria și, bineînțeles, România – trebuie
să alcătuiască un coridor sanitar, cum îi zice el,
adică un fel de zonă de siguranță strategică, de care
America și, în general, Vestul au neapărată nevoie.
Nu este nimic nou sub soare, nici în viziunea
lui Friedmann, nici în a altora. În conflictualitatea
endogenă Est-Vest sau Vest-Est, de pe acest
aliniament situat pe gâtuitura Marea Neagră –
Marea Baltică, se deschid, spre Vest, patru mari
coridoare geopolitice și geostrategice pe care s-au
desfășurat, practic, mai toate confruntările
militare Est-Vest și Vest-Est, inclusiv cele două
războaie mondiale și războiul rece: culoarul
geopolitic și geostrategic al Mării Baltice; culoarul
geopolitic și geostrategic terestru: Galiția Vestică,
partea central-europeană situată la nord de lanțul
muntos european, până în Normandia; culoarul
geopolitic și geostrategic al Dunării; culoarul
geopolitic și geostrategic Marea Neagră – Marea
Mediterană (ieșirea Rusiei la oceanul cald).
Iar prima rocadă strategică între cele patru
culoare strategice este situată pe la Nordul brațului
Chilia, pe teritoriul de azi al Republicii Moldova,
între Prut și Nistru, prin partea de Vest a Ucrainei,
până în zona Kaliningrad, zonă căreia i se atașează,
la o adică, culoarul Suwalki și Țările Baltice.
Rusia este o mare putere nucleară, fostă
învingătoare în cel de al doilea Război Mondial și
nu va renunța niciodată nici la politica de forță, nici
la cea mai dură ripostă de care este capabilă s-o
dea unui Occident care nu încetează, în concepția
liderilor de la Moscova, să sugrume lumea, pentru
a-i folosi la discreție resursele.
Ucraina nerecunoscătoare, care, în viziunea
Kremlinului, s-a dat cu Vestul, a ofensat atât de tare
Rusia, încât aceasta s-a hotărât să taie nodul
gordian ucrainean și s-o aducă cu picioarele pe
pământ. Cel puțin așa se pare că cred rușii, în
frunte cu liderul lor de la Moscova.
Kenneth Waltz, arată în Teoria politicii
internaționale, 1979, că actorii statali nu
PUNCTE DE VEDERE
acționează în funcție de ideologie, ci pentru a
supraviețui și pentru a-și extinde influența
8
„Întrucât America este o democrație este
puțin probabil ca să dorească să se angajeze, de o
manieră permanentă, într-o acțiune dificilă,
absorbantă și costisitoare de gestionare a Eurasiei
prin manipulări și manevre politice constante
indirecte.”
Acțiunea geostrategică specifică ar necesita
două etape:
- identificarea statelor care dispun de o reală
dinamică geostrategică, capabile să suscite o
bulversare importantă în distribuirea
internațională a puterii și, pe această bază,
identificarea statelor cele mai sensibile care, prin
situ ația lor geografică, p o t avea efecte
catalizatoare asupra actorilor geostrategici cei mai
importanți sau asupra condițiilor regionale;
- formularea de politici specifice pentru a
contrabalansa, potrivit intereselor SUA, efectele
nefaste ale politicilor inițiate de aceste state.
În acest concept, Europa are două opțiuni:
- euro-atlantismul, condus de SUA, care,
după unele viziuni, a câștigat Războiul Rece;
- euro-asianismul, care ar însemna o
schimbare majoră de paradigmă geopolitică și o
lovitură uriașă pentru Statele Unite, care au ajutat
Europa de Vest, după război, prin Planul Marshall și
nu numai.
Există, desigur, și o a treia opțiune – Europa
suverană și independentă, Europa prin sine însăși,
dar o astfel de opțiune este din start fără nicio
șansă, de vreme ce, chiar dintr-o Europă
euroatlantică, Marea Britanie a preferat să iasă, tot
din rațiuni geopolitice și geostrategice.
De fapt, Uniunea Europeană nu este niciun
fel de uniune în afară de aceea în care marile puteri
de odinioară conduc, democratic și prosper, cum
zic ele, ca în imperiile pe care le-au creat și le-au
girat, iar restul gloatei culege sparanghelul, în
calitatea ei de forță de muncă angajată la patron...
Proiectul francez de a face ca Europa să fie
independentă față de America i se pare, lui
Brzezinski, a fi mai realist, dar el se încrede în
Germania pentru reamplasarea orbitei europene
sub influență americană. Europa este datoare
Americii pentru că nu a lăsat-o la mâna Rusiei
Sovietice. Dacă Rusia sovietică ar fi avut o astfel de
putere. Or, așa ceva nu trebuie să fie uitat.
Brzezinski a recunoscut că viziunea franceză
este mai realistă. Dacă Europa vrea să existe ca

entitate viabilă, trebuie să fie tratată la paritate cu
SUA. Extinderea UE face superfluu obiectivul
identității și parității sale cu SUA, deși SUA și UE au
aproape același PIB. Dar extinderea UE și
asamblarea părților lasă cumplit de dorit. Deși este
încărcată până în creștet de tot felul de tratate,
acte și reglementări, UE este departe de a fi UE
pentru toți, iar managementul unional este
găunos, chiar dacă Comisia, adică guvernul UE, are
peste 50.000 de funcționari. Sau, poate că tocmai
de aceea.
Europa de Vest, neutralizată și stabilizată,
are, în viziune americană, drept rol, prin UE
(pentru probleme economice) și prin NATO
(pentru cele militare), să blocheze Rusia în
frontierele sale și să restrângă la maximum
influența acesteia în Ucraina și în țările apropiate.
Tot aici este vorba de extinderea NATO și
forțarea intrării Turciei în UE. Dar se pare că Turcia
nu mai este interesată de UE, întrucât și-a adus
aminte că a fost un temut imperiu. Și se comportă
ca atare.
Brzezinski a considerat, la acea vreme, că
extinderea NATO și UE vor servi interesului
american, întrucât se va multiplica numărul
statelor din Europa Centrală, al celor pro-
americane, fără a crea o Europă suficient de bine
integrată politic pentru a putea concura Statele
Unite în regiunile importante pentru America,
precum Orientul Mijlociu (această previziune a lui
Brzezinski s-a confirmat, SUA au inflamat Orientul
Mijlociu, iar Europa a participat la stingerea
focului, care încă nu s-a stins).
Proiectul american este definit de o frază a
lui Brzezinski: „Statele Unite și Germania au același
punct de vedere: proiectul european este susținut
de o dinamică istorică și politică și nu comportă
nicio prejudecată privind Rusia, nici animozitate,
nici teamă, nici de izolare a acesteia.”
El vede o Rusie împărțită în trei:
- o Rusie europeană, integrată în UE;
- o republică siberiană;
- o republică extrem-orientală.
Cele două republici - cea siberiană și cea
extrem-orientală - ar putea cădea sub influență
americană sau ar putea fi folosite ca monedă de
schimb în relațiile americane cu China sau cu Iranul.
Țările pe care Brzezinski le consideră ca făcând
9
PUNCTE DE VEDERE
parte din acest areal sunt următoarele: Afganistan,
Uzbekistan, Kazahstan, Tadjikistan, Kirghistan,
Turkmenistan, Armenia, Georgia și Azerbaidjan.
Toate, mai puțin Afganistanul, sunt țări ex-
sovietice. Aici se intersectează interese turcești,
iraniene, ruse și americane și, în oarecare măsură,
cele ale Chinei.
Partea de Est a Eurasiei este alcătuită din China,
Japonia, India, Coreea și alte state din regiune.
Viziunea lui Brzezinski este una bine
elaborată, din perspectiva idealismului și,
deopotrivă, a pragmatismului american. Chiar
dacă unele idei - cum ar fi, spre exemplu,
partajarea Rusiei - par fanteziste, analiza lui
Brzezinski răspunde unui interes american major,
acela de a se crea condiții pentru a contracara sau a
dezmembra, prin politici și strategii adecvate, în
limitele permise de jocul democratic (sau nu),
orice putere concurențială, care ar putea pune
probleme leadership-ului american.
Americanii nu exclud intervenția în forță
(doar de aceea au cea mai puternică armată din
lume), dar, potrivit Doctrinei Caspar Weinberger
(1984), există șase criterii pentru utilizarea forței
americane:
1. SUA nu trebuie să angajeze forțe
combatante decât atunci când interesul lor
național sau cele ale aliaților sunt în joc;
2. Trupele americane trebuie să fie angajate
fără rezervă și cu intenția clară de a învinge sau să
nu fie angajate în nici un fel;
3. Trupele americane nu trebuie să fie
angajate decât cu obiective politice și militare clar
definite și cu capacitatea de a le atinge;
4. Relația între obiective și mărimea
PUNCTE DE VEDERE
compoziției forțelor alocate trebuie să fie continuu
reevaluată și justificată cu necesitate;
5. Trupele americane nu trebuie să fie
angajate într-o luptă fără garanția rezonabilă a
susținerii de către Congres și opinia publică;
6. Angajarea trupelor americane nu trebuie
să fie avută în vedere decât în ultimă instanță.
Trupele americane nu au fost niciodată
angajate altfel decât în superioritate strategică.
Probabil că ele nu vor călca niciodată în Ucraina,
decât prin niște specialiști și unități speciale, pentru
a pregăti armata acestei țări să se lupte, în numele
Ucrainei și al Occidentului, până la ultima picătură
de sânge cu inamicul nr. 1 al SUA, front de lucru
pentru Complexul Militar Industrial american.
Oricum, războiul, în concepția americană,
este o afacere. O afacere pentru Complexul Militar
Industrial, cel mai mare încasator al costurilor unui
război, cât și pentru celelalte componente ale unei
afaceri (politice, economice, geopolitice,
geostrategice, dar mai ales financiare etc.).
Sam Parker face o radiografie interesantă a
războiului din Ucraina, începând chiar cu o
cronologie a evenimentelor din 1999 până în
ianuarie 2022.
„- 1999: Putin devine președinte. Se confruntă cu
prima sa provocare din partea celor două familii din
Cecenia. El zdrobește insurecția jihadistă din Caucaz.
- 2001 iunie: Se formează OCS, ceea ce
determină un Imperiu Rockefeller panicat să
activeze o mișcare militară în Asia Centrală, care a
avut loc apoi în septembrie 2001 – 9/11.
- 2003 martie: SUA invadează Irakul – Putin
ajută Rezistența irakiană cu echipamente militare,
inclusiv cu rachete antitanc Kornet.
- 2005 mai: CIA încearcă o revoluție colorată și
o lovitură de stat în Uzbekistan. Liderul, Karimov,
taie apoi legăturile cu SUA și închide o bază
americană. Uzbekistanul se apropie mai mult de
Rusia, în timp ce SUA sunt eliminate.
- 2007 februarie: Discursul lui Putin de la
München șochează cele două familii - acum nu mai
există mănuși.
- 2008 august: Rusia invadează Georgia și
aceasta este învinsă în 3 zile.
- 2008 septembrie: Prăbușire financiară.
- 2010 decembrie: Primăvara arabă.
- 2011 martie: Începe destabilizarea Siriei.
- 2012: Xi Jinping devine președinte al Chinei,
10
iar SUA „pivotează” spre est.
- 2014: lovitura de stat Maidan din Ucraina.
- 2014 iulie: În timp ce Putin se întorcea în Rusia
după summit-ul BRICS din Brazilia, avionul său a
survolat Ucraina. CIA a vizat avionul său, dar a fost
doborât avionul greșit – Malaysian Airlines MH17.
- 2015 septembrie: Rusia merge să ajute Siria.
- 2018: Putin dezvăluie echipamentul militar
avansat al Rusiei - Pentagonul are un șoc.
- 2021 septembrie: Revoluția de culoare din
Belarus eșuează împotriva aliatului lui Putin,
Lukașenko.
- 2021 decembrie: Serviciile secrete rusești au
zădărnicit o tentativă de lovitură de stat la Bișkek,
capitala Kârgâzstanului. Sistemele de rachete NATO
din România și Polonia sunt pe cale să devină
operaționale. Acest ultim punct a fost explicat mai sus.
- 2022 ianuarie: Rusia anihilează o tentativă
de lovitură de stat CIA/MI6 în Kazahstan.”
„Ucraina și Rusia - scrie Parker - erau atât de
întrepătrunse din punct de vedere economic, social
și cultural, în special în estul țării, încât aproape că nu
se puteau distinge una de cealaltă. Majoritatea
conductelor de gaze naturale ale Rusiei din Siberia
de Vest treceau prin Ucraina în drumul lor spre
Germania, Franța și alte state europene. Din punct
de vedere strategic militar, o Ucraină non-neutră în
NATO ar reprezenta o lovitură de securitate fatală
pentru Rusia. În epoca armelor americane avansate
și a apărării antirachetă, acest lucru era exact ceea ce
își dorea Washingtonul.
O privire pe harta geografiei eurasiatice a
dezvăluit un model distinct al revoluțiilor colorate
sponsorizate de CIA după anul 2000. Acestea au avut
ca scop clar izolarea Rusiei și, în cele din urmă, tăierea
liniei sale de salvare economică (rețelele sale de
conducte care transportau rezervele uriașe de petrol
și gaze ale Rusiei din Urali și Siberia către Europa de
Vest și Eurasia treceau direct prin Ucraina).
Agenda tacită a politicilor agresive ale
Washingtonului în Asia Centrală după prăbușirea
Uniunii Sovietice ar putea fi rezumată în două
cuvinte: controlul energiei. Atâta timp cât Rusia era
capabilă să își folosească atu-ul strategic – vastele
sale rezerve de petrol și gaze – pentru a câștiga
aliați economici în Europa de Vest, în China și în
alte părți, nu putea fi izolată din punct de vedere
politic. Amplasarea diverselor revoluții colorate a
avut ca scop direct încercuirea Rusiei și tăierea, în

orice moment, a conductelor sale de export. Având
în vedere că mai mult de jumătate din veniturile în
dolari ale Rusiei provin din petrol și gaze, o astfel de
încercuire ar echivala cu o asfixiere economică a
Rusiei de către NATO, condusă de SUA.
Rusia era singura putere cu suficient
potențial de descurajare nucleară strategică,
precum și cu suficiente rezerve de energie, pentru
a constitui o contrapondere credibilă la primatul
nuclear militar și politic global al SUA. Mai mult, o
combinație eurasiatică formată din China și Rusia,
plus statele eurasiatice aliate (în principal din Asia
Centrală), reprezenta o contrapondere și mai mare
la dominația unilaterală a SUA.
În urma crizelor financiare asiatice din 1998,
Beijingul și Moscova au încheiat un acord de
securitate reciprocă cu statele din jur, Kazahstan și
Tadjikistan. În iunie 2001, Uzbekistanul s-a
alăturat, iar grupul s-a redenumit Organizația de
Cooperare de la Shanghai sau OCS. Acesta a fost
catalizatorul care a forțat Imperiul Rockefeller să
comită actul terorist de la 11 septembrie 2001,
pentru a justifica o invazie în Asia Centrală – cu
scopul de a perturba alianța OCS.
Unul dintre cei mai importanți susținători ai
supremației americane la nivel mondial – strategul
și prietenul apropiat al lui Rockefeller – Zbigniew
Brzezinski, a descris semnificația pivotantă a
Ucrainei în cartea sa din 1997, The Grand
Chessboard. El a scris:
«Ucraina, un spațiu nou și important pe
tabla de șah eurasiatică, este un pivot geopolitic,
deoarece însăși existența sa ca țară independentă
ajută la transformarea Rusiei. Fără Ucraina, Rusia
încetează să mai fie un imperiu eurasiatic… Dacă
Moscova recapătă controlul asupra Ucrainei, cu
cei 52 de milioane de locuitori și resurse
importante, precum și accesul la Marea Neagră,
Rusia își recapătă automat din nou mijloacele
necesare pentru a deveni un stat imperial puternic,
care să acopere Europa și Asia.».
Brzezinski, un student al geopoliticii lui
Halford Mackinder, a descris rolul statelor pivot:
«Pivoții geopolitici sunt statele a căror
importanță nu derivă din puterea și motivația lor, ci
mai degrabă din poziția lor sensibilă, care, în unele
cazuri, le conferă un rol special, fie în definirea
accesului la zone importante, fie în refuzarea
resurselor unui actor semnificativ».
11
PUNCTE DE VEDERE
«Nu se poate sublinia îndeajuns că, fără
Ucraina, Rusia încetează să mai fie un imperiu, dar
cu Ucraina subjugată și apoi subordonată, Rusia
devine automat un imperiu.»
Ucraina, la fel ca puține alte țări eurasiatice,
este un produs al geografiei sale speciale,
deoarece se află în mod unic la răscruce între Est și
Vest. Este ceea ce Halford Mackinder, părintele
britanic al geopoliticii – studiul relațiilor dintre
puterea politică și geografie –, a numit un stat
pivot. Ucraina transformă în mod unic poziția
geopolitică a Rusiei în bine sau în rău.
Până la sfârșitul anului 2021, a avut loc o
uriașă consolidare militară ucraineană în estul
Ucrainei. Scopul era să zdrobească, să ucidă și să
distrugă regiunea Donbass, precum și pe cetățenii
acesteia. A existat un calcul al CIA conform căruia
Putin va fi forțat să intre în Ucraina pentru ca acest
conflict să nu intre în Rusia însăși.
Armata rusă a fost supusă unor exerciții la
granițele sale cu Ucraina în ultimul trimestru al
anului 2021. Rusia a mutat echipamente și trupe
pe frontul său vestic. Putin primea rapoarte de la
serviciile sale de informații cu privire la un atac
iminent al ucrainenilor spre regiunea Donbass.
La sfârșitul lunii noiembrie, Putin a trimis o
solicitare către Washington cerând garanții din partea
Statelor Unite. Acestea erau trei: Ucraina să fie un stat
neutru. Nicio rachetă nucleară să nu fie amplasată în
Ucraina. Ucraina nu va fi membră a NATO.
Au trecut săptămâni, dar Washingtonul nu a
răspuns. Intenția lor era să-l forțeze pe Putin să
intre în Donbass în sprijinul populației vorbitoare
de limbă rusă.
Începând cu 17 februarie 2022, armata
ucraineană a început să bombardeze Donbassul,
practic non-stop. Câteva zile mai târziu, Putin a
primit informații potrivit cărora Ucraina a pregătit
o bombă nucleară murdară și erau gata să o
folosească. Punctul de cotitură a fost atunci când a
venit confirmarea că Washingtonul se pregătea să
instaleze rachete nucleare (ar fi durat 5 minute de
la lansare până la țintă - adică timp insuficient
pentru ca armata rusă să detecteze, să confirme și
să lanseze contramăsuri) pentru a fi pregătite să
lovească Moscova, fie din Polonia, fie din vestul
Ucrainei. Pe 19 februarie, la Consiliul de Securitate
de la Munchen (același loc în care Putin a șocat
lumea în 2007), președintele ucrainean Zelenskyy a
PUNCTE DE VEDERE
amenințat cu desfășurarea de arme nucleare pe
teritoriul ucrainean. El s-a referit la o revocare
unilaterală a Memorandumului de la Budapesta din
1994, deși Ucraina nu a fost semnatară a acordului.
Două zile mai târziu, în seara zilei de 21
februarie, Putin a ținut discursul de recunoaștere a
independenței suverane a Republicilor Populare
Donețk și Lugansk și de începere a campaniei
militare în Ucraina. El a făcut referire în mod explicit
la angajamentul lui Zelenskyy privind armele
nucleare de la München: „Aceasta nu este o bravadă
lipsită de substanță”, a subliniat Putin în discursul
său. A doua zi dimineață, Rusia și-a început
operațiunile speciale, intrând în estul Ucrainei și
eliminând amenințarea la adresa Rusiei.”
Nu știm dacă lucrurile stau chiar așa, dar,
după modul de acțiune al armatei ruse, aparent
paradoxal, chiar neglijent sau grandoman, e clar că
au fost niște etape sau niște faze:
Faza 1:
Realizarea dispozitivului de invazie, dar care
nu era chiar de invazie, ci, mai degrabă, de înșelare.
Rusia a atacat aparent masiv, pe trei direcții, tot
Estul Ucrainei, cu o pregătire de foc impresionantă,
compusă din rachete de croazieră lansate de la
bordul tuturor mijloacelor, probabil și de pe unele
avioane de bombardament strategic (unele dintre
acestea dispun de rachete de croazieră cu bătaie
lungă, de 5000 km), care au acționat de pe
teritoriul Rusiei sau Bielorusiei, artilerie cu bătaie
lungă, lansatoare de rachete etc.
Așa cum am mai subliniat și în alt articol,
Rusia a atacat în inferioritate numerică (170.000
de militari contra a 200.000 cât are armata
ucraineană), ceea ce contrazice legile acțiunilor
din teatru. Dacă lucrurile stau așa, este clar că
obiectivul strategic al acestei prime faze nu era
cucerirea capitalei Ucrainei, a Harkovului și a altor
localități mari, pentru că așa-ceva era imposibil să
se realizeze cu acest nivel al forțelor și mijloacelor.
Probabil, obiectivul era slăbirea presiunii
ucrainene de pe cele două republici rebele,
dispersarea forțelor ucrainene și lovirea lor pe
p ă r ț i , d i st r u ge re a ra d a re l o r te re st re , a
infrastructurii strategice vitale și uzura consistentă
a forțelor ucrainene din apărare.
Faza 2:
După realizarea acestui obiectiv, rușii și-au
12
reorganizat foarte rapid dispozitivul strategic,
co n c ent râ n d u - ș i efo rt u rile p e c u c erirea
Donbassului și a litoralului, până la gurile Dunării.
Este clar că rușii vor alipi la teritoriul Rusiei ceea ce
cuceresc. Mutarea efortului strategic pe Donbass,
concomitent cu dezvoltarea ofensivei pe direcția
Mariopol, Odessa, lichidarea grupării Azov și
lipsirea Ucrainei de un sprijin pe mare par a fi
obiectivele acestei etape a operației speciale a
rușilor, de fapt ale acestui război geopolitic
fratricid. Cel puțin pentru această etapă.
Faza 3:
Cucerirea și alipirea Donbassului și a
litoralului și, eventual, realizarea joncțiunii, pe la
gurile Dunării și pe malul drept al Nistrului, cu
Transnistria, pentru îndepărtarea Ucrainei de
mare, par iminente, dacă armata rusă chiar își
propune asta. E greu de spus că o astfel de armată
care a dus ani de zile un război epuizant în Siria, tot
din rațiuni geopolitice, și-ar fi epuizat resursele în
Ucraina. Deocamdată, ea deține inițiativa
strategică pe toate planurile.
Este posibil ca, ulterior, rușii să dezvolte
ofensiva și în vestul Ucrainei, pentru a îndepărta
cât mai mult pericolul unui atac cu rachete asupra
Moscovei.
Desigur, armata ucraineană, pregătită
temeinic și dotată corespunzător prin grija Statelor
Unite și a Vestului, se comportă ca atare, dar
pericolul escaladării, inclusiv nucleare, este din ce
în ce mai mare.
(Articolul a apărut în revista Univers Strategic
nr. 2 (50), aprilie-iunie 2022, pag. 160-172)
 PUNCTE DE VEDERE

13
ISTORIE
25 OCTOMBRIE - ZIUA ARMATEI ROMÂNE
- repere istorico-militare -
Colonel (r) dr. Mircea TĂNASE
După actul de la 23 august 1944, de
desprindere din alianța cu Germania și trecerea de
partea Națiunilor Unite, armata română, aflată
încă sub comandament național, a fost angajată în
acțiuni menite să anihileze reacțiile germane și să
elibereze Muntenia, Banatul, Dobrogea și sudul
Transilvaniei, să păstreze sub control trecătorile
montane și liniile de comunicație spre Ungaria,
Iugoslavia și Bulgaria. Aceasta a permis Armatei
Roșii să înainteze nestingherită, între 200 și 700
km, spre noul front din Transilvania, Banat și
Crișana. Deși la Moscova se vestea prin salve de
tun „eliberarea” a noi și noi localități românești,
acestea se aflau deja sub controlul autorităților
noastre, sovieticii nefiind altceva decât
observatori.
Trebuie menționat însă că până la 12
septembrie 1944, când a fost semnată Convenția
de armistițiu cu Națiunile Unite, armata română a
fost considerată în continuare în stare de
beligeranță cu ambele coaliții, ca atare sovieticii au
tratat-o ca și inamică. Multe unități române, care
14
după 23 august 1944 au încetat lupta împotriva
sovieticilor, au fost dezarmate și peste 160.000 de
militari români au fost luați prizonieri și internați în
lagărele din Uniunea Sovietică.
Convenția de armistițiu prevedea, pe de
altă parte, reducerea drastică a efectivelor armatei
române, prin demobilizarea și desființarea marilor
unități și unități care nu erau luate în calcul să
participe la operațiuni militare alături de Armata
Roșie. Aceste măsuri au avut consecințe foarte
grave asupra întregii populații, dar mai ales asupra
armatei, care era astfel tratată într-un mod
contradictoriu: pe front camarad de luptă căruia i
se cereau eforturi continui, iar pe propriul teritoriu
obiect de captură, de dezarmare și vexațiuni.
Armata 4 română, retrasă de pe frontul din
Moldova, se găsea la 30 august 1944 dislocată în
Podișul Transilvaniei, între Întorsura Buzăului și
Munții Apuseni, la est de linia Sibiu, Alba Iulia, Cluj,
Săcuieni. La comanda sa se afla, de la începutul
lunii august 1944, generalul Gheorghe Avramescu,
unul dintre cei mai valoroși generali ai armatei
române, cu o carieră distinctă și o contribuție bine

definite în timpul celui de-al Doilea Război
Mondial. La rândul ei, Armata 1 română,
comandată de generalul Nicolae Macici, se afla la
vest de această linie, în Crișana și Banat.
Conform Directivei Operative nr. 51, emisă
de Marele Stat Major la 30 august 1944, ambele
armate aveau misiunea de a bloca orice încercare
de pătrundere a inamicului spre trecătorile
Carpaților Meridionali și Apuseni, de a executa
recunoașteri ofensive și atacuri locale pentru a
culege informații și a cuceri puncte importante,
necesare dezvoltării operațiunilor viitoare, după
care să treacă la acțiuni ofensive pentru eliberarea
Ardealului de Nord.
În același timp, Grupul de armate germane
„Ucraina de Sud”, retras după dezastrul din
Moldova în Podișul Transilvaniei, având misiunea
de a ocupa și menține o linie continuă de apărare
de la frontiera bulgaro-română, pe creasta
Carpaților, până la joncțiunea cu Corpul 17 armată
german, în Bucovina, și-a propus să execute o
puternică ofensivă în Transilvania, pentru a
împinge linia frontului pe contraforturile
Carpaților Meridionali și a recuceri trecătorile
înaintea sosirii trupelor sovietice. Astfel, generalul
Hans Friessner, comandantul Grupului de Armate
„Ucraina de Sud”, a concentrat în podișul transilvan
forțe importante din Armata 2 ungară, din Armata
6 germană, dar și Divizia 8 cavalerie SS.
Aflată într-o situație operativă dificilă și,
mai ales, cu o vizibilă lipsă de forțe și mijloace,
practicând însă o apărare activă, dinamică,
introducând treptat în luptă noile unități venite din
adâncime, Armata 4 română repurta, la 8
septembrie 1944, o categorică victorie. În aceeași
zi, Corpul de munte, în cooperare cu Divizia „Tudor
Vladimirescu”, formată în 1943 pe teritoriul URSS
din prizonieri de război români, a eliberat orașul
Sfântu Gheorghe, aflat în teritoriul răpit în 1940
prin Dictatul de la Viena.
La 5 septembrie 1944 au pătruns în
Transilvania, la Brașov, elementele înaintate ale
Armatei 27 sovietice. Deși și-ar fi dorit să acționeze
în continuare sub comandament național, armata
română a fost nevoită să intre în subordinea
Frontului 2 ucrainean, comandat de mareșalul
Rodion Malinovski. Totuși, în această primă etapă a
„frăției de arme româno-sovietică” armata
română a continuat operațiunile după propria
concepție și a dezvoltat ofensiva pe direcțiile
Târnăveni-Luduș, Sfântu Gheorghe-Târgu Mureș și
Aiud-Turda, astfel că această primă ofensivă de
15
ISTORIE
amploare în Podișul Transilvaniei, declanșată la 9
septembrie 1944, având o durată de 25 de zile, a
avut ca rezultat eliberarea sud-estului Transilvaniei
și crearea condițiilor favorabile pentru ofensiva
finală spre granița de nord-vest a României.
Alăturarea din mers a trupelor sovietice a
avut, desigur, un efect benefic, unitățile Armatei
Roșii schimbând radical raportul de forțe, iar
blindatele sovietice au sprijinit efectiv înaintarea
trupelor române. Cu toate acestea, cooperarea
româno-sovietică pe frontul din Transilvania nu a
stat sub cele mai bune auspicii, sovieticii încercând
și, de cele mai multe ori, reușind să-și impună
propria voință, lucru care a afectat foarte mult
libertatea de concepție și acțiune a
comandamentului militar român. Intenția
comandamentului sovietic de a schimba direcția
de acțiune a Armatei 4 române spre Bistrița și de a
o lipsi astfel de participarea la eliberarea orașului
Cluj a fost sesizată de generalul Avramescu, care a
cerut insistent ca armata română să lupte în prima
linie, alături de forțele Armatei Roșii, pentru
eliberarea capitalei istorice a Transilvaniei.

În a doua jumătate a lunii septembrie și în
primele zile ale lunii octombrie 1944, Armata a 4-a
română a dus lupte grele pentru ruperea
aliniamentului de apărare organizat de inamic la
nord de râurile Niraj, Mureșul mijlociu și Arieș.
Corpul de munte român a eliberat orașul Târgu
Mureș, forțele din flancul stâng împreună cu cele
sovietice au nimicit inamicul din zona orașului
Turda, iar Corpul 6 armată a pus stăpânire pe
înălțimile de la sud de Viișoara, lângă Câmpia
Turzii. La vest de Turda a acționat cu succes Divizia
2 Munte, în cadrul Corpului 25 armată sovietic din
Armata 27 sovietică.
Cele mai grele lupte s-au desfășurat însă în
centrul dispozitivului, pe Mureș, în zona Dealului
Sângeorgiu, între Oarba de Mureș și Iernut. Dealul,
înalt de aproape 500 metri, în formă de amfiteatru
cu o deschidere de 5 km și pante abrupte, paralele
cu râul, era puternic organizat genistic și apărat cu
înverșunare de către trupele Diviziei 8 cavalerie SS,
fiind considerat cheia sistemului de apărare
organizat de inamic pe Mureș. Deși generalul
Avramescu i-a propus generalului Trofimenco,
comandantul Armatei 27 sovietice, să nu atace
frontal dealul, ci să întoarcă apărarea inamicului
printr-o manevră pe la nord-est, unde inamicul era
slab și terenul mai propice unor acțiuni ofensive,
generalul sovietic nu a fost de acord, insistând ca
trupele române să dea lovitura principală peste
ISTORIE
Dealul Sîngeorgiu. Aceasta a fost executată de
către Divizia 9 infanterie, comandată de către
generalul Costin Ionașcu, care a declanșat atacul în
dimineața zilei de 22 septembrie. Atacurile s-au
succedat neîntrerupt și în următoarele zile, Dealul
Sângiorgiu fiind ocupat definitiv abia în ziua de 26
septembrie, când trupele germane au abandonat
poziția.
La Oarba de Mureș pierderile armatei
române au fost exagerat de mari și i-au afectat
considerabil capacitatea de luptă. La 30
septembrie generalul Avramescu a raportat
Marelui Stat Major cifra acestor pierderi: 6753
militari, dintre care 897 morți, 4118 răniți și 1783
dispăruți.
Deși din punct de vedere operativ se poate
argumenta că efortul făcut de către armata
română pe Dealul Sîngeorgiu a fost necesar în
vederea atragerii în zonă și angajării unor
importante forțe inamice, astfel încât să fie ușurată
misiunea Armatei 27 sovietice care acționa pe
direcția Turda-Cluj, numeroase voci, unele chiar
autorizate, susțin că la Oarba de Mureș armata
română a fost silită de către aliatul sovietic să atace
frontal acest deal doar pentru a plăti pentru
„cutezanța” sa de a trece Prutul în iunie 1941 și a
elibera Basarabia!
Ofensiva finală a trupelor sovieto-române
p e nt r u e l i b e ra re a p ă r ț i i d e n o rd -ve st a
Transilvaniei a fost declanșată în dimineața zilei de
9 octombrie 1944, acțiunile militare fiind încadrate
în Operația „Cluj”, parte componentă a Operației
strategice „Debrețin”. Aceasta prevedea
încercuirea și nimicirea forțelor inamice din nord-
vestul României și estul Ungariei de către forțele
Frontului 2 ucrainean, prin executarea a două
lovituri convergente pe direcțiile Arad-Debrețin
(direcția principală) și Cluj-Debrețin (direcția
secundară).
Această operație ofensivă a cunoscut trei
etape distincte. În prima etapă (9-13 octombrie)
marile unități române au depășit linia de
demarcație impusă prin Dictatul de la Viena și au
ajuns pe valea râului Someșul Mic. În ziua de 11
octombrie 1944 a fost eliberat orașul Cluj, prin
eforturile conjugate ale Corpului 104 sovietic și
Diviziilor 18 și 2 munte române. În cea de-a doua
etapă a ofensivei (14-20 octombrie 1944) marile
unități ale Armatei 4 română au continuat
urmărirea inamicului între Carpații Răsăriteni și
Munții Bihorului, mai precis în Poarta Someșului, și
au ieșit în Câmpia Tisei.
16
La 20 octombrie 1944 Armata 4 română a
fost trecută în subordinea operative a Armatei 40
sovietice, cu care a constituit Grupul de armate 40
„General Jmacenco”.
În ultima etapă a operației (21-25
octombrie 1944), comandantul Armatei 4 română
a hotărât să-și axeze efortul la stânga fâșiei de
ofensivă, pentru a elibera orașul Carei, și să
participe cu o parte din forțe la eliberarea orașului
Satu Mare, alături Armata 40 sovietică. Atacul a
fost declanșat în noaptea de 24 spre 25 octombrie
1944, iar în zorii zilei de 25 octombrie 1944
unitățile Diviziei 9 Infanterie (aceeași care a
declanșat și atacul de pe Dealul Sîngeorgiu, la
Oarba de Mureș!) au pătruns în orașul Carei, iar
Divizia 11 infanterie română a participat la
eliberarea, în cursul nopții, a orașului Satu Mare.
„La ora 09.30, se consemna în Raportul
operativ, trupele Armatei 4 română au depășit
frontiera româno-maghiară la nord-vest de Carei,
începând lupta pe teritoriul Ungariei”. Astfel,
granița de vest a țării a fost reîntregită, iar
prevederile Dictatului de la Viena au fost, de facto,
anulate.
A urmat epopeea armatei române în
Ungaria și Cehoslovacia, jalonată cu viețile a mii de
ostași români, până la începutul lunii mai 1945,
când cel de-al Doilea Război Mondial a fost
încheiat în partea europeană, cu înfrângerea de
către Aliați a Germaniei naziste. Din păcate,
participarea armatei române la această epopee
victorioasă alături de Națiunile Unite nu i-a
conferit și calitatea de stat învingător, fiind tratată,
pe nedrept, ca o țară învinsă, cu toate gravele
consecințe politice, militare și economice generate
de această situație.
Revenind la ziua de 25 octombrie 1944 și la
aserțiunea că aceasta ar fi fost special aleasă
pentru a se suprapune cu ziua de naștere a regelui
Mihai I, atunci șeful suprem al armatei române,
trebuie arătat că mulți istorici, mai ales cei militari,
nu sunt de acord cu această afirmație, având în
vedere că la momentul respectiv Armata 4
română, protagonista eliberării orașului Carei, se
afla în subordinea operativă a Armatei 40 sovietică
și nu își putea fixa singură acțiunile și etapele
operațiunilor, astfel încât, fix la 25 octombrie, să
iasă pe frontiera româno-ungară.
De altfel, guvernul de la București, dată
fiind iminența ajungerii trupelor române pe
frontiera de nord-vest a țării, lua în calcul ca
sărbătorirea acestui important eveniment să se

facă în ziua de Sfântul Dumitru, pe 26 octombrie.
Mai mult, generalul Constantin Sănătescu, pe
atunci prim-ministru al României, își informa
colegii din guvern că nici regele Mihai nu ar fi fost
adeptul mai multor festivități legate de persoana
sa, urmând a contopi cele două sărbători, a nașterii
și a numelui, pentru ziua de 8 noiembrie.
Să nu uităm însă că pentru contribuția sa la
trecerea României de partea Națiunilor Unite la 23
august 1944, regele Mihai I avea să fie răsplătit de
către Iosif Visarionovici Stalin, în iulie 1945, cu
Ordinul „Victoria”, cel mai înalt ordin militar
sovietic, acordat doar unui număr de 5
personalități străine (generalului american Dwight
D. Einsenhoover, feldmareșalului englez Bernard
Law Montgomery, mareșalului iugoslav Iosip Broz
Tito, mareșalului polonez Michal-Rola Zymierski și
regelui Mihai I al României).
Ziua de 25 octombrie a fost declarată ca
Ziua Armatei Române prin Decretul 381 din 1
octombrie 1959, după plecarea trupelor sovietice
17
ISTORIE
din România, în 1958. Până atunci, începând din
1951, ea fusese sărbătorită la 2 octombrie, dată la
care, în 1943, I.V. Stalin aprobase înființarea
Diviziei „Tudor Vladimirescu”, prima dintre cele
două divizii de prizonieri români constituite pe
teritoriul URSS.
În 1964, în prezența ministrului Forțelor
Armate de atunci, generalul Leontin Sălăjan, în
c e n t r u l o ra ș u l u i C a re i a fo st i n a u g u ra t
Monumentul Ostașului Român, operă a artistului
Vida Gheza și a arhitectului Anton Dâmboianu,
monument pe al cărui obelisc este înscris
următorul text: „Glorie ostașilor armatei române,
căzuți în luptele pentru eliberarea patriei”.
LA MULȚI ANI, ARMATA ROMÂNIEI!
(Notă: informațiile au fost preluate și
sintetizate din lucrarea Generalul Gheorghe
Avramescu, autor Sergiu Balanovici, apărută la
Editura Quadrat, Botoșani, 2016).
AMINTIRI
M-AM SUIT ÎN DEALU' CLUJULUI
Colonel (rtr) Nicu MURGU
Început de vară, anul 1974. O vară ploioasă
și destul de rece. Viața monotonă de cazarmă a fost
tulburată de vestea că grupurile de cercetare
urmează să participe la o aplicație importantă...
Cine, când, unde și mai ales pentru cât timp erau
întrebările aflate pe buzele tuturor și făceau
deliciul glumelor ostășești, la modă în acele
vremuri.
Simt nevoia să prezint în continuare câteva
din particularitățile acestei aplicații pentru ca
cititorii să înțeleagă complexitatea contextului în
care s-au planificat, condus și desfășurat ulterior
acțiunile de cercetare.
Grupurile de cercetare au acționat în
cadrul tactic al unei aplicații de mobilizare
ordonate de Marele Stat Major, care, conform
rigorilor acelor timpuri, s-a executat în cooperare
cu trupele Ministerului de Interne (securitate și
miliție) și alte formațiuni și unități aparținând
Sistemului Național de Apărare, fiind condusă de
Direcția Mobilizare Resurse Umane și Materiale.
Sintetic vorbind, această aplicație a avut ca
obiectiv principal verificarea viabilității planurilor
18
de mobilizare aprobate prin mobilizarea parțială a
resurselor umane și materiale ale Anexei „D” a
Armatei a 3-a, a marilor unități și unități
subordonate în raioanele de mobilizare din Zona
de Operații de Vest.
Aplicației cu grupurile de cercetare i-a fost
dat numele de cod „Baciu” și a fost condusă și
coordonată de generalul-maior Florian Truță, șeful
Secției cercetare la trupe din Marele Stat Major.
Grupurile de cercetare în adâncimea
dispozitivului inamicului, comandate de
subsemnatul, locotenentul-major Nicu Murgu,
l o co te n e nt u l - m a j o r M i rc e a G o go nțe a ș i
locotenentul-major Ion Chirilă, au fost alese să
execute această misiune, fiecare grup primind o
misiune de sine stătătoare și raioane de acțiune
diferite, în funcție de unitățile sau marile unități
care se mobilizau.
Toate grupurile de cercetare au fost
subordonate comandantului Companiei 1
Cercetare, maiorul Mircea Ifrose, un vechi
cercetaș, cu experiență, un bun organizator și un
împătimit al succesului acțiunilor de cercetare.

Misiunea
Grupul 3 cercetare pe care îl comandam a
primit misiunea să pătrundă în dispozitivul
inamicului cu aeronava, prin parașutare. Așa cum
am mai prezentat și cu alte ocazii, am primit
misiunea în secret, cu circa 8 ore înainte de a
începe deplasarea către obiectiv (adică luni
dimineața până la orele 06.00), având la dispoziție
foarte puțin timp pentru pregătire.
Componența grupului era cea din statul de
organizare: comandant de grup, subsemnatul,
ajutor comandant de grup și radiotelegrafist,
sergentul-major Dănuț Chifor, sergentul Nicolae
Mureșan (ciclul II) și 4 militari în termen, (3
cercetași de ciclul I și ciclul II și 1 radiotelegrafist de
ciclul I).
Într-o primă urgență ne-am pregătit
parașutele (acestea au fost pliate și au fost
verificate de specialistul pentru controlul tehnic) și
am executat un exercițiu de îmbarcare în avionul
AN - 24 T, aeronava cu care urma să executăm
pătrunderea în dispozitiv.
Apoi am pregătit celelalte materiale
necesare pentru îndeplinirea misiunii de
cercetare, astfel:
- ținuta tip militar în termen de vară cu
bocanci, asemănătoare cu cea a trupelor de uscat,
cu bonetă, petlițe negre și însemne pentru arma
transmisiuni;
- stația radio R-350 M, cu acumulatori și 2
stații R-352;
- aparat de fotografiat cu baterii și filme;
- foi de cort, cordelină;
- hrana rece specială pentru supraviețuire
(era asigurată de Direcția de Informații a Armatei);
- armamentul din dotare și alte materiale
necesare grupului, așa cum a rezultat din
învățămintele altor aplicații.
Am stabilit, în conformitate cu uzanțele
cercetășești, elementele care să ne susțină
legenda sub care urma să acționăm pe timpul
îndeplinirii misiunilor:
- comandantul grupului de cercetare va acționa
în ținută de sergent, dotat cu pistol TT, cu muniția
aferentă, pentru siguranța grupului împotriva
fiarelor sălbatice;
- ajutorul comandantului de grup va acționa în
ținută de caporal;
- ceilalți vor acționa ca militari în termen, unul
dintre ei fiind dotat cu pistol mitralieră.
Legenda grupului era că transportam la
unitatea militară de transmisiuni din Florești,
județul Cluj, stațiile radio care fuseseră la reparat la
19
AMINTIRI
o unitate militară de transmisiuni din București.
Raionul de cercetare ordonat în care urma
să ne îndeplinim misiunea era delimitat de
localitățile Baciu, Sânpaul și Chinteni. Un alt
detaliu important, precizat pe timpul primirii
misiunii, a fost că pătrunderea nu se va mai
executa prin parașutare, deoarece în zonă ploua
abundent, plafonul de nori era foarte jos (cca 300 -
400 m), iar toate râurile ieșiseră din matcă,
înregistrându-se frecvente inundații.
Descrierea zonei și a raionului de acțiune
Județul Cluj este așezat în partea central -
vestică a României, în centrul provinciei istorice
Transilvania. Din punct de vedere al culturii
tradiționale este alcătuit din mai multe zone etno-
folclorice distincte: Țara Moților, Țara Calatei, Zona
Metropolitană a Clujului. Structura etnică a
populației este eterogenă, formată din români,
maghiari, romi și alte etnii.
Municipiul Cluj-Napoca este străbătut de
râurile Someșul Mic și Nadăș.
Comuna Baciu (raionul unde s-a desfășurat
exercițiul de mobilizare) face parte din Zona
Metropolitană a municipiului Cluj-Napoca, fiind
situată în partea de NV a municipiului, de-a lungul
râului Nadăș, între dealurile Clujului, pădurea
Hoia, drumul național Cluj-Zalău (DN E 81) și calea
ferată magistrală Cluj-Oradea.
Comuna este compusă din 7 sate: Baciu,
Corușu, Mera, Popești, Rădaia, Săliștea Nouă,
Suceagu. În partea de sud a comunei Baciu se află
Pădurea Hoia, vestită pentru fenomenele
paranormale ce au avut loc de-a lungul anilor,
cunoscute atât în țară cât și în străinătate.
Raionul de mobilizare se afla în Pădurea
Baciului, situată în partea de Nord-Nord-Est a
localității Baciu, pe Dealurile Clujului.
În planul îndepărtat al fotografiei se pot
vedea saivanele din comuna Baciu, Pădurea
Baciului de pe Dealurile Clujului și un grup de case
din prelungirea comunei Baciu (partea de NV).
AMINTIRI
În planul apropiat se află terenul arat cu
arboret și baza (locul de odihnă) grupului de
cercetare. Pe lângă grupul de case trecea circuitul
telefonic, ce făcea legătura între raionul de
mobilizare și Oficiul PTTR din comuna Baciu.
La momentul aplicației în municipiul Cluj
era dislocat comandamentul Armatei a 3-a,
comandată de generalul-colonel Ion Hortopan.
Indicativul de alarmă cu mobilizare parțială
s-a transmis Centrelor Militare Județene implicate
duminica, la orele 18.00, urmând ca activitățile
cuprinse în Planul de anunțare și completare a
unităților și marilor unități cu resurse umane și
materiale să se desfășoare, conform bunelor
obiceiuri ale acelor timpuri, în noaptea de
duminică spre luni.
Pătrunderea și deplasarea spre raion
Plecarea în misiune a fost ordonată la ora
10.00 pentru toate cele trei grupuri de cercetare la
care am făcut referire anterior. Deoarece se
renunțase la pătrunderea prin parașutare a fost
necesar să transferăm în scurt timp toate
materialele din containerele tip parașutist în
ranițele tip militar în termen.
Îmbarcarea s-a făcut pe aerodromul Buzău
(în zona punctului de conducere a zborului), iar
debarcarea pe aeroportul Someșeni, în capătul de
NE al pistei de aterizare.
Pătrunderea grupului de cercetare s-a
executat cu avionul AN-24 T, zborul pe traiect
făcându-se la altitudinea de 4.000 m, urmând ca
de la 2.500 m Est Apahida, să se coboare la 600 m.
Aterizarea s-a făcut la un vânt de 5-6 m/s din
direcția NE. Durata debarcării a fost de cca 7
minute, timp în care au debarcat numai 2 grupuri
de cercetare, cel de-al treilea grup (Grupul 7
Cercetare) urmând să continue deplasarea pe
calea aerului până la Oradea, zonă unde avea
raionul de cercetare.
Am debarcat în timpul ordonat și am
părăsit rapid aerodromul, dar datorită faptului că
râul Someșul Mic ieșise din matcă am fost nevoit să
găsesc o altă variantă de deplasare spre raionul de
acțiune (de ocolire sau de traversare a municipiului
Cluj-Napoca.
Inițial am fost tentat să folosesc mijloacele
de transport în comun din Cluj-Napoca, dar am
renunțat rapid la această idee deoarece am
considerat că multitudinea de bagaje și
echipamente ar fi dat de bănuit. Am ales o altă
soluție și anume aceea de a opri un microbuz care
transporta muncitori, al cărui șofer ne-a promis că
ne va duce la unitatea militară de transmisiuni de la
20
Florești, spunându-ne cu mândrie că și el a
satisfăcut stagiul militar tot la această unitate.
După ce am trecut podul peste Someșul
Mic din cartierul Gruia, i-am cerut șoferului să
oprească pentru a coborî deoarece ajungeam prea
devreme în unitatea de destinație și, conform
legendei, doream să servim masa într-un loc ferit și
să bem o bere. Cunoșteam traseul de pe hartă și
trebuia să ne deplasăm spre localitatea Baciu.
Șoferul de pe microbuz a așteptat circa 5-6 minute,
a urmărit ce făceam, după care a întors mașina și a
plecat. Cred și acum, ca și atunci, că-i devenisem
suspecți, datorită unei greșeli făcute de soldatul
Ștefan Deac, atunci când a împachetat pistolul
mitralieră cu țeava în afara raniței.
Am simulat cu grupul de cercetare că ne
odihnim în locul viran găsit, cu toate că ne-am dat
seama că șoferul de pe microbuz va merge și ne va
denunța la miliție, lucru pe care de altfel l-a și făcut.
După ce a plecat am părăsit locul imediat și ne-am
deplasat într-o cultură de viță de vie aflată pe
dealul Dâmbul Rotund. După 30-40 minute am
auzit și văzut 5 mașini ale Ministerului de Interne
cu trupe de la securitate și miliție, deplasându-se
cu viteză spre localitatea Baciu.
Menționez că în localitatea Cluj-Napoca
era dislocat un batalion de securitate, care primise
misiunea să acționeze pentru descoperirea și
prinderea cercetașilor în adâncimea dispozitivului
inamicului care vor acționa în raioanele de
mobilizare. De asemenea, a fost informată și
populația civilă despre faptul că în zonă vor acționa
grupuri de diversiune.
Am așteptat ascunși în vie până au revenit
mașinile cu trupele de securitate și miliție. Cele 3-4
ore de așteptare în vie, echipați pentru deplasare,
mi s-au părut un an, până a venit întunericul. Am
traversat imediat șoseaua Cluj-Baciu, am ajuns
într-un pâlc de pădure din albia râului Nadăș,
adâncă de 3-4 m, apoi am legat o cordelină de o
salcie mai în putere și, bine mascați, am coborât în

albia râului, unde am rămas până la orele 23.30, cu
toate că erau șanse foarte mari de viitură, situație
care ne-ar fi putut pune viața în pericol. Mai mult
de atât, pe malul stâng al râului se afla o crescătorie
de animale, ai căror lucrători ne-ar fi putut
descoperi cu ușurință.
Râul Nadăș, afluent al Someșului Mic,
traversează o latură a municipiului Cluj-Napoca,
albia are o adâncime de 3-4m, un debit constant și
o apă mocirloasă.
Deplasarea grupului spre raionul de
acțiune ne-a pus multe probleme deoarece
plouase, iar iarba udă păstra pentru mult timp
urmele de la bocancii militari. Pe drumul de piatră
și pământ tasat lucrurile stăteau la fel, urmele
bocancilor cu talpa de cauciuc fiind foarte vizibile.
Am găsit o soluție de moment, care ne-a scos din
necaz: am făcut două târnuri din crengi pe care le
trăgeam după noi încercând să imităm o căruță
care transporta crengi. Ne-a ajutat și faptul că,
pentru a ne pierde urmele, am putut să ne
deplasăm pe drumul de piatră și pământ tasat care
ajungea în raionul de cercetare și care era paralel
cu drumul județean DN 81, Cluj-Baciu. Tot pe
această comunicație am întâlnit un autoturism
militar care asigura paza unui circuit telefonic, pe
care l-am descoperit în drum spre obiectiv.
Circuitul respectiv ne-a dus spre raionul de
mobilizare, respectiv la Punctul de Comandă de
rezervă al Armatei a 3-a, la subunitățile din
Detașamentul precursor și subunitățile care se
mobilizau.
Executarea misiunii
În raionul de cercetare am organizat baza
într-un mărăciniș de 5-6 m2, înconjurat de un teren
arat și pregătit pentru însămânțare, unde fusese
un stâlp de înaltă tensiune din beton. Am organizat
un post de observare circular și am organizat
cercetarea raionului cu două echipe de cercetare:
echipa nr. 1, compusă din subsemnatul,
„sergentul” Nicu Murgu și un militar în termen, și
echipa nr. 2, compusă din sergentul Nicolae
Mureșan, însoțit de un militar în termen. Fiecare
militar în termen și-a întocmit o schemă cu
reperele din teren cele mai importante, căile de
acces în raion, localitățile, adică un crochiu, care
trebuia distrus în situația că va fi prins de către
„inamic”. La bază (locul de odihnă) se ajungea din
drum, pe arătură, mergând în ciorapi pe o distanță
de 40-50 m pentru a nu fi descoperite urmele de la
bocanci. De mare folos ne-au fost o pereche de
teniși și hainele civile pe care un militar în termen
le avea asupra sa.
21
AMINTIRI
Am pătruns în raionul de mobilizare însoțit
de un militar în termen din echipa de cercetare nr.1
și aici am luat contact cu militarii din Detașamentul
precursor. Aflând din investigații că legătura
telefonică este asigurată de o companie din
Regimentul de Transmisiuni al Armatei a 2-a, m-am
legendat ca sergent, comandant de grupă, din
compania de transmisiuni de la Buzău, cu misiunea
de a asigura legătura cu comandamentul Armatei a
3-a, prin Oficiul Poștal din localitatea Baciu.
Cu ajutorul stațiilor R-352 am transmis
către stația R-350 M (bază), primele informații
despre raionul de mobilizare, afluirea resurselor
umane și materiale, legătura telefonică prin
centrala telefonică din localitatea Baciu, afluirea
unor rezerviști direct în raionul de mobilizare pe jos
sau cu mijloace de transport, așa cum era prevăzut
în Planul de Mobilizare. Căile de acces către raionul
de mobilizare erau controlate, păzite de patrule
militare mixte formate din militari din Compania
de Îndrumare a Circulației și din Compania de
securitate și miliție.
Afluirea resurselor umane și materiale ne-a
surprins în raionul de mobilizare, pe mine într-un
stejar de 20-30 m, unde am rămas până spre
miezul nopții, iar pe militarul în termen din echipă
infiltrat în grupul de pază de la intrarea în raion.
Echipa de cercetare nr. 2 a pătruns în raionul de
mobilizare și a executat acțiuni de diversiune, pe
care le-a marcat pentru reconstituirea ulterioară,
astfel: a „infectat” apa potabilă care era adusă cu
cisterne speciale, a „distrus” blocul alimentar unde
se pregătea hrana în bucătării de campanie, a
„distrus” sistemul de alimentare cu curent electric
deoarece curentul electric era produs de câteva
generatoare de curent, a făcut mai multe
întreruperi ale curentului electric de la panoul
central al sistemului de alimentare.
Personal, însoțit de soldatul Ștefan Deac,
cu care făceam echipă de cercetare, am produs
deranjamente la linia telefonică prin desfacerea
mufelor de legătură între bobinele cu cablu și
introducerea unor materiale izolatoare între fire,
pentru întreruperea legăturii. Nu am produs
pagube prin tăierea cablurilor, ci doar le
desfăceam, introduceam o bucată de material
izolator (fâșii din cămașa mea) și le legam în același
mod, întrucât erau protejate de intemperii cu folie
de material plastic. După ce trecea patrula de pază
a circuitului radioreleu, repetam aceste
deranjamente, atât noaptea cât și ziua, în zonele
mascate de acoperirile din teren.
Legătura grupului de cercetare cu Centrul
AMINTIRI
de transmisiuni, în toată această perioadă, a fost
stabilă la orice oră din zi și din noapte. Am transmis
un număr de 15-18 radiograme cu informații din
raionul de acțiune.
Datorită faptului că în zona aplicației au
fost descoperite și alte stații care transmiteau
informații referitoare la activitatea de mobilizare, a
doua zi, spre seară, am fost goniometrați de un
echipaj de la securitate, lucru care a îngreunat mult
transmiterea de radiograme, obligându-ne să
schimbăm permanent locul de legătură.
În ziua a doua am pătruns din nou în raionul
de mobilizare unde militarul Ștefan Deac a sustras
și s-a echipat cu o ținută de rezervist. A reușit să
plece din raionul de mobilizare cu această ținută,
iar a doua zi am predat-o ca mostră la reconstituire.
Tot în acea noapte, sergentul Nicolae Mureșan,
după ce a cerut aprobare să golească cisternele cu
apă potabilă aflate în raionul de mobilizare, a
deșurubat numai 1/3 din ventile, care până
dimineața s-au golit încet, încet. Am acționat doar
asupra autovehiculelor militare care s-au
prezentat la mobilizare, deoarece în cele venite din
viața civilă dormeau majoritatea șoferilor.
Toate acțiunile de diversiune asupra
trupelor „inamice” au fost desfășurate pe timp de
noapte. Am avut instalat într-o zonă împădurită un
post de observare permanent, pe timp de zi,
deservit de un militar îmbrăcat în civil, cu misiunea
de a fotografia, în conformitate cu ordinul primit,
afluirea resurselor umane și materiale în raionul de
mobilizare. Au fost fotografiate: raioanele
(locurile) de dispunere a subunităților mobilizate,
elementele sistemului de pază și siguranță, parcul
auto cu autovehiculele care se prezentaseră la
mobilizare, procesul de afluire și repartiție a
resurselor umane și materiale.
În ultima zi am participat la raportarea
hotărârii de către comandantul Punctului de
Comandă/Armata a 3-a, dar nu am putut face
fotografii și nici înregistrări deoarece nu aveam
mijloacele necesare.
Încetarea aplicației și recuperarea
După cca 3 zile de acțiune am primit ordin
să mă prezint pentru reconstituire în raionul de
mobilizare unde am fost așteptat de generalul-
maior Florian Truță.
M-am prezentat la o intersecție de drumuri
însoțit de sergentul Nicolae Mureșan și am fost
recunoscut de un ofițer din compania de pază și
îndrumare a circulației. În raionul de mobilizare, la
reconstituire, am probat cu semnele de minat,
distrus și bucățile de material din cămașa mea,
22
aduse de comandantul de companie transmisiuni.
După reconstituire am fost invitați la masă,
iar generalul-maior Florian Truță a plecat gândind
probabil că totul a fost bine și că ne vom întâlni a
doua zi pe aeroportul Someșeni. În scurt timp
ne-am dat seama că este un truc, o înscenare,
pentru a obține date despre misiunea noastră. Am
reușit să părăsesc raionul în fugă, dar sergentul
Mureșan a fost reținut după o ambuscadă. Întrucât
nu au putut obține nicio informație de la el, l-au
eliberat, dar l-au urmărit. Cu toate acestea am
reușit în cele din urmă să ne întâlnim, chiar dacă
pentru a scăpa de cei care ne urmăreau a trebuit să
ocolim aproape 10-15 km până la bază.
A doua zi am primit ordinul de încetare, am
strâns materialele și ne-am pregătit pentru ca la
orele 18.00, să începem să ne deplasăm spre
aeroportul Someșeni, unde, conform planului de
acțiune, urma să fim recuperați tot cu avionul.
Pregătisem ca „hrană de supraviețuire” un
iepure la proțap, cu o pită ardelenească, dar nu am
apucat să o gustăm, deoarece în jurul orei 17.00,
am fost înconjurați de două plutoane de militari de
securitate și miliție și forțați să desfacem bagajele
și să ne dezbrăcăm până la piele indiferent de grad
și funcție. Au căutat în toate bagajele și sub
amenințarea că le confiscă, a trebuit să justific
toate obiectele de inventar. Au voalat toate filmele
pe care le aveam la noi, folosite și nefolosite și le-au
aruncat, au reținut documentele false pe care noi
le improvizasem și tabelele ABC, pe care ni le-au
înapoiat la plecarea de pe aeroportul Someșeni.
Ca să nu putem lua legătura cu eșalonul
superior mi-au fost reținute harta, pistolul cu cele
6 cartușe de război și pistolul mitralieră, până la
plecarea de pe aeroportul Someșeni.
Am fost transportați cu un camion de
intervenție al Securității la Aeroportul Someșeni.
Aici, am fost debarcați în câmpul liber, înconjurați
de militarii de securitate, unul lângă altul. Fără apă,
fără acces la toaletă, fără hrană am fost izolați în cel
mai cumplit tratament, lucru care m-a determinat
să cer să fiu scos la raport la Comandantul Armatei
a 3-a. Ca urmare, însoțit de sergentul Mureșan, am
fost duși la comandamentul Armatei a 3-a, la Cluj.
Aici au continuat cu alte presiuni asupra mea,
pentru a afla modul de pătrundere și acțiune a
grupului de cercetare. Le-am spus celor 4 ofițeri
din echipa de interogare patru variante diferite.
Eu am fost interogat într-o sală separat de
sergentul Mureșan, de 4 ofițeri, ultimul fiind
colonelul Merișan, șeful Contrainformațiilor
Militare/Armata a 3-a. Când au constatat că nu pot

obține datele referitoare la modul de acțiune și de
pătrundere a grupului de cercetare, șeful
Contrainformațiilor Militare mi-a aplicat o corecție
fizică (a se citi un pumn surprinzător în bărbie),
care s-a soldat cu o fisură maxilaro - facială de care
am tras ulterior 30 de zile.
După cca 2 ore de „negocieri” am fost duși
la Aeroportul Someșeni, cu o mașină de la
Ministerul de Interne. Dându-și seama de
gravitatea atitudinii șefului de la contrainformații,
care a lovit un ofițer din Armata României, aflat în
misiune, au încercat îmbunătățirea situației,
eliberându-ne din strânsoare și înapoindu-ne
materialele. La orele 08.00 a sosit generalul-maior
Florian Truță și, datorită unor legături personale cu
șeful de Contrainformații al Armatei a 3-a,
amândoi fiind ofițeri de tancuri, unul subordonat
celuilalt, am ajuns la un consens vis a vis de această
situație neplăcută.
Bilanțul s-a ținut la Buzău, ocazie cu care
am prezentat și un raport privind folosirea hranei
de supraviețuire.
Câteva aspecte succinte referitoare la
hrana de supraviețuire pe care am utilizat-o doresc
să le prezint în continuare:
l rația de hrană zilnică era introdusă într-un
tub metalic cu circumferința unei cutii de
pateu, care conținea 6 feluri de hrană.
l meniul zilei:
- dimineața (micul dejun): o cutie cu cafea cu
lapte, preparat din soia și 250 ml apă.
- gustare: o cutie cu unt și gem de fructe,
dulciuri și 100 ml apă.
- masa de prânz: o ciorbă/supă concentrată
și 150 ml apă, preparat din carne, paste sau
cartofi și 250 ml apă.
- cina: preparat din carne de pasăre, soia și
150 ml apă.
l câteva condiții de folosire a hranei de
supraviețuire:
- preparatele concentrate se consumau cu
23
AMINTIRI
apă, respectandu-se cantitățile din rețetar,
iar între mese se consuma apă după nevoi;
- toate aceste preparate se serveau în
condiții de supraviețuire, fără eforturi fizice
de lungă durată și numai în situația în care
recuperarea imediată a grupului de
cercetare nu era posibilă, acest lucru
urmând să se facă în viitorul apropiat sau
chiar îndepărtat;
- era indicat să se facă efort fizic de
întreținere și, la nevoie, timp de 2 ore.
În loc de încheiere
Această aplicație a fost pentru mine un
exercițiu de efort, de folosire în condiții reale a
tuturor cunoștințelor legate de cercetarea în
adâncimea dispozitivului inamicului, de motivație,
de voință, de aplicare a tuturor abilităților de
cercetaș în adâncimea dispozitivului inamicului
dobândite în cei 5 ani de carieră militară.
Pe timpul misiunii executate în zona Cluj,
atât eu, cât și cercetașii din subordinea mea, am
conștientizat faptul că deplasarea în teren variat,
descoperit, unde lipsesc reperele, iar riscul de a fi
descoperit era crescut, este extrem de dificilă și
solicitantă.
Totodată, am înțeles că dinamica acțiunilor
de cercetare obligă la executarea misiunilor atât
ziua cât și noaptea, chiar în condițiile în care
populația civilă din raion este ostilă, iar găsirea
unui loc de odihnă sau a unei baze era greu de
realizat în zonele descoperite, cu puține elemente
de vegetație.
O altă învățătură trasă în urma acestei
aplicații a fost aceea că nu era recomandat ca
elementele de cercetare să utilizeze căile de
comunicație de toate tipurile, mai ales dacă
acestea sunt ușor de observat și supravegheat de
la distanță.
Aplicația a fost apreciată cu calificativul
„Foarte Bine”.
AMINTIRI
KOSOVO - UN CONFLICT ÎN STARE LATENTĂ.
REALITĂȚI CE NU TREBUIE UITATE!
General de brigadă (rtr) Dumitru MIU
În martie 2004, am fost desemnat să
particip la o misiune în Kosovo; de introducere în
teatrul de operații a noii echipe a Celulei Naționale
de Informații (ROU-NIC). Nu era pentru prima dată
când îndeplineam o astfel de sarcină. Din 2001, am
participat la numeroase astfel de acțiuni în Bosnia
și Herțegovina, Kosovo, Afganistan și Irak.
Știam că tensiunile etnice și disputa pe
teritoriu constituiau de mulți ani o problemă
sensibilă în Kosovo, care a culminat în 1999 cu
războiul din zonă.
Violențele au continuat și după război, dar la
un nivel redus. Sârbii din Kosovo susțineau că sunt
„hărțuiți și intimidați continuu”, deși s-a raportat
că nivelul de violență a scăzut oarecum de la
sfârșitul războiului. Totodată, s-au repetat atacuri
asupra bisericilor ortodoxe sârbe, sanctuarelor și
altor monumente istorice, iar peste o sută dintre
acestea au fost distruse sau avariate. Conflictele
24
dintre albanezi și sârbi, de asemenea, au izbucnit
în partea de nord, unde populația sârbă este
majoritară, aceștia din urmă fiind hărțuiți de
albanezi și alungați din case.
În pofida acestor dificultăți, unii analiști
considerau că perspectivele întregii regiuni erau
mult mai bune decât înainte de izbucnirea
conflictului din iunie 1999.
Misiunea mea s-a desfășurat la sfârșitul lunii
martie 2004, după cele mai recente incidente ce au
avut loc în Kosovo.
Încă din luna februarie a acelui an, s-a
observat o înrăutățire a situației din Kosovo:
asupra unui autovehicul KFOR, aparținând TASK
FORCE „ Aqvila” (din care făcea parte și
Detașamentul românesc ROFND VI), s-a deschis
focul.
Spre sfârșitul lunii februarie, ministrul
mediului și planificării din Kosovo a fost ținta unui

atentat cu bombă. Mai exact, mașina personală
fiind aruncată în aer, prin detonare de la distanță,
la 30 de km de locul de dislocare a detașamentului
românesc din Goraždevac (aproximativ 7 km sud-
est Peć). Din fericire, au fost doar pagube
materiale. Apoi s-a deschis focul din mers asupra a
două persoane de naționalitate sârbă, care au fost
omorâte într-un autoturism.
Pe 15 martie 2004, Jovica Ivić, un student
sârb la medicină, în vârstă de 18 ani, a fost
î m p u ș cat d i n m a ș i n ă î n s at u l Č a g l av i ca
(aproximativ 6 km sud Priština) din centrul regiunii
Kosovo. Sârbii din localitate au ieșit pe străzi,
organizând demonstrații și blocând traficul în
semn de protest.
Pe 16 martie, trei copii albanezi s-au înecat în
râul Ibar din satul Čabar, în apropierea comunității
sârbe Zubin Potok (aproximativ 15 km nord-vest
Kosovsca Mitrovica). Alți trei au supraviețuit. S-a
speculat că aceștia au fost fugăriți către râul Ibar de
sârbi ca răzbunare pentru împușcarea lui Ivić, din
ziua precedentă, însă această afirmație nu a fost
dovedită. Ancheta efectuată de poliția UNMIK a
stabilit că acuzațiile albanezilor au fost false, iar un
purtător de cuvânt al poliției internaționale a
declarat că „băieții care au supraviețuit în urma
tragediei erau foarte presați de presa albaneză și
politicieni, să-i acuze pe sârbii din satul vecin”.
În următoarea zi, mii de kosovari albanezi s-
au adunat la capătul de sud al podului din Kosovska
Mitrovica (aproximativ 37 de km nord-est Klina și 34
de km nord-vest Priština), care desparte
comunitatea sârbă de cea albaneză, protestând
pentru decesul băieților. O mulțime numeroasă de
kosovari sârbi s-a strâns la capătul nordic al podului
pentru a opri trecerea kosovarilor albanezi. Trupele
KFOR de menținere a păcii, conduse de NATO, au
blocat podul folosind gaze lacrimogene, gloanțe de
cauciuc și grenade paralizante pentru a despărți
mulțimile. Cu toate acestea, ambele tabere au
deschis focuri de armă și au aruncat cu grenade de
mână, cel puțin 6 persoane (4 kosovari albanezi și 2
kosovari sârbi) au murit și peste 300 au fost rănite.
Totodată, 11 militari din KFOR au fost răniți, 2 dintre
aceștia fiind în stare gravă.
Incidente similare, incendieri de case, de
biserici ori de autovehicule, s-au produs în
majoritatea localităților în care sârbii se aflau în
25
AMINTIRI
minoritate. Violențele au continuat și pe 18 martie
cu numeroase manifestații în mai multe localități
din Kosovo, în special în Čaglavica și, de asemenea,
în Kosovska Mitrovica, Lipljan (15 km sud Priština),
Obilić (aproximativ 8 km vest Priština) și Priština. În
urma acestora, 19 persoane au murit, iar alte
câteva sute au fost rănite (inclusiv 61 de polițiști și
55 de militari KFOR). Purtătorul de cuvânt al ONU
susținea că 800 de case și 35 de biserici au fost
distruse. De asemenea, s-a raportat că aproximativ
4.000 de persoane au rămas fără case.
Evenimentele din Kosovo au provocat o
reacție agresivă și pe străzile din Serbia. În după-
amiaza zilei de 17 martie, mulțimile s-au adunat în
Belgrad, Novi Sad (95 de km nord-vest Belgrad) și
Niš (aproximativ 91 de km nord-est Priština)
protestând împotriva modului cum au fost tratați
sârbii din Kosovo.
Pentru a preveni orice intervenție din
exterior, trupele KFOR au închis granița dintre
provincia Kosovo și Serbia și Muntenegru. De
asemenea, aeroportul internațional a fost și el
închis. Totodată, NATO a anunțat la 18 martie că va
suplimenta forțele KFOR deja prezente în zonă cu
încă 1.250 de militari (din care 750 din partea Marii
Britanii, 400 din partea Franței și 100 din partea
Danemarcei).
Izbucnirea aproape concomitentă, în
majoritatea localităților din provincie, cât și modul
aproape identic de desfășurare a violențelor
interetnice a condus la ipoteza caracterului
premeditat, organizat, al acestor acte. Liderii
principalelor partide albaneze din Kosovo, în
schimb, au susținut că violențele au izbucnit
spontan, afirmație aflată vădit în opoziție cu cea a
oficialilor UNMIK (Misiunea de Administrație
AMINTIRI
Interimară a Organizației Națiunilor Unite în
Kosovo), OSCE, NATO și autorităților de la Belgrad,
care au afirmat că acțiunea a fost organizată,
condusă, coordonată și desfășurată de către
membrii unor grupări extremist-teroriste
albaneze, care au intenționat să definitiveze
curățirea etnică a provinciei, inclusiv prin
alungarea sârbilor din localitățile mixte.
Am plecat din București în după amiaza zilei
de 27 martie 2004, prin Serbia, așa cum stabilise
Direcția Informații Militare încă de la înființarea
ROU-NIC (martie 2002) și nu prin Bulgaria și
Macedonia, așa cum era prevăzut pentru militarii
români care efectuau misiuni în cadrul Forței de
stabilitate a NATO.
Asta pentru că, spre deosebire de celelalte
forțe, ROU-NIC era compusă din 5 militari și făcea
deplasarea în teatrul de operații, de regulă, cu un
microbuz. Pe de altă parte, relațiile militare dintre
armatele Serbiei și României s-au menținut în
aceeași notă de prietenie și bună colaborare.
Demersurile noastre, de tranzitare a teritoriului
țării vecine pentru a ajunge în Kosovo, au fost
soluționate, întotdeauna, favorabil de către
autoritățile sârbești. Un alt argument a fost și acela
că distanța până la Priština era mai mică prin
Serbia, decât prin Bulgaria și Macedonia și
presupunea costuri mai mici.
Ajunși la frontiera româno-sârbă, am
înnoptat la Drobeta-Turnu Severin. A doua zi, la ora
08.00 eram la graniță. Intrarea în țara vecină s-a
făcut într-un timp scurt, apoi ne-am continuat
deplasarea spre Kosovo. Drumul este lin, cu o bună
vizibilitate, prin câmp sau prin sate uitate de lume
și până în apropiere de Negotin (situat în
apropierea frontierei dintre Serbia, România și
Bulgaria, la aproximativ 50 de km sud Drobeta-
Turnu Severin), am mers paralel cu Dunărea. La
aproximativ un kilometru de Negotin, drumul se
bifurcă, dar fără indicatoare de avertizare - în
dreapta spre Zaječar (aproximativ 90 de km sud
Drobeta-Turnu Severin), care pare drumul
principal. De aici comunicația începe să urce
treptat. Șoseaua este mai îngustă ca la noi și bine
asfaltată, chiar dacă pe alocuri este peticită.
Serpentinele sunt accesibile. Avantajul este că
localitățile sunt rare și sunt ocolite de șosea. Eram
aproape singuri în trafic, dar asta nu însemna să
26
circulăm cu viteză, cu toate că nu am văzut niciun
polițist sârb pe tot traseul.
De la Zaječar șoseaua se lățește, iar asfaltul
este de bună calitate. Pe măsură ce ne apropiem
de Knajaževac (aproximativ 41 de km sud Zaječar),
urcăm tot mai mult, serpentinele sunt mai dese, iar
drumul devine de-a dreptul spectaculos, cu peisaje
atrăgătoare. Serbia este o țară frumoasă! După un
popas de o jumătate de oră la Knajaževac pentru
un suc și o cafea, ne-am consultat hărțile și am
plecat spre Priština.
În dreptul localității Niš (aproximativ 45 de
km sud-vest Knajaževac) am virat la dreapta, apoi
am trecut pe un pod și, după ce am virat la stânga,
am intrat pe autostrada Belgrad-Skopje pe care,
după 10 km, am părăsit-o în dreapta, spre
Prokuplje (aproximativ 26 de km sud-vest Niš).
Drumul este bun, dar mai aglomerat datorită
faptului că șoseaua trece prin localități. După
aproximativ o oră și patruzeci de minute am ajuns
la punctul vamal Merdare (aproximativ 63 de km
sud-vest Niš), limita de demarcație cu provincia
Kosovo (în Serbia este considerată demarcație
administrativă, iar în partea kosovară este
considerată graniță).
Am fost întâmpinați de o echipă a ROU-NIC
aflată în teatrul de operații. Cu toate că NATO a
închis frontiera cu Serbia, formalitățile vamale s-au
derulat fără probleme. Apoi, am continuat
deplasarea spre Podujevo (aproximativ 48 de km
sud-vest Prokuplje) și, în aproximativ 40 de minute

(ora 14.30), eram în Camp „Film City”, la Priština.
„Film City” este numele bazei unde este
dislocat Cartierul General al trupelor NATO din
Kosovo. HQ KFOR (Comandamentul Forței
Kosovo), Priština este o bază militară, construită în
vara anului 1999, pe dealul Dragodan, pe locul
unde fusese cândva un studio cinematografic
iugoslav, care arăta ca un mic oraș internațional.
Sediul KFOR are, în principiu, o structură similară
cu toate Camp-urile NATO.
Aleile poartă numele capitalelor țărilor din
care provin militarii din cadrul KFOR. „București”
este una dintre „străzile” pe care calci imediat ce
intri în bază, după ce treci de punctul de pază a
cărui securitate este asigurată de o subunitate
maghiară. Perimetrul bazei este împrejmuit cu
gard din sârmă ghimpată.
La „Film City” am poposit, inițial, la sediul
ROU-NIC, care îndeplinește misiuni la Cartierul
General al trupelor NATO din Kosovo, apoi, am fost
cazați în spațiile alocate personalului aflat în
tranzit.
Kosovo, pe care l-am găsit atunci când am
ajuns acolo, în martie 2004, era caracterizat de o
frustrare crescândă. Din punctul de vedere al
majorității albaneze, principala cauză a violențelor
nu a fost conflictul interetnic, ci lipsa unor
oportunități economice și absența unei căi politice
clare de urmat în viitor, așa cum spunea un tânăr
albanez: „Ne-ați dat libertatea, dar nu și un viitor”.
În ceea ce-i privește pe sârbi, aceștia se considerau
victimele unei campanii care urmărea fie să-i
alunge din Kosovo, fie să reducă prezența lor la o
populație împrăștiată în zona rurală.
Una dintre vizitele făcute atunci a fost în
vestul provinciei Kosovo, la Goraždevac, la militarii
români, din cadrul Batalionului 191 Infanterie
„Colonel Radu Golescu”, din Arad, constituiți în
Detașamentul ROFND VII, sosiți de câteva zile în
teatrul de operații.
Pe drumul de la Priština la Goraždevac am
remarcat că în Kosovo lucrurile au evoluat de la
prima mea prezență în teatrul de operații, din
octombrie 2001. Imaginea pe care am avut-o
atunci, în martie 2004, când am trecut din nou prin
această zonă, era a unei oarecare prosperități: case
nou construite pretutindeni, oameni care își văd de
treburile cotidiene în orașe precum Priština sau
27
AMINTIRI
Peć, vânzători ambulanți care își desfac tarabele cu
marfă de la primele minute ale zilei, magazine
pline de produse vestice – un loc ca oricare altul, ai
putea spune. Cu toate acestea, nu poți să nu vezi
gunoiul de pe străzi și sărăcia provinciei. Cu
siguranță, totul are nevoie de timp.
Față de ultima vizită (martie 2003), acum
eram cu mai multă băgare de seamă la ce se
întâmpla în jurul meu. Faptul că treceau pe lângă
mine coloane de 3-5 mașini de teren cu steagul
uneia sau alteia din țările participante la misiunea
de menținere a păcii, sau mașini de poliție a
misiunii ONU, UNMIK, mă făcea să conștientizez că
sunt în Kosovo și că n-au trecut nici măcar două
săptămâni de când armele semănau teroarea și
rugurile aprinse ale caselor sau lăcașurilor de cult
luminau în bezna nopții.
După o deplasare pe Valea Rugovei, un
traseu montan de-a lungul râului Pećka Bistrica,
care îmi amintește de Cheile Râșnoavei, un loc cu
un peisaj sălbatic, grote și peșteri, cascade și
panorame magnifice, următoarea oprire a fost la
Patriarhia Ortodoxă Sârbă din Peć (chiar de unde
începe Valea Rugovei). Biserica a rămas încă
neatinsă. Era păzită de un impresionant dispozitiv,
format din militari italieni din trupele KFOR. Între
altele fie spus, gheretele blindate de pază ale
parașutiștilor italieni erau ciuruite de gloanțe, iar
pe zidurile înalte ale bisericii se vedeau urmele
gloanțelor de la nenumăratele asalturi ale etnicilor
albanezi. Patriarhia de aici, din Kosovo, reprezintă
un bastion al rezistenței creștinismului, dar și
leagănul ortodoxiei sârbe. Locuri sfinte, un fel de
Ierusalim sau Mecca, la care se vor raporta mereu
sârbii, oriunde s-ar afla... Apoi am oprit la Belo
Polje, un sat sârbesc, situat la aproximativ 2 km sud
de centrul orașului Peć.
Satul a avut înainte de războiul din 1999 trei
sute de familii sârbe care, în urma atrocităților
petrecute pe timpul acestuia, au fugit în Serbia și
Muntenegru. Aici, UNHCR (Înaltul Comisariat ONU
pentru Refugiați), împreună cu numeroase
fundații și organizații nonguvernamentale derulau
un proiect pilot de reconstruire a unei comunități
multietnice și de recunoaștere a drepturilor
etnicilor sârbi de a se întoarce la fostele lor case din
Kosovo.
În iulie 2003, după negocieri prelungite între
AMINTIRI

UNMIK, KFOR și guvernul kosovar provizoriu, s-a

convenit ca douăzeci și cinci de case să fie
reconstruite și, astfel, treizeci și patru de sârbi să se
întoarcă înapoi în sat. Proiectul a fost considerat
sigur, deoarece principala bază italiană KFOR,
Camp „Villaggio”, este situată la doar un kilometru
sud distanță de sat.
Pe 17 martie, Belo Polje a găzduit vizita celor
treizeci și patru de etnici sârbi veniți în sat pentru a
vedea noile locuințe care le erau destinate și să
constate unde ar mai putea să fie construite altele.
În după-amiaza acelei zile, la aproximativ ora
La zece zile după evenimentele din martie
14.30, vizitatorii sârbi au fost informați de către
2004, am putut să văd urmările acelui dezastru.
mai mulți ofițeri din cadrul poliției locale că un
Am fost îngrozit. Casele au fost distruse în
grup de albanezi kosovari (de câteva sute), din Peć,
totalitate. Străzile și curțile erau pline cu gunoi,
se îndreaptă spre sat. La recomandarea polițiștilor,
care a fost adus, în mod intenționat, din apropiere
etnicii sârbi s-au adăpostit în biserica lor ortodoxă,
de Peć. Pomii fructiferi și instalațiile electrice au
recent reconstruită.
fost tăiate, sistemul de instalații sanitare distrus.
Î n a i n t e d e a a j u n g e î n B e l o Po l j e ,
De asemenea, acoperișul Bisericii Maicii Domnului
protestatarii au mărșăluit mai întâi spre sediul
era vizibil deteriorat, iar interiorul era vandalizat și
UNMIK din Peć, apoi s-au oprit în fața clădirii
ars. Totodată, noul cimitir, restaurat de către etnicii
municipale din localitate, făcând apel prin
sârbi repatriați, a fost profanat.
megafoane către albanezii kosovari să se alăture în
Viața nu era nici pe departe ușoară pentru
număr cât mai mare demersului lor.
sârbi, nici în Goraždevac (cea mai mare enclavă
Trupele KFOR și UNMIK au fost surprinse de
sârbă din Kosovo, apărată de militarii români și
eveniment. Ajunși în Belo Polje, protestatarii au
italieni, care numără aproape o mie de suflete) sau
aruncat cu cocktailuri Molotov în biserică. Pe
în multe alte locuri, unde nu mai existau decât mici
timpul operației de evacuare a etnicilor sârbi,
comunități minoritare în cadrul provinciei
aceștia au fost atacați cu pietre și cuțite de
majoritar albaneze. Oameni săraci creșteau
mulțimea ostilă, mai mulți dintre ei fiind
animale în propria gospodărie sau lucrau
înjunghiați și răniți. A fost ca un mesaj de „Bine ați
pământul, destul de roditor. Trăiau ca într-un
revenit!”, adresat refugiaților sârbi care se
adevărat ghetou, în locuințe sărăcăcioase, cu un
reîntorseseră în Kosovo, la casele și proprietățile lor.
singur nivel, fără facilități de apă și canalizare, în
În urma altercației, poliția UNMIK a fost
zone păzite zi și noapte de trupe KFOR, care nu
nevoită să facă uz de armă, un cetățean de etnie
aveau servicii, nu aveau venituri și supraviețuiau
albaneză fiind împușcat mortal. Nu fără a-și asuma
din ajutoare. Oameni care, pentru a avea contacte
riscuri, militarii italieni au reușit să-i evacueze pe
cu exteriorul, ieșeau din satele lor în convoaie
locuitorii sârbi din Belo Polje și să le ofere adăpost,
însoțite de apărătorii păcii, păziți cu cartuș pe
temporar, în Campul „Villaggio Italia”, din
țeavă, dar nu pentru că voiau să dispară, ci pentru
apropiere. Apoi, cele treizeci și patru de persoane
că voiau să rămână.
evacuate au primit primul ajutor și tratament
În Camp „Basco” atmosfera era de încredere
pentru leziunile lor. Trei sârbi răniți grav au fost
și optimism. Aflați la început de misiune, băieții
internați în spitalul din Prizren (aproximativ 60 de
noștri erau bucuroși că se înțeleg foarte bine cu
km sud-vest Priština). Toate casele recent
camarazii lor italieni. Misiunile de patrulare pe
reconstruite în Belo Polje au fost arse. Fumul gros a
timp de zi și de noapte se executau de către echipe
fost văzut și din baza Goraždevac, în care erau
mixte româno-italiene. Comanda acestora era
dislocați militarii noștri (aproximativ 7 km est Belo
atribuită succesiv atât părții române, cât și celei
Polje).
italiene. Militarii erau cazați în CORIMEC-uri de

28

fabricație italiană. Totodată, hrana era asigurată
prin grija partenerului italian. La prepararea ei
participa și un bucătar român din cadrul
detașamentului, cunoscut ca expert în materie, de
omologii săi italieni. Ciorba, sărmăluțele,
mămăliguța și alte preparate specifice românești
au fost foarte apreciate atât de către militarii
români, cât și de către cei italieni.
În baza militară din Goraždevac lucrau, cot la
cot, atât albanezi cât și sârbi. Când s-a acutizat
conflictul, nu-și mai vorbeau, iar la sala cu mese
stăteau separați și își aruncau priviri pline de ură!
Chiar și după domolirea situației în Kosovo,
tensiunea încă mocnea, iar privirile le erau la fel de
încruntate...
De asemenea, tot aici am aflat că pe 17
martie 2004, către miezul nopții, un grup de etnici
sârbi a venit la poarta bazei militare în care se aflau
băieții noștri, solicitându-le sprijinul și protecția.
Erau vădit îngrijorați de evoluția situației, casele
lor aflându-se chiar la periferia enclavei.
Preconizau o înrăutățire a situației. Spuneau cu
disperare că „dacă nu se intervine acum, mâine va
fi prea târziu!”
Detașamentul românesc (ROFND VI), din
cadrul Batalionului 191 Infanterie „Colonel Radu
Golescu”, din Arad, cu toate că mai avea doar
câteva zile până la încheierea misiunii și revenirea
în țară, a răspuns cu promptitudine solicitării, a
ridicat imediat gradul de alertă, au fost întărite
măsurile de siguranță, a intensificat patrulele în
zona respectivă, asigurând securitatea celei mai
mari enclave sârbe din Kosovo, în Goraždevac.
Aceștia au fost sprijiniți și de jandarmii români din
Baza de la Peć. Din raportările militarilor noștri a
rezultat faptul că atât ei, cât și jandarmii români nu
au fost angrenați în niciunul dintre conflicte.
Militarii români au fost foarte apreciați de
localnici. În primul rând, pentru că cei din zonă se
simțeau apărați, dar și pentru firea blândă și
prietenoasă a românului. De asemenea, militarii
noștri au respectat obiceiurile și tradițiile
populației din zonă, atât a celei de etnie albaneză,
cât și a celei de etnie sârbă. În toate activitățile
desfășurate în aria de responsabilitate,
imparțialitatea și politețea militarilor români au
fost apreciate. Din spusele băieților noștri a
rezultat că, în fiecare săptămână, în Camp „Basco”,
29
AMINTIRI
se întâlnesc primarii sârbi și reprezentanții
principalelor clanuri ale albanezilor kosovari din
zonă. Cei mai în vârstă și cei mai bogați etnici
albanezi sunt capii familiilor, dar și ai satelor.
Cu toate acestea Kosovo poate fi și o
frumoasă destinație turistică. Aici poți găsi
Mănăstirea Visoki Dečani, cea mai mare biserică
ortodoxă medievală din Balcani, din secolul al XIV-
lea, cu cea mai întinsă suprafață de frescă bizantină
păstrată (peste 1.000 de portrete ale Vechiului și
Noului Testament), un patrimoniu UNESCO,
situată în Metohia (partea de vest a provinciei
Kosovo), la aproximativ 2 km nord-vest Dečani și 12
km sud-vest Goraždevac.
Aflată sub protecția Națiunilor Unite și a
KFOR-ului, mănăstirea a scăpat de atrocitățile
musulmanilor kosovari, din luna martie 2004,
datorită intervenției prompte a militarilor italieni
din baza KFOR aflată la câteva zeci de metri de
aceasta.
Pare că timpul stă în loc la Mănăstirea Visoki
Dečani. Situată la poalele Munților Prokletije din
vestul Kosovo și înconjurată de o frumoasă pădure
de castani și de pini negri, mănăstirea este o oază
de liniște și frumusețe, un loc unde tradițiile de
arhitectură romanice se împletesc cu tiparele
artistice ale lumii bizantine.
Spre seară m-am întors în Camp „Film City”.
Toată lumea a venit să ne felicite. Era ziua în care
România a aderat în mod oficial la NATO prin
depunerea instrumentelor de ratificare la
Departamentul de Stat al SUA, stat depozitar al
Tratatului Alianței Nord-Atlantice.
29 martie 2004 reprezintă o dată extrem de
importantă pentru istoria modernă a României. Ea
consemnează momentul în care, țara noastră
alături de Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania,
Slovacia și Slovenia a devenit membră NATO. Timp
de peste un deceniu, aspirația de a deveni membru
al Alianței Nord-Atlantice a fost obiectivul strategic
național numărul unu. Acolo, în Kosovo, alături de
aliații noștri, ne-am bucurat de această izbândă.
Am sărbătorit-o cu decență, demnitate și
sobrietatea specifică nouă, celor în uniformă, dar
nici nu am făcut exces de modestie. Pentru că, într-
adevăr, militarii sunt principalii „vinovați” de
intrarea României în NATO. Este evident, alături de
reforma instituției militare, drumul României spre
AMINTIRI
NATO a fost „pavat” de participarea contingentelor
românești la operațiile din Bosnia și Herțegovina,
Kosovo, Afganistan și Irak.
Am constatat, cu ocazia marcării festive a
momentului integrării în structurile NATO, că
impresia aliaților despre militarii români este
foarte bună. Indiferent de grad și funcție, băieții
noștri sunt priviți în ochi cu simpatie și cu multă
încredere. Mergem cu toții la luptă și ne deosebesc
doar însemnele. Nu suntem cu nimic mai prejos
decât ei. Contactul cu stilul, mentalitatea, modul
de lucru și felul de a trăi al militarilor străini nu a
reprezentat ceva surprinzător pentru mine. În
acele clipe festive, mă uitam la colegii din cadrul
comandamentului KFOR și trăiam satisfacția de a fi
în NATO, aveam motivația și puterea de a fi militar
cu adevărat. Seara târziu, am simțit că se încheiase
o zi interesantă, plină de evenimente, dominată de
intrarea țării noastre în NATO.
Dimineața a început în nordul provinciei, la
Kosovska Mitrovica. După sfârșitul războiului din
Kosovo, din anul 1999, orașul a fost divizat între
etniile majoritar albaneză în sud și majoritar sârbă
în nord (majoritatea populației orașului fiind
albaneză). Nordul municipiului este „capitala”
enclavelor sârbe din nordul provinciei Kosovo.
Mitrovica a devenit locul cel mai cunoscut pentru
ciocnirile etnicilor, fiind agravate de naționaliștii
extremiști din ambele părți ale orașului.
La ora 11.00, când am ajuns la podul
„pietonal” (podul „Austerlitz”), care face legătura
dintre cele două comunități, acesta era păzit de
trupe KFOR și trupe ale poliției UNMIK. Era un calm
aparent. În Kosovo nu se știe niciodată când poate
izbucni din senin o nouă răzmeriță. De aici, am
continuat deplasarea în partea de sud a orașului,
locuită exclusiv de către albanezi. În drum spre
Baza militară franceză a KFOR, m-am oprit pentru
câteva clipe să vizitez Biserica ortodoxă Sfântul
Sava (dispusă în apropierea Camp-ului militar, la
aproximativ 2 km nord de acesta). Biserica era
păzită de contingentul grec al KFOR-ului.
Construcția a rămas intactă, chiar dacă pardoseala
era arsă, iar ferestrele deteriorate de foc și sparte
de pietre. Clopotnița și scara interioară erau, de
asemenea, arse. Totodată, casa parohială era
vizibil distrusă, avea acoperișul prăbușit complet și
geamurile sparte.
30
Zilele treceau cu repeziciune și ca urmare a
faptului că în fiecare zi aveam de parcurs un alt
traseu. Următoarea deplasare a fost în partea de
sud a provinciei, la Prizren (aproximativ 60 de km
sud Priština), la una dintre cele mai mari Baze
germane a KFOR-ului, situată în marginea de est a
localității.
În ciuda războaielor și a conflictelor etnice,
Kosovo este o regiune frumoasă, unde predomină
relieful muntos. Așadar, în drum spre destinație,
am avut șansa de a vedea Brezovica (aproximativ
20 de km est Prizren), o stațiune de recreere din
această parte a Balcanilor, un fel de Poiana Brașov,
singurul centru turistic de iarnă din Kosovo, care
are condiții naturale excepționale pentru schi.
Stațiunea este deosebit de frumoasă, cu un peisaj
magnific, care îți oferă priveliști atractive din zona
muntelui Sharr și care te fac să uiți că ești martor la
ceea ce se întâmplă în această parte de lume.
În Prizren, în acele zile de martie, sediile UN
și UNMIK au fost incendiate, ca și majoritatea
caselor din cartierul sârbesc, plus două biserici
(Catedrala Ortodoxă a Maicii Domnului de Ljevis,
din patrimoniul UNESCO și Mănăstirea Sfinții
Arhangheli, ambele datând din secolul al XIV-lea).
La fel și reședința episcopului ortodox din Prizren și
clădirea Seminarului Teologic Sfinții Chiril și
Metodiu (înființat în 1880), personalul acestor
instituții fiind evacuat la timp de către militarii
KFOR. În mai multe cazuri s-au înregistrat focuri de
armă și explozie de grenade, din fericire fără a se
înregistra victime.
Orașul este un alt loc de poveste care merită
vizitat, în special Moscheea lui Sinan Pașa, Muzeul
Ligii Albaneze, Podul de piatră cu trei arcade (pe

lista UNESCO), Hamamul Mehmet Pașa. Otomanii
nu au lăsat în urmă nu doar clădiri, ci și o
numeroasă comunitate turcă prezentă pe toate
străzile din oraș.
În Prizren am avut timp și de o plimbare în
Shadervan, centrul vechi al orașului (o zonă
turistică din partea de sud a localității), cu clădiri
tipic musulmane, moschei și străduțe încurcate, cu
numeroase cafenele și restaurante în care oamenii
își beau cafeaua pe malul bolovănos al râului
Prizrenska Bistrica, care străbate orașul. Locul mi
s-a părut plin de viață, normal, plăcut, în care te
poți plimba în voie. Acolo este și o veche fântână,
considerată monument istoric. Legenda spune că
dacă bei apă din ea, cu siguranță vei reveni în
Prizren. Vă spun că este adevărat, am revenit în
septembrie 2006.
Dar ce mi-a rămas bine întipărit în memorie a
fost lumina acelui apus de sfârșit de martie, sus pe
deal, la cetate, care învăluise tot orașul. E suficient
un detaliu, poate nesemnificativ, ca să te simți bine
într-un loc. Și e așa de important atunci când ești în
Kosovo să găsești acel lucru mic care să te facă să te
simți ca parte a poveștii.
Un alt eveniment important pe care l-am
trăit în Kosovo a fost pe 2 aprilie 2004, când
drapelul României a fost ridicat la Cartierul General
al NATO de la Bruxelles. Cu toate că în țară ziua de 2
aprilie a fost declarată zi liberă, aici a fost o zi
obișnuită de lucru, dedicată întâlnirilor oficiale cu
comandanții celorlalte celule de informații din
Camp „Film City” și cu diferiți reprezentanți, cu
funcții importante, din cadrul comandamentului
KFOR.
În ultima zi am trecut prin mai multe
localități din partea de est a provinciei. Cu această
ocazie am vizitat lacul artificial Batlava, una dintre
cele mai atractive destinații turistice pentru
kosovari, aflat într-o regiune muntoasă, la
aproximativ 25 de km nord-est de capitala Priština.
Acesta este unul dintre cele mai mari lacuri din
Kosovo și principala sursă de apă potabilă pentru
Priština și Podujevo.
În după-amiaza aceleiași zile ne-am deplasat
la Baza militară americană Camp „Bondsteel”,
situată în apropierea localității Uroševac
(aproximativ 38 de km sud Priština), iar la
întoarcere am vizitat Mănăstirea Gračanica.
31
AMINTIRI
Camp „Bondsteel” este principala bază a
armatei Statelor Unite sub comandă KFOR și cea
mai mare bază militară americană din Balcani.
Numele bazei a fost dat în onoarea sergentului
James L. Bondsteel, care a fost decorat cu Medalia
de Onoare a Armatei Statelor Unite pentru
eroismul său extraordinar de care a dat dovadă pe
timpul războiul din Vietnam.
În Camp „Bondsteel” cunoști cu adevărat
lumea. Am fost de vreo 3-4 ori acolo și mi-a plăcut
mult rigoarea militară, dar și atmosfera destinsă,
prietenească și camaraderească pe care ți-o
creează militarii americani. Te impresionează încă
de la intrarea din șosea măsurile de securitate și
atenția cu care ești tratat. Prima dată am crezut că
este partea protocolară a obligațiilor de serviciu,
dar mi-am dat seama că mă înșel. Un american
niciodată nu este indispus. Cel puțin militarii.
Camp „Bondsteel” este imens, ca un mic
orășel, cu multe facilități oferite militarilor și
angajaților civili care locuiesc și lucrează acolo.
Baza este organizată la „milimetru”, iar facilitățile
sunt concepute pentru a asigura tot confortul.
Camp-ul dispune de un teren de fotbal (european)
cu instalație de nocturnă, săli de studiu pentru cei
care doresc să învețe limbi străine (albaneză,
sârbă, sau germană), sau să-și îmbunătățească
abilitățile de lucru pe calculator sau să participe la
o varietate de cursuri de certificare, săli de sport
(baschet/volei, fitness și forță), spații de recreere
(care au telefoane, calculatoare cu conexiune la
internet, mese de biliard și de ping-pong, jocuri
video), un PX (cel mai mare magazin din Sud-Estul
Europei) de unde poți cumpăra aproape orice,
inclusiv televizoare, telefoane, cărți, DVD-uri, CD-
uri, mobilier mic (pentru a face spațiul de locuit
AMINTIRI
mai confortabil), haine, încălțăminte, produse
alimentare etc., o capelă pentru diverse servicii
religioase, sală de mese mare, stație de pompieri,
cel mai bun spital din Kosovo, eliport, secție de
poliție militară, pizzerie, frizerie, spălătorie,
croitorie, magazin de presă, magazine de
suveniruri cu produse din Kosovo, cafenele,
cinematograf și multe altele pentru a-ți face
șederea în Kosovo cât mai plăcută.
Mâncarea este foarte bine pregătită, cu o
varietate de preparate din care ai posibilitatea să
alegi ceea ce-ți place. Conform Ordinului General
nr. 1, în bază nu se consumă băuturi alcoolice.
Interesant este că, indiferent de ceea ce fac (sport,
servit masa etc.), militarii americani poartă cu ei
armamentul din dotare.
La întoarcerea spre Priština am vizitat
Mănăstirea Gračanica. Biserica este situată în
localitatea sârbească cu același nume, la
aproximativ 8 km sud-est de Priština. Aceasta este
una dintre cele mai vechi și minunate mănăstiri
ortodoxe din Kosovo (culmea artei medievale
sârbe, o bijuterie a tradiției bizantine) și, probabil,
cel mai puternic simbol al supraviețuirii sârbilor pe
aceste meleaguri.
Mănăstirea a fost ctitorită de către regele
sârb Ștefan Milutin, în anul 1321, pe ruinele unei
mai vechi biserici, datând de prin secolul al XIII-lea,
care, la rândul ei, fusese construită pe ruinele unei
basilici din secolul al VI-lea. Biserica a fost
construită din piatră și cărămidă, așezate în rânduri
succesive. Zidurile groase au fost luate cu asalt de
nenumărate ori de către musulmanii furioși care
simțeau că în această zonă este loc numai pentru
Allah. Sârbii au continuat, însă, să-și reconstruiască
biserica ori de câte ori a fost nevoie.
În martie 2004, biserica se afla într-o bună
formă exterioară, dar picturile din interior și-au
pierdut din strălucirea originală. De-a lungul
timpului, mare parte dintre frescele bisericii au
fost distruse ori deteriorate, dar încă se mai pot
observa unele care și-au păstrat culorile de
început.
În anul 1990 Mănăstirea Gračanica a fost
declarată Monument istoric, iar din anul 2006 a
fost inclusă în lista Patrimoniului Mondial, de către
comisia UNESCO. A fost trecută în categoria
Monumentelor Medievale din Kosovo, alături de
32
Mănăstirea Visoki Dečani, ambele apreciate drept
monumente mondiale aflate în pericol. Liniștea
locului și securitatea Catedralei erau asigurate de
contingentul suedez din KFOR.
Imaginile care impresionează însă cel mai
tare în Kosovo sunt nenumăratele monumente și
cimitire dedicate fie etnicilor albanezi, fie sârbilor.
O dovadă de netăgăduit că rănile războiului încă nu
s-au stins era faptul că cimitirele sârbilor erau
devastate: crucile căzute, pietrele sparte, bisericile
arse sau chiar dinamitate. Mă întreb consternat
„De unde atâta ură și lipsă de credință în
Dumnezeu!?”.
Ajunși în Camp „Film City” ne-am pregătit
pentru ultimele întâlniri de rămas bun. În HQ
Priština, noul ROU-NIC, sosit cu puțin timp în urmă,
a reușit să se integreze foarte bine, creând
continuitate în activitățile zilnice ale misiunii, fără a
se sesiza din partea aliaților rotirea personalului.
Eram la mai bine de o săptămână de când
începusem drumul spre Kosovo.
Pe 4 aprilie 2004, m-am reîntors în țară. Am
trăit atunci, cu adevărat, sentimentul misiunii
îndeplinite. Eram fericit, eram militar NATO!
Actele de violență din luna martie 2004,
conduse de către extremiștii albanezi kosovari
împotriva comunităților de sârbi, romi și ashkali
din Kosovo, au fost descrise de oficialii
internaționali și de reprezentanții KFOR ca fiind
inacceptabile. Aceștia au condamnat violențele,
făcând apel la pace în Kosovo.
Numărul mare al protestatarilor (peste
50.000) a scos în evidență starea de spirit a
comunității albaneze din Kosovo, în special a
tinerilor, care, după conflictul din 1999, s-au simțit
profund marginalizați și frustrați de lipsa de
oportunități oferită de economia autohtonă.
Totodată, conflictul din 1999 a lăsat urme adânci în
relația interetnică din cadrul provinciei, un număr
mare de persoane fiind familiarizate cu violența
etnică atât ca victime, cât și ca infractori.
Violențele au scos în evidență caracterul
spontan al acestora și transformarea în acțiuni
organizate, bine orchestrate, de purificare etnică.
L a î n c e p u t , m a j o r i tate a m a n i fe sta nț i l o r
albanezilor kosovari s-a alăturat protestelor
spontane, dar mai apoi, aceștia au fost manipulați
de elementele extremiste locale (membri radicali

ai unor partide politice etnice sau grupuri
marginale) cu scopul de a scăpa de populația de
etnie sârbă sau de alte comunități minoritare din
Kosovo.
Luptele din Mitrovica și Čaglavica au primit o
atenție semnificativă din partea mass-media,
creându-se impresia că majoritatea acțiunilor din
Kosovo au fost între etnicii albanezi, UNMIK și
trupele KFOR și că forța internațională a răspuns
robust la violență.
Comunitatea internațională a fost luată prin
surprindere din cauza creșterii bruște a violențelor.
De la sfârșitul anului 1999, atmosfera din Kosovo a
fost aparent liniștită, deoarece în ultimii cinci ani
au avut loc ciocniri și a existat o tensiune continuă
între sârbi și albanezi.
Ca răspuns la escaladarea violenței, NATO a
dislocat rapid aproximativ 2.000 de militari în plus
în Kosovo, dintre care unii au ajuns în termen de
câteva ore de la luarea deciziei privind dislocarea
lor, pentru a întări forțele din teren. Acest personal
a fost ulterior retras, îndată ce situația a fost pusă
sub control.
Poliția kosovară a format o echipă specială
de investigație pentru a rezolva cazurile legate de
evenimentele din martie 2004, iar potrivit
Consiliului Judiciar din Kosovo, la sfârșitul anului
2006, din cele 362 de acuzații s-a ajuns la 200 de
inculpări (134 de condamnări, 8 cazuri au fost
achitate, 28 revocate, iar 30 au fost suspendate).
Procurorii și judecătorii internaționali s-au ocupat
de cele mai susceptibile cazuri. Până în martie
2 0 1 0 , 1 4 3 d e a l b a n ez i ko s ova r i a u fo st
condamnați, dintre care 67 au primit pedepse cu
închisoarea de peste un an.
Albanezii din Kosovo și-au împlinit visul,
după doi ani de război și opt ani de administrare
ONU. Parlamentul de la Priština a adoptat, la 17
februarie 2008, prin aclamare, rezoluția care
proclama independența provinciei sârbe Kosovo.
Independența provinciei sârbe Kosovo a fost
ultima etapă a destrămării Iugoslaviei, începută în
anii '90 prin războaiele care au devastat Balcanii.
Proclamarea independenței Kosovo a
împărțit comunitatea internațională în două
tabere: pro și contra. Cel puțin șase țări ale Uniunii
Europene și-au anunțat, de mai multe ori, intenția
de a nu recunoaște declarația unilaterală de
33
AMINTIRI
independență a Kosovo, sau cel puțin nu imediat.
Este vorba despre Bulgaria, Cipru, Grecia,
România, Slovacia și Spania. Toate aceste state au
pe teritoriul lor minorități etnice și se tem că
secesiunea Kosovo de Serbia va crea un precedent.
Rusia, alături de Serbia, s-au opus cu fermitate
independenței. Mai mult, Moscova a avertizat că
își va schimba politica față de teritoriile separatiste
pro-ruse din Osetia de Sud și Abhazia, care, astfel,
s-ar putea separa de Georgia.
S-a afirmat de nenumărate ori că drumul
accederii noastre în Alianța Nord-Atlantică a trecut
prin teatrele de operații din Bosnia și Herțegovina,
Kosovo, Irak și Afganistan. Pentru cei care și-au
riscat și își riscă viața în numele acestui ideal, a fost
cea mai frumoasă recompensă, iar recunoașterea
rolului lor determinant vine să întărească legătura
dintre armată și societatea civilă, într-un moment
în care organismul militar se bucura de o încredere
onorantă.
O generație și-a făcut datoria într-un
moment istoric, încărcat de semnificații. O altă
generație a preluat ștafeta. Viitorul Armatei
României este, ca întotdeauna în istoria ei, în mâna
unor oameni puternici.
Educația de militar îmi spune și în prezent că
în Kosovo există încă ceață, o nebuloasă care
maschează un conflict în stare latentă, că provincia
supraviețuiește printre scântei etnice, cu un
potențial conflictual în evoluție.
Totuși, nutresc speranța că prezența trupelor
NATO va reprezenta un factor de stabilitate, de
temperare a spiritului războinic în zonă.
Până când? Numai Dumnezeu știe ...
(Articol apărut în cartea „Dincolo de călătorii
imaginare", Editura Universității Naționale de
Apărare, București, 2014, pag. 123-138)
PUNCTE DE VEDERE

REFORMAREA SAU... DEFORMAREA

SISTEMULUI DE FORMARE CONTINUĂ
ÎN CADRUL FORȚELOR TERESTRE
Colonel (r) Gabriel CARPIUC

Motto:
„Dacă limbajul nu este corect, atunci ceea ce a fost spus nu este ceea ce se vrea.
Dacă ceea ce s-a spus nu este ceea ce se vrea, atunci, ce ar trebui făcut rămâne nefăcut.”
Confucius

modernizare a sistemului de formare continuă în

forțele terestre, discuțiile să fie constructive și să
implice ambele părți, decidenți-executanți și nu unul
unilateral, fără drept la replică.
Imaginea pe care o au astăzi cercetașii,
parașutiștii și controlorii aerieni în zona finală de atac
integrat este rezultatul multor ani de experiență,
care le-au modelat și transformat continuu doctrina,
structurile organizatorice, misiunile, tehnicile,
tacticile și procedurile de operare, în acord cu
imperativele politico-strategice ale momentului și
inovațiile în teoria și practica războiului.
Dacă ar fi să mă refer numai la trupele de
parașutiști vreau să subliniez faptul că la 10 iunie
Limbajul operațional unic reprezintă o 1941, s-a înființat pe lângă Centrul de instrucție al
direcție prin care mediul operațional actual aeronauticii, Școala de parașutiști, denumită și
influențează nivelul de instruire a forțelor, iar
inexistența lui poate determina probleme de
interoperabilitate între diferite eșaloane, arme și
specialități militare.
De exemplu, dacă îi ordoni unui marinar
„Asigură clădirea asta!,” el va stinge lumina și va
încuia ușa. Un militar din Forțele Terestre va ocupa
clădirea și nu va lăsa pe nimeni să intre. Un infanterist
marin va ataca clădirea, o va captura și o va apăra
folosind foc concentrat și lupta corp la corp. Un
aviator, pe de altă parte, va avea nevoie de cel puțin
trei ani pentru a se hotărî dacă o cumpără sau nu.
Așadar, limbajul operațional ar fi trebuit să
stea la baza punerii în aplicare a Concepției de

34

Compania de parașutiști, structură care se va
transforma la 15 decembrie 1944, la presiunea
trupelor sovietice de ocupație, în Batalionul 4 pază,
urmând ca la 1 martie 1945 să fie desființată, motivul
probabil fiind dat de conștientizarea de către
„specialiștii militari ai momentului” a nivelului de
instruire, potențialului de luptă și capabilităților
operaționale al acestui gen de structuri, care puteau
reprezenta, în opinia lor, un risc major în
eventualitatea apariției unor conflicte.
Abia peste 5 ani, la 1 noiembrie 1950,
înțelegând necesitatea stringentă a constituirii și
operaționalizării rapide a acestui gen aparte, select
de forțe, Ministerul Forțelor Armate reînființează
trupele de parașutiști, care au evoluat de la un
batalion, la un Comandament al trupelor de
parașutiști cu patru regimente în anul 1986 și la trei
brigăzi imediat după revoluția din decembrie 1989.
Respectând adevărul istoric trebuie să
evidențiez faptul că în anii ‘70, cel mai probabil după
un model sovietic, au fost create, pentru cercetarea în
adâncimea dispozitivului inamicului și executarea
acțiunilor cu caracter deosebit, la fiecare armată, o
companie de cercetare, care ulterior s-a transformat în
batalion. Pentru deservirea nivelului strategic, inițial în
cadrul regimentului de parașutiști de la Buzău, apoi
independent, în subordinea Direcției Informații din
Marele Stat Major/Statul Major General, a fost
înființat Batalionul 404 Cercetare în dispozitiv, unitate
emblematică, fanion în domeniul procurării
informațiilor despre inamic, teren, condițiile
hidrometeorologice, starea comunicațiilor și
telecomunicațiilor, a resurselor materiale din zonă sau
desfășurării unor acțiuni cu caracter deosebit, care a
reprezentat modelul pe care l-au urmat și celelalte
batalioane de cercetare și nu numai.
Factorii de decizie de la acea vreme și-au dat
seama că existau diverse structuri cu specialitatea
35
PUNCTE DE VEDERE
parașutist și au conștientizat faptul că o armată, care
se dorește a fi compatibilă cu partenerii de alianță, cu
luptători perfect adaptați condițiilor din mediile de
operare, trebuie să țină seama de cerințele
operaționale ale luptătorului modern și să le
implementeze în cadrul unui proces de instruire
instituționalizată, derulat într-o instituție de
învățământ aptă să opereze cu un sistem riguros de
selecție, formare și dezvoltare profesională a
personalului militar, să filtreze permanent materialul
uman și, în același timp, să realizeze progresiv,
profilul luptătorului și specialistului din aceste
domenii ale excelenței.
Astfel, la data de 1 iulie 1986, la Buzău, în
cadrul Regimentului 60 parașutiști „Băneasa-
Otopeni”, s-a înființat Cursul de pregătire,
perfecționare și specializare cadre parașutiști, prima
structură propriu-zisă de învățământ din trupele de
parașutiști, care avea ca obiectiv perfecționarea prin
cursuri a ofițerilor comandanți de subunități și
pregătirea militarilor cu termen redus.
Centrul de perfecționare ISR, parașutiști și
JTAC „General-maior Grigore Baștan” (CPIPJ),
structura care a continuat tradiția acestui Curs, chiar
dacă a trecut prin toate furcile caudine ale
transformărilor din sistemul de învățământ militar, a
reprezentat un pilon de bază al învățământului
militar non-universitar, care s-a ghidat după un
„Sistem de formare și dezvoltare profesională a
personalului militar”, pus în acord cu interesele
generale ale armatei și exigențele specifice
specialităților militare pe care le gestiona. Acesta a
fost suficient de flexibil și a adoptat ca fundament
modelul socio-profesional al absolventului, fiind
armonizat permanent cu cerințele și standardele
partenerilor de alianță.
PUNCTE DE VEDERE
Astfel, această instituție de învățământ din
Crângul Buzăului, leagănul parașutiștilor militari, a
fost un punct de reper important pe harta
învățământului militar, iar pentru municipiul Buzău
un element identitar de maximă relevanță, care a
contribuit la atribuirea și susținerea, cu argumentele
istoriei autentice, a blazonului „Buzău - oraș al
aviației și parașutismului militar românesc”.
De ce spun a reprezentat? Pentru că în luna
februarie 2022, în cadrul acestei interminabile
reforme a învățământului militar non-universitar, mi
s-au adus la cunoștință noile repere conceptual-
organizatorice și funcționale după care va funcționa
sistemul. Tot atunci am auzit cu stupoare și o
expresie deja celebră acum „Zarurile au fost
aruncate, dacă va fi bine vom vedea după 2-3 ani,
dacă va fi prost să ne înjure cei care vin după noi!”, cu
care s-a încheiat discuția unilaterală din cadrul
singurului grup de lucru la care am participat
împreună cu ceilalți comandanți ai centrelor de
pregătire din cadrul Școlii de Instruire Interarme a
Forțelor Terestre. Tot cu această tristă ocazie s-au
prezentat elementele de bază referitoare ale
concepției de modernizare a învățământului militar
non-universitar (de fapt concepția de dărâmare a
acestuia), insistându-se pe reperele temporare deja
prestabilite, locurile de dislocare, subordonările și
resubordonările hotărâte etc.
Normal că, în acest tăvălug reformator
distructiv, s-a înscris și CPIPJ, iar transformarea și
restructurarea acestei instituții, gândită ca o
structură satelit, mult subdimensionată, fără
posibilități concrete de generare a forței pentru
structurile ce încadrează militari cu specialitățile
cercetare, parașutiști și controlori în zona finală de
atac integrat, chiar dacă este motivată de o așa-zisă
dezvoltare și modernizare a sistemului de
învățământ militar, a condus inevitabil la pierderea
36
irecuperabilă a resursei umane existente, a cărei
pregătire, date fiind particularitățile de formare,
obținere și menținere a calificărilor specifice, a
necesitat costuri financiare și de timp considerabile.
De asemenea, s-au pierdut tradițiile unor
specialități de nișă (parașutiști și cercetare), atât de
necesare în menținerea și motivarea noilor generații
de luptători, în condițiile în care recrutarea și
determinarea acestora de a se dedica apărării țării
sunt din ce în ce mai greu de realizat.
Voi argumenta cele prezentate anterior
printr-o scurtă analiză tip SWOT (Strong, Weakness,
Opportunities and Threats – puncte tari, puncte
slabe, oportunități și amenințări) a CPIPJ la
momentul transformării din care se poate vedea
necesitatea menținerii structurii și, dacă îmi este
permis, reaua credință în abordarea restructurării.
S/Strong - Puncte Tari
- experiență îndelungată și tradiție în pregătirea
luptătorilor din specialitățile parașutiști și cercetare,
respectiv a controlorilor aerieni în zona finală de atac
integrat/Joint Terminal Atack Controller/JTAC;
- experiență profesională a instructorilor
dobândită în misiuni internaționale;
- existența unor competențe instructive
complexe, specifice tuturor domeniilor militare din
responsabilitatea CPIPJ;
- încadrarea cu instructori militari calificați, cu o
bogată experiență profesională, corespunzătoare
cerințelor fișelor posturilor;
- utilizarea unor metode didactice interactive
pentru realizarea unui învățământ formativ; centrat
pe cursant; proiectarea și desfășurarea unor
activități didactice cu accent pe latura activ-
participativă;
- ofertă de pregătire diversă, în concordanță cu
cerințele ghidului carierei militare;

- existența unei facilități de simulare special
amenajate (laborator de simulare VBS 2 STRIKE), care
permite instruirea operatorilor JTAC din toate
categoriile de forțe ale armatei;
- colaborare foarte bună cu celelalte instituții
militare de învățământ;
- ofertă educațională unicat în Armata României
cu participare internațională (Curs Ranger; Curs de
supraviețuire, evitarea capturării, rezistență în
captivitate și evadare, Curs de brevetare pe parașuta
rotundă, Curs de supraviețuire iarna și vara, Curs de
cercetare în adâncime);
- asigurarea managementului domeniului
instruirii prin parașutare.
W/Weakness - Puncte Slabe
- neactualizarea permanentă, în conformitate cu
nevoile și cerințele de instruire ale structurilor
actuale, a instrucțiunilor și regulamentelor din
domeniul învățământului militar în centrele de
perfecționare ale armelor;
- încadrarea cu greutate a funcțiilor didactice
(nepublicarea funcțiilor vacante și limitarea prin
bugetare selectivă a unor funcții cheie);
- depășirea fizică și morală, precum și
insuficiența bazelor de antrenament și a logisticii
didactice;
- nealocarea corespunzătoare și ritmică a
resurselor financiare atât pentru întreținerea
facilităților de instruire existente, cât și pentru
modernizarea infrastructurii complexelor de
antrenament și a logisticii didactice.
O/Opportunities - Oportunități
- unicitatea CPIPJ în domeniul pregătirii
operatorilor JTAC din toate categoriile de forțe;
- creșterea cererii de personal calificat JTAC
național și NATO, în vederea operaționalizării
echipelor de controlori aerieni în zona finală de atac
integrat/ECAT, care încadrează batalioanele și
37
PUNCTE DE VEDERE
companiile de cercetare din Brigada 81 Mecanizată și
Brigada 282 Infanterie;
- recertificarea Programului național JTAC de
către o echipă de standardizare NATO;
- creșterea numărului de operatori (JTAC -
Instructori/Evaluatori) și a stațiilor de lucru cu 3 VBS-
2 sau 5 VBS-4 în cadrul structurii de simulare, pentru
a se putea exploata la maxim capabilitățile de
simulare a unor scenarii complexe;
- participarea instructorilor militari la misiuni
internaționale, sesiuni de comunicări științifice,
schimburi de experiență și alte forme de pregătire
pentru asigurarea unui personal înalt calificat;
- asigurarea stabilității instructorilor militari prin
creșterea atractivității funcțiilor didactice prin
reglementările privind reorganizarea învățământului
în centrele de perfecționare;
- creșterea prestigiului CPIPJ în cadrul Armatei
României și comunității locale;
- acordarea sprijinului material și financiar
pentru modernizarea bazei de antrenament și a
logisticii didactice.
T/Threats - Amenințări
- migrarea instructorilor militari către funcții
corespunzătoare conform necesităților impuse de
evoluția în carieră;
- deprofesionalizarea personalului didactic din
punct de vedere psihopedagogic din cauza
fluctuațiilor personalului catedrelor;
- pierderea personalului cu experiență în
domeniul învățământului militar din cauza
schimbărilor structurii organizatorice a instituției;
- scăderea calității actului didactic ca rezultat al
multitudinii de activități conexe, în dauna timpului
de pregătire personală a instructorilor;
- modificarea scării valorilor în societate;
- scăderea motivației militarilor de a urma
cursuri de specializare/perfecționare (sporuri,
încadrare în condiții de muncă etc.);
- funcțiile de instructori militari au devenit
neatractive, iar acest lucru conduce la neîncadrarea
acestora;
- nealocarea corespunzătoare și ritmică a
resurselor financiare pentru întreținerea și
modernizarea bazei de antrenament și logistică
didactică;
- fenomenul de autosuficiență manifestat la
unele dintre cadrele didactice.
În continuare aș dori să prezint câteva din
implicațiile ce decurg din transformarea centrului de
perfecționare în bază de perfecționare.
PUNCTE DE VEDERE
La momentul actual, în rândul personalului
militar încadrat, inclusiv pe funcții de instructor
militar, cu perspective pentru evoluția în carieră, a
apărut dorința ieșirii din sistem, la cerere sau din
motive medicale, deoarece acesta a perceput faptul
că sistemul nu recunoaște meritele și efortul celor ce
îl compun, iar statul de organizare proiectat nu a
făcut decât să sporească acest proces de auto-
eliminare, printr-o ofertă minimală a funcțiilor, fără a
pune degetul pe rană.
Refuzăm cu obstinație în continuare să
scoatem la lumină cauzele pentru care s-a ajuns aici.
Sistemul de educație și învățământul militar stă cu
spatele la „piața” forței de muncă militare,
proiectându-se state de organizare care se
operaționalizează foarte greu, motivarea muncii
fiind una din cauzele neîncadrării funcțiilor de ofițer,
maistru militar sau de subofițer.
Nu mai vorbesc de faptul că sub ochii noștri,
militarilor bine pregătiți li se oferă salarii mai mari și
condiții mult mai bune de trai în alte medii și
instituții, fără ca acestea să suporte costurile cu
pregătirea și formarea acestora.
Punerea în aplicare a noului stat de
organizare a creat un dezechilibru major în structură
și a determinat premisele de încadrare greoaie a
funcțiilor conform actelor normative în vigoare.
Când asiști impasibil la descompunerea unui
sistem de învățământ militar, cu toate greutățile și
nerealizările lui și îți rezolvi problemele scoțând
oamenii din sistem sau obligându-i să migreze către
locuri care să le asigure un confort financiar
rezonabil, fără să arăți că-ți pasă de problemele reale
din mediul unde evoluează (civil sau militar) și fără să
investești constant în infrastructură la un nivel care
să asigure măcar „Ziua porților deschise” pentru
atragerea tinerilor în sistemul militar, se cheamă că
ești complice la un viitor nesigur, care în niciun caz nu
se poate asimila cu o modernizare a sistemului de
învățământ militar.
Pe lângă toate acestea a apărut și un mare
dezechilibru în asigurarea întregului flux de activități
specifice de la cazare, hrănire, asigurarea serviciilor
medicale, plus sarcinile administrative și problemele
de securizare a obiectivului militar.
Dintre toate centrele de perfecționare care
s-au transformat în baze, chiar dacă printr-un mare
noroc și-a păstrat locația, CPIPJ a fost cel mai afectat.
Nu s-au folosit avantajele specifice specialităților ISR,
parașutiști și JTAC care existau în garnizoană (Brigada
de informații militare, Baza aeriană de instruire și
formare a personalului aeronavigant, Batalionul 52
38
operații speciale) și nu s-a oferit posibilitatea migrării
către acestea motivându-se încadrarea deficitară în
Forțele Terestre.
În tot procesul de punere în aplicare a
Concepției de modernizare, comandanții centrelor
de perfecționare au participat la o singură ședință de
informare în care toate problemele ridicate de
aceștia au rămas fără răspuns, decizia finală fiind
luată deja, noile state de organizare fiind pe fluxul de
implementare, fără o minimă implicare a structurilor
vizate.
Unii din cei care au proiectat aceste state de
organizare nu au fost niciodată în obiectivul militar
din Crângul Buzăului pentru a face o minimă evaluare
a capacităților de instruire și un studiu de impact
referitor la vulnerabilitățile pe linia personalului,
sistemului de instruire, infrastructurii, tradițiilor,
istoriei etc.
În final, din punctul meu de vedere, consider
că modernizarea învățământului trebuia să înceapă
cu modificarea ordinelor și regulamentelor, care sunt
depășite, apoi ar fi trebuit să se treacă la dotarea și
achiziționarea unor echipamente moderne și
ulterior la adaptarea statelor de organizare a
structurii la nevoi.
O altă întrebare care pentru mine nu are
răspuns este: „De ce aceste baze de perfecționare
trebuie să funcționeze pe marginea de est a țării,
arondate pe lângă batalioane operaționalizate?”, în
condițiile în care acestea sunt dislocabile în situația
apariției unui conflict, în locul lor rămânând doar
permanențele. Generarea și regenerarea forțelor
trebuia gândită a se executa în zona verde, în condiții
de siguranță, cred eu.
Din punctul meu de vedere statul de
organizare trebuia adaptat la cerințele de instruire
specifice specialităților ISR, parașutiști și JTAC, cu un
suport logistic integrat propriu care să facă față
provocărilor în aceste domenii de nișă, fără a pierde
personalul încadrat, deoarece contextul militar,
social și medical nu era unul propice.
Sunt dezamăgit de faptul că nu s-au avut în
vedere elementele convergente care să așeze aceste
specialități de nișă la loc de cinste, printre care
evidențiez: opțiune politico-militară clară, susținere
financiară reală, pachet motivațional diversificat și
atrăgător, consecvență și continuitate acțională a
tuturor factorilor implicați și, mai ales, Respect
pentru ceea ce sunt și fac.

REFORMATORULE !
Colonel (rtr) Alexandru RUSU
... Ce semeț erai odinioară, dragul meu, de
n-ai mai fi fost. Și ce mojic! ce mitocan! Ce
bădăran! Nu te mai recunosc. Parcă în hainele tale
a intrat alt om și parcă celălalt a plecat în pielea
goală, pe undeva, prin ceruri ori iad ...
(Tudor Arghezi, pamfletul Baroane,
publicat în Informația zilei, din 30 septembrie
1943, face parte din volumul Pamflete, Editura
Minerva, 1979)
M-am cam săturat să caut să înțeleg ce
vrei, totuși, să faci cu noi ...
Sunt trist că ți-am plătit din banii mei și ai
celor mulți studiile „la Înalta Poartă” pentru că abia
acum înțeleg că nu ți-au folosit la nimic ... sau,
poate ți-or fi folosit, poți să știi? ... Nouă nu prea
ne-a folosit și nici nu ne folosește școlarizarea ta ...
și CV-ul tău întins pe zeci de pagini, cu titluri și
cursuri, care de care mai pompoase...
Continuăm să ne scăldăm în aceleași
lipsuri și neputințe, dar de’!, acum le „vom face”
(cândva), suportabile și foarte greu de atins...
Îndoctrinat la cele școli vrei să schimbi
totul, fără discernământ și fără să ții cont de
realitățile în care ne zbatem ca peștele pe uscat, cu
resurse limitate, dar cu proiecte supermărețe și
denumiri de neînțeles...
Ai reformat armata cum ai vrut, ai tăiat
după bunul plac (sau nu) structuri cu mare
rezonanță militară, fără să-ți fie rușine de trecutul
care, cu timiditate și eleganță, încerca să-ți spună
că ar trebui ... dar cine să asculte?
Ești de un orgoliu nemăsurat, surd,
mândru și, cred că, fără să exagerez cu nimic,
mânat de învățăturile sau directivele (sic!)
căpătate acolo unde trebuie, de o răutate
neînțeleasă față de camarazii tăi și instituția care,
chiar dacă te-a susținut cu bună intenție, se
chinuie acum să-ți supraviețuiască.
39
PUNCTE DE VEDERE
Acesta este un pamflet!
Ești un ploconar și un yesman de joasă
speță, căruia nu îi pasă...
Te joci cu noi în înaltele sfere geopolitice și
ne explici, cu superioritatea fudulului ajuns în vârf,
despre necesitatea de a ne fi rău înainte de a ne fi
mai bine (!?)
De circa 30 de ani ne tot ții într-o continuă
reformă ...
Cum ai venit pe funcție (mare, după buget,
nene Iancule) cum te apucă căldurile reformatoare
(explicație: stare de neliniște intelectuală și fizică,
generată de promovarea într-o funcție impactoasă).
Și ne explici, și ne trasezi sarcini, și ne lași
muți cu perspectivele pe care nu le vom atinge
niciodată (noi am înțeles repede asta, dar tu, de ce
n-ai înțeles?)... și ne tot reformezi... de regulă ceea
ce mergea bine, nicidecum ceea ce nu mergea.
Cred că nici tu, reformatorule, de cele mai
multe ori nu înțelegi ceea ce ne ceri, așa că pe noi,
sărmanii, să ne ierți... că nu reușim, la rândul
nostru, să-ți înțelegem dorințele reformatoare și
gândirea strategică...
Din neliniștea ta, vizionarule, credeai că
se vor naște piramide și cea de-a unsprezecea
minune a lumii, dar doresc să te anunț că ai reușit
să naști (oare pentru a câta oară?), un monstru
hâd, fără cap, trunchi și coadă, un fel de euglena
verde... pentru care târâtul este esența existenței.
Acum, chiar ai reușit să mă enervezi,
reformatorule!
... Începi să tremuri acum, căzătură. Așa
s-a întâmplat cu toți câți au umblat să-mi fure
binele ce mi l-a dat Dumnezeu. Te-ai cam subțiat și
învinețit ...
(Același Tudor Arghezi)
PARTENERIAT
LA POIANA - DELENI CU CERCETAȘII ROMÂNIEI
Colonel (r) Gabriel BENESCU
Anul acesta am reușim să reluăm instruirea
liderilor cercetași, la solicitarea beneficiarilor,
respectiv Cercetașii României din cadrul Centrului
Local Sf. Dumitru, Valea Lupului, județul Iași.
După o întrerupere de 4 ani, cauzată
inclusiv de pandemie, am avut posibilitatea să
constatăm că interesul Cercetașilor României de a
colabora cu Asociația Cercetașilor Militari în
Rezervă și Retragere a rămas la un nivel ridicat.
Spre aducere aminte, primul modul de
bază s-a derulat la începutul lunii mai 2018 și a avut
ca obiectiv principal formarea și consolidarea
deprinderilor de a face față cu succes unor situații
neprevăzute ce pot apare pe timpul derulării unor
excursii în natură cu cercetași de diferite vârste.
Și acum, ca și atunci, am constatat cu
maximă satisfacție că am avut un limbaj comun,
respectiv că în majoritatea situațiilor liderii s-au
adaptat metodelor noastre de instruire și, evident,
au reușit să rezolve cu succes majoritatea situațiilor
„neprevăzute” apărute.
Inițial, convenisem cu Eugen Nedelcu,
liderul senior de la Valea Lupului, care și anterior a
40
fost principalul responsabil în organizarea
activității, să facem modulul avansat. Din discuții a
rezultat că ar fi indicat totuși să reluăm modulul de
bază având în vedere că în ultimii ani noi lideri au
aderat și ar avea nevoie de această pregătire,
urmând ca modulul avansat să-l derulăm cu
ambele grupe, ulterior.
Întrucât din experiența anterioară a
rezultat că luna mai, chiar dacă a fost destul de
îngăduitoare cu noi, dar nu așa cum ne-am fi dorit,
am considerat oportun să luăm în calcul luna iunie,
ceea ce s-a dovedit a fi o decizie foarte bună.
Activitatea s-a desfășurat la aceeași
locație, campingul de la Poiana-Deleni, județul Iași,
care întrunea toate condițiile necesare atât pentru
asigurarea unui trai decent, cât și pentru derularea
în foarte bune condiții a activităților de pregătire
teoretice și practice.
Am planificat, organizat și desfășurat
modulul împreună cu Radu (colonelul Radu Moscu)
și Jerome (plutonierul-adjutant principal Ionel
Pământ), o echipă consolidată, formată cu mulți ani
în urmă. La acest modul au participat lideri ai
 PARTENERIAT

deplasarea în teren fără hartă și busolă s-a derulat

pe coastele dealului din imediata apropiere a
campingului, zonă ideală pentru o astfel de
activitate, care dispune atât de spații acoperite cu
pădure, cât și o zonă frumoasă de belvedere.
Așa cum am obișnuit întotdeauna,
activitatea s-a desfășurat pe ateliere, astfel încât să
putem exploata cât mai eficient timpul redus avut
la dispoziție.
Un aspect relevant a fost constituit de
cercetașilor din mai multe centre locale din județul
primirea în rândul liderilor cercetașilor a încă doi
Iași, majoritatea însă provenind de la Valea Lupului.
membri, persoane dedicate și apreciate în centrele
Anterior derulării activității, echipa de
locale din care proveneau. Totul a fost organizat ca
instructori a revăzut și revizuit „Ghidul de
o surpriză, fără ca cei doi noi lideri să fie în
Supraviețuire – elemente de bază”, lucrare
cunoștință de cauză.
întocmită în urmă cu 4 ani, la prima ediție de
Conform regulilor cercetășiei,
instruire. Prin grija lui Eugen, pentru fiecare
ceremonialul a avut loc cu toți cercetașii în
participant s-a editat și legat câte un ghid, în
prezența cărora noii lideri au depus promisiunea,
format A5, fiind astfel ușor de luat în orice
la steagul Centrului Local Sf. Dumitru, sub
deplasare în teren.
coordonarea liderului acestui centru, doamna
Așa cum am considerat normal și firesc,
Petronela Petrea.
modulul a început cu noțiunile de bază privind
După ceremonial și masa de prânz, am
acordarea primului ajutor. După predarea
continuat în aceeași formulă activitățile practice,
noțiunilor teoretice, în aceeași seară am trecut la
trecând la alegerea locului și pregătirea bivuacului.
partea practică, cu accent pe accidente ce pot
Am împărțit participanții în două patrule
surveni în teren și la care liderii pot interveni
și le-am solicitat să-și organizeze bivuacul după
pentru a acorda primul ajutor până la sosirea
cum considera necesar fiecare entitate, numind un
ambulanței. Întrucât timpul a fost scurt, activitatea
lider la conducerea fiecărei patrule. Pe parcursul
practică a continuat pe scenariul unei situații reale,
acestei activități am precizat că ar fi indicat ca
la lumina lanternelor.
participanții să aibă în vedere că adăposturile
De precizat că partea practică, foarte
trebuie construite spre a fi utilizate peste noapte,
importantă de altfel, privind pregătirea și transportul
nu demonstrativ.
rănitului s-a derulat a doua zi, în două etape:
Aici au fost câteva aspecte oarecum
- etapa de instruire, respectiv de aplicare a
hilare, unora nevenindu-le să creadă că ar trebui să
noțiunilor teoretice, cu efortul instructiv axat pe
doarmă în adăpost. Alții au considerat că nu pot
formarea deprinderilor necesare și aplicarea măsurilor
dormi acolo deoarece prin zonă trec multe animale
de siguranță pe timpul transportului rănitului.
domestice și cert locul este plin de căpușe. Nu pot
- etapa de verificare, care s-a desfășurat
concomitent cu o altă activitate practică, fiind un
moment creat astfel încât să pară real, dar voi
reveni mai jos cu amănunte.
Ziua de sâmbătă a fost plină în adevăratul
sens al cuvântului deoarece a început dimineața
devreme cu noțiunile elementare teoretice și
practice de orientare și deplasare în teren fără
hartă și busolă și s-a încheiat târziu în noapte, cu
pregătirea hranei, la finalul amenajării bivuacului.
Partea practică privind orientarea și

41
PARTENERIAT
spune dacă argumentul meu a fost convingător,
dar am precizat că într-o situație reală, când nu va
exista o altă posibilitate, nu vor mai putea refuza
„confortul” oferit de adăpostul improvizat, drept
urmare majoritatea liderilor au dormit în cele două
adăposturi improvizate.
Pentru că nu se putea să se încheie
activitatea fără „incidente”, la un moment dat,
împreună cu Eugen și cei doi instructori, fără ca
ceilalți participanți să observe, am retras din zonă
câte un participant de la fiecare patrulă și le-am
solicitat să se ascundă în pădure. Întrucât trecea
timpul și nimeni nu observa absența celor doi, am
început să discutăm între noi alături de numărul
participanților din fiecare patrulă, subliniind cu
voce tare că parcă erau mai mulți. Liderul uneia
dintre patrule s-a sesizat și a trecut la căutarea
celui dispărut. Cealaltă patrulă ne întreba pe noi ce
se întâmplă și așa au constatat și ei că au unul lipsă.
Unul dintre lideri s-a întrebat retoric dacă
situația este reală sau nu, dar neprimind niciun
răspuns edificator, așa cum au fost instruiți la
partea teoretică, cu toții au încetat orice activitate
și au trecut la organizarea căutării celor rătăciți.
Cei doi, când au fost găsiți, conform celor
indicate de noi, au acuzat dureri femurale majore,
apreciind că probabil au fractură închisă de femur.
Cele două patrule s-au organizat foarte
bine și urmând protocoalele învățate au trecut la
imobilizarea membrului rănit și pregătirea
accidentatului pentru a fi transportat până la cea
42
mai apropiată cale de acces rutier unde ar fi urmat
să sosească ambulanța într-un caz real, distanța
fiind de aproximativ 600 m, cu o diferență de nivel
de aproximativ 80 m.
Aceste evenimente neprevăzute au făcut ca
organizarea bivuacului, respectiv construirea
adăposturilor și pregătirea locului de preparare a hranei
să continue până la lăsarea întunericului.
În aceste condiții, a fost evident că am
pregătit și servit cu toții masa la lumina jucăușă a
flăcărilor, sub cerul înstelat.
La bilanțul activității am avut onoarea și
plăcerea să constatăm că liderii participanți au
apreciat că activitatea a fost foarte utilă și s-au arătat
nerăbdători să participe și la modulul avansat.
Cei care au luat cuvântul au confirmat
importanța regulilor pe care le-am precizat încă de
la începutul activității și anume că există mici
detalii care îți pot face viața frumoasă sau dificilă
pe timpul deplasărilor în teren, precum felul în
care ne încheiem la șireturi, cum ne hidratăm, când
și cum luăm pauzele pe traseu.
Activitatea nu se putea încheia altfel
decât cu o fotografie de grup, pe fețele tuturor
putându-se citi atât oboseala, cât și plăcerea
lucrului bine făcut.
Consider că activitatea a fost un real
succes și sper să fim sănătoși ca să putem continua
acest tip de activitate care, credem noi, echipa de
instructori, are o foarte mare importanță pentru
oricine este dornic de a ieși în natură.

DEZRĂDĂCINATUL
- pamflet -
Când în părinți pulsa aleanu'
Lui i-au pus numele ȚĂRANU'
Crescut, format sub un ran
Dar mândru, se simțea ȚĂRAN...
Și tot trăind printre țărani
Botez și nunți, colinde-n ani
La rădăcini le-a strâns TRADIȚII
Apoi fu prins de mari ambiții
Luă drumul spre învățătură
Cu sârg ISTORIE, CULTURĂ
Și într-o zi ajunse mare
El, ȚĂRANU', nu CUTARE ...
Numai că își uitase SATUL
Cumva îl deranjase datul
OBÂRȘIA și RĂDĂCINA
CREDINȚA, DRAGOSTEA, LUMINA ...
Și iată-l „dârz” comentator
Indiferent, nepăsător
Despre botez, nuntă, TRADIȚII
Însă pus în alte condiții
Tot persiflând drum de ȚĂRAN
Batjocorit de un mirean
Marcat de ce înseamnă BANU'
Ceva mai mult decât ȚĂRANU'...
Rămas fără de rădăcini
Idei adoptă din străini
Și vrea un altul ca să pară
Căci nu mai simte dor de ȚARĂ
Îi pute ce-i tradițional
Ce-i românesc, ce-i național,
C-a devenit un pierde-vară
Mândria i-a ajuns... gargară...
De-acum vrea să aplice planu'
Să-și schimbe numele ȚĂRANU'
Și-n ajutor îi sare SATULː
„De azi eș DEZRĂDĂCINATUL!”
28.08.2022
43
PAGINĂ LIRICĂ
REVERBERAȚIE AUTUMNALĂ


Culorile toamnei molatec delir
Simfonic prin arșiți solare
Hamacul iubirii în vechi elixir
Mai leagănă șir de cocoare...
Pe galben domină solemn rubiniu
Frunzare din veri neș ute
În clopot valsează târziul - târziu
Uimirea luminii din ciute
Mai urcă visarea ver jul de dor
Poeme, în rid întomnate
Pe pânză-i pădurea, eroic decor
De sânge, tăceri răsfirate
Arome pufoase trezesc nostalgii
În lacrimi icoane stelare
Ecoul iubirilorː De ce nu-mi vii?!
Din Eminescu reverberare...
............................
Culorile toamnei tărâm în delir
Ținuturi de basm cunoscute
Și-n clopot de mp mai aud cum respir...
Copilăria din vremuri trecute...

18.10.2022


Colonel (rtr) Liviu ZANFIRESCU
DIN ACTIVITATEA ASOCIAȚIEI

AGENDA 2022
Asociația Cercetașilor Militari în Rezervă și în l iulie 2022. O echipă de instructori a
Retragere continuă menirea pentru care a fost asociației compusă din colonelul (rtr) Alexandru
constituită și desfășoară activitățile cuprinse în Rusu și colonelul (r) Radu Moscu a participat ca
planul de activități pentru anul 2022. instructori voluntari la activități cu specific
cercetășesc organizate de către Parohia Zorești
l februarie 2022. Adunarea generală a pentru copiii de vârstă școlară, în zona deluroasă
asociației. Cu această ocazie a fost ales, pentru o din nordul localității.
perioadă de 2 ani, noul comitet director, compus din:
o președinte, colonel (rtr) Viorel Drenea;
o vicepreședinte, colonel (rtr) Alexandru Rusu;
o secretar, locotenent-colonel (r) Eftimie Frățilă;
o administrator, colonel (rtr) Ion Militaru;
o casier, colonel (rtr) Marcel Crăciun.
l mai 2022. Asociația Cercetașilor Militari în
Rezervă și în Retragere a inițiat proiectul „Procet
2022”, prin care Primăria municipiului Buzău susține
cu fonduri nerambursabile activitatea asociației. In
cadrul acestui proiect sunt incluse mai multe
activități, dintre care evidențiem: editarea nr. 12 al l octombrie 2022. Președintele asociației,
revistei asociației „Cercetașii buzoieni”, realizarea colonelul (rtr) Viorel Drenea, a participat la
unui album foto aniversar cu ocazia împlinirii a 65 ceremonia militară și religioasă de depuneri de
ani de la înființarea companiei de cercetare și coroane și jerbe de flori la Cimitirul Eroilor, din
sărbătorirea Zilei cercetașilor militari. localitatea Siriu, județul Buzău, organizată cu
ocazia sărbătoririi Zilei Armatei României.

l iunie 2022. S-a desfășurat o nouă activitate

de instruire a liderilor cercetași aparținând
Centrului Local „Sfântul Dumitru”, Valea Lupului,
Iași, din cadrul Organizației Naționale „Cercetașii
României”. Echipa de instructori a fost alcătuită din
următorii membri ai asociației: Vă așteptăm să participați în număr cât mai
o colonel (r) Gabriel Benescu; mare la activitățile viitoare ale Asociației
o colonel (r) Radu Moscu; Cercetașilor Militari în Rezervă și în Retragere.
o plutonier adjutant principal (r) Ionel Pământ.
44