Almanah Cercetasii Buzoieni

Alexandru Rusu, Mircea Tănase
(coordonatori)
Cercetașii buzoieni
2011-2021
Almanah aniversar
10 ani de continuitate
Lucrare apărută cu sprijinul Primăriei Municipiului Buzău, în cadrul
programului „Acordarea finanțărilor nerambursabile din fonduri publice
alocate pentru activități nonprofit de interes local 2020” și proiectului
„PROCET 2020” – activitatea Asociației Cercetașilor Militari în Rezervă și
în Retragere la nivelul comunității locale buzoiene.
Asociația Cercetașilor Militari în Rezervă și în Retragere, Buzău
Alexandru Rusu Mircea Tănase

(coordonatori)
Cercetașii buzoieni
2011-2021
Almanah aniversar
10 ani de continuitate
Editgraph
Buzău, 2020
Lucrarea a fost realizată de redacția revistei „Cercetașii buzoieni” la
împlinirea a 10 ani de la înființarea Asociației Cercetașilor Militari în Rezervă
și în Retragere, Buzău
Coordonatori:
Alexandru Rusu
Mircea Tănase
Colectiv de autori:
Gabriel Benescu, Mihai-Luigi Burcă, Viorel Drenea, Octavian
Dumitrescu, Florian Gârz, Gheorghe Mateescu, Ion Militaru, Dumitru
Miu, Radu Moscu, Nicu Murgu, Dan Niculescu, Costel Olteanu, Stan
Petrescu, Marin Scarlat, Alin Spânu, Constantin Toma, Gheorghe
Văduva, Niculae Vochin, Liviu Zanfirescu
Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României

ASOCIAȚIA CERCETAȘILOR MILITARI ÎN REZERVĂ ȘI ÎN
RETRAGERE (Buzău)
Cercetașii buzoieni : 2011-2021 : almanah aniversar : 10 ani de
continuitate / Asociația Cercetașilor Militari în Rezervă și în Retragere
Buzău ; coord.: Alexandru Rusu, Mircea Tănase. - Buzău : Editgraph,
2020
ISBN 978-606-663-956-9
I. Rusu, Alexandru (coord.)

II. Tănase, Mircea (coord.)
355
Prelucrare grafică și procesare text:

Romică Neagu
Tipar: Editgraph Buzău
www.editgraph.ro
Cercetașii buzoieni MESAJ
MESAJUL ȘEFULUI DIRECȚIEI INFORMAȚII MILITARE,

GENERAL-LOCOTENENT MARIAN SIMA,
CU PRILEJUL SĂRBĂTORIRII A 10 ANI DE TRADIȚIE ISTORICĂ
A ASOCIAȚIEI CERCETAȘILOR MILITARI ÎN REZERVĂ
ȘI ÎN RETRAGERE
- 28 MARTIE 2021 -
Sărbătorim, la 28 martie, 10 ani de la constituirea, la Buzău, a

Asociației Cercetașilor Militari în Rezervă și în Retragere, un moment
deosebit, desfășurat într-un context intern și extern deopotrivă de provocator.
Cercetarea, dar mai ales cercetarea în dispozitiv prin parașutare, a
fost întotdeauna legată de garnizoana Buzău, unde, ca un recurs la tradiția
deosebită a cercetașilor militari, a fost constituită această asociație.
Statutul ei prevedea la înființare, ca principale obiective promovarea
valorilor socio-profesionale ale cercetașilor militari, participarea la educarea
generațiilor tinere în spiritul respectului față de țară, întărirea relațiilor cu
cadrele militare active, apărarea demnității și onoarei cercetașilor militari în
rezervă și retragere și constat cu plăcere că și astăzi sunt deziderate ale
Asociației sub deviza Ad unum omnes.
Asociația Cercetașilor Militari în Rezervă și în Retragere, structură
reprezentativă și de interes național, este formată din cadre militare cu
experiență care mai au de spus multe în societatea românească, fiind un
important vector de imagine pentru instituția militară și o punte de legătură cu
societatea civilă.
De-a lungul celor 10 ani de activitate, Asociația Cercetașilor Militari în
Rezervă și în Retragere a promovat valorile Armatei României și structurilor
de informații militare și a susținut, în permanență, istoria acestei frumoase
specialități militare pentru a fi cunoscută, păstrată și promovată permanent în
rândul celor mai tineri militari cercetași, asigurându-se astfel că-și cunosc
originile și că pot da un sens pozitiv dezvoltării viitoare a acestui domeniu.
Moștenirea istorică, exprimată prin memoria instituțională a fiecăruia
dintre cei care au făcut și fac parte din complexul informațiilor militare, trebuie
păstrată și transmisă permanent tinerilor cercetași, pentru a putea construi
împreună, generații responsabile, care prin hotărâre și implicare constantă,
să continue ceea ce au început înaintașii noștri.
Trebuie arătat în permanență generațiilor următoare modul exemplar
în care toți cei ce au slujit Patria, cu modestie și distinsă discreție, au
5
Almanah aniversar – 10 ani de continuitate
contribuit și continuă să contribuie la apărarea intereselor naționale și la

promovarea imaginii României în străinătate, în condițiile unui mediu de
securitate dinamic și deosebit de complex.
Dumneavoastră, cercetașii militari în rezervă și în retragere, sunteți
cei care ați vegheat la securitatea și apărarea țării, la reconstrucția și
dezvoltarea statului român și ați fost artizanii noii instituții militare - o instituție
modernă și profesionistă - care, printr-un efort colectiv, a devenit un veritabil
ambasador al României în lume și un vector important al integrării țării
noastre în structurile euroatlantice și europene.
În acest sens, s-a reușit într-un timp relativ scurt la scara istoriei, să
se realizeze și o structură de informații militare flexibilă, aptă să răspundă
cerințelor naționale de apărare și a celor integrate de securitate în cadrul
NATO și al UE. După intrarea României în aceste structuri, Direcția
informații militare a substanțiat palierul cooperării cu aliații și partenerii
strategici, participând cu produse de intelligence la efortul general pentru
apărarea colectivă și securitatea în spațiul euro-atlantic, fiind unanim
recunoscută ca autoritate în domeniul capabilităților SIGINT, de război
electronic și a sistemelor de culegere și exploatare a informațiilor despre
câmpul de luptă modern.
Atingerea acestor obiective a fost o performanță în sine, ca o
rezultantă a sprijinului constant acordat de Direcția generală de informații a
apărării, prin disponibilitate de angajament, prioritizarea judicioasă a
resurselor și implicare activă în toate proiectele importante din domeniul
informațiilor militare.
După cum bine cunoașteți, pentru Direcția informații militare, resursa
umană este un obiectiv de ordin strategic, iar dumneavoastră, membrii
Asociației Cercetașilor Militari în Rezervă și în Retragere, veți avea, în
continuare, un rol important mai ales prin promovarea în societatea
românească a valorilor care definesc această specialitate militară de
excepție: Curajul, Eroismul, Rezistența, Curiozitatea, Echilibrul, Tenacitatea,
Ambiția și Seriozitatea.
Sunt convins că Asociația dumneavoastră, sprijinindu-se pe un
capital uman de excepție, va rămâne aceeași organizație de prestigiu,
care se va achita voluntar, cu multă competență și pasiune, de
promovarea specialității militare cercetare și a cercetașilor militari în
rezervă și în retragere care au contribuit cu devotament la întărirea
capacității de apărare a României.
Editarea, la ceas aniversar, a unui almanah, care cuprinde cele mai
relevante materiale publicate de-a lungul vremii în revista Cercetașii buzoieni,
6
Cercetașii buzoieni MESAJ
apreciez a fi o inițiativă lăudabilă, care dovedește că aici, la Buzău, cuibul de

vulturi al cercetașilor-parașutiști, viitorul este pe mâini bune.
Este, de aceea, pentru mine, o mare bucurie și o onoare să doresc
Asociației Cercetașilor Militari în Rezervă și în Retragere să aibă viață lungă,
un viitor remarcabil și să adresez tuturor membrilor ei cele mai calde felicitări,
urări de sănătate și succese în activitățile pe care le desfășoară pentru
îmbogățirea specialității militare cercetare.
Cu prilejul sărbătoririi celor 10 ani de la înființarea Asociației
Cercetașilor Militari în Rezervă și în Retragere, în calitate de șef al Direcției
informații militare, vă asigur distinși ofițeri, maiștri militari, subofițeri, gradați
și soldați în rezervă și în retragere, de întregul meu respect și vă urez deplină
sănătate, noroc și o viață frumoasă alături de cei dragi!
La Mulți Ani!
7
MARȘUL CERCETAȘILOR ARMATEI ROMÂNE
Muzica: colonel Ionel Croitoru

Versurile: colonel cercetaș (rtr) Liviu Zanfirescu
Scrutează orizontul cu-ndrăzneală

Ei, ași, între binoclu și busolă
Când zborul e-o lumină ireală
Albit le e curajul în cupolă
De când se știu din șoimi sunt descendenți

Cu ochi de vultur și auz de fiară
Culeg cu grijă date, sunt atenți
La tot ce mișcă și ce-i înconjoară
Refren:
Cercetașii, cercetașii,
Preiau lumina gândului din zbor
Sunt ai puterii multiplicator.
Se-ntorc întotdeauna la izvor,
Păstrează-n inimi sfântul Tricolor
Cuvinte n-au ci doar simple semnale

E spațiul Țării plai de misiuni,
Ei stăpânesc pe creste orice vale,
Când ochiul lor se-nalță din genuni.
Culeg cu sârg, date și informații

Despre situații de la inamic
Iar în teren fac zeci de aplicații
Lor nu le este teamă de nimic!
Refren:
8
Cercetașii buzoieni ARGUMENT
10 ANI FRUMOȘI
Colonel (r) Alexandru Rusu, redactor-șef
28 martie 2011 reprezintă momentul constituirii, la Buzău, a Asociației

Cercetașilor Militari în Rezervă și în Retragere și pare, acum la împlinirea a
10 ani de la înființare, un reper de timp foarte îndepărtat, ținând cont de starea
inițială a asociației și cea de acum.
Constatăm astăzi, la ceas aniversar, că nu am pierdut timpul
degeaba, asociația ocupând cu îndrăzneală și tenacitate un loc binemeritat
pe panoplia structurilor asociative buzoiene, inițiativele și activitățile acesteia
fiind principalele argumente în acest sens.
Unul dintre proiectele de succes ale asociației este revista Cercetașii
buzoieni, apărută în spațiul publicistic buzoian în luna februarie a anului 2013,
momentul lansării ei fiind legat de o sărbătoare de suflet a cercetașilor
buzoieni, împlinirea a 55 ani de la înființarea, la 1 februarie 1958, a primei
structuri specializate de cercetare în dispozitiv prin parașutare în Armata
României – Compania de cercetare specială. Raportându-ne la această
aniversare, la nivelul conducerii asociației am convenit ca din cinci în cinci ani
revista să aibă câte două apariții pe an – așa cum a fost în anii 2013 și
2018 – rezervându-ne, totodată, dreptul de a suplimenta numărul de apariții
anuale și cu alte ocazii.
Dacă la debutul ei revista fost privită cu oarecare scepticism,
cârcotașii afirmând că piața publicistică militară buzoiană este deja sufocată
de multele alte publicații de gen, ne-am înverșunat să nu acceptăm acest
lucru și, cu răbdare, perseverență și încredere în menirea și viitorul proiectului
nostru, am reușit să-i găsim propriul loc și să-i consolidăm traiectoria spre
viitor. Ecourile pozitive pe care le-am înregistrat după fiecare apariție a
revistei ne-au întărit convingerea că ea este așteptată, căutată, citită și
apreciată, ceea ce ne-a bucurat de fiecare dată și ne-a motivat pentru noi
eforturi și împliniri.
Domenii deosebit de interesante și diverse – geopolitică, știință
militară, istorie, puncte de vedere asupra unor aspecte ale vieții militare și
problemelor societății actuale, profesie și pasiune, amintiri din viața de ostaș,
pagini lirice etc. – și-au găsit locul în paginile revistei noastre, fiind îmbrăcate
cu talent condeistic în stiluri și forme de exprimare interesante și, mai ales,
atractive prin diversitate și originalitatea abordărilor.
9
Editarea prezentului Almanah aniversar este o inițiativă izvorâtă din

dorința de a readuce în atenția cititorilor revistei – cărora le dedicăm, număr
de număr, efortul nostru, căci fără de ei nu ne-am afla rostul – cele mai și
relevante articole apărute în primii 10 ani de viață ai publicației și de a le
grupa într-un format editorial nou, de sine stătător și, desigur, binestătător și
de folos în biblioteca oricărui pasionat al domeniului.
Spațiul editorial oarecum limitat de impunerile tipografice, în pofida
multitudinii de materiale publicate în cele 10 numere ale revistei, a făcut ca
alegerea acelora dintre ele care să se regăsească în paginile almanahului să
fie, pentru coordonatorii lucrării și comitetul director al asociației, o activitate
extrem de anevoioasă și delicată.
Sperăm la apreciere din partea celor care se regăsesc în paginile
almanahului și la înțelegere și iertare de la cei pe care, cu toată străduința,
nu i-am putut alătura acestui demers, deși ar fi meritat-o și ei cu prisosință.
Am vrea să credem că volumul de față, depozitar al unei bune părți
din tezaurul cuprins în paginile revistei Cercetașii buzoieni, vectorul de
imagine al Asociației Cercetașilor Militari în Rezervă și în Retragere, va
dovedi peste ani că structura noastră asociativă s-a pus în slujba cercetașilor
rezerviști buzoieni și comunității locale, dar nu numai, și a contribuit, prin
inițiativele și activitățile sale, la susținerea și promovarea valorilor specialității
militare cercetare și domeniului militar special, pe plan local și național.
Trebuie să aducem cuvinte de mulțumire celor care, de-a lungul celor
10 ani, sub o formă sau alta, s-au angajat voluntar în acest frumos proiect
editorial buzoian, ca redactori sau colaboratori, și au trudit pentru a așeza în
paginile revistei cuvinte alese și imagini pe măsură. Tuturor le transmitem o
sinceră gratitudine pentru opera noastră comună, revista Cercetașii buzoieni,
din care încercăm, prin prezentul almanah, să prezentăm doar o mică parte,
revăzută și rearanjată într-o idee unitară.
La împlinirea celor 10 ani de existență, dorim Asociației Cercetașilor
Militari în Rezervă și în Retragere și, deopotrivă, revistei Cercetașii buzoieni,
viață asociativă și publicistică cât mai lungă, o evoluție frumoasă împreună în
cadrul comunității locale și îndeplinirea tuturor proiectelor prezente și viitoare.
La mulți ani!
10
Cercetașii buzoieni EDITORIAL
UN ALT FEL DE „PLAN DE ACȚIUNE”
Colonel (r) Alexandru Rusu
Uneori, în viață, este nevoie ca să te faci auzit. Motive ar fi multe: atunci

când ai ceva de spus, când vrei să transmiți un anumit mesaj, când simți că
ceva important pentru tine ia o turnură neașteptată și aș putea continua cu
multe altele. Modalitățile prin care te poți face auzit sunt și ele la fel de multe.
Noi, cercetașii rezerviști din Buzău, am găsit două din ele: Asociația
Cercetașilor Militari în Rezervă și în Retragere ar fi una dintre căi, iar revista
Cercetașii buzoieni ar fi cea de-a doua. Mi-ar fi greu, acum, să le separ sau
să le pun într-o anumită ordine pentru că amândouă sunt la fel de importante,
și, mai mult decât atât, nu pot exista una fără de cealaltă, fiind un tot unitar.
Unul din cele mai importante și de suflet proiecte ale Asociației

Cercetașilor Militari în Rezervă și în Retragere este realizarea unei publicații
proprii, o noutate pe panoplia publicistică buzoiană, cu apariție anuală (pentru
început), în care să fie promovate și susținute în mediul social buzoian și nu
numai, principalele preocupări ale asociației, membrilor săi și partenerilor
cooptați pentru realizarea diferitelor proiecte, puncte de vedere asupra unor
probleme de interes, studii de specialitate, elemente de știință militară etc.
Chiar dacă la început părea o himeră, odată cu apariția acestui prim
număr al revistei Cercetașii buzoieni, la un moment aniversar de suflet pentru
cercetarea în dispozitiv prin parașutare, acest vis s-amplinit.
Proiectul revistei a fost lansat anul trecut, într-un moment în care se
simțea necesitatea formulării unui obiectiv pe care majoritatea membrilor
asociației să-l poată conștientiza mai simplu și la care să se poată angaja cu
ușurință. Mai mult decât atât, chiar dacă garnizoana Buzău ocupă un loc
fruntaș din punct de vedere al numărului de militari (sper să nu greșesc dacă
o clasez pe locul al doilea), pensionarii militari nu au un spațiu de exprimare
al lor în care să-și regăsească spiritul camaraderesc să-și promoveze
preocupările, să se informeze... într-un cuvânt să fie încă utili.
Dacă pentru cei care erau cât de cât obișnuiți cu ale scrisului realizarea
revistei era doar o nouă provocare, pentru alții (marea majoritate) s-a
constituit într-o mare corvoadă, la care, din dorința sinceră de fi cu ceilalți,
s-au angajat la început cu mare bucurie, cu toate că pe parcurs această
provocare s-a transformat în ceva care le-ncurca planurile de afaceri sau
tihna unei vieți liniare.
11
Apariția numărului inaugural al revistei a fost legată inițial de

sărbătoarea anuală a cercetașilor oriunde s-ar afla, 12 noiembrie - Ziua
cercetașilor militari. Dar așa cum socoteala de-acasă nu se potrivește
niciodată cu cea din târg, acest fapt nu a fost posibil din mai multe motive,
care acum nu mai interesează pe nimeni.
Poate așa a fost să fie, poate a fost doar pură întâmplare, nu știu să
spun și mă mulțumesc să las lucrurile așa cum sunt. Pot să spun însă că tot
răul a fost spre bine pentru că am putut lega apariția acestui număr inaugural
al revistei de un alt moment important, de răscruce pentru cercetarea în
dispozitiv prin parașutare, înființarea primei structuri de cercetare în dispozitiv
prin parașutare - compania de cercetare specială, acum 55 de ani, la
1 februarie 1958.
………………………………………………………………………………………..
Dorim ca în paginile revistei să-și găsească loc toți cei ce au ceva de
spus, indiferent de poziția pe care o ocupă: cercetași militari, parașutiști,
analiști militari, socio-politici și alți militari rezerviști.
………………………………………………………………………………………..
Dorim, de asemenea, permanentizarea rubricilor pentru care cititorii vor
manifesta mai mare interes, fiind în intenția redacției ca domeniile respective
să devină obișnuințe ale fiecărui număr al revistei. Totodată, am fi deosebiți
de încântați și onorați dacă în paginile revistei s-ar regăsi, cu respectarea
regulilor cunoscute, parte din preocupările colegilor din activitate.
Așteptăm cu deosebit interes opiniile dumneavoastră, cititorii revistei,
sugestiile și cât mai multe și dense articole pentru a fi publicate în viitorul
număr, pe care intenționăm să-l edităm de Ziua cercetașilor militari, urmând
ca în viitor să menținem regula lunii noiembrie pentru toate celelalte apariții.
Tot dumneavoastră, cititorii, aveți competența de a aproba acest plan
de acțiune, de a-l completa și mai ales de a-l ajuta să devină cu adevărat un
proiect de succes, o constantă în publicistica buzoiană, un forum al
confruntărilor de idei, o agora a minților și spiritului.
Mulțumirile noastre se-ndreaptă spre cei care și-au rupt din liniștea
zilnică pentru a trudi la scrierea articolelor, fără de care revista nu ar fi putut
să vadă lumina tiparului.
Mulțumim, pe această cale, Primăriei Municipiului Buzău pentru
sprijinul acordat, tuturor celor care, într-un fel sau altul, au pus umărul la
finalizarea acestui frumos proiect. Doresc revistei Cercetașii buzoieni viață
lungă, multe articole interesante, atractive și cât mai mulți cititori.
Cercetașii buzoieni, anul I, nr. 1, februarie 2013, pp. 1
12
DESPRE LIPSA DE INTERES ȘI DE IMPLICARE
Sunt oameni care trec prin viață neobservați, nebăgați în seamă și nu

lasă după ei urme. S-au obișnuit, de-a lungul timpului, să nu fie luați în seamă,
crezând că așa le e bine. Nu-i bagă nimeni în seamă astăzi și nu-i va băga
nimeni în seamă mâine.
Sunt cei care în ecuația socială pot fi asemănați cu necunoscutele „X”
sau „Y”, care nu contează și nu vor conta vreodată, pentru că așa vor ei, s-au
obișnuit așa... SUNT INVIZIBILI
Prins între cutremure (de suprafață și adâncime), coduri (portocalii,

galbene și multe alte culori înspăimântătoare), calculări și revizuiri, gazele de
șist, accidente de tot felul, Roșia Montană, tâlhării, neînțelegeri permanente
dintre executiv, legislativ și cine o mai fi pe acolo, murăturile de toamnă,
prețuri și „nemaipomenita” calificare a reprezentativei naționale de fotbal la
barajul pentru cupa mondială, încerc să uit de toate problemele pe care viața
de pensionar (fie el și militar) mi le oferă cu dărnicie și cărora încercăm și noi,
ca atâția alții, să le găsim, cât de cât, o rezolvare.
Închipuiți-vă că în aceste zile supraîncărcate (ce mai freamăt, ce mai
zbucium…, cum ar spune poetul) de evenimente aparent esențiale, dar, în
realitate, lipsite de orice relevanță, un uriaș consum energetic se petrece în
fiecare din noi... Atât de multe probleme... atât de puțin timp la dispoziție (între
orele opt a.m. și cinci p.m.), încât uităm pur și simplu de adevăratele
probleme: Sufletul meu este astăzi mulțumit? Pe dinăuntru sunt bine? Pentru
mine, pentru alții am făcut astăzi ceva? Înclin să cred că nu există cineva – și
dacă ar exista nu ar face decât să confirme cele de mai jos – care să nu
dorească, ca o nevoie firească și nemărturisită, ca ziua de astăzi să nu treacă
ca cea de ieri și ca ziua de mâine să nu semene cu ziua de astăzi.
M-aș bucura enorm dacă fiecare dintre noi ne-am propune și mai ales
dacă am reuși să facem acest lucru pentru că avem încă multă experiență
profesională și de viață de transmis chiar dacă, sub pavăza unui accentuat
simț al modestiei, nu prea avem curajul să o recunoaștem, mărginindu-ne
doar la a privi, a zâmbi cu subînțeles și a trece, uneori cu tristețe, mai departe,
pe lângă asperitățile cotidiene. Am avut ocazia ca în această vară să mă simt
ca la treizeci de ani atunci când am participat la câteva activități cu copiii și
adolescenții din tabăra organizată de Centrul Francofon Buzău la Monteoru.
13
Aș fi vrut ca la această activitate să-i am alături și pe alți membri ai

asociației (noroc că nu ne-au uitat și ne-au sprijinit colegii din activitate...)
pentru că a fost ceva magnific. Este extraordinar să vezi că ceea ce știi
interesează și pe alții și, mai ales, că vor să știe și să facă lucruri pe care nici
școala și nici părinții (cred eu că din dorința, legitimă de altfel, de a-și proteja
copiii) nu-i mai învață.
Nu am să-i aprob niciodată pe cei care susțin că tânăra generație este
pierdută definitiv în mediul virtual, pentru că am văzut contrariul (am foarte
multe argumente în acest sens), am văzut dorință și foarte mult interes pentru
lucrurile practice, folositoare în viață, într-un cuvânt am văzut cu adevărat
ceea ce sunt.
Paradoxul este însă altul: sunt din ce în ce mai puțini cei care le pot
arăta și-i pot învăța aceste lucruri, adică exemplele, cei care le pot spune
„faceți ca mine” și-i pot coopta la acțiune. Paradoxală este și atitudinea
societății, care, programat poate, nu exploatează această dorință a copiilor
și-i orientează spre alte valori sociale. De ce japonezii au în programul școlar,
pentru copii și profesori, zilnic 15 minute de activității de curățenie în școală
și noi nu? Ar mai fi multe alte întrebări, dar m-aș abate de la subiectul articolului.
Aș fi vrut (și m-aș fi bucurat să fie așa) să mă refer numai la lucrurile
frumoase din viața asociației noastre, dar unele aspecte și discuțiile uneori
interminabile, mai vechi și mai recente, coroborate cu starea de fapt a
acesteia, sunt câteva din argumentele care m-au făcut să-mi schimb în ultimul
moment planurile.
Noi românii, de altfel o nație înzestrată cu foarte multe calități, avem
darul ne a ne da uneori cu stângu-n dreptu' (suntem experți în a ne lamenta
sau în a găsi motive și scuze, de cele mai multe ori hilare) atunci când ar
trebui să ne mobilizăm și, mai ales, să ne implicăm, fiecare după puterea sa,
pentru a dărui fără a aștepta ceva la schimb pentru asta. Dăruind vei dobândi,
spune totuși un vechi percept biblic, dar câți dintre noi ni-l mai amintim? Ne
place și nouă, ca multora alții, să stăm și să contemplăm, într-o placiditate de
neînțeles pentru oamenii de acțiune care vreau să cred că mai suntem, ceea
ce ne înconjoară și să ne lamentăm continuu asupra vieții, resemnându-ne
când nu ne iese ceva.
Am fost surprins să constat că avem foarte multe sinonime pentru a
exprima „lipsa de interes față de ceea ce se petrece în jur”: placiditate,
nepăsare, impasibilitate, indiferență, indolență, apatie, pasivitate, dezinteres
etc. M-am gândit că aș putea propune completarea listei de mai sus, forțând
numai un pic nota, cu un alt sinonim, invizibilitate, chiar dacă, la o primă
vedere, nu s-ar încadra la aceeași categorie. Așa să fie oare?
14
Natura ne oferă și de această dată exemplul perfect pentru a

demonstra starea de lucruri la care m-am referit: struțul. Circulă legenda că
această pasăre, atunci când este amenințată sau percepe un pericol, își
ascunde capul în nisip crezând că astfel se salvează de atacatori. Păcat că
și unii dintre noi, pe care i-aș putea numi în glumă, printr-un joc de cuvinte,
„oameni-struț”, datorită asemănării comportamentale cu acesta, adoptăm
uneori, voit sau nevoit, atitudinea struțului. Ne ascundem capul în nisip
crezând că astfel nu vom fi văzuți, vom fi lăsați în pace și ne vom salva (de
cine oare?)... sau, pentru că, și aici latura noastră umană iese iar în evidență,
așa credem că vom deveni invizibili și nu vom mai fi băgați în seamă...
Asta să fie oare atitudinea normală? Asta simt și doresc cu adevărat
oamenii? Suntem eminamente ființe sociale, trăim cu și pentru oameni, asta
e clar ca lumina zilei! Iar voi, cei care adoptați, pentru un așa-zis confort fizic
și psihic, poziția struțului, vă înșelați amarnic!
Cred că a sosit momentul să scoatem capul din nisip și să devenim
vizibili pentru că așa cum ieri am fost de folos societății, și astăzi, dar și mâine,
va fi nevoie undeva și de noi.
Unul care se vrea vizibil și folositor.
Cercetașii buzoieni, anul I, nr. 2, noiembrie 2013, pp. 2
15
RECURS LA DRAGOSTEA DE ȚARĂ
Suntem legați, fără să conștientizăm întotdeauna acest lucru, de locul

în care ne-am născut, de trecutul, prezentul și chiar de viitorul nostru. Am
văzut, în unele sondaje făcute recent, când vremurile se anunțau atât de
tulburi, cum foarte mulți tineri, fără niciun fel de pregătire militară, ar răspunde
prezent la „chemarea țării” și, sincer, m-a cuprins uimirea...
Care este resortul lăuntric care-i îndeamnă la o astfel de atitudine?
„...Ce-i mâna pe ei în luptă ?...” cum ar spune poetul...
Să fie, oare, patriotismul o adevărată „chemare a străbunilor”, o soluție
care ne-a salvat și care ne poate salva în fața uraganelor momentului? Cred
că da, dar nu singura…
Patriotismul. Un simplu cuvânt sau o atitudine construită cu migală?...

Sau o soluție acum, când vremurile sunt așa cum sunt...
Mai este la modă să fii patriot, să-ți iubești poporul și pământul unde
te-ai născut? „Patriotismul nu înseamnă ură împotriva altor neamuri, ci
datorie către neamul nostru; nu înseamnă pretenția că suntem cel mai
vrednic popor din lume, ci îndemnul să devenim un popor vrednic.” Așa
înțelegea unul din marii noștri români, Mihail Sadoveanu, ideea de patriotism,
care, din păcate, astăzi...
Urmăresc cu mare interes, în fiecare an, sărbătorile închinate
evenimentelor mărețe din istoria neamului românesc, ce readuc în discuție
noțiunile de patrie și patriotism. Prilej numai potrivit pentru unii să facă
declarații înflăcărate, să arboreze drapelul național și să asiste la
evenimentele organizate de „cârmuitorii” de la nivel central sau local. Prilej
pentru alții să treacă nepăsători pe lângă aceste festivități, considerându-le
anoste ori emfatice.
Gândul îmi fuge la Eminescu și la a sa „Epigonii”, pentru curajul de a
spune lucrurilor pe nume și de a arăta calea pe care trebuie să o urmeze o
nație, dacă vrea să dăinuie, să prospere: credința și patria.
„...Dumnezeul nostru: umbră, patria noastră o frază,
În noi totul e spoială, totu-i lustru fără bază;...”
...Mă gândesc, împreună cu mine și nu reușesc să înțeleg cum am
făcut de am ajuns aici, în acest impas, în aceste vremuri stricate de
scandalurile politice ale parveniților, aleși fără nici un discernământ, pe ulei,
16
zahăr și sacoșe, hoți la drumul mare, pe care acum ne chinuim să-i dovedim...
și nu-nțeleg...
...Mă gândesc, împreună cu copilul din mine, la vremurile când părinții
și dascălii mă învățau despre ce e bine și ce e rău, despre țară, pământul
străbun, moși și strămoși, despre jertfele înaintașilor și, mai ales, despre ce
trebuie să facem ca să devenim oameni în adevăratul sens al cuvântului...
și-mi amintesc că nimeni nu m-a-nvățat să fur, nu m-a-nvățat să fiu egoist și
netrebnic... și nu-nțeleg: pe ăștia cine i-o fi învățat?…
...Mă gândesc, împreună cu omul matur din mine, cum mi-am făcut o
familie, cum mi-am făcut o carieră, cum mi-am făcut datoria acolo unde eram,
fără a pretinde ceva la schimb, pentru că știam că țara nu mă va uita... și nimeni
nu mi-a spus vreodată să fur sau să-i desconsider pe cei mulți, care, atât cât
poate fiecare, fac țara să meargă înainte... și nu-nțeleg: ăștia cum or fi făcut?…
…Mă gândesc, împreună cu seniorul din mine, la ce-am ajuns după o
viață de muncă, eu și generația mea, acum când ar fi fost normal să ne
bucurăm de liniște, să ne bucurăm de bucuria celor de lângă noi, să mai
facem și noi câte ceva, pe măsura puterilor care, vrând-nevrând, încet, încet,
încep să ne lase... și nu-nțeleg: ăștia cum or fi ajuns?
Și m-am săturat să văd cum li se dă onorul acestor „nimeni“, aleși
„democratic“, în funcții importante de demnitate publică, pe zahăr, făină și alte
șmecherii politice. Or fi știind aleșii ce însemnă acest cuvânt măreț, sau ce
obligații morale le revin? Nu prea cred, văzând ce se petrece în societate.
Așa că eu simt că a venit momentul ca tuturor acestor aleși neaveniți
să li se refuze, elegant sau brutal, funcție de situație, onorul!
Nu-i mai cinstiți pe necinstiți! Nu merită! Nu le mai permiteți să
terfelească, prin prezența lor jalnică, măreția acestui popor!
Întrebați-i ceva despre România și o să fiți surprinși de răspunsul lor.
Gata! Nu mai suportăm! Banii nu sunt totul, iar poporul român merită mult mai
mult decât îi oferă acum acești politicieni. Patria, patriotismul și credința sunt
soluțiile, restul este doar „politichie“ ieftină de pe malul Dâmboviței.
S-ar putea ca „ei” să ne spună că aceste fundamente esențiale ale unei
nații sunt desuete, sau că nu mai sunt de actualitate în această lume tinzând
spre globalizare. Oare așa să fie?
Patriotismul poate reprezenta adevărata putere a unui popor, pentru că
atunci când acesta își uită valorile naționale, începe să alunece ireversibil
spre decădere socială și culturală.
Patriotismul poate fi dragostea pentru neamul din care am răsărit, față
de valorile și tradițiile lui, fidelitatea față de credința strămoșilor, în care au
simțit, au iubit și s-au luptat pentru neatârnare și demnitate.
17
Patriotismul poate fi lupta de a îndrepta nedreptățile făcute oamenilor,

truda de a aduce bucurie pe chipurile și în sufletele celor ce trăiesc greu și
dorința de a duce mai departe, cu mândrie, chiar cu riscul de a fi catalogat
desuet ori ciudat, tradițiile, portul și obiceiurile noastre.
Patriotismul poate fi dragostea, pasiunea și temeinicia cu care ne
educăm copiii. Patriotismul ar mai putea însemna respect, modestie, dăruire,
jertfă, recunoștință, într-un cuvânt, iubire față de tot ceea ce este românesc,
frumos și curat.
Este posibil ca unii oameni, cu năduful grijilor în minte, să spună că
noțiunile de patrie și patriotism nu ne țin de foame, nu ne plătesc facturile și
ratele la bănci și, dacă am privi îngust problema, am putea chiar să le dăm o
oarecare dreptate. Totuși, fără apartenența la un neam, la o istorie, devenim
mai săraci, mai înfometați și mai datori. Patria ne face să simțim că aparținem
unui popor, că avem rădăcini, iar rădăcinile ne țin în viață. Apărându-ne
identitatea, ne apărăm pe noi înșine și pe strămoșii noștri, ne menținem uniți
în fața provocărilor prezentului și ne apărăm viitorul.
La noi, la români, patriotismul a fost liantul care ne-a adunat la greu pe
toți cei dintr-o credință, o istorie și un neam, dintr-un ideal și o suferință
comună. Când unui popor îi slăbește puterea de a-și iubi trecutul și de a-și
respecta valorile, atunci intră în declin. Când prezentul se macină din pricina
rătăcirilor, a luptelor fratricide pentru putere, când își uită credința și istoria,
atunci patria se stinge. Sufletul neamului este în pericol de a se spulbera,
odată cu ștergerea amintirilor sfinte și uitarea tradițiilor multiseculare.
Nutresc speranța că vom învăța să redevenim patrioți, să ne iubim
credința, neamul, să ne jertfim, fiecare după puterile lui, pentru bunăstarea
poporului din care am răsărit, pentru că, așa cum spunea poetul Lucian
Blaga, „niciun popor nu e atât de decăzut încât să nu merite să te jertfești
pentru el, dacă îi aparții.”
Să (re)devenim patrioți!
Cercetașii buzoieni, anul III, nr. 4, 2015, pp. 2-3
18
EDUCAȚIE... CIVILIZAȚIE... BUN SIMȚ
Motto:
„Educația este ceea ce rămâne după ce ai uitat tot
ceea ce ai învățat la școală”
(Albert Einstein)
Nu știu cum fac dar mă întorc din nou la starea nației mele, pentru că
mă doare ceea ce văd și trăiesc.
În diversitatea comportamentelor sociale ce ne înconjoară și care
devine din ce în ce mai apăsătoare, sesizăm atitudini, percepem acțiuni și
manifestări ale oamenilor. Le auzim unora problemele pentru că, nu-i așa,
acestea se rezolvă parcă mai ușor dacă le împarți cu altcineva... le suportăm
altora frazele sforăitoare, patefonice (iertat să-mi fie jocul de cuvinte), le
acceptăm copiilor întrebările care de care mai încuietoare... și, de cele mai
multe ori, trecem mai departe, încercând parcă, prin ignorare, să ne amăgim
că lumea în care trăim este altfel. Și am câteva dileme...
………………………………………………………………………………………..
Lucrurile aparent mărunte, gen suflat nasul, și scuipatul pe stradă,
acompaniate cu expresii „la modă” - o listă ca un interval ce tinde spre infinit,
sporind parcă, în progresie geometrică -, fac diferența, pentru că dacă la
unele nații, acest tip de comportament, acceptat și chiar „adorat” de unii, este
considerat ca fiind specific nivelului de jos al societății, la noi tinde să devină
expresia unei poziții sociale de top (mare noroc că prostia - încă - nu doare).
După ce dăm naștere copiilor, sau devenim învățători, profesori,
educația este darul cel mai prețios care trebuie făcut copiilor în familie, în
școală și în societate. De unii se prinde, de alții nu, dar trebuie să ne străduim,
pentru a șlefui caractere, a face ca acești copii ajunși la maturitate să poată
conviețui în condiții civilizate (bine și frumos) cu semenii lor, iar prin fapte,
vorbe și atitudini pline de bun simț, să-și poată câștiga respectul.
Începând din familie, trebuie promovat respectul față de cei apropiați și
un comportament care să nu lezeze pe cei din familie și pe cei din societatea
în care trăim: să mâncăm cuviincios, să vorbim cuviincios, să folosim, ca o
obișnuință a limbajului zilnic, cuvintele de politețe „mulțumesc”, „te rog” și mai
ales „scuză-mă” și saluturile zilnice. Să învățăm să nu ridicăm tonul, să ne
stăpânim furiile, să ascultăm, să iubim și să fim atenți și generoși. Și mai ales
19
să ajutăm necondiționat, fără a aștepta laude sau mulțumiri pentru faptele

bune, mulțumindu-ne cu o privire recunoscătoare sau o tăcere care spune
totul, deoarece sunt oameni care mulțumesc tăcând.
………………………………………………………………………………………..
Începe cu educația dată acasă de părinții și bunicii noștri, o sumă de
reguli simple și tradiționale poporului român, născute din înclinările și
trebuințele fiecăruia, create categoric pentru buna armonie a tuturor celor din
jur. Le-am învățat și eu, pentru ca mai târziu, la vârsta maturității, să le aplic
în viața de zi cu zi, oriunde și oricând, pentru a mă diferenția de „nesimțiții
zilelor noastre” (adică de cei care mănâncă semințe și scuipă cojile pe jos, de
cei care merg la picnic și lasă munți de gunoaie în urma lor, de cei care
consideră că strada este numai a lor, înjurând și claxonând, încălcând tot
ceea ce-nseamnă legislație rutieră, și astfel de exemple ar putea continua,
deoarece „panoplia nesimțirii” este vastă).
Nu reușim să ne găsim rostul și continuăm să ne degradăm ca
societate pe zi ce trece, uităm ce-am fost, ignorăm ce putem fi, tinerii nu știu,
iar cei bătrâni uită să-i învețe ori poate, mai grav, nu mai știu ce să-i învețe…
Și mă duce gândul la poetul național, Mihai Eminescu și la al său strigăt
de deznădejde din poezia „Ai noștri tineri”, din care citez doar prima strofă:
„Ai noștri tineri la Paris învață
La gât cravata cum se leagă, nodul,
Ș’apoi ni vin de fericesc norodul
Cu chipul lor isteț de oaie creață.”
Mai grav este faptul c-am devenit total nepăsători față de nesimțiții
zilelor noastre, iar actele lor reprobabile și condamnabile în ochii bătrânilor
noștri, devin „normale” în ochii noștri. Suntem cu toții vinovați de faptul că
țigăneala, manelizarea, sfidarea valorilor și a trecutului, lipsa de respect și de
bun simț, au ajuns astăzi „valori” în societatea românească.
Familie, școală, societate... bun simț, educație, civilizație...
Putem fi o nație puternică numai dacă vom investi masiv în educație.
Generațiile educate ne vor civiliza și ne vor asigura viitorul ca nație, nu
beizadelele de bani gata, care abia reușesc să lege două vorbe, și acelea
agramate și pline de greșeli. Abia apoi vom fi puternici, pe măsura renumelui
și măreției strămoșilor noștri.
Până atunci, rămânem cu Agamiță Dandanache, „eternul cantidat”, fără
scrupule, conștient de valoarea sa și cu un tupeu de nesimțit fără margini.
Să ne trăiești Nene Iancule, că bine le mai combăteai...
Cercetașii buzoieni, anul V, nr. 6, noiembrie 2017, pp. 2
20
NOSTALGII DE „FĂURAR”
Mă-ncearcă, acum în miez de iarnă, un sentiment melancolic ciudat, ca

o „dulce melodie”, așa cum ne cântă și ne încântă Mirabela Dauer, asezonat
cu unele accente plăcute, care îmbină dorința de a revedea locuri sau
persoane, cu cea de a retrăi cele mai frumoase (unele chiar importante)
momente din trecutul mai apropiat sau mai îndepărtat... iar regretele induse
de imposibilitatea acestui fapt mă duc către o iremediabilă nostalgie.
Generația mea, alături de alte generații de cercetași-parașutiști, au cu
ce să-și umple aceste clipe, au atât de multe amintiri, au atâtea de povestit
încât o șezătoare de o lună nu ar fi suficientă pentru că fiecare are poveștile
lui (și nu sunt puține).
Unele le știm... Altele te surprind.
Sunt generații de cercetași-parașutiști (de la compania de cercetare
specială și batalionul de cercetare) din ce în ce mai greu de găsit. Mă
emoționez și mă pierd în detalii nesemnificative atunci când îmi ies în cale și,
din păcate, sunt din ce în ce mai puțini. Distincția, eleganța cu care-și poartă
anii, dorința de a discuta „de-ale noastre”, blândețea și înțelegerea date mai
mult ca sigur de experiența deosebită pe care o au în spate și, mai ales,
capacitatea de a zâmbi și de a glumi pe seama neavenitelor pe care viața
asta trepidantă, de cele mai multe ori, de neînțeles, ni le aruncă în față, sunt
cu atât mai lăudabile.
Îi văd ori de câte ori am ocazia și-i admir în sinea mea. Aș vrea să pot
și eu, când voi avea aceeași venerabilă vârstă, să fiu tot atât de optimist... Aș
vrea eu...
Mă bucur ori de câte ori am ocazia să stau la taclale, dezinvolt, cu cei
de-o generație cu dânșii. Mă bucur să le pot asculta amintirile și întâmplările,
care de care mai interesante și, paradoxal, atunci când nu mai sunt lângă noi
aș vrea, cu atât mai mult, să-i ascult, să-i privesc...
Mă cert atunci când, prins în vâltoarea evenimentelor zilnice, trec în
grabă, îi salut în viteză și, pe diverse motive, „rup lupta”... apoi regret și-mi
promit că acest lucru nu se va mai întâmpla.
Suntem mai mulți cei din generația mea... Ne vedem cu plăcere ori de
câte ori ni se oferă prilejul... sau dacă „cineva” ne oferă acest prilej. Suntem
mai toți prinși cu „probleme” și uităm că a venit momentul când trebuie să
facem ceva și pentru noi...
21
Suntem pe fugă, grăbiți și uităm de noi... uităm că timpul nu stă-n loc,

nu ne așteaptă și nu mai are, pentru unii, răbdare. Ne frământam prea mult
în legătură cu copiii noștri, dar uităm că ei au propriul lor destin și-și vor găsi,
cu siguranță, drumul în viață. Fără a le deveni sclavi, trebuie și este bine să-i
iubim, să ținem legătura cu ei, să-i ajutăm atunci când au nevoie... și putem
face acest lucru, dar în același timp, este bine să ne bucurăm de viața
noastră, în timpul ce ne-a mai rămas.
Gândesc că ar fi bine să nu ne mai risipim energia în competiții prostești
și inutile, pentru a avea cât mai mult, să nu ne mai periclităm sănătatea în
schimbul dobândirii unei averi cât mai mari, muncind pe brânci, uneori până
la epuizare, pentru că, v-ați gândit că s-ar putea ca banii să nu aibă nicio
valoare în fața doamnei cu coasa?
Cred, mai degrabă, că ar trebui să conteze cine are mai mult timp liber,
cine este mai fericit, mai sănătos și mai longeviv... Practic avem nevoie de
foarte puțin pentru a fi fericiți: un dormitor, o cameră de zi, o baie și o
bucătărie. Atâta vreme cât avem o locuință și suficienți bani pentru hrană,
îmbrăcăminte și utilități, mă gândesc că stăm foarte bine comparativ cu alții
și asta ar trebui să ne facă fericiți.
Ar trebui să nu ne mai frământe lucrurile pe care nu le putem schimba,
în primul rând pentru că asta nu ne ajută cu nimic, iar în al doilea rând pentru
faptul că o stare psihică proastă este primul pas spre îmbolnăvire.
O zi din viață fără un moment de bucurie este o zi pierdută, pe când o
zi care aduce un moment de bucurie este o zi câștigată. Un suflet optimist
vindecă boala mai repede, iar un suflet fericit... nu are ce să vindece!
Și ... să nu uităm de prieteni. Ei sunt una din bogățiile vieții. Ascultați-i
fără să-i întrerupeți; vorbiți-le fără să le reproșați ceva; faceți-le daruri fără să
le pretindeți ceva în schimb; răspundeți-le fără să-i contraziceți; iertați-i fără
să-i pedepsiți; promiteți-le fără să uitați.
Așa că, hai să fim buni unii cu alții, să lăsăm la o parte micile războaie
personale și să fim prieteni, acum la vârsta părului cărunt, dacă atunci când
am fost tineri am uitat să facem asta.
Cercetașii buzoieni, anul VI, nr. 7, ianuarie 2018, pp. 2
22
MAI PRESUS DE TOATE, ȚARA
Motto:
„Eu din români îmi trag sorgintea.
C-o sfântă dragoste-i iubesc
și pentru tot ce-i românesc,
oricând, și brațele și mintea
și sufletul mi le jertfesc.”
(Bogdan Petriceicu Hașdeu,
Sunt român)
Emoția deosebită a sărbătoririi Centenarului Marii Unirii de la 1918, cu

care soarta m-a făcut contemporan, mă face să tresalt dinăuntrul meu atunci
când glasul românilor dă viață unor gânduri care, de ce să nu recunoaștem,
ne-au încercat uneori pe toți, chiar dacă nu am avut prilejul (sau curajul!!!) să
o spunem sau să o demonstrăm prin fapte.
Într-o scurtă retrospecție istorică observ, în contradicție cu toate
variantele de discontinuitate, sădite cu răbdare și cu o răutate evidentă
de cotropitorii Pământurilor Românești din toate timpurile, o constantă a
neamului românilor, acești trăitori eterni, de neizgonit, de nesperiat și de
neînvins − continuitatea de neam și credință pe Sfintele Pământuri Românești.
O fi întâmplare faptul că pe aceste meleaguri credința ortodoxă a fost
sădită de timpuriu, s-a dezvoltat și a dat cele mai frumoase roade?
Sau că limba noastră este − fapt dovedit și susținut științific astăzi chiar
de la Vatican, dar ascuns cu obstinație secole de-a rândul − limba străbunilor
daci, pe care unul din cele mai puternice imperii al antichității, Imperiul
Roman, a împrumutat-o și a oficializat-o în latina arhicunoscută?
Sau că am stat pavăză în calea năvălitorilor, în Grădina Maicii
Domnului, lipiți de Munții Carpați, Dunăre și Marea cea Mare?
Aproape două milenii în care românii, fie că se numeau ardeleni, olteni,
munteni, moldoveni, bănățeni, maramureșeni etc., au fost din greu și cu
patimă fățișă încercați, nu au uitat nici un moment că sunt „una” și că vorbesc
cu toții aceeași frumoasă limbă - limba română, căreia poetul național Mihai
Eminescu i-a făcut, în versuri sublime, cea mai frumoasă declarație de
dragoste − „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie, Țara mea de glorii, țara mea
de dor?”...
23
Ne-au încercat din greu, cu focul, sabia, sulița și arcul, fără să ne

doboare, popoarele migratoare din pustele Asiei, născute și trăite în goana
calului... și poate, acum, i-aș înțelege...
La fel de mult ne-au încercat vecinii noștri, cei cărora, dintr-o
creștinească chemare, le-am permis să se așeze pe aceste meleaguri sfinte
și să trăiască în bună înțelegere cu noi, fără a bănui că la sân am încălzit, de
fapt, un șarpe veninos, gata să muște fără milă... i-aș înțelege și pe ei...
Dar mă doare „dureros de tare” faptul că ne mai încercăm și noi pe noi
înșine, prin toți cei care, adevărate cozi de topor, uită de neam și de țară,
punând mai presus interesele lor meschine, mărunte, uitând că istoria, mai
devreme sau mai târziu, îi va judeca pe toți și îi va șterge din memoria
națională ... ei bine, pe ăștia nu am să-i înțeleg niciodată.
Și dacă - justificare de doi bani - am încerca să dăm vina pe alții... tot
nu i-aș ierta, pentru că văd cu amar, astăzi, cum tinerii noștri citesc fără
să-nțeleagă, privesc fără să vadă și se lasă prostiți la tot pasul de tot soiul de
profitori și „oameni de bine”, care numai binele nu li-l și nu ni-l vor.
Fac parte dintr-o generație care a mai avut șansa de a cunoaște, prin
lectură, toată experiența națională și universală și le mulțumesc dascălilor de
excepție care mi-au dirijat pașii, cu devotament și pasiune. Astăzi văd cu
tristețe cum toate acestea s-au pierdut, iar cărțile – depozitarul întregii „zestre
a omenirii” - zac pe rafturile bibliotecilor și nu le mai citește nimeni, riscând
(oare?) să devenim numai niște instrumente bune de manipulat, orbi, cu
mințile odihnite și goale.
Mă doare că ne-am lăsat ușor amăgiți și ne-am dezgustat de noi înșine,
respingându-ne țara și poporul, uitând că țara, fără românii ei, nu este absolut
nimic și, chiar dacă ne apucă uneori remușcările și ducem, într-un gest de
melodramă, mâna la piept când se cântă imnul național, nu facem nimic, chiar
dacă simțim (unii) cum ne ceartă străbunii deveniți țărână și icoanele credinței
din bisericile neamului.
Cred că acum, la 100 de ani de Românie Mare, a venit momentul să
spunem tuturor cine suntem și ce vrem, de ce credem în Dumnezeu, de ce
ne-am pus speranțele, dorul și jalea în tradiții și obiceiuri de o frumusețe
aparte și doine în care vibrează cele mai profunde coarde ale sufletului, de
ce vorbim românește și de ce vom continua să ne strângem roadele câmpului
an de an și să colindăm cu mic și mare bucuria Nașterii Domnului.
La mulți ani și multe veacuri, Românie!
Cercetașii buzoieni, anul VI, nr. 8, noiembrie 2018, pp. 2
24
UN SALUT DE SUB UMBRELĂ

(între interoperabilitate și operabilitate )
Privesc cu dezamăgire realitatea zilelor de astăzi. Îmi plânge sufletul

de militar, chiar dacă am terminat-o cu răzbelul de acum mai bine de 10 ani,
cu of și jale de starea actuală a armiei naționale.
Am renunțat fără argumente logice, cu nepricepere la doctrina de
apărare a țării și am îmbrățișat, cu obediență, angajându-ne în operații
împotriva terorismului internațional și de apărare a democrației acolo unde
a-nțărcat mutu` iapa, peste mări și peste țări, nu pentru instaurarea păcii ci
mai mult pentru menținerea haosului, pauperizării și... jefuirii resurselor
(sălbatică apucătură, care nu era în obiceiul nației noastre).
Conform unor statistici actuale aflăm acum că suntem cei mai tari la
capitolul interoperabilitate, că putem opera acolo unde suntem angajați în
acțiuni militare, pe bani mulți, conform celor mai înalte standarde ale
partenerilor și aliaților noștri, acolo unde ni se cere (a se citi oferă), adică...
cred că ați ghicit... acolo unde e mai greu.
Știm cu toții că acum ceva vreme, așa nepricepuți și înapoiați cum ne
considerau unii, ne făceam puștile, tunurile, tancurile, navele și avioanele
noastre, cu munițiile aferente, acum nu ne-a mai rămas decât să plătim
miliarde de euro pentru ele pentru că, nu-i așa, vorba cântecului, ne-am
emancipat... și am făcut praf și pulbere industria de apărare autohtonă.
Încercările actuale de a resuscita această industrie sunt binevenite și aș vrea
să cred că nu sunt o altă față a propagandei politice.
Am achiziționat într-o grabă nefirească, fără discernământ și fără
perspectivă, tehnică militară de vârf, supermodernă, de acum 40 ani, și am
adoptat proceduri, tactici acționale și structuri militare, le-am amestecat cu
mare pricepere și le-am adaptat la specificul național?! (am mai făcut asta și
acum circa 70 ani), sub consilierea expertă a unor specialiști, școlarizați pe
te miri unde, fără să înțelegem cui (quid) prodest aceasta. Cine crede că ne
vom putea apăra țara cu numai 2, hai fie cu 3 divizii, amarnic se mai înșală...
Și uite-așa ne-am trezit cu o armată plină de profesioniști și experți,
care nu mai are soldați, puști și gloanțe, tunuri și obuze, tancuri, avioane și
nave de luptă, într-un cuvânt structuri operative, pentru că, nu-i așa (ne spun
conducătorii acestor vremuri, cu gura până la urechile NATO și partenerului
strategic, neînțelegând nimic din ce ni se poate întâmpla pe neanunțate) nu
25
ar mai trebui să ne apărăm fiind protejați sub umbrela celei mai puternice
alianțe militare din lume.
Dacă am reușit să fim interoperabili la nivelul structurilor care
acționează în exterior, aici, la noi acasă, am rămas cu lipsurile de tot soiul,
nemaiputând să ne apărăm la nevoie râul, ramul, având ca unică soluție de
avarie o singură variantă: să desfacem, plini de emfază, umbrela, pentru că
altceva nu cred că mai putem face.
Am oscilat (nărav balcanic, ce să-i faci) când într-o parte, când în alta
și am schimbat taberele cu ușurință, inconștiență și fără nicio remușcare,
surprinzând de fiecare dată lumea. Ne-am ales și prietenii și dușmanii, funcție
de interesele de moment ale nu știu cui, uitând cu mare ușurință pățaniile
trecutului și urmările nefaste ale alegerilor noastre nefericite.
Și, ca totul să fie cât mai complet, urmare a politicilor înțelepte din ultimii
ani, noi, militarii din activitate și cei din rezervă, nu reușim să ne mai
înțelegem, nu mai avem puncte de vedere și acțiuni conforme cu statutul
nostru, cei din prima categorie neconștientizându-și viitorul, iar ultimii
neînțelegând slugărnicia și reaua credință a celorlalți. Suntem așa de
dezbinați pentru că cei ce ne conduc, au înțeles rapid că principiul divide et
impera al lui Machiavelli este mai actual ca oricând. Numai noi n-am înțeles...
Sper din toată inima să nu fim nevoiți, conform obiceiului strămoșesc,
să ne retragem în munți cu cățel și cu purcel, să otrăvim fântânile și să pustiim
satele și orașele în calea vreunui năvălitor pofticios...
Să nu ne temem, ne încurajează conducătorii noștri pentru că, mai mult
ca sigur, un eventual agresor va fi speriat de moarte și descurajat de măreața
noastră umbrelă protectoare.
Dezamăgit și trist, vă salut de sub umbrelă.
Cercetașii buzoieni, anul VIII, nr.10, noiembrie 2020, pp. 2-3
26
Cercetașii buzoieni CENTENAR
BUZĂUL LA CEAS DE CENTENAR
Constantin Toma, primarul municipiului Buzău
Pentru marcarea anului Centenarului, Primăria Municipiului Buzău a

conceput și pus în practică un ambițios proiect, care a cuprins peste 100 de
activități dedicate sărbătoririi Centenarului Marii Uniri, de o mare diversitate,
complexitate și impact social, printre care evidențiez: activități științifice
(simpozioane, sesiuni de comunicări, concursuri pentru elevi) și artistice
(spectacole, concerte) naționale și internaționale; realizări, reabilitări și
amenajări de monumente, clădiri, însemne comemorative; serii de
conferințe dedicate marilor personalități ale orașului și ale țării, din toate
domeniile de activitate.
Pentru îndeplinirea activităților și acțiunilor proiectate, au fost stabilite
șapte direcții de acțiune/evenimente comemorative, astfel:
1) Alexandru Marghiloman și Unirea Basarabiei cu România;
2) comemorarea Eroilor Neamului înhumați în „Cimitirul Eroilor” din
Municipiul Buzău;
3) unirea Bucovinei cu România;
4) Centenarul Marii Uniri 1918 - 2018;
5) personalități buzoiene la Centenarul Marii Uniri;
6) biblioteca scriitorilor buzoieni - cărți pentru Centenar;
7) Buzăul la Centenar, în haine de sărbătoare.
Intenția acestor acțiuni culturale și educative a fost aceea de a spori
vizibilitatea municipiului Buzău, concomitent cu afirmarea identității de
păstrător al tradițiilor patriotice. Totodată, în subsidiar, s-a urmărit și incluziunea
socială în oraș, realizarea unui mediu urban de referință, prin creșterea calității
spațiilor publice, regenerarea orașului prin integrarea culturii în planificarea
urbană și transformarea acesteia într-o resursă importantă de dezvoltare
economică și socială sustenabilă a localității noastre.
În ansamblul de manifestări dedicate Zilei Eroilor, cea de-a doua
direcție de acțiune, Comemorarea Eroilor Neamului înhumați în Cimitirul
Eroilor din Municipiul Buzău, din 17 mai 2018, a fost cel mai mare eveniment
public din istoria Buzăului.
Cimitirul Eroilor din Buzău adăpostește 9.653 de eroi necunoscuți din
ambele tabere beligerante, Antanta și Puterile Centrale, fiind recunoscut
drept, cel mai mare cimitir al eroilor din România și unul dintre cele mai
importante cimitire cu eroi necunoscuți din Europa. Aici se odihnesc 8.001
27
militari români, 753 militari germani, 744 militari ai Imperiului Austro-ungar,

136 militari ruși și bulgari 14 militari turci și 5 militari italieni, care au căzut pe
fronturile Primei Conflagrații Mondiale.
Totodată, această necropolă reprezintă un autentic Monument al
Identității Naționale, deoarece aici regăsim și eroi din Războiul de
Independență (1877– 1878), al Doilea Război Balcanic (1913), al Doilea Război
Mondial (1941–1945), luptele împotriva regimului comunist, evenimentele din
decembrie 1989, misiunile interne și din teatrele de operații militare externe.
Este o Platformă istorico-militară și religioasă, ce transmite peste timp
Europei și întregii lumi, un mesaj de pace mondială.
Biserica cu hramul Tuturor Sfinților și Cimitirul Eroilor au fost inaugurate
în anul 1931, în prezența Regelui Carol al II-lea, a Primului Ministru Nicolae
Iorga, a membrilor Guvernului României, ai Armatei, ai Bisericii și ai
autorităților locale buzoiene.
Astfel, joi 17 mai 2018, începând cu ora 09.00, cu ocazia sărbătorii
ortodoxe a Înălțării Domnului și a Zilei Eroilor, Primăria Municipiului Buzău a
invitat la slujba de resfințire a Bisericii Eroilor și de comemorare a eroilor
Primului Război Mondial, numeroase personalități ale vieții publice naționale
și internaționale, cu intenția declarată de a realiza un arc peste timp cu
activitățile de inaugurare din anul 1931.
Au participat reprezentanți ai: Președinției României, Parlamentului,
Guvernului, comenzii Armatei, conducători ai cultelor religioase, respectiv ai
armatelor străine care au militari înhumați în cimitir, ambasadori, personalități
culturale și științifice ale statelor beligerante în Marele Război.
Manifestările au fost precedate de acțiuni complexe de reabilitare a
Bisericii Tuturor Sfinților și Cimitirului Eroilor, precum:
a) la nivelul bisericii: înlocuirea acoperișului, restaurarea turlelor,
înlocuirea crucilor de pe turle, refacerea fațadei, înlocuirea pardoselii,
decaparea stratului de pictură și tencuire cu frescă nouă, repararea
planșeului, înlocuirea tâmplăriei și a instalației electrice, montarea unui clopot
în Dom, iluminarea arhitecturală a monumentelor etc.
b) în Cimitirul Eroilor:
- asanarea porțiunilor inundate de pânza freatică;
- reabilitarea domului central și a sarcofagului, a domului german, a
monumentului german tip coloană, a monumentului eroilor din 1913;
- refacerea completă, după fotografiile de epocă, a Monumentului
Eroilor Neamului din 1877;
- ridicarea unei troițe pentru eroii români și germani căzuți la datorie în
perioada celui de-al Doilea Război Mondial;
28
- reamenajarea parcelelor în care se odihnesc eroii și instalarea a 23

de plăci explicative, din travertin, bilingve sau trilingve, în limbile română,
germană, maghiară, rusă, bulgară, turcă și italiană;
- realizarea unei scheme generale explicative în română și engleză;
- realizarea unui monument explicativ epigrafic, din travertin, tip carte,
în patru limbi, română, engleză, germană și rusă;
- realizarea unui monument tip „flacără eternă”.
Dintre cele mai importante acțiuni comemorative aș dori să le
evidențiez pe următoarele, sub rezerva că au fost multe alte evenimente pe
care spațiul publicistic pus la dispoziție de redacția revistei nu mi-a permis să
le aduc în atenție, astfel:
- în perioada 10 - 11 mai 2018, a fost organizată manifestarea științifică
internațională, cu tema Eroi ai neamului din Războiul de Întregire, înhumați
în „Cimitirul Eroilor” din municipiul Buzău, unde au fost invitați să susțină
comunicări reprezentanți ai mediului diplomatic, academic, profesori
universitari, doctoranzi, cercetători științifici și cadre didactice ale Ambasadei
Germaniei și Ambasadei Federației Ruse la București, Academiei de științe
a Moldovei, Institutului Patrimoniului Cultural și Universității de Stat din
Moldova, Academiei Oamenilor de Știință din România, Institutului de Studii
Politice și Istorice al Armatei. Lucrările acestei sesiuni s-au desfășurat în sala
„Nicu I. Constantinescu” din Palatul Comunal, au debutat cu prezentarea unor
obiecte muzeale ale Diviziei 2 Infanterie „Getica” și au fost urmate de cuvinte
de bun venit din partea Primăriei Municipiului Buzău și comandantului marii
unități buzoiene;
- lansarea filmului documentar Cimitirul Eroilor Buzău - Pacea Timpului,
regizor Mihai Vișinescu;
- realizarea albumului-filadă despre Biserica și Cimitirului Eroilor din
Buzău în limbile română, engleză, germană și rusă;
- ceremonia depunerii de coroane de flori la Cimitirul Eroilor Sovietici
de pe Calea Eroilor din ziua de 4 mai, la care am participat personal alături
de reprezentanți ai Ambasadei Rusiei la București și alte oficialități buzoiene.
Rămân reprezentative însă, prin impactul pe care l-au avut pe plan
local, național și internațional, două activități/acțiuni la care m-am implicat cu
multă dragoste și pasiune, pe care pe care doresc să le aduc în atenția
cititorilor revistei.
16 mai 2018 - Retragerea cu torțe
Activitățile au debutat în seara zilei, începând cu ora 20.45, în Piața
Daciei din Buzău, unde, după un concert al fanfarei Diviziei 2 Infanterie
Getica, în prezența tuturor oficialităților locale și a unui public numeros
29
(aproximativ 15.000 de buzoieni), a început cea mai mare ceremonie

internațională de retragere cu torțe din istoria României, la care au participat
800 de militari din 5 țări, pe traseul Piața Daciei, Bulevardul Unirii, Bulevardul
Calea Eroilor, Cimitirul Eroilor.
La Cimitirul Eroilor, punctul final al retragerii cu torțe, au fost rostite
solemn numele eroilor cunoscuți căzuți la datorie în Primul Război Mondial,
din ambele tabere beligerante și s-au inaugurat Calea Eroilor din Buzău
(artera de circulație principală de intrare în oraș dinspre Ploiești) și Galeria
istorică exterioară permanentă de fotografii în aer liber „Eroii”, situată pe
Calea Eroilor, vis a vis de Cimitirul Eroilor. Aceasta conține 144 de panouri,
expuse pe o lungime de 632 de metri și a fost realizată de Primăria
Municipiului Buzău, în colaborare cu Divizia 2 Infanterie „Getica”.
17 mai 2018 - Ceremoniile comemorative de la Cimitirul Eroilor și
parada militară internațională
Cetățenii orașului au putut vizita, în după amiaza zilei de 16 mai și în
dimineața zilei de 17 mai, pe Bulevardul Mareșal Alexandru Averescu, în fața
sediului Diviziei 2 Infanterie Getica, o impresionantă expoziție de
echipamente și tehnică militară aparținând Ministerului Apărării Naționale și
Ministerului Administrației și Internelor.
La ora 12.00 a început slujba religioasă de resfințire a Bisericii Tuturor
Sfinților, urmată de un ceremonial militar de depuneri de coroane la Domul
Central din Cimitirul Eroilor. Ceremoniile au continuat cu unul din cele mai
așteptate momente, Parada militară internațională, cea mai mare astfel de
ceremonie militară care a avut vreodată loc în România, în afara
Bucureștiului. Blocul de paradă a fost format din aproximativ 1000 de militari
din România, Republica Moldova, Italia, Bulgaria, Austria, Germania și
Marea Britanie, detașamente ale Ministerului Administrației și Internelor,
Detașamentul de cavalerie al Direcției Generale a Jandarmeriei, Fanfara
Regimentului de Gardă, membrii Asociației Tradiția Militară, costumați în
uniforme de epocă, aeronave din dotarea Aviației Militare a României și
Marii Britanii.
La parada militară au participat, în ciuda unei vremi mohorâte,
aproximativ 20.000 de spectatori, din care peste 6.000 de copii de la toate
școlile din oraș, în mâini cu stegulețe tricolore, îmbrăcați în tricouri cu logoul
municipiului Buzău, oraș deschis de eroi.
Nu pot să nu subliniez faptul că la reușita manifestărilor a contribuit
întreaga comunitate buzoiană, care a sprijinit cu un mare entuziasm
evenimentele organizate în comun de cei trei piloni de bază ai ei:
administrația, armata și biserica.
30
Manifestările din perioada 16 - 17 mai 2018 de la Buzău au avut un

mare impact mediatic local, național și internațional, fiind transmise în direct,
pe parcursul întregii zile, de Televiziunea Română (TVR 1, TVR 2, TVR
Internațional și TVR Moldova), de Radio România Actualități și de posturile
locale de radio și televiziune.
Și pentru că redacția revistei mi-a oferit acest prilej, doresc să închei
articolul cu un mesaj către cercetașii militari în rezervă și în retragere, cu
ocazia sărbătoririi, la 12 noiembrie, a Zilei cercetașilor militari:
„Audi, vidi, sile” (ascultă, privește și taci) la care alătur urările de bine,
sănătate, bucurii și tradiționalul „La mulți ani!”.
Cercetașii buzoieni, anul VI, nr. 8, noiembrie 2018, pp. 3-5
31
CENTENARUL – TROFEU SAU POVARĂ?
Colonel dr. Mircea Tănase
Nu cred că războiul este un rău necesar. Dar statisticile evidențiază că

starea de război excedează cu mult, covârșitor de mult chiar, stării de pace
pe care omenirea a trăit-o pe parcursul milenarei sale existențe. Războiul
continuu, cum sugestiv îl definea un autor militar1, a fost, este și, din păcate,
se pare că va rămâne principala cale de rezolvare a diferendelor dintre state
și, de ce nu, de stabilire a ierarhiilor – cu toate consecințele ce decurg de aici
– pe eșichierul politicii mondiale.
Și dacă fără război nu se putea altfel, a trebuit să ne luăm și noi partea
de suferință pentru a încerca o întregire a trupului țării hăcuit de poftele
hulpave ale unor neamuri pe care istoria, în hazardul ei, le-a rătăcit pe
aceste meleaguri.
După secole de grea suferință sub jug străin și, deopotrivă, străin în
țara lui, românul a simțit că a sosit ceasul astral al deșteptării naționale.
Și, dacă așa cum arătam, altă cale nu era de a i se da înapoi ceea ce i se
luase cu japca, a fost nevoit să intre în războiul celor mari, cu speranța că
la finalul încleștării va primi, ca firească răsplată a jertfei de sânge, ceea
ce i se cuvenea de drept: părțile din trupul țării care sufereau sub asuprirea
imperiilor din jur.
Primul Război Mondial, care avea să se dovedească a fi cea mai mare
confruntare militară până la acel moment a istoriei universale, a fost
declanșat – deși tensiunea lui apăsa încă de la începutul secolului – în vara
lui 1914 și a pus față în față puternicii de atunci ai Europei, grupați în cele
două tabere, Puterile Centrale și Antanta, hotărâți să schimbe fața unui
continent care gâfâia sub povara unor rânduieli geopolitice pe care istoria nu
le mai putea accepta.
Clasa noastră politică, încă necoaptă sau incapabilă de decizii majore
care să așeze țara în acele rosturi puternice pe care să-și sprijine solid
viitorul, nu și-a dezmințit nici de această dată apucăturile balcanice și s-a
scindat după interese, cumetrii și datorii politice.
Armata română, victorioasă într-un război fără adversari în 1913, oricât
ar fi vrut să se pregătească pentru inevitabila confruntare ce o aștepta, n-a prea
a avut cu ce, politicienii – amețiți, ca întotdeauna, de aburii puterii, infatuați și
iresponsabili față de viitorul țării – s-au pierdut în dispute politice, în tergiversări,
1 Mihail Orzeață, Războiul continuu, Editura Militară, București, 2011.
32
aranjamente și combinații obscure și au uitat că pentru a trimite un soldat la

război trebuie să-i dai cel puțin o armă, muniție, echipament, mâncare și o
direcție de atac sau o poziție de apărare. Ceea ce, din păcate, a cam lipsit. Și
s-a văzut, imediat după intrarea în luptă. Relatările contemporanilor sunt
dezolante. Noroc cu entuziasmul și cu spiritul de sacrificiu, izvorât din
dragostea ancestrală a țăranului român pentru pământul său.
După doi ani de neutralitate și expectativă, de rezistență la presiuni din
partea celor două tabere, de oscilații în opțiuni, am cântărit – cât de bine? – și
am intrat în arenă, ne-am aruncat, aproape cu mâinile goale, asupra unui
adversar mult mai puternic pe toate planurile, însă surprins și blocat de
entuziasmul nostru, ne-am înflăcărat de victoriile imediate, ne-am oprit fără
să înțelegem de ce, ne-am retras și ne-am risipit elanul și forțele pe alte
fronturi, am râs și am plâns, am căzut și ne-am ridicat. Am mizat pe sprijinul
celor care ne-au dorit și ne-au convins să le fim aliați, care ne-au ajutat și nu
prea, ne-am trezit singuri în fața adversarului, am suferit până la disperare,
dar am dat o lecție de eroism și demnitate Europei în vara lui 1917, în
triunghiul de foc de la Mărăști, Mărășești și Oituz, am râs și am plâns
deopotrivă, am fost apoi forțați să acceptăm o pace grea, dar n-am
îngenunchiat și n-am pierdut nici Țara, nici Armata și nici Dinastia, așa cum
fusesem amenințați. Am nădăjduit și ne-am îndârjit să nu renunțăm definitiv,
ne-am ridicat sub lumina unor astre favorabile, am intrat din nou în luptă și
am terminat-o în picioare.
Am câștigat la puncte, însă prețul plătit a fost foarte mare. Sute de mii
de morți și răniți – o parte însemnată din averea vie a țării – la care s-au
adăugat enormele resursele materiale epuizate, dar și tezaurul Băncii
Naționale, încă nerestituit de cei cărora, la ceas de mare ananghie, l-am
încredințat doar pentru păstrare, au încărcat peste măsură nota de plată cu
care ne-am prezentat la masa tratativelor de la sfârșitul războiului.
Rezultatul? Făurirea României Mari. Împlinirea idealului nostru național.
A meritat? Desigur. Am arătat lumii că suntem o națiune demnă, care
și-a câștigat cinstit dreptul la existență și care își binemerită locul în
dintotdeauna hotarele sale pe noua hartă a Europei.
A rămas însă suferința, greu îndurată în anii care au urmat războiului,
rănile niciodată vindecate, cu doar speranța într-o viață mai bună, cu noi
îngrijorări și căutări pentru păstrarea ființei naționale într-o Europă măcinată
de frustrări și convulsii revanșarde. Și, după acest model european, o clasă
politică care s-a irosit și a eșuat în dispute și revanșe politice neproductive,
ba chiar primejdioase pentru țară.
România Mare a durat cu puțin doar peste 20 de ani!
33
A urmat – inevitabil – cea de-a doua conflagrație mondială, cu efecte

devastatoare pentru toți actorii implicați, dar nu numai – și cu bulversarea
definitivă a lumii postbelice. După ce am acceptat – din nou neputincioși?! – la
rapturile teritoriale din vara lui 1940, am fost nevoiți să intrăm în război pentru
a ne recâștiga țara. Ne-am făcut speranțe că ne-am alăturat și de această
dată taberei câștigătoare, dar am schimbat-o – discutabil! – din mers și am
presărat cu sute de mii de morți stepele Răsăritului, pusta și munții Apusului.
Deși biruitori alături de noii noștri aliați, la sfârșitul acestui război ne-am trezit
învinși, obligați nu doar să plătim istovitoare despăgubiri, dar și să purtăm,
vreme de aproape cinci decenii, povara comunismului, visul de aur al
omenirii.
După ce ne-am trezit, buimaci, și din acest coșmar, o nouă realitate,
nemiloasă, ne-a obligat la opțiuni pragmatice pentru păstrarea ființei
naționale. Într-o lume din ce în ce mai conflictuală și imprevizibilă, un stat fără
aliați puternici este un stat fără viitor. O nouă orientare în alegerea alianțelor
ne-a impus noi eforturi și sacrificii, unele pe termen lung, cu speranța că nu
vom fi din nou perdanți la ruleta istoriei.
La Centenarul făuririi României Mari, să îndrăznim totuși să ne punem
câteva întrebări, pentru a încerca, cel puțin, o prefigurare realistă a viitorului:
− Ne ridicăm astăzi la înălțimea sacrificiului celor care au făurit
România Mare? Merităm acest trofeu?
− Câți am mai fi dispuși să ne punem viața zălog pentru idealul național?
− Cine a dus greul războiului, cine a suferit durerea refacerii după
încheierea acestuia și cine a purtat povara profitului?
− A plătit cineva pentru imensele pierderi suferite de o armată aruncată
în război complet neechipată și neinstruită?
− S-a ridicat clasa noastră politică la înălțimea misiunii sale istorice?
− Am învățat ceva din aceste greșeli? Am dotat armata pentru a-și
îndeplini misiunea sa fundamentală?
− Ce am făcut cu România Mare?
− Ce facem astăzi cu România noastră? Suntem în stare s-o păstrăm
așa cum ne-au lăsat-o înaintașii noștri?
− Va mai fi vreodată România noastră Mare?
Cercetașii buzoieni, anul VI, nr. 7, ianuarie 2018, pp. 9-11
34
PROPAGANDA EXTERNĂ UNGARĂ CONTRA TRATATULUI

DE PACE DE LA TRIANON (1921-1922)
Dr. Alin Spânu
La finalul Primului Război Mondial imperiile multinaționale s-au

destrămat, iar în locul lor au apărut statele naționale. Imperiul austro-ungar
s-a redus la două state mici – Austria și Ungaria –, în timp ce restul
naționalităților dominate au ales, conform principiului autodeterminării,
formarea unor state sau întregirea componentei etnice. Dintr-o națiune
dominantă, arogantă și discriminatorie la adresa minorităților din zona sa de
imperiu, Ungaria a suferit un șoc atunci când s-a văzut redusă la granițele
etnice. În plus, importante părți din populația ungară au rămas în ținuturile
care au revenit altor state vecine, devenind minoritari și confruntându-se cu
probleme inerente de adaptare la noul statut.
Guvernele de la Budapesta au făcut eforturi deosebite să convingă
marile puteri de „necesitatea” păstrării integrității teritoriale a Ungariei, o
integritate dominantă și asupritoare asupra naționalităților, așa cum s-a
demonstrat începând din 1868. Eșecul suferit la Conferința de Pace de la
Paris a condus la inițierea unor acțiuni subversive (de la publicații revizioniste
la acțiuni teroriste) în țară, în statele vecine și în rândul marilor puteri, cu
scopul de a prezenta neadevăruri asupra situației maghiarilor, iar acumularea
acestora să conducă la modificarea Tratatului de la Trianon. Toate acțiunile
subversive ungare desfășurate de Budapesta în spațiul românesc și în
străinătate au fost atent supravegheate de serviciile de informații românești,
care au informat, au acționat și au propus măsuri de combatere a acestui
flagel, extrem de nociv pe termen lung.
În primăvara anului 1921 bisericile protestante din SUA au trimis în
Transilvania, la insistențele coreligionarilor, trei misionari pentru a se
convinge dacă nedreptățile de care se plâng aceștia sunt juste. Cei trei au
vizitat România timp de patru luni și au ascultat plângerile celor nemulțumiți.
Reveniți în SUA misionarii au editat o broșură în care au arătat suferințele
minorităților religioase din România, care se plângeau cel mai mult de
administrația românească din Transilvania.
Uniunea Apărării Naționale Ungare, cunoscută și ca Liga pentru
Apărarea Integrității Ungariei, a continuat activitatea de propagandă externă
prin deschiderea unei filiale în SUA. În luna mai 1921, în localul școlii ungare
din New York, a avut loc o consfătuire la care au participa 50 de persoane,
35
emigranți maghiari din Transilvania, care au pus bazele unei societăți a

ungurilor din SUA cu scopul de a promova reîntregirea Ungariei. Comitetul
de conducere a fost ales, fiind alcătuit din patru persoane: președinte – Andrei
Sebestyen, preot reformat, vicepreședinte – Andrei Szilagy, preot reformat și
fost secretar la „Relief Comitee”, secretar – Iosef Szebenyei2 și casier – Ioan
Szekely. A fost ales și un alt comitet, însărcinat cu organizarea propagandei
ungare, condus de Andrei Szilagy, președinte și Josef Aczel, Josef Seeman,
Francisc Kovacs, soția lui Josef Kiss, Margareta Taborecki, Koloman Kiss și
Nicolae Papp, membri. Prima misiune a acestui comitet a fost organizarea de
filiale în cât mai multe orașe de provincie americane.
La 2 iunie 1921 Vasile Stoica3, secretar al legației române din
Washington, a susținut o conferință la Cluj, subiectul fiind propaganda
Ungariei în străinătate. Printre altele, Vasile Stoica a afirmat: „Ungurii au în
străinătate vreo 30 de birouri de propagandă și mai mult de 20 de misionari
speciali. Plasează știri în 120 de ziare străine. Au redactat 24 de reviste în
limba engleză, 18 în limba franceză și 8 în limba italiană. Au reușit să plaseze
articole în favoarea lor în revistele cele mai mari din SUA, care până la acea
dată apărau interesele românești. Au editat o hartă etnografică în 10.000 de
exemplare, cu care dovedesc lumii că Ungaria nu se poate împărți din punct
de vedere economic, strategic, cultural și istoric, iar pe aceste baze cer din
răsputeri revizuirea tratatului de la Trianon. Față de această uriașă
propagandă, noi, românii în străinătate, nu facem nimic sau aproape nimic!”.
Deși la tratativele de pace ungurii nu au reușit să-i convingă pe delegații
francezi de dreptatea cauzei lor, totuși nu s-au descurajat și prin misionarii
din Paris au continuat activitatea de propagandă. Astfel, pe lângă mari
sacrificii financiare și multe insistențe, misionarii au reușit să convingă un
grup de parlamentari francezi să efectueze o vizită în Ungaria și în teritoriile
pierdute, în luna iulie 1921. În pofida măsurilor luate de autorități ziarele
minoritare din Transilvania au declanșat o campanie de propagandă
2 Acesta a publicat studiul Hapsburg, Hungarya and Horthy în The Century Magazine,
iunie 1922, p. 310-306 și a tradus din limba ungară volumul lui Franz Molnar, Prisoniers,
Published by Bobbs-Merrill Co., Indianapolis, 1925.
3 Vasile Stoica (1 ianuarie 1889, Avrig – d. 27 iulie 1959, penitenciarul Jilava) a fost
publicist, diplomat și om de știință. A urmat Facultatea de Litere de la Budapesta (1910-

1913), s-a înscris în Partidul Național Român (1909), a devenit redactor al cotidianului
Românul din Arad (1914) și s-a înrolat voluntar în armata română (1916-1917). În aprilie
1917 a fost trimis în SUA pentru a explica situația României și a face propagandă. A
devenit colaborator al publicațiilor The New York Times, The Washington Post ș.a. În
perioada interbelică a fost numit șef de misiuni diplomatice în state din Balcani și baltice.
După Al Doilea Război Mondial a fost arestat, judecat și condamnat de autoritățile
comuniste, decedând în închisoare. Pentru mai multe detalii, a se consulta: Ioan Opriș,
Vasile Stoica în serviciul României, Editura Oscar Print, București, 2008.
36
revizionistă. La 16 august 1921 în ziarul „Ellenzék” (Opoziția) din Cluj a apărut

un articol tendențios privind nemulțumirea slovacilor față de cehi. Astfel,
preotul Andrei Hlinka, fost deputat slovac în Parlamentul de la Budapesta, ar
fi declarat că slovacii „sunt foarte nemulțumiți de dominația cehă și era mai
bine sub jugul unguresc”. Pentru revenirea la situația de dinainte de 1918
slovacii ar fi început să facă propagandă la congenerii lor din SUA. Preotul
Hlinka a slujit la începutul secolului XX în comuna Cernova, acolo unde, la
27 octombrie 1907, jandarmii unguri au deschis focul asupra unei procesiuni
religioase pașnice și au ucis 15 persoane, rănind alte 50. Anterior, în 1906,
autoritățile de la Budapesta l-au condamnat pe Hlinka la 2 ani de închisoare
și 3000 de coroane amendă pentru agitații în timpul campaniei electorale.
Din 1913 Hlinka a devenit liderul Partidului Popular Slovac, fiind ales în
parlamentul de la Budapesta, unde a activat pentru autonomie și, ulterior,
crearea unui stat comun cu Cehia. Profesorul ceh Paul Peak, domiciliat în
Salonta, a declarat la 24 august 1921 că nu crede în secesiunea slovacă,
dar „întregul sistem de propagandă întrebuințat de unguri în Cehoslovacia,
este același pe care revizioniștii îl exercită și în România, cu aceleași
mijloace și procedee”.
Liga pentru Apărarea Integrității Ungariei, în luna august 1921, a luat
măsuri ca pe lângă propaganda executată în scris și oral, să se efectueze și
prin cinematograf. În acest sens au produs clipuri, filme documentare și
artistice, unele fantastice, altele neveridice, care prezentau, pe de o parte,
scene din viața de mărire și grandoare a poporului ungar, iar pe de altă parte
arătau „crimele” săvârșite de români, sârbi și cehi față de maghiarii de
teritoriile „ocupate”. Filmele au rulat în Ungaria, dar au fost trimise la toate
oficiile de propagandă din străinătate pentru a fi difuzate în cinematografe. În
octombrie 1921 Liga a plasat o mulțime de articole injurioase la adresa
României, sub pretextul că guvernul de la București ar fi expulzat pe nedrept
zeci de mii de maghiari – ofițeri, funcționari, meseriași, țărani – din
Transilvania. Adevărul este că ofițerii și funcționarii s-au expatriat „la ordinul
expres al Budapestei”, iar ceilalți au avut de ales, însă această „strategie de
marketing” a prins în presa străină. Mai mult, autoritățile americane le-au
permis intrarea în țară în bloc și le-a pus la dispoziție terenuri agricole.
Conform unor informații furnizate Direcției Siguranței Generale din
Direcțiunea Poliției și Siguranței Generale în decembrie 1921, toate legațiile,
consulatele și reprezentanțele diplomatice ale Ungariei „au contribuit la
dezvoltarea propagandei revizioniste”. Aceștia au folosit valizele diplomatice
mai ales în ce privește transmiterea corespondenței secrete și a datelor
privind mișcările de trupe ale statelor vecine și sub pretext că legătura pe
37
calea ferată nu este sigură au fost întrebuințați curieri la intervale foarte

scurte. Reprezentanții diplomatici ungari acreditați în statele Micii Înțelegeri
(România, Iugoslavia, Cehoslovacia) s-au implicat activ în propaganda
revizionistă, lucru dovedit de serviciile de informații. Un agent de informații
român – „Ignotus” – a intrat în legătură cu consulul ungar de la Belgrad,
Mencik, care l-a angajat ca propagandist. Agenții unguri din Serbia au
încercat să învrăjbească relațiile dintre Belgrad și București, implicit
zădărnicirea înființării Micii Antante. Au reușit să-l atragă la colaborare pe
Dușan Radukits, redactor la ziarul „Democrația” din Pancevo, care a început
să plaseze zilnic câte un articol contra României.
Un obiectiv al propagandei budapestane era difuzarea mesajelor
în regiunile pierdute prin tratatele de pace. Având în vedere că
autoritățile statelor respective nu permiteau intrarea în țară sau
publicarea unor materiale de presă revizioniste, s-a luat decizia ca
proprietarii de terenuri în statele respective care trăiesc în Ungaria să
răspândească în rândul populației maghiare cărți poștale, broșuri,
insigne și alte materiale propagandistice.
Pentru acoperirea cheltuielilor mari efectuate în interesul propagandei
și pentru argumentarea fondurilor, la începutul anului 1922 s-a înființat un
serviciu care se ocupa exclusiv cu eliberarea emblemelor patriotice în formă
de medalion. Medalionul avea gravată emblema Ungariei între hotarele de
până în 1918 și inscripția - „Acesta este pământul pe care de atâtea ori a curs
sângele părinților noștri” - și se vindea cu următoarele prețuri: format mare,
cu aur, 1500-2000 coroane și format mic, cu argint, 120-200 coroane. Pe
aceeași linie se înscrie și inaugurarea celor patru statui iridente în Piața Unirii
din Budapesta, la 12 ianuarie 1922, care reprezintă câte o parte din
suferințele celor patru regiuni pierdute de Ungaria.
Propaganda revizionistă în statele Micii Antante s-a dezvoltat și a avut
o influență considerabilă. Funcționarii maghiari din Transilvania au refuzat să
depună jurământul de credință față de România și regele Ferdinand,
preferând să se repatrieze. În urma unor acțiuni informative desfășurate de
Direcțiunea Poliției și Siguranței Generale s-a descoperit că funcționarii
maghiari de la C.F.R. făceau serviciul de curieri clandestini și executau
ordinele primite de la Budapesta de a produce ciocniri de trenuri, de a
deteriora materialul rulant, cu scopul de a pretexta noi critici la adresa
administrației românești. La 24 decembrie 1919 în locomotiva trenului
Simplon a fost descoperită o ladă care conținea 1.300.000 lei, sumă destinată
plății propagandiștilor din Transilvania. Tot în vederea unei imagini deformate
a realităților din Transilvania Liga femeilor catolice din Oradea a înaintat un
38
memoriu către episcopul de Esztergom, în luna februarie 1922, în care s-a

cerut intervenția în străinătate pentru „eliberarea prizonierilor și deținuților
politici din Transilvania” sau măcar ameliorarea suferințelor acestora.
Având în vedere activitatea Uniunea Apărării Naționale Ungare,
instituție susținută de statul ungar, statele Micii Antante au protestat
vehement și, cu sprijinul marilor puteri democratice occidentale, a fost
desființată. Tot atunci a fost anunțată și lichidarea Ligii/Alianței Naționale
Secuiești, însă cele două structuri și-au schimbat numele și au continuat să
funcționeze la aceeași parametri. Au apărut Partidul Apărării Patriei și Clubul
Refugiaților Ardeleni care, ulterior, au fuzionat sub denumirea de Liga
Națională Ungară. Au rămas, însă, în activitate alte societăți revizioniste, între
care pot fi menționate:
1. Asociația Turan, cu scopuri teroriste, ai cărei membri depun un
jurământ la aderare, că vor înlătura prin orice mijloace pe cei care se opun
intereselor revizioniste. Liderul asociației era profesorul Hollos, iar locțiitor
maiorul Ivan Hejjas4.
2. Uniunea Maghiarilor care se Deșteaptă, cu caracter antisemit și
revizionist-terorist, a organizat, la cerere sau din inițiativă proprie, „incidentele
și tulburările” din Budapesta și din provincie. Secțiunea Ardeleană era
condusă de preotul catolic dr. Robert Szentiványi, fost confident al
episcopului Majlath5 din Alba-Iulia. A organizat, în 1922, o misiune care a
vizitat Vaticanul, iar la întâlnirea cu papa a înmânat un memoriu privind
situația din Transilvania.
3. Liga Culturală a Secuilor, componentă a Uniunii Generale Culturale
Maghiare, avea în atribuții doar sarcini de propagandă. Unul din mijloacele
de propagandă în reprezenta trimiterea de tineri maghiari la vetrele lor, chiar
dacă au activat în armata ungară și s-au repatriat, pe motivul că sunt supuși
români și nu li se poate refuza reîntoarcerea în țară. Acești tineri au depus
jurământul de credință față de România și s-au integrat în societate, cu scopul
de a face propagandă și spionaj în favoarea Ungariei.
Conform unor analize ale serviciilor de informații românești,
propaganda revizionistă și spionajul practicat de maghiarii din Transilvania
4 Ivan Hejjas (n. 19 ianuarie 1890, Kecskeméten-d. decembrie 1950, Vigo, Spania) a
activat după Primul Război Mondial în diferite organizații paramilitare și a organizat acțiuni
teroriste împotriva statelor vecine Ungariei. Pentru mai multe detalii, a se consulta Bela
Bodo, Ivan Hejjas: The Life of a Contrarrevolutionary, East Central Europe, vol. 37, 2010.
5 Gustav Karoly Majlath (n. 24 septembrie 1864, Bakoca-d. 18 martie 1940, Alba-Iulia) a
devenit diacon și preot (1887), locțiitor de episcop în Transilvania, episcop de Martyropolis

și episcop de Transilvania (1897), episcop de Alba-Iulia și arhiepiscop de Soteropolis
(1938) și episcop emerit de Alba-Iulia (1940).
39
„datează chiar de la prăbușirea armatei ungare și este susținut prin toate

mijloacele: biserică, școală, presă, publicații, conferințe, teatru etc.”.
La alegerile parlamentare din România, din anul 1922, maghiarilor li
s-au oferit mandate proporționale cu numărul populației, dar aceștia nu au
fost mulțumiți și au criticat până la defăimare „în modul cel mai josnic”
administrația, armata și justiția română. Jurnaliștii de la Budapesta au
declanșat o campanie de presă împotriva României și au înaintat guvernelor
străine și publicațiilor din Londra, Paris, New York, Berlin și Roma memorii
voluminoase despre așa-zise samavolnicii și brutalități comise de jandarmi,
militari și judecători români.
Pentru a mări numărul aderenților, în martie 1922, o delegație ungară
s-a deplasat la Varșovia pentru a avea discuții și reprezentanți ai statelor
baltice. Reuniunea de la Varșovia avea ca scop discutarea unor chestiuni
economice, comerciale și stabilirea frontierelor. Reacția a venit în timpul
sărbătorilor de Paști, când un grup de 18 studenți estonieni de la
Universitatea din Tartu/Dorpat, în frunte cu profesor doctor Poldroch, au
vizitat Budapesta. Profesorul Poldroch a discutat cu diferite personalități, a
acordat câteva interviuri și a afirmat că la Tartu/Dorpat există o catedră de
limbă ungară, iar scopul excursiei este „de a crea legături cât mai strânse cu
națiunile înrudite”.
Un alt succes al propagandei a fost broșura „Călătorie de recunoaștere
în Ungaria necunoscută”, scrisă de francezul Jean de Bonnefon6, care a
lăudat poporul ungar numindu-l „inteligent, bun agricultor și mare patriot”. În
final, autorul atrage atenția Marilor Puteri asupra Ungariei și recomandă ca,
în interesul Europei, s-o ajute economic și financiar.
Cei mai mulți susținători și apărători ai ungurilor au fost britanicii.
Premierul David Lloyd George7 a propus, la Geneva, de a se lua în discuție
chestiunea minorității maghiare din statele succesoare ale fostei monarhii
dualiste. Propunerea a fost aspru criticată de șeful delegației franceze, Louis
Barthou8, ministru de justiție și a statelor naționale formate prin prăbușirea
6 Jean de Bonnefon (n. 1866, Aurillac-d. 1928, Paris) a fost un jurnalist și scriitor francez
care a abordat subiecte legate de Germania, fapt pentru care a fost expulzat, în 1887, prin
decret imperial. A publicat multe lucrări, între care și Voyage d`exploration en Hongrie
inconnue, Paris, 1922.
7 David Lloyd George (n. 17 ianuarie 1863, Lancashire – d. 26 martie 1945,
Caernarfonshire) a deținut funcția de prim-ministru al guvernului britanic în perioada 7

decembrie 1916 – 22 octombrie 1922.
8 Jean Louis Barthou (n. 25 august 1862, Oloron-Sainte-Marie – d. 9 octombrie 1934,
Marsilia) a fost un politician francez care a deținut funcția de prim-ministru (martie-

decembrie 1913) și mai multe portofolii ministeriale: Ministerul de Război (1921-1922,
1930-1931), Ministerul de Justiție (ianuarie-octombrie 1922, 1926-1929), Ministerul de
40
Austro-Ungariei. La 15 mai 1922 Louis Barthou a declarat în plenul Societății

Națiunilor: „Întrucât chestiunea minoritară din țările succesorale a fostei
monarhii va fi pusă în discuție, atunci Mica Antantă va cere să fie discutată
chestiunea tuturor minorităților și din toate țările”.
Artiștii unguri, sprijiniți de stat, au luat inițiativa de a organiza în marile
orașe europene expoziții de propagandă. Prima a fost vernisată la Stockholm
(mai 1922), urmat de cele din Christiana și Copenhaga.
La 30 iunie 1922 unitarienii din Transilvania au susținut conferințele
religioase obișnuite unde, pentru a-și putea expune mai ușor plângerile în
exterior, au invitat mai multe persoane din Anglia și SUA: preoții Louis Craig
Cornish9 din Creston, Harold E. B. Speight10 din Boston, Lawrence Redfern11
din Liverpool și dr. Mellone, secretar general de stat. Aceștia au verificat la
fața locului plângerile la adresa administrației românești și au elaborat
lucrarea „Transylvania in 1922. Report of the Commission sent by the
american and British Unitarian Church to Transylvania” (compiled by Louis C.
Cornish)12. Pe aceeași linie, preoții și intelectualii maghiari de religie catolică
au vizitat Roma și Vaticanul, în august 1922, ocazie cu care au înmânat papei
un memoriu în care au solicitat sprijinul și protecția Sfântului Scaun pentru
maghiarii asupriți din Ardeal.
În vara anului 1922 scriitorul american Louis Joseph Vance13 a fost
invitat în Ungaria pentru a sta un timp mai îndelungat. Ulterior, acesta a scris
romanul „The dead ride hard”, a cărui acțiune se petrece în Ungaria, care
s-a bucurat de succes pe ambele maluri ale Atlanticului.
În luna septembrie 1922, la Viena, s-a desfășurat o conferință a Uniunii
Inter-parlamentare, la care au participat delegați din 60 de state. Delegația
ungară, condusă de contele Apponyi14, susținută de personalități ostile Micii
Externe (februarie-octombrie 1934) ș.a. La 9 octombrie 1934, la Marsilia, aflat în aceeași

mașină cu regele Alexandru al Iugoslaviei, au fost asasinați de ustașii croați.
9 Louis Craig Cornish (n. 18 aprilie 1870-d. 7 ianuarie 1950) a fost președintele Asociației
Bisericilor Unitariene din SUA (1927-1937).

10 Harold E. B. Speight (n. 1887-d. 1975) autorul mai multor lucrări, între care The New
Testament amd moder life, Boston, 1926.

11 Lawrence Redfern (n. 1888-d. 1967) a fost numit ministru unitarian la Liverpool (1918),
a fost ales președinte al Spitalului regal de copii din Liverpool, membru în comitetul de
conducere al Colegiului Unitarian din Manchester timp de 25 de ani, iar în 1954 a fost ales
președinte.
12 The Beacon Press, Inc., 25 Beacon Street, Boston, Mass., 1923.
13 Louis Joseph Vance (n. 19 septembrie 1879, Washington-d. 16 decembrie 1933, New
York) a fost un scriitor prolific. Referitor la Ungaria a publicat The dead ride hard,
Philadelphia, J.B. Lippincott Co., 1926 și The woman in the Shadow, Philadelphia, J.B.
Lippincott Co., 1930.
14 Albert Apponyi, conte de Nagyaponnyi (n. 29 mai 1846, Viena-d. 7 martie 1933, Geneva)
a deținut funcția de ministru al Învățământului din Ungaria în perioadele 1906-1910 și
41
Înțelegeri, a încercat să impună pe ordinea de zi câteva chestiuni privind

minoritățile oprimate. Același nobil, în calitate de ministru al învățământului
din Ungaria la începutul secolului XX, a inițiat legi pentru maghiarizarea
forțată a minorităților și pentru închiderea școlilor confesionale. Ziarul
românesc „Tribuna” de sâmbătă 28 noiembrie/11 decembrie 1909 a avut un
editorial în care, printre altele, a făcut referire la „duhul răutății și al distrugerii,
care pornise cu atâta înverșunare din inima neagră a urgisitului Apponyi
asupra așezămintelor noastre românești”15. Parlamentarii din România,
Cehoslovacia, Polonia și Iugoslavia au refuzat să ia parte la discuții și s-au
retras. Singurul obstacol contra propagandei ungare au fost parlamentarii
socialiști din întreaga Europă, care au împărțit manifeste și broșuri, dar au
luat și cuvântul condamnând „în cuvinte grele” reacțiunea oficială și
semioficială din Ungaria. Pentru aplanarea atmosferei nefavorabile, delegații
unguri au invitat parlamentarii prezenți să viziteze Budapesta, în speranța că
îi vor putea convinge de veridicitatea cauzei lor. Dintre cei 340 de
parlamentari au mers la Budapesta doar 120, între care șapte britanici, în
frunte cu lordul Thomas Newton16, „mare amic” al Ungariei, patru francezi,
trei japonezi, doi finlandezi și șase americani, în frunte cu senatorul
MacKyinley; ceilalți erau italieni, turci, bulgari și austrieci. Pe lângă fiecare
parlamentar a fost delegat câte un deputat ungur, bine instruit pentru a-l
informa despre toate pretinsele nedreptăți și suferințele ale poporului din
interiorul și exteriorul granițelor. Invitații au fost duși să vadă sutele de
vagoane garate pe linii moarte și transformate în locuințe pentru refugiații din
teritoriile pierdute și au vizitat palatul regal din Buda, unde le-au fost arătate
„urmele ocupației românești”, câteva canapele cu plușul sfâșiat, evident de
soldații români.
Un alt succes la propagandei externe ungare îl reprezintă capacitarea
unui parlamentar occidental de a scrie o lucrare despre Ungaria și despre
nedreptatea de la Trianon. Deputatul francez Charles Tisseyre17 a publicat
volumul „Une erreur diplomatique. La Hongrie Mutillée” (Paris Mercure, 1922,
1917-1918. În 1907 a inițiat o lege a învățământului care șicana școlile confesionale

minoritare. Prin aplicarea legii 600 de sate românești din Transilvania au rămas fără școli,
iar până în 1917 au fost închise 3000 de instituții de învățământ.
15 *** Tribuna an XIII, nr. 25, Arad, p. 1.
16 Thomas Legh, 2nd Baron Newton (n. 18 martie 1857-d. 21 martie 1942), conservator,
membru în Parlament (1886-1898), paymaster general (iunie 1915-august 1916) și asistent

al subsecretarului de stat pentru afaceri externe (decembrie 1916-decembrie 1919).
17 Charles Tisseyre (n. 21 iulie 1880, Chalon-sur-Saone – d. 8 aprilie 1945, lagărul
Buchenwald, Germania) a fost deputat de Saône-et-Loire în perioada 1919-1924. În

perioada celui de-Al Doilea Război Mondial a activat în Rezistența anti-nazistă, fiind
arestat în 1943 și deportat la Buchenwald.
42
114 p.) cu o prefață de senatorul Anatole de Monzie18, fost subsecretar de

stat și un om politic activ. Între altele, Tisseyre a scris că „Tratatul de la
Trianon este odios și invocarea asupririi naționalităților este o fabulă, căci
n-a existat nicio țară în care naționalitățile să se fi bucurat de o mai mare
libertate cum a fost Ungaria. Popoarele puteau vorbi limba lor, având școli și
profesori. Luându-se ungurilor atâta pământ li s-a făcut nedreptatea de a se
lua și orașe pur ungurești, cum sunt Oradea, Satu-Mare, Arad etc. Din punct
de vedere economic Ungaria a fost tot atât de nedreptățită. Cea mai largă
bunăvoință a guvernelor din țările ocupate va fi totdeauna anihilată de reaua
voință a funcționarilor, mai ales când aceștia sunt ignoranți și proști, cum e
cazul în România. Toți acei care circulă sau au călătorit vreodată în Iugoslavia
și România știu de ce sunt capabili funcționarii din aceste țări”19. După
asemenea reflecții puțin măgulitoare la adresa Iugoslaviei și României,
deputatul francez pune în discuție drepturile istorice și geografice ale
românilor asupra Transilvaniei. El aduce în sprijinul argumentării sale
afirmația lui Elysée Réclus20, care afirmă că abia în secolul al XV-lea „s-au
găsit” români în Ardeal și că numai la 1848 aceștia s-au trezit la o conștiință
națională. Trimiterile la Réclus au fost scoase din context și inserate pentru a
da greutate științifică pozițiilor filo-ungare. Réclus a vizitat Transilvania în
august 1874, publicându-și în același an impresiile în studiul „Călătorie în
regiunile miniere din Transilvania apuseană”, publicat în revista „Tour de
Monde”. Printre altele, geograful francez a scris că „grecii, slavii și turcii nu
locuiau decât la șes și în orașele situate pe căi importante. Românii
constituiau cea mai veche populație din zonă, deoarece exercitau cele mai
vechi meserii”. De asemenea, Réclus a vizitat Bucureștiul în 1893 și a
constatat personal „originea latină a românilor, importanța lor civilizatoare și
dreptul lor legitim de a forma un stat național întregit în hotarele teritoriilor
locuite de națiune”21. El a făcut o puternică impresie lui Nicolae Iorga, care i-a
dedicat un articol la un deceniu de la trecerea în neființă22.
18
Anatole de Monzie (n. 22 noiembrie 1876, Bazas – d. 11 ianuarie 1947, Paris) a fost șef
de cabinet al ministrului educației (1902), primar în Cahors, subsecretar de stat pentru
marina comercială în 1913, deputat și senator, ministru de 18 ori în perioada 1918-1940
(la Justiție, Finanțe, Educație Națională, Lucrări Publice etc.)
19 Pe aceeași linie se înscrie și articolul: Vasile Stancu, Ardealul pământ românesc
(CXLIV), în Condeiul Ardelean, la adresa www.condeiulardelean.ro/articol/ardealul-

pamant-romanesc-cxliv.
20 Jacques Elysee Reclus (n. 15 martie 1830, Sainte-Foy-la-Grande – d. 4 iulie 1905,
Torhout, Belgia) geograf, scriitor, anarhist.

21 Dan Berindei, Politică externă și diplomați la începuturile României moderne, Editura
Mica Valahie, București, 2011, p. 224.

22 Nicolae Iorga, Elysée Réclus și România, în Neamul Românesc, nr. 114/1916.
43
În 1919 profesorul Cristu S. Negoescu îl cita pe Réclus în ce privește

continuitatea elementului latin în Transilvania: „Toți acei care se cred
maghiari în Ungaria și în Transilvania coboară din populații foarte deosebite
și chiar dușmane unii altora. Triburile iazigilor, quazilor, geților, dacilor și altele
din marele amfiteatru al Carpaților n-au putut fi exterminate de cuceritori și
descendența lor se regăsește cu siguranță în populațiile actuale”23. În pofida
inadvertențelor, volumul „Une erreur diplomatique. La Hongrie Mutillée” a fost
expediat în toate capitalele europene și publicațiilor din întreaga lume,
împreună cu o cronică amplă și laudativă apărută în „Revue de Hongrie”
(decembrie 1922).
În perioada următoare, pe măsură ce efectele Primului Război
Mondial erau încet, dar sigur, remediate, mai ales din punct de vedere
economico-financiar, Ungaria va aloca resurse din ce în ce mai mari pentru
a-și promova punctele de vedere, unele departe de realitate, cu scopul de
a modifica sentința de la Trianon. Noi acțiuni subversive la adresa statelor
vecine, dezinformări în afara granițelor, plângeri și memorii adresate marilor
puteri și organizațiilor internaționale, toate vor fi parte a unui arsenal extrem
de bine articulat și cu același scop. Serviciile de informații românești, într-un
mod profesionist, au monitorizat întreaga paletă de mijloace și metode
îndreptate contra statului național unitar român, iar rezultatele, analizele și
propunerile de contracarare/anihilare au fost înaintate beneficiarilor legali
pentru a dispune măsurile de rigoare.
(Studiul a mai fost publicat în volumul Acta Carpatica I, anuarul

românilor din sud-estul Transilvaniei, editat de Episcopia Ortodoxă a
Covasnei și Harghitei, Centrul Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae
Colan”, Centrul European de Studii Covasna-Harghita, Asociația Ștefadina,
dr. Ioan Lăcătușu redactor responsabil, Editura Eurocarpatica, Sfântu
Gheorghe, 2014, p. 357-366.)
23Cristu S. Negoescu, Ardealul nostru - Transilvania, Banatul, Crișana, Maramureșul din

punct de vedere geografic, economic, administrativ și mai ales financiar, Tipografia
Gutenberg, Joseph Gobl, str. Paris 20, București, 1919, p. 40.
44
Cercetașii buzoieni ISTORIE
FILE DE ISTORIE SPECIALĂ
General de brigadă (r) Dumitru Miu,

Colonel (r) Marin Scarlat
Ziua de 1 februarie, zi de sărbătoare a tuturor cercetașilor în dispozitiv,

este un excelent prilej de a ne reaminti de înaintașii noștri, cercetași de elită
ai diferitelor contingente aparținând Companiei de Cercetare Specială,
Batalionului 404 Cercetare în Dispozitivul Inamicului prin Parașutare și
Centrului 404 Cercetare din subordinea Statului Major General.
Înainte de a ne referiri la contextul în care s-a înființat Compania
Cercetare Specială în compunerea de forțe a Armatei, dorim să spunem
câteva cuvinte despre Batalionul 404 Cercetare. Sunt convins că mare parte
din cei care au lucrat în Ministerul Apărării Naționale și au avut de-a face cu
Batalionul 404 Cercetare, sau au auzit de el, știu că această unitate de
cercetare a purtat emblema unei unități de elită din Armata României, iar pe
de altă parte că a fost un simbol.
Deși în prezent este desființat, Batalionul 404 Cercetare a supraviețuit
prin zecile de militari care astăzi sunt încadrați în structurile de informații
militare și operați speciale.
Ca om, cercetașul de la Batalionul 404 Cercetare era ca toți ceilalți.
Avea familie, copii, părinți, frați și prieteni. În societate era comunicativ,
sociabil, respectuos, un cetățean care-și ajuta semenii la greu. Cu alte
cuvinte, un om care a trăit în normalitate ca majoritatea oamenilor, care nu a
beneficiat de alte avantaje. Dimpotrivă, după aproximativ 250 de zile pe an în
poligon, pe aerodrom, în aplicații tactice desfășurate de cele mai multe ori în
condiții meteorologice grele (ploaie, ninsoare, frig, caniculă, ceață, vânt), fără
confort, cu eforturi fizice și psihice deosebite, tinerii cercetași-parașutiști s-au
confruntat și cu greutățile de după 1989. N-au avut case, bani suficienți și nici
strictul necesar pentru un trai decent. Cu toate acestea, au fost niște optimiști,
pasionați de profesiunea aleasă, niște învingători, convinși că mâine le va fi
mai bine.
Batalionul 404 Cercetare s-a desființat, dar spiritul său e încă viu, e
prezent și va dăinui mult timp de acum încolo. Faptul acesta ne-a făcut pe
noi, „supraviețuitorii”, să fim prezenți și vorbim astăzi despre el.
Despre cercetașii militari buzoieni au scris mulți, cu precădere cei din
mass-media, majoritatea dornici de senzațional. În cele din urmă am scris și
noi, cei care am fost în fața istoriei și am făcut parte din Batalionul 404
45
Cercetare sau din Direcția Informații Militare cu speranța că, din gândurile
noastre așternute pe hârtie, să se poată alcătui o istorie cuprinzătoare, pe
care s-o lăsăm posterității spre luare aminte.
Este un adevăr incontestabil că momentul înființării (1 februarie 1958)
Companiei de cercetare specială a fost unul favorabil, generat de
reorganizarea dispozitivului operativ-strategic astfel încât întreaga activitate
de informații militare să fie subordonată doar intereselor naționale, iar
serviciile de informații să nu mai fie sub control străin.
Un alt pas important pe linia cercetării a fost și înființarea batalioanelor
de cercetare la eșalonul divizie, constituite din trei companii (înzestrate inițial
cu transportoare blindate BTR-40, BTR-152 și tancuri T 34-85).
Parașutismul militar românesc avea să renască și el. Conducerea
armatei s-a orientat, printre altele, spre revitalizarea unei structuri care, cu
brutalitate, fusese desființată în 1945. Prin Ordinul ministrului Forțelor Armate
ale Republicii Populare Române nr. 123.249 din 18 octombrie 1950, la
1 noiembrie 1950 s-a înființat la Tecuci, în cadrul Centrului de Instrucție al
Aviației, Batalionul 1 Parașutiști, subordonat Comandamentului Forțelor
Aeriene Militare. În februarie 1951, unitatea de parașutiști și-a schimbat
dislocarea de la Tecuci la Botoșani, ca numai după trei luni, să fie readus la
Tecuci. Este momentul când la comanda Batalionului 597 Parașutiști a fost
numit căpitanul Grigore Baștan. În noiembrie 1951, unitatea a fost dislocată
pentru totdeauna în garnizoana Buzău și începând cu anul 1952 a trecut
printr-un lung șir de transformări.
În contextul măsurilor luate, pe statul anexă al Batalionului 1025 Desant
Parașutare Buzău, în baza Ordinului nr. T.A. 00700 al Direcției Informații,
semnat de șeful Marelui Stat Major, la 1 februarie 1958 s-a înființat Compania
de cercetare specială, prima structură a cercetării în dispozitivul inamicului
prin parașutare, din cadrul Armatei României.
……………………………………………………………………………………….
Misiunea de bază a companiei de cercetare consta în culegerea de
date și informații despre principalele obiective din dispozitivul inamicului pe
adâncimea tactic-operativă a acestuia (brigăzi, divizii și armate).
Compania de cercetare specială era condusă operațional (instruire,
participări la aplicații, dotare și întrebuințare la război) de Direcția Informații
prin Biroul cercetare operativă (Biroul cercetare de specialitate) din Secția
cercetare la trupe, iar conducerea administrativă (logistică) și instrucția de
zbor și parașutare erau asigurate prin Batalionul 1025 Desant Parașutare.
Din partea Direcției Informații, primul direcțional pentru Compania cercetare
specială a fost maiorul Ioan Constantin, șeful Biroului cercetare de
46
specialitate, iar pentru problemele administrative ale companiei, direcțional

din partea unității de parașutiști a fost șeful cercetării batalionului, căpitanul
Aurel Bratu. Din anul 1959, direcțional din partea Direcției Informații, a fost
căpitanul Sima Micu, ofițer în cadrul Biroului cercetare de specialitate.
Comanda Companiei de cercetare specială a fost asigurată de
locotenentul major Gheorghe Crihan, comandant, locotenentul major
Gheorghe Alexa, locțiitor, absolvenți ai Școlii Militare de Ofițeri de Tancuri,
promoția 1952 și locotenentul major Dumitru Buligioiu, locțiitor politic,
absolvent al Școlii Militare de Ofițeri Politici nr. 1, promoția 1953. Comandanți
de plutoane, absolvenți ai Școlii Militare de Ofițeri Activi „Nicolae Bălcescu”,
Sibiu: locotenentul Gheorghe Hagianu, la Plutonul 1, locotenentul Ilie
Dumitru, la Plutonul 2 și locotenentul Ioan Curelariu la Plutonul 3.
Compania era organizată pe o grupă comandă, o grupă radio și trei
plutoane cercetare cu câte trei grupe fiecare. Valoarea unei grupe de
cercetare era de 7 militari: comandant de grupă, sergent, ajutor comandant
de grupă, caporal, trăgător la pușca mitralieră, fruntaș și patru cercetași
parașutiști, soldați.
Compania a fost încadrată cu ofițeri selecționați din cadrul Batalionul
1025 Desant Parașutare, iar funcțiile de cercetași prin parașutare și cu militari
în termen, recrutați de către Direcția Informații prin Centrele militare, cu o
bună condiție fizică, având cel puțin 7 clase și origine socială sănătoasă, pe
principiul: 1/3 cetățeni români, 1/3 cetățeni români de naționalitate germană
(recrutați din județele Timiș și Sibiu) și 1/3 cetățeni români de naționalitate
turcă, recrutați din Dobrogea.
Compania dispunea de pistoale automate Șpaghin (rusești), așa zisele
„balalaici”, cu încărcător tambur cu 72 cartușe sau sector cu 30 cartușe,
pentru fiecare cercetaș, înlocuite ulterior cu automate Kalashnikov, tot de
fabricație sovietică; pistoale T.T. (Tolski-Tokarev) pentru fiecare cercetaș;
câte o pușcă mitralieră pentru fiecare grupă de cercetare; puști carabine
pentru șoferi; ceas cronometru, binoclu și busolă de mână Bezard pentru
fiecare cercetaș; o lunetă-periscop și un aparat foto Zorki pentru fiecare grupă
de cercetare. Din toamna anului 1962, fiecare companie de cercetare a
dispus de câte un laborator foto portativ. Pentru realizarea legăturii radio între
grupuri și Centru radio, plutoanele de cercetare erau dotate cu stații radio
A-7A și A-7B, de fabricație sovietică, foarte incomode la mersul pe jos, având
o greutate de aproximativ 17 kg (cu acumulatori, aproximativ 20 kg). Singurul
avantaj al acestui tip de stație era că nu necesita timp pentru instalare
(asigurau legătura în fonie). Compania mai dispunea de trei autocamioane
GAZ-63 și patru moto-atașuri M-72, de proveniență sovietică.
47
………………………………………………………………………………………..
De la jumătatea anului 1958, prin mutarea locotenenților majori
Gheorghe Crihan și Dumitru Buligioiu pe alte funcții în cadrul Batalionul 1025
Desant Parașutare, comanda Companiei cercetare specială a fost asigurată
de locotenentul major Gheorghe Alexa - comandant, locotenentul Gheorghe
Teodorescu - locțiitor și căpitanul Gheorghe Ienuță - locțiitor politic. Comanda
celor trei plutoane de cercetare prin parașutare era asigurată de locotenentul
Ioan Curelariu și nou veniții locotenenții Ion Iftimie și Mircea Ifrose.
În perioada 1961-1962, demersurile făcute de Direcția Informații privind
creșterea numărului de grupuri cercetare în adâncime prin parașutare s-au
materializat, la 1 noiembrie 1962, când pe nucleul Companiei cercetare
specială s-au constituit noi elemente: o Companie de cercetare prin
parașutare (cu aceleași misiuni ca și „compania mamă”) și o Companie
transmisiuni. Acestea erau conduse operațional (instruire, participări la
aplicații, dotare și întrebuințare la război) de Direcția Informații din Marele Stat
Major, iar din punct de vedere administrativ (logistic), a instrucției de zbor și
parașutare și a bazei de instrucție, de Batalionul 36 Desant Parașutare.
Fiecare companie de cercetare prin parașutare avea două plutoane
cercetare a câte 3 grupe, fiecare cu câte 6 militari (trei de ciclul 1 și trei de
ciclul 2) și un pluton radio (radiotelegrafiști cercetași). Pe timpul aplicațiilor
tactice, din cadrul plutonului, se constituiau 3 - 4 grupuri de cercetare,
compuse din 3 - 4 cercetași. În compunerea grupului participa și 1 militar
radiotelegrafist din cadrul Plutonului radio. Compania transmisiuni era
organizată pe 2 plutoane emisie-recepție.
Pentru a asigura funcționarea și instruirea unitară a celor trei companii,
din partea Batalionului 36 Desant Parașutare a fost împuternicit să exercite
controlul și îndrumarea acestora, șeful cercetării de la acea vreme, căpitanul
Vasile Crăciun. Acest lucru a făcut ca deseori momentul constituirii
Batalionului Cercetare prin Parașutare (Batalionul 404 Cercetare) să fie
asociat în mod eronat cu data de 1 noiembrie 1962.
………………………………………………………………………………………..
Încadrarea companiilor de cercetare prin parașutare s-a făcut cu ofițeri
tineri, absolvenți ai Cursului de Comandanți de Grupuri de Cercetare
Operativă prin Parașutare în Adâncimea Dispozitivului Inamicului organizat
de Direcția Informații: (căpitanul Ulpiu Chirițescu - Compania 1 Cercetare,
locotenentul major Paul Veliu - Compania 2 Cercetare, locotenentul
Gheorghe Șablienco, locotenentul Tănase Niculescu și locotenentul
Gheorghe Ristea). Locțiitor politic al companiei a fost căpitanul. Grigore
Păsărin, care comanda și compania transmisiuni.
48
Ca dotare, companiile dispuneau de același armament, tehnică auto și

de parașutare, existente la înființare în 1958. În schimb, tehnica de
transmisiuni va fi modernizată, plutoanele de cercetare fiind dotate cu stații
radio H-15 (tip valiză), mai apoi R-350, R-350 A și R-350 M pentru legătura
cu Centrul de transmisiuni. Compania transmisiuni va fi și ea dotată cu stații
radio R-820, R-327, R-125, R-126, R-450, R-351 și R-104, cu grupuri
electrogene și cu stație de iluminare pentru lucru în condiții de campanie.
La 15 iulie 1963, odată cu transformarea Batalionului 36 Desant
Parașutare în Regimentul 60 Desant Parașutare, cele două companii de
cercetare prin parașutare și compania transmisiuni, din compunerea
Batalionului 36 Desant Parașutare, s-au constituit în batalion de cercetare în
cadrul Regimentului 60 Desant Parașutare, sub denumirea de Batalionul de
Cercetare în Dispozitivul Inamicului prin Parașutare.
În structura sa organizatorică apar două noi elemente: comanda unității
și statul major al batalionului. Statul de organizare al companiilor de cercetare
și cel al companiei transmisiuni nu suferă nicio modificare prin această
schimbare de titulatură.
Unitatea avea ca misiune de bază în timp de război să pregătească și
să introducă în luptă, în dispozitivul inamicului, prin parașutare sau infiltrare,
grupuri de cercetare, care să procure și să transmită date și informații despre
obiectivele importante ale inamicului (armamentul racheto-nuclear, punctele
de comandă, sistemele de transmisiuni, pozițiile de artilerie sau activitatea
desfășurată de către acesta pe timpul deplasării, dispunerii într-un raion de
concentrare și momentul introducerii lui în luptă ș.a.), iar în anumite situații
să provoace distrugeri, să captureze documente operative și militari cu
valoare informativă. Tot mai multe voci apreciază astăzi că, de fapt,
Batalionul 404 Cercetare a fost corespondentul unei structuri similare, de
cercetare-diversiune din organica armatelor NATO.
Batalionul de Cercetare a rămas, în continuare, sub conducerea
operațională a Direcției Informații din Marele Stat Major, iar din punct de
vedere administrativ (logistic) sub cea a Regimentului 60 Desant Parașutare.
Dorim să menționăm că regimentul mai avea în structura proprie un pluton
de cercetare (comandat de locotenentul Dan Tănase) destinat să
îndeplinească misiuni în folosul acestuia, care făcea parte din Compania
Asigurării Parașutării a regimentului.
La momentul înființării Batalionului de Cercetare, la comanda
Regimentului 60 Desant Parașutare se aflau: colonelul Grigore Baștan,
comandant, locotenent-colonelul Gheorghe Șoimu, șef de stat major și șeful
cercetării regimentului, maiorul Gheorghe Alexa, unul dintre primii
49
comandanți ai Companiei de cercetare specială prin parașutare, care va

sprijini recent înființatul batalion de pe linie administrativă și a instrucției de
zbor și parașutare.
Comandant al Batalionului de Cercetare a fost numit maiorul Vasile
Crăciun, fostul șef al cercetării la Batalionul 36 Desant Parașutare, iar locțiitor
politic căpitanul Dumitru Buligioiu (august 1963). Statul major al batalionului
dispunea de trei funcții: șef de stat major, neîncadrată, locțiitor al șefului de
stat major pentru distrugeri, încadrată de maiorul Ion Drăgan (care ținea prin
cumul și funcția de șef de stat major) și cea de-a treia funcție, locțiitor al
șefului de stat major pentru transmisiuni, neîncadrată. Cele două funcții vor fi
încadrate în august 1964, cu doi tineri absolvenți ai Academiei Militare
Generale: maiorul Achim Alstani (șef de stat major) și maiorul Vasile Brânzan
(locțiitor al șefului de stat major pentru transmisiuni).
În intervalul 1963-1964, Batalionul de Cercetare a beneficiat de o
infuzie de tineri ofițeri, selecționați de Direcția Informații Militare de pe
băncile școlilor militare sau ale Cursului de Comandanți de Grupuri de
Cercetare Operativă prin Parașutare în Adâncimea Dispozitivului Inamicului
cu multe realizări în activitate: locotenenții Ionel Grama, Anghel
Constantinescu, Constantin Bogdan, Gheorghe Constantinescu, Tudor
Gane, Dumitru Cârnu și Ștefan Spânu.
În următorii 2-3 ani, în statul de organizare al batalionului a fost
introdusă funcția de locțiitor al comandantului pentru zbor și parașutare,
încadrată cu maiorul Gheorghe Alexa și posturile de profesori de limbi străine
(turcă, italiană, germană, greacă). De la subunitățile de luptă s-a desființat
funcția de locțiitor politic.
Batalionul de Cercetare a apărut ca structură necesară în cadrul
Armatei Române, la nivelul Marelui Stat Major, ca urmare a nevoilor
crescânde de procurare de informații despre inamic, teren, trupe proprii,
situația meteo, populația din zonă etc., necesare Direcției Informații Militare,
cât și pentru desfășurarea unor acțiuni cu caracter deosebit.
Perioada de timp 1958-1963 se evidențiază prin participarea companiei
la aplicații cu trupe folosind parașutarea ca procedeu de pătrundere în
adâncimea dispozitivului inamicului. Momentul de vârf a fost participarea cu
17 grupuri de cercetare, constituite din cadrul companiei și din ofițerii de la
curs, la aplicația cu trupe, din toamna anului 1962, în zona Dobrogei, în cadrul
Tratatului de la Varșovia (ultima aplicație cu trupe a Tratatului de la Varșovia
desfășurată pe teritoriul României).
Intervalul de timp 1964-1977 reține atenția prin desfășurarea unor
aplicații tactice, cu acțiune dublă, în cooperare cu trupe ale Ministerului de
50
Interne (Securitate și Miliție), cu misiuni cu caracter deosebit, de „tip

comando” (1966-1967) sau acțiuni de culegere de informații (1970-1978) pe
timpul aplicațiilor marilor unități ale Ministerului Apărării Naționale. În cadrul
pregătirii pentru luptă a unității, un alt eveniment important îl reprezintă
înregistrarea recordului de înălțime (5.500m, la parașutarea în grup, la 20
august 1970, de către opt ofițeri din cadrul batalionului). Alte două
evenimente importante din această perioadă sunt legate de 29 iunie 1976,
când unitatea devine independentă sub denumirea de Batalionul 404
Cercetare în Adâncime prin Parașutare și 7 mai 1977, când unității îi este
conferit Drapelul de luptă.
Intervalul de timp 1978-1989 se distinge prin prima participare a
unității la o misiune de luptă împotriva militarilor care părăseau misiunea
(unitățile Ministerului Apărării Naționale) cu armament și muniție asupra lor
(decembrie 1981), experimentarea unor noi tipuri de parașute,
modernizarea bazei de instrucție și a sălilor de specialitate, vizita unor
delegații militare străine, precum și prin participarea unității la activități de
alpinism (Cheile Râșnoavei), de instruire la apă (Delta Dunării) și
executarea de marșuri pe jos, pe distanțe de 150 km, în teren muntos
împădurit și greu accesibil, cu echipamentul de luptă complet, în trei etape
de marș, una pe timp de noapte, de circa 30 km.
Intervalul de timp 1990-2005 a fost o etapă de importante reforme în
întreaga armată, pentru atingerea obiectivelor naționale și, mai ales, pentru
integrarea României în NATO. Învățământul militar pe linie de specialitate
este reorganizat din temelii, se modernizează baza de instrucție și se fac
primele achiziții de autoturisme de teren performante, tehnică de transmisiuni
cu salt în frecvență, parașute de înaltă performanță (tip aripă), armament ușor
de infanterie și aparatură specifică de cercetare. Totodată, se intensifică
participarea la schimburile de experiență cu specialiști din alte armate. Din
august 1991, unitatea parcurge o altă etapă importantă din existența sa:
încadrarea Companiei 1 cercetare cu subofițeri cercetași, pregătiți la Institutul
Militar de Infanterie, Grăniceri și Chimie „Nicolae Bălcescu”, Sibiu. În 1995,
Batalionul 404 Cercetare s-a reorganizat sub denumirea Centrul 404
Cercetare. În august 1995 s-a desfășurat pentru prima dată în istoria unității de
cercetare de la Buzău instruirea în comun cu subunități de cercetare în
adâncime din alte armate, activități care vor continua și în perioada 1996-1997,
prin alternanță, în țară și în străinătate.
………………………………………………………………………………………..
În noiembrie 1996, Centrului 404 Cercetare i s-a conferit noul Drapel
de Luptă. În octombrie 1997, s-a înființat în cadrul Centrului 404 Cercetare
51
Buzău, Centrul de pregătire a cercetașilor în dispozitivul inamicului prin

parașutare și mijloace de zbor individuale.
………………………………………………………………………………………..
Un alt moment important a fost exercițiul EXCOM ’99, din luna august
1999, în România, în zona Predeal-Râșnov, cu instructori din cadrul
Regimentului 21 SAS al Regatului Unit al Marii Britanii. La instruire au
participat cercetași de la Batalioanele 404, 119 Cercetare și de la unitățile de
cercetare prin parașutare ale armatelor, Trupelor de Parașutiști și Brigăzii 30
Gardă. Activitatea a fost urmată de convocarea de pregătire Lupul Singuratic
și „Cursul de instructori în domeniul Forțelor Speciale”, din vara anului 2000.
În vara aceluiași an s-a organizat în premieră, cu piloți militari ai Forțelor
Aeriene, „Cursul de inițiere în ducerea traiului în condiții de izolare”.
Din anul 1999, s-a desfășurat la Buzău, la Centrul 404 Cercetare,
„Cursul de comandanți grupuri cercetare, modulul tip B”. La jumătatea anului
2003, pe fondul restructurărilor din armată, Batalionul 404 Cercetare a trecut,
pentru prima dată în istoria sa, în subordinea Statului Major al Forțelor
Terestre, iar în primăvara anului 2005 a fost desființat. Din vara anului 2003,
Centrul de Pregătire a Cercetașilor a ieșit din subzistența Batalionului 404
Cercetare și a intrat în componența Școlii de Aplicație pentru Parașutiști,
structură subordonată Statului Major al Forțelor Terestre.
Pentru cei de la „404” conștiința datoriei, simțul răspunderii și munca
asiduă, pentru a face față provocărilor determinate de compatibilitatea cu
NATO, i-au ajutat să înfrunte viața grea și cu multe pericole, să ajungă la
performanțe superioare. Nedispunând la început de o bază documentară,
teoretică și metodică de specialitate, fără să fi urmat școli și cursuri în
domeniu, au învățat în cadrul unității, pe timpul îndeplinirii misiunilor
(exercițiilor) multinaționale, au acumulat și valorificat experiența generațiilor,
creând un tezaur valoros de specialitate.
Demn de remarcat este și faptul că unitatea a devenit ea însăși o
adevărată școală de pregătire a cadrelor subunităților de cercetare ale altor
armate. Mulți dintre ofițerii formați ca cercetași-parașutiști au absolvit cu
succes cursurile Universității Naționale de Apărare, au fost promovați în
funcții importante, în calitate de comandanți de unitate și în organismele
centrale ale Ministerului Apărării Naționale și chiar atașați militari.
Cercetașii buzoieni, anul I, nr. 1, februarie 2013, pp. 5-13
52
BUZĂUL, MISIUNE SPECIALĂ
Colonel (r) Viorel Drenea
Mi-am propus, ca o provocare cu mine însumi (și-mi plac provocările),

să văd dacă pe parcursul evoluției cercetării în dispozitivul inamicului prin
parașutare – cercetării speciale, există vreun moment în care Buzăul să nu
fie prezent și, sincer, nu am reușit să găsesc ceva...
M-au ajutat foarte mult în formularea argumentației, cele două decenii
și ceva (aproape trei) de cercetășie în cadrul unității fanion a cercetării în
dispozitivul inamicului, Batalionul 404 Cercetare și Direcției Informații Militare.
Încă de la identificarea necesității de înființare a unor structuri/elemente
de cercetare destinate îndeplinirii așa-numitelor „misiuni speciale”, pe fondul
apariției solicitărilor, din ce în ce mai dese, din partea comandanților de la
toate nivelurile de decizie militară, de a cunoaște, cât mai real și în timp
oportun, situația adversarului și mai ales a intențiilor acestuia, ochii factorilor
decidenți ai armatei nu se puteau îndrepta decât spre „specialiștii riscului” din
Crângul Buzăului.
Perioada de pionierat a „cercetării speciale”, de la finele anilor ’50, a
fost marcată de un plus de independență față de URSS ca urmare a plecării
consilierilor sovietici, fapt care a permis reorganizarea din temelii a
dispozitivului operativ- strategic în așa fel încât întreaga activitate de
informații militare să fie subordonată doar intereselor naționale.
În aceste condiții s-a trecut și la reorganizarea cercetării de la toate
eșaloanele Armatei Române, la reconsiderarea concepțiilor de întrebuințare,
regulamentelor, instrucțiunilor și programelor de pregătire pentru luptă, având
la bază tradițiile și bogata experiență a cercetașilor Armatei României. Din
acest important proces cercetașii buzoieni nu puteau lipsi, lor le era destinată
o misiune cu totul „specială”. Urmau să se constituie în fundamentul
transformării „cercetării speciale” și în principalul „vârf de lance” al acesteia.
Dintre măsurile luate de Marele Stat Major, care au avut un impact
deosebit asupra dezvoltării ulterioare a cercetării, se numără cele care au
vizat reorganizarea cercetării în adâncime: în cadrul Secției cercetare la trupe
din Direcția Informații se înființează Biroul Cercetare Operativă, iar pe statul
anexă al Batalionului Desant Parașutare (de la Buzău), s-a înființat, la
1 februarie 1958, Compania de cercetare specială, prima structură a
cercetării în adâncime în dispozitivul inamicului prin parașutare, din cadrul
Armatei României.
53
Înființarea Companiei de cercetare specială a fost decisă pentru a pune

la dispoziția decidenților militari date și informații din adâncimea dispozitivului
operativ-strategic al inamicului (cercetare de nivel operativ-strategică) cu un
grad sporit de exactitate, deoarece cele obținute prin cercetarea de aviație și
radio erau insuficient de detaliate, reclamând din ce în ce mai mult prezența
factorului om, „măria sa cercetașul în dispozitiv”.
Folosind experiența deosebită a cercetașilor buzoieni decidenții militari
din domeniu au început să organizeze la Buzău, din ce în ce mai des, un
adevărat „laborator al cercetașilor”. Aici, la Buzău au fost declanșate, firav la
început, apoi cu o forță din ce în ce mai mare, majoritatea activităților de
pregătire a cercetașilor în dispozitivul inamicului din Armata României, iar
Buzăul începea să devină prima „școală de cercetare în dispozitiv”.
În perioada de început, pentru că diviziile nu dispuneau de subunități
de cercetare în adâncime, iar această „lipsă de specialiști” trebuia acoperită
cumva, s-a trecut la desfășurarea anuală, la Buzău, a unei „Convocări de
specialitate a cercetașilor destinați să execute acțiuni de cercetare în spatele
dispozitivului inamicului”.
………………………………………………………………………………………..
La început, convocarea a avut o durată de 2 luni (iulie-august), urmând
ca mai apoi, să se desfășoare pe o perioadă de 3 luni (mai-iulie).
Selecționarea participanților se făcea de către regiunile militare dintre militarii
subunităților de cercetare, care erau „perfect sănătoși, corespunzători din
punct de vedere politic, cu mult curaj și spirit de înalt patriotism și care
dovedeau aptitudini deosebite pentru cercetare”.
………………………………………………………………………………………..
Pe fondul reorganizării Batalionului Desant Parașutare, utilizând
nucleul Companiei de cercetare specială, se înființează noi elemente de
cercetare - o Companie de cercetare prin parașutare, având aceleași misiuni
ca și Compania cercetare specială și o Companie transmisiuni. Cred că ne
putem da seama cu ușurință că nu mai era decât un pas până la apariția la
Buzău a unei „unități de sine stătătoare de cercetare în dispozitiv prin
parașutare”, având la bază cele două companii de cercetare („specială” și
„prin parașutare”) și compania transmisiuni.
Dorința nespusă, dar păstrată în inimă de toți cercetașii de la Buzău, a
fost realizată la 15 iulie 1963, când Batalionul 36 Desant Parașutare a devenit
Regimentul 60 Desant Parașutare, iar cele două companii de cercetare prin
parașutare și compania transmisiuni, s-au constituit, la rândul lor, în batalion
de cercetare în cadrul regimentului desant-parașutare.
54
Unitatea avea ca sarcină de bază în timp de război să pregătească și

grupuri de cercetare, cu misiunile de a procura și transmite date și informații
despre obiectivele importante ale inamicului (cu prioritate, în orice misiune,
se procurau date și informații despre dispunerea armamentului racheto-nuclear,
punctele de comandă, sistemele de transmisiuni, pozițiile de artilerie sau
activitatea desfășurată de inamic pe timpul deplasării, dispunerii într-un raion
de concentrare și momentului introducerii în luptă și mai ales intențiile
probabile ale inamicului), iar în anumite situații, provocarea de distrugeri,
capturarea de documente operative și militari cu valoare informativă.
………………………………………………………………………………………..
Datorită faptului că cercetașii, subunitățile și unitățile de cercetare, dar
și structurile de conducere ale cercetării de la diferite niveluri de comandă ale
Armatei României, aveau roluri precis delimitate și îndeplineau misiuni care,
de cele mai multe ori ieșeau din sfera acțională generală a armatei, s-a simțit
nevoia înființării unei structuri prin care să se realizeze specializarea acestora
pe diferite paliere acționale, pentru aplicarea unitară a tacticilor, tehnicilor și
procedurilor de conducere, execuție, coordonare și raportare.
A fost contextul care a scos în evidență mai pregnant decât până acum
necesitatea executării centralizate a specializării stricte, atent dirijate, pentru
acest gen de misiuni, a comandanților de companii și grupuri de cercetare în
dispozitiv (unde în alt loc decât la Buzău se putea organiza și operaționaliza
rapid o astfel de structură?).
Această oportunitate apare odată cu desprinderea Batalionului 404
Cercetare în Dispozitivul Inamicului prin Parașutare din cadrul Regimentului
60 Desant Parașutare. Pe lângă sarcinile operative de mare importanță care
i-au fost destinate, această nouă structură a avut ca scop și pregătirea
comandanților de grupuri și companii cercetare în dispozitivul inamicului,
ocazie cu care pot spune că se permanentizează pe deplin Buzăul ca „leagăn
al cercetării în dispozitivul inamicului”.
Procesul de instruire în cadrul Batalionului 404 Cercetare s-a bazat pe
cunoștințe și deprinderi speciale cum sunt: culegerea de date și informații
despre inamic din dispozitivul acestuia, supraviețuirea, transmiterea datelor
și informațiilor în timp oportun, executarea de acțiuni cu caracter deosebit,
utilizarea de parașute de înaltă performanță, alpinism, scafandrerie, călărie,
utilizarea armelor, procedee de auto-apărare, acordarea primului ajutor și
auto-ajutorului, cunoașterea limbilor străine etc.
Până când în cadrul Batalionul 404 Cercetare va fi înființată o structură
distinctă de învățământ, toate sarcinile de „instruire specială” au fost preluate
55
de către batalionul de cercetare de la Buzău, astfel încât trecerea la un sistem

de învățământ de cercetare propriu, unitar și închegat s-a făcut foarte ușor,
utilizând baza materială și specialiștii unității.
Cine a citit argumentația pe care am prezentat-o poate să-și dea seama
cu ușurință că cercetarea, dar mai ales cercetarea în dispozitiv prin
parașutare, este indiscutabil legată de garnizoana Buzău, deoarece aici,
odată cu înființarea „companiei de cercetare specială” (prin parașutare), în
această adevărată „familie a cercetașilor”, s-au conceput, experimentat,
perfecționat și au fost date liniile de bază ale cercetării în dispozitiv prin
parașutare de-a lungul timpului.
………………………………………………………………………………………..
Tot aici (la Buzău) s-au pus bazele profesionalizării specialității militare
„cercetare”, de aici au plecat, au dezvoltat și au făcut cunoscută și respectată
această specialitate militară, cei mulți despre care astăzi doar ne amintim și
vorbim cu respect. Sigur datele prezentate mai sus sunt, pentru cei implicați
în „fenomenul cercetare”, arhicunoscute. Am simțit nevoia de a le reaminti,
pentru cei care le cunosc mai puțin și mai ales pentru a argumenta
documentat faptul că „cercetarea în dispozitiv” este indisolubil legată de
municipiul și zona Buzău. Buzăul a devenit pentru cercetași o adevărată
„academie”. Am avut șansa să trăiesc, să mă formez, să formez și să mă
definesc în această „academie a cercetașilor” peste 25 de ani „ mulți și puțini”
cum spune poetul, „mulți” pentru că am participant la toate realizările notabile
obținute, luptând fățiș cu toate greutățile vremurilor, realizări care în alte
condiții s-ar fi putut finaliza mai repede și „puțini” pentru cât de multe ne
doream să realizăm și câte am reușit în final să facem.
Am perceput Batalionul 404 Cercetare, această frumoasă și unică
structură, ca pe un „frate mai mare”, ca pe o „familie”. Aici a fost locul în care,
cu pasiunea și dezinvoltura date de tinerețea colectivului și cu experiența
„bătrânilor”, au fost experimentate și perfecționate proceduri operaționale noi,
categorii diverse de armament, tehnică auto și de transport, regulamente și
manuale, structuri profesionalizate și alte elemente de noutate pentru Armata
României. Tot ceea ce era bun și folositor era difuzat la toate nivelurile
cercetării în dispozitiv și împărtășite militarilor de toate gradele ai altor
structuri de cercetare și nu numai.
Cu ocazia lansării primului număr al revistei noastre, îi urez din „suflet
de cercetaș” viață lungă și nutresc speranța că „spiritul cercetașilor” v-a dăinui
la Buzău, garnizoana lor de suflet.
56
INFORMAȚIILE ÎN ECUAȚIA OPERAȚIILOR AEROPURTATE ALE

CELUI DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL
Rolul informațiilor în asigurarea acțiunilor militare este un truism pe

care nu dorim să-l reluăm în paginile de față, însă am considerat că poate fi
interesant pentru cititorii revistei să readucem în atenție ceea ce au însemnat
ele, informațiile, în concepția, planificarea, derularea și valorificarea
rezultatelor unor acțiuni militare deja celebre ale celui de-al Doilea Război
Mondial. Ne referim aici la câteva dintre operațiile aeropurtate ale aliaților,
care au dat o nouă valență acțiunilor militare, manevra pe verticală. Mizând
tocmai pe surprinderea adversarului prin folosirea acestui gen de forțe,
planificatorii și comandanții acestor acțiuni au avut, nu de puține ori, la rândul
lor, surprize. Unele dintre ele deloc plăcute. Nu numai din cauza informațiilor
pe care nu le dețineau sau le-au ignorat, dar, în mod cert, și datorită acestora.
În noiembrie 1942, aliații au debarcat în nordul Africii, pe coastele
marocane și algeriene. În această operație, cu numele de cod „Torch”, a
avut loc botezul trupelor aeropurtate aliate. Însă, atât pentru americani, cât și
pentru englezi, superficialitatea cu care a fost pregătită a făcut ca această
operație să fie un adevărat duș rece în nisipul fierbinte al nordului Africii. În
finalul ei, doar impreciziile și ezitările adversarului, și mai ales lipsa unei
reacții adecvate a aviației germane au înclinat balanța victoriei spre aliați,
cărora nu li se pot trece cu vederea informațiile insuficiente despre zona de
acțiune, planificarea defectuoasă a zborurilor, stabilirea inexactă a
obiectivelor, soldate cu multe victime inutile.
În vara anului 1943 a avut loc debarcarea din Sicilia, cunoscută drept
operația „Husky”, prima debarcare mai importantă a aliaților în Europa.
3.400 parașutiști din Divizia 82 Aeropurtată americană, comandată de
generalul-maior Matthew B. Ridgway, au fost lansați pe țărmul de sud-vest al
insulei și în adâncimea acesteia24, pentru a crea un cap de pod necesar
debarcării Armatei 7 americană (general George M. Patton) și Armatei 8
britanică (general Bernard Law Montgomery), constituite în Grupul 15 Armată
(general Harold Alexander), deplasate pe mare, cu tot materialul de război,
în peste 3.200 nave, sub protecția a peste 1.000 avioane. Unele deficiențe
majore în întrebuințarea trupelor aeropurtate au făcut, și de această dată,
victime suplimentare și deloc justificate.
24
Leonida Loghin, Al doilea război mondial (cronologie), Ed. Politică, București, 1984, p. 278.
57
Astfel, nu au fost cercetate în prealabil și marcate corespunzător zonele

de parașutare, ceea ce a condus la lansarea parașutiștilor în alte zone și în
imposibilitatea de a mai putea acționa conform planurilor inițiale. Cooperarea
cu celelalte categorii de forțe a fost defectuoasă, ducând de multe ori la
apariția fratricidului. Lipsa mijloacelor eficiente de luptă împotriva blindatelor
inamicului i-au pus pe parașutiști în situații extrem de dificile, iar precaritatea
legăturilor radio, vitale pentru conducerea acțiunilor aeropurtate, a dus de
multe ori la imposibilitatea exercitării comenzii și realizării cooperării. La
acestea s-a adăugat lipsa de experiență a piloților avioanelor de transport
pentru zborul pe timp de noapte, în condițiile unei riposte antiaeriene
susținute a inamicului. Și de data aceasta însă, cu îndrăzneală, spirit de
sacrificiu și capacitate de orientare rapidă, parașutiștii au reușit să
depășească aceste neajunsuri și să ajungă la obiective, validând și impunând
operația aeropurtată ca adecvată obiectivelor acestei faze a războiului.
Operația „Overlord,” una dintre cele mai mari din cel de-al Doilea
Război Mondial, avea ca obiectiv deschiderea unui al doilea front în Vestul
Europei. Declanșată în noaptea de 5/6 iunie, ea a fost finalizată, la 19 august
1944, când Aliații au traversat Sena, sau, după părerea altor istorici, la 25
august 1944, odată cu eliberarea Parisului.
Operația de debarcare din Normandia a fost precedată de ample
măsuri pregătitoare, în care s-a pus un accent deosebit pe asigurarea
materială a acesteia, dar și pe instruirea tuturor categoriilor de trupe în condiții
asemănătoare litoralului francez. În ceea ce privește pregătirea informativă a
operației, s-a urmărit păstrarea secretului și realizarea surprinderii, printr-o
intensă campanie de dezinformare, care, așa cum vom vedea, a avut un efect
deosebit. Rezistența franceză a jucat, de asemenea, un rol deosebit în
această acțiune.
La începutul lui decembrie 1943, la Conferința aliată de la Teheran,
s-a decis să se deschidă cel de-al doilea front în vestul Europei pe coasta
Normandiei, în nordul Franței, și nu în Balcani sau în sudul Franței. De
data aceasta, serviciile de informații aliate și-au făcut pe deplin datoria,
cel puțin în ceea ce privește crearea diversiunii, foarte bine regizată și
jucată de toți actorii implicați. Astfel, operațiile „Bodyguard” și „Fortitude”,
au fost concepute pentru a-i convinge pe germani că zonele planificate
pentru debarcare sunt în Peninsula Balcanică sau în sudul Franței,
respectiv în Pas de Calais sau în Norvegia. Pentru derularea acestui joc
a fost creată și o armată fantomă – Grupul I de armate SUA („FUSAG”),
dispusă în sud-estul Angliei, sub comanda generalilor Lesley J. McNair și
George S. Patton. Un intens trafic radio fals, dar și agenții dubli germani,
58
capturați și întorși de aliați, au confirmat existența acestei armate care se

pregătea pentru debarcare. Avioanele de recunoaștere germane survolau și
fotografiau nestingherite taberele false, cu clădiri din placaj, autovehicule și
blindate din cauciuc gonflabil, dispuse în apropierea porturilor din estul
Angliei. Forțele navale aliate și-au concentrat, în același timp,
bombardamentele în zona Pas de Calais.25
Pentru operația din Normandia, Generalul Dwight. D. Eisenhower,
comandantul suprem al Forței Expediționare Aliate din Europa Occidentală26,
avea la dispoziție 62 divizii americane, 19 britanice și canadiene, 7 franceze
și o divizie de tancuri poloneză. Din aceste forțe a fost constituit Grupul 21
Armată (generalul B. L. Montgomery) format din Armata 1 americană (general
Omar Bradley) și Armata 2 britanică (general sir Miles Dempsey). Pentru
transportul oamenilor și materialelor au fost destinate 2.727 nave cu 2.500
remorci și 700 escortoare, iar forțele aeriene dispuneau de 11.590 avioane și
peste 1.000 planoare.27
Debarcarea a fost planificată să se execute în sectorul cuprins între
golful Vey și gura râului Orne. Planificatorii au împărțit acest sector în cinci
plaje de debarcare, denumite „Sword”, „Gold” și „Juno” la est, pe care
trebuiau să fie debarcate trupele britanice și canadiene, respectiv „Omaha” și
„Utah” la vest, unde urmau să fie debarcate trupele americane.
Germanii, deși erau convinși de iminența unei debarcări aliate, nu știau
precis unde se va produce aceasta. Sub comanda supremă a feldmareșalului
Gerd von Rundstedt, grupurile de armată „B” (feldmareșal Erwin Rommel) și
„G” (general Johannes Blaskowitz), pregătiseră o puternică apărare de-a
lungul întregului litoral de nord francez și, prin „Zidul Atlanticului”, un amplu
sistem de baraje și obstacole diverse, se realiza o apărare adâncă de 4-5 km.
Cu toate acestea, Rommel știa că acest zid avea mai mult o valoare
propagandistică decât de apărare efectivă, și aceasta datorită faptului că
aceste fortificații nu acopereau decât porturile, plajele dintre ele fiind, în
continuare, slab apărate. De aceea, a încercat să remedieze acest neajuns
și a plasat arici metalici în apropierea țărmurilor, a construit noi cazemate și
buncăre din beton, a inundat zonele joase și a plantat capcane și țepușe
împotriva aterizării avioanelor și parașutiștilor. Dificultatea transporturilor
materialelor necesare acestor lucrări, dar și convingerea majorității liderilor
germani că debarcarea va avea loc la Pas de Calais, au împiedicat
terminarea acestora.
25 http://ro.wikipedia.org/wiki/Bătălia_pentru_Normandia
26 Dwight D. Eisenhower, Cruciadă în Europa, Editura Politică, București, 1975, p. 289.
27 Leonida Loghin, Op. cit., p.350.
59
În ceea ce privește planificarea și desfășurarea debarcării, au existat

divergențe între Aliați, mai ales între liderii forțelor aeriene și cei ai trupelor
aeropurtate. Comandantul aviației engleze, mareșalul aerului sir Trafford
Leigh-Mallory, considera că cele două divizii aeropurtate americane lansate
în peninsula Cotentin, pe plaja „Utah”, vor fi expuse unui masacru inutil, într-un
teren impropriu unei operații de desant aerian, anticipând o rezistență
deosebită a inamicului, care putea duce la 70% pierderile în planoare și 50%
în parașutiști încă înainte de aterizare. Generalul Eisenhower și-a menținut
însă hotărârea de a debarca respectivele divizii în raioanele stabilite și, chiar
dacă recunoștea dificultățile generate de teren și de riposta bateriilor de
artilerie antiaeriană, era convins că fără o debarcare aeriană capetele
digurilor care asigurau accesul către interiorul peninsulei Cotentin nu puteau
fi cucerite. Tocmai aceasta era misiunea de bază a celor două divizii
aeropurtate americane28: „A renunța la ele însemna, de fapt, a renunța la un
plan în care de mai bine de doi ani îmi pusesem toată încrederea.[…] Târziu,
în seara de 5 iunie, am ajuns la cantonamentul Diviziei 101 aeropurtate
americane, una dintre unitățile a cărei participare fusese atât de sever
criticată de comandantul aviației, Leigh-Mallory. Într-o formă excelentă,
soldații m-au interpelat în glumă, spunându-mi că nu aveam nici un motiv de
frământare, deoarece divizia lor era pe fază și totul va merge strună. Am
rămas acolo până pe la miezul nopții, când ultimul dintre ei și-a luat zborul.[…]
Primul raport, primit din partea diviziei aeropurtate pe care o vizitasem abia
cu câteva ore mai înainte, suna foarte încurajator.”29
Incertitudinea în alegerea momentului declanșării operației a fost
generată de prognoza meteo. Mareea puternică, capabilă să aducă
ambarcațiunile cât mai aproape de țărm, era un fenomen limitat doar la cele
câteva nopți cu lună plină ale fiecărei luni. Riscul ca debarcarea să fie
amânată, din cauza vremii nefavorabile, la următoarea lună plină, era foarte
mare. Convinși că vremea proastă îi va împiedica pe aliați în declanșarea
vreunei acțiuni de proporții în următoarea perioadă, germanii au relaxat
măsurile de siguranță, iar unele unități au încetat regimul de alarmă, mulți
ofițeri superiori plecând de la posturile de comandă. Chiar și feldmareșalul
Rommel a plecat să-și viziteze familia.
Când meteorologul-șef al Comandamentului Aliat, căpitanul J.M.
Stagg, a întrevăzut o scurtă perioadă de îmbunătățire a vremii pentru 6 iunie,
generalul Eisenhower a declanșat operația.30
28 Dwight D. Eisenhower, Op. cit., p. 330.

29 Ibidem, p. 338, 344, 345.
30 http://ro.wikipedia.org/wiki/Bătălia_pentru_Normandia
60
Diviziile 82 și 101 Aeropurtate americane (generalii Matthew Ridgway

și Maxwell Taylor) și Divizia 6 Aeropurtată britanică (general Richard Gale),
cu un efectiv total de 24.000 oameni), își aveau bazele de plecare pe
aerodromurile din sudul Angliei. Lansați din avioane sau transportați cu
planoarele, luptătorii acestor unități au fost primii care au ajuns pe plajele
franceze în dimineața zilei de 6 iunie, lovind și doborând ca un val nimicitor
Zidul Atlanticului, sub sprijinul masiv al aviației și artileriei navale.
Debarcarea din Normandia a fost, în linii mari, o reușită, obiectivele
principale fiind atinse consecutiv, iar trupele aeropurtate au înscris una din
cele mai frumoase pagini din istoria lor. Nu pot fi însă trecute cu vederea și
unele deficiențe manifestate în derularea operației aeropurtate, multe dintre
ele generate de lipsa informațiilor. Marcarea necorespunzătoare a zonelor de
parașutare de către pionierii-cercetași au dus la parașutări imprecise, la mare
distanță de obiectiv, sau în zone greu accesibile, inundate, făcând dificilă sau
chiar imposibilă regruparea și trecerea la acțiune. Terenurile de aterizare,
altfel decât se așteptau piloții planoarelor, au distrus multe dintre acestea la
contactul cu solul. Sprijinul aerian nu a avut nici de această dată eficiența
scontată, bombele aviației nu au ajuns de fiecare dată pe obiective.
Cooperarea între trupele aeropurtate ajunse deja în dispozitiv și forțele care
debarcau sau care susțineau această debarcare a fost deficitară, iar lipsa
armamentului greu din dotare i-a obligat pe parașutiștii să lupte de cele mai
multe ori împotriva blindatelor inamice cu mijloace improvizate.
Debarcarea din Olanda (operația „Market–Garden”), declanșată la 17
septembrie1944 a fost considerată de către specialiștii militari ca fiind cea
mai mare, mai cutezătoare și mai dramatică operație aeropurtată aliată din
cel de-al Doilea Război Mondial.31 Amenințați cu lansarea masivă de către
germani a noilor rachete V-2, aliații au supralicitat și au mizat și de această
dată, ca și în Normandia, pe elementul surpriză, pe puterea de lovire a
trupelor aeropurtate, deși condițiile de succes nu erau întrunite în cea mai
mare măsură. Pentru a rămâne în raza de acțiune a avioanelor de transport
aliate, care nu aveau încă amenajate aerodromuri în Europa, acestea
trebuind să decoleze în continuare din Anglia, s-a decis declanșarea
prematură a acestei operații, mai ales că, într-o atmosferă de optimism, la
Înaltul Comandament Aliat, se estima că războiul avea să se termine până la
venirea iernii și acesta ar fi fost ultimul prilej de a mai putea pune în valoare
trupele aeropurtate.32 Acestea, sprijinite imediat după ajungerea în zonele de
31 *** Histoire des opérations aéroportèes, Elsevier Sequoi, Bruxelles, 1979, ediție franceză,
tradusă și adaptată după Airborne Operations, Salamander Books Ltd., London, 1978, p. 107;
32 Cornelius Ryan, Un pod prea îndepărtat, Editura Politică, București, 1977, pp. 118-119.
61
aterizare de trupele de blindate care s-ar fi deplasat rapid pe comunicațiile

din regiune, trebuiau să cucerească, printr-o acțiune rapidă, podurile de peste
Meuse și Rin. Vom vedea însă că această premisă, generată de informații
eronate, s-a dovedit greșită, armata germană nefiind, la momentul respectiv,
chiar așa de slăbită cum și-au dorit aliații.
Comandantul suprem al armatei aliate în Europa, generalul american
Dwight D. Eisenhower, a destinat pentru operație Grupul 21 Armate aliat
împreună cu Diviziile 81 și 101 Aeropurtate americane, Divizia 1 Aeropurtată
engleză și Brigada de Parașutiști poloneză, cu un total de 35.000 oameni,
5.000 avioane și 1.500 planoare. Generalul englez Bernard Law
Montgomery, întocmind concepția acestei operații, a destinat Grupului 21
Armate misiunea să treacă la ofensivă de pe aliniamentul canalului Albert, pe
direcția Eindhoven, Arnhem și, în cooperare cu desantul aerian din raioanele
Eindhoven și Nijmegen, să pună stăpânire pe trecerile de peste Meuse și Rin,
să elibereze Olanda și să întoarcă prin nord linia fortificată „Siegfried”.
O surpriză, nu numai pentru germani, a fost și decizia ca operația
aeropurtată să fie executată pe timp de zi, contrar regulii obișnuite ca
desantările să se facă pe timp de noapte, dar cu lumină lunară. S-a apreciat
că parașutarea se putea executa cu succes ziua, avioanele de vânătoare
aliate, care dețineau supremația aeriană pe timp de zi, puteau astfel
neutraliza antiaeriana germană și, mai ales, puteau evita confruntarea cu
aviația germană Luftwaffe, foarte periculoasă pe timp de noapte. Mai mult,
lipsa luminii lunare în săptămâna respectivă, a întărit convingerea că
lansarea pe timp de zi se impunea ca o condiție de succes.
După cum spune Cornelius Ryan, „organizatorii operației mizau pe
viteză, curaj, precizie și surprindere - toate acestea derivând dintr-un plan de
desantare sincronizat cu maximă precizie cu acțiunile terestre care, la rândul
său, miza pe dezorganizarea și slăbiciunea forțelor germane. Fiecare verigă
a operației MARKET-GARDEN era legată de următoarea și dacă una din ele
ceda, toate celelalte erau expuse dezastrului.”33 Deși asemenea riscuri au
fost acceptate, în opinia comandamentului aliat al trupelor aeropurtate „nu
era de așteptat ca împotriva trupelor aeropurtate, până la sosirea forțelor
terestre, să poată fi concentrată o forță mobilă de valoare mai mare decât o
brigadă (aproximativ 3.000 oameni) cu foarte puține tancuri și tunuri.[…]
numai zborul și desantarea vor fi riscante, în timp ce cucerirea podurilor în
stare intactă era mai mult o chestiune de surprindere și de confuzie decât de
luptă îndârjită.”34 Dar, după cum se va dovedi, această estimare optimistă a
33 Ibidem, p. 117.
34 Ibidem.
62
fost nerealistă, datorită unor informații incomplete, dar și, paradoxal, de

ignorare sau de refuzare a acestora.
Astfel, deși se poate spune că avantajul parașutării pe timp de zi a fost
considerabil, marile unități aterizând și regrupându-se cu ușurință în
raioanele planificate, ceea ce n-au prevăzut planificatorii și i-a costat foarte
mult pe parașutiștii aliați, a fost o prezență neașteptată, nesemnalată
corespunzător de serviciile de informații, a trupelor germane în zonă. Armata
15 germană fusese adusă de la Pas de Calais – unde așteptase în zadar
debarcarea din iunie 1944! – în Olanda, iar în zona Arnhem a fost adusă pe
4 septembrie o importantă forță blindată, semnalată de rezistența olandeză,
informație ignorată de Comandamentul Suprem Aliat.
Divizia 1 Aeropurtată britanică a fost parașutată la podul de peste Rin
de la Arnhem, aflat la 120 km în spatele frontului german. Se spera ca reacția
germană să fie lentă și britanicii, deși erau lipsiți de armamentul greu, să
poată ocupa și menține intact acest pod, până la sosirea trupelor terestre.
Însă, așa cum a afirmat generalul sir Frederick A. M.Browning, comandantul
Corpului 1 Aeropurtat britanic, care a înțeles că tancurile aliate nu vor ajunge
la timp pentru a face joncțiunea cu desantul aerian, podul era „prea
îndepărtat”.35 O altă eroare gravă, generată de informațiile conform cărora în
apropierea podului, adevărată poartă de intrare în Germania, era concentrată
o puternică artilerie antiaeriană, precum și alte forțe de apărare, a fost decizia
comandantului diviziei, generalul Urquhart, de a lansa parașutiștii nu în
apropierea podului, ci în zone aflate la cel puțin 10 km distanță de acesta. În
plus, deși inițial avea cele mai numeroase forțe, primind în sprijin Brigada de
parașutiști poloneză și Divizia 52 scoțiană, care trebuia să fie trimisă pe calea
aerului imediat ce aveau să fie pregătite piste de aterizare în împrejurimile
Arnhemului, divizia britanică a acționat în prima fază doar cu jumătate din
efective, cealaltă jumătate urmând să fie desantată abia a doua zi. Mari
probleme au creat și comunicațiile radio, datorită unor grave deficiențe în
organizarea și asigurarea acestora.
Brigada de parașutiști poloneză, lansată în apropierea localității Driel,
cu misiunea de a trece Rinul cu bacul prin acest punct și a sprijini acțiunea
diviziei britanice, a fost întâmpinată cu foc puternic de forțele germane,
acestea fiind informate oportun despre trecerea avioanelor care remorcau
planoarele cu vehicule și tunuri antitanc ale englezilor. Mai mult, brigada
poloneză a pierdut, printr-o parașutare defectuoasă, la o depărtare de 15
kilometri de pozițiile pe care le ocupase, o mare parte din provizii și materiale.
În plus, cei 750 parașutiști polonezi de sub conducerea generalului Stanislaw
35 Cornelius Ryan, Op. cit., p. 99.
63
Sosabowski, după ce au ocupat o poziție pe malul de sud al Rinului, au avut

surpriza să constate că bacul respectiv fusese distrus. Autovehiculele amfibii
„Ducks”, cu care au încercat să treacă fluviul, s-au împotmolit și doar
aproximativ 50 de parașutiști au mai ajuns pe celălalt mal. Sacrificată
aproape în întregime, brigada poloneză a fost acuzată, pe nedrept, după
război, pentru o mare parte din insuccesul de la Arhhem.
Așa cum afirmă istoricul Liddell Hart, „o mare parte a Diviziei 1
Aeropurtată britanică, parașutată la Arnhem, a fost izolată și obligată să se
predea, după ce încercase să reziste până la sosirea ajutoarelor, cu un
eroism devenit legendar.“36 Britanicii au pierdut în această operație 7.605
oameni și totalitatea materialului din înzestrare. Din Brigada de parașutiști
poloneză nu au mai rămas decât 160 oameni.37 Dacă ar trebui stabiliți
vinovații, aceștia ar trebui căutați, în primul rând printre cei care au planificat
operația. Corpul 30 Aliat nu a avut capacitatea de a se deplasa rapid pe
singura cale de comunicație care lega între ele obiectivele operației, fără
posibilitatea varientării pe alte rute alăturate sau ocolitoare, datorită terenului
mlăștinos din jur. Mai mult, ca o dovadă a faptului că nu toți aveau viziunea
desfășurării acestei acțiuni întrunite, generalul Brian Horrocks a refuzat să
înceapă deplasarea până când nu a primit confirmarea că trupele aeropurtate
au ajuns la obiective, la care s-a adăugat și respectarea restricției, valabilă în
acea perioadă, ca tancurile să se deplaseze și pe timp de noapte!
Operația „Market-Garden” a avut, contrar așteptărilor, rezultate minore.
Nereușita poate fi pusă, în primul rând, în sarcina unei planificări inițiale
defectuoase, în care informațiile nu și-au făcut pe deplin datoria: aprecierea
greșită a posibilităților inamicului, o serie de informații primite de la rezistența
olandeză, despre existența în zona Arnhem a mai multor formațiuni de tancuri
trimise din Germania, nefiind, datorită timpului scurt la dispoziție, verificate și
incluse în sintezele de informații; angajarea unor forțe numeroase,
interdependente între ele, într-o zonă cu un sistem de comunicații limitat,
datorită multitudinii de canale din zonă; reacția imediată a forțelor germane,
printre care și cele 6 divizii de parașutiști ale unei armate aeropurtate în curs
de organizare, sub comanda generalului Kurt Student; descoperirea de către
germani, la bordul unuia dintre planoarele doborâte de artileria antiaeriană
germană, a planului operației „Market-Garden”; lansarea parașutiștilor la
mare distanță și pierderea capacității combative a acestora înainte de
36 Liddell Hart, Istoria celui de-al doilea război mondial, vol. 1și 2, Editura Orizonturi,
Editura Lider, București, f.a., p. 228.
37***Histoire mondiale des parachutistes, coord. Philippe Hedny, Christian Malcros,
Société de Production Littéraire, Paris, 1974, p.153.
64
ajungerea la obiective. În analiza eșecului din Olanda nu a lipsit, firește, nici

teoria conspirației. Pentru a-și scuza insuccesul, serviciile de informații aliate
au avansat ideea unei trădări, din partea unui membru al rezistenței
olandeze, Cristiaan Lindemans, care ar fi furnizat serviciului german Abwehr
III F un mesaj britanic adresat luptătorilor din rezistența olandeză, prin care li
se ordona să aștepte arme și instrucțiuni, înainte de a declanșa insurecția.
Istoricul francez Jaques De Launay apreciază că acest „King Kong”(cum era
supranumit olandezul) nu ar fi putut remite mesajul decât la 15 septembrie,
dată la care cele două divizii de tancuri germane se aflau deja în mișcare încă
din 8 septembrie, iar mesajul nu conținea decât informația unei posibile
ofensive apropiate, nicidecum o certitudine.38
Pentru că nu s-a reușit realizarea la timp a joncțiunii trupelor terestre
cu desantul aerian la Arnhem, avantajul surprizei, atu-ul operațiilor
aeropurtate, a fost anulat, și de această dată, de reacția precisă a forțelor
germane, care au păstrat în continuare podul de la Arnhem. Încercarea de a
întoarce prin surprindere linia fortificată „Siegfried” nu a reușit39. Astfel, una
dintre cele mai spectaculoase operațiuni militare ale celui de-al Doilea Război
Mondial care, deși se înscrie ca o pagină de glorie (amară!) a trupelor
aeropurtate, rămâne în continuare controversată, ca o gravă eroare de
strategie a aliaților, în care lipsa, ignorarea sau nevalorificarea adecvată a
informațiilor a avut efecte semnificative.
Plină de plasticitate mi se pare a fi, în acest sens, aprecierea istoricului
român Cristian Popișteanu, în prefața lucrării lui Cornelius Ryan: „La Arnhem
s-a scris o epopee și s-a jucat o tragedie”.40
Anul 1944 fusese preconizat de aliați ca punct final al războiului, însă
Germania a răsturnat aceste calcule lansând în dimineața zilei de 16
decembrie 1944 o puternică ofensivă în Ardeni, regiune pe care aliații o
considerau improprie unui atac, ignorând că tocmai pe aici germanii
declanșaseră în 1940 „Blitzkrieg-ul” care a dus la căderea frontului aliat și
ocuparea Occidentului.41
Cele 30 de divizii, însumând peste 250.000 oameni, 2.000 tunuri, 1.000
tancuri și autotunuri și 1.500 avioane, pe care Înaltul comandament german
le-a angajat pentru a operația „Herbstuebel”42, aveau ca obiectiv general să
38 Jacques de Launay, Mari decizii ale celui de-al doilea război mondial, vol. II, Editura
Științifică și Enciclopedică, București, 1988, p. 219

39 Col. dr. Nicolae Ciobanu, col. dr. Costică Popa, col. (r)Vasile Pricop, Curs de istoria artei
militare, vol. III, Editura Academiei Militare, București, 1988, p. 154.

40 Cornelius Ryan, Op. cit., p. 9.
41 Lieddell Hart, Op. cit., vol. 2, p.341.
42 Leonida Loghin, Op. cit., p. 419.
65
oblige armata britanică să se retragă de pe continent, prin retezarea căilor de

aprovizionare de la bazele sale.43
Operația germanilor a debutat cu o acțiune de diversiune. Brigada 150
Commandos comandată de colonelul Otto Skorzeny a trimis în spatele
frontului aliat militari echipați în haine americane, pentru a ocupa podurile de
pe Meuse și a provoca derută în rândul aliaților. Confuzia creată în rândul
americanilor a avut asupra lor un puternic efect paralizant, blocându-le
deplasarea forțelor și mijloacelor de luptă, iar panica creată de zvonul că ar
avea ca misiune asasinarea lui Eisenhower și a altor comandanți militari aliați
a impus luarea unor măsuri de precauție exagerată, care s-au răsfrânt
negativ asupra libertății de acțiune pe parcursul a aproape zece zile.44
Obiectivele germanilor nu au fost însă corelate cu posibilitățile lor reale, din
ce în ce mai precare, și, în final, ofensiva din Ardeni a fost sortită eșecului.45
La scurt timp după operația „Varsity” (având ca obiectiv trecerea
Rinului în primăvara anului 1945), parașutiștii francezi și englezi din cadrul
Brigăzii S.A.S. au fost angajați în operația „Keystone-Amherst”, constând
în parașutarea lor în nordul Olandei, la 7-8 aprilie 1945, în sprijinul Corpului
2 Armată canadian. Misiunea parașutiștilor aliați a fost de dezorganizare a
conducerii trupelor germane prin acțiuni de cercetare-diversiune, precum și
de ocupare a unor obiective punctuale, care să asigure succesul ofensivei
terestre. Regimentul 2 S.A.S. a lansat 130 de parașutiști în cadrul operației
„Keystone”, concomitent cu acțiunea francezilor în cadrul operației „Amherst”.
Parașutiștii englezi și francezi au fost apoi recuperați, după îndeplinirea
misiunilor, de către elementele înaintate ale forțelor terestre belgiene,
canadiene, poloneze, franceze și britanice. Aceasta a fost, se pare, ultima
operație aeropurtată a aliaților din timpul celui de-al doilea război mondial.
Trupele aeropurtate aliate au continuat totuși să lupte până la victoria finală
împotriva Germaniei și Japoniei.
Quod erat demonstrandum, am putea spune, întrebându-ne care a fost
adevărata contribuție a informațiilor la succesele și eșecurile trupelor
aeropurtate – și nu numai – însă, desigur, dezbaterea poate continua, cu
abordări și puncte de vedere care pot aduce noi clarificări acestui subiect. Și,
de ce nu, pot genera noi întrebări.
Cercetașii buzoieni, anul Il, noiembrie 2014, pp. 8-12
43 Liddell Hart, Op. cit., vol.2, p. 349.

44 Ibidem, p. 347-349.
45 Ibidem, p. 356.
66
FILE DIN ISTORIA COMPANIEI/BATALIONULUI 386 CERCETARE

– Cercetașii de dincolo de pod –
Colonel (r) dr. Costel Olteanu
Momentele de vârf ale dezvoltării și activității cercetării au fost generate

de conjunctura politico-militară regională sau continentală ce a influențat
acțiunile statului român în scopul prelevării securității naționale, apărării
independenței, suveranității și integrității sale teritoriale, pentru păstrarea
ființei naționale. Un astfel de moment l-a reprezentat începutul deceniului
nouă al secolului al XX-lea, care a declanșat perfecționarea structurilor
organizatorice ale cercetării, la comandamente și trupe, dotarea și metodele
de instruire, pentru a răspunde tot mai complexelor misiuni ce-i revin.
În acest context, în Oltenia și Moldova, s-au înființat, inițial, două noi
comandamente de nivel armată, cu sediile în garnizoanele Craiova și Buzău,
care, subordonând forțele din zonele de responsabilitate, au înființat Armata
a 3-a, respectiv a 2 -a (Armata a 4-a rămânând în Transilvania, iar în
București, înființându-se comandamentul Armatei 1). Din cele două companii
de cercetare în adâncime existente la acea dată, la București și Huedin, s-au
constituit nucleele viitoarelor companii de cercetare în adâncime ale acestor
noi structuri.
Astfel, prin Ordinul general al ministrului apărării naționale nr. 0008 din
02.04.1980, se ordonă înființarea Companiei 386 Cercetare în Adâncime,
subordonată Armatei a 2-a, în garnizoana Buzău. Ca urmare, pe 29 aprilie
1980, un detașament precursor constituit din 2 ofițeri (locotenentul major
Negrilă Adrian, care asigura și funcția de comandant al companiei, admis să
urmeze cursurile Academiei Militare Generale, și locotenentul Atomei Ștefan),
2 subofițeri (sergenții majori Luiuz Maricel, Dumnezeu să-l odihnească în
pace!, erou al Revoluției din 1989, Amihăiesei Dănuț – Dumnezeu să-l
odihnească în pace și pe el !) și 10 militari în termen – toți din Companiei 313
Cercetare în adâncime din București - se prezintă în cazarma Regimentului
47 Transmisiuni, pentru a lua în primire spațiile repartizate. Ulterior, la scurt
timp, în baza ordinelor șefului Direcției Cadre și Învățământ nr. D.C. 53 și
respectiv, 145 din 13 mai 1980, sunt încadrate funcțiile principale. În baza
acestor ordine, pe 15 mai 1980, locotenenții Bălan Teodor, Voicescu Gelu
(cu lacrimi în ochi pentru că-și lăsase „bulgăroaica”, studentă la A.S.E., în
București), Olteanu Costel și Brebenel Vasile, transmisionist (Dumnezeu
să-l odihnească în pace! – erou al Revoluției din 1989) au debarcat în gara
67
din Buzău, plini de vise, dar conștienți de greutățile pe care le aveau de

înfruntat, știind că nu mai puteau beneficia de experiența nici unui coleg mai
vechi în branșă. Entuziasmul tinereții și dragostea de meserie i-au ajutat să
treacă peste greutățile inerente începutului și să treacă la operaționalizarea
acestei structuri (sistemul de transmisiuni, amenajarea încăperilor, activități
de organizare a echipării, hrănirii și odihnei etc.).
Compania 386 Cercetare în Adâncime era alcătuită din următoarele
elemente: comandă (trei funcții), 5 grupuri de cercetare în adâncime prin
parașutare, 2 grupuri de cercetare geniu și chimic (prin parașutare), 1 pluton
transmisiuni și 1 pluton transport.
Obiectivul principal al companiei era creșterea capacității operaționale
a comenzii și ridicarea continuă a nivelului de instruire a elementelor de
cercetare pentru a fi în măsură să obțină și să transmită oportun informațiile
și datele necesare luării deciziei optime de către comandantul Armatei a 2-a
pentru respingerea oricărei agresiuni declanșate prin surprindere, în zona de
responsabilitate a acesteia.
Este relativ ușor de imaginat greutățile începutului, în condițiile în care
baza materială era aproape de zero, iar calitatea militarilor în termen, cu mici
excepții, - cu trimitere concretă la cei veniți de la București - era slabă. Dacă
sub aspectul instrucției de cercetare s-a beneficiat de îndrumarea necesară
din partea secției cercetare a comandamentului Armatei a 2-a (condusă de
experimentatul colonel Penciu Teodor), pe linia instrucției de zbor și
parașutare, tinerii ofițeri au fost autodidacți deoarece, în secție, nu exista
cineva cu această specializare. În acea perioadă, erau 7 parașutiști „cu
experiență” în noua unitate - ceea ce reprezenta între 8 și 15 salturi executate
cu un an înainte, incluzând și cele 4 salturi de școală și brevetare. Cu toate
acestea, într-un timp relativ scurt, prin eforturile conjugate ale personalului
unității și secției cercetare a Armatei a 2-a, Compania 386 Cercetare în
Adâncime a devenit un organism închegat, cu personalitate, care s-a bucurat
de respectul eșaloanelor superioare.
În baza ordinului comandantului Armatei a 2-a, nr. A-26 din 30.07.1980,
locotenentul major Gavriloiu Gheorghe Lucian se detașează, în perioada 28
07.-30 09.1980, la această structură, pentru a asigura funcția de comandant,
după plecarea locotenentului major Negrilă Adrian.
Este unanim acceptată ideea că ieșirea în teren, exercițiul practic, cu o
durată relativ lungă, inclusiv sub aspectul distanței de parcurs, este cea mai
bună metodă de instruire. În iulie 1980, la ordinul șefului secției, s-a organizat
și desfășurat prima tabără de instrucție, pe durata unei săptămâni, în
poligonul de tragere Mărăcineni, poligon dispus la aproximativ 12 kilometri de
68
cazarmă. Deplasarea spre și dinspre tabără s-a executat pe parcursul a trei

zile și două nopți, însumând, fiecare etapă, aproximativ 80 de kilometri, în
teren șes, mediu frământat, necunoscut, cu culturi înalte, cu variații bruște ale
vremii, în cadrul unor exerciții tactice complexe. A fost o perioadă minunată,
care și-a pus amprenta asupra pregătirii cercetașilor. Totodată, ea a reliefat
echiparea inadecvată a personalului, slaba hrănire și dotare cu mijloace de
comunicații, în special în cadrul elementului de cercetare.
În perioada 25-28.08.1980, tânăra unitate a susținut primul examen
practic participând la aplicația tactică cu trupe în zona Măcin, județul Tulcea.
Aplicația, în care unitatea a fost coordonată de locotenent-colonelul
Crăciunescu Nicolae, ofițer 1 în Secția cercetare a Armatei a 2-a, a evidențiat
eforturile încununate de succes ale întregului personal. Cu acest prilej,
seriozitatea și perseverența în instruire și-au arătat roadele. Munții Măcinului
nu sunt prea darnici cu cercetașii în dispozitiv, neoferind posibilități de
mascare și deplasare în ascuns, iar dacă și vremea îți este potrivnică, situația
se agravează drastic. Ce înseamnă vreme potrivnică? Să fie vreme de picnic!
Dacă nu este furtună, dacă nu plouă, să simți umezeala până la piele, dacă
luna strălucește ca o tipsie de argint, va trebui să te târăști ca șarpele și să fii
agil ca o panteră. În acea perioadă, vremea le-a fost cu adevărat potrivnică.
Ziua, soarele strălucea, iar noaptea, se putea citi harta la lumina lunii. Și
totuși, prin spiritul de echipă dovedit de fiecare grup și abnegația fiecărui
cercetaș, s-a reușit furnizarea datelor și informațiilor solicitate de eșalonul
superior în timp util și „dezorganizarea conducerii” unor regimente
mecanizate în noaptea ce preceda trecerea lor la acțiune. Acestea au fost
posibile și datorită unei foarte bune rezistențe fizice la eforturi prelungite,
cunoștințelor aprofundate de topografie și stăpânirii de sine dovedite de
cercetași pe timpul acțiunilor independente. În acea aplicație, după „atacul”
executat asupra punctului de comandă, un cercetaș, militar în termen, s-a
alăturat grupului abia la al patrulea punct de regrupare, punct a cărui
poziționare o memorase după hartă și pe care o identificase corect în teren.
Aceasta s-a petrecut după aproximativ 12 ore de acțiune independentă în
care a trebuit să se desprindă de inamic.
Instrucția tehnică de transmisiuni a căpătat valențe intensive sub
conducerea inimosului instructor, locotenentul Brebenel Vasile, care a pus
suflet în pregătirea specialiștilor. Roadele acestei munci intense au fost
evidențiate cu prilejul primului examen de specialist de clasă, susținut în
perioada 08-12.09.1980.
În baza Ordinului ministrului apărării naționale nr. M.C. 0489 din 15
august 1980, locotenentul major Molocea Alexandru Mihai, absolvent al
69
Academiei Militare, Facultatea de comandă, Secția arme întrunite, se

numește în funcția de comandant al Companiei 386 Cercetare în Adâncime
a Armatei a 2-a, fiind primul comandant numit al acestei structuri
independente. Este imposibil să nu se păstreze o imagine frumoasă unui
comandant cu un spirit organizatoric deosebit, cu o minte pătrunzătoare și
un suflet aparte. Domnia sa fusese comandant al companiei de cercetare a
Regimentului 33 Mecanizat, Botoșani, deci cercetarea nu-i era străină, dar
nu avusese contact cu cercetarea în adâncime, prin parașutare. Nu s-a
jenat să învețe de la subordonați tainele noii meserii și pe cele ale
parașutismului militar, deși, la peste 32 de ani, calitățile fizice și psihice nu
te ajută în aceeași măsură ca la 21-22 de ani, reușind, într-un timp scurt,
să-și apropie cadrele și militarii în termen și să cristalizeze colectivul. Sub
conducerea sa competentă, se depun eforturi susținute pentru a se imprima
instrucției un caracter practic, adaptat la specificul misiunilor, fiind demnă
de consemnat străduința cadrelor și militarilor în termen de a crea o bază
materială corespunzătoare, în mare parte realizată în concepție și prin
eforturi proprii.
În octombrie 1983, este numit la comanda companiei căpitanul
Marinescu Dumitru, provenit din rândul cadrelor subunității și exercită funcția
până la data de 7 septembrie 1984, când devine ofițer - elev la Academia
Militară. În locul acestuia, este numit căpitanul Dragomir Aurelian, proaspăt
absolvent al Academiei Militare, parașutist cu mare experiență - format în
cadrul Regimentului 60 Parașutiști „Băneasa - Otopeni”.
În fiecare an, instrucția devine tot mai complexă, iar rezultatele
aplicațiilor pe obiective reale și cu trupe, din ce în ce mai dese, se situează
la nivel maxim.
Prin înțelegerea profundă a necesităților de diversificare și
completate a instrucției, colonelul Chiriac Mihai, al doilea șef al Secției
cercetare a Armatei a 2-a, a aprobat și sprijinit realizarea unei săli de
sport, cu specific de autoapărare, care să îmbogățească baza materială
de instrucție. Aceasta a reprezentat primul pas pe calea perfecționării
însușirii tehnicii artelor marțiale de către cercetași. Domnia sa a aprobat,
ulterior, în același scop, antrenarea cercetașilor de către un instructor civil
de karate, Doiciu Gheorghe, deținător al centurii negre, doi dani, cu efort
financiar individual. Este cu atât mai merituos acest fapt deoarece, în acea
perioadă, acest sport era total interzis, practicarea sa desfășurându-se în
deplină clandestinitate.
Mutarea unității, în septembrie 1985, din cazarma Regimentului 47
Transmisiuni în cazarma Regimentului 3 Geniu, Mărăcineni, dispusă la nord
70
de orașul Buzău, a reprezentat un salt aparte în asigurarea unor condiții cât

mai bune instruirii cercetașilor. Activitatea s-a desfășurat la insistențele
realiste ale noului șef al cercetării Armatei, maiorul Apostu Nicu, un militar
deosebit, beneficiar al unei vaste experiențe în domeniu dobândită pe
parcursul activității sale, inclusiv aceea de comandant al Batalionului 528
Cercetare al Diviziei din Brăila.
Prin mutarea căpitanului Dragomir Aurelian, conform ordinului
comandantului Armatei a 2-a nr. A 1 din 6 ianuarie 1986, revine la comandă
maiorul Molocea Mihai, care deține funcția până în septembrie 1987. De la
aceasta dată, până în aprilie 1990, comandant al Companiei 386 Cercetare
în Adâncime este maiorul Marinescu Dumitru, între timp, absolvent al
Academiei Militare.
Evenimentele de la sfârșitul anului 1989, care au marcat o cotitură
importantă în istoria României, au determinat o activitate susținută și din
partea militarilor Companiei 386 Cercetare în Adâncime. Misiunile
încredințate în aceasta perioadă, au fost îndeplinite foarte bine, dar
subunitatea plătește cu jertfe de sânge. Sublocotenenții post-mortem Luiuz
Maricel și Ștefan Ciprian au căzut la datorie.
În aprilie 1990, este numit la comanda companiei căpitanul Olteanu
Costel, ofițer care a făcut parte din nucleul inițial de cadre care au constituit
subunitatea și care a revenit acasă după perioada studiilor în Academia
Militară, respectiv când a îndeplinit funcția de șef al cercetării Regimentului 2
Mecanizat din București.
Încă de la constituirea unității, cadrele și militarii în termen au fost
pregătiți și ca parașutiști, executând parașutări de școală, de antrenament și
tactice, din avioane AN-2, AN-26 (24), C-130 (după intrarea lor în dotarea
aviației militare românești) și elicoptere MI-8 (17), ziua și noaptea, în condiții
meteo normale sau grele, în teren șes cu și fără obstacole sau impropriu.
În luna iulie 1992, pe fondul transformărilor care au urmat Revoluției din
Decembrie 1989, compania se restructurează, ocazie cu care primește o nouă
denumire - Compania 386 Cercetare în Dispozitivul Inamicului prin Parașutare și
un nou stat de organizare, în care se regăsesc, pe lângă funcțiile din comanda
companiei, 5 grupuri de cercetare în dispozitivul inamicului prin parașutare, 2
grupuri specializate de cercetare geniu și cercetare chimică – profesionalizate,
încadrate cu ofițeri și subofițeri, 2 companii de cercetare încadrate cu militari în
termen, subunități de asigurare de luptă, subunități și formațiuni logistice. Sunt
ușor de sesizat diferențele structurale și implicațiile în activitatea curentă
a unității și în îndeplinirea misiunilor generate de apariția subunităților
profesionalizate și complexitatea procesului instructiv-educativ a acestora.
71
Pregătirea militarilor se diversifică, capătă noi valențe, iar sarcinile de

instruire pe linie de specialitate cresc an de an și sunt confirmate la verificări,
controale și pe timpul participării la tot mai multe aplicații tactice.
Pe 29.04.1995, unitatea a sărbătorit, în cadru festiv, 15 ani de la
înființare. Cu acest prilej, s-a dat citire Ordinului de transformare a
Companiei 386 Cercetare în Dispozitivul Inamicului prin Parașutare în
Batalionul 386 Cercetare.
Batalionul 386 Cercetare, la înființare, a fost subordonat Armatei a 2-a,
ulterior a intrat în subordinea Corpului 10 Armată Teritorial, Iași, care avea ca
șef al informațiilor pe colonelul Moraru Dănuț, apoi - prevestitor, probabil, a
ceea ce va urma - Statului Major al Forțelor Terestre, care avea ca șef al
informațiilor pe colonelul Idorași Cornel.
Misiunile Batalionului 386 Cercetare vizau procurarea de date si
informații despre adversar, teren, condițiile hidrometeorologice, starea
comunicațiilor și telecomunicațiilor, situația de radiație, chimică și
sanitaro-epidemiologică și resursele materiale, precum și executarea unor
acțiuni cu caracter deosebit.
Pentru aceasta Batalionul 386 Cercetare avea o structură
organizatorică suplă: comandamentul (comanda batalionului, statul major,
compartimente de conducere a instrucției de parașutare și compartiment
financiar-contabil), subunitățile de asigurare de luptă, subunitățile de luptă
(două companii de cercetare profesionalizate, încadrate cu ofițeri și subofițeri
și o companie de cercetare încadrată în principal, cu militari angajați pe bază
de contract și militari în termen), subunități și formațiuni de logistică.
Fiind o unitate ale cărei misiuni solicitau o mare mobilitate a
elementelor de cercetare de valoare mică, pentru care terenul, anotimpul și
vremea să nu creeze obstacole, asigurarea cu tehnică de automobile s-a axat
pe autoturisme de teren, motociclete și autocamioane.
O pondere aparte o aveau mijloacele de comunicații reprezentate prin
autostații și autospeciale în gama undelor scurte, necesare constituirii
grupului radio în scopul realizării legăturii radio cu elementele de cercetare
aflate în misiune și cu eșalonul superior. Se subînțelege că grupurile de
cercetare erau dotate atât cu stații pe unde scurte (legătura cu baza), cât și
ultrascurte (legătura în cadrul grupului).
Unitatea este dotată cu mijloace de conducere a zborului și parașutărilor,
de asigurare a acestuia, cât și de transport a parașutelor. Aceasta dispunea de
complete de parașute pentru personal, clasice sau de înaltă performanță,
pentru realizarea pătrunderii, în dispozitivul agresorului, în condiții de siguranță
și cu materialele necesare îndeplinirii misiunii, precum și de complete - sistem
72
de parașute cu platformă amortizoare, cât și teleghidate pentru parașutarea

tehnicii și materialelor necesare. Pentru a respecta adevărul istoric, trebuie
consemnat faptul că nu întotdeauna cantitatea și calitatea acestor mijloace era
cea cuprinsă în organigramă sau solicitată.
Armamentul și muniția personalului se rezumau numai la armament de
infanterie de foc și alb, cu glonț și schije, individual sau de grupă,
semiautomat, automat sau reactiv - pistol calibru 9 mm., pușcă automată și
pușcă mitralieră calibru 5,45 mm., pușcă semiautomată cu lunetă calibru 7,62
mm., aruncător de grenade antitanc portativ, A.G.-7, grenade de mână și
altele. Această dotare nu excludea folosirea și altor tipuri de armament, în
funcție de necesitățile îndeplinirii misiunii.
Pregătirea pentru luptă urmărea realizarea, dezvoltarea/menținerea
capabilităților operaționale necesare îndeplinirii atribuțiilor/misiunilor în timp
de pace, în situații de criză și pe timp de război și cuprindea pregătirea de
comandament și pregătirea trupelor.
Beneficiind de un fond uman foarte bun, de tinerețe debordantă,
obiectivele pe linia instruirii erau, an de an, o provocare continuă. Formele de
instruire atractive și spectaculoase, dar grele și riscante în același timp,
adaptate la specificul misiunilor de cercetare, au făcut din calitatea procesului
instructiv-educativ o constantă comportamentală a tuturor militarilor angrenați
în executarea acestuia, iar rezultatele nu s-au lăsat așteptate.
Unitatea dispunea de o foarte bună bază materială de instrucție,
compusă din săli de specialitate, poligon automatizat de tragere cu
armamentul din dotare, de instrucție genistică și de trai în condiții de izolare
(la aproximativ 1 km nord de cazarmă), minibază de pregătire specifică la
sol a parașutiștilor, porticuri de gimnastică și terenuri de sport. Pentru
executarea parașutărilor, batalionul utiliza aerodromul militar Boboc,
aerodromul cu pistă de pământ Buzău și diferite raioane dispuse în
apropiere (Cochirleanca, aerodrom Buzău, pădurea Spătaru, pădurea
Frasinu, lacurile Jirlău, Mihăilești, Balta Albă, lunca râului Buzău etc.).
Pentru desfășurarea taberelor de instrucție cu specific de alpinism, se
utilizau facilitățile din zona Cheile Râșnoavei, Brădet și Rențea, pentru
instrucția pe schiuri, zona predilectă era Predeal (cabana Vânătorilor de
Munte) sau Soveja, pentru scafandrerie, Constanța și Eforie, iar pentru
instrucția la apă, lacurile Jirlău, Fulga etc.
Pas cu pas, pe baza experienței anterioare, Batalionul 386 Cercetare
și-a câștigat un binemeritat renume, fapt concretizat în găzduirea diferitelor
vizite de lucru, schimburi de experiență, activități de instruire în comun cu alte
armate sau activități demonstrative prezentate cu diferite prilejuri.
73
Pe această linie pot aminti câteva evenimente reprezentative: vizita

șefului Statului Major al Trupelor de Uscat din armata franceză, generalul
Monchal, în mai 1996, căruia i-au fost prezentate exerciții ce au cuprins
aspecte din principalele activități de instruire ale cercetașilor unității; în 21
februarie 1997, oaspete al unității a fost domnul Keith Reigart, Atașatul Militar
Adjunct al Apărării pentru Trupele de Uscat ale S.U.A; desfășurarea, între
8-20 iunie 1997, a unor activități complexe de instruire în comun, pe linie de
specialitate, cu o subunitate de cercetare americană compusă din 3 ofițeri și
5 subofițeri; schimb de experiență pe linia organizării și desfășurării activității
de planificare și execuție a activității de informații, între 14-17 septembrie
1999, cu o delegație de cadre din Școala de Informații a SUA din Fort
Huachuca și vizita Excelenței sale, Ambasadorul SUA în România, domnul
Rosepeppe. Chiar dacă aprecierile superlative ale oaspeților la adresa
militarilor unității au cuprins și o doză de politețe, am certitudinea că, în cea
mai mare parte a lor, au fost sincere.
Începând cu luna februarie a anului 1998, unitatea a primit ordin să
instruiască militari în termen care, după parcurgerea ciclului 1 de instrucție,
erau mutați în toate unitățile/subunitățile de cercetare din Armata României
(la început, numai pentru instruirea cercetașilor în dispozitiv prin parașutare
și ulterior, din toamna anului 1999, și pentru ceilalți cercetași). Această
activitate a presupus o muncă susținută de preluare și amenajare a noi spații
de cazare, hrănire, instruire, păstrare a tehnicii, dotare cu transportoare de
cercetare, mitraliere de 14,5 mm., creșterea necesarului de aparatură
artileristică etc. Se deduce foarte ușor efortul depus pentru întocmirea a noi
documente de conducere a instrucției. Efortul intens al personalului unității
nu a fost nici pe departe sprijinit, la nivelul necesarului, de eșalon superior,
mai ales în partea a doua a anului 1999. Din acest moment, a fost nevoie de
detașarea unor instructori - ofițeri și subofițeri, din alte unități și subunități care
să suplinească lipsa instructorilor cercetași, specialiști în cercetarea la
contact (pe autoturisme sau transportoare blindate). Această sarcină a
influențat puternic nivelul de operativitate al batalionului, fapt pentru care,
inițial, am considerat-o temporară. Această „temporaritate” s-a dovedit, de
fapt, a fi permanentă, Batalionul 386 Cercetare fiind transformat în Baza 15
Instrucție Cercetare (1 iunie 2001, în baza dispoziției șefului S.M.G. din 14
mai 2001). Explicația acestei noi deveniri nu am reușit să o înțeleg nici atunci
și nu o înțeleg nici acum, dar… totul este istorie.
Începând cu 1 iulie 2001, comandant al Bazei 15 Instrucție Cercetare
a fost numit locotenent-colonelul Drăgan Marian, iar pe 1 februarie 2002,
colonelul Mihalcea Ionel îl înlocuiește, avându-l, ca șef de stat major, pe
74
locotenent-colonelul Crăciun Marcel. La 1 iulie 2004, la comandă este numit

colonelul Marin Cioranu, ofițer cu o vastă experiență pe linie de cercetare,
venit din fruntea Batalionului 528 Cercetare și care, pe 31 iulie 2005, primește
ordinul de desființare a unității.
Se poate afirma, fără teama de a greși, că în cei 25 de ani de existență,
în cadrul acestei unități - companie, batalion sau bază de instrucție - s-au
format și au parcurs diferite trepte în perfecționarea deprinderilor lor, în una
dintre cele mai nobile specialități, zeci de cadre și mii de militari în termen.
Tinerețea personalului și boala numită „cercetare”, boală devenită, în
timp, epidemie molipsitoare, pentru cea mai mare parte a cadrelor și militarilor
în termen, a determinat rezultate deosebite dublate de mari satisfacții
personale de partea ambelor grupări.
Oare se putea altfel? Nu ar fi fost posibil! Frumusețea aspră a acestei
specialități, frumusețe dezvăluită, pe măsura acumulării cunoștințelor
teoretice și deprinderilor practice, treptat, treptat, în toată splendoarea.
„Iubește-ți meseria și fă-ți din specialitatea ta un cult!”, a fost drogul
administrat primelor serii de ofițeri ce au încadrat această unitate de către
lectorul de cercetare din Școala Militară de Ofițeri Activi, locotenent-colonelul
Gavrilă Costică și sub a cărui influență au acționat continuu aceștia.
Antidotul acestei boli nu a fost găsit niciodată (poate nici nu s-a dorit).
Cercetașii buzoieni, anul I, nr. 1, februarie 2013, pp. 27-30,

nr. 2, noiembrie 2013, pp. 12-15
75
155 ANI DE ISTORIE A INFORMAȚIILOR MILITARE

(sau o timidă încercare de a sintetiza fapte și evenimente)
Motto:
„Sunt convins că orice vremuri vor veni, serviciile de informații nu-și vor
înceta niciodată activitatea și că mulți dintre camarazii viitoarelor generații vor
putea avea satisfacția de a-și servi patria, luptând în această armă invizibilă”
(Locotenent-colonel Vasile Căpușan,
„Direcția Informații Militare între ficțiune și adevăr”,
Ed. ROMCART, București, 1994, pag. 260)
În conștiința celor care au luptat și luptă pe „frontul invizibil al

informațiilor”, numele colonelului Alexandru Ioan Cuza, domnitorul
Principatelor Unite și ziua de 12 noiembrie 1859 se înscriu ca repere de o
importanță majoră.
S-a vorbit și va continua să se vorbească foarte mult despre momentul
înființării primelor elemente specializate pentru activitatea de culegere a
datelor și informațiilor în Armata României, despre evoluția acestora de-a
lungul vremurilor și regimurilor politice și starea lor în prezent, așa cum o
cunoaștem (sau cum nu o cunoaștem).
Terenul pe care au apărut aceste structuri nu a fost virgin deoarece,
de-a lungul timpului, în fața numeroșilor invadatori, poporul român a știut
să-și folosească inteligența, inventivitatea și calitățile speciale și să le aplice
în luptele duse, prin forme și procedee ingenioase, care au rămas
memorabile în arta militară românească.
Toate strălucitele victorii, înscrise la loc de cinste în istoria poporului
român, precum cele ale lui Dromichaites împotriva lui Lysimach, ale lui
Decebal în luptele cu romanii, dar și cele intrate în istorie și cunoscute după
locul de desfășurare - Posada și Rovine, Călugăreni și Șelimbăr, Vaslui și
Codrii Cosminului etc., au avut la bază acțiuni eficiente de cunoaștere, din
toate punctele de vedere, a situației inamicului și zonei de desfășurare a
luptelor, care au permis comandanților oștirilor române să impună condițiile
luptei și să pună în valoare calitățile luptătorilor pentru a obține victoria.
Redacția revistei consideră necesar acest apel la memorie pentru că
numai cunoscându-ne trecutul putem să ne proiectăm cu înțelepciune viitorul
și să înțelegem zbaterile și frământările prezentului.
76
Începând cu a doua jumătate a secolului al 19-lea s-a manifestat

constant preocuparea de a se constitui forțe specializate, care să se ocupe
de culegerea și exploatarea informațiilor.
Două momente importante, produse succesiv, la doi ani diferență, au
marcat evoluția structurilor de cercetare:
x înființarea în anul 1857, prin Decret special, în cadrul Regimentului
de infanterie de la Iași, a primei subunități specializate pentru culegerea de
date și informații – Compania specială de tiraliori. În scurt timp, având la bază
acest proiect, se va generaliza înființarea companiilor speciale de tiraliori
(denumite ulterior de vânători) la toate regimentele de infanterie, subunități
care și-au demonstrat pe deplin utilitatea în Războiul de Independență;
x înființarea, prin Înaltul ordin de zi nr. 83 din 12 noiembrie 1859, în
cadrul Statului Major General, a Secției a II-a, Statistică militară și studiul
armatelor străine, ale căreia sarcini îi sunt stabilite, prin Ordinul de zi nr. 123
din 1859, „Atribuțiile prevăzute la punctele A și B din Înaltul Ordin de Zi nr. 83
din 12 noiembrie 1859, adică lucrările statistice […], tot ce privește operațiile
tactice și strategice, precum și cunoașteri de itinerare militare […], având pe
sublocotenentul Gheorghe Slăniceanu ca șef și pe sublocotenentul Ștefan
Fălcoianu ca ajutor”.
Evoluția elementelor și structurilor destinate culegerii și analizei datelor
și informațiilor a cunoscut, de-a lungul timpului, noi coordonate și momente
importante, ale cărei principale repere le prezint în continuare:
x până la Războiul de independență, înțelegându-se importanța
culegerii datelor și informațiilor despre inamic, s-au destinat la
comandamentele de divizii și corpurile de armată, ofițeri care să se ocupe cu
acest domeniu;
x la 6 iulie 1877 a apărut prima reglementare pe linia culegerii datelor
și informațiilor, „Instrucțiuni privind mijloacele principale întrebuințate în
campanie spre a dobândi știri asupra inamicului”;
x în 1913 s-a executat prima misiune de recunoaștere aeriană în cel
de-al Doilea Război Balcanic;
x la începutul anului 1917, au apărut „Instrucțiunile asupra organizării
și funcționării serviciului de informații”, iau ființă structurile de conducere a
cercetării la nivel armată, corp de armată, divizie, brigadă, batalion/divizion și
companie/baterie, cunoscute generic sub denumirea „Biroul 2” și se
organizează primele „cursuri speciale pentru ofițerii de cercetare”;
x în anii 1923, 1927 și 1929 s-au elaborat noi instrucțiuni asupra
informațiilor și se introduc, în regulamentele de luptă și de stat major,
prevederi specifice cercetării;
77
x în anul 1929 s-a înființat Plutonul de recunoaștere la batalioanele

de vânători de munte, Compania de recunoaștere la regimentele de
infanterie, iar în anul 1936, Grupurile de recunoaștere la eșalonul divizie și
corp de armată;
x în perioada celui de-al Doilea Război Mondial au funcționat
următoarele structuri de conducere a cercetării:
- Secția a 2-a, la Marele Cartier General, grupurile de armată și
armate;
- Biroul 2, la corpurile de armată, divizii și brigăzi;
- Serviciul de cercetare, la regimente și formațiuni corp aparte;
- Serviciul special de cercetare, la artilerie, aviație și marină.
x în urma reorganizării Armatei României din anul 1947 s-au făcut
schimbări și în cadrul structurilor de conducere și executare a cercetării
(Ordinul nr. 00316204 al Șefului Marelui Stat Major), astfel:
- Secția a 2-a informații, la Marele Stat Major;
- Biroul 2 informare, la regiunile militare;
- Biroul 2 cercetare, la diviziile de infanterie, de munte și brigăzile
de cavalerie;
- Ofițer cu cercetarea, la regimente;
- Biroul 2, la comandamentele artileriei, aviației și marinei.
x la 15.02.1951 s-au produs noi mutații structurale:
- Secția 2 Informații din Marele Stat Major se transformă în
Direcția Informații din Marele Stat Major;
- Biroul 2 al acestei structuri se transformă în Secția Cercetare
la Trupe;
- Biroul Legături Externe din cadrul Marelui Stat Major intră în
componența Direcției Informații.
x în anii ’50, la diviziile de infanterie, mecanizate și de tancuri s-a
înființat batalionul de cercetare (3 companii cercetare, din care 2 pe
transportoare blindate și una de tancuri);
x la 1 februarie 1958, în garnizoana Buzău, în cadrul Batalionului
1025 Desant-Parașutare, viitorul Regiment 60 Desant-Parașutare (15 iulie
1963), s-a înființat Compania de cercetare specială (3 plutoane a câte 2 grupe
de cercetare), primul element de cercetare în dispozitivul inamicului din
Armata României, care a ajuns, prin evoluții structurale succesive, la 29 iulie
1976, să fie unitatea fanion a cercetării, Batalionul 404 Cercetare în
Dispozitivul Inamicului prin Parașutare (în primăvara anului 2005, prin „înalt
și de neînțeles ordin”, această structură de elită a fost desființată);
78
x în anul 1951 a luat ființă Centrul de Instrucție al Cercetării,

subordonat Direcției Informații care, din anul 1953, a fost transferat la Centrul
de Instrucție al Infanteriei și Tancurilor din Făgăraș;
x în perioada 1991-1997, învățământul de cercetare s-a desfășurat la
Batalionul (din 1995, Centru) 404 Cercetare în cadrul „Cursului de
comandanți de companii și grupuri de cercetare în dispozitivul inamicului prin
parașutare”, cu durate cuprinse între 9 și 5 luni;
x la 30 octombrie 1993 s-a schimbat denumirea Direcției Informații în
Direcția Informații Militare.
x în anul 1997 s-a constituit, în cadrul Centrului 404 Cercetare,
„Centrul de pregătire a cercetașilor în dispozitivul inamicului prin parașutare
și mijloace de zbor individuale”, care s-a transformat, în anul 2000, în „Centrul
de Pregătire a Forțelor Speciale” și în anul 2001 în „Centrul de Pregătire
a Cercetașilor”;
x în anul 2005, Centrul de Pregătire a Cercetașilor a fost integrat Școlii
de Aplicație a Forțelor pentru Operații Speciale, care împreună cu alte două
structuri specializate (Centrul de Pregătire pentru Operații Speciale și Centrul
de Pregătire pentru Informații Militare) asigurau selecția și instruirea în
domeniul „special”;
x în anul 2008 (01 septembrie), a fost transformat în Catedra ISTAR,
în cadrul Centrului de Instruire pentru Operații Speciale;
x în anul 2001 s-a înființat, în garnizoana Buzău, primele elemente
specializate de „Inteligence”, Batalioanele Humint, Sigint și Imint, iar în anul
2011 se înființează Brigada de Informații Militare;
x în anul 2003 s-au înființat, în garnizoana Târgu Mureș, Batalionul de
Operații Speciale, în anul 2010 Regimentul de operații speciale, iar în anul
2011, Brigada de Operații Speciale.
Nu doresc să intru în alte detalii, mă opresc aici cu această trecere în
revistă și, constatând cu regret că între mărire și decădere nu este decât un
mic pas, las plăcerea deplină celor care doresc să citească, să se informeze
pe acest domeniu evocat în foarte multe lucrări care, sub o formă sau alta,
au încercat să ridice părți ale vălului de mister al muncii de informații și calității
deosebite a oamenilor care o fac.
La mulți ani tuturor cercetașilor!
Cercetașii buzoieni, anul II, nr. 3, noiembrie 2014, pp. 2-3
79
ROLUL INFORMAȚIEI ÎN LUPTA ARMATĂ
Deși nu întotdeauna s-a evidențiat clar legătura intrinsecă dintre

informație, cunoaștere și putere, așa cum a reliefat-o Alvin Toffler, marile
personalități ale lumii au simțit-o și au valorificat-o în domeniile lor de
activitate. Un rol aparte l-au avut cei care reprezentau brațul înarmat al
entităților lor, conducătorii politico-militari și militari, care au conștientizat
valoarea acestora în relația cu forța și avuția. Marii comandanți militari au
sesizat, corect, rolul primordial al informației în pregătirea și desfășurarea
acțiunilor militare, rolul inteligenței utilizată cu iscusință în asigurarea victoriei.
Domeniul informațiilor se bucură de o atracție deosebită, are un iz, un
inefabil cu totul special și duce în spate o suită de istorii, romanțate sau reale,
care fac popularitate lumii sale. Dincolo de aparențe, de mister și posibilă
aventură există o lume a informației plină de vigoare și precizie, de un realism
rece, extrem de serioasă, un domeniu cu foc continuu, unde greșelile se pot
plăti foarte scump, în termenii securității și apărării militare, iar succesele
rămân cel mai adesea anonime.
Repere istorice ale gândirii militare universale privind rolul
informațiilor
În toate timpurile informația a fost considerată ca unul din factorii de
care orice comandant militar trebuie să țină seama în procesul elaborării
deciziei, cunoscut fiind faptul că aprecierea realistă a posibilităților
adversarului joacă un rol determinant în obținerea succesului. Utilizarea
informației în luptă este atestată de evoluția gândirii și artei militare din cele
mai vechi timpuri și până în zilele noastre.
Războaiele, indiferent de perioada de desfășurare, erau, și sunt, în
raport cu ritmul și spațiul luptei, mari consumatoare de informație, informațiile
având drept scop procurarea, în folosul comandanților, a acelor elemente
necesare în aprecierea și analiza situației și, în final, în luarea deciziei. Fără
îndoială, cunoașterea situației inamicului reprezintă una dintre condițiile de
bază în obținerea succesului în luptă, oferindu-i comandantului mai multă
libertate în pornirea acțiunilor sale, mai multă îndrăzneală în concepție,
permițându-i să ia hotărârea corectă în raport cu circumstanțele operațiunilor.
Prin urmare, informațiile sunt prioritare și necesare atât pentru analiza
situației inițiale, cât și pentru luarea hotărârii, nu doar pe timpul pregătirii, ci
și pe timpul ducerii operației. Informațiile necesare decidentului militar și
80
politico-militar trebuie puse întotdeauna în acord cu misiunea primită sau

scopul politico-militar al războiului.
Un exemplu în acest sens îl oferă Sfânta Scriptură, una dintre primele
izvoare scrise care reflectă însemnătatea informației. După cum se arată în
Numerii, cap. 13, prorocului Moise i se dă următoarea poruncă: „Trimite
oamenii ca să iscodească Țara Canaanului pe care eu voi da-o fiilor lui Israel,
să trimiți câte un om de fiecare seminție, dar toți să fie dintre voievozi!” Apoi,
Moise dă celor ce au fost aleși să cerceteze zona următoarele instrucțiuni:
„Suiți-vă acolo prin Negheb, apoi să vă îndepărtați spre munte, ca să vă dați
seama de țară, ce popor locuiește într-însa: este tare ori slab, puțin ori mult;
și cum este țara în care locuiește: mănoasă sau rea; cum sunt orașele locuite:
deschise sau întărite; cum este pământul: gras ori slab, daca se află pomi
sau nu.”46
Părăsind tărâmul biblic, de-a lungul timpului întâlnim numeroase
„învățături” care atestă importanța informației în acțiunile de luptă. „Învață
să-ți cunoști inamicul, întrucât un inamic cunoscut este pe jumătate învins.
Dacă nu-ți cunoști nici inamicul și nici pe tine însuți, este sigur că te vei găsi
în primejdie în fiecare bătălie” – spunea Sun - Tzu47 (544 - 496 î.Hr.). Marele
său merit constă în faptul că a încercat să evidențieze, pe baza experienței,
importanța informației în obținerea victoriei.
Epaminonda (418-362î.Hr.), învingătorul de la Leuctra (371 î.Hr.),
spunea că „nimic nu este mai necesar și mai util unui căpitan, decât să
cunoască gândurile și grupările inamicului.”48 Iată că, în înfăptuirea politicii
sale de cuceriri, Alexandru cel Mare, a aplicat cu îndrăzneală, într-un mod
creator, procedeele de luptă preconizate de Epaminonda și continuate de
Filip. Cunoscând bine adversarul, crea totdeauna o superioritate de forțe pe
flancuri, forțând victoria.
Fără îndoială, încadrarea informativă a inamicului are drept scop
principal cunoașterea sa la toate cele trei niveluri - tactic, operativ și strategic
- pentru a-i ști intențiile și a lua decizii corecte
Este nevoie de un studiu foarte serios și obiectiv al tuturor informațiilor
colectate, iar acestea trebuie să fie judicios verificate. Ca atare, un rol
deosebit în justețea interpretării acestora îl au acele caracteristice ale
informațiilor, și anume de a fi verificate și verificabile, deoarece ele susțin
preocuparea pentru folosirea cu maximă eficiență a datelor despre mediu și
inamic în sprijinul luării deciziilor optime.
46 Stan Petrescu, Informațiile, a patra armă, Editura Militară, București, 1999, p.29
47 Sun - Tzu, Arta războiului, Editura Samizdat, Pitești, 1998, p. 29
48 Manole Neagoe, Mari bătălii din istoria lumii, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1973, p.20
81
Revenind asupra exemplului referitor la Alexandru cel Mare (356-323

î.Hr.), se poate aprecia că și acest mare strateg, neglija, uneori, valoarea
informației. Astfel, în timpul campaniei din India, el și ostașii săi nu dispuneau
de informația că indienii foloseau în luptă elefanții. Numai norocul și inspirația
sa a salvat oastea macedoneană de un dezastru.49
Asigurarea succesului în luptă este determinată de o informație
precisă, verosimilă și oportună, care vine în sprijinul aprofundării elementelor
de fond și de formă în scopul aprecierii juste a inamicului și a mediului
informațional. Iată un exemplu de respectare a acestei cerințe. Astfel,
Spartacus (111-71 î.Hr.), conducătorul celei a 3-a răscoale sclavilor din
Republica Romană (74-71 î.Hr.), în prima campanie din anul 72 î.Hr., după
înfrângerea suferită pe muntele Gorganus, concomitent cu refacerea armatei,
intensifică acțiunile de culegere de informații și reușește să nimicească
legiunile romane din Modena, descoperind că metropola era angajată cu
forțele principale în alte zone și teatre de operații.
Mauricius, (Flavius Mauricius Tiberius Augustus - c.539-602, împărat
bizantin, 583-602) căruia i se atribuie tratatul de artă militară „Strategicon”,
sintetizând experiența antichității și cea dobândită în luptele cu populațiile
migratoare, considera printre „treburile mai de seamă... în grija
conducătorului de oaste înainte de a începe lupta... cunoașterea amănunțită
a împrejurărilor în care se află dușmanii... prin pătrunderi stăruitoare și dese,
de la depărtările potrivite și prin cercetași și iscoade.”50 El chiar enumeră
principalele calități ale cercetașilor: „...oameni statornici, ageri la minte,
credincioși și harnici, cărora... le place mai mult renumele bun decât banii.”51
Pe tema cunoașterii adversarului, s-a exprimat și Leon al VI-lea cel
Înțelept, împărat al Bizanțului între anii 886 - 912. În lucrarea „Tactica în
războaie”, dă indicații și sfaturi practice referitoare la conducerea militară,
considerând de bază îndatorirea „de a cerceta cu grijă și a cunoaște de
aproape numărul armatei dușmane.”52
Admirabilele studii teoretice privind importanța informației rămân litere
lipsite de viață dacă nu sunt materializate în zona de acțiune. Astfel, căderea
Imperiului Bizantin este datorată, printre altele, neglijării necesităților de
informare asupra inamicilor săi și suportării pasive a dezinformării executate
de aceștia, fapt ce a dus la slăbirea potențialului propriu de ripostă. Europa
medievală, la începuturile sale, era implicată în conflicte între prinți și regi,
49 Stan Petrescu, Op. cit., p.30

50 Dănuț Moraru, Mihai Olaru, Mereu cea dintâi, cercetarea, Ed. Trinitas, Iași, 1994, p. 13
51 Idem
52 Idem
82
care-și petreceau viața în confruntări regionale și cruciade, neavând

adevărate sisteme de informații. principala sursă a acestora fiind negustorii
acelor timpuri sau călătorii care, sub imboldul curiozității, se implicau în astfel
de aventuri. Armatele mongole, ajunse în perioada de apogeu sub
conducerea lui Ginghis-Han, își culegeau informațiile, cu precădere, prin
intermediul negustorilor străini.53.
Odată cu formarea statelor naționale, în Epoca Renașterii, apare
perfecționarea politică a acestora, la scara întregii Europe. Această realitate
nouă, determină sporirea nevoii de informații, datorită noilor interese ale
monarhilor. Noile monarhii absolute simt nevoia cunoașterii vecinilor lor,
potențiali adversari, dar și a situației de ansamblu a politicii general europene
pentru urmărirea și atingerea scopurilor proprii, fapt pentru care încep să-și
dezvolte sistemele informative și chiar pe cele contrainformative.
În epoca războaielor de masă, desfășurate începând cu sfârșitul
secolului al XVIII-lea, crește însemnătatea sistemelor de informații militare în
scopul cunoașterii din timp a intențiilor inamicului. Napoleon Bonaparte a
ridicat acțiunea de procurare a informațiilor la rangul de activitate principală,
sistematică și continuă. Aceasta s-a datorat și faptului că, acum, războiul se
desfășoară pe arii întinse, cuprinzând cele două medii, terestru și naval, și
angajează eforturi materiale și umane tot mai mari. În campaniile sale s-au
cristalizat multe din normele de acțiune devenite ulterior principii ale artei
militare. „Orice război se bazează pe informații”54 și „nimic nu va da mai mult
curaj și nu va clarifica mai bine lucrurile ca informarea asupra situației exacte
a inamicului.”55 Așadar, informația veridică nu poate fi substituită cu oricâte
judecăți de valoare ar fi emise de comandanți.
Talentul și geniul militar pot să dea sens unei informații într-un mod
rațional, să-i confere o utilizare superioară printr-o exploatare maximă și
într-un timp rapid. Se poate aprecia, fără a se greși, că o minte, indiferent cât
de sclipitoare ar fi, nu poate compensa lipsa informațiilor și, uneori, nici chiar
valoarea acestora. Napoleon Bonaparte, acest comandant genial, în
momentul în care nu a pus în practică corect acest adevăr, lipsa informațiilor
s-a repercutat fatal asupra acțiunilor sale militare.
Astfel, după victoria repurtată la Ligny, la 16 iunie 1815, împotriva
armatei prusace comandate de mareșalul Blücher... „Napoleon n-a exploatat
succesul, deoarece nu cunoștea situația de la «aripa stângă» comandată de
53 E.Cerneak, Cinci secole de război secret, Editura Politică, București, 1968, p.7
54 Napoleon Bonaparte, Maxime despre război, în Pagini din gândirea militară universală,
vol. II, Editura Militară, București, 1985, p. 264
55 Idem
83
Ney, și a lăsat trupele pe câmpul de bătălie în contact cu armata prusiană

toată noaptea de 16 spre 17 iunie, fără să întreprindă acțiuni de cercetare”,56
fapt ce a determinat schimbarea raportului de forțe și pierderea bătăliei de la
18 iunie. Se poate aprecia că această greșeală, coroborată cu insuficienta
claritate a unui ordin, neînțelegerea corectă a acestuia sau lipsei de inițiativă
a unui comandant subordonat a conlucrat la suferirea unei ireparabile
înfrângeri (cu referire la Waterloo57).
Carl von Clausewitz (Carl Philipp Gottlieb von Clausewitz), trăitor în
aceeași perioadă, în lucrarea sa de referință, „Despre război”, reitera că „nu
trebuie să te încrezi decât în informații sigure”58, deoarece informațiile „sunt
baza tuturor propriilor noastre idei și acțiuni”.59
Prima mare conflagrație a secolului XX, și-n mod deosebit cea de a
doua, au condus la dislocări uriașe de mase umane și de materiale.
Concomitent cu desfășurarea acestora a avut loc și un amplu și dur război
desfășurat în sfera informațiilor, care s-a întins aproape pe întreaga suprafață
a globului pământesc. Mijloacele de culegere a informațiilor s-au perfecționat
și ultraperfecționat, beneficiind de cele mai noi cuceriri ale tehnicii.
Se poate afirma că, până la jumătatea secolului al XIX-lea, informațiile
și contrainformațiile au acționat împreună, doar împrejurările erau cele care
determinau natura informațiilor obținute și modul cum acestea erau
exploatate în interesul contracarării unui anume factor de risc, fie pentru
obținerea unei superiorități informaționale militare, cu efect nemijlocit
asupra desfășurării acțiunilor militare, fie pentru obținerea unor avantaje
politico-economice. Secolul XX a cunoscut încă de la început o dezvoltare
puternică a sistemelor informative și contrainformative, majoritatea statelor
moderne trecând la o separare evidentă a acestora.
Rolul informațiilor în gândirea militară românească
Toți marii conducători de oști incluși în analele istoriei naționale, în baza
strălucitelor victorii obținute, își datorează faima și faptului că au înțeles just
rolul culegerii, prelucrării și valorificării eficiente a informațiilor. Vitregiile
56 Gheorghe Alexandru Petrescu, Waterloo, 1815, Editura Militară, București, 1991, p. 63

57 Op.cit., p. 65. Napoleon dă următorul ordin scris către mareșalul Groucky: „Mergeți la
Gembloux...Veți cerceta în direcția Namur și Maestricht și veți urmări inamicul. Cercetați
marșul său și informați-mă despre mișcările lui , astfel ca să pot să deduc ce vrea să facă.”
În urmărirea prusacilor, Groucky trebuia să cerceteze toate comunicațiile posibile de
retragere ale acestora, mai ales că pierduse contactul cu ei, pentru a recunoaște direcția
de retragere a grosului, să urmărească și să-i interzică sau intercepteze punctele obligate
de trecere, ori el a lăsat complet libere comunicațiile ce-l legau cu armata principală. p. 143
58 Carl von Clausewitz, Despre război, p. 102
59 Idem
84
vremurilor n-au lăsat prea multe documente scrise, dar cele ce au rămas sunt
suficiente pentru a demonstra strălucirea minții și vitejia fiilor acestui neam.
Herodot din Halicarnas amintește de geții din stânga Dunării inferioare
și zona subcarpatică care s-au opus lui Darius (513 î.Hr.), bazându-se în
primul rând pe cunoașterea adversarului, a intențiilor probabile ale acestuia
și a terenului. Aceste informații erau procurate de către pământenii locului,
„oamenii de margine”,60 dar și de elementele specializate.
Mișcările cohortelor și legiunilor romane, conduse de generali de
excepție, ce conduceau legiuni cu vastă experiență acumulată în campaniile
anterioare, erau urmărite pas cu pas, datorită avantajelor pe care le oferea
cunoașterea terenului și observării permanente a acțiunilor acestora. Astfel,
dacii, sub conducerea regelui Decebal, s-au angajat în luptă numai atunci și
acolo unde aveau cele mai mari șanse de reușită (101–102). Este evident
faptul că această victorie nu ar fi fost posibilă fără continua cercetare a
trupelor romane.
Mai apoi, luptele duse de poporul român pentru apărarea propriei
ființe, lupte duse împotriva unor armate de invazie numeroase,
experimentate, uneori chiar profesionalizate, nu ar fi avut sorți de izbândă
fără intensele acțiuni de cercetare și de hărțuire, prin care se urmăreau
cunoașterea inamicului, a intențiilor acestuia, puterii militare și dispozitivului
de luptă adoptat. La acestea se adăugă inducerea în eroare asupra
posibilităților și intențiilor proprii, atragerea pe direcții și în locuri
nefavorabile acestuia și, nu în ultimul rând, slăbirea grupării de invazie,
istovirea fizică și morală, ceea ce permitea executarea ulterioară a unor
lovituri decisive și obținerea victoriei.
Basarab I, fiul lui Tihomir, întemeietorul Țării Românești, în bătălia de
la Posada (9-12 nov. 1330), prin datele și informațiile culese despre oastea
maghiară a lui Carol Robert de Anjou, prin trimiterea la mari distanțe a unor
detașamente de cavalerie, infiltrarea de iscoade în tabăra inamicului, a
apreciat just raportul de forțe, adoptând corect procedeele și metodele de
luptă necesare obținerii victoriei. Folosind cu măiestrie ambuscada, și mai
ales surprinderea, el a obținut o categorică victorie, încât „...însuși regele de
abia a scăpat cu câțiva inși.”61
Principiul surprinderii a fost aplicat pe scară largă de către domnitorii
români în ducerea luptei, străduindu-se, totodată, să cunoască intențiile
inamicului și să evite surprinderea. În acest scop, ei au organizat un eficient
60Iosif Constantin Drăgan, Noi, Tracii, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1976, p. 246
61Apud, Cronica pictată de la Viena, p. 235, în Istoria militară a poporului român, vol. I,
Editura Militară, București, 1987, p. 350
85
sistem de informații, alcătuit din soli ce acționau în țările vecine, curieri

speciali care aflau și verificau anumite date, adunau știri sau transmiteau
aliaților date cu privire la amenințările dușmanului.
Mircea cel Bătrân, domnul Țării Românești (1386 – 1418), în situația în
care pericolul devenea iminent, acorda prioritate cunoașterii temeinice a
trupelor adversarului, încă din raioanele de concentrare, urmărindu-le
itinerarele de deplasare, informându-se asupra armamentului din dotare și a
proviziilor, asupra atitudinii populației din zonă etc. Pe baza datelor obținute,
a reușit să organizeze lovirea adversarului prin surprindere, cu mult curaj, în
momentul și în locul în care acesta se aștepta mai puțin. Victoria strălucită
obținută în bătălia de la Rovine, în mai 1395, este o dovadă revelatoare a
capacității sistemului de informații al acestuia, cât și al capacității sale de a
adopta decizia optimă valorificând eficient rezultatele activității de culegere,
analiză și valorificare a informațiilor.
Acțiuni similare de informare asupra adversarului și de combatere a
acestuia, au folosit și domnitorii Vlad Țepeș și Ștefan cel Mare și Sfânt.
Mihai Viteazul (1593 – 1601), în războaiele și bătăliile angajate, între
care și cea de la Călugăreni (1595), a știut să compenseze inferioritatea în
efective și tehnică prin obținerea de informații valoroase în legătură cu trupele
inamicului, dispozitivul acestuia, intențiile sale și tactica pe care urmează să
o aplice în luptă.
Între gânditorii militari, pe nedrept uitat, uneori, se numără și Iacob
Eraclide (Ioan Iacob Heraclid) cunoscut și sub numele de Despot Vodă, domn
al Moldovei (în perioada 18 noiembrie 1561 - 5 noiembrie 1563). Acesta este
și autorul unui „Tratat de artă militară”, în care problema cunoașterii
adversarului este considerată prima dintre cele cinci feluri în care se
desfășoară „lupta ușoară”62 sau hărțuirea.
O pagină aparte în ceea ce privește istoria informațiilor a scris-o
Constantin Brîncoveanu, domn al Țării Românești între anii 1688 și 1714, prin
atenția personală și constantă pe care a acordat-o activității de culegere a
informațiilor politico-militare și mai ales a celor militare, precum și utilizării
acestora în folosul țării. El și-a organizat un mic stat major de informații care
se ocupa de culegerea, analiza, prelucrarea și valorificare datelor și
informațiilor culese despre evenimentele externe.
De asemenea, în scopul asigurării secretului corespondenței, s-a
trecut pentru prima oară la codificarea acesteia pe bază de cifru, cunoscut
de un număr foarte restrâns de persoane. Se poate aprecia că
Brîncoveanu a putut domni un sfert de veac, în acea perioadă tumultoasă
62 *** Istoria militară a poporului român, vol. III, Editura Militară, București, 1987, p.502
86
a frământărilor politice din epocă, și datorită atenției speciale acordate

culegerii și analizei informațiilor.63
Mari gânditori militari din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, printre
care Dimitrie Cantemir și Nicolae Bălcescu se disting prin idei valoroase, la
nivelul concepțiilor avansate ale epocii, ce situează informația despre
inamic la loc de frunte.
Apariția structurilor specializate de cercetare în armata româna
modernă, se leagă de anul 1850 când, la Iași, se emite „Decretul special“
prin care se stabilea ca la regimentul de infanterie să se constituie „una
companie specială de tiraliori” care ,,sunt mai cu seama trebuitori pentru a
forma avanposturile, unde serviciul lor de căpetenie este examinarea și
observarea poziției inamicului, de aceea tiraliorii merită dreptul de numire
de ochiul tacticii militare.”64
Primul domnitor al Principatelor Unite, Alexandru Ioan Cuza
(Domnitor al Moldovei și Tării Românești – între 5/24 ianuarie 1859, până în
1862-, Domn al Principatelor Unite ale Moldovei și Țării Românești - între
1962 și până pe 24 februarie 1866), fructificând experiența acumulată de
înaintași, a fost cel care a dat, pentru prima dată, o formă organizatorică
activității de culegere de informații, corespunzătoare nevoilor și exigențelor
perioadei respective, prin înființarea primului organ de conducere a serviciului
militar de informații (12 noiembrie 1859), ca element de structură a Statului
Major General al Armatei Române.
Încă din a doua jumătate a anului 1876, alături de alte măsuri privind
întărirea armatei, în perspectiva declanșării războiului de independență,
un accent aparte s-a pus pe îmbunătățirea și perfecționarea activității
de culegere a informațiilor, repercutându-se favorabil pe timpul campaniei
din 1877-1878.
Acțiunile de luptă desfășurate de armata română aveau să pună în
evidență rolul deosebit de important al cunoașterii inamicului și terenului, ca
factor de putere în fundamentarea deciziei optime și obținerea succesului cu
pierderi minime. Exemple sunt numeroase, dar merită evidențiat unul care a
determinat grele pierderi forțelor proprii, datorită insuficientei organizări a
cercetării, neglijării unor informații furnizate de populația locală, fapt
repercutat în luarea unei hotărâri nerealiste. Este cazul Diviziei 3 Infanterie,
al cărui comandament, necunoscând că între baza de plecare la atac și
primele șanțuri dușmane există o vale, iar dincolo de ea reduta Grivița 2, a
63 *** Direcția Informații Militare între Ficțiune și Adevăr, Editura ROMCART S.A.,
București, 1994, p. 32
64 Mihai Chiriac, Cercetarea în acțiunile de luptă, Editura Militară, București, 1989, p. 40
87
ordonat atacul, la 31.08.1877, fără luarea măsurilor pe care situația le-ar fi

impus, fapt ce a provocat o adevărată tragedie batalioanelor comandate de
maiorul Gheorghe Șonțu și căpitanul Valter Mărăcineanu. Ulterior, deoarece
trupele otomane din reduta Grivița 2 continuau să producă grele pierderi
trupelor române, s-a decis „executarea unor acțiuni de cercetare prin luptă”.65
Două companii de dorobanți, cu sprijinul unei baterii de tunuri au executat
misiunea pe 4 septembrie 1877 „…în urma căreia s-a ajuns la concluzia că
Reduta Grivița 2 nu este chiar atât de puternic apărată”66. Această concluzie
eronată a determinat executarea a trei atacuri derulate între 06.09 și
07.10.1877 care s-au finalizat cu eșec și cu pierderea a 45 ofițeri și 2.131
soldați, morți și răniți.67
Deși sursele de informare nu sunt suficiente, se poate concluziona că, în
războiul de independență, pe baza acțiunilor reale, s-a acumulat o bogată
experiență în domeniul organizării și executării misiunilor de informații.
Desfășurarea cu succes a marilor confruntări, de la Plevna, Smârdan, Rahova
și Opanez, a relevat rolul important al informațiilor în pregătirea și ducerea
oricărei forme de luptă, în orice situații și momente ale acestora.
Concluziile și învățămintele rezultate din luptele purtate s-au oglindit și,
în parte, s-au materializat în măsurile adoptate ulterior de către organele de
conducere militară a țării pentru perfecționarea structurilor organizatorice și
pregătirea în vederea executării misiunilor de informații. Un moment
important al procesului de restructurare și modernizare a structurilor de
informații l-a constituit înființarea, în 1882, a Marelui Stat Major, când a
început o nouă etapă și în activitatea Secției a II-a, informații, cu atribuții tot
mai clare în organizarea și conducerea activității de culegere, analiză și
interpretare a informațiilor. Trebuie totuși să evidențiem faptul că, deși au
existat constante preocupări din partea militarilor de a dezvolta la adevărata
sa valoare sistemul de informații, acesta nu a avut o evoluție
corespunzătoare, motivându-se lipsa fondurilor.
În domeniul cercetării la trupe, apreciem că s-au materializat pași
concreți, atât sub aspectul fundamentării teoretice, cu referire la editarea și
introducerea a noi regulamente care accentuau activitatea de informații, cât
și prin îmbunătățirea posibilităților de culegere a acestor informații, inclusiv
prin folosirea mijloacelor aeriene, a aerostatelor și, ulterior, a avioanelor
pentru executarea misiunilor de recunoaștere și observare aeriană. Este
demn de menționat că, în 1893, a luat ființă prima subunitate de aerostație
65 Dumitru Gheorghe Stoean, De la Grivița la Vidin, Editura Militară, București, 1980, p. 23

66 Idem, p. 28
67 Passim, Gheorghe D. Stoean, Op. cit. pp. 28-34
88
destinată executării observării aeriene în folosul trupelor din forturile capitalei,

în 1913 se constituie prima companie de aerostație, iar în 1910, Aurel Vlaicu
a participat, cu avionul inventat și construit de el însuși, la manevrele militare
din raionul Slatina - Piatra Olt, îndeplinind misiuni de observare aeriană și
recunoaștere a dispozitivelor de luptă.68
În perioada campaniei din primul război mondial, dacă trupele din
eșalonul întâi au avut mereu în atenție culegerea informațiilor despre
adversar, nu același lucru se poate spune și despre eșaloanele mai mari,
care, în privința recunoașterilor îndepărtate, pe mare adâncime, nu au
întreprins cele mai eficiente acțiuni, fapt ce a determinat schimbarea planului
de campanie inițial, punând mari probleme conducerii militare a țării,
ajungându-se chiar la periclitarea existenței statului român. Trecerea la
ofensivă pe frontul din Transilvania s-a executat pe baza analizei pertinente
a inamicului în baza rezultatelor recunoașterilor, demonstrându-se
capacitatea statelor majore de a organiza și conduce activitatea de informații
în mod continuu. Slaba organizare a culegerii informațiilor de nivel strategic
a determinat surprinderea Marelui Cartier General asupra situației din sud,
și-n mod deosebit, valoarea, tăria și intenția Armatei 3 bulgare și a masivelor
concentrări de trupe de către Comandamentul German în Transilvania. În
multe situații, cunoașterea din timp a intențiilor inamicului, prin exploatarea
corectă a diferitelor surse, a permis comandanților să dejoace planurile
acestuia, după cum lacunele organizării acțiunilor militare datorită lipsei
informațiilor, sau aprecierii eronate a acestora au determinat întârzieri în
luarea deciziilor și transmiterea misiunilor la subordonați, fapt ce s-a
repercutat în pierderea bătăliilor, cum s-a întâmplat în cea de-a doua
confruntare de la Jiu, sau bătălia de la Neajlov.69
Un moment important în evoluția structurilor de informații l-a constituit
sosirea Misiunii Militare Franceze în România, condusă de generalul Henri
Mathias Berthelot, la 3/16 octombrie 1916, în compunerea căreia intrau și
două birouri de informații, un serviciu telegrafic, un serviciu radiotelegrafic și
un număr de avioane și aerostații de cercetare.
Consistentul proces de refacere și reorganizare al armatei române,
început din ianuarie 1917, a permis intensificarea acțiunilor de culegere,
prelucrare și valorificare a informațiilor despre inamic. Acestea s-au
concretizat în justețea Planului de campanie pentru anul 1917, bazat pe
cunoașterea și estimarea corectă a faptului că agresorul își amplifica
eforturile ofensive pe frontul românesc.
68 *** Istoria aviației române, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1994, p. 45

69 Passim, Dumitru Moraru, Mihai Olaru, Op.cit., pp. 68-72
89
Un rol deosebit l-a avut schimbul de informații practicat de Birourile 2

Informații cu Comandamentul Militar Francez și Marele Cartier General Rus.
Prin acestea, a fost sesizat Marele Cartier General Român de observațiile
unui aviator englez cu privire la concentrările de trupe de la sud de Dunăre,
care sugerau reluarea operațiilor pe Jiu. Recunoașterile organizate de acesta
au confirmat informațiile. Sinteza informativă nu a fost însă valorificată
datorită neîncrederii în tânărul Serviciu de Informații. Este demn de
menționat, pe această linie, și faptul că ofensiva generală pe frontul italian a
fost semnalată din vreme de Serviciul de Informații al armatei române.70
Se poate aprecia cu destulă obiectivitate că, participând activ la efortul
întregii armate din anii 1916-1919, Secția a 2-a, prin activitatea birourilor sale,
și-a pus amprenta asupra realizării unei structuri eficiente pentru îndeplinirea
obiectivelor Statului Major General. De asemenea, prelucrând și sintetizând
informațiile obținute din numeroase surse, Biroul 2 Informații a fost în măsură
să susțină cu argumente necesare planurile operative ale Marelui Cartier
General din vara anului 1917.
Se cuvine menționată, în acest cadru, activitatea desfășurată în anii
1918-1919, individual, de ofițeri ai secției, în calitate de ofițeri de legătură, pe
lângă cartierele armatelor aliate din Balcani și Ungaria, care, prin relații
personale, solidă instrucție și desăvârșit patriotism, au reușit să furnizeze, în
timp util, conducerii militare și politice, informații prețioase pentru soarta țării,
să clarifice percepția eronată de către Aliați a unor decizii militare și politice
luate de către autoritățile române.
Pentru a face față situației deosebit de complexe, cu care se confruntau
țara și armata, imediat după război, odată cu reorganizarea Marelui Stat
Major, la 18 aprilie 1919, vechea Secție a 2-a se transformă în Secția a 5-a
Informații și Contrainformații, cu două birouri, de informații și contrainformații,
care se confruntă cu o diversitate de probleme generate de necesitatea
supravegherii informative a teritoriilor revenite la patria mamă, de situația
militară de la frontiera de est și nord (Basarabia și Bucovina), de revenirea în
țară a foștilor prizonieri, atât din est, cât și din vest.71 Studiile, referatele,
buletinele informative și memoriile întocmite de secție, în acea perioadă,
valorificau nu numai informațiile obținute prin canale proprii, ci și pe cele
furnizate de Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul de Interne, Grăniceri,
Jandarmi servind conducerii statului în adoptarea unor importante decizii de
politică internă și externă.
70 Passim, Direcția Informații Militare între Ficțiune și Adevăr, Editura ROMCART S.A.,
București, 1994, pp.65-67
71 Idem. p. 64
90
Perioada interbelică a fost deosebit de semnificativă, sub aspectul

evoluției și pentru noua specialitate militară numită informații/cercetare,
care își demonstrase pe deplin eficacitatea pe câmpul de luptă. Specialiștii
militari români considerau că, „În războiul modern, ce devine din ce în ce mai
științific și întrebuințează toate mijloacele tehnice născocite de științele
aplicate”, va crește „rolul informațiilor despre inamic și intențiunile sale,
acestea devin hotărâtoare în luarea celor mai înțelepte decizii”.72
Cunoașterea oportună a inamicului și necesitatea unor subunități
specializate de cercetare, care să fie în măsură să execute misiuni specifice
de culegere de informații, sunt unele dintre concluziile și învățămintele
furnizate de anii de război ce au fost desprinse din realitatea dură a câmpului
de luptă. Deși fundamentarea teoretică exista, forțe specializate de cercetare
au fost modernizate cu dificultate.
Conștienți de rolul de seamă ce îl vor juca avioanele de recunoaștere,
într-o viitoare confruntare, și faptul că cercetarea aeriană și utilizarea
aparatelor fotografice pentru realizarea fotografiilor aeriene vor contribui tot
mai puternic la descoperirea obiectivelor inamicului, o serie de gânditori
militari au determinat dezvoltarea acestui sector în modernizarea sistemului
informațional.73
72 *** File din istoria militară a poporului român, vol. 4, Ed. Militară, București, 1977, p.16
73 Sichitiu I., Ioanițiu Al., Elemente de strategie, Editura Militară, București, 1967, p 111
91
INFORMAȚII ȘI CONTRAINFORMAȚII DESFĂȘURATE DE ARMATA

ROMÂNĂ ÎN RĂZBOIUL DE INDEPENDENȚĂ (1877-1878)
Dr. Alin Spânu
Revoluția lui Tudor Vladimirescu (1821) și cea din 1848, Unirea

Principatelor (1859), aducerea unui prinț străin și adoptarea unei Constituții
liberale (1866) au fost reperele poporului român în prima parte a secolului al
XIX-lea. Următoarea etapă, obligatorie, o reprezenta cucerirea independenței,
act care putea fi realizat prin negocieri diplomatice sau printr-un conflict armat.
Datorită conjuncturilor și intereselor la nivel continental, a fost aleasă cea de-a
doua variantă. Deși independența României a fost obținută meritat pe câmpul
de luptă, aceasta a fost apoi negociată de marile puteri la tratatele de pace
ulterioare războiului. Analiza raporturilor diplomatice dintre București și ceilalți
actori implicați în acest conflict oriental, în primul rând cu Rusia, încheierea
unor acorduri politico-militare și desfășurarea acțiunilor de luptă a făcut obiectul
unor ample lucrări de specialitate.
Dincolo de laturile vizibile ale faptelor, o luptă intensă a fost purtată
departe de ochii publicului și ai mass-media: bătălia pentru obținerea de
informații, prin care să fie cunoscute intențiile celuilalt (prieten sau dușman)
privitor la spațiul românesc. La sfârșitul anului 1876, două informații, extrem
de valoroase, au fost obținute, în mod legendat, de către agenții diplomatici
români. Astfel, la 10 octombrie 1876, generalul Ioan Gr. Ghica, reprezentantul
Bucureștiului la Constantinopol, a aflat că generalul conte N. P. Ignatiev,
reprezentant personal al țarului Alexandru al II-lea, va cere Imperiului otoman
să accepte, în două zile, un armistițiu de 6-8 săptămâni și să înceteze
operațiile militare în Serbia. În caz contrar, personalul diplomatic rus va părăsi
Turcia și legăturile diplomatice dintre cele două țări vor fi rupte. Aceasta, în
contextul în care, la 18 iunie 1876, Serbia și Muntenegru au declarat război
Turciei, însă evoluția acțiunilor militare le-a fost defavorabilă. La 1
septembrie 1876 trupele sârbo-muntenegrene au fost învinse complet de
otomani și, la 2 noiembrie 1876, au cerut încetarea ostilităților, ceea ce, în
urma ultimatumului rus, sultanul a acceptat. În perioada conflictului, la 8
iulie 1876, în localitatea Reichstadt, a avut loc o întrevedere între miniștrii
de externe ai Austro-Ungariei și, Rusiei, contele Gyula Andrassy, respectiv
A. M. Gorceakov, care au decis păstrarea statu-quo-ului în Balcani, dar și
obținerea de teritorii în folosul propriu. Viena a obținut acceptul să ocupe
Bosnia-Herțegovina, iar Moscova avea libertatea să anexeze sudul Basarabiei.
92
Următoarea etapă în evoluția problemei orientale a fost conferința

marilor puteri de la Constantinopol (11 decembrie 1876 – 30 ianuarie 1877),
cu scopul de a obține libertăți și avantaje pentru popoarele europene aflate
în sfera imperiului otoman. Marele vizir, Ahmed Șefik Midhat Pașa, a
proclamat o nouă Constituție în care, printre altele, România și Serbia erau
desemnate «provincii privilegiate», ceea ce a atras protestul celor două state.
Nemulțumirile României au coincis cu obiectivele Rusiei, interesată într-o
expansiune către strâmtori și, în context, de sprijinire a mișcărilor
antiotomane. La 31 martie 1877 guvernul român a decretat mobilizarea
generală, iar la 4 aprilie 1877 a semnat o convenție cu Rusia, prin care se
permitea trupelor imperiale tranzitarea teritoriului românesc, iar acestea
trebuiau să apere, la nevoie, frontierele naționale.
Cea de-a doua informație valoroasă pentru guvernul de la București a
fost obținută la Viena, din anturajul ambasadorului francez. Acesta a fost
informat, în mod confidențial, de generalul ungur Gyorgy Klapka, venit de la
Constantinopol, că turcii au intenția să ocupe patru puncte pe teritoriul
românesc – Calafat, Turnu-Măgurele, Oltenița și Barboși – pentru a distruge
căile ferate și a ocupa Bucureștiul. În același timp, generalul Klapka, a promis
turcilor că va acționa pentru ca trupe secuiești să acționeze subversiv asupra
unor noduri de cale ferată, gări, poduri și alte elemente de infrastructură din
spațiul românesc, în scopul îngreunării transporturilor militare către front.
Acest lucru nu s-a întâmplat pentru că organele de siguranță românești au
luat măsurile necesare în acest caz. Acest lucru nu i-a descurajat pe inițiatori
și, în vara anului 1877, agenții români au reușit să neutralizeze o altă
tentativă, dirijată de la Budapesta, de a arunca în aer podurile din Moldova,
cu scopul de a submina astfel aprovizionarea trupelor ruso-române aflate în
sudul Dunării. Planul prevedea ca explozibilul să fie transportat cu 300 de
care, în ulcioare folosite pentru apa minerală de Borsec. După contracararea
acestei acțiuni, dovezile au fost transmise guvernului rus, care a prezentat un
vehement protest oficial autorităților ungare.
După 1830, situația armatei române a fost o prioritate pentru domnitorii
din Țara Românească și Moldova, după care Alexandru Ioan Cuza a cerut o
misiune militară franceză pentru o mai bună instrucție a ofițerilor și soldaților.
O dată cu venirea principelui Carol, misiunea franceză a lăsat locul uneia
prusace, în conformitate cu noile obiective ale politicii externe. În perioada
1866-1877, armata a cunoscut o dezvoltare simțitoare și o înzestrare din cele
mai bune pentru vremea respectivă. Punctul de cotitură a fost războiul franco-
prusac (1870-1871), în urma căruia modelul prusac de organizare a armatei
a fost preluat și de România. Pentru o mai bună coordonare a structurilor
93
militare, prin Decretul nr. 380/17 martie 1867 a fost înființat Depozitul General
de Război, în cadrul căreia funcționau două secții: Secția harta României
(lucrări topografice militare) și Secția lucrări istorice (statistica militară și
lucrări regimentare). Odată cu înființarea Marelui Cartier General (M.C.G.),
cele două secții au fost trecute în subordinea acestei structuri. Conform unor
surse, maiorul Constantin Brătianu și căpitanul Constantin Căpităneanu, care
conduceau Secția topografică, au fost ofițerii însărcinați cu analiza
informațiilor la M.C.G..
Două zile după ce Rusia a declarat război Turciei, la 14 aprilie 1877,
șeful Statului Major General al Armatei, colonelul Gheorghe Slăniceanu a
semnat Ordinul de Zi pe Armată (O.Z.A.) nr. 1, în care a accentuat importanța
și rolul ordinelor, care trebuiau să fie precise, clare, concise, și cunoașterea
situației forțelor proprii, amice și inamice. Câteva zile mai târziu, la 18 aprilie
1877, a fost emis O.Z.A. nr. 3 care s-a referit strict la probleme informative.
Astfel, comandanții de corpuri de armată și divizii aveau obligația de a
transmite la Marele Cartier General „descoperirile făcute în recunoașterile
ordonate și informațiile atingătoare de poziția, de mișcările inamicului sau de
topografia terenului ce el ocupă”. În ordine, era vorba de instrucțiuni pentru
elaborarea de hărți și crochiuri, modul de organizare a itinerarelor de
recunoaștere și obținerea de informații. Acestea din urmă trebuiau să
cuprindă „pozițiile ocupate de inamic, efectivele sale, starea sa morală și
proiectele sale”, pentru o documentare cât mai exactă asupra trupelor
otomane. În prima zi a lunii iulie 1877, căpitanii G. Mihăiescu și I. Boșman,
împreună cu 42 de ostași, toți din Regimentul 3 linie, au executat o
recunoaștere peste Dunăre, în scopul localizării trupelor inamice și a
identificării fortificațiilor existente. În urma incursiunii a fost obținută
informația conform căreia Osman Pașa, în fruntea a 15.000 de militari și 9
baterii de artilerie, a părăsit Vidinul îndreptându-se spre Lom Palanka și
Nicopol, amenințate de trupele ruse. Prin acțiunea rapidă a trupelor țariste
contra garnizoanei Nicopol, Osman Pașa a renunțat la planul inițial și s-a
retras către Plevna.
La rândul său, O.Z.A. nr. 23/4 iulie 1877 s-a referit exclusiv la măsurile
de siguranță ale trupelor, cu referire la stabilirea și secretul parolei, trecerea
peste linii, recunoașterile în teritoriul inamic, modul de comportare cu
negociatorii, prizonierii și dezertorii. De remarcat că acest ordin cuprinde și o
latură puțin uzitată la vremea respectivă, dar extrem de eficientă în
conflagrațiile ulterioare, aceea a dezinformării și intoxicării inamicului: „Se
poate, câteodată, executa înadins oarecare mișcări greșite, astfel ca
parlamentarul să fie înșelat asupra scopurilor, pozițiilor sau puterilor noastre”.
94
Un alt O.Z.A., nr. 26/6 iulie 1877, a abordat pe larg mijloacele și

metodele utilizate pentru a obține date utile asupra otomanilor. Principalele
mijloace erau: prizonierii, dezertorii, locuitorii, spionii și alte indicii. Accentul a
fost pus pe descoaserea prizonierilor, asupra cărora trebuiau puse 15
întrebări. Capitolul «Spioni» este unul care, după 130 de ani, rămâne de
actualitate prin analiza utilizării acestui tip de oameni. Recrutarea acestora
trebuia efectuată dintre aceia „care pot fi prea puțin bănuiți”, să nu se
cunoască între ei, astfel ca să poată fi controlați și supravegheați unii prin
alții. Agenții plătiți de ambele tabere „sunt cei mai buni”, dar răsplata lor
trebuie să fie pe măsură, ca și pedeapsa – „chiar împușcați” – atunci când
există dovezi de trădare. Un alt aspect important este acela al instrucțiunilor
– cele reale sunt date verbal, iar cele false, menite a înșela pe inamic, se
transmit scris.
Ordinele de informații elaborate de M.C.G. au fost unele extrem de
valoroase și pertinente, în conformitate cu spiritul vremii. Să nu uităm că
armata română în epoca modernă avea o istorie scurtă, de doar 47 de ani,
iar lipsa de experiență pe câmpul de luptă a fost suplinită de curaj, onoare și
demnitate. Esențial rămâne faptul că aceste directive informative și
contrainformative sunt valabile, cu mici excepții datorate dezvoltării
tehnologiei, și în prezent. Un minus în organizarea armatei române l-a
reprezentat lipsa unui organ cu atribuții de culegere de informații, deși
domnitorul Alexandru Ioan Cuza (1859-1866) a avut în vedere, imediat după
alegerea sa ca domn al Principatelor Unite, organizarea unei asemenea
structuri, la nivelul cerințelor epocii. Astfel, la 12 noiembrie 1859, prin Înaltul
Ordin de Zi nr. 83, s-a înființat Statul Major General al Armatei, în cadrul
căruia funcționa Secția a II-a, primul serviciu de informații al armatei române.
Acest serviciu a fost condus de sublocotenentul Gheorghe Slăniceanu și apoi
de sublocotenentul Ștefan Fălcoianu, viitori generali și miniștri de război.
Eșecurile înregistrate pe frontul din Bulgaria s-au datorat, mai degrabă, unor
lipsuri personale în capacitatea de executare a ordinelor sau de a face față
actului de comandă, care au condus la erori tactice și pierderi inutile de vieți
omenești. Cu câteva zile înainte de atacul redutei Grivița, un grec s-a
prezentat la generalul Alexandru Cernat, comandantul Armatei române de
operații, și l-a informat că turcii se așteaptă la un atac pe 30 august 1877,
aceasta fiind ziua onomastică a țarului Alexandru al II-lea. Generalul român
s-a prezentat imediat la marele duce Nicolae, comandantul armatelor ruse și
a propus amânarea atacului, însă a primit un răspuns stupefiant: „ori toată
armata imperială va pieri, ori va lua Grivița”. Generalul Gheorghe
Anghelescu, comandantul Diviziei 3 Infanterie, a fost acuzat de Alexandru
95
Candiano-Popescu de „lipsă totală de inițiativă în organizarea recunoașterilor

speciale”, iar maiorul Iacob Lahovary a fost aspru criticat, inclusiv în presă,
pentru eroarea sa. Acesta a fost ofițerul însărcinat cu cercetarea terenului din
fața redutei Grivița și a afirmat ulterior că a avut „greutăți obiective” în a-și
îndeplini misiunea, astfel că nu a identificat cele două redute (și nu una, cum
se credea) și nici râpa abruptă din fața acestora. În urma atacurilor din 30
august 1877 și-au pierdut viața circa 18.000 de militari ruși și cam 2.200 de
români. Ulterior, în urma datelor furnizate de dezertori și prizonieri turci,
locuitori bulgari sau români, a fost identificat întreg sistemul fortificat de
apărare otoman, compus din 14 redute și au fost evaluate corect puterea și
valoarea armatei lui Osman Pașa.
La 19 noiembrie 1877, un spion bulgar infiltrat în Plevna, Levbokovsky,
a revenit în rândul trupelor amice și a informat despre intenția lui Osman Pașa
de a se preda în cazul când nu va reuși să spargă blocada româno-rusă.
Informația a fost confirmată, ulterior, de alte surse, astfel că s-a estimat o
tentativă de ieșire din încercuire la sfârșitul lunii noiembrie 1877. Au fost luate
măsuri de întărire a trupelor de asediu și de tăiere a oricărei posibilități de
retragere a otomanilor.
În dimineața zilei de 28 noiembrie 1877 trupele otomane au declanșat
atacul însă, după câteva succese limitate asupra trupelor ruse, ofensiva a
fost stopată și a început contraofensiva finală, care s-a soldat cu capitularea
lui Osman Pașa. Reușita finală, câștigarea bătăliei de la Plevna, continuarea
ofensivei ruse spre inima Imperiului otoman și capitularea acestuia, la
începutul anului 1878, au fost elementele de continuitate ale campaniei din
1877, la care armata română și-a adus o contribuție însemnată.
În preajma și în timpul Războiului de Independență (1877-1878)
activitățile informative și contrainformative s-au subordonat, în mod firesc,
cerințelor militare ale momentului. Astfel, ele au vizat în primul rând anihilarea
spionilor otomani din orașele dunărene, de pe ambele maluri, dar și ale altor
state, cu interese diverse în spațiul balcanic sau oriental. Pe de altă parte, a
ști înseamnă a fi bine informat, a fi bine informat înseamnă să fii puternic, iar
epocile istorice au fost, categoric, dominate de căutarea puterii. În 1877,
puterea României a stat în calitatea conducătorilor politici și în soldații care
s-au avântat la luptă pentru cucerirea independenței, după cum le-a cerut
principele Carol:
„Înainte dar, oșteni Români, înainte cu bărbăție și în curând vă veți
întoarce în familiile voastre, în țara voastră liberă prin voi înșivă, acoperiți de
aplauzele întregii națiuni”.
96
Ordin de Zi pe Armată nr. 3

Articolul 3 Informațiile. În starea de repaus, serviciul de siguranță al
trupei va aduna toate relațiile căpătate direct sau indirect asupra pozițiilor
ocupate de inamic, efectivele sale, starea sa morală și proiectele sale.
Aceste relații se vor transmite și Marelui Cartier General când pot avea o
importanță imediată. În tot cazul, ele vor fi păstrate la arhiva diviziilor sau
corpurilor de armată.
Descoperirile al căror scop se raportează la aflarea forțelor inamicului,
dispozițiilor sale de luptă în care se va căuta, mai cu seamă, a preciza locul
ocupat de cavaleria, artileria și parcurile inamicului, se vor comunica imediat
și Marelui Cartier General.
Dat la Marele Cartier General al Armatei, în București, 18 aprilie 1877.
Șef de Stat Major
/ss/ col. Slăniceanu
Ordin de Zi pe Armată nr. 26

IV. Spioni. Prin spioni se poate, adesea, avea multe știri asupra
inamicului, dar întrebuințarea lor este foarte anevoioasă, căci aproape toți
făcând această meserie pentru bani, nu înfățișează decât prea puține garanții
de încredere. Ei sunt aleși obișnuit printre cei care pot fi mai puțin bănuiți,
precum: preoți, negustori și printre oameni care au mai mult obiceiul unor
asemenea întreprinderi, precum sunt contrabandiștii. Spionii trebuie să fie
necunoscuți unii altora, astfel ca spusele lor să poată fi controlate și chiar ei
supravegheați unii prin alții. Sunt adesea spioni plătiți de amândouă părțile.
Aceștia sunt cei mai buni, dar trebuie multă dibăcie pentru a se sluji de dânșii.
Spionii trebuie pe atât de bine răsplătiți când aduc știri bune, pe cât de aspru
pedepsiți, chiar împușcați, pe dată ce sunt dovezi că sunt trădători. Nu li se
încredințează decât treptat însărcinări din ce în ce mai grele, după încrederea
ce putem avea în ei și înțelepciunea ce arată. Instrucțiunile adevărate sunt
totdeauna date verbal. În scris nu se dau decât instrucțiuni false, menita a
înșela pe inamic. Se recomandă soldaților a se feri de oameni care ar încerca
să-i facă să vorbească asupra unor amănunte privitoare la oștire și a păstra
totdeauna tăcerea în această privință.
Din Înalt Ordin
Șef de Stat Major General
/ss/ col. Slăniceanu
Cercetașii buzoieni, anul V, nr. 6, noiembrie 2017, pp. 3-5
97
UNIFICAREA CALENDARULUI
ÎN ROMÂNIA PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL,
ÎNTRE NECESITATE OBIECTIVĂ ȘI IMPUNERE FORȚATĂ
Colonel (r) dr. Mircea Tănase
România a fost preocupată încă de la începutul secolului XX de

unificarea calendarului, impus, la vremea respectivă, de necesitatea
micșorării decalajului față de Europa Occidentală și alinierea la valorile și
standardele acesteia. Cu toate acestea, a fost printre ultimele țări de pe
continent care a adoptat calendarul gregorian. De aceea, comerțul, industria,
băncile, poșta, telegraful, căile ferate erau obligate să lucreze cu repere
temporale duble, ceea ce le îngreuna mult activitatea.
Comisia constituită în 1900 de către Societatea de Științe din București,
din care făceau parte nume de rezonanță ale vieții științifice românești – N.
Coculescu, Spiru Haret, Ermil Pangrati, St. Hepitei, C. Miclescu, a întocmit un
proiect de lege pentru adoptarea calendarului gregorian începând cu 19 iulie
1900 – care ar fi devenit 1 august 1900, însă raportul înaintat către Parlamentul
României pentru adoptarea acestei legi s-a blocat în birocrația comisiilor de
specialitate și așa a rămas până după încheierea Primului Război Mondial.
Situația aceasta, a folosirii în continuare a calendarului iulian, agreată
și, mai ales, susținută de către Biserica Ortodoxă Română – din motive
dogmatice și, de ce nu, de orgolii! – a generat o serie de neajunsuri – ca și
cum nu ar fi fost destule celelalte! – pe perioada participării României la
Primul Război Mondial, în condițiile în care aliații occidentali – Franța, Anglia,
Italia, mai puțin Rusia – foloseau calendarul gregorian, iar sincronizarea cu
ele se dovedea destul de anevoioasă. În plus, Puterile Centrale foloseau, de
asemenea, calendarul nou, ceea ce a creat o serie de dificultăți administrative
în teritoriile românești ocupate de acestea.
În perioada Primului Război Mondial, putem aprecia că existența celor
două calendare – cel iulian, încă în funcțiune pe teritoriul Regatului României
și cel gregorian, impus de ocupantul german, a creat o serie de dificultăți în
raportarea temporară atât a autorităților, cât și a individului, dar, mai ales, o
stare de nemulțumire în rândul populației, frustrată în special în manifestarea
și practicarea propriilor credințe religioase.
După cum spune Nadia Manea, introducerea intempestivă a
calendarului gregorian i-a obligat pe locuitorii Bucureștiului să intre mai
repede în anul 1917 și i-a lăsat și fără Crăciun! În realitate însă, mimând pe
98
de o parte respectarea calendarului oficial și, pe de altă parte, atașați de

calendarul tradițional, mai ales pentru marcarea sărbătorilor religioase,
locuitorii din teritoriul ocupat al României, inclusiv cei din București, au avut
în 1917, într-adevăr, în mod real, un an mai lung decât unul obișnuit.74
După ce au intrat în București la 23 noiembrie/6 decembrie 1916 – la
exact 100 de zile de la intrarea României în război! –, autoritățile germane de
ocupație au trecut rapid la organizarea vieții sociale după tipicul lor. După
cum consemna în memoriile sale Alexandru Marghiloman, marele om politic
conservator, desemnat de regele Ferdinand să rămână în Bucureștiul ocupat,
alături de alți filogermani declarați (Constantin Stere, P.P. Carp etc.), la 25
noiembrie 1916: Germanii se organizează repede, dar metodic: ieri toate
administrațiile au fost vizitate de ei și telefonul lor particular instalat repede,
ca în campanie: un om duce bobina care se deșiră, iar alți doi cu prăjini agață
firele de toate asperitățile, iar la 30 noiembrie adăuga că pe documentele
oficiale titulatura „Regatul României” a fost ștearsă, noile autorități apreciind
că oficial Regatul României nu mai exista, mai mult, nu mai era permis ca
numele regelui și al reginei să fie pomenite în biserici.75 Tot la 30 noiembrie
a apărut la București primul număr al ziarului autorităților de ocupație
„Bukarester Tageblatt” („Gazeta Bucureștilor”) în română și în germană, după
ce fuseseră rechiziționate mașinile ziarului „Adevărul” din strada Sărindar76.
În ceea ce privește introducerea noului calendar, autoritățile germane
au fost la fel de rapide și pragmatice și nu au ținut cont de nici un fel de
resentimente sau rezistențe ale populației sau autorităților române, sub o
formă sau alta. Astfel, la 9/22 decembrie, s-a publicat ordonanța privind
trecerea la ora Europei centrale, și ceasul s-a dat cu o oră înapoi în chiar ziua
de 12/25 decembrie 1916, ziua Crăciunului catolic, despre care Gazeta
Bucureștiului informa:
Vitejii noștri soldați serbează iarăși Crăciunul pe front sau în etape
departe de familiile iubite. /…/ nici lunga durată a războiului nu poate opri
bucuria adânc înrădăcinată a serbării Crăciunului /…/ s-au luat măsuri ca
pretutindeni unde sunt soldați să se organizeze serbări de Crăciun. În acest
scop, s-au pus la dispoziție mijloace bogate. Fiecare soldat primește tot felul
de cadouri de la autoritățile lor superioare și de la multe instituții de ajutorare
din Patrie, de la Crucea Roșie și de la particulari. S-a luat măsuri și pentru
pomi de Crăciun.77
74 Brândușa Costache, Nadia Manea, Bucureștiul sub ocupație – 1917, cel mai lung an de
război, în revista Magazin istoric nr. 7/2017.
75 Alexandru Marghiloman, Note politice II, Editura Machiavelli, București, 1994, p. 91.
76 Brândușa Costache, Nadia Manea, Op. cit.
77 Ibidem.
99
De altfel, legat de acest prim Crăciun impus de autoritățile germane de

ocupație în România, trebuie să menționăm că între 22-27 decembrie 1916,
în apropiere de Râmnicu Sărat a avut loc cea mai mare bătălie din perioada
retragerii trupelor româno-ruse în Poarta Focșanilor. Câștigată de germani,
aceștia au denumit-o Bătălia de Crăciun (Weihnachtsschlacht).
Deși ar fi urmat, oficial, sărbătorirea Crăciunului ortodox pe stil vechi,
aceasta a fost acceptată doar cu mare greutate. Iată ce consemna Alexandru
Marghiloman: Sărbătorile Crăciunului gregorian au fost serbate peste tot. Ni
s-a schimbat ora chiar în ziua de Crăciun și am fost siliți să ne dăm cu 60
minute înapoi. Zilele acestea ni se va schimba Calendarul fără să se aștepte
14 ianuarie, cum fusese făgăduit la început: așa că sărbătorile Crăciunului
nostru sunt suprimate. Ce neîndemânatici sunt! Sau poate că toate acestea
mărturisesc o părăsire totală a intereselor ulterioare ale țării.78
Virgil Drăghiceanu, la rândul său, consemna: se introduce calendarul
occidental, cu obligația sărbătorilor lui, acum, în ajunul nenorocitului nostru
Crăciun. O revoltă adâncă fierbe în toată populația: nu erau numai motive
dogmatice, dar tot trecutul nostru național care ne silea să nu acceptăm
această siluire. Ce face Mitropolitul? Serbede intervenții pe lângă Casa
Bisericii, care acum nici nu este recunoscută de ocupanți. Ni se face grația,
în urma acestei agitații de a fi lăsați să sărbătorim Crăciunul.79
La fel Sabina Cantacuzino, sora prim-ministrului Ionel Brătianu și soția
dr. Cantacuzino, nota cu multă tristețe: în Ajunul Crăciunului se lăsa o ceață
și o negură tocmai ca în sufletele noastre gândindu-ne la sărbătorile de altă
dată.[...] De Crăciun la noi niciun semn de sărbătoare, dar la Spital am fost
cu părintele Negulescu, le-a făcut slujba, a pomenit pe rege și familia regală.
Pe urmă Doamna Maria Brăiloiu, cu Steaua și Vicleimul /…/ și corurile cele
mai bune le-a făcut o serbare pur religioasă, dar atât de tristă.80
În București și în teritoriul ocupat administrația germană a restrâns,
prin ordonanțe ale guvernului și ale poliției militare, mijloacele de trai și
libertățile populației. Au fost confiscate alimentele, s-a interzis tăierea
animalelor, au fost rechiziționate hainele, păturile, plăpumile, cojoacele,
blănurile, saltelele, combustibilul, mijloacele de locomoție. Populația nu
avea voie să călătorească cu tramvaiele, iar cu trăsurile doar cei care aveau
autorizare de la poliție. S-a interzis fabricarea săpunului. S-au introdus
cartelele de pâine, un amestec de făină de grâu și de porumb. După cum
78 Alexandru Marghiloman, Op. cit., p. 102,105.

79 Ibidem; vezi și Virgil Drăghiceanu, 707 zile sub subt cultura pumnului german, București,
1920, p.33-34.
80 Brândușa Costache, Nadia Manea, Op. cit.,; vezi și Sabina Cantacuzino, Din viața
familiei Brătianu. Războiul 1914-1919, Editura Universul, București, 1937.
100
scria mai târziu Constantin Kirițescu, Ausweiss devine cel mai cunoscut
cuvânt german, era biletul de legitimație fără de care nimeni nu poate trăi
în regimul de robie germană.81
La 23 ianuarie Alexandru Marghiloman nota: Multă amărăciune la toată
lumea; nu întâlnești decât oameni descurajați. Fiecare zi își aduce ordonanța
și cererile nesfârșite….82
De partea cealaltă, în tabăra ocupanților, fiecare aniversare era prilej
de sărbătoare. Tot Marghiloman notează: Ziua împăratului (27 ianuarie, n.n.)
Aseară retragere cu facle; în timpul rugăciunii, mareșalul Mackensen s-a dat
jos din cazinoul ofițeresc (Athénée Palace) și a ascultat muzica, cu capul gol.
Astăzi, paradă militară la Parcul Carol și slujbă solemnă la Arenele Romane.
Autoritățile noastre n-au fost invitate pentru slujbă, ele depun cărți.83
După o iarnă grea, poate cea mai grea din timpul Primului Război
Mondial, vitregiilor vremii adăugându-li-se și regimul greu al ocupației străine,
primăvara lui 1917 venea cu ușoare semne dătătoare de speranțe.
Sărbătoarea Paștelui generează însă din nou controverse. Deși autoritățile
germane devin mai indulgente pentru moment și românii sărbătoresc Paștele
după calendarul vechi – germani se fac că nu observă –, cu mare însuflețire
și cu nedisimulată tentă de protest național. Guvernatorul Tulff von Tschepe,
care își avea reședința în palatul Șuțu, a putut privi de la ferestrele sale un
tablou impunător, cetirea liturghiei în ușa bisericii în sunetele clopotelor și în
lumina făcliilor aprinse, în cântecul corului de ofițeri răniți /..../84. În același
timp clopotele ce pretutindeni sună învierea cred că au enervat mult pe nemți;
e o gălăgie ce le amintește că ordonanța cu schimbarea calendarului n-a fost
primită nici de popor, nici de cler.85 Reacția nemților nu s-a lăsat însă prea
mult așteptată. A doua zi de Paști nu a fost considerată sărbătoare oficială,
spre indignarea populației, iar câteva săptămâni mai târziu o ordonanță
impunea rechiziționarea și transportarea clopotelor în Germania, unde erau
topite și folosite la fabricarea munițiilor.
Urmează o nouă și drastică ordonanță care fixează sărbătorirea, după
calendarul gregorian, a principalelor sărbători religioase de peste an:
Botezul, Buna vestire, Înălțarea, Adormirea și Nașterea Maicii Domnului,
Înălțarea Crucii, Sf. Nicolae și Crăciunul. Se menționa că în toate celelalte
zile, autoritățile vor funcționa, lucrările agricole și silvice se vor îndeplini…
81 Constantin Kirițescu, Istoria Războiului pentru întregirea României, vol. II, p. 272-274.
82Alexandru Marghiloman, Op. cit., p. 114.
83 Ibidem, p. 116-117
84 Vasile Cancicov, Impresiuni și păreri personale din timpul războiului României Jurnal
zilnic 13 august 1916-31 decembrie 1918, vol. II, București, 1921, p. 217.
85 Ibidem.
101
Contravenienții vor fi pedepsiți cu cinci ani de închisoare sau cu 50.000 de

lei amendă.86
Și alte aspecte ale ritmurilor vieții cotidiene sau anuale au fost scoase
din rosturile lor firești. Astfel, tradiționala schimbare a locuințelor închiriate,
care se făcea, de regulă, la Sfântul Gheorghe și la Sfântul Dumitru, care
producea o mare forfotă și entuziasm pe străzi, a fost, de asemenea,
suprimată în 1917, printr-o ordonanță excepțională a autorităților germane.
Dacă în teritoriul ocupat lumea plângea în biserici, după cum consemna
Alexandru Marghiloman, în zona liberă viața decurgea după vechile ei ritmuri,
deși suprapopularea Moldovei și, mai ales, a Iașiului, noua capitală sau
capitala de război a României, dădea mari dureri de cap autorităților.
Referitor la problema calendarului, care crea și la Iași serioase
neajunsuri autorităților române, mai ales în ceea ce privește relaționarea și
sincronizarea temporală cu aliații, ziarul România-organ al apărării naționale,
editat la Iași sub egida Marelui Cartier General (condus de către căpitanul de
rezervă Mihail Sadoveanu, redactor-șef fiind Octavian Goga) face o precizare
importantă, într-un articol intitulat Introducerea orariului de 24 de ore:
O reformă care se impunea azi în relațiile noastre cu aliații, este aceea
a modificării orariului.
Se știe că în țările din Occident și în Rusia s-a introdus de câtva timp
orariul de 24 de ceasuri în administrația căilor ferate, în armată, toate
ordinele, întreaga circulație se face pe baza acestui orariu.
În asemenea condițiuni se înțelege că pentru regulatul mers al
lucrurilor, în relațiile noastre cu aliații, se impunea și la noi această reformă.
Ea a fost introdusă cu începere de azi, 1 Martie stil nou.
În acest sens s-au dat ordine tuturor autorităților.
Prin noul orariu ceasurile se vor socoti de la 1 noaptea până la 24 care
coincide cu 12 din noaptea următoare.
În consecință orele1 din zi vor fi 13, 2-14, 3-15 și așa mai departe.
Ni se afirmă că este în proect și reforma calendarului.
Ea este însă mai complicată și necesită oarecari studii. Introducerea ei,
dacă s-ar face de comun acord și cu Rusia, ar înlătura numeroase
neînțelegeri ce decurg de deosebirea de calendar între Occident și noi. 87
După înfăptuirea Marii Uniri, unificarea calendarelor a devenit o
necesitate stringentă, mai ales după alipirea la statul român a provinciilor
istorice care foloseau deja calendarul gregorian, Transilvania și Bucovina, în
timp ce Regatul României și Basarabia îl foloseau încă pe cel iulian.
86Virgil Drăghiceanu, Op. cit.

87*** Ziarul România - organ al apărării naționale, 15 februarie 1917, în Biblioteca
Academiei Române.
102
Astfel, Rezoluția Adunării Naționale de la Alba Iulia, cea care consfințea

unirea cu patria mamă și a ultimei provincii românești – Transilvania –, a fost
adoptată la 18 noiembrie 1918 – stil vechi –, dar a intrat în conștiința națională
ca fiind înfăptuită la 1 decembrie 1918 –, dată care mai târziu va deveni Ziua
Națională a României.
Un rol important în accelerarea demersurilor de a grăbi adoptarea
noului calendar l-a avut Ministerul de Război, care se confrunta cu
numeroase dificultăți în organizarea unitară în toate provinciile românești.
Armata solicitase, de altfel, încă din ianuarie 1919, trecerea la noul calendar,
iar la 1/14 februarie 1919 chiar a făcut-o, în mod unilateral.
Pe fondul acestei nevoi de racordare la valorile Europei moderne, în
contextul unificării și altor unități de măsură, România a trecut la stilul nou
(calendarul gregorian) la 1 aprilie 1919, dată care a devenit 14 aprilie 1919.
Biserica Ortodoxă Română a trecut la calendarul gregorian în
octombrie 1924, în urma Conferinței pan-ortodoxe de la Constantinopol din
1923, care, de altfel, a împărțit lumea ortodoxă în două (Biserica Ortodoxă
Greacă, Română, Bulgară, Patriarhia Constantinopolului, a Alexandriei și mai
târziu a Antiohiei au trecut la calendarul gregorian, iar cea Rusă, Sârbă și
părți din Biserica Ortodoxă Greacă, Bulgară și Română, Sf. Munte Athos și
Patriarhia Ierusalimului au păstrat în continuare calendarul iulian).
După încheierea Războiului de Întregire Națională, România, deși
fusese puternic zdruncinată în resorturile sale intime, atât din cauza uriașelor
pierderi umane și materiale pe care le-a produs războiul, dar și din pricina
cruntei ocupații străine, își va regla cadența existențială după ritmul Europei
occidentale, cu păstrarea propriilor valori și rosturi naționale, ca o condiție de
aliniere la timpurile moderne. Încercările diferitelor forțe, ostile sau oculte, de
a o scoate de pe această traiectorie, n-au avut sorți de izbândă până după
cel de-al Doilea Război Mondial când, vlăguită și bulversată de vârtejul
acestei cea mai mare conflagrație mondială a tuturor timpurilor, a fost
aruncată în malaxorul comunist și, vreme de aproape 50 de ani, a mers în
contratimp cu istoria.
Reintrând în marea familie a Europei, avem speranța că, de acum
înainte, ne vom potrivi ceasurile doar după ora exactă a istoriei.
103
CERCETAREA SPECIALĂ BUZOIANĂ
Colonel (rtr) Viorel Drenea
Încă de la identificarea necesității de înființare a unor structuri/elemente

de cercetare destinate îndeplinirii „misiunilor speciale”, pe fondul apariției
solicitărilor, din ce în ce mai dese, din partea comandanților de la toate
nivelurile de decizie militară, de a cunoaște, cât mai real și în timp oportun,
situația adversarului și mai ales a intențiilor acestuia, ochii factorilor decidenți
ai armatei s-au îndreptat spre „specialiștii riscului” din Crângul Buzăului.
Perioada de pionierat a „cercetării speciale”, de la finele anilor ’50, a
fost marcată de un plus de independență față de URSS ca urmare a plecării
consilierilor sovietici, fapt care a permis reorganizarea din temelii a
dispozitivului operativ-strategic în așa fel încât întreaga activitate de informații
militare să fie subordonată doar intereselor naționale.
În aceste condiții s-a trecut și la reorganizarea cercetării de la toate
eșaloanele Armatei Române, la reconsiderarea concepțiilor de
întrebuințare, regulamentelor, instrucțiunilor și programelor de pregătire
pentru luptă, având la bază tradițiile și bogata experiență a cercetașilor
Armatei Române. Din acest important proces cercetașii buzoieni nu puteau
lipsi, lor le era destinată o misiune cu totul „specială”. Urmau să se constituie
în fundamentul transformării „cercetării speciale” și în principalul „vârf de
lance” al acesteia.
Dintre măsurile luate de Marele Stat Major, care au avut un impact
deosebit asupra dezvoltării ulterioare a cercetării, se numără cele care au
vizat reorganizarea cercetării în adâncime: în cadrul Secției cercetare la
trupe din Direcția Informații se înființează Biroul Cercetare Operativă, iar pe
statul anexă al Batalionului Desant-Parașutare (de la Buzău), s-a înființat,
la 1 februarie 1958, Compania de cercetare specială, prima structură a
cercetării în adâncime în dispozitivul inamicului prin parașutare, din cadrul
Armatei României.
Înființarea Companiei de cercetare specială a fost decisă pentru a pune
la dispoziția decidenților militari date și informații din adâncimea dispozitivului
operativ-strategic al inamicului (cercetare de nivel operativ-strategic) cu un
grad sporit de exactitate deoarece cele obținute prin cercetarea de aviație și
cercetarea radio erau insuficient de detaliate. Pentru aceasta era nevoie, din
ce în ce mai mult, de prezența factorului om - „măria sa cercetașul” - în
dispozitivul adversarului pe o adâncime cât mai mare.
104
Folosind experiența deosebită a cercetașilor buzoieni decidenții militari

din domeniu au început să organizeze la Buzău, din ce în ce mai des, un
adevărat „laborator al cercetașilor”. Aici, la Buzău au fost declanșate, firav la
început, apoi cu o forță din ce în ce mai mare, majoritatea activităților de
pregătire a cercetașilor în dispozitivul inamicului din Armata României.
Buzăul începea să devină astfel prima „școală de cercetare în dispozitiv” din
Armata României.
În perioada de început, pentru că diviziile nu dispuneau de subunități de
cercetare în adâncime, iar această „lipsă de specialiști” trebuia acoperită
cumva, s-a trecut la desfășurarea anuală, la Buzău, a unei „Convocări de
specialitate a cercetașilor destinați a executa cercetarea în spatele inamicului”,
care cuprindea o tematică adecvată obiectivului de bază: instrucție de
parașutare, nelipsita pe atunci pregătire politică, pregătire fizică și tactică
specială (de cercetare). Activitățile erau conduse de ofițeri de cercetare
detașați de la unitățile operative, foarte buni specialiști în acest domeniu.
La început, convocarea a avut o durată de cca. 2 luni (în perioada
iulie-august), urmând ca mai apoi, să se desfășoare pe o perioadă de 3 luni
(perioada mai-iulie). Selecționarea participanților la acele convocări se
făcea de către regiunile militare dintre militarii subunităților de cercetare
care erau „perfect sănătoși, corespunzători din punct de vedere politic, cu
mult curaj, spirit de înalt patriotism și care dovedeau aptitudini deosebite
pentru cercetare”.
Cerințele operaționale (sporirea numărului grupurilor de cercetare în
dispozitiv) și de pregătire (convocări, cursuri, aplicații etc) cresc vertiginos
astfel încât, pe fondul reorganizării Batalionului Desant-Parașutare, utilizând
nucleul Companiei de cercetare specială, se înființează noi elemente de
cercetare - o Companie de cercetare prin parașutare, având aceleași misiuni
ca și Compania cercetare specială și o Companie transmisiuni. Conducerea
operațională (instruire, participare la aplicații, dotarea specifică și
întrebuințarea la război) îi revenea Direcției Informații, iar sarcinile de ordin
administrativ (logistică, instrucția de zbor și parașutare și baza de instrucție)
Batalionului 36 Desant Parașutare.
Cred că ne putem da seama cu ușurință că nu mai era decât un pas
până la apariția la Buzău a unei „unități de sine stătătoare de cercetare în
dispozitiv prin parașutare”, având la bază cele două companii de cercetare
(„specială” și „prin parașutare”) și compania transmisiuni.
Dorința nespusă, dar păstrată în inimă de toți cercetașii de la Buzău, a
fost îndeplinită la 15 iulie 1963, când Batalionul 36 Desant Parașutare a
devenit Regimentul 60 Desant Parașutare, iar cele două companii de
105
cercetare prin parașutare și compania transmisiuni, s-au constituit, la rândul

lor, în batalion de cercetare în cadrul regimentului desant-parașutare, sub
denumirea „Batalion de Cercetare în Dispozitivul Inamicului prin Parașutare”.
Unitatea avea ca sarcină de bază în timp de război să pregătească și
grupuri de cercetare, cu misiunile de a procura și transmite date și informații
despre obiectivele importante ale inamicului (cu prioritate, în orice misiune în
dispozitiv, se procurau date și informații despre armamentul racheto-nuclear,
punctele de comandă, sistemele de transmisiuni, pozițiile de artilerie sau
activitatea desfășurată de inamic pe timpul deplasării, dispunerii într-un raion
de concentrare și momentului introducerii în luptă și mai ales intențiile
probabile ale inamicului), iar în anumite situații, să provoace distrugeri, să
captureze documente operative și militari cu valoare informativă.
Structura „forțelor de cercetare” ale Armatei României capătă noi
valențe în anii ‘60-70, când s-a înființat, la fiecare din cele 4 armate de arme
întrunite, câte o companie de cercetare în adâncimea dispozitivului
inamicului. Datorită faptului că cercetașii, subunitățile și unitățile de cercetare,
dar și structurile de conducere ale cercetării de la diferite niveluri de comandă
ale Armatei României, aveau roluri precis delimitate și îndeplineau misiuni
care, de cele mai multe ori ieșeau din sfera acțională generală a armatei, s-a
simțit nevoia înființării unei structuri prin care să se realizeze specializarea
acestora pe diferite paliere acționale, pentru aplicarea unitară a tacticilor,
tehnicilor și procedurilor de conducere, execuție, coordonare și raportare.
A fost contextul care a scos în evidență mai pregnant decât până acum
necesitatea executării centralizate a specializării stricte, atent dirijate, pentru
acest gen de misiuni, a comandanților de companii și grupuri de cercetare în
dispozitiv (unde în alt loc decât la Buzău se putea organiza și operaționaliza
rapid o astfel de structură?).
Această oportunitate apare odată cu desprinderea Batalionului 404
Cercetare în Dispozitivul Inamicului prin Parașutare din cadrul Regimentului
60 Desant Parașutare. Pe lângă sarcinile operative de mare importanță care
i-au fost destinate, această nouă structură a avut ca scop și pregătirea
comandanților de grupuri și companii cercetare în dispozitivul inamicului,
ocazie cu care pot spune că se permanentizează pe deplin Buzăul ca „leagăn
al cercetării în dispozitivul inamicului”.
Procesul de instruire în cadrul Batalionului 404 Cercetare s-a bazat pe
cunoștințe și deprinderi speciale cum sunt: culegerea de date și informații
despre inamic din dispozitivul acestuia, supraviețuirea, transmiterea datelor
și informațiilor în timp oportun, executarea de acțiuni cu caracter deosebit,
106
utilizarea de parașute de înaltă performanță, alpinism, scafandrerie, călărie,

utilizarea armelor, procedee de autoapărare, acordarea primului ajutor și
auto-ajutorului, cunoașterea limbilor străine etc.
Până când va fi înființată o structură distinctă de învățământ, toate
sarcinile de „instruire specială” au fost preluate de către Batalionul 404
Cercetare de la Buzău, astfel încât trecerea la un sistem de învățământ de
cercetare propriu, unitar și închegat s-a făcut foarte ușor, utilizând baza
materială și specialiștii unității.
Cine a urmărit argumentația pe care am prezentat-o poate să-și dea
seama cu ușurință că cercetarea, dar mai ales cercetarea în dispozitiv prin
parașutare, este indiscutabil legată de garnizoana Buzău, deoarece aici,
odată cu înființarea „Companiei de cercetare specială” (prin parașutare), în
această adevărată „familie a cercetașilor”, s-au conceput, experimentat,
perfecționat și au fost date liniile de bază ale cercetării în dispozitiv prin
parașutare de-a lungul timpului. De la simplele proceduri de acțiune, la
documentarele, manualele și regulamentele de luptă, tot ceea ce era legat de
cercetarea în dispozitiv prin parașutare a fost gândit, experimentat și
transformat în „principiile și regulile de bază ale cercetării în dispozitiv prin
parașutare”, la Buzău, la Batalionul 404 Cercetare, structură care poate fi
definită pe drept un adevărat „formator de luptători multiplu pregătiți, educați
și antrenați”. Tot aici (la Buzău) s-au pus bazele profesionalizării acestei
categorii deosebite de luptători, de aici au plecat, au dezvoltat și au făcut
cunoscută și respectată specialitatea militară „cercetare” cei mai mulți dintre
cei despre care astăzi doar ne amintim și vorbim cu respect.
Sigur datele prezentate mai sus sunt, pentru cei implicați în „fenomenul
cercetare”, arhicunoscute. Am simțit nevoia de a le reaminti, pentru cei care
le cunosc mai puțin și mai ales pentru a argumenta documentat faptul că
„cercetarea în dispozitiv” este indisolubil legată de municipiul și zona Buzău.
Buzăul a devenit pentru cercetași o adevărată „academie” și prin
implicarea Batalionului 386 Cercetare, ulterior Baza 15 Instrucție Cercetare,
care, începând cu luna februarie a anului 1998, a instruit militari în termen,
care, după parcurgerea ciclului 1 de instrucție, erau repartizați în
unitățile/subunitățile de cercetare din Armata României.
Am avut șansa să trăiesc, să mă formez, să formez și să mă definesc
în această „academie a cercetașilor” peste 25 de ani „ mulți și puțini ” cum
spune poetul, „mulți” pentru că am participant la toate realizările notabile
obținute, luptând fățiș cu toate greutățile vremurilor, realizări care în alte
condiții s-ar fi putut finaliza mai repede și „puțini” pentru cât de multe ne
doream să realizăm și câte am reușit în final să facem.
107
Am perceput Batalionul 404 Cercetare, această frumoasă și unică

structură, ca pe un „frate mai mare”, ca pe o „familie”. Aici a fost locul în care,
cu pasiunea și dezinvoltura date de tinerețea colectivului și cu experiența
„bătrânilor”, au fost experimentate și perfecționate proceduri operaționale noi,
categorii diverse de armament, tehnică auto și de transport, regulamente și
manuale, structuri profesionalizate și alte elemente de noutate pentru Armata
României. Tot ceea ce era bun și folositor era difuzat la toate nivelurile
cercetării în dispozitiv și împărtășite militarilor de toate gradele ai altor
structuri de cercetare și nu numai.
Cu ocazia împlinirii a 60 de la înființarea primei structuri de cercetare
specială doresc tuturor multă sănătate și nutresc speranța că „spiritul
cercetașilor” va dăinui la Buzău, atât prin Asociația Cercetașilor Militari în
Rezervă și în Retragere, cât și prin cercetașii militari activi din cadrul tuturor
structurilor de forțe ale Armatei României.
De la stânga: locotenentul-major Gheorghe Crihan (primul comandant al Companiei

Cercetare Specială), căpitanul Sima Micu (ofițer în Biroul cercetare / Direcția Informații a
Armatei, ofițer direcțional) și locotenenții Ioan Curelariu și Ion Iftimie, primii comandanți de
plutoane din Compania Cercetare Specială, Buzău, iunie 1959.
108
INFORMAȚII ȘI CONTRAINFORMAȚII
PE FRONTUL ROMÂNESC AL PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL
În perioada neutralității (1914-1916), comunitatea informativă a

statului român era formată din reprezentanțele diplomatice, structurile
specializate ale Ministerului de interne și Jandarmeriei, Biroul Mixt, Biroul 5
din Secția a II-a a Marelui Stat Major al Armatei, Serviciul Supravegherii
Știrilor de la Poșta Centrală și Biroul de cercetări și informațiuni de pe lângă
Ministerul Justiției.88
În articolul de față ne vom referi în mod special asupra activității
serviciului de informații al armatei, fără a minimaliza, însă, rolul pe care l-au
avut și celelalte structuri din această comunitate informativă în culegerea de
informații sau în contracararea acțiunilor serviciilor de informații străine pe
teritoriul României.
Vom remarca astfel că, pe fondul tensiunii din ce în ce mai puternice
premergătoare declanșării Primului Război Mondial, au fost înființate, pe
lângă cele deja existente în principalele capitale ale Europei, noi posturi de
atașați militari la Belgrad, Atena și Londra. În preajma declanșării războiului,
agenții români acreditați în capitalele Europei transmiteau zilnic la București
informații, unele deosebit de valoroase, despre intențiile și acțiunile
îndreptate împotriva României. Îi putem remarca aici pe căpitanul Traian
Stârcea, acreditat la Viena, maiorii Ludovic Mircescu și Gheorghe Rozin în
Germania, căpitanul Florea Țenescu la Sofia. Acesta a reușit performanța de
a intra în posesia planurilor de mobilizare ale armatei bulgare în caz de
conflict, dar și a dispunerii unităților bulgare, germane și turce în Bulgaria.89
În același timp, reprezentanții diplomatici ai Antantei acreditați la
București au transmis guvernanților români o serie de informații valoroase,
dar au avut și surprinderea să constate că acestea ajungeau și la miniștrii de
externe ai Germaniei, baronul Hilmar von dem Bussche, și Austriei, contele
Ottokar Czernin. Dilema a fost dezlegată abia atunci când a fost descoperit
artizanul acestor scurgeri de informații, directorul Poștelor din București,
colonelul Victor Verzea.
88 Cristian Troncotă, Istoria serviciilor secrete românești. De la Cuza la Ceaușescu,
Editura Ion Cristoiu S.A., București, 1999, p. 49.

89 Alin Spânu, Serviciul de informații al României în Războiul de Întregire Națională
(1916-1920), Editura Militară, București, 2012, pp. 64-65.
109
Unele dintre marile succese ale serviciilor informative, în special al

serviciului de siguranță, sunt cele care au vizat interceptarea documentelor
secrete ale serviciilor de spionaj străine. În 12 octombrie 1914, servieta cu
documente secrete a contelui Czernin, a dispărut din trenul cu care
călătorea spre Viena și i-a fost apoi restituită. Dispariția servietei a
însemnat fotocopierea cifrului diplomatic al Ministerului Afacerilor Externe
al Austro-Ungariei, ceea ce a însemnat descifrarea întregii corespondențe
a lui Czernin cu Viena, desconspirarea întregii agenturi a serviciului de
spionaj coordonat din capitala austriacă și dejucarea unor acțiuni
politico-diplomatice ale statului austro-ungar împotriva României.
Asemănător s-a acționat și în cazul ministrului de externe german, baronul
Hilmar von dem Bussche, căruia i-a dispărut din automobil, la 16 august
1916, când se pregătea să părăsească Bucureștiul, un dosar cu valoroase
informații, printre care și lista (pe 200 de pagini!) cu agentura serviciului
de spionaj german în România. Era vorba de persoane cu funcții mari în
stat și în armată, inclusiv șefi ai unor partide importante. Iancu Panaitescu,
directorul general al Siguranței, le-a prezentat imediat lista regelui
Ferdinand și primului ministru Ionel I. C. Bratianu, însă aceștia au
considerat că înlocuirea imediată a generalilor respectivi din conducerea
armatei, tocmai când luptele începuseră deja, ar fi „demoralizat trupa”, și s-a
hotărât doar urmărirea informativă a acestora. Printre cei care se aflau pe
această listă figurau și numele generalului Vasile Zottu, șeful Marelui Stat
Major al armatei române și maiorului Ionescu. Ambii s-au sinucis.90
Colonelul Victor Verzea figura și el pe aceiași listă. Acesta, un apropiat
al lui Alexandru Marghiloman, pe care îl ajutase în disputa sa din 1907 cu
ministrul de război, generalul Alexandru Averescu, fusese scos din armată
pentru divulgarea de secrete militare, dar a fost instalat ca director general al
Poștelor în 1913, când Partidul Conservator a venit la putere. A rămas în
această funcție până în 1916,
În ianuarie 1915, în cadrul Poștei Centrale din București, instalată în
Palatul Poștei din Calea Victoriei (astăzi Muzeul Național de Istorie a
României), a fost înființat „Serviciul supravegherii știrilor”, care avea printre
atribuții și interceptarea corespondenței poștale, inclusiv telegramele cifrate
ale atașaților militari inamici. Astfel acest Serviciu acoperea întreaga
corespondență poștală, telegrafică și telefonică din România.
În calitatea sa de director general al Poștelor, colonelul Victor Verzea,
aflat în slujba serviciilor de spionaj austro-ungar și german, a transmis
acestora informații cu caracter militar de la nivelul Marelui Cartier General,
90 Cristian Troncotă, Op. cit., p. 53.
110
Ministerului de Externe și serviciilor de informații române, la care avea acces

prin natura atribuțiilor sale, dar și pe cele cifrate pe care aceste instituții le
transmiteau. Mai mult, a transmis germanilor chiar și sistemele de cifrare
folosite. De asemenea, a exceptat de la cenzură, deși acest lucru era strict
obligat s-o facă, corespondența deschisă internă și externă, precum și
coletele pentru străinătate, dând astfel posibilitatea agenților străini să-și
transmită nestingheriți mesajele.
Profitând de poziția sa centrală, a dat dispoziții tuturor oficiilor
telegrafico-poștale ale comandamentelor militare din teritoriu să-i comunice
operativ toate dislocările și deplasările, oferind astfel informații prețioase
germanilor. În același timp, a cenzurat corespondența și a interceptat
convorbirile telefonice a celor mai importante personalități politice și militare.
Astfel, comandamentul german a fost informat de cel mai importante acțiuni
preconizate și planificate de Marele Cartier General român.
La sfârșitul lui noiembrie 1916, o dată cu retragerea trupelor și
autorităților române în Moldova, a primit ordin să distrugă instalațiile
telefonice și telegrafice și să evacueze personalul în Moldova, împreună cu
cele opt milioane de lei aflate în seifurile Poștei. Dimpotrivă, el a predat
ocupanților instalațiile telegrafico-poștale și o parte din bani, restul oprindu-l
pentru sine. Drept răsplată, autoritățile de ocupație germană l-au numit
primar al Bucureștiului. Autoritățile române l-au condamnat însă, în
contumacie, la pedeapsa cu moartea, dar a reușit să scape, întrucât în
1920, prin două decrete regale, toate actele de trădare și spionaj, săvârșite
în timpul războiului, au fost amnistiate. 91
În același timp, Marele Stat Major desfășura, prin structura sa
specializată – Secția a II-a – acțiuni în domeniul informativ. De asemenea, pe
lângă statele majore ale marilor unități funcționa câte un birou de informații,
care avea în același timp și atribuții de contrainformații și contraspionaj. Ofițeri
pregătiți în acest domeniu și agenți de frontieră erau infiltrați peste graniță, în
special în Transilvania și Bulgaria, unde aveau legături cu patrioții români.92
De altfel, în preajma intrării în război, acești patrioți români au adus reale
servicii comandamentelor armatei române, făcând parte din centrele
informative din Transilvania, Banat și Bucovina, care au funcționat la Brașov,
Sibiu, Cluj, Timișoara, Suceava, de unde au cules și au transmis informații
despre pregătirile militare ale trupelor Puterilor Centrale.
91
Victor Roncea, Istoria criptologiei românești. Când au început interceptările
corespondenței poștale în România. Trădările secăturilor de la putere, pe roncea.ro/.../
istoria-criptologiei-romanesti-cand-au-inceput-interceptarile-corespondenței
111
După intrarea României în război, acești patrioți, îndeosebi cei

transilvăneni, au oferit prețioase informații despre trupele austro-ungare sau
au servit drept călăuze.93
Sunt cunoscuți în istoria serviciilor de informații agenții U și E, care au
acționat în Transilvania, și F, care a acționat la Cartierul General al armatei
austro-ungare de la Teschen. Acesta a putut constata și transmite în țară că,
în fața atitudinii total ostile a Austro-Ungariei față de populația majoritar
românească din Transilvania și a pericolului pe care l-ar reprezenta
rămânerea noastră în neutralitate, așa cum ar fi dorit puterea dualistă,
singura cale de ales era intrarea în război alături de puterile Antantei. Un alt
agent, B, acoperit ca ziarist, a fost trimis în sudul Dunării, pentru a identifica
obiectivele politicii externe bulgare, dar și capacitatea combativă a armatei
bulgare și a comandanților acesteia, iar cel trimis la Odessa avea ca misiune
să informeze asupra realităților din Imperiul țarist, unul dintre potențialii aliați
al României în cadrul Antantei.94
Din punct de vedere contrainformativ, autoritățile române au luat măsuri
ferme împotriva tuturor celor dovediți sau suspectați de spionaj, constatându-se
că după declanșarea conflictului european, în România se afla centrul
spionajului austriac, german și bulgăresc împotriva Rusiei și a celorlalte puteri
ale Antantei, dar și a României. S-a dovedit astfel că toți supușii și firmele
germane care se aflau în România erau în slujba serviciului de informații
german, dar la București mai acționau și agenți austrieci (Organizația austriacă
de spionaj nr. 21), sârbi, bulgari, turci și ruși. O atenție deosebită a fost acordată
legăturii dintre Legația germană și liderii Partidului Socialist-Democrat din
România, în special cu Cristian Racovski, pentru propagandă antirăzboinică și
menținerea definitivă a României în poziția de neutralitate.95
În primăvara anului 1916, într-un Proiect de organizare, Biroul 5 din
Secția a II-a avea două diviziuni. Diviziunea I (Studiul armatelor străine) era
compusă din patru subdiviziuni: A (Austro-Ungaria), B (Peninsula Balcanică
- Bulgaria, Serbia, Grecia, Turcia și Albania), R (Rusia), G.F. (Germania,
Franța, Italia și Elveția). Diviziunea a II-a (Serviciul Informațiilor) era compusă
din trei subdiviziuni: Subdiviziunea I (Serviciul interior sau contraspionaj),
Subdiviziunea a II-a (Serviciul exterior), formată din agenți permanenți și ficși,
români rezidenți în orașele Odessa, Chișinău, Ungheni-Ruși, Sofia, Șumla,
Timișoara, Sibiu, Cernăuți, Belgrad, Brașov și Rusciuk și Subdiviziunea a
III-a (Serviciul Mobil), care avea în compunere agenți mobili sau de legătură
93 Ibidem, p. 57.
94 Alin Spânu, Op. cit., pp. 41-55.
95 Ibidem, pp. 54-56.
112
și curieri de control. Curierii de control erau ofițeri din statul major care
adunau, cel puțin o dată pe lună, corespondența de la atașații militari, dar
aveau și misiuni de culegere de informații prin observare directă.96
Tot în acest an au fost elaborate Instrucțiunile pentru funcționarea
Biroului Informații pe timpul operațiunilor, care prevedeau principalele metode
prin care se puteau obține informații despre inamic: căutarea, centralizarea
și exploatarea datelor.97
Intrarea României în Primul Război Mondial alături de Antanta,
începând cu 14/27 august 1916, a însemnat și reorganizarea Serviciului de
informații militare. La Marele Cartier General (partea operativă), a funcționat
Biroul 2 Informații, specializat în culegerea de informații pentru Secția I
Operații, iar la Marele Stat Major (partea sedentară), a funcționat Biroul 5
Informații și Supravegherea Știrilor, cu atribuții contrainformative
(supravegherea știrilor). Desigur, au fost voci care au criticat această
reorganizare abia la intrarea în război, arătând lipsa de pregătire și experiență
a celor care încadrau noile structuri și, implicit, lipsa de eficiență a acestora
în primele luni de război.
Un rol deosebit în sprijinul cu informații al Marelui Stat Major l-au avut
reprezentanțele diplomatice militare în capitalele țărilor Antantei, dar și pe
lângă comandamentele militare și statele majore ale armatelor aliate:
Comandamentul Militar rus (STAVKA), Marele Cartier General Francez,
Marele Cartier General Englez, Marele Cartier General Italian,
Comandamentul Aliat de la Salonic.98
La rândul său, Misiunea militară franceză, condusă de generalul H. M.
Berthelot, a sprijinit cu informații comandamentul militar român, prin cele
două birouri de informații, serviciul telegrafic și cel radiotelegrafic, avioanele
și aerostațiile de legătură și de observații.
Operația de la Flămânda (3-17 septembrie 1917), menită să repare
înfrângerea de la Turtucaia și împingerea spre sud a armatelor germano-bulgare
din Dobrogea și realizarea joncțiunii cu trupele aliate de la Salonic, a fost
pregătită după toate regulile artei militare, dar fără rezultatele scontate,
întrucât, din rațiuni discutabile ale Marelui Cartier General, a fost întreruptă
la trei zile de la declanșare, trupele fiind redislocate pe frontul din
Transilvania. Din punct de vedere informativ, trebuie remarcat faptul că deși
a lipsit o acțiune contrainformativă propriu-zisă, s-a reușit păstrarea secretului
operațiunii și realizarea surprinderii, chiar dacă inamicul dispunea de un

97 Alin Spânu, Op. cit., p. 74.
98 Cristian Troncotă, Op .cit., p. 60.
113
serviciu informativ redutabil. Informațiile necesare despre inamic au fost

obținute de la trupele aliate aflate în nordul Greciei, dar și de la prizonieri și,
lucru demn de consemnat, prin folosirea aviației în recunoașteri aeriene, un
procedeu destul de nou la vremea respectivă pentru armata română. Având
în vedere că trupele germano-bulgare (comandate de generalul german
August von Mackensen) au reacționat abia după ce podul de vase peste
Dunăre fusese desfășurat și Divizia 10 infanterie română, comandată de
generalul Arthur Văitoianu, trecuse deja pe malul bulgăresc, putem spune că,
în plan informativ, prin realizarea surprinderii strategice, operația poate fi
considerată un succes,
Nu același lucru se poate spune despre bătăliile de pe Neajlov și Argeș,
rămase în istorie sub numele de Bătălia pentru apărarea Bucureștilor, de la
sfârșitul lunii noiembrie și începutul lui decembrie 1916, când activitatea de
informații a fost deficitară – insuficienta cunoaștere a posibilităților de acțiune
ale inamicului, cauzată de lipsa unor structuri informative în adâncimea liniei
frontului – ba chiar marcată și de un eșec răsunător, respectiv capturarea, de
către armata germană comandată de generalul von Falkenhayn, a doi ofițeri
români, căpitanii Epure și Barcan, care transportau corespondența și ordinele
operative ale comandamentului român.99 Ceea ce ar trebui remarcat este
faptul că în prima parte a războiului, activitatea de informații și contraspionaj
a lipsit sau a fost ineficientă pe frontul de sud și cel al Dunării, și a fost limitată
pe frontul din Transilvania, din cauza retragerii precipitate a trupelor de pe
acest front. Efectele acestei ineficiențe s-au perpetuat și în prima parte a
anului 1917, având ca rezultat, printre altele, actul de trădare al colonelului
Alexandru Sturza, comandantul Diviziei 8 Infanterie, și al locotenent-colonelului
Constantin Crăiniceanu, comandantul Regimentului VII Vaslui 25 Infanterie.
Primul a reușit să treacă liniile inamice, încercând, fără succes însă, să
determine o trecere masivă a forțelor române de partea inamicului. Cel de-al
doilea, după ce a fost supravegheat contrainformativ și s-au găsit asupra lui
mai multe scrisori de la colonelul Sturza, a fost arestat după o întâlnire cu
acesta pe linia frontului, judecat de Curtea Marțială, condamnat la moarte
și executat în fața regimentului său, deși era fiul generalului Grigore
Crăiniceanu, fost șef al Marelui Stat Major și ministru de război, și nepot al
generalului Constantin Prezan, șeful Marelui Stat Major în 1917.
Măsurile de reorganizare a armatei, după retragerea la Iași a conducerii
politico-militare a țării, au vizat și restructurarea și eficientizarea serviciilor de
informații. Prin însumarea în Secția Siguranță din Marele Cartier General,
alături de Biroul Informații, a Direcțiunii Siguranței Generale din cadrul
99 Ibidem, p. 64.
114
Direcției de Poliție și Siguranță Generală, s-a reușit crearea și funcționarea,

în perioada 1916-1919, a unui singur serviciu de informații la nivelul Marelui
Cartier General, condus eficient de către colonelul Nicolae Condeescu.100
În luptele din vara anului 1917 armata română s-a acoperit de glorie și
a redeschis drumul spre făurirea României Mari. Biroul Informații din Marele
Cartier General, prin Observațiile relative la funcționarea Serviciului de
Informații, aprecia că în cadrul operațiunilor ofensive și defensive acest
serviciu lucrase cu succes, marile unități și unitățile având informațiile
necesare despre inamic. Pentru a evita însă pe viitor unele neajunsuri
manifestate în recenta campanie, documentul recomanda, ca o concluzie,
pentru ca șefii de toate gradele să fie bine luminați așa cum trebuie pe timpul
operațiunilor, toată lumea trebuie să fie convinsă de importanța primordială a
acestui serviciu, precum și comandanții de toate gradele trebuie să fie
responsabili de căutarea informațiilor, coordonarea și transmiterea lor. În
special comandanții de divizii trebuie să dirijeze instrucția personalului
specializat în acest scop și să supravegheze activitatea sa.101
După defecțiunea armatei ruse și semnarea armistițiului cu Puterile
Centrale în primăvara anului 1918, armata română a fost demobilizată.
Serviciul de informații a fost serios afectat, dar a avut capacitatea să-și
continue activitatea și să ofere în continuare informații pertinente decidenților
politico-militari. În ianuarie 1918 au fost elaborate Instrucțiunile cu privire la
îndatoririle diferitelor eșaloane ale Serviciului de Informații, în care, printre
altele, ofițerii care activează în biroul 2, indiferent de eșalon, sunt atenționați
că informațiile trebuie căutate, iar nu așteptate să vină singure la ei. 102
După o vară marcată de consecințele unei păci înrobitoare, impusă nu
de înfrângerea pe câmpul de luptă, ci prin jocul marilor puteri, la reluarea
ofensivei armatelor aliate, România a denunțat Tratatul de pace cu Puterile
Centrale și a decretat mobilizarea armatei române la 9 noiembrie 1918.
Ofensiva acesteia spre Transilvania a ajuns, până la sfârșitul anului 1918, pe
aliniamentul Sighetul Marmației, Zalău, Zam. Cu toată riposta diplomatică,
informativă și militară a forțelor ungare, armata română a reușit, prin acțiuni
militare decisive, să se mențină pe vechea frontieră a României Mari.
Desigur, un rol deosebit în înfrângerea forțelor ungare și contracararea unor
acțiuni diversioniste l-au avut serviciile de informații.
O activitate deosebită a desfășurat în această perioadă Mihail
Moruzov, ofițer de siguranță în Delta Dunării, atașat pe lângă Corpul 6
100 Alin Spânu, Op. cit., p. 82.

101 Ibidem, pp. 243-244.
102 Ibidem, p. 108.
115
Armată, devenit ulterior o figură emblematică a serviciilor de informații din

România, șef al Serviciului Secret de Informații al armatei române/SSI între
1924-1940. Începând cu vara anului 1918, Moruzov s-a implicat activ în
contracararea acțiunilor de contrabandă și subversive bolșevice din Delta
Dunării, o zonă cu o importanță deosebită în spațiul românesc.
Până la finalul războiului și consacrarea internațională a României
Mari – recunoașterea unirii vechilor provincii românești Basarabia, Bucovina,
Transilvania și Banatul cu patria mamă România – misiunile armatei române
nu au fost deloc ușoare. Încercările disperate ale guvernului maghiar, condus
de bolșevicul Bela Kun, de a se opune prin acțiuni militare alipirii Transilvaniei
la România au determinat factorii politici de la București să recurgă la o
intervenție fermă a armatei române până în capitala Ungariei, Budapesta,
pentru soluționarea definitivă a acestei chestiuni. De asemenea, încercarea
acelorași bolșevici de a exporta acest flagel și pe teritoriul românesc
(Oradea), alături de alte acțiuni de diversiune și destabilizare a ordinii
constituționale, cauzate de nemulțumirile sociale generate de lipsurile
materiale de la sfârșitul războiului, dar și de acțiunile ostile ale unor grupuri
naționaliste din provinciile nou alipite României, au pus serviciile de informații
în situația de a acționa, prin metode și mijloace specifice, pentru a oferi
decidenților politico-militari informațiile necesare în vederea contracarării
acestor acțiuni și păstrarea ființei naționale în hotarele reîntregite prin jertfa
sutelor de mii de ostași căzuți pe câmpurile de onoare.
Generalii Ioan Sichitiu, Alexandru Ioanițiu, Florea Țenescu sunt numai
câțiva dintre comandanții și teoreticienii militari care au scos în evidență rolul
informațiilor pe câmpul de luptă. Generalul Alexandru Averescu, eroul de la
Mărăști din vara anului 1917, ne-a lăsat valoroase învățăminte în Notițele
zilnice din război și în studiul Războiul European, în care mărturisește
preocuparea sa pentru analiza potențialului militar al statelor din cele două
grupări beligerante, iar pronosticurile nu au fost dezmințite de desfășurarea
ulterioară a evenimentelor.103
În perioada interbelică, Mihail Moruzov s-a preocupat de îmbunătățirea
activității SSI, căutând să alinieze performanțele serviciului la cele din țările
occidentale și americane. A introdus în activitatea serviciului metodele și
tehnicile moderne specifice activității de informații: compartimentarea și
conspirativitatea muncii, agentura secretă, ancheta informativă, cenzura
corespondenței, interceptările radio-telefonice, supravegherea locurilor,
mediilor și anturajelor unde se vehiculau / se concentrau informații de interes.
103Generalul de brigadă (r) Mihai Chiriac, Cercetașii-elita armatei României. Istorie și

actualitate, Editura Militară, București, 2006, p. 19.
116
SSI, deși aparținea Marelui Stat Major al armatei, a fost organizat ca o

structură civilă, acoperită, cu misiuni cu caracter informativ: studiul ofensiv și
defensiv al zonelor din raza de competență, semnalarea imediată a oricăror
mișcări de trupe și acțiuni ale potențialilor inamici. În 1934, Secția Informații
din cadrul SSI a fost organizată pe trei mari compartimente, denumite fronturi:
Frontul de Sud, Frontul de Vest și Frontul de Est. Fiecare front era format din
Serviciul de agentură și aparatul de lucru al frontului, pe lângă care activa un
atașat tactic, ofițer de informații militare.
La rândul său Secția Contrainformații a SSI a fost reorganizată, un rol
deosebit revenind aparatului teritorial, format din centrele contrainformative,
cu sedii la Cluj, Arad, Timișoara, Cernăuți, Chișinău, Constanța și Craiova.
Birourile tehnice (radio-cifru, filaj-corespondență) au avut o contribuție
semnificativă în munca de informații și contrainformații a serviciului secret.
În această perioadă pot fi enumerate câteva reușite remarcabile ale
SSI: reprimarea revoltei armate țărănești de inspirație bolșevică care a avut
loc în zilele de 15-18 septembrie 1924 la Tatar Bunar, în sudul Basarabiei,
descoperirea afacerii de spionaj Vărzaru-Solomon (1929-1930), dejucarea
atentatului asupra familiei regale la Biserica Domnița Bălașa, plănuit de
grupul condus de colonelul Victor Precup (Sărbătorile de Paști, 1934),
destructurarea unei conspirații revizioniste maghiare în Transilvania, formată
din 170 de agenți (1939-1940), dejucarea acțiunilor de sabotaj engleze pentru
blocarea Dunării la Porțile de Fier și paralizarea comerțului de petrol și
cereale cu Germania (1940), monitorizarea acțiunilor de spionaj, diversiune
și propagandă antiromânească desfășurată de sovietici în perioada dinaintea
rapturilor teritoriale din vara anului 1940.
Implicat însă în dispute personale cu unii dintre șefii serviciilor de
informații, dar și cu ministrul de externe Nicolae Titulescu și cu generalul Ion
Antonescu, viitorul conducător al statului, Mihail Moruzov a fost arestat după
venirea la putere a guvernului național-legionar și a sfârșit, fără glorie, la
26/27 noiembrie 1940, executat de un comando legionar în închisoarea
Jilava, alături de alți 62 de deținuți, dintre care 4 demnitari.
(Materialul a fost preluat și adaptat din lucrarea Mircea Tănase,

Informații și operații speciale în confruntările militare, editura Academiei
Forțelor Terestre „Nicolae Bălcescu”, Sibiu, 2018, p. 98-107)
117
DESPRE TRIANON, LA 100 DE ANI, CU SPERANȚĂ
Am trecut, în vara asta, parcă prea nepăsători pe lângă niște

aniversări care ar fi trebuit marcate pe măsura greutății și importanței lor în
istoria noastră, nicidecum amplificate, dar cel puțin aduse în atenția unui
public din ce în ce mai indiferent la vibrațiile, atâtea câte mai sunt, ale ființei
noastre naționale.
Anul acesta, Covidul, inamicul ăsta perfid, a învins și ceea ce mai
plănuisem și speram să se întâmple la sfârșitul mult trâmbițatului și...
ratatului, sub prisma manifestărilor evocatoare, Centenar al făuririi României
Mari. Cu masca la gură impusă prin Ordonanță de Urgență de către
autoritățile momentului și cu batista pe țambal sugerată de înalții dregători ai
țării, de teamă să nu supărăm pe cineva prin evocarea Tratatului de la
Trianon, prin care ni s-a recunoscut, repet, RECUNOSCUT, nu ATRIBUIT,
hotarul de vest al țării, în baza principiului autodeterminării naționalităților,
aplicat la încheierea Primului Război Mondial și parafat și cu sângele sutelor
de mii de ostași români căzuți pe frontul reîntregirii țării, am trecut fără mare
afectare emoțională și peste cei 100 de ani de la semnarea acestuia.
La 4 iunie 1920, în Palatul Chateau de Versailles Trianon, cehilor,
slovacilor, sârbo-croaților-slovenilor și românilor li se recunoștea dreptul la
autodeterminare, la ieșirea din chingile defunctului imperiu austro-ungar și
formarea, pe baza principiului naționalităților, proclamat și susținut de la
tribuna Congresului SUA, și ulterior cu trupele expediționare trimise peste
ocean, de către președintele Woodrow Wilson, a statelor naționale unitare.
României, atrasă în malaxorul Primului Război Mondial cu promisiunea
reîntregirii teritoriului său național, i s-a recunoscut, cu prețul vieții fiilor ei,
acest drept legitim și, răpusă de glonț și de molimă, îngenunchiată și
zdrențuită în urma marelui măcel mondial, s-a ridicat demnă în picioare și a
îndrăznit să viseze la un viitor așezat temeinic pe hotarele sale dintotdeauna.
A fost un vis frumos, care părea bine dăltuit în litera tratatelor internaționale
– pentru restul de hotare ale țării au fost întocmite și parafate și celelalte
tratate de pace de la Paris (Versailles, Saint Germain, Neuilly-sur-Seine și
Sèvres) din 1919-1920, dar parcă, cel mai important și încă fierbinte a rămas
cel de la Trianon. Deși, sub girul marilor puteri ale acelui moment, toată lumea
părea să fi înțeles justețea lui. Desigur, cei cărora li s-a luat din teritoriul pe
care și-l însușiseră conjunctural și samavolnic de-a lungul ultimelor secole,
118
n-au acceptat niciodată această îndreptare legitimă, ci dimpotrivă, au strigat

și încă își mai strigă pe la porțile Europei, dar nu numai, permanenta frustrare.
Și pe care, cu o propagandă continuă și un puternic lobby la mai marii acestei
lumi, încă mai speră s-o repare în favoarea lor, hrăniți de o eternă iluzie, care
nu le dă pace nici acum, la mai bine de un secol de la spulberarea ei.
Din păcate, aceleași mari puteri, care giraseră, prin noua lor poziție
certificată de victoria militară în prima mare conflagrație mondială, au
sacrificat, după mai puțin de douăzeci de ani, în numele unei noi ordini
europene, aceste mici state din centrul și marginea răsăriteană a
continentului, care chiar crezuseră că noua și aparent dreapta arhitectură a
acestuia avea să dăinuie multă vreme. Câtă iluzie, câtă dezamăgire, câtă
durere și suferință…! La sfârșitul deceniului patru al secolului trecut, doi
monștri nesătui, scăpați din hățurile istoriei și ai rațiunii umane, aveau să
sfâșie și să înghită mult prea fragila și obosita Europă, în numele unor noi
hidre ideologice, fascismul și comunismul. Încercând să salveze ce se mai
putea salva dintr-o democrație și așa destul de bolnavă, dar totuși
democrație, țări ca Cehoslovacia, Polonia și România au fost aruncate în
gura fiarelor nesătule, mai-mai și-or potoli poftele hulpave. O altă amarnică și
dureroasă iluzie, căci gustul sângelui le-a întărâtat și mai mult și,
neînțelegându-se la pradă, fiarele s-au încăierat între ele, târând Europa în
ceea ce avea să fie cea mai mare confruntare militară din istoria omenirii.
Deși a dat din nou un imens tribut de sânge pentru eliberarea teritoriilor
sale și s-a alăturat din mers Națiunilor Unite, în imensul efort militar din partea
finală a celui de-al Doilea Război Mondial, România s-a văzut așezată la
masa învingătorilor ...învinși și obligată să plătească imense și împovărătoare
pagube de război, dar și să accepte un nou sistem politic, străin de fibra sa
naturală, și ciuntirea teritorială care sângerează și azi, fără speranță de
vindecare într-un viitor apropiat. Nedreaptă decizie și nemeritată soartă de
țară mică, nevoită să se plece sub toate furtunile istoriei și să încerce să se
ridice pe propriile picioare în această nepotolită vâltoare dintre vestul și estul
Europei. Cu sau fără voia ei, România pare a fi condamnată să-și accepte
această soartă, încercând totuși să-și facă prieteni printre puternicii zilei, în
speranța că alianțele, tratatele, convențiile și înțelegerile o să-i ofere, măcar
acum, în ceasul acesta al istoriei, garanția păstrării integrității ființei sale
naționale. Cu ce preț, rămâne de văzut, să dea Domnul să nu fie nevoie să
mai facem încă un bilanț și să ieșim din nou pe minus.
Trianonul, deși n-a fost decât o victorie a rațiunii și diplomației europene
și o consecință a situării, la sfârșitul Primului Război Mondial, de partea
învingătorilor – dar cu ce preț! – reprezintă totuși, și pentru România, un
119
moment de dreaptă consfințire a sacrificiului său, o înfăptuire istorică în

sensul profund al noțiunii și ar fi meritat, la 100 de ani de la semnare, să fie
marcat ca atare, cel puțin cu speranța de a încerca un implant de conștiință
națională într-un mental colectiv din ce în ce mai apatic și debusolat, lipsit de
repere identitare autentice.
Așadar, fără a fi ostentativi, fără a băga provocator bățul prin gard, fără
a răni orgolii, din păcate încă nestinse, ci dimpotrivă, parcă mai acerbe în
ultimul timp, trebuia să celebrăm centenarul Trianonului așa cum s-ar fi
cuvenit, cum ne-ar fi stat bine ca popor demn și mândru de istoria lui, fără
teama că se va supăra cineva, nici noi nu mai știm cine, ci cu dorința de a
arăta că, acum, la 100 de ani de la această binemeritată îndreptare istorică,
înțelegem să apărăm ce ni se cuvine de drept și de fapt și suntem determinați
să luptăm pentru păstrarea măcar a ceea ce ne-a mai rămas din bucata
noastră de pământ românesc, dacă nu mai vrem sau nu mai suntem în stare
să le aducem acasă și pe celelalte, la fel de ale noastre.
Dă-ne, Doamne, destulă minte și putere, acum când încă mai
putem să arătăm lumii că aici ne-a fost și ne va fi locul, dintotdeauna și
pentru totdeauna!
120
Cercetașii buzoieni AMINTIRI
CERCETAȘUL-PARAȘUTIST DE BUZĂU
Cercetașul-parașutist de Buzău, luptător și simbol deopotrivă, blazon

râvnit și purtat cu modestă mândrie de cei dispuși să-și asume riscul extrem,
să facă ceea ce altora nu le este cu putință. Oameni care pariază cu viața pe
deschiderea parașutei, aripă de mătase care îi va purta nevăzuți și neauziți
în spatele inamicului, de unde musai să se întoarcă cu misiunea îndeplinită.
Puțini sunt cei care, înrolați în unitățile de parașutiști și de cercetare ale
Armatei României, să nu fi trecut și prin cazarma din Crâng, să nu-și fi pus
pe pașaportul spre performanță și viza de Buzău.
Nici parașutismul și nici cercetășia nu s-au născut la Buzău, dar sădite
aici, au rodit falnic. Să fie pământul, să fie vântul? Mai degrabă entuziasmul
și munca celor care au înțeles că sunt aleși să împlinească un destin. De aici
s-au luat mai apoi vlăstare și s-a înmulțit, viguros, specia și pe alte meleaguri.
Să dăm, așadar, Cezarului ce-i al Cezarului și Buzăului ce-i al Buzăului.
Cercetașul-parașutist de Buzău este mult mai mult decât un simbol
care, în nici un caz, nu-și va avea locul pe aceiași tarabă cu alte branduri care
se vând astăzi cu șirul sau cu funia și fac mare faimă târgului. Este, îmi place
să cred, diamantul coroanei pentru garnizoana Buzău și, în același timp, o
piesă prețioasă în tezaurul oștirii române, într-o ierarhie a valorilor autentice.
Cu biografii neindexate vreodată la „top secret”, ci, mai degrabă, ferite
de ochii indiscreți și clevetitori, cercetașii s-au „bucurat” de o nemeritată aură
de secretomanie care, de cele mai multe ori, nu le-a făcut prea mult bine.
Legendele țesute în jurul lor – ceea ce-i ascuns privirii sau nu poate fi ușor
înțeles devine automat suspect, misterios, conspirativ, fabulos – nu le-au
înlesnit nicidecum alunecarea mai ușoară prin cotidian ci, dimpotrivă,
asperitățile generate de o anumită suspiciune le-au frânat vizibil drumul. Un
drum greu, cu un risc asumat, pe care s-au angajat însă cu dăruire, cu
devotament, cu renunțare de sine, fără să aștepte vreo anume răsplată. Iar
atunci când aceasta totuși a venit, nu a putut fi afișată. Cercetașii nu și-au
purtat niciodată „medaliile” la vedere, de aceea strălucirea acestora a radiat
spre interiorul ființei lor, încărcându-i cu noi energii și motivații pentru acțiuni
dintre cele mai îndrăznețe și uneori imposibile.
Insigna de parașutist și cea de cercetaș, frumos rânduite acum în
panoplia de suflet a tuturor celor care au gustat din sublimul saltului cu
parașuta și au trăit frisoanele dulce-amarului neastâmpăr al cercetășiei în
121
adâncime, au lăsat urme de strălucire – pentru cei care văd dincolo de

aparențe – pe pieptul multora dintre concitadinii noștri, mulți dintre ei nevoiți,
dintr-un motiv sau altul, să părăsească unitatea din Crângul Buzăului după o
îndelungată trudă în serviciul Patriei. Să ne uităm mai atent în jurul nostru și
îi vom vedea. Mare parte dintre ei, deși au învățat și au reușit de nenumărate
ori să se disimuleze pentru a-și îndeplini misiunile – multe dintre ele de risc
maxim – se trădează acum ca niște copii când aud sau văd pe cerul Buzăului
un avion sau un elicopter. Ochii le scânteiază inițial, apoi, inevitabil, li se
umezesc, și redevin, pentru o clipă, temerarii de altădată, când luau cu asalt
cerul și se avântau în zbor de uliu și legănare de lebădă pe verticala cer-pământ.
Iubiți și huliți, invidiați și temuți, arătați cu degetul admirației sau al
acuzării, camarazi adevărați legați intre ei de fire nevăzute și mult mai tari
decât suspantele parașutei, cercetașii din Crângul Buzăului și-au purtat și își
poartă cu demnitate crucea, chiar dacă în jur mai sunt încă destui cei care
scormonesc prin gunoaie și se inflamează când cred că au mai ciugulit un
bob de „adevăr” despre acești luptători din umbră.
O revistă a cercetașilor la Buzău? De ce nu? Dacă vorbim, putem greși.
Dar dacă nu vorbim? Tăcerea o fi de aur, dar la fel de bine poate fi și
complice. Salut și susțin această inițiativă îndrăzneață, necesară și
binevenită. Îi felicit pe inițiatori și pe cei care trudesc la alcătuirea ei și le
doresc putere de muncă, răbdare, perseverență și echilibru. Și cum doar
entuziasmul nu este suficient într-o asemenea întreprindere, sper să aibă
parte și de o susținere materială pe măsură.
Am urmat cursul de comandanți grupuri și companii cercetare în
dispozitivul inamicului în 1894, la nici un an de la absolvirea Școlii Militare de
ofițeri de transmisiuni. În anul trei al școlii militare am fost selecționat să fac
stagiul la Regimentul 60 Parașutiști și m-am contaminat cu acest virus în
cazarma din Crâng, pe aerodromul Buzău și pe platoul Măteștilor, pe vremea
când se aliniau la start sute de parașutiști și cercetași și o duzină de AN-2.
Brevetul de parașutist militar l-am obținut după 3 salturi, n-a fost timp (meteo)
de mai multe, insigna de parașutist am cumpărat-o legal – nu pot să spun de
la cine! – cu toată solda mea de elev pe o lună, dar a meritat. Cine mai avea
ca noi, la Sibiu, insignă de parașutist?
La absolvirea școlii, repartiția la parașutiști n-a fost să fie și m-a cerut
țara la batalionul de transmisiuni de la Târgul Cărbunești. Frumos, dar
departe de parașutism. Cursul de cercetare în adâncime a venit tocmai la fix,
a contat și insigna și brevetul de parașutist militar. Selecția a fost însă
nemiloasă, mai ales că mi se reproșa că nu mi se uscase încă cerneala de
pe diploma de absolvire a școlii. Meseria de transmisionist și calificarea de
122
morsist, precum și brevetul de parașutist, au constituit argumente puternice

pentru a fi acceptat să urmez cursul. I-am avut colegi pe Georgescu, Beganu,
Nicușor Iacob de la 404, pe Enache (Manasia) de la Caracal, pe Alex
Rădulescu de la Satu Mare, pe Mitică Purje și Costică Truică de la Huedin,
pe Mircea Palea de la Craiova, pe Ion Clipea de la Târgoviște și pe mulți alții.
Maiorul Liviu Zanfirescu, șeful cursului ne-a inițiat în meserie – Cercetarea,
tăticu’! – dar și să învățăm cum să învățăm, maiorii Viorel Drenea, Marin
Scarlat, Viorel Constantin, Ion Tarnovschi, Mihai Androne, căpitanii Toma
Iordache și Nicu Moise, maistrul militar Marian Lambru ne-au „inițiat” pentru
intrarea în acest club select al cercetașilor-parașutiști. Știința de morse m-a
propulsat și pe mine pe la catedră, deși pe colegii cursanți nu-i puteam
„motiva” ca și pe soldații mei de la Cărbunești, spre dezamăgirea mea și…
amuzamentul celor din comanda cursului.
Un curs cum n-am mai făcut altul în toată cariera mea – entuziasmul
tinereții și nevoia de aventură, ineditul misiunilor, spiritul de camaraderie al
cercetașilor – și mi l-aș fi dorit, deși nu se putea, prelungit la infinit. La final,
am fost întrebat dacă nu vreau să rămân la Batalionul 404, aș fi rămas – cine
nu și-ar fi dorit să activeze în unitatea aceasta? – dar nu puteam fi încadrat
decât la subunitatea de transmisiuni, ca nenavigant. Și cum eram atins de
microb și nu dădeam semne de vindecare, mai ales că și pe perioada cursului
mai făcusem 10 salturi cu parașuta, nu puteam îndura să fiu priponit la sol,
așa că am jucat totul pe o carte. Totul sau nimic, adică ori parașutist cu
drepturi depline, ori în continuare doar transmisionist la Târgu Cărbunești, cu
speranța că odată și odată.
Și tot cercetașii m-au ajutat să devin parașutist de jure: maiorul
Zanfirescu și colonelul Begheceanu m-au susținut la nivelul Direcției
Informații și la Marele Stat Major să mi se aprobe mutarea din
Comandamentului Trupelor de Transmisiuni în Comandamentul Aviației
Militare. Iar maiorul Tarnovschi m-a luat de mână și m-a prezentat maiorului
Popescu, șeful transmisiunilor la Regimentul 60 Parașutiști, să mă aibă în
vedere când va fi să apară o funcție liberă în unitate. Peste mai puțin de un
an, timp în care am „absolvit” și o convocare de o lună la Buzău, dar numai
cu 5 parașutări, am fost mutat la Regimentul 60 Parașutiști. Restul e poveste,
povestea mea de parașutist militar, frumoasă ca a fiecăruia dintre noi. Dar și
ca cercetaș-parașutist, pentru că până în 1990, ca absolvent al cursului de
cercetare în adâncime, am figurat în lucrările de mobilizare la Batalionul 404
Cercetare și doar puțin a lipsit ca în decembrie 1989 să nu plec cu ei în
misiune. Am plecat însă cu ai mei, cu Regimentul 60 Parașutiști, la Otopeni
și a fost la fel de complicat și dureros.
123
În decembrie ’90 am dezvelit în curtea regimentului un monument

dedicat camaradului nostru Laurențiu Purcherea, răpus de gloanțe la poarta
Flotilei de aviație de la Otopeni, în același timp în care în curtea vecină, la
Batalionul 404, maestrul Gheorghe Coman realiza monumentul celor patru
eroi cercetași, căzuți la poarta Ministerului Apărării Naționale. Pe Claudiu
Filote și pe Grădinaru îi cunoșteam foarte bine, eram amici. (În 2008 și în
2012, aflat cu treburi pe la Vaslui, i-am aprins o lumânare lui Claudiu, care
odihnește la loc de bine-meritată cinstire în Cimitirul Central al orașului).
Am avut, așadar, șansa de a activa un aproape 25 de ani în cazarma
parașutiștilor din Crâng, în aceiași curte cu cercetașii de la 404 și mi-am
intersectat unele preocupări cu oameni care au făcut istorie în cercetășie. I-am
cunoscut și i-am ascultat pe seniorii Vasile Crăciun, Gheorghe Alexa, Achim
Alstani, Paul Veliu, Dumitru Buligioiu, Tudor Gane, Dumitru Cârnu, Anghel
Constantinescu, Ștefan Spânu, Gheorghe Constantinescu, Gheorghe
Șablienco, Alexandru Roșca, Aristide Țintă și alții din generația lor, dar și pe
mai tinerii Nicu Murgu, Marin Scarlat, Gheorghe Cocîrță, Ion Tarnovschi,
Gheorghe Chiticaru, Mircea Moraru, Gheorghe Mateescu, Aurelian Dragomir,
Viorel Drenea, Niculae Vochin, Dan Miu, Nicu Brătescu, Marcel Crăciun și
mulți alții. Pe cei din generația mea nu-i mai amintesc, mulți dintre ei duc mai
departe stindardul cercetășiei, pe noile coordonate structurale și acționale ale
Armatei României, cu prestații care le confirmă și onorează geneza. Alții însă,
cu sau fără voia lor, au rămas doar cu poveștile, frumoasele povești
adevărate ale cercetașilor și parașutiștilor, pe care nu le poți crede dacă nu
ai fost în breaslă.
În cazarma din Crâng am trăit mulți ani cu satisfacția apartenenței la o
structură specială, convins că acolo îmi este locul în marele angrenaj al oștirii
române. Fascinația saltului cu parașuta, victoria în confruntarea cu
propriile-mi limite, mi-au dat acel plus de energie și entuziasm în abordarea
provocărilor inerente profesiei și vieții. Se pare însă că n-am reușit în
totalitate, că am fost și eu un martor neputincios la risipirea în neant a unei
construcții la care fiecare dintre noi am trudit, cu mai multă sau mai puțină
dăruire, și pe care o credeam inexpugnabilă, menită să dăinuie. Dar cum
avem marea „calitate” de a demonstra – și ne străduim în acest sens! – că
nici construcțiile de certă valoare și vădită utilitate nu trebuie să dureze prea
mult, cu parcă prea multă ușurință – și satisfacție! – demolăm, justificând
necesitatea unei alte zidiri, de la zero, în numele unor deziderate de multe ori
nedefinite sau nu îndeajuns clarificate.
124
CINE ÎNDRĂZNEȘTE… REUȘEȘTE!
General de brigadă (r) Dumitru Miu
Motto:
„Toți ca unul!”
Exercițiul din domeniul Forțelor Speciale EXCOM 99 a fost prima

colaborare a Regimentului 21 SAS V (Special Air Service), din Regatul Unit
al Marii Britanii și Irlandei de Nord, cu subunități de cercetare, parașutiști și
misiuni speciale din Armata României.
Activitatea s-a desfășurat în perioada 14-28 august 1999. Timp de
două săptămâni, programul de instruire și de specializare în domeniul
Forțelor Speciale a fost intens, solicitant, plin de suspans, coerent și a decurs
ca și cum s-ar fi participat la o acțiune reală, continuă, în care categoriile de
pregătire nu au fost separate între ele, ci au condus la o înlănțuire logică în
derularea activității.
Calitatea comenzii detașamentului, eliberată de îngrădiri birocratice, a
constituit unul dintre principalii factori ai eficienței în desfășurarea instrucției.
Înainte de toate, trebuie menționat că instructorii SAS sunt niște
super-luptători: militari pentru care lupta, fie că este dusă cu arma de foc, cu
arma albă sau fără, prin utilizarea tehnicilor de jiu-jitsu, karate, judo, nu are
secrete. Instructorii britanici sunt aproape la fel de duri ca și inamicii posibili.
Pentru că numai trecerea unor probe deosebit de aspre creează certitudinea
că luptătorii vor supraviețui, fără să trădeze, în situația în care vor fi prinși.
La anumite etape, luptătorii s-au deplasat ziua și noaptea, fără hrană
asupra lor. Aceștia s-au antrenat zilnic prin efectuarea de marșuri, a căror
distanță a crescut de la o zi la alta, fără a cunoaște lungimea traseului,
punctele de verificare și timpul de realizat.
O bună metodă de testare a nivelului de pregătire fizică și psihică s-a
dovedit a fi proba de efort și de rezistență în echipă - Log Race (alergarea cu
bușteanul în teren puternic frământat, pe distanțe mari). Fiecare patrulă
formată din șase oameni trebuia să care un buștean de mărimea unui stâlp
de telegraf pe o distanță de aproximativ doi km. De regulă, pentru astfel de
exerciții s-au ales cele mai dificile trasee (pante de deal, deplasarea prin albia
unui pârâu în amonte).
În poligon nu au existat aliniamente marcate, iar trăgătorii nu au cunoscut
distanțele și pozițiile țintelor. Ședințele de tragere au fost concepute la
125
specificul forțelor speciale, din diferite poziții, combinând focul cu deplasarea.

Deschiderea focului s-a realizat din reflex, iar schimbarea încărcătoarelor s-a
făcut din proprie inițiativă, de pe loc sau din deplasare, fără alte comenzi.
Cea mai mare problemă cu care m-am confruntat atunci a fost legată
de executarea tragerilor de luptă. Era o zi superbă de vară, în vinerea din
prima săptămână de pregătire, când aveam planificat să executăm trageri cu
muniție de război. În acea dimineață eram în așteptarea comandantului
grupului de instructori britanici, când am fost anunțat de ofițerul de serviciu
pe tabără că sunt căutat la telefon de locțiitorul pentru instrucția tragerii (și
conducătorul tragerii din acea zi), care suna din poligon. Anunțul primit nu
mi-a creat niciun fel de îngrijorare, deoarece îi cunoșteam profesionalismul
ofițerului român și mă așteptam ca acesta să-mi spună la telefon că este gata
de începerea tragerii. Dar, surpriză! De la celălalt capăt al telefonului, ofițerul
îmi spune, pe șleau, că nu își asumă responsabilitatea funcției din poligon și
că el nu va permite să se tragă. Desigur, timp de câteva fracțiuni de secundă
am rămas fără aer în piept.
Primul lucru pe care l-am făcut a fost să-l chem la mine pe șeful de stat
major al detașamentului, dar din discuția avută cu acesta a rezultat că nu
poate participa la tragere pentru că nu se simte prea bine. La încheierea
discuției cu șeful de stat major, am înțeles impasul în care mă aflam. Era
momentul să-mi urmez chemarea și să fac tot posibilul ca să ies din această
situație. Știam că în meseria noastră riscul formează caracterele și că
pericolul îi apropie pe militari, atunci când este trăit în comun.
Dornic de a acționa, fără echivoc, am sunat la poligon și i-am comunicat
conducătorului tragerii să instaleze paza și să facă instructajul personalului
de serviciu pe poligon, până la venirea mea.
O jumătate de oră mai târziu, eram în poligon împreună cu
comandantul grupului de instructori britanici. În următoarele clipe, privirea mi
s-a îndreptat spre cele zece patrule care așteptau, în tăcere și parcă fără
nicio speranță, verdictul meu. I-am privit preț de câteva secunde în ochi și am
constatat că nimic nu se schimbase între noi, apoi, cu zâmbetul pe buze,
le-am spus: Acum este rândul vostru! În zece minute începem tragerea!
Dintr-o dată, poligonul a prins viață, iar atmosfera îmi devenise
familiară. Era aceeași, ca la alte trageri sau ca pe aerodrom, în așteptarea
avionului pentru executarea parașutărilor. Acțiunea aceasta a constituit un
test sever pentru mine. Atunci, în acele momente, cineva trebuia să-și asume
riscul, iar acela trebuia să fiu eu, comandantul detașamentului.
Ședințele pe care urma să le ținem erau atipice, pentru că se
desfășurau asemănător condițiilor reale ale câmpului de luptă, însă nu
126
respectau anumite prevederi din regulamentele noastre de tragere. Trei

argumente, pe care le-am găsit atunci ca fiind foarte convingătoare pentru
mine în luarea deciziei, au fost legate de selecție. Toți cei 60 de militari, care
urmau să execute tragerea, au trecut prin mâna mea și, cu atât mai mult,
niciunul dintre ei nu a intrat în compunerea detașamentului pe baza vreunei
intervenții de sus. Pe de altă parte, am participat la toate ședințele de
pregătire din teren și i-am văzut la lucru pe fiecare dintre ei. La fel de
important a fost și profesionalismul de care au dat dovadă instructorii britanici
pe timpul ședințelor de pregătire.
Ședința de tragere nu a fost lipsită de emoții, iar pentru mine, cred că
a fost cea mai lungă zi din toată cariera mea de militar. Era o adevărată
încântare să privești în poligon, la mișcările executate de băieți și, în mod
deosebit, la țintele care cădeau una după alta. Așa cum spuneam anterior,
tragerea a fost atipică pentru noi. Se trăgea cu muniție de război, unul pe
lângă celălalt, erau oameni care veneau dinspre axul poligonului spre foișor,
cu cartuș pe țeavă, făcând diferite mișcări de rostogolire și de reluare a
tragerii, din nou, pe axul poligonului.
Priveam parcă la o acțiune reală, unde nu se dădeau comenzi pentru
ocuparea unui aliniament de tragere, pentru deschiderea focului sau
încetarea acestuia, pentru schimbarea încărcătoarelor cu muniție. Totul se
hotăra din priviri, iar mișcările erau coordonate cu ajutorul semnelor și
semnalelor. În afară de aceste lucruri, replierea luptătorilor aflați în contact cu
inamicul și ruperea luptei cu acesta, în vederea regrupării, mi-au oferit un
spectacol pe care nu l-am revăzut niciodată de la încheierea aplicației.
La un moment dat, în toiul acestor acțiuni, un militar, în urma unor
succesiuni de rostogoliri, și-a pierdut pentru câteva fracțiuni de secundă
direcția de tragere și a îndreptat arma spre noi, care ne aflam în fața foișorului
de tragere. Odată luați la ochi, unul dintre ofițerii cu planificarea operațiilor a
sărit ca ars de pe bancă și a încercat să fugă. Nu a reușit decât să facă un
pas, pentru că l-am prins repede de mână și l-am tras cu furie înapoi,
spunându-i: Ia loc! Dacă ne e dat să murim, să fim solidari! În final, militarul
a redirecționat arma pe axul poligonului, reluând tragerea asupra țintelor
instalate în poligon. În contrast cu atmosfera de început, încheierea tragerilor
a constituit o descătușare pentru toți.
Ziua nu se încheia niciodată când se termina programul de instrucție.
Caietele erau pline de notițe cu o serie de noțiuni specifice Forțelor Speciale,
care trebuiau învățate. Amenajarea unui loc pentru relaxare, unde să joci un
biliard sau o partidă de șah și unde să bei o bere a fost sugerat de către
partenerii noștri britanici încă de la prima vizită de recunoaștere. Toți cei care
127
au făcut parte din componenta de instrucție s-au folosit de acest drept și cred
că acest lucru a constituit un mod firesc de a socializa și de a ne cunoaște
mai bine.
Către sfârșitul celei de-a doua săptămâni, pe parcursul a două zile, a
avut loc un exercițiu tactic complex, cu trageri de luptă specifice forțelor
speciale, cu acțiune asupra unor obiective strategice dispuse la o distanță de
30-40 de km față de locul în care ne aflam, cu folosirea procedeelor de
pătrundere și de recuperare pe jos, pe roți și cu elicopterul, la care au asistat
și distinșii noștri oaspeți.
În ziua a doua a exercițiului, am avut plăcerea să-l avem în mijlocul
nostru și pe șeful Statului Major General, general Constantin Degeratu, care
era însoțit de șeful Structurii de Cercetare (J2), colonelul Octavian
Dumitrescu. Aplicația a cuprins și executarea, de fiecare patrulă de Forțe
Speciale, a unei ședințe de tragere. Așa se face că în acea zi l-am așteptat
pe general chiar la intrarea în poligonul de tragere Cheia, dispus la marginea
localității Râșnov. După ce l-am întâmpinat, generalul Degeratu s-a apropiat
de mine și, în timp ce mi-a întins mâna, mi-a spus: Domnule colonel, cu
părere de rău, trebuie să vă spun, dar nu pot să rămân mai mult de o oră.
Timpul se scurgea cu o repeziciune alarmantă, iar eu nu reușeam să
prezint foarte multe, pentru că generalul dorea din ce în ce mai multe detalii
despre fiecare activitate sau acțiune efectuată de militarii noștri.
După o oră, surpriză! Șeful Statului Major General îmi spune: Domnule
colonel, mai rămân, nu plec. Sunt fascinat de ceea ce văd aici. Și așa s-a
făcut ca, în final, acesta să plece de la noi după circa nouă ore.
Pe chipurile încordate ale militarilor, pictate în culori de camuflaj,
generalul a putut citi efortul fizic și psihic împinse până la epuizare pe timpul
celor două săptămâni de iad și a ultimei misiuni, dar și hotărârea sălbatică a
acestora de a continua ceea ce au început.
Cercetașii buzoieni, anul III, nr. 4, 2015, pp.42-43
128
LA COTUL… DUNĂRII
Colonel dr. Mircea TĂNASE
Încă se mai practica trimiterea grupurilor de cercetare să testeze

vigilența unităților de pe teritoriu. Era o practică mai veche, n-a inventat-o
Baștan, așa cum multora le place să creadă, s-a practicat încă de când a fost
înființată prima companie de parașutiști, în 1941. Atunci au fost verificate, prin
pătrundere, mai multe obiective militare și economice, unele de importanță
strategică, din jurul Bucureștiului și din zonele învecinate. S-a lăsat cu urmări
nu tocmai plăcute, mai ales pentru cei care aveau răspunderea securității
acestor obiective.
Baștan, sergent și el în această primă companie, a preluat obiceiul și,
cât a fost la comanda unității din Crângul Buzăului și-a făcut o obișnuință și
un titlu de glorie din aceste pătrunderi reale în unitățile militare. Prin metode
și mijloace mai mult sau mai puțin ortodoxe, de multe ori prin improvizații
geniale, baștanii au devenit temuți și respectați în întreaga armată. Și mai
ales admirați, dar cu siguranță nu și de cei care le căzuseră victime. Multe
dintre aceste isprăvi ale cercetașilor din Crâng au intrat în legendă, au devenit
folclor, au înfierbântat mințile și imaginația celor veniți să se împărtășească
din potirul acesta al miracolului saltului cu parașuta.
Îmi aduc aminte că, prin ’87, eram comandantul plutonului radiostart,
în compania stat-major a regimentului de parașutiști de la Buzău, comandată
de maiorul Chiticaru.
− Tase, vezi că te cheamă comandantul. Ce-ai făcut?
− ?!.
Comandantul unității, colonelul George Constantinescu, cercetaș
vechi, primise ordinul să trimită un grup de cercetare într-o misiune de
pătrundere în unitatea de aviație de la Fetești. De regulă erau trimiși cei de
la compania cercetare, proaspăt înființată, grupurile comandate de Costel A.,
Vali Ț., Petrică R. Era pâinea lor, a cercetașilor, și se descurcaseră foarte
bine în ultimele misiuni, mai ales că aveau în echipă și câțiva subofițeri care
își făcuseră mâna la Batalionul 404, aflat în aceiași cazarmă cu noi. Agentul
XX era unul dintre ei și i se dusese buhul.
Într-un birou alăturat pregătirii de luptă, comandantul împreună cu
maiorul Nicu Murgu – șeful cursului de perfecționare cadre parașutiști, care
funcționa deja de un an în unitate – ne-au dat misiunea pe scurt: Mâine
dimineață intrați la Borcea, dar numai pe la punctul de control al unității și vă
129
prezentați șefului comisiei de inspecție, generalul Ionescu, șeful de stat-major

al Comandamentului Aviației Militare. Maiorul Murgu va fi acolo. Vă pregătiți
documentele și plecați în după amiaza asta, s-aveți timp să studiați situația
locală. Legendele le alegeți voi, dar vă repet, intrați doar pe la punctul de
control. Vreau să-i văd și pe alții, nu numai pe cei de la cercetare în astfel
de misiuni.
Am spus am înțeles! și am ieșit din birou, oarecum surprinși de
alegerea făcută, dar nicidecum speriați sau temători că nu vom reuși.
Cu mine mai erau Norel B. – Dumnezeu să-l ierte! – Ionel P. și Marian
S. Nu știu cine și de ce ne-a ales pe noi, poate pentru că și noi făcusem cursul
de cercetare al Direcției Informații, figuram prin scripte ca cercetași și puteam
fi folosiți oricând în astfel de misiuni, nu mai conta, trebuia să ne descurcăm.
Ne-am încropit fiecare câte o legendă, ne-am operat documentele
necesare și pe la prânz am plecat acasă să ne luăm și haine civile. Era vară
și nu ne trebuiau prea multe. Pe cele militare, puține și ele, le-am luat, pentru
orice eventualitate, într-o geantă diplomat împrumutată. La gară ne-am trezit
totuși că Marian a venit îmbrăcat militar. Cred că îi plăcea lui mai mult să-l
vadă lumea ofițer, proaspăt căpitan, mai ales că nu avea ocazia să meargă
în fiecare zi pe magistrala feroviară Buzău-Făurei-Țăndărei- Fetești.
Trenul, un personal care brăzda câmpia Bărăganului pe diagonală,
târându-se din haltă în haltă sub arșița lui august, cu oameni amărâți, arși de
soare și apăsați de nevoi, care-și potriveau ritmul vieții între trenul de
dimineață și cel de după-amiază, cu câteva puștoaice care, e drept, priveau
cu mult interes spre chipeșul nostru căpitan, am coborât, în sfârșit, după vreo
trei ore, în gara Bărăganu. Doar noi patru. Iar pe peron, doar impiegatul. După
ce a dat drumul la tren, și pentru că nu ne-am mișcat repede din gară, a venit
spre noi să ne întrebe ce treabă avem prin locurile alea. Eram desigur, străini,
și nu prea aveam ce căuta pe acolo. Nu prea l-a convins nici povestea
noastră, că am venit să rezolvăm ceva la silozurile din apropiere. Poate că ar
fi ținut povestea, dar cred că fusese pregătit dinainte să raporteze la unitatea
militară orice mișcare suspectă. Și cum aveam și un ofițer printre noi, pe care
nu-l mai văzuse prin gara lui …
Ne-am așezat pe o băncuță, mai lateral de gară, crezând că l-am dus.
Ne-am pus la punct planul, hotărând să intrăm în unitate dimineața, odată cu
prezentarea cadrelor la program. Ionel P. însă s-a oferit să facă, chiar în
seara respectivă, un studiu al situației locale. Să meargă, adică, până la
poarta unității, să vadă cât de vigilenți sunt aviatorii. Avea la el o ținută de
soldat de aviație și a plecat spre unitatea care se vedea undeva la orizontul
din dreapta căii ferate.
130
Noi am mai stat ceva timp în gară, așteptând un tren dinspre București,
să ne ducă până în Fetești, unde ne gândisem să ne petrecem noaptea și de
unde să ne urcăm a doua zi dimineața în autobuzele unității.
Am stat cât am stat prin gară, impiegatul a mai venit pe la noi, ne-am
mai luat la povești, și numai ce vedem o trombă de praf din care se profilează
un ARO care oprește în spatele gării și din care coboară valvârtej un căpitan
și un locotenent de aviație. Puțin agitați, ne-au întrebat dacă nu am văzut un
individ, așa și… așa… și ni-l descriu pe Ionel. De unde să-l vedem noi, nu-l
văzusem niciodată, am crezut că ne cred, mai ales că, întrebându-ne, așa,
din politețe cu ce treburi pe acolo, noi i-am dat tot cu silozul.
− Dar dumneavoastră, tovarășe căpitan?
− Păi eu… a început s-o întoarcă tacticos, ca la Ploiești, pe sub mustață,
Marian, eu sunt din Comandamentul Aviației și aștept un soldat, să vină de
la București… să-l iau… să-l duc...
Fără să mai zică ceva, cei doi au plecat spre mașină, dar s-au întors
curând, poftindu-l politicoși pe Marian să meargă cu ei în unitate, că poate
soldatul întârzie și nu se cade ca tovarășul căpitan să-și petreacă noaptea
prin gară. De voie, dar mai mult de nevoie, Marian a trebuit să accepte și a
plecat cu ei. Îl pierdusem deja. Și nici Ionel n-a mai venit, să ne ofere vreo
informație despre situația locală. Așa că nu ne-a rămas, mie și lui Norel, decât
să luăm trenul spre Fetești și să ne întoarcem dimineață pentru acțiune. Cu
noi s-a mai urcat în tren și un maior uitat de timp și de timpuri pe aici, care a
venit de la unitate cu bicicleta și a parcat-o la gară. Nu ne-a băgat în seamă,
nici nu avea de ce, era pierdut în grijile lui.
Seara, în Fetești, plictiseală mare, blazare, resemnare, țânțari. La o
cârciumă cu terasă, la mesele de metal, câțiva plictisiți, de la care n-am reușit
să aflăm că am găsi vreun hotel pe undeva. Nici n-am mai căutat, pentru că
Norel a venit cu o idee mai bună: să încercăm să dormim la Liceul CFR.
Făcuse și el liceul similar la Buzău și fusese și pe aici, știa câte ceva din
mersul lucrurilor.
Liceul CFR din Fetești nu este departe de gară. Cu administratorul nu
ne-a fost prea greu, ne-am dat drept doi ingineri cu treabă prin partea locului
și nu am găsit deocamdată cazare, i-am dat de un coniac și ne-a repartizat
într-o cameră cu patru paturi, în care ar mai fi trebuit să doarmă doi puștani,
dacă n-ar fi chicotit până după miezul nopții, Și chiar dacă nu ne-ar fi deranjat
ei, tot n-am fi putut dormi din cauza țânțarilor.
Dimineața, devreme de tot, ne-am sculat mai obosiți decât ne
culcaserăm, dar când am încercat să ieșim din clădire, n-am avut pe unde.
Toate ușile erau încuiate, iar geamurile de la parter și primul etaj, ca la toate
131
căminele, aveau gratii. Nici chiar administratorul, supărat că l-am trezit cu

noaptea în cap, n-a putut să ne ajute. Explicația era că pe timpul nopții
paznicul încuia clădirea pe dinafară și trebuia să se trezească de pe unde își
odihnea vigilența și să ne deschidă ușa. Am bătut puternic în geamuri și am
reușit să-l sculăm, ne-a deschis morocănos și ne-a lăsat să plecăm. Nu i-am
spus că din cauza acestei vigilenței a lui puteam să ratăm misiunea.
Ne-am schimbat în ținuta militară în părculețul din fața liceului, la
adăpostul unor tufe și ne-am îndreptat, ca niște ofițeri regulamentari, spre
gară, de unde știam că pleacă autobuzele unității. Am stabilit să plec eu cu
autobuzul, iar Norel să vină la unitate mai târziu, cu altă mașină.
În spatele gării, doar câțiva militari, dar curând grupul s-a mărit și, după
un sfert de oră, au sosit cele două autobuze, m-am amestecat printre
pasageri, unii morocănoși, alții guralivi, s-a așezat fiecare pe locurile oarecum
stabilite, n-am vrut să deranjez pe nimeni, aș fi atras atenția. Am căutat să
trec neobservat, dar mi-a înghețat inima când am văzut un coleg de școală
militară, mai mic cu un an în promoție, care, dacă și-ar fi intersectat privirile
cu ale mele, sigur m-ar fi recunoscut. M-am ținut tot timpul cu spatele la el și,
când autobuzul a oprit în poarta unității, am coborât firesc, lăsând primul val
să se ducă spre poartă, încercând totuși să mă amestec printre cei care se
grăbesc să intre într-o firească rutină zilnică, fără să atrag atenția celui care
era de serviciu pe punctul de control. Aveam să constat însă că maistrul
respectiv verifica atent permisul de intrare al fiecărei persoane, spre
surprinderea și vociferarea, inutilă însă, a celor care, probabil, nu li se mai
ceruse de multă vreme documentele de acces în unitate. Aveam să înțeleg
repede motivul acestei nefirești vigilențe, în condițiile în care aici se
cunoșteau cu toții: lângă portița de intrare verifica verificarea documentelor
căpitanul care ne vizitase seara în gară.
Lângă poarta mare a unității, în interior, aparent indiferent, stătea
maiorul Murgu, pe care ar fi trebuit - politețe elementară, să-l salut, dar n-am
făcut-o, să nu mă dau de gol. Deja lucrurile se complicau, intrarea incognito,
cu turma, pe la punctul de control, picase, deci trebuia adoptată o altă soluție,
cea a legendării. Frustrarea era însă mare, mai ales că gardul se termina
chiar din stânga punctului de control și aș fi putut intra în unitate fluierând.
Dar ordinul fusese clar, doar pe la punctul de control.
Am încercat să prezint în grabă un ordin de serviciu, pe care scria că
veneam de la Caransebeș, aveam un ordin de distribuție pentru niște piese
de schimb pentru tehnica de transmisiuni, documentele erau în regulă,
semnate, parafate, deci credibile, dar maistrul militar, sub atenta
supraveghere a căpitanului, m-a rugat politicos să aștept puțin, până termină
132
verificarea documentelor personalului care intra în unitate. Căpitanul, a cărui

privire, atât cât am reușit să i-o surprind, părea bănuitoare, dar n-a intervenit
decât la sfârșit, întrebându-mă pe cine caut. I-am spus aceiași poveste, s-a
uitat la documente, cred că nu s-a îndoit de autenticitatea lor, i-a sugerat
maistrului să cheme pe cineva de la transmisiuni și să mă conducă în unitate.
Aproape, aproape reușisem. Mă și gândeam cum să-l fentez pe însoțitor, să
scap de el și să ajung în comandament, să mă prezint generalului Ionescu.
Între timp a plecat spre comandament și maiorul Murgu.
Cât timp am mai stat la poartă să vină să mă ia cineva, a venit un alt
ofițer din unitate, tot căpitan – mai târziu aveam să aflu că era ofițerul cu
contrainformațiile – s-a uitat și el la documente, n-a avut nici o obiecție și,
politicos, mi-a spus să aștept să mă ia însoțitorul. Dinspre unitate a revenit
însă căpitanul care supraveghease accesul în unitate și, oarecum ironic, mi
s-a adresat familiar:
− Hai cu mine Tănase. Gata, s-a încheiat, hai să mergem la masă.
La nedumerirea mea s-a adăugat și cea a maistrului de serviciu pe
punctul de control.
− Lasă-l să intre, e cercetaș de la Buzău, dar și-a încheiat misiunea.
Știe de el generalul Ionescu.
N-am mai avut replică, iar el a început să râdă și mi-a spus că maiorul
Murgu deja raportase generalului Ionescu că ne-am făcut treaba, nu m-au
mai dus la general, am mers direct la popotă, unde Ionel, în ținută de soldat,
și Marian serveau deja micul dejun. Când m-au văzut, au început și ei să râdă.
Căpitanul T. era șeful de stat major al unității de aviație de la cotul
Dunării, își făcuse treaba bine, deși nu-i fusese ușor. O unitate de aviație, cu
perimetrul pe care îl avea, era, pe vremea aceea, foarte greu de păzit. Iar noi
îl pusesem la grea încercare. Ionel mersese seara precedentă în colonie,
orășelul aviatorilor, să ia pulsul locului, dar a avut ghinionul să se întâlnească
la poștă cu acest căpitan, care l-a dibuit cu repeziciune că nu-i de-acolo, l-a
întrebat pe cine caută, el a răspuns că are un frate în unitate, militar în termen,
și vrea să-l vadă. L-a întrebat cum îl cheamă pe fratele, iar Ionel, în lipsă de
inspirație, a spus numele meu. Doar ăsta i-a venit atunci în minte. L-au căutat
pe soldatul Tănase vreo jumătate de oră, nu era la nici o subunitate, nici la
cei de la geniu care lucrau la pistă și, când a văzut Ionel că gluma se
îngroașă, a rupt-o la fugă în lanul de grâu din fața unității. Căpitanul după el.
N-a reușit să-l prindă, deși nici el nu stătea rău cu condiția fizică, dar Ionel…
de, infanterist. Căpitanul s-a lăsat în cele din urmă păgubaș, s-a întors în
unitate, a luat ARO-ul și un locotenent și apoi s-au îndreptat spre gară, unde,
așa cum am arătat, l-au căutat pe Ionel. Nu l-au găsit, au plecat spre unitate,
133
dar locotenentul și-a adus aminte de unde îl cunoaște pe ofițerul nostru: de

la Buzău, zburaseră împreună într-un AN-26, pe când era elev la școala de
ofițeri de la Bobocu și făceau salturile cu parașuta, iar el, Marian era instructor
în avion. Ghinionul lui. În schimb, chiar dacă a trebuit să uite de soldatul pe
care, chipurile, ar fi trebuit să-l aștepte la gară, a dormit omenește în căminul
de garnizoană, pe când eu și Norel ne-am luptat cu țânțarii în liceul CFR.
Ionel P. însă n-a prea dormit. După ce i-au pierdut urma, când s-a
lăsat întunericul, s-a schimbat în ținuta de soldat și s-a întors în colonia
cu locuințele aviatorilor reușind să între în unitate pe lângă niște cotețe de
păsări. A ajuns în fața comandamentului, dar fiindcă nu avea ce să facă
până dimineața, și-a căutat un culcuș, și nu a găsit alt loc decât o gheretă
de pe platforma punctului meteo, unde este instalată aparatura specifică.
Și pentru că-l înghioldeau niște termometre, le-a demontat din suporturile
lor și și-a făcut loc să doarmă. Dimineața devreme însă, soldatul de la
meteo, conștiincios, când a venit să citească temperatura, a dat de un
confrate în cușetă, care îi deranjase aparatura, și nu a mai fost mult până
la întrebări și răspunsuri în pumni și șuturi. Alarmat de zgomote, ofițerul
de serviciu al unității a chemat garda și i-a băgat pe amândoi la arest. I-a
scos la sosirea comandantului, Ionel a trebuit să-și recunoască faptele, iar
acum servea liniștit micul dejun, împreună cu urmăritorul său, căpitanul T.
care îl alergase prin grâu și care, de l-ar fi prins, nu l-ar fi iertat pentru
pantalonii terfeliți prin holdă.
Pe Marian, care petrecuse noaptea la căminul de garnizoană, nu l-a
mai întrebat nimeni de soldatul său.
Când am ieșit de la masă, însoțiți de căpitanul T., pe alee se îndrepta
spre noi Norel, însoțit de un soldat de la punctul de control, direct spre sala
de mese. N-apucase să-și mai spună legenda - ofițer de la Consiliul Politic
Superior al Armatei - la poartă era deja așteptat.
Maiorul Murgu ne-a mulțumit la toți, reușisem să testăm vigilența
unității, ne-a spus că generalul Ionescu se arătase, la rândul său, mulțumit
de acțiunea noastră, dar și de răspunsul aviatorilor. A fost, dacă putem spune,
un meci egal, o remiză propusă în final de eșalonul superior, din care fiecare
jucător a tras învățăminte pentru partidele viitoare.
Am rămas să plecăm la Buzău cu un AN-26 care urma să sosească
înainte de prânz cu un echipaj de parașutiști pe care să-i lanseze deasupra
aerodromului din Bărăgan, în cadrul unui exercițiu tactic.
Avionul a venit la ora stabilită, a făcut o trecere la verticala pistei, după
care a luat înălțime și, la a doua trecere, a lansat o grupă de vreo 15 oameni.
Cu certitudine, comanda unității de aviație a știut de acest exercițiu,
134
subunitatea de gardă și cea de intervenție au acționat corespunzător, în

schimb cei de la pistă, în special soldații care lucrau pe acolo, au fost luați
prin surprindere, mai ales că parașutiștii au deschis focul din aer. În final
exercițiul a reușit, chiar dacă unii dintre cei lansați au avut ceva de furcă cu
acești vajnici apărători ai aerodromului înarmați cu sape și lopeți.
Aviatorii ne-au prezentat apoi, cu justificată mândrie, unitatea cu
vestitele sale MIG-uri, Icari argintii, aliniați la pistă, care fremătau parcă sub
soarele Bărăganului, așteptându-și nerăbdători călăreții să sară peste linia de
orizont – dar și cu IL-28, un avion mai puțin la vedere în vremea aia, dar foarte
eficient prin ochiul său iscoditor în câmpul de luptă.
Am plecat din unitatea de pe malul Dunării mulțumiți că ne-am
îndeplinit, în termenii prestabiliți, misiunea, chiar dacă n-am avut timp s-o
pregătim minuțios, fără să lăsăm însă urme prea adânci în curtea aviatorilor,
nici n-ar fi meritat să tragă ponoasele în urma acțiunii noastre, principala lor
menire acolo era să zboare, să păzească din aer granița de la Dunăre la
Marea cea Mare.
Drumul înapoi la Buzău l-am făcut cu avionul, împreună cu colegii
parașutiști care săriseră în cadrul exercițiului tactic - ofițeri cursanți la Cursul
de perfecționare cadre parașutiști condus de maiorul Murgu. A fost prima
dată când am zburat cu un asemenea avion la joasă înălțime – 300-400 m,
cu trapa deschisă la cererea călătorilor – căldură mare! – fără parașută în
spate! Când vezi pământul de la înălțimea asta, fără să simți strânsoarea
ocrotitoare a parașutei… Câmpia scăldată în soare, întretăiată de șosele și
căi ferate, cu ochiuri de apă și resturi de pădure risipite printre lanurile de
grâu și porumb, cu Ialomița și Buzăul răsucindu-și undele pe sub sălcii în
arșița amiezii – o peliculă derulată live sub picioarele noastre – ne-a mai
îndulcit oarecum disconfortul.
La aterizare, pe Bobocu, colegii de la unitate, cu parașutele aliniate la
start, ne așteptau să ne ia avionul și să sară din el. Noi am plecat acasă cu
prima mașină disponibilă, deși nu fără o undă de regret, căci nu ne-ar fi stat
rău să facem și noi două, trei parașutări. Dar toate la timpul lor. Peste vreo
doi ani și ceva, în decembrie ‘89, ne-a venit nouă, parașutiștilor, rândul să
apărăm - pe reale - un aerodrom militar. Cel de la Otopeni. Dar asta-i altă
poveste, cu alți actori, cu alt final...
Cercetașii buzoieni, anul I, nr. 2, noiembrie 2013, pp. 3-6
135
O MĂRTURISIRE ÎNTÂRZIATĂ
Colonel (r) Gheorghe Mateescu
Mărturisesc acum, când am împlinit 64 de ani și sunt pensionar, că nu

am fost tocmai corect când am afirmat că am ajuns ofițer după ce am absolvit
Liceul Militar „Dimitrie Cantemir”, din Breaza, 4 ani, și Școala Militară de
Ofițeri Activi „Nicolae Bălcescu”, din Sibiu, 3 ani.
Pentru mine de fapt școala militară a durat 4 ani. Probabil că vă mirați,
știind că Școala Militară de Ofițeri Activi „Nicolae Bălcescu” dura 3 ani și că
nu am rămas repetent. Să mă explic...
În anul doi am fost selecționat pentru specialitatea cercetare, adică
m-am aflat printre cei 21 de elevi din aproximativ 300, care am corespuns
cerințelor. Mi-am dorit și am ales să merg la cercetare după ce am discutat
cu prietenul (răposatul) locotenent și mai târziu colonel, Remus
Ghergulescu și cu locotenentul și mai târziu colonelul Gheorghe Truțulescu,
care erau mai mari decât mine cu un an, și care mi-au spus că dacă vreau
să fac cu adevărat cercetare trebuie să fac tot posibilul să ajung la Buzău,
la Batalionul 404 Cercetare. Ei erau deja acolo și datorită rezultatelor bune,
am putut solicita comandantului meu de pluton de atunci să fac stagiul ca
elev în anul 3 la Buzău.
Am avut ocazia să văd cu ochii mei ce însemna să fii comandant de
grup cercetare în acel batalion. Am fost impresionat și chiar un pic speriat
la început, pentru că îmi dădeam seama că tot ce acumulasem în școală
era prea puțin pentru cerințele de acolo. În sufletul meu se dădea o luptă
care mă făcea să mă întreb dacă oare nu era mai bine să țin seama de
proverbul românesc „decât codaș la oraș, mai bine în satul tău fruntaș”,
pentru că, apropos, dacă nu știați, eu sunt născut în Drobeta Turnu-Severin,
ca și Ghergulescu, și tatăl meu, cândva și el ofițer la Infanteria Marină, mă
ruga să fac tot posibilul să ajung acasă unde îmi putea pune și o „pilă” la
nevoie la Grăniceri.
În stagiu fiind, am făcut vizita medicală la Centrul de Medicină
Aeronautică unde am fost declarat „apt parașutist militar” și așa a început
aventura de o viață, pe care nu o regret și care mi-a marcat existența. Mult
mai târziu, când lucram în Statul Major General, un general îmi spunea că
Școala Militară trebuie să formeze acei lideri capabili să conducă
subunități etc., etc. L-am contrazis și i-am spus că nu poate crea decât
secretari UTC.
136
Dar să vă explic ce mă speriase atunci când eram în stagiu. Aveam în

organica grupului de cercetare un ajutor comandant grup cercetare și
radiotelegrafist, care era parașutist clasa I și radiotelegrafist clasa a II-a,
soldații de ciclul doi erau toți parașutiști clasa a III-a, unul de ciclul doi sau
întâi, care era și șofer. Și eu urma să devin „liderul” lor, urma să-i conduc...
eu care nici măcar nu eram atestat ca plior de parașute. Aveam în dotare
stații radio de care nici nu auzisem (mi-aduc aminte că atunci când lucram în
Comandamentul Aviației Militare, la un regiment de parașutiști, prin anii 1983,
deci cu 8 ani mai târziu, am făcut un raport în care ceream ca și regimentul
de parașutiști să fie dotat cu astfel de stații, iar șeful transmisiunilor de la
comandament mi-a răspuns că nu există astfel de stații în Armata României),
nu știam Morse, iar despre unele discipline de învățământ, precum
cercetarea operativă, distrugerile cu mijloace improvizate sau altele
asemenea, nu învățasem nimic în școală. Cu toate acestea am acceptat
provocarea, știind că mai am mult de învățat.
O întâmplare deosebită a fost la repartiția de la absolvirea școlii. Șeful
infanteriei din școală, colonelul Jipa „și” Ionel, cum îi plăcea să se prezinte,
cu care aveam o dispută referitoare la portul mustății, mi-a promis că va intra
la comisia de repartiție când voi fi chemat și va propune să fiu repartizat la
Plenița sau Vânju Mare. Văzând că nu sunt chemat și că mi-a trecut rândul,
a intrat la comisie unde a aflat că am fost selecționat de Direcția Informații a
Armatei și repartizat la Batalionul 404 Cercetare. Ne-am despărțit totuși în
relații amiabile.
După un „scurt” concediu m-am prezentat la unitate și am intrat într-un
program de pregătire în urma căruia am fost brevetat ca parașutist militar
după două luni, lucru care nu însemna însă că mi-am ajuns subordonații. Nu
pot însă să mă plâng. Spiritul de camaraderie și grija cu care comandanții și
șefii ne ajutau și ne sprijineau au fost deosebite. Nu pot să uit cum maiorul,
mai târziu colonelul Tudor Ganea mi-a confecționat un dispozitiv cu o cască
și un manipulator cu care mă antrenam inclusiv în timpul liber acasă ca să
capăt viteza necesară să pot obține clasa a-III-a ca radiotelegrafist și să nu
mai primesc prin stație un „SPS”, prescurtare care nu era de fapt în Codul
Transmisionistului și care se traducea prin „schimbați prostul de la stație”.
După doi ani am ajuns la Cursul de Comandanți Companii Cercetare
unde am reluat cu profesori tot ce învățasem prin grija comandanților în
batalion. O întâmplare haioasă a fost când la un curs de cercetare operativă,
profesorul, un colonel foarte pregătit în domeniu (pe nume Burghelea) ne-a
spus să nu facem ca un cercetaș care a încercat să facă observarea unui
obiectiv militar dintr-un obiectiv economic și a fost prins. Atunci m-am ridicat
137
în picioare și dânsul foarte contrariat m-a întrebat ce s-a întâmplat. I-am

raportat că eu sunt acel cercetaș și a fost un moment de veselie după care a
trebuit să dau mai multe explicații.
Dar dincolo de aceste mici insuccese am avut și mai multe rezultate
pentru care am fost recompensat chiar de șeful Direcției Informații a Armatei,
așa cum a fost la aplicația de la Râmnicu Sărat, de exemplu. A fost și aici o
mică întâmplare care mi-a rămas întipărită în memorie. Trebuia să ne întâlnim
cu coordonatorul nostru, colonelul Dumitriu, într-o grădină de vară de la
marginea orașului, eu cu un însoțitor și Truțulescu cu un însoțitor. Când a
apărut pe masă un ziar, acesta fiind semnalul că ne putem apropia, ne-am
prezentat colonelului. Am comandat toți câte o sută de votcă și după ce am
dat noroc Truțulescu a început raportul. Dar nu a apucat să termine, că în
fața grădinii de vară a oprit o mașină care purta ca semn de recunoaștere un
triunghi, ceea ce însemna că era a contrainformatorilor. Atunci colonelul
Dumitriu ne-a dat ordin să dispărem. Ne-am ascuns și când a reapărut ziarul
pe masă am revenit și, spre surprinderea noastră, toate paharele de pe masă
erau goale... colonelul explicându-ne că nu putea să stea singur la masă cu
cinci pahare pline așa că le-a golit.
În anul 1980 am plecat la Academia Militară și m-am despărțit de acest
colectiv minunat, dar am luat cu mine tot ce am învățat și, pentru că după
Academie am fost repartizat la un regiment de parașutiști, am ținut aproape
cu acești colegi, indiferent de structura în care am lucrat.
De fapt întreaga mărturisire s-a vrut a fi o mică poveste a unei părți din
viața și cariera mea. Cred că mulți colegi sunt de acord cu mărturisirea mea
și ei trecând prin aceleași situații. Am reușit să devin cu adevărat un
comandant de grup cam după încă „aproximativ” un an de pregătire „de
specialitate”.
138
PRIMA MEA PARAȘUTARE
Colonel (rtr) Niculae Vochin
Stimate cititor, îmi cer scuze pentru modul în care am redactat acest
articol, dar l-am scris din inimă și la îndemnul unor camarazi, în ideea că cei
avizați, pot înțelege modul de instruire al cercetașilor anilor 1970.
În lunile aprilie-mai 1976 am executat stagiul ca elev sergent la
Batalionul de cercetare (Unitatea Militară 01847 „C”). După prezentarea la
comandant, am fost repartizați la grupurile de cercetare din cadrul
batalionului. La primul contact cu activitățile specifice am fost profund
impresionat de disciplinele pe care le executau cercetașii, dar și de relațiile
dintre cadre și militarii în termen. Mai târziu am înțeles de ce relațiile dintre
erau mai apropiate (fără a depăși prevederile regulamentelor).
Eram foarte bine pregătit ca cercetaș, dar afon la capitolul cercetare în
dispozitivul inamicului. Trebuie să menționez că am fost repartizat la un grup
de cercetare care nu avea încadrat ofițer. Uneori mă simțeam rușinat când
radiotelegrafistul (subofițer cu 2-3 ani vechime) sau gradații, mă învățau cum
trebuie executate exercițiile de specialitate.
Comandantul de companie, locotenentul major Nicu Murgu ne-a făcut
o prezentare a unității și ne-a pus la dispoziție câteva regulamente pe care
se baza instrucția de specialitate. „Teoria ca teoria, dar practica te omoară”.
Am convenit cu radiotelegrafistul grupului, sergentul major Vasile Tănase să
preia conducerea activităților de pregătire pentru instrucția de parașutare. Mai
aveam un complex de inferioritate față de militarii în termen de ciclul II,
brevetați, care, în baza de parașutare la sol și la pliaj, erau șefi de ateliere,
iar eu mă instruiam cot la cot cu militarii de ciclul I.
În prezența domnului locotenent-colonel Dumitru Buligioiu, locțiitorul
pentru zbor și parașutare, am susținut toate examenele pentru admiterea la
zbor și parașutare, după ce am îndeplinit baremele medicale la Institutul de
medicină aeronautică, București.
Trenajorul, scara progresivă, barca, inelele plafon, cadrul rotativ, cercul
acrobatic, saltul în față la înălțime (4-5 m) cu prinderea frânghiei și plasa
elastică (batudă) erau exerciții zilnice. Aveam un număr de exersări (de
exemplu: la trenajor minim 30 de salturi). Am făcut multă pregătire fizică
(aproximativ cât în școala militară), la care se adăuga pregătirea fizică
specifică pentru parașutare, toate combinate cu pregătirea teoretică
(cunoașterea tehnicii de parașutare, a incidentelor de parașutare și a modului
139
de remediere și, bineînțeles, pliajul). Toate trebuiau executate perfect, nu

exista indulgență pentru nimeni. Executam, învățam, într-un ritm alert și mă
miram de ceea ce urma să fac. Sibiul, cazarma, nici nu mai existau în mintea
mea atunci. Ca o paranteză, fiecare elev, la întoarcerea din stagiu, trebuia să
întocmească o lucrare de specialitate (cercetare tactică la nivel de pluton de
cercetare). Când i-am raportat comandantului de companie ce sarcină
didactică aveam de îndeplinit, acesta a râs și mi-a spus: „noi, aici, facem
pregătire pentru cercetarea strategică, iar regulamentele pentru cercetarea
tactică (terestră) nici nu există la biblioteca unității”. Cu chiu, cu vai, grație
unor ofițeri care veneau de la subunitățile de cercetare din trupele terestre,
am reușit să mă achit și de sarcina didactică pe care o aveam. După
parcurgerea tuturor temelor și ședințelor specifice am susținut examenul și
am fost admis, cu un punctaj foarte bun, la zbor și parașutare.
Nu știu alții cum au perceput zborul de aclimatizare și prima parașutare,
dar eu am trăit acele momente la intensitate maximă. Așteptam cu nerăbdare,
dar și cu teamă, să fiu și eu în rândul parașutiștilor din grupul pe care-l
comandam. Cu cât se apropia ziua cea mare, cu atât mai mult analizam și
repetam în gând ce trebuia să fac. Auzisem și poveștile despre „ambasadori”
(parașutiștii pe care îi aduce avionul la aterizare, fără ca aceștia să aibă
curajul de a părăsi aeronava), dar asta ar fi însemnat o mare dezonoare și
dezamăgire pentru mine. Nu aș mai fi putut să stau în fața grupului, să-i
privesc în ochi și să le cer „faceți ca mine”.
Am analizat cadrele și militarii în termen care executau parașutări și am
înțeles că dacă vreau să fiu ca ei trebuie, în primul rând, să fiu brevetat
parașutist. Îmi amintesc o fază… când comandantul de companie mi-a
ordonat să merg cu compania la sala de mese, regula era ca deplasarea să
se execute cu cântec, pas de defilare, pas alergător etc. Varianta cea mai
ușoară era deplasarea cu cântec. Cântecul era, bineînțeles, Imnul
parașutiștilor „Când privesc cerul fără nori…”. Ostașii cântau cu foc, iar eu
m-am simțit atât de mic în sufletul meu și mi-am propus, cu orice preț, să fiu
și eu ca ei: parașutist-cercetaș.
Cu o seară înainte de executarea primei parașutări am discutat cu colegii
mei și erau și ei destul de încordați ca și militarii de ciclul I. Militarii de ciclul II
ne încurajau, încercau să ne transmită trăirile din experiența lor, cum este să
fii în ușa avionului (să te uiți la aripa avionului și nu în jos), „căderea în puț”
(momentul dintre acționarea comenzii și intrarea în sarcină a parașutei, când
se depliază suspantele), și multe altele trăiri și sentimente. Cert este că atunci
când simți „căderea în puț”, pentru cei neavizați, este semnul miraculos al
deplierii suspantelor, care te anunță că parașuta se deschide.
140
În acea noapte am avut un somn destul de agitat, în care am „trăit” nu

mai puțin de 2-3 „căderi în puț”.
La aerodrom, dimineață senină, se execută pregătirile necesare:
descărcarea tehnicii, aranjarea parașutelor, controlul tehnic faza I-a, apoi,
conform planului, echiparea, controlul tehnic faza a II-a, îmbarcarea… În
suflet lupta continua în a fi sau a nu fi cercetaș-parașutist. După echiparea cu
parașuta, în minte îmi venea, anticipat, filmul a ceea ce trebuia să execut.
În sfârșit, aeronava AN-2 decolează, iarba începe să devină o masă
compactă, verde, roțile se desprind și iată-ne ajunși deasupra fabricii de
sârmă, viraj dreapta, fabrica de geamuri, Pd. Frasinu, Spătaru, Costești, și
parcă timpul se dilata… Este cel mai bun exemplu pentru conceptul filozofic
de dilatare a timpului. Undeva, în stânga, calea ferată și gata… un scurt
semnal sonor, becul roșu se aprinde, instructorul ne invită să ne ridicăm.
Până în acel moment, instructorul, locotenentul major Ion Ifteni,
încercase să întrețină o atmosferă mai destinsă, dar în zadar. Circula printre
parașutiști vorba că dacă cineva încerca să-ți bage un ac în fund, acesta se
rupea, atât de mare era tensiunea…
În sfârșit, becul verde se aprinde, sirena, o bătaie pe umăr și începe
parașutarea… Eu am sărit penultimul din echipaj, după camarazii mei Dan
Miu, Ginel Dinu și Vio Tănase. Ultimul din echipaj a sărit instructorul nostru,
locotenentul-colonel Dumitru Buligioiu.
Piciorul drept în prag și m-am aruncat direct în gol... 101, 102, 103,
104, 105, comandă, timpul se dilata, mi s-a părut o veșnicie până a trecut
„căderea în puț”, un șoc brusc și, minune… parașuta s-a deschis, frumos.
Controlul vizual: voalură, suspante, dispozitiv de largare, turul de orizont…
pe care le-am învățat la trenajor.
Zgomotul aeronavei s-a stins și o liniște fantastică m-a cuprins. Am
simțit o mulțumire pentru mine însumi, acum nu mai aveam acel complex de
inferioritate față de militarii cercetași. Mă simțeam fericit, nu știam unde să
mă uit mai întâi, dar apropierea pământului m-a făcut să-mi revin, să execut
ceea ce învățasem... vizarea locului de aterizare prin vârful ciucaleților
(ghetele speciale pentru parașutare).
Mi s-a făcut părul măciucă când am văzut că urma să aterizez peste o
turmă de oi care păștea liniștită pe islaz. Am tras de comandă dreapta să
schimb direcția și locul de aterizare, dar era prea târziu. M-a ajutat prezența
de spirit a ciobanului (era obișnuit cu noi, parașutiștii) și faptul că oile s-au
speriat, deoarece contactul cu solul a fost unul obișnuit.
Am făcut o aterizare corectă (din punctul meu de vedere), fără să simt
acel șoc despre care mi se spunea la scara progresivă. Ultimul din echipaj a
141
fost locțiitorul de parașutare, locotenentul colonel Dumitru Buligioiu, care

ne-a monitorizat permanent pe toți.
După aterizare ne-am adunat, plini de bucurie alături de acesta. După
felicitările de rigoare ne-a ordonat sec să ne deplasăm către locul de adunare
după parașutare, unde am primit felicitările și celorlalți parașutiști-cercetași
(cadre și militari în termen). Aici am simțit că am fost primit în rândul
cercetașilor operativ-strategici, unde am activat până la pensionare.
Mulțumesc bunului Dumnezeu, am executat peste 600 parașutări fără
niciun accident sau incident de parașutare.
Din păcate nu am fost brevetați în stagiu, ci în primăvara anului 1977,
după ce am fost repartizat comandant grup de cercetare în dispozitiv.
Când am ajuns la școala militară, după stagiu, camarazii de pluton ne
priveau cu respect și admirație, mai ales că pe lângă insigna „Militar de
frunte”, purtam ostentativ, cu mândrie și semnul de armă specific
parașutiștilor militari.
142
RĂZBOI ȘI PACE PE DRUMUL DE NOROI AL MĂTĂSII

(fragment din lucrarea în pregătire București-Kandahar dus-întors)
Ar trebui să plecăm mâine, 5 februarie 2011, de la Kandahar la Camp

Apache, lângă Qalat, dar nu e sigur, vremea e capricioasă, astăzi nu s-a
zburat spre Qalat, americanii nu se joacă cu restricțiile meteo. Spre seară
însă am fost anunțați că mâine vremea ne va permite să zburăm.
Dimineața, după micul dejun și echipare (vestă antiglonț, cască, armă)
ne-am deplasat cu microbuzul la heliport, unde elicopterele, care duc și aduc
luptătorii din zonele de acțiune, își îmbarcă sau debarcă pasagerii după o
ordine greu de deslușit, dar desigur, bine rânduită de un dirijor nevăzut. Cele
mari, Chinook CH-47, cu două motoare, fac un zgomot infernal.
Alături, pe pista principală a aeroportului militar de la Kandahar
/ Kandahar Airfield / KAF, decolează și aterizează avioanele de luptă, de
recunoaștere și de transport. Pe lângă cele de transport – uriașul C-130
Hercules și gigantul C-17 Globemaster III – operează și multe avioane civile,
și distingem și sovieticele AN-uri, cu care fac cărăușie moldovenii noștri de
peste Prut. Spațiul aerian, aici la Kandahar, este permanent aglomerat.
Aveam să mă conving ulterior că pista nu respira liberă mai mult de 1-2 minute.
La un moment dat, am văzut suprapuse în același cadru două Chinook-uri,
lângă care așteptau să se îmbarce miliarii români, în stânga lor un C-17 care
tocmai aterizase, alte două elicoptere mai mici căutau parcă, de la mică
înălțime, un loc liber să se așeze pe helidrom, pe pistă doi vânători au venit
unul după altul la aterizare, un pasager alb își urma și el procedura pe bretelă,
iar sus, proiectat pe fundalul masivului muntos din stânga pistei, staționa
silueta aerodinamică a unui aerostat (balon) care opera și el prin acest spațiu
aerian, trăgând cu ochiul la tot ce mișca prin jur. Dacă n-aș fi văzut tăblița cu
fotografiatul interzis, știind cât de drastici sunt americanii cu respectarea
regulilor de securitate a informațiilor, aș fi încercat o fotografiere. Cred c-ar fi
ieșit ceva, dar regulile sunt reguli…
În tot zgomotul ăsta, un soldat american, un negru mititel, își continua
somnul de dimineață, imperturbabil și impasibil, fără să-i pese de nimic, pe
pietrișul de lângă betonul heliportului, cu capul pe sacul de echipament și cu
pușca sub braț. Și îmi pare rău că nici pe el nu l-am putut fotografia.
Peste vreo jumătate de oră ne-au venit și nouă elicopterele, inițial am
crezut că vom zbura cu cele mai mici, dar loadmaster-ul ne-a dus la un
Chinook din cele două care așteptau la îmbarcare.
143
Băieții cu centrajul, adică tehnicii elicopterului, ne-au invitat la bordul

aeronavei, am pus sacii cu echipament pe mijloc, spre cabina de pilotaj, iar
în spatele lor au adus două containere pe care le-au legat, de asemenea, cu
o chingă. La rândul nostru, ni s-a indicat să ne așezăm pe băncile laterale și
să ne fixăm centurile de siguranță.
La 9.30 am decolat. În spatele cabinei, la stânga și dreapta, doi
airborne cărora nu le-am văzut chipurile din cauza căștilor și ochelarilor, au
luat poziție la cele două mitraliere fixate în uși. Al treilea loadmaster s-a
ocupat de partea din spate a aeronavei, și după ce a fixat bine încărcătura, a
ridicat o trapă din burta elicopterului, s-a așezat cu fața în jos pe podea și, în
prima parte a traiectului, a cercetat solul. Elicopterul a mai făcut câteva
manevre înaintea decolării, după care s-a ridicat și a luat direcția de zbor pe
deasupra șoselei – așa-zisa Autostradă A1 – care seamănă, sau sunt eu
răutăcios, cu șoseaua Mizil - Căldărușanca, via Amaru. Prin trapa din podea
am văzut câteva mașini, după care am pierdut șoseaua din cadru. Aeronava
a zburat la mică înălțime, cu ușile deschise, un curent îngrozitor străbătea
interiorul aparatului, bine că am fost echipați corespunzător, fesul de sub
cască s-a dovedit de reală utilitate. Pe geamurile laterale și prin trapa din
podea am putut vedea câteva așezări, cu puține locuințe, mai mult niște zidiri
rectangulare din pământ, niște corturi mai mari și, cred, niște stâne. Sau, cel
puțin, așa păreau. Am văzut chiar și câteva grupuri de animale, probabil oi,
ce-or fi păscând oare pe terenul acesta arid pe care nu crește nimic…?
Am lăsat repede în urmă grădinile – așa îmi păreau terenurile de la
nord-estul Kandaharului, împrejmuite și cu vagi urme de irigare – și ușor,
ușor, terenul a devenit galben-cenușiu, cu tente maronii pe alocuri. În stânga
și în dreapta, atât cât puteam vedea cu ochii, numai uscăciune, teren arid,
zgâriat de albiile secate ale unor râuri sau pâraie care, atunci când plouă, duc
la vale apa de pe versanți. Când nu plouă, urmele lor sunt dezolante, ca niște
răni urâte, cicatrizate.
Curând, de o parte și de alta a direcției de zbor au început să se înalțe
spinările zimțate ale munților, niște ridicături masive de piatră stearpă,
chinuită de vânt. Jos, prin trapă, același peisaj dezolant, lipsit de vegetație,
ca o imagine multiplicată la o scară uriașă a unei albii de pârâu din Bărăganul
nostru de pe care s-a retras apa ultimei viituri și a rămas lutul prăjit și crăpat
de soarele ucigător al lui august.
Pe ultima parte a traseului, când valea pe care ne-am strecurat s-a
lărgit și munții s-au aplatizat, lăsând locul unui podiș la fel de arid, am văzut,
la stânga, în plan îndepărtat, crestele altor munți conturate de albul zăpezii.
Elicopterul a virat spre stânga, a survolat o bază militară – am început
să le recunosc de acum – nu știu însă care este aceasta, probabil Camp
144
Lagman – s-a așezat pe un heliport de la marginea acesteia, dar s-a ridicat

repede și, după câteva minute, am aterizat la Camp Apache.
Ne-au așteptat băieții noștri, am făcut o fotografie cu elicopterul, care,
după ce ne-a lăsat pe noi, s-a ridicat în aer și a plecat. Noi ne-am îmbarcat
în Humvee-uri și am străbătut aproape toată baza, până la locul de dispunere
al detașamentului românesc. Aceiași imagine cu barăci, parapete și buncăre
de beton, containere, foișoare de observare, garduri de sârmă ghimpată,
autovehicule și mașini de luptă blindate. Drumul, din loc în loc marcat cu
„cocoașe”, care obligă la reducerea vitezei.
În campul nostru ne-a așteptat comandantul detașamentului și ne-a
făcut o scurtă prezentare a bazei, a TOC / Tactical Operations Center (uite
cum am început să mă familiarizez cu abrevierile, deși nu le pricep încă pe
toate și nici nu-mi place păsăreasca asta), iar la Casa Românească, – o
încăpere în care au improvizat un loc de relaxare și de socializare, un fel de
bar, decorat cu suveniruri folclorice de-ale noastre, lucruri ieftine, dar cu ce
valoare aici, la mii de kilometri de casă! – am servit o cafea – băuturile
alcoolice sunt interzise cu desăvârșire în teatrul de operații – și am intrat în
atmosferă. Băieții sunt oarecum relaxați, deși misiunile nu sunt tocmai
ușoare, însă cooperează bine cu localnicii și se bucură de aprecierea
acestora când le vin în ajutor. Un exemplu este școala de șoferi, organizată
de echipa noastră, foarte apreciată de afgani.
Am mers la masă, sala de mese este mult mai mică decât cele din baza
de la Kandahar, mâncarea însă parcă este mai bună, mai apropiată de
gusturile noastre, mi-au recomandat o ciorbă de fasole, care a fost, într-adevăr,
delicioasă, spre deosebire de bean soup-ul pe care l-am încercat la
Kandahar. Ciorba de fasole se pare că este la fel de bună pretutindeni. În
rest, același răsfăț culinar asiatic, foarte picant. Băieții care serveau erau tot
asiatici și la fel de amabili, dar, spre deosebire de cei din Kandahar, au
început s-o rupă câte puțin și în limba română. Pentru că majoritatea celor
care mănâncă aici sunt români.
Spațiile de cazare sunt și în Camp Apache destul de confortabile, dar
nu îndeajuns de spațioase și călduroase ca cele din Kandahar, așa că sacul
de dormit pe care l-am cărat din țară și-a dovedit utilitatea. Problema
toaletelor și a dușurilor este puțin mai delicată, se află într-un container situat
la capătul celălalt al barăcilor, e nevoie de lanternă pentru a ne deplasa
noaptea, dar cum nu avem altă variantă, ne descurcăm.
Este 5 februarie, la 16.00 l-am sunat pe Costel Tudorache, colegul și
prietenul meu de liceu, e ziua lui, a împlinit 50 de ani. La mulți ani din inima
Asiei, din Afganistan, prietene!
145
Am vizitat puțin baza, în special prin sectorul românilor. Aceiași

concentrare de barăci și de tehnică. La sala de sport aparatură de ultimă
generație. Americanii trag și aici de fiare la greu. Nu știu dacă și cu fast-food-ul
stau la fel ca în Kandahar.
La 17.00 am participat la pregătirea misiunii de mâine. O patrulă
urmează să execute o patrulare pe itinerariul Camp Apache-Qalat-Castelul
lui Alexandru cel Mare-Camp Lagman. Sunt repartizat pe locul din dreapta
spate în mașina blindată E/Echo, ultima din cele patru, numerotate la fel, cu
litere (A/Alpha, B/Bravo, C/Charlie). Comandantul patrulei, un căpitan tânăr
și bazat, prezintă în fraze scurte și concise misiunea, itinerariul, măsurile de
protecție și acțiunea în caz de atac cu IED/Improvised Explosive Device
(Dispozitive Explozive Improvizate). Variantele de acțiune sunt ilustrate
virtual, pe ecran. Misiunea de mâine este o modalitate eficace de predare a
responsabilităților de la o echipă la alta. Nu sunt indicii că ar exista vreo
amenințare. Sper ca prima mea ieșire din bază să fie OK.
Seara ne-am adunat din nou la Casa Românească și am fost serviți cu
ceaiuri și sucuri. Discuții ostășești, atmosferă frumoasă. Printre cei veniți
recent din țară este și un ofițer care s-a întâlnit cu fratele său, aflat de mai
multe luni aici, în Afganistan, cu alt detașament. Emoționant!
La televizor, ProTV-ul cu știri din țară. Nimic interesant, în afară de
continuarea revoltei din Egipt.
În jurul orei 23.00 ne-am culcat. A fost frig. Am dormit îmbrăcat în
trening. Spre dimineață nu am mai putut dormi.
Afară ploua mocănește.
M-am sculat prea devreme și în frig. La toalete e aglomerație mare,
parcă sunt prea puține la câți oameni sunt aici. În schimb, la fel ca în
Kandahar, toaletele sunt curate. Aveam să văd mai târziu că și pentru acest
sector sunt plătiți „contractorii”, niște asiatici care fac curățenie.
La 9 fără un sfert m-am prezentat pe platoul unde urma să ne
îmbarcăm în Humvee-uri. Echipat cu cască, vestă antiglonț, armă, cartușe de
război. La 9 fix ne-am îmbarcat. Comandantul patrulei a verificat legătura prin
radio și a reamintit pe scurt misiunea. Aud tot ce se vorbește prin radio și se
vorbește doar atât cât trebuie. Nu știu dacă stațiile astea, americane desigur,
care sunt pe aceste mașini blindate, au și ele inscripționate deja consacrata
avertizare „Atenție, dușmanul ascultă” cu care ne obișnuise tehnica sovietică
și, mai apoi, cea de producție românească, cu care am lucrat ca elev și apoi
ca ofițer de transmisiuni.
Am străbătut aproape toată baza și, înainte de a ieși în exteriorul ei,
ne-am încărcat, conform procedurii, armamentul din dotare. Am ieșit în afara
146
bazei, echipați de luptă, gata să ripostăm dacă va fi nevoie. Băieții sunt însă
optimiști, nu este prima lor misiune de acest gen și știu bine ce au de făcut.
Locotenentul nostru, cel care comandă mașina în care mă aflu, are acea
dezinvoltură a profesionistului sigur pe el. Răspunde scurt la apelurile
comandantului patrulei, confirmând că știe procedura. Este artilerist, dar le
știe și la infanterie. Se cunoaște pregătirea făcută înainte de misiune, dar mai
ales omogenizarea și sincronizarea echipei, dobândite pe timpul celor șase
luni de misiune. La fel de siguri pe ei sunt și ceilalți membri ai echipajului,
mecanicul conductor, trăgătorul la mitralieră – gunnerul care stă în picioare
cu bustul ieșit prin turelă – și cel din spate, din stânga mea. Cât despre cel
din dreapta spate, navigatorul, adică eu, mă străduiesc să fiu calm, deși un
anumit freamăt interior nu poate fi negat, dat fiind ineditul situației.
Am ieșit din bază, am început să coborâm pe un drum de piatră și
pământ, ici-colo câte o construcție, adică o dărăpănătură din pământ, care ori
este o locuință, ori sediul unei afaceri, sau amândouă la un loc. Nu văd prea
multe din astea până jos, poate puțin mai multe la apropierea de marea
autostradă A1, la intrarea în Qalat. Ici-acolo, câte o locuință, tot din pământ,
pământ, pământ de culoarea lutului ud. Drumul, tot din pământ și piatră. La
intrarea în oraș – ce oraș mai e și ăsta?! – virăm la stânga și mergem preț de
aproape un kilometru pe asfalt. Pe autostradă! De-a stânga și de-a dreapta,
supermarket-uri. Adică niște barăci acoperite cu tablă, cu folii de plastic, cu
ce a găsit fiecare. Mărfurile, expuse la vedere, de toate și pentru toată lumea.
Anvelope uzate, legume, fructe, lemne de foc și probabil bune și pentru
construcțiile care se ridică pe aici. Foarte multe lemne, cred că sunt importate.
Atârnate în niște cârlige, bucăți de carne – probabil de oaie – fără nici o altă
precauție sanitară. Pe partea cealaltă a drumului, pe un tăpșan, un târg de
animale unde mai mulți orășeni negociau în jurul câtorva cârduri mici de oi.
Pe șosea/autostradă, mașini de tot felul, încărcate pitoresc și fără nici
o noimă, pe care mecanicii noștri conductori le ocolesc cu prudență. Regulile
șoferiei pe aici sunt total altfel și nici nu știu dacă sunt chiar reguli.
Nu mergem mult pe această șosea, pe dreapta același amalgam de
prăvălii, iar în stânga un deal pe care se văd urmele unei fortificații. Trecem
cu atenție printr-un sens giratoriu, probabil dacă nu singurul, cu siguranță cel
mai important din oraș, chiar dacă nu-i decât o întretăiere de două drumuri.
Plouă și strada nu este chiar animată, din fața magazinelor lor
proprietarii ne fac prietenoși semne cu mâna, alții însă nu se sinchisesc la
trecerea blindatelor, pe marginea șoselei doi localnici stau pe vine și discută
despre cine știe ce, un altul, cu AKM-ul pe un umăr și cu o umbrelă deschisă
în cealaltă mână, își vede liniștit de drumul lui, neimpresionat în vreun fel de
147
aceste mașini. Câțiva copii se întrec să ne facă cu mâna, probabil militarii

români i-au învățat cu dulciuri, dar de data asta mașinile nu opresc. Ne
continuăm drumul și, la următoarea intersecție, când de altfel se și termină
casele – aceleași construcții din lut – virăm la stânga și coloana ia în piept un
drum în câteva serpentine, până ajungem în vârful acestui deal străjuit de un
observator/foișor/pavilion de sticlă.
La intrarea în cetate, pentru că, de fapt, aici este una dintre fortificațiile
lui Alexandru cel Mare, castelul Ball Haizer, un avanpost sau o reședință
temporară în drumul său spre India, străjuiește ruginind un tun, probabil o
relicvă a războiului sovieto-afgan din anii optzeci ai secolului trecut. În
interiorul fortificației, după ce parcăm mașinile și coborâm, priveliștea este
plină de contrarii.
De jur-împrejur străjuiește un zid nu prea înalt și, în această curte
interioară se întâlnesc și coabitează, impasibile, mai multe epoci sau chiar
ere istorice. În partea dreaptă a porții de intrare, ruinele cetății lui Alexandru
cel Mare. Atât cât se mai vede din ea, are totuși o arhitectură interesantă,
clasicismul grec fiind ușor îndulcit la bolți și ferestre cu linii arabice sau poate
chiar asiatice. Cine știe ce meșteri o fi angajat Macedonul să-i ridice această
reședință pe Drumul Mătăsii. Acum însă totul este o ruină năpădită de fiare
vechi și gunoaie. Înălțător și deprimant! Peste două milenii și câteva sute de
ani de istorie lăsate în ignoranță și inconștiență. Timpul are însă, aici, alte
dimensiuni. Pe care ei, localnicii, le valorizează după propriile criterii.
Văzându-i, de multe ori ești tentat să crezi că peste ei nu au apucat să treacă
cele două milenii. În mijlocul curții interioare se înalță o movilă care, cu
siguranță, a servit ca observator marelui împărat și este folosit și astăzi, după
cum aveam să aflu, ca loc de întâlnire și sfat al liderilor locali. Sus tronează
o construcție din sticlă, un pavilion/observator, care te-ar face să crezi că este
special amenajat pentru a oferi turiștilor posibilitatea de a se bucura de
panorama împrejurimilor.
Am ajuns până sus și am văzut, într-adevăr, orașul. O aglomerare de
case de lut întretăiată de niște stradele înguste, o moschee și două clădiri
mai răsărite. Una dintre ele este locuința liderului local, contrastând cu cele
din jur prin mărime, dar și pentru că este văruită și acoperită cu tablă.
Cealaltă, de departe cea mai impozantă clădire din oraș, este școala
construită de americani. În jurul ei, alte clădiri mai mici, construite, de
asemenea, după model occidental și acoperite cu tablă.
Tot de aici, de sus, se vede și râul care străbate orașul, Tanag, dar și
târgul de animale, sensul giratoriu și construcțiile de lut dintr-o altă parte a
orașului. În partea opusă, la poalele dealului, o oarecare întreprindere
148
economică, unde probabil se încarcă mașinile cu piatră și pământ. Tot în zona

respectivă, vestigiile unei așezări care probabil făcea parte din anexele
cetății, locuite la vremea respectivă de pătura săracă a așezării. De aici, de
sus, se văd în depărtare și cele două baze militare americane, Camp Apache
și Camp Lagman.
La interior, curtea cetății este dominantă de două relee de
telecomunicații, doi piloni metalici foarte înalți, decorați cu o multitudine de
farfurii parabolice.
În coasta dealului din interior, un copac de care sunt atârnate mai
multe bucăți de pânză, ca niște flamuri sau ca niște basmale pestrițe. Aveam
să aflu că acolo era un cimitir autentic, cei trecuți la Allah fiind înmormântați
la tulpina acestui copac, în gropi simple, fără sicrie, doar înveliți într-un
cearceaf. În funcție de rangul defunctului în ierarhia socială locală, se atârna,
mai sus sau mai jos, pe ramurile copacului, o astfel de flamură, de o anumită
culoare. La baza potecii care urca spre acest copac se afla o construcție cam
cât un garaj de-al nostru, bine îngrijită și cu o ușă frumos ornată, în care se
pare, dar nu se știe sigur, este înmormântat un ștab local mai important. De
altfel, putem crede că stăpânii locului și-au dorit să-și stabilească aici
reședința, date fiind urmele unor construcții ulterioare marelui împărat. Dacă
avem în vedere existența aici a unei moschei, destul de arătoase și bine
îngrijite – din ceea ce putem vedea doar pe dinafară – putem spune că locul
are o însemnătate aparte pentru comunitatea locală. Câteva barăci de dată
mai recentă strică, parcă, acest amestec de vechi autentic și dezordine
recentă. Sunt barăcile în care este dislocat un grup de militari din ANA/Armata
Națională Afgană, care se pregătesc aici.
Am mers la ei acasă, adică în aceste barăci, și i-am găsit pe câțiva
stând de vorbă, la un ceai, cu militarii din patrula noastră. Sunt cunoștințe
vechi, se bucură de fiecare dată când vin militarii români, care, e drept, nu vin
niciodată cu mâna goală: alimente, sucuri, medicamente. Unul dintre ei, aflat
în îngrijirea sanitarului nostru – care ne-a însoțit în această misiune și mi-a
fost ghid – îi spune acestuia că încă nu i s-a vindecat piciorul la care s-a lovit
mai demult, și-l întreabă ce-i de făcut. Doctorul nostru îi mai dă câteva sfaturi,
dar îl îndrumă totuși spre spital. Numai că, înțeleg din spusele lui, cu tristețe,
spitalul e tocmai la Kabul și costă destul de mult.
Înăuntru e cald – niște sobe metalice cu burlanele scoase prin ferestre
își fac cât de cât treaba, în încăpere sunt mai multe paturi suprapuse, e puțin
întuneric, dar atmosfera e relaxantă. Ne înțelegem ușor cu ei, avem și un
interpret – de-al lor, plătit de americani – așa că ne împrietenim repede în
jurul unui ceai cald, foarte delicios.
149
Pe o masă, lângă fereastră, câteva stații radio americane, pe care se

instruiesc gazdele noastre. Nu știu cât vor reuși să le înțeleagă, dar
deocamdată le au și sunt destul de bune.
În curte sunt alte câteva barăci noi, construite de americani, încă
neterminate, care vor avea toate facilitățile pentru cazarea și instruirea
efectivelor afgane.
La plecare am mai făcut câteva poze, ne-am îmbarcat în blindate și
am coborât la șosea. Am virat la stânga, spre baza americană Lagman,
însoțiți continuu de o ploaie mocănească.
Am intrat în bază pe un drum aproape la fel ca cel spre Apache. Oare
cum s-ar putea deosebi drumurile pe aici? Între timp a început să plouă mai
tare. La intrarea în bază, un monument dedicat sergentului american
Anthony Lagman, căruia îi poartă numele. Am parcat blindatele imediat în
spatele acestui monument și ne-am deplasat spre CTZ / Combined Team
Zabul, unde se află și echipa de comandă a contingentului românesc, șeful
acesteia, colonelul Viorel Albăstroiu, fiind și locțiitor al comandantului bazei,
un general american.
Ne-au primit la ei și s-au bucurat să ne vadă. Nu știau de sosirea
noastră. Colonelul Albăstroiu, pe care îl văd prima dată, se arată stăpân pe
situație. Sediul CTZ-ului e bine dotat, cochet, cu birouri elegante, deși mici,
în schimb sala de briefing este destul de încăpătoare. I-am oferit două reviste
în limba engleză, am făcut fotografii, am scris în cartea de onoare a CTZ-ului
românesc. Mai scriseseră înaintea mea generalul David Petraeus,
comandantul forțelor americane în Afganistan, și comandorul Costel
Avrămescu, comandantul Centrului de Conducere Operațională din Statul
Major General, aflat într-o trecere în revistă a contingentelor românești din
T.O. Afganistan.
Am fost prezentat locțiitorului comandantului american al CTZ, un
maior tânăr și simpatic și am făcut fotografii.
Colonelul Albăstroiu m-a invitat la masă și, deși inițial ne grăbeam și
am refuzat politicos, am hotărât totuși să rămânem. Mâncarea este parcă mai
diversificată aici decât în Camp Apache, sala de mese mai mare și mai
interesantă, drapelele țărilor coaliției îi dau o notă de joint internațional,
„personalizează” locul, iar cele cinci sortimente de înghețată din care am avut
de ales au finalizat savuros acest prânz.
Când am vrut să ieșim din bază, după ce am înotat prin noroi – ploaia
nu mai contenea – am așteptat câteva minute bune în spatele a doi „șoferi
de șoferi” localnici, care blocaseră drumul cu o tehnologie automobilă mai
mult decât anacronică, ce nu voia să se mai miște din drum, însă nu se
150
sinchiseau că în spatele lor aștepta o întreagă coloană de blindate. Și nici nu

puteam să-i depășim, pentru că din față venea o altă coloană serioasă de
MRAP-uri, care, de asemenea, se străduiau să nu atingă mica bijuterie
afgană defectă.
Am reușit, într-un final, să ieșim, transportorul nostru a fost primul în
coloana patrulei, dar numai până la șosea, unde a făcut asigurarea coloanei
până ce toate mașinile au intrat pe artera principală, ia noi ne-am ocupat locul
în ariergardă. Ne-am întors pe același drum, afară ploua serios, prin geamul
de la ușă am văzut din nou cetatea Macedonului și m-am întrebat ce-o fi
căutat și el tocmai aici.
În stânga același Qalat ciudat, greu de categorisit ca oraș, dar, desigur,
altele sunt criteriile aici. După sensul giratoriu am virat la dreapta, spre baza
noastră, Apache.
O baie bună și puțină odihnă după amiază, până la lăsarea
întunericului. După masa de seară, vreo două ore la „Casa Românească”, cu
ceai, biscuiți și povești de acasă și de aici, de la capătul lumii. Câte dintre ele
ni le vom mai reaminti peste ani?
Pe ecranul televizorului, niște videoclipuri și muzică bună. În Egipt,
revolta continuă.
Cercetașii buzoieni, anul IV, nr. 5, noiembrie 2016, pp.31-35
151
ÎNCERC SĂ FIU PRINTRE ÎNVINGĂTORI
Colonel (rtr) Liviu Zanfirescu
Iată clipa! Clipa care are în voalura sa albă și mătăsoasă 60 de ani! Se

împlinesc șase decenii de la nașterea unei unități de elită în elita cercetării
Armatei române.
Nici nu putea fi altfel. Treaptă cu treaptă ea a zidit în oameni curaj, onoare,
demnitate zidindu-se de fapt pe sine, pornind de la tinerii chemați să-și satisfacă
stagiul militar sub drapel până la cei împliniți ca profesioniști ai armei...
În societatea românească avuseseră loc evenimente care au produs
schimbări în ansamblul acesteia dar, în bună măsură și în Oastea Țării.
An de an au crescut cerințele, exigențele în selecția militarilor, în
conformitate cu schimbările produse în organismul militar, în evoluția
conflictelor într-o altă paradigmă, bazată pe doctrina de coaliție și, evident,
pe o nouă Concepție Strategică a Armatei.
Au fost implementate din mers modificări a căror justețe a fost dovedită
în pregătirea militară de specialitate reală, în teatrele de operații.
Ceea ce a rămas remarcabil și de neclintit de-a lungul devenirii a fost
păstrarea și consolidarea spiritului de învingător. Acesta s-a evidențiat de la
înființarea unității prin exemplul comandanților, ofițerilor, subofițerilor,
gradaților și soldaților pe timpul unor aplicații (unele de amploare), pătrunderii
și activităților în dispozitivul „inamic”, la realizarea unor filme de instrucție,
omologarea unor recorduri în saltul cu parașuta, pe timpul evenimentelor din
decembrie ’89 cât și după. În acest sens stau mărturie eroii căzuți atât în febra
acestora precum: căpitan (post mortem) Claudiu Filote, sublocotenent (post
mortem) Dumitru Grădinaru, sublocotenent (post mortem) Traian-Dragoș
Ilieș, sublocotenent (post mortem) Florin-Mihai Oneț, cât și în Afganistan,
respectiv sublocotenenții (post mortem) Iosif-Silviu Fogorași, Mihai-Anton
Samuilă și Narcis Șonei. Jertfa lor îi păstrează vii printre noi!
De asemenea, rezultatele se regăsesc în felicitările, avansările (înainte
de termen) și recompensele acordate participanților. Urmare a performanțelor
realizate, a experienței dobândite unitatea, la un moment dat, a putut „găzdui”
un Curs specializat (componenta de învățământ) condus de către Direcția
Informații Militare.
Răsfoind amintirile revăd secvențe din perioada 1982-1986 când,
împreună cu colonelul Gheorghe Ștefan, am asigurat buna funcționare a
acestui curs, șase luni la Buzău, șase luni la București...
152
Ca să fiu mai exact, deschid cartea „Cercetașii - Elita Armatei României

- istorie și actualitate” a generalului de brigadă în retragere Mihai Chiriac,
apărută în anul 2006, sub egida Direcției Informații Militare, la pagina 345,
unde, urmărind „traseul întoarcerii în timp”, cu aceeași emoție, notam:
„N-a fost ușor, mai ales pentru familie (...) Totuși, aveam un handicap
care mă urmărea din vremea când făcusem și eu cursul: nu executasem
niciun salt cu parașuta?! (planificarea de atunci nu cuprindea și instrucția
desant-parașutare).
În baza spiritului de conservare gândeam că... sunt prea bătrân să mă
aventurez. Știam însă că la nevoie aș fi cutezat și încă serios! Mă justificam
susținând că, de fapt, important nu este atât saltul, cât activitatea cercetașului
odată ajuns la sol.
Șansa mea a fost să colaborez cu ofițeri aleși pe sprânceană, adevărați
reprezentanți ai elitei Armatei române, printre ei regăsindu-mi prieteni din
liceu și școala militară, ca maiorii Alexandru Roșca și Aristide Țintă.
Cei ce absolveau cursul dobândeau performanțe de specialitate cu
totul deosebite (...). Asemenea deprinderi specifice (de învingător) au fost
probate cu succes la aplicațiile cu pătrunderi pe obiective reale.
Retrăiesc, ca într-o adevărată Mașină a Timpului cu derulare
alternativă, de la repede la încet și invers, momente și acțiuni ale cursanților
în misiunile pe obiective reale din garnizoanele României...”
……………………………………………………………………………………….
La ora bilanțului, după reconstituire, când aproape toate grupurile
marcau îndeplinirea misiunii, vedeam sclipind în ochii cursanților emoția,
satisfacția reușitei, pentru ca, ulterior, privirea să caute orizontul, perspectiva
unui viitor al certitudinii, al unor Învingători...
Și atunci când, ca să mă irite, mai aduceau vorba de exemplul personal
în parașutări, la ce le spusesem anterior, mai adăugam: „Fiica mea va face,
în locul meu, parașutări”. Schițam un zâmbet, care nu era al meu, sincer
regretând că n-am îndrăznit...
Tot sincer regret și astăzi, când am împlinit 72 de ani, 50 de ani de la
absolvirea școlii militare, 50 de ani de căsnicie și am gradul onorific de colonel
în retragere... străbunic!
Încerc și eu Clipa din voalura albă, de vis, mătăsoasă, a celor șase
decenii, atât cât se poate, nu numai să mă consider o anexă la Învingători, ci
chiar să simt sentimentul zidirii.
La mulți ani, învingători ai Batalionului 404 Cercetare!
153
PRIMA MEA APLICAȚIE
Colonel (rtr) Nicu Murgu
Era în luna ianuarie, anul 1971, când m-am prezentat la Regimentul 60

Parașutiști, Buzău (Unitatea Militară 01847), fiind repartizat la Batalionul de
cercetare (indicativ militar U.M. 01847 „C”), Compania 1 cercetare, pe funcția
de comandant al Grupului 3 cercetare.
Eram brevetat „parașutist militar”, având la activ 9 parașutări – 4 de
școală și 5 de antrenament – executate în stagiul de pregătire la unitate din
perioada septembrie - decembrie 1970.
M-am integrat destul de ușor în activitățile desfășurate de subunitatea
de cercetare. Am fost ajutat de comandantul companiei, maiorul Ifrose Mircea,
de comandanții de grupuri, căpitanul Spânu Ștefan și locotenentul-major Țintă
Aristide, dar și de alte cadre din comanda subunității de cercetare,
locotenent-colonelul Crăciun Vasile și căpitanii Constantinescu Gheorghe,
Constantinescu Anghel și Grama Ionel.
Până în vară, pe lângă pregătirea pe linie de cercetare, am executat și
alte parașutări, în diferite condiții, necesare obținerii titlului de „parașutist
militar clasa a 3-a”.
În luna iulie 1971, la adunarea cadrelor, am fost anunțați că urmează
să participăm la o aplicație cu trupe, cu un număr de 5 grupuri de cercetare
în dispozitivul inamicului, stabilit de Secția Cercetare/Direcția Informații
Militare și că vom începe pregătirile în această direcție. Printre cei aleși să
participe la această aplicație am fost și eu, locotenentul Murgu Nicu, singurul
din promoție. Pregătirea pentru aplicație se făcea în secret, următoarele date
și informații fiind incluse aici: data de plecare, locul de desfășurare,
modalitatea de pătrundere în dispozitivul inamicului, componența grupului de
cercetare. Comandanților de grupuri li se înmânau documentele de aplicație
numai cu cu 2-3 zile înainte.
La acea vreme, grupul de cercetare era compus din comandant de
grup, ofițer și 6 militari în termen, astfel: un ajutor al comandantului de grup,
militar în termen de ciclu doi, telegrafist cercetaș clasa III - a, un telegrafist
cercetaș și patru cercetași.
Pătrunderea în dispozitivul inamicului a fost planificată să se execute
cu mijloace de transport pe roți. Am fost repartizat în transportul nr. 1, pe
itinerarul nr. 1, Buzău, Cislău, Văleni de Munte, Băicoi, Târgoviște, Moreni,
Câmpulung Muscel, condus de locotenent-colonelul Drăgan Ion.
154
Aplicația a început în data de 5 august 1971, orele 01.00, când am

plecat din locul de dislocare a unității din Pădurea Crâng.
Zona de aplicației: Fieni, Zărnești, Victoria, Lacul Vidraru, Cotmana
(munții Făgăraș, munții Iezer-Păpușa). Protagoniști erau brigăzile de vânători
de munte de la Brașov și de la Curtea de Argeș, care desfășurau o aplicație
în dublă partidă, cu ducerea unor acțiuni de luptă pentru apărarea/ocuparea
Vârfului Păpușa.
……………………………………………………………………………………….
Am ajuns în raionul de cercetare spre dimineață. Am demarat urgent,
conform obiceiurilor tactice ale cercetașilor, activitățile de instalare a bazei
grupului, concomitent cu organizarea observării apropiate și luarea măsurilor
de odihnă a subordonaților prin rotație. Am ales ca loc de odihnă un saivan
părăsit, greu accesibil.
La ora 06.00, am fost surprinși de proprietarul saivanului, un localnic,
care era însoțit de cei doi fii ai săi, și somați să părăsim amenajarea deoarece
urmează să aducă fân aici și să-l pregătească pentru iernat. De la acesta am
obținut primele informații despre aplicație, despre legăturile radio-releu cu
conducerea aplicației și despre subunitățile de securitate de la Brașov care
acționau în zonă.
A doua zi, pe 6 august 1971, când așezasem lucrurile la locul lor și
urma să începem cercetarea raionului de cercetare, din saivan am auzit mai
multe zgomote și gălăgie, dar nu le-am dat importanță, pentru că mă ocupam
de codificarea radiogramelor cu instalarea bazei, cu datele despre raionul de
cercetare și cu primele informații despre inamic. Mă găseam sub un brad de
aproximativ 30 m, unde instalasem un post de observare, iar cercetașul urcat
în brad raporta tot ce vedea. Nu după mult timp, s-a așternut o liniște specifică
cercetării, iar eu m-am deplasat cu prudență către saivanul unde era grupul
de cercetare. Am deschis ușa și, la unison, tot grupul a început să cânte La
mulți ani! Nedumerit de o așa surpriză uitasem, de fapt, că în această zi (6
august) împlineam 22 de ani. Cercetașii din Grupul 3 cercetare, împreună cu
nea Leca (așa îl chema pe proprietarul saivanului unde ne amenajasem
baza), ne-am cinstit cu o țuică de Rucăr, am depănat amintiri, iar acest
moment a rămas pentru mine o amintire de neuitat.
Gheorghe Leca era un om mărunțel, un muntean din Dragoslavele,
proprietar al unei turme de oi de 250 capete, tată a 9 copiii (4 băieți și 5 fete).
A plecat la Război împreună cu fratele mai mare, dar s-a întors singur.
……………………………………………………………………………………….
Am pătruns în raionul de dispunere a conducerii aplicației, deghizat în
țăran, împreună cu acesta, într-o teleguță (cu două roți) cu legenda că am
155
venit să vindem brânză pregătită în coajă de mesteacăn. Acțiunea a fost un

exercițiu de mare curaj, cu atât mai mult cu cât, eu nu aveam voie să vorbesc,
iar dacă eram întrebat trebuia să răspund aiurea, fiind necunoscător de carte.
Dar pentru că era sezonul de cosit iarba și adunat fânul, nea Leca a propus
și o clacă la adunat fânul în căpițe și apoi la clădit stogul. Pe timpul zilei,
îmbrăcați în haine specifice de țărani (ițari și cămașă), țineam sub observație
întregul dispozitiv al inamicului și țin minte și acum faptul că am clădit stogul
de fân cu mare pricepere.
Am organizat cercetarea întregului raion de cercetare prin echipe de
cercetare. În două zile au sosit primele subunități de vânători de munte, din
brigada de la Curtea de Argeș. Odată cu dispunerea în teren a inamicului,
am pătruns în dispozitivul acestuia, producându-i pierderi prin acțiuni de
distrugere, minare și capturare de armament și documente diverse. Caporalul
Raduly Arpad, comandantul echipei de cercetare nr. 2, a pătruns în raionul
de dispunere a comandamentului brigăzii și a sustras o ladă cu armament
(pistoale). Noaptea de 8 spre 9 august 1971, a fost un coșmar pentru mine,
deoarece cu întreg grupul de cercetare am organizat ducerea lăzii la un loc
sigur și în siguranță, fără să fim descoperiți. În seara zilei următoare,
sergentul Mihalcea din Pitești, comandantul echipei de cercetare nr. 1, a
pătruns în dispozitivul unui batalion de vânători de munte, dislocat în
localitatea Lerești, și-a îndeplinit misiunea, iar la părăsirea raionului a sustras
o ladă cu becuri lăsând inamicul fără posibilitatea de a avea lumină de la
generatoarele de curent.
Legătura radio a funcționat permanent și am reușit un număr foarte
mare de radiograme, 32 în total, din care 6 pe timp de noapte. Stația radio
era de tipul R 350 M, veche, dar a corespuns la cerințele și solicitărilor
noastre, chiar dacă am rămas fără curent la acumulatori și am folosit
generatorul de curent.
Fac mențiunea că Grupul 3 cercetare, condus de mine, procura
informații în folosul brigăzii de vânători de munte de la Brașov. Astfel, toate
informațiile despre dispozitivul de luptă, direcțiile și itinerarele de deplasare
ale subunităților de vânători de munte (plutoane și companii), dotarea cu
armament, mijloace de transport - samarizare sau hipo, s-au dovedit a fi reale
și de folos în ducerea acțiunilor de luptă.
Aplicația a fost apreciată cu calificativul Foarte Bine.
Cu nostalgie afirm că aș dori să mai pot merge la o astfel de aplicație,
sub rezerva ca să am vârsta de atunci!
156
FERICIREA ESTE O STARE DE SPIRIT
Colonel (r) Mihai-Luigi Burcă
Viața este o sumă de întâmplări și de decizii. Nu pot spune că am luat

doar decizii bune în viață, dar mă mândresc cu deciziile pe care le-am luat,
iar una dintre cele mai bune a fost ca, la absolvirea școlii militare de ofițeri
activi să dau concurs și să fiu selectat pentru Batalionul 404 Cercetare în
Adâncimea Dispozitivului Inamicului, sau cum i se mai spunea, 404.
A fost o selecție dură, cu mai multe probe, dar am reușit. Am vrut să
fac parte dintre cei mai buni și am fost acceptat. Am știut de la început că va
fi greu, dar am avut încredere în puterea mea de a face față provocărilor. Anii
de liceu militar și de școală militară, peste care s-a suprapus pasiunea pentru
atletism, m-au pregătit pentru ceea ce a urmat, atât din punct de vedere al
efortului fizic, cât și al voinței. Am aflat că nu este suficient să ai o bună
condiție fizică pentru a fi cercetaș, ci ai neapărat nevoie și de puterea mentală
de a fi diferit, de a dori să fii mai bun.
Aș putea spune că la unitate am fost ținta glumelor colegilor, deoarece
eram „locotenenții bibani”, dar nu am simțit niciun moment că ar fi fost așa.
De la bun început am fost priviți ca niște colegi cu drepturi depline, chiar dacă
mai aveam destule de învățat. De la început am fost ajutați să înțelegem că,
într-adevăr unitatea diferă total de ceea ce știam despre organizarea și
funcționarea unei unități militare altă organizare, alte misiuni, alt echipament
și, mai ales, altfel de oameni.
Mereu m-am felicitat pentru alegerea făcută și tot ce a decurs din asta.
Am spus-o și o voi spune mereu: deși nu am făcut doar ce mi-ar fi plăcut,
mi-a plăcut ce am făcut. M-am numărat printre puținii privilegiați care au mers
la serviciu cu plăcere. Interesant este că au trecut destui ani până am realizat
acest lucru, iar asta doar văzând comportamentul altor colegi, în momentul
în care am schimbat colectivul.
Fără să îmi dau seama, în momentul în care am ales Batalionul 404,
am înțeles am ales o altfel de viață, iar acum, după trecerea în rezervă ca
pensionar militar, nu pot decât să spun că am ales bine. Nu am ales o viață
ușoară, nu am ales o viață comodă, ci am ales viața care mi s-a potrivit cel
mai bine.
În cei patru ani de liceu militar și cei trei ani de școală militară mi-am
descoperit o pasiune de care nu aveam habar. Elevul care în clasele I-VIII a
fost premiantul clasei, a devenit un atlet de performanță. Cei șapte ani de
157
atletism și multele medalii, precum și cele câteva titluri de campion, m-au

pregătit pentru adevărata mea vocație: să devin cercetaș parașutist.
Vedeți, nu întâmplător primul cuvânt este „cercetaș” și apoi „parașutist”.
Am învățat că, spre deosebire de trupele de parașutiști, pentru cercetași
parașutarea este doar o opțiune, pe care ești obligat să o perfecționezi și să
o duci la un nivel cu mult superior celui cerut trupelor de parașutiști. O opțiune
la fel ca pătrunderea pe jos, cu autovehiculele, cu navele sau cu aeronavele.
Pentru a fi în măsură să te adaptezi, trebuia să știi să sari cu parașuta
(preferabil de performanță, pentru că doar parașutiștii se parașutează „la
grămadă”), să te cațări pe un perete stâncos, să mergi pe schiuri în orice
teren și, cel mai important, să poți să reziști la acest efort imens.
Când plecam la o activitate practică în teren, indiferent că era vorba de
parașutare, de scufundări, de alpinism sau schi, ori de un exercițiu tactic, se
repeta o glumă care nu s-a demodat niciodată: Noi suntem plătiți să facem
ceea ce alții fac doar contra cost.
Deși nu am mai mers la concursurile de atletism, nu pot spune că am
renunțat la sport. Sportul, sau mai degrabă efortul fizic intens, a fost prezent
în tot ce am făcut în calitate de cercetaș: înot, scufundări, alpinism, schi,
tabere la munte și la apă, iar lista poate continua.
... Odată cu venirea verii, au început taberele de vară, prima fiind tabăra
de apă, pe malul Lacului Babadag. Aș putea scrie o carte cu nenumăratele
impresii plăcute din acea tabără, cu munca grea dar plină de satisfacții.
Totuși, trebuie să încep cu faptul că acolo, pe malul lacului, mi-am desăvârșit
pregătirea ca parașutist militar, efectuând cea de-a cincea și ultima dintre
parașutările de brevetare. Cu mândrie pot spune că sunt singurul parașutist
care și-a obținut brevetul la Babadag.
Revenind, aș putea să vă descriu una din zilele obișnuite din acea
tabără. Soldații care nu știau să înoate aveau parte de cursuri de înot, ținute
nu de instructori cu „înaltă calificare” ci de ofițerii și subofițerii din batalion
care știau să înoate. Ca de obicei, la plecarea din tabără, majoritatea reușeau
să se descurce acceptabil. Cei care știau să înoate, treceau la înot cu alți
instructori, cu răbdare parcurgându-se diferite distanțe.
După două ore de înot, mergeam la debarcader, luam bărcile și plecam
pe apă. De regulă, bărcile aveau 6-8 vâslași și un cârmaci. După o traversare
a lacului până pe malul celălalt, la Zebil, ne întorceam numai bine ca să
prindem masa de prânz. O traversare dus-întors a lacului îți oferea prilejul să
poți spune ceea ce mulți nu credeau, și anume că vâslind, ne trezeam cu
pești care săreau peste barcă, unii dintre ei nereușind să treacă peste. Așa
că, la fiecare traversare, ne întorceam cu câțiva pești mărișori, lucru valabil
158
în zilele în care nu se făceau parașutări din elicopterul care era venit cu noi
în tabără. După-amiaza, de regulă, făceam instrucție tactică.
Întâmplarea următoare își are originea în obținerea brevetului de
parașutist militar la Babadag. În ziua în care am început parașutările la
Babadag, prima parașutare a mea a fost cea de brevetare. Am continuat
activitatea, în acea zi făcând încă două parașutări, ultima pe un vânt destul
de puternic. Lipsa de experiență și-a spus cuvântul, iar a doua zi nu mă
simțeam în stare să mai fac parașutări, așa că am renunțat la activitate. Ca
atare, comandantul m-a însărcinat ca în acea zi să conduc activitatea celor
patru bărci care făceau asigurarea în cazul în care ar fi apărut amerizări
neprevăzute pe lac. Trebuie spus că era vorba de două bărci mari cu câte
șase vâslași și un cârmaci și două bărci mici, cu doi oameni în echipaj.
Activitatea de zbor a decurs normal, vremea era frumoasă, fără nori,
vântul abia adia, așa cum este cel mai bine pentru parașutare. Pentru a
ajunge la bărci, care deja parcurseseră distanța de aproximativ doi kilometri
dintre debarcader și raionul de parașutare, a trebuit să parcurg o mică
distanță înot, cu hainele deasupra capului. Interesant este că mica partidă de
înot m-a revigorat, dar deja era prea târziu pentru a merge la parașutare,
decizia fusese luată. Ca atare, m-am implicat cât am putut de bine în
coordonarea celor patru bărci.
Trebuie spus că activitatea era una destul de plăcută. Hai să privim
simplu lucrurile: eram pe o barcă, pe un lac, vara, într-o zi frumoasă, însorită
și liniștită, făceam plajă, iar dacă aveam chef mai săream puțin în apă și
înotam în jurul bărcii sau mă scufundam. Vi se pare asta o corvoadă? Cred
că pentru mulți așa ar arăta o vacanță plăcută. Pentru mine era o sarcină de
serviciu plăcută. În timp, am constatat că toată activitatea de cercetaș face
să apară din când în când astfel de momente. Chiar dacă nu sunt dominante,
mai ai parte și de așa ceva. De tine depinde cum privești lucrurile, și dacă
înveți să te bucuri de micile plăceri.
După câteva zboruri, elicopterul a plecat la aeroportul Mihail
Kogălniceanu să facă plinul de carburant. În acel moment, chiar am simțit că
sunt în vacanță. Pur și simplu nu aveam altceva de făcut decât să mă asigur
că bărcile respectă perimetrul stabilit și menținem distanța de comunicare
adecvată. Fiind crescut pe malul Dunării, mereu m-am simțit bine în apă, așa
că am profitat de moment și m-am bucurat de o partidă plăcută de înot.
Totuși, vacanța mea nu a durat prea mult. Elicopterul alimentase, dar
imediat după aceea a fost anunțată o avertizare severă de furtună. Echipajul
elicopterului, cu care pot spune că deja ne împrietenisem la focul de tabără
și care ajunsese la concluzia că este frumos să stai cu cercetașii în tabără, a
159
luat decizia de a se întoarce urgent la tabără. Practic, au venit cu furtuna

după ei. Totuși, în momentul în care s-au apropiat au trecut prin apropierea
raionului de parașutare suficient de aproape încât să poată lua legătura radio
și să avertizeze conducătorul zborului despre furtuna care venea. Imediat au
aterizat în tabără și au ancorat bine elicopterul.
În raionul de parașutare au fost luate măsurile necesare pentru
încheierea activității, strângerea materialelor și deplasarea personalului și
tehnicii în tabără, pentru că și acolo se punea problema ancorării corturilor în
care dormeam. Din fericire, pentru că am fost avertizați la timp, nu a fost
nimeni rănit și nu au fost pagube materiale.
Totuși, pe apă situația a fost puțin diferită, mai ales din punct de vedere
al efortului. Imediat cum a fost primită avertizarea am fost anunțat să duc
imediat bărcile la debarcader. Zis și făcut. Am comandat începerea
deplasării, știind că avem ceva distanță până să putem amara bărcile și să
predăm vâslele la magazie. Dar, cum socoteala de acasă nu se potrivește cu
cea din târg, nu ne-am grăbit foarte tare. Vremea era frumoasă, nu era nicio
urmă de nor, iar amenințarea furtunii era destul de vagă la acel moment.
Știți cum este cu socoteala de acasă. Imediat după ce am început
deplasarea a venit furtuna, care nu a avut strop de ploaie. Partea proastă
este că vântul bătea puternic dinspre tabără. Văzând că trei bărci nu înaintau
deloc, le-am dat ordin să tragă la mal și acolo să fie întoarse pentru a nu fi
luate de vânt. La barca în care eram eu, am luat cel mai slab militar, l-am pus
la cârmă și m-am așezat pe vâslit. În acel moment, toți cei din barcă am
pierdut noțiunea timpului, dar colegii care erau pe mal au zis că a durat
aproape o oră până am ajuns la debarcader, chiar dacă ultimii metri am sărit
în apă cu toți oamenii și am tras barca, reușind astfel să învingem vântul.
Niciun moment nu am luat în considerare să trag barca la mal, așa cum
ordonasem celorlalte echipaje. Niciun moment nu m-am gândit că echipajul
format din militari în termen nu va fi alături de mine în această adevărată
încercare. Chiar și acum, după atâția ani, deși nu îmi mai amintesc numele
tuturor, le sunt recunoscător că au făcut un efort imens și au fost alături de
mine. Probabil că pentru ei a contat faptul că trăgeam la rame împreună, nu
dădeam ordine de la cârmă. Probabil că au vrut să se simtă cu o treaptă mai
sus decât cei care au tras bărcile la mal. Sau, pur și simplu au vrut să își
demonstreze lor că sunt în stare să ducă acțiunea grea până la capăt.
Important este că au fost alături de mine și m-au sprijinit. Au dat tot ce au
putut și am reușit.
În afară de strigătele cârmaciului, adică faimoasele comenzi „Lopătați
– Traaageți” nu se mai auzea decât zgomotul furtunii. Ulterior am realizat că
160
pentru toți se mai auzea doar vocea propriei voințe, a orgoliului și a dorinței
de a-și demonstra că este posibil. Am realizat asta în momentul în care nu se
mai auzeau nici măcar icnetele unor oameni care încearcă să dea totul din
ei. Toată energia mergea la vâslit. Dar totul a meritat. Am reușit!
Știm cu toții că același lucru se vede diferit din unghiuri diferite. Pe de
o parte eram eu cu echipajul din barcă, pe de altă parte erau ceilalți colegi,
pe care noi nu reușeam să îi mai vedem, dar care se adunaseră toți pe mal
și ne urmăreau. Nu se știe cine a început, dar, ca în orice situație de genul
ăsta, au început pariurile. Unul dintre oamenii care au pariat pe mine a fost
comandantul de atunci al batalionului, la vremea aceea Lt.col. Remus
Ghergulescu. Ulterior mi-am dat seama că pariul nu a fost pe forța mea și a
echipajului, el a pariat pe voința mea și pe dorința echipajului de a mă urma.
A pariat în același timp pe el în calitate de comandant și pe oamenii pe care
îi comanda. Și a câștigat o ladă de bere.
Sunt convins că mulți vor spune că a fost un lucru banal. Sunt convins
că alții vor spune că a fost o prostie și am pus în pericol de moarte șase
oameni atunci când nu ar fi fost necesar. Nici nu contează astfel de păreri.
Le-aș putea spune unor astfel de oameni că, dacă îndrăznesc, ar putea să
încerce și ei ceva similar când au ocazia. Dar, sincer să fiu, știu că ar fi ceva
total inutil. Niciodată nu vor fi în stare să înțeleagă așa ceva. Pentru a înțelege
așa ceva trebuie să fii cercetaș, sau să poți gândi ca un cercetaș.
A fost unul din momentele care m-au învățat că lucrul cel mai important,
care deosebește cercetașii de ceilalți militari, este puterea minți. Nu
concepeam să abandonez, nu concepeam să nu îmi îndeplinesc misiunea.
Totul are un preț. Am simțit asta a doua zi, când am constatat că mă
dureau toți mușchii, la fel ca și pe ceilalți din echipaj. Dar chiar și așa, eram
fericiți, nu pentru ceea ce realizasem, ci pentru ceea ce puteam realiza, și
pentru că demonstrasem încă o dată că putem învinge aproape orice obstacol.
Se spune că fericirea este o stare de spirit. La fel ca și satisfacția de a
face unele lucruri. Oameni diferiți vor privi problema în mod diferit. Am avut
marea șansă să îmi desfășor activitatea printre oameni care știau să fie
fericiți. Am avut marea șansă să fiu alături de oameni pentru care sunetul ploii
era un motiv de bucurie. Am avut marea șansă să lucrez printre oameni care
știau ce înseamnă să muncești din greu și care nu ezitau să te ajute, chiar
dacă uneori, mânați de unele orgolii personale, nu ceream asta.
Chiar și simpla rememorare a unor astfel de întâmplări mă face să fiu
fericit, iar pentru că vreau să rămân fericit, sunt convins că voi reuși.
Cercetașii buzoieni, anul VII, nr. 9, noiembrie 2019, pp. 49-51
161
LUNGA VARĂ FIERBINTE
Privind cu nostalgie în urmă mă încearcă un sentiment de mândrie atunci

când îmi amintesc despre o generație fantastică de tineri ofițeri și subofițeri,
care, începând cu anul 1960, și-a desfășurat activitatea în cadrul Batalionului
404 Cercetare de la Buzău, unitate căreia i-au dus faima peste timp. Această
generație, cu dăruire și pasiune, și-a pus la dispoziție cunoștințele și
deprinderile militare generale și de specialitate pentru a ridica și diversifica
instrucția, executând parașutări de antrenament și tactice în condiții grele de
teren, pe timp de noapte și pe apă, dezvoltând noi procedee de cercetare,
înarmând militarii cercetași cu un bagaj de cunoștințe și deprinderi de
specialitate mult peste media celorlalte arme și specialități militare.
Provocat de colegii mei mai tineri, am încercat să selectez din noianul de
amintiri care mă năpădesc cu emoție mai mereu, unele din cele mai frumoase,
care mi-au marcat cariera și devenirea mea ca ofițer cercetaș-parașutist, pe
care aș vrea să le las, ca o umilă zestre, generațiilor care vin năvalnic după noi.
O zi de instrucție obișnuită într-un la fel de obișnuit iulie torid de vară,
care nu anunța nimic deosebit. Ne pregăteam să plecăm spre casele noastre
și să lăsăm în grija gradaților sarcinile pentru după-amiază. Am fost anunțat
printr-un soldat că sunt chemat urgent la comandantul unității. Am plecat spre
comandant cu o curiozitate și neliniște evidente, pentru că un al șaselea simț
îmi spunea că ceva urma să se petreacă. Și nu m-am înșelat, pentru că am
primit ordin să mă pregătesc pentru executarea unei misiuni - o aplicație pe
obiective reale - ordonată de Direcția Informații Militare (o aplicație cu trupe).
În drumul spre casă m-au încercat sentimente contradictorii. Trebuia
să-i dau această veste soției mele Anica, a cărei reacție o cam bănuiam, mai
ales că aveam un copil mic și îi era destul de greu să rămână cu toate pe cap
și fără niciun ajutor. Într-adevăr, vestea nu i-a picat deloc bine, iar cuvintele
ei au sunat ca un bubuit de tun în sufletul meu... dar ce puteam să fac? Am
apelat ca de atâtea ori la înțelegerea și răbdarea fetelor noastre, iar cercetașii
știu foarte bine la ce mă refer.
A doua zi, conform uzanțelor cercetășești, am început pregătirea în
secret a misiunii, pe baza unui plan și a ordinului de luptă primit de
subunitatea pe care o comandam, Grupul 3 cercetare din Compania 1.
Organizarea grupului de cercetare a fost stabilită după statul de organizare,
astfel: Comandant de grup, locotenentul-major Murgu Nicu, ajutorul
162
comandantului de grup și radiotelegrafist, sergentul-major Lambru Marian și

5 militari în termen - 1 radiotelegrafist și 4 cercetași.
Trebuie să amintesc că misiunea am primit-o destul de vag, numai
unele informații de ansamblu, urmând ca la plecare să primesc misiunea
completă. Urma să executăm pătrunderea în dispozitivul inamicului utilizând
procedeul prin parașutare, procedeu cu un mare grad de complexitate și
incertitudine, care punea la grea încercare toți componenții grupului, iar cine
știe ce înseamnă o parașutare tactică, pe timp de noapte, în teren
necunoscut, cu armamentul și tehnica din dotare, înțelege foarte bine la ce
mă refer. Noroc că Doamna Providență ne-a îmbrățișat cu pasiune pentru că,
în foarte scurt timp a fost schimbat procedeul de pătrundere, urmând ca
introducerea grupului de cercetare în dispozitiv să se execute cu mijloacele
auto, pe timp de noapte.
Am ajuns în raionul de acțiune Șendreni, Independența, Măxineni,
Cazașu, Galați, spre dimineață, având suficient timp la dispoziție să instalăm
și să organizăm baza raionului de cercetare, pe care am ales-o în Balta
Mălina, într-un loc ascuns, cu puține căi de acces către aceasta. După aceea
am organizat dispozitivul de cercetare pentru a trece la executarea misiunilor
primite O primă misiune era să dezorganizăm sistemul de dirijare a circulației
pentru coloanele militare ce urmau să se deplaseze pe itinerarul Brăila,
Șendreni, Independența, să întârziem deplasarea trupelor pe acest itinerar,
iar după aceea să trecem la minarea podului peste râul Siret de la Șendreni.
Aplicația la care participam urma să se desfășoare în poligonul Mălina,
cu trageri de luptă cu muniție de război. Am hotărât să înlocuim militarul
îndrumător de circulație titular. Situația era grea pentru noi pentru că nu
aveam echipamentul necesar să înlocuim îndrumătorul de circulație și, mult
mai dificil, să găsim momentul ideal ca să-l putem înlocui fără ca acest lucru
să fie sesizat și, mai ales să nu fim descoperiți.
Pentru acest lucru am stabilit un cercetaș ca dublură, dotat cu aceleași
stegulețe utilizate de militarii care dirijau circulația, pe care urma să-l instalăm
la intersecția comunicațiilor rutiere Brăila, Șendreni cu Galați, Independența.
Cercetașul care a primit ordin să execute această misiune a fost sergentul
Enache, un militar destoinic, bine instruit, bun cunoscător al zonei de acțiune
(era gălățean) și fiu de militar (tatăl lui era ofițer de grăniceri).
În dimineața zilei, au început să defluiască trupele, iar lucrurile au început
să se deruleze cu repeziciunea. Primul element care a sosit în zonă a fost o
coloană compusă din 6-8 autovehicule, pe care am apreciat-o ca fiind
detașamentul precursor, moment în care am pus în aplicare planul de înlocuire
a îndrumătorului de circulație. Ca moment ales pentru executarea acestei
163
operațiuni delicate am ales servitul mesei. Îndrumătorul titular a fost dirijat, cu

eleganță și pricepere militară, să servească masa de dimineață oferită de noi.
Nu pese mult timp, cam în aproximativ 30-45 minute, a sosit o coloană de
aproximativ 10-12 autovehicule militare, pe care am dirijat-o în direcția opusă,
spre localitatea Galați. Șansa noastră a fost crudă astă dată pentru că în
autovehiculul din capul coloanei se afla cineva care cunoștea drumurile către
poligon și care a constatat greșeala și înlocuirea îndrumătorului de circulație.
Am reușit să părăsim zona de acțiune foarte rapid, însă ne-am descoperit
prezența în zonă, iar măsurile sporite de vigilență pe care și le-au luat nu au
făcut decât să ne îngreuneze foarte mult acțiunile viitoare de cercetare.
Stabilirea legăturii radio, care era, fără nici un dubiu, esențială pentru
succesul misiunii noastre, ne-a creat unele probleme, în sensul găsirii unui
loc unde puteam instala stația pentru a transmite informațiile rezultate din
cercetare, din cauza unor multe rețele de înaltă tensiune existente în raionul
de acțiune. Am identificat un loc favorabil într-o grădină a unui cetățean din
localitatea Șendreni, de unde am transmis radiogramele cu informații către
centrul radio.
După ce am fost descoperiți la punctul de dirijare a circulației, am fost
căutați timp de 24 de ore. S-au organizat patrule de cercetare, puncte de
observare în locuri fixe de așteptare și a fost informată populația din zona de
acțiune despre existența noastră. Singura soluție care ne rămăsese era să
părăsim raionul de acțiune inițial și să mutăm baza grupului de cercetare în
lunca Siretului, la cca 10-15 km sud localitatea Independența. Am părăsit
raionul de acțiune individual sau pe echipe mici și am reușit ca într-o singură
noapte să ne regrupăm la cca 10 km vest localitatea Șendreni. Colac peste
pupăză, după această dispersare tactică neplanificată, am rămas și fără
sursă de alimentare pentru stația radio. De data aceasta hazardul a ținut cu
noi, deoarece am găsit o baterie de tractor, am obligat-o prin procedee
cercetășești să vină cu noi, am cărat-o pe o targă improvizată în raionul de
acțiune, am folosit-o cu succes pentru alimentarea stației radio și am eliberat-o
la sfârșitul misiunii cu mulțumirile de rigoare.
Îmi mai amintesc că după dispersarea grupului, pe timpul deplasării
spre locul de regrupare, pe drumurile laterale, în puterea nopții, la un moment
dat am fost alergați de o turmă de bivoli iritați de prezența unor neaveniți pe
pășunea pe care o aveau în stăpânire și folosință. Am constatat, încă odată,
pe pielea noastră, că pregătirea fizică excelentă a cercetașilor este un aliat
de nădejde pe timpul executării misiunilor.
După această regrupare tactică am primit o altă misiune: să
descoperim podul de trecere peste râul Siret, pe care îl instalau trupele de
164
geniu din localitatea Brăila, peste care urmau să treacă trupele din poligonul
Mălina, în dinamica acțiunilor de luptă ulterioare. Deplasarea către noul raion
de acțiune a fost ușurată de faptul că puteam să ne folosim de avantajele
oferite de multitudinea culturilor de porumb și floarea soarelui.
Am descoperit, după intense căutări, o mică tabără cu mașini de geniu,
pontoane și militari care lucrau la instalarea podului de trecere peste râul
Siret. Pe parcursul nopții am pătruns în obiectivul inamicului, am marcat
minarea la unele elemente ale podului respectiv, care, în situația distrugerii
lor în realitate, ar fi dus la întârzierea sau la imposibilitatea de a mai fi
funcțional. Am organizat un post de observare permanent, într-un loc bine
mascat, la o distanță de unde se putea urmări întreaga activitate desfășurată
în zona podului. Toate informațiile obținute le-am transmis către centrul radio
prin radiograme și țin minte că am comunicat inclusiv coordonatele
rectangulare ale locului de instalare a podului de la Cotul Lung.
Ne-a fost dat să trăim și o un moment-surpriză atunci când am
constatat, în dimineața zilei următoare, că podul nu mai era, adică era, dar
era bine mascat și introdus sub apă la cca 20-25 cm. Au urmat apoi, în cursul
zilei, în dinamica acțiunilor de luptă, acțiunile tactice ale trupelor participante
la aplicație, inclusiv lovirea de către aviație a podului, pe baza datelor
transmise de noi, cercetașii grupului.
Îmi mai amintesc că pentru a confirma cele constatate în dimineața zilei
(inexistența podului), am trimis la obiectiv un cercetaș, care a fost descoperit
dar nu a fost reținut sau prins, pentru că ne-a ajutat și de astă dată cultura de
floarea soarelui, urmăritorii renunțând, nu peste mult timp, la căutare.
Și pentru că ar fi fost prea frumos ca finalul misiunii să fie unul mai
liniștit (se adunase totuși o stare de oboseală destul de accentuată), poate
pentru a ne menține treze atenția și concentrarea, punctul de recuperare a
fost stabilit în localitatea Independența, acolo unde trupele inamicului
defluiau și exista un risc foarte mare să fim prinși și să compromitem
întreaga misiune.
Am fost foarte mândru de cercetașii mei în această aplicație atunci
când am putut să raportez comandantului unității:
Grupul 3 cercetare - misiune îndeplinită!
Cercetașii buzoieni, anul VII, nr. 9, noiembrie, pp. 23-25
165
DOUĂ ORE MAI TÂRZIU

sau ASCENSIUNEA CĂTRE FORȚELE SPECIALE
General de brigadă (r) Dumitru Miu
La o săptămână după întâlnirea cu britanicul SAS, la începutul lunii

decembrie 1998, am avut ocazia să mă întâlnesc și cu Green Berets (Beretele
Verzi, n.a.), de la Grupul 10 al Forțelor Speciale Aeropurtate ale SUA.
Activitatea la care am participat, la Batalionul 404 Cercetare, Buzău, s-a
înscris în cadrul programului MIL-TO-MIL. Odată inițiat în problematica
forțelor speciale de către britanici, eram nerăbdător să cunosc cât mai multe
despre acesta și prin prisma armatei SUA.
Echipa americană, formată din 4 militari specialiști în cercetare și forțe
speciale, componenți ai Grupului 10 Forțe Speciale (Aeropurtat) dislocat la
Fort Carson (Colorado Springs, Colorado) au sosit pe Aeroportul Internațional
Otopeni, la sfârșitul lunii noiembrie, având asupra lor și armamentul din
dotare și muniția aferentă acestuia. Atunci, am avut posibilitatea să „mângâi”
o pușcă automată M-4, calibru 5,56 mm și un pistol M-9 de 9 mm din dotarea
„Beretelor Verzi”, pe care le văzusem doar în revistele de specialitate. Mă
uitam cu admirație la armament. Știam că unul dintre factorii decisivi în
combaterea terorismului sunt armele și că, din acest punct de vedere, Forțele
Speciale americane dispun de o dotare excepțională. Militarii americani erau
calmi și foarte bine dispuși, însă pe chipurile lor se puteau citi fermitatea și
responsabilitatea misiunii. Acolo, pe aeroport, m-a surprins plăcut modul cum
au reacționat, fără întârziere, în spirit camaraderesc și cu disciplină pentru ca
armamentul și muniția să fie verificate de către vameși și, ulterior, introduse
din nou în lăzile metalice cu care sosiseră. Uitându-mă la ei, vedeam cum se
încarcă cu energie și cu voința de a-și folosi calitățile în situații care necesită
acțiuni rapide. Mi-au explicat că, prin statutul lor, au obligativitatea ca, oriunde
fac deplasarea, să-și ia cu ei armamentul și muniția. Nu se știe niciodată care
va fi destinația următoare, îmi spuneau ei, iar pentru operativitate suntem
nevoiți să avem armamentul asupra noastră. Odată trecuți de controlul vamal,
ne-am urcat în mașini și ne-am deplasat la Ambasada SUA pentru
depozitarea armamentului și muniției. Două ore mai târziu, ne-am cazat la
Complexul Hotelier Militar „Haiducului” și apoi am ieșit la o plimbare de seară
prin oraș. Militarii americani erau curioși să vadă aspectul arhitectural al
capitalei, dar și dornici să cunoască modul de viață autohton. Pentru aceasta,
am avut la dispoziție aproximativ șase ore (în ziua când au sosit) și aproape
166
o zi întreagă (înainte de plecare). În tot acest interval, în care ne-am aflat în

București, am avut timp să vizităm clădirea Parlamentului și Muzeul Satului.
Împreună cu un ofițer din Centrul de Pregătire a Cercetașilor, Buzău, am
însoțit delegația americană pe toată perioada vizitei în România. Am căutat ca
programul să fie cât mai diversificat și atractiv pentru oaspeții noștri. În
următoarele cinci zile, activitatea s-a desfășurat la Buzău. Aici, delegația
militară americană a fost primită cu prietenie și respect, iar după o scurtă
activitate protocolară, prilejuită de întrevederea cu comandantul Batalionului
404 Cercetare, conform programului convenit, am trecut la dezbaterea
problemelor de interes înscrise în agenda vizitei. Desfășurat timp de o
săptămână, schimbul de experiență ne-a oferit posibilitatea să ne informăm pe
următoarele probleme de interes: organizarea, structura, misiunile și rolul
unităților din cadrul Forțelor Speciale ale SUA; programe individuale și colective
de pregătire în unitate; programe de selecție și de evaluare a ofițerilor și a
subofițerilor; proceduri de pregătire (școli de inițiere – parașutism, scafandrerie,
transmisiuni, geniu etc.); cerințe pentru pregătirea misiunilor; posibilități și nevoi
de comunicare; interoperabilitatea cu unitățile SUA; materiale standardizate de
pregătire; logistica unităților din cadrul Forțelor Speciale.
Din informațiile pe care le aveau militarii americani despre Batalionul
404 Cercetare, dar și în urma discuțiilor purtate cu noi, precum și după
vizionarea casetei video cu „Aspecte din pregătirea cercetașilor” de la Buzău,
aceștia au înțeles că sunt oaspeți într-o unitate de elită a Armatei României.
Lucrul acesta le-a făcut plăcere, așa că „Beretele Verzi” din Grupul 10 Forțe
Speciale au dovedit că nu sunt numai niște luptători cu adevărat excepționali,
ci și foarte buni purtători de imagine ai profesiei lor. Ca urmare, și-au intrat
repede în rol și s-au arătat foarte mândri de faptul că aparțineau Forțelor
Speciale ale SUA. Tot personalul din cadrul Forțelor Speciale, ne spuneau
distinșii oaspeți, trebuie să fie apt pentru a îndeplini misiuni prin parașutare
sau misiuni legate de înot și că instruirea pentru Forțele Speciale este
temeinică și foarte dură. Militarii trebuie să fie calificați în nu mai puțin de două
domenii de specialitate, pentru a face față condițiilor deosebit de vitrege
(independență, izolare, supraviețuire pe terenul inamicului, absența oricărui
sprijin logistic și de altă natură). Cel puțin unul din cadrul echipei trebuie să
fie specializat în distrugeri, 1-2 militari în armament, unul în transmisiuni
Morse cu mare viteză, care în misiunile secrete sunt mai sigure decât
legăturile în fonie. Câțiva dintre ei (2-3) trebuie să cunoască mai mult decât
satisfăcător limba țării în care se execută misiunea, altul să fie calificat în
cercetare, iar unul trebuie să aibă cunoștințe medicale. „Medicul” echipei
trebuie să fie în măsură să efectueze o operație simplă în condiții de
167
campanie, atunci când evacuarea unui rănit (care, de regulă, nu este posibilă)
ar putea compromite siguranța unei acțiuni secrete. Evaluând aceste date,
am observat că și colegii americani erau calificați în aceste domenii – cercetare,
distrugeri, armament (lunetist), comunicații și sanitari. Despre uniformă
ne-au precizat că emblema Forțelor Speciale în timpul celui de-Al Doilea
Război Mondial arăta cu săgeți încrucișate și că a fost purtată anterior de
către „Indian Scouts” – cercetașii indieni – la care, ulterior, s-a renunțat. În
prezent, emblema Forțelor Speciale combină săgețile încrucișate cu un
pumnal care lasă impresia de o asemănare cu emblema formațiunilor
britanice SAS. Mottoul scris pe ornamentul din jurul pumnalului are următorul
conținut: „De oppresso liber” (liber de asuprire), în care se oglindește
misiunea Forțelor Speciale. De obicei, emblema este montată pe un suport
în formă de scut, iar culoarea diferă de la un grup la altul. La uniforma de oraș
se poartă și o emblemă pe umăr, care arată săgeți brodate. Ca și alte trupe
de elită, Forțele Speciale ale SUA poartă uniforma obișnuită a armatei.
Pe timpul șederii la Buzău, micul dejun și dejunul au fost oferite de către
comandantul Batalionului 404 Cercetare în sala de oaspeți a unității, iar cina
s-a servit, în oraș, de fiecare dată în alt loc, ceea ce ne-a oferit o mai mare
libertate de acțiune în dispunerea timpului liber.
În timpul destinat pentru vizitarea obiectivelor turistice și culturale
locale, s-au făcut deplasări la Vulcanii Noroioși și complexul turistic Arbănași,
Tabăra de sculptură Măgura și Mănăstirea Ciolanu, în Municipiul Buzău, la
muzeul din localitatea Pietroasele și în stațiunea Sărata Monteoru. De
asemenea, delegația americană a participat la o degustare de vinuri ce a avut
loc la sediul Stațiunii Viticole Pietroasa, Buzău. Dar, iată, care a fost pe scurt
programul acestor activități.
După încheierea primei runde de discuții din prima zi și după ce am luat
masa de prânz, două ore mai târziu, am profitat de vremea deosebit de
frumoasă, de sfârșit de toamnă, cu toate că, din punct de vedere
calendaristic, eram la început de decembrie, și am pornit cu două autoturisme
de teren spre Vulcanii Noroioși, situați la aproximativ 40 de km nord de
Buzău. Ne-am ales traseul la dus pe Valea Buzăului, iar din localitatea Sătuc,
am făcut la dreapta spre Berca. Până aici sunt cam 28 de km, iar în
continuare, până la Vulcanii Noroioși, încă vreo 12 km. În zona Berca,
Arbănași sunt trei platouri cu vulcani noroioși – Pâclele Mari și Mici și Pâclele
de la Beciu. După ce am traversat râul Buzău, am luat-o la stânga și, după
numai câteva sute de metri, urmând indicatorul spre Chiliile, am ajuns în satul
Pâclele, un sat izolat, pe care l-am traversat și ne-am continuat drumul spre
nord până la Pâclele Mari – Vulcanii Noroioși.
168
Odată ajunși în rezervația naturală – geologică și botanică – am fost

întâmpinați de un peisaj arid, dar în același timp spectaculos, un fenomen
unic în Europa și foarte rar întâlnit în lume, care pare o bucată de pământ
desprinsă de pe altă planetă și care te introduce într-o atmosferă fantastică,
parcă ruptă din filmele cu efecte speciale. Ca niște copii, am alergat de la un
crater la altul pe suprafața gri brăzdată de crăpături, ascultând bolboroseala
din adâncuri datorată erupțiilor de gaze din pământ și care antrenează spre
suprafață nămol și apă sub forma unui material vâscos, de culoare alb-gri sau
brun-cenușie. Nămolul ieșit la suprafață se usucă în contact cu aerul,
formând niște structuri conice cu înălțimea de 5-6 m și asemănătoare unor
vulcani adevărați.
Plecăm de-aici și ne continuăm traseul pe drumul de piatră spre ceilalți
vulcani care se numesc Pâclele Mici. Priveliștea întâlnită aici ne-a fascinat.
Platoul e mult mai mare, iar vulcanii sunt mult mai înalți și mai mari în
diametru. Râuri de fluide cenușii și vâscoase, „explozii” neașteptate și cratere
„furioase” de parcă ar clocoti… totul contribuie la spectacolul vizual, olfactiv
și auditiv, aducând Vulcanii Noroioși într-o atmosferă selenară. De aici, ne-am
continuat drumul de întoarcere spre Buzău pe Valea Slănicului până la
Mărăcineni. Ajunși aici, am luat masa de seară la „Hanul Crâșmărița” din
Buzău, într-un mediu cu specific rustic și cu mâncăruri tradiționale românești.
A doua zi, după-amiaza, o zi la fel de frumoasă și caldă ca cea trecută,
am destinat-o vizitării altei zone superbe, situată la aproximativ 40-50 de km
nord-vest față de orașul Buzău. Așa că am luat-o din nou pe Valea Buzăului
prin localitățile Vernești, Cândești, Sătuc, numai că de aici am continuat
drumul înainte spre Ojasca, Unguriu, Măgura până am ajuns în dreptul
complexului turistic Măgura și a monumentului „Fântâna lui Mihai Viteazul”
(un grup statuar ridicat de către sculptorul Gheorghe Coman care
simbolizează trecerea lui Mihai Viteazul la 14 octombrie 1599 în
Transilvania). După câteva explicații asupra locului și după ce am admirat
priveliștea pe care ne-o oferă Valea Buzăului, ne-am continuat drumul spre
Mănăstirea Ciolanu, pe un traseu deosebit de plăcut și cu multe serpentine.
După aproximativ 7 km de mers prin pădure am ajuns la destinație. Odată
ajunși aici, știam că aveam de văzut ceva deosebit, care merită vizitat, ceva
unic în Europa – renumita Tabără de sculptură în piatră de la Măgura.
„Muzeul în aer liber de sculptură contemporană” își propune să revigoreze,
prin lucrările de artă expuse, trecutul geto-dac și valah al acestor meleaguri.
Sculptorul Gheorghe Coman a fost sufletul, organizatorul și liantul acestei
tabere. Încă de la deschiderea oficială, în anul 1970, inițiatorul și-a propus să
marcheze prin tabăra de la Măgura cele 16 veacuri de atestare documentară
169
a Buzăului. Vreme de 16 ani, până în anul 1985, a fost programat ca 16

sculptori, mereu alții, să vină să lucreze timp de o lună în poienile Măgurii. În
fiecare an, la sfârșitul taberei, cei 16 sculptori au donat oficialităților județului,
într-un cadru festiv la fața locului, cele 16 lucrări pe care le-au realizat. În final,
artiștii (163 de sculptori) au lăsat aici 256 de lucrări în piatră, perfect
amplasate în peisaj, adevărate capodopere ale geniului românesc, ce se
întind pe câteva hectare. Mi-a făcut plăcere să revăd și să vizitez aceste
locuri, să le prezint și americanilor două lucrări semnate „Cama”, „Echilibru
Dinamic” și, respectiv, „Trecere lentă de la pătrat la cerc”, realizate la edițiile
a II-a (1971) și a V-a (1974) de către sculptorul Corneliu Camarovschi, unchiul
meu după mamă. În aceeași zonă se află și Schitul Cetățuia, dar din păcate
se însera, așa că n-am mai urcat până acolo. În schimb, am profitat de timpul
de lumină rămas până la înserare pentru a vizita Mănăstirea Ciolanu. Aici,
pentru aproximativ o jumătate de oră, am avut impresia că suntem undeva
departe de lume, rupți de civilizație, în cu totul alt spațiu. Intrarea sobră,
impozantă, căsuțele care încadrează incinta mănăstirii, cele două biserici,
dispuse la o depărtare mică una de cealaltă, cimitirul în miniatură, precum și
liniștea pe care o întâlnești la tot pasul, transformă Mănăstirea Ciolanu într-un
spațiu unitar, o oază de trăiri spirituale.
De aici, ne-am continuat drumul de întoarcere spre Buzău pe lângă
tabăra școlară Poiana Pinului, apoi prin Valea Haleșului cu pajiști întinse de
o parte și de alta a drumului – loc de „iarbă verde” în sezonul cald pentru
buzoieni – traversăm satul Haleș, iar din intersecție o luăm la stânga prin
Izvoru, Grăjdana, Mierea, Nișcov, Vernești. Ajunși pe seară la Buzău, ne-am
oprit la Restaurantul Pietroasa din centrul orașului pentru a lua cina și a ne
povesti impresiile zilei.
Și ziua următoare, vremea a rămas la fel de frumoasă și stabilă din
punct de vedere meteorologic, dar, pentru că discuțiile au continuat timp de
două ore și după masa de prânz, am optat, în final, pentru a face un tur al
orașului. Plimbarea a cuprins un traseu în circuit care a avut ca punct de
plecare parcul Crâng. Am ieșit apoi pe b-dul Nicolae Bălcescu, trecând pe
lângă – Instituția Prefectului și clădirea Tribunalului Buzău și am încheiat
prima etapă cu vizitarea Palatului Comunal în care se găsește acum primăria
Buzăului. De aici, ne-am continuat plimbarea în partea de nord a orașului,
trecând pe lângă Biserica Episcopală „Adormirea Maicii Domnului” și
Episcopia Buzăului și Vrancei, Seminarul teologic. Am revenit în zona
centrală – Piața Dacia prin strada Cuza Vodă (Lipscanii Buzăului), apoi am
reluat deplasarea spre partea de sud trecând pe lângă Colegiul Național
„Bogdan Petriceicu Hașdeu”, ca, în final, să ne oprim la Restaurantul Militar
170
din Buzău pentru a lua masa de seară. Aici atmosfera a fost deosebit de
plăcută și antrenantă în discuții.
Ultima zi a periplului nostru turistic a fost specială. Am plecat din Buzău,
spre vest, pe drumul care duce spre Ploiești, iar după 20 de km de mers cu
mașina, imediat după comuna Ulmeni, am făcut la dreapta spre localitatea
Pietroasele (5 km). Comuna este așezată la poalele dealului Istrița care este
acoperit de podgorii – dintre toate cea mai cunoscută este podgoria Dealu
Mare, unde în anul 1837 a fost descoperit celebrul tezaur „Cloșca cu puii de
aur”. Faima locurilor este completată de alte două comori: oamenii și vinul.
Oamenii, care au intrat în istorie cu trei ocazii: odată fără voia lor, datorită
comorii descoperite aici, și încă o dată, prin priceperea lor în cultivarea viței
de vie și, de asemenea, prin talentul prelucrării pietrei, lucru ce și-a pus o
amprentă veșnică pe arhitectura caselor și a cramelor din zonă. Am continuat
deplasarea spre partea de vest a comunei până la sediul Stațiunii de
Cercetare Dezvoltare pentru Viticultură și Vinificație Pietroasa – Buzău,
situată la o altitudine de 200 de metri. Aici atât eu, cât și colegii americani am
participat pentru prima dată la o degustare de vinuri. Degustarea a avut un
rol instructiv și ne-a fost oferită de către specialiști din cadrul stațiunii de
cercetări. Dar mai întâi, gazdele noastre și-au propus să ne familiarizăm cu
locația stațiunii de cercetări. Astfel că, până la degustarea propriu-zisă, am
vizitat Combinatul de vinificație pentru a descifra din tainele procesul de
fabricație a vinului, apoi am intrat printr-o ghirlandă din fier forjat în hrubă
pentru a vedea cum este depozitat vinul în butoaie, pentru a simți la propriu
temperatura de păstrare a acestuia. În continuare, am intrat în Crama de la
Pietroasa pentru a vedea colecția de vinuri care număra atunci aproximativ
100.000 de sticle, cele mai vechi fiind din anii ‘40. De asemenea, vinoteca
avea pe rafturile sale vinuri de patrimoniu, de o valoare inestimabilă din anii
de excepție ‘50, ‘60, ‘70 ai secolului trecut.
Traseul până la Sala de degustare ne-a încântat privirea; totul îmbrăcat
în piatră: terase din piatră, clădiri din piatră, coloane sculptate în piatră. Odată
trecuți de pragul Sălii de degustare, printr-o ușă imensă din stejar, am intrat
într-o sală spațioasă, bine aerisită, cu o masă lungă de consiliu, din stejar
masiv, având de o parte și de cealaltă scaune impunătoare, tot din același
material cu aceeași culoare cu masa și cu ușa de la intrare și care avea în
capătul mesei, opus intrării, un scaun la fel ca înălțime și culoare ca celelalte,
destinat persoanei care a oficiat degustarea. Pe masă erau aranjate, pe
ambele părți, pahare de diferite forme și dimensiuni. Peretele din dreapta,
cum intrai în sală, era format din două deschideri largi, succesive, sub formă
de arcadă, dar închise în partea din spate și pe care erau desenate în culori
171
plăcute și calde niște fresce specifice activității viticole. În partea stângă,

peretele avea aceeași configurație, dar, în schimb, avea aplicate pe fiecare
arcadă câte două ferestre acoperite cu vitralii. Tavanul și pereții erau zugrăviți
într-o culoare pală. Iluminatul sălii era asigurat de două candelabre mari,
rotunde, confecționate din fier forjat. Pardoseala era din mozaic turnat care
menținea în cameră o temperatură potrivită pentru degustarea de vinuri. În
capătul sălii, opus intrării, în partea stângă cum priveam, pe o masă, era în
poziție de tragere o „baterie de artilerie grea” formată din aproximativ 9 sticle
cu soiuri și vinuri albe seci, roșii, albe dulci, tinere și mature, care așteptau
nerăbdătoare să le savurăm. După salutul de bun venit și prezentările de
rigoare ce au avut loc, desigur, a urmat „prima salvă de artilerie”.
Pe parcursul vizitei, ne-au fost transmise suficiente cunoștințe despre
ce înseamnă cu adevărat o degustare de vinuri, din care îmi reamintesc cele
referitoare la: forma pe care trebuie să o aibă paharul – strâmt la gură sau cu
picior, analiza vinului cu ajutorul organelor de simț – văzul, mirosul și gustul,
modul de servire a acestora – ordinea în care se beau, temperatura la care
se recomandă servirea acestuia, agitarea vinului în pahar apoi savoarea lui
și plimbatul licorii încet prin gură pentru o mai bună apreciere a aromei și a
buchetului etc., diferențierea vinurilor în funcție de însușirile acestora și
alegerea vinului potrivit felului de mâncare.
Din câte îmi amintesc, am început cu vinurile albe seci, am continuat
cu cele roșii și apoi le-am degustat pe cele albe dulci. De asemenea, ni s-a
mai spus că vinurile lejere se servesc înaintea celor mai puternice și că
vinurile tinere se servesc înaintea celor mai mature. Ne-au fost prezentate o
serie de reguli pe care le țineam din ce în ce mai greu minte și din cauza
faptului că nu eram obișnuit cu aceste proceduri. Între un pahar de vin și altul
gustam dintr-un măr sau mâncam o bucată de covrig pentru a schimba gustul
din cavitatea bucală.
Două ore mai târziu ne-am luat rămas bun de la gazda noastră, iar noi
am continuat deplasarea de la Pietroasele, pe un drum local până în stațiunea
Sărata Monteoru (4 km). Localitatea este o stațiune balneoclimaterică,
așezată la 186 de metri altitudine pe pârâul Sărata și, înconjurată de dealuri
împădurite și terase. După o scurtă plimbare prin stațiune, am oprit pentru a
lua masa de seară la Pensiunea Casa Flamandă „La Belgianul”, situată într-o
zonă colinară, acoperită de o vegetație bogată.
………………………………………………………………………………………..
Cercetașii buzoieni, anul VII, nr. 9, noiembrie 2019,pp. 44-48
172
CERCETAȘI PROFESIONIȘTI LA ÎNCEPUT DE DRUM
Colonel (r) Gabriel Benescu
Septembrie, anul de grație 1991.

După abia încheiata tabără de alpinism din Cheile Râșnoavei, am
trecut cu toții la ceea ce era atunci bătaia de cap a tuturor: ce facem cu
„soldații profesioniști”. Era prima dată în Armata României când o companie
era încadrată exclusiv cu cadre. Probleme multiple, atipice, au apărut, unele
fără rezolvare pentru moment, cum ar fi modul în care se deplasează
subunitatea la masă, cei rigizi insistau pe prostia că ar trebui să meargă în
formație. Nu era nimeni pregătit pentru această schimbare fundamentală de
paradigmă și, grav aș zice acum, timp de doi ani, cât tinerii au fost școlarizați,
nimeni nu s-a gândit la modul în care acest tip nou de luptător va fi integrat
în sistemul militar. Am dus „bătălii” grele cu statul major mult timp din funcția
de comandant al acestei subunități, dar nu despre asta vreau să scriu aici.
Era la mai puțin de o lună de la încadrarea subunității și încă mă aflam
în faza de confuzie, străduindu-mă să găsesc un mod de eficientizare nu
numai a instrucției și programului subunității, dar și a modului de comportare
cu personalul grupurilor profesionalizate.
Aveam un început de toamnă frumos, cu multe zile senine, cald ziua și
un pic răcorică noaptea. A venit și sfârșitul programului cam similar cu cel din
ultimele zile: raportul companiei, bilanțul zilei, ce e de făcut a doua zi,
pregătirea serviciilor, prânzul și hai acasă că există viață și după serviciu.
Prind un zvon înainte să plec: alarmă la noapte. Mă interesez puțin și
se confirmă. Nu anunț subunitatea și mă bucur cumva că au și băieții
posibilitatea să vadă cum e într-o unitate specială.
Spre dimineață agentul îmi dă deșteptarea. La unitate majoritatea
băieților mei deja sosiseră deoarece mulți locuiau în apropiere, la căminul de
garnizoană, cam toți cu expresii de surpriză pe fețe, neștiind ce se întâmplă.
Costică, adjunctul meu, preia comanda pentru organizarea ieșirii la alarmă,
iar eu mă grăbesc la statul major să primesc datele misiunii. Supranumit
„Fulgerul”, șeful biroului pregătire pentru luptă îmi dă câteva date inițiale și
mă anunță obiectivul misiunii: subunitatea se constituie ca detașament
special de acțiune cu misiunea de a desfășura acțiuni cu caracter deosebit în
teritoriul inamicului, scopul principal fiind lovirea elementelor centrelor de
comandă și a altor obiective de importanță strategică. Pătrunderea se
execută prin parașutare din aeronave AN-26, încheierea misiunii – la ordin.
173
Era prima dată când se folosea conceptul de „detașament special de acțiune”

încadrat cu militari profesioniști, fiind o provocare pentru toată lumea, cum se
spune „de la opincă până la vlădică”. În sfârșit simțeam că va fi ceva deosebit
față de toate celelalte aplicații la care participasem de la încadrarea mea din
1985 în Batalionul 404 Cercetare în Dispozitivul Inamicului prin Parașutare.
La cancelarie îl chem pe Costică și discutăm datele de bază, facem
împreună lista cu asigurarea materială, după care chemăm comandanții de
grupuri pentru informarea preliminară și le stabilim sarcinile pentru pregătirea
misiunii. În timp ce Costică a preluat organizarea pregătirii, primesc ordinul
de luptă și mă apuc de planul de acțiune al detașamentului, un lucru destul
de complicat, dar nu imposibil, având în vedere că subunitatea urma să
acționeze întrunit, diferit față de tot ce se făcuse anterior, când grupurile de
cercetare acționau independent. Una e să faci un plan de acțiune pentru o
subunitate mică, formată din 6 luptători, și alta să organizezi o multitudine de
acțiuni care urmau să fie executate de 54 de luptători, evident pe o zonă mult
mai mare și pe un număr extins de obiective.
În câteva ore se finalizează pregătirile, raportez planul de acțiune care
este aprobat, dau misiunea comandanților de grupuri, verificăm toate
materialele, îmbarcăm și începem deplasarea spre aerodromul Boboc.
Pe pistă 2 aeronave AN-26 ne așteptau cu trapele deschise, pregătite să
ne „înghită” cu tot „harnașamentul”. În continuare algoritmul cunoscut:
pregătirea parașutelor și materialelor containerizate pentru controlul tehnic,
echiparea, controlul tehnic după echipare, îmbarcarea conform planului de
zbor. Decolăm. Vreme superbă de parașutare la sfârșit de septembrie la
Boboc: cer senin, vânt slab 2-3 m/sec (să-ți cadă voalura în cap, cum spuneau
unii), temperatura la sol 250° C. Din datele preliminare trimise de locțiitorul
pentru zbor („Garidu”, după cum îi ziceau toți), care îndeplinea atunci funcția
de conducător al zborului în zona de parașutare (est zona industrială Sfântu
Gheorghe), a reieșit că sunt condiții de vreme aproape identice. Decolăm și
intrăm pe traiect, 40 de minute de zbor până la destinație, timp în care ne
delectăm cu peisajul montan la trecerea Carpaților. Pare că vedem prin hublou
o machetă precum cele din sala tactică. De la 4000 m nu vezi nicio mișcare la
sol. Totul părea încremenit sub soarele blând de început de toamnă.
Se aprinde becul roșu: pregătirea pentru parașutare. Controlul tehnic
își face treaba și verifică echipamentul fiecărui luptător în parte. Suntem la
altitudinea de parașutare de 1500 m. Verde – parașutează, parașutează! A
venit deja ordinul conducătorului de zbor de la sol. Ies din aeronavă primul,
ca de obicei, cu spatele, să le văd fețele băieților. Par crispați, dar cumva bine
dispuși probabil pentru că fac ceva ce și-au dorit de când au optat pentru
174
specialitatea cercetare în școala militară. După părăsirea aeronavei cordul

parașutei își face treaba și declanșează parașuta stabilizator. Cad controlat
mai mult decât subunitatea, atât eu cât și adjunctul meu Costică deschidem
pe la 700 m, ceilalți deschizând la 1000 m. Conform procedurii verific vizual
parașuta, fac turul de orizont să văd unde e Costică, mă orientez căutând la
sol punctul de regrupare după parașutare. Din aer nu reușesc din prima
încercare să identific mâneca de vânt, terenul fiind complet necunoscut. Greu
de văzut deoarece vântul e 0 m/sec și mâneca atârnă inutilă de-a lungul
catargului. Văd autospeciala de conducere a zborului și pe Garidu la lunetă,
numărând parașutele deschise. Aterizare simplă, fără vânt, rămân în picioare
și fug puțin că era să se întâmple ce ziceau unii: să-mi cadă parașuta în cap.
Subunitatea se regrupează rapid, se face la fel de repede bilanțul
parașutării, ne ridicăm armamentul, stațiile radio și containerele și începem
deplasarea, fiecare grup pe un traseu diferit, prin orașul Sfîntu Gheorghe.
Eram cam prima subunitate românească la acea vreme care a fost
echipată cu ținută de camuflaj tip mozaic pădure. Unii localnici când ne-au
văzut ne-au aplaudat, crezând altceva, asta până au observat tricolorul pe
umăr. Mă deplasez împreună cu un grup pe un traseu prestabilit spre punctul
de regrupare aflat la vest de oraș, undeva la o margine de pădure, unde un
drum național intersecta un pârâu.
Cald. Oamenii încep să gâfâie sub greutatea echipamentului, mai ales
că trebuie să ne și grăbim pentru a ajunge la timp la locul de întâlnire. Trecem
pe lângă un magazin mic și comandantul grupului mă întreabă dacă ne putem
opri să cumpere băieții niște apă. Aprob, cu precizarea să nu se piardă mult
timp. Intru și eu în magazin. Surpriză: băieții cer apă, iar vânzătoarea repetă
de câteva ori „nem tudom roman”. Unul dintre băieți se enervează, îi arată
banii și sticlele de apă, pune banii pe tejghea și vrea să ia o sticlă cu apă.
Vânzătoarea îi împinge banii și îi ia sticla din mână repetând ca o moară
stricată „nem tudom roman”. Altul mai nervos zice că ar învăța-o el limba
română. Intervin energic și le spun tuturor să se calmeze. Apare patronul de
undeva din spate și percepe repede starea de tensiune. Intervine cu succes
și reușește să calmeze spiritele, susținând că a fost o neînțelegere. Nu a
precizat de partea cui și de ce fel, dar nici noi nu am insistat pe subiect. Ca
gest de apreciere a reprezentanților armatei României, ne „donează” câțiva
crapi proaspeți foarte mari. Mergem mai departe. Ne regrupăm. Se face
seară. Prima seară e cu crap fript, nu cu tradiționalele conserve. E bine.
Stabilim locul de campare și măsurile de siguranță pe timpul nopții.
Trec câteva zile, vine alta, tot cu vreme frumoasă. În ultima radiogramă
primită se menționează detalii privind deplasarea unui punct de comandă de
175
nivel corp armată cu indicarea traseului probabil. Misiunea: blocarea și

neutralizarea punctului de comandă la trecerea podului de peste râul Olt din
orașul Sfântu Gheorghe, concomitent cu scoaterea din funcțiune a podului.
Trecem la organizarea cercetării locului pe timp de zi, cu deplasare
mascată prin vegetația înaltă de pe malurile râului. Împreună cu Costică,
stabilim concret la fața locului dispunerea grupurilor și finalizăm planul de
acțiune. Comunicăm Centrului planul de acțiune și în scurt timp primim
aprobarea de execuție.
Mai sunt câteva ore bune până la începerea deplasării, așa că cer
tuturor să se odihnească deoarece urmează o noapte intensă, având în
vedere că acțiunea era planificată la ora 21.30.
Nefiind la vremea respectivă alte posibilități, cercetașii și-au aplicat
camuflaj facial cu tăciunii rămași de la focul făcut seara. Se pregătește
soarele să se culce, iar noi abia ne-am trezit. Împreună cu comandanții de
grupuri fac ultimele precizări, insistând asupra importanței sincronizării, vitală
la o acțiune de o asemenea dimensiune.
Ne verificăm ceasurile și fiecare grup se deplasează pe traseul stabilit
spre locurile special destinate în dispozitivul de ambuscadă. Cea mai dificilă
misiune a revenit grupului care urma să realizeze blocarea capului coloanei
la ieșirea de pe podul cu 2 benzi pe fiecare sens, obiectivul fiind atât
neutralizarea punctului de comandă dar și a podului peste Olt, punct
obligatoriu de trecere de importanță strategică. Ideea era să prindem pe pod
cât mai multe vehicule din coloană.
Băieții tineri și neliniștiți, undeva în apropierea podului, pe artera rutieră
pe unde urma să treacă punctul de comandă inamic, ca la război, ies cu
armele în mâini în drum și rechiziționează două mașini, împreună cu șoferii,
dar debarcă ceilalți pasageri.
Echipa de cercetare de la intrarea în oraș dă semnalul că a fost
depășită de o coloană militară. Punctul de comandă al inamicului se apropie
de dispozitivul nostru de ambuscadă. Stabilisem inițial ca semnalul de
deschidere a focului să fie blocarea coloanei, ceea ce rămânea la latitudinea
comandantului de grup care primise această misiune. M-am dispus,
împreună cu Costică, pe malul râului, într-un loc de unde puteam observa
toată acțiunea. După semnalul primit de la echipa de cercetare, transmit prin
radio întregului dispozitiv că mai sunt 3 minute până la declanșarea acțiunii.
Observ prin binoclu, podul fiind foarte bine iluminat noaptea, o Dacia neagră
care conduce relativ sub viteza legală deplasându-se în fața coloanei care
intra pe pod. Când Dacia ajunge la capul podului, virează brusc stânga și
blochează prima autospecială din coloană, pasagerii Daciei coboară și
176
deschid focul (cu cartușe de manevră), inclusiv un cercetaș ascuns în

portbagaj. Se deschide focul de pe ambele maluri ale râului și de la ambele
capete ale podului. Concomitent, aproape toate geamurile apartamentelor din
blocurile de lângă pod se deschid și localnicii stau ciopor la ferestre și nu
înțeleg ce se întâmplă. Sub acoperirea focului, cercetașii înaintează pe pod
și marchează distrugerea autospecialelor de comandament. Dau semnalul
pentru etapa următoare: retragerea detașamentului în vederea marcării
distrugerii podului. Nu se mai aud decât sporadic focuri de armă. Urmează
un șir de explozii (petarde) la ambele capete ale podului și pe calea de rulare.
Ultimul semnal: retragerea și regruparea.
Misiunea îndeplinită.
177
ALO, UNITATEA, EXECUT 310!
Mi-aduc aminte că într-o după-amiază frumoasă de vineri a lunii

septembrie, anul 1973, pe la orele 15.30, am fost chemat la comandantul
batalionului de cercetare locotenent-colonelul Crăciun Vasile care, cu
zâmbetul pe față, m-a întrebat dacă sunt în măsură să execut o nouă misiune
de cercetare. Eram foarte motivat să desfășor aplicații cu trupe, onorat că am
fost ales printre cei ce trebuiau să plece în misiune. Eram tânăr comandant
de grup, cu vechime în branșă de doi ani, un bun sportiv, curajos, dinamic și
hotărât să-mi îndeplinesc misiunea chiar dacă aceasta impunea, ca de altfel
toate misiunile de cercetare, un uriaș consum de resurse fizice și psihice
pentru executanți.
Am fost informat despre faptul că misiunea urma s-o execut împreună
cu încă doi cercetași, comandantul batalionului de cercetare numindu-mă pe
mine, locotenentul Murgu Nicu, comandantul grupului de cercetare. Înarmat
cu aceste informații, l-am însoțit pe comandantul batalionului la comandantul
Regimentului 60 Parașutiști. Înainte de a intra în biroul comandantul de
regiment, locotenent-colonelul Oțeleanu Neagu, am fost oprit de
comandantul batalionului de cercetare, care m-a bătut prietenește pe umăr și
mi-a spus: Murgule, măi Murgule, să fii bățos și hotărât!
Comandantul de regiment m-a informat despre necesitatea de a păstra
secretul asupra acțiunii pe care urma să o execut. Aplicația era ordonată de
Comandantul Aviației Militare, generalul-maior Aurel Niculescu. Precizările
privind misiunea s-au făcut verbal, aceasta urmând să fie executată pe fondul
participării la o convocare de pliaj a parașutelor de aviație ce se executa în
unitatea de aviație de la Borcea. La plecare, comandantul batalionului de
cercetare a primit un plic sigilat în care erau precizări despre misiune, foile de
drum și ordinele de serviciu, pe care era scris „Atenție - se deschide la
plecarea în misiune!” și pe care mi l-a înmânat subliniind importanța misiunii
pe care urmează să o execut.
Am fost consultat de comandant privind desemnarea celorlalți membrii
ai grupului de cercetare, iar în urma propunerii mele acesta a aprobat
următoarea compunere: comandant de grup, locotenentul Murgu Nicu, de la
Com-pania 1 Cercetare și cercetașii, locotenentul Constantin Viorel, de la
Compania 2 Cercetare și locotenentul Mihălțan Ioan, de la Compania
Instrucție Specială.
178
A doua zi, sâmbăta, (pe atunci sâmbăta era zi lucrătoare) m-am ocupat
de pregătirea misiunii, am stabilind modul de acțiune, de pătrundere în
obiectiv, legendele pe care urma să le utilizăm, am pregătit materialele pentru
marcarea unor acțiuni de diversiune în obiectiv, hrana și documentele. Nu pot
să las la o parte acea parte a pregătirii, cea mai dificilă, despre care nu se
spune prea multe și anume pregătirea familiei pentru că urma să lipsim de
acasă pentru o perioadă nedeterminată, iar toate sarcinile familiei urmau să
cadă numai pe umerii dragelor noastre.
Modul de acțiune și legendarea
Voi încerca în continuare să prezint cititorilor revistei câteva din detaliile
acestei misiuni, despre care eu personal îmi amintesc cu multă plăcere.
Ziua I, deplasare la obiectiv și pătrunderea
Eu, locotenentul Murgu Nicu, comandatul de grup, urma să acționez
îmbrăcat în ținută militară, deghizat în subofițer cu gradul de sergent major,
cu însemne de aviație. Legenda era că eram detașat în unitatea de aviație,
fiind încadrat ca plior principal la sala de pliaj a regimentului din Buzău. Eram
proaspăt absolvent al școlii de subofițeri și maiștri militari, promoția august
1973, Mediaș. Folosindu-mă de documente false, am prezentat un buletin cu
ordin de serviciu pe nume fals. Deplasarea mea către obiectiv a început la
ora 05.00, cu trenul de călători, pe ruta Buzău, Fetești. În gara Fetești toți
navetiștii erau așteptați și transportați zilnic la unitate de autobuze cu număr
de armată. Cu acestea am ajuns la unitate, unde mai erau 5-6 subofițeri, sosiți
pentru aceeași convocare de pliere a parașutelor de aviație.
La punctul de control nu era niciun document cu cadrele care urmau să
participe la convocare, de fapt prezentarea la unitate pentru convocare era
ora 09.00. Toate cadrele, personal navigant, serveau masa de dimineață
începând cu ora 06.45, astfel am fost lăsați și noi să mergem la masă, după
care am fost notați în Registrul de vizitatori. Conducătorul convocării era
maiorul Petcu, ofițerul instructor cu parașutismul în unitate, un tip meticulos,
glumeț, cu câteva sute de parașutări la activ, stăpân pe instrucția de
specialitate, fără evenimente în funcționarea parașutelor de frânare la
aterizarea avioanelor MiG-21F-13, sau la catapultare.
În această zi a fost prima și ultima dată din toată perioada cât am
acționat în unitate când am fost legitimat, la intrare. Dormeam la Fetești,
veneam dimineața și de la punctul de control mergeam direct la popotă unde
serveam masa. Așa am ajuns la sala de pliaj parașute de aviație: parașute
de frânare, parașuta scaunului sistemului de catapultare, parașuta pilotului.
Am fost primit de către maiorul Petcu, cu amabilitate și, în urma discuțiilor cu
acesta, mi-a fost recomandat să sun la unitate și la sfârșitul zilei să pot pleca
179
acasă spunându-mi: „Nu ai avioane cu reacție și convocarea asta chiar nu-ți

folosește la nimic.” Discuțiile cu maiorul Petcu au avut loc într-un cadru
restrâns și cu respectarea confidențialității, acesta acceptând ideea unei
greșeli din partea unității de parașutiști prin trimiterea la o astfel de convocare
a unui subofițer. Pentru mine această atitudine a fost o mană cerească și un
prilej excelent să pot părăsi convocarea, să fiu liber, fără obligații și să
continui misiunea în unitatea de aviație.
Mi-aduc aminte și de faptul că, pentru a fi folositor, m-am oferit voluntar
pentru a aduce parașute cu o mașină ZIL, pusă la dispoziție de către serviciul
auto, dintr-un depozit de materiale de aviație dispus în Escadrila 38 Aviație
Cercetare și Bombardament IL – 28, deoarece autobuzul pleca la Fetești abia
după terminarea programului, iar alt mijloc de deplasare nu era disponibil în
acele timpuri.
Locotenentul Constantin Viorel, deghizat în profesor de sport la o
școală din Buzău, urma să se prezinte ca victimă unei relații de amor dintre
fiica sa, elevă în ultimul an de liceu și un elev absolvent al Școlii de Aviație
„Aurel Vlaicu” Boboc, plecat fără urmă, odată cu repartiția la unități. A călătorit
cu același tren din Buzău spre Fetești, a debarcat în gara Fetești și, conform
planului, a ajuns mai târziu la punctul de control al unității, unde a solicitat să
fie primit la comandantul unității, comandor Zapartan (Dumnezeu, cum era
supranumit în unitate), în audiență. Legenda era că îl cunoaște pe fostul iubit
al fiicei sale, dar nu știe cum se numește, în schimb știe că a fost repartizat
în această unitate ca proaspăt locotenent. Pe tot parcursul acestui articol, îl
voi numi cu pseudonimul profesorul.
Fiind luni, prima zi a unei noi săptămâni, când problemele de unitate
erau multe și importante, i s-a recomandat să se înscrie în audiență pentru
marți orele 10.00. Personalul de serviciu a dat dovadă de o amabilitate
excesivă, unul din cei care au ieșit din serviciu invitându-l să meargă
împreună spre Fetești.
Locotenentul Mihălțan Ion, pe care îl voi numi cu pseudonimul soldatul,
s-a prezentat la obiectiv fiind învoit pentru o nuntă în familie. Echipat soldat,
cu ținută groasă de iarnă, de aviație, era detașat de la o unitate din
Focșani. Conform planului urma să-l așteptăm marți dimineața la același
tren Buzău-Fetești. În gara Fetești, eu împreună cu profesorul am sosit
mai devreme și așteptam autobuzul unității. Nu avusesem somn și parcă
în mine zăcea un neastâmpăr nefiresc. Nu după mult timp a sosit și trenul
Buzău-Fetești-Constanța. Vedeam ca prin ceață, în depărtare, un soldat
care căra bagajele unui caporal venit din permisie, iar ranița acestuia plină
cu bidoane de vin, m-a făcut să deduc că acesta venea dintr-o zonă
180
viticolă. Când profesorul l-a văzut pe soldat sub povara bagajelor, a

exclamat aproape fără control: „uite-l pe Garide!”. Soldatul s-a adresat
imediat apărătorului său, tovarășul caporal, pronunțând ironic către acesta
„civilul asta mă face Garide” și puțin a lipsit să izbucnească un conflict.
Din priviri i-am dojenit pe amândoi și i-am îndemnat la seriozitate.
În autobuz m-am urcat ultimul, aproape pe scară, ferindu-mă de
privirile tovarășului maior Petcu. Pe colegii mei de convocare nu i-am mai
văzut decât la masă, ei fiind cazați în colonie, un cartier anexă,
asemănător cu o mahala din Bucureștiul de altădată. Acolo puteai să afli
cine a venit nou în unitate, dacă este căsătorit sau nu, preocupări
cotidiene, nevoi etc. Tot aici am aflat că localitatea Borcea, care era
situată pe malul Dunării, pe drumul județean Fetești-Călărași, mai precis
„la cotul Dunării” după numele dat unui braț al Dunării, se numește de fapt
Cocargeaua sau, după unii, Bărăganul.
Aerodromul militar Borcea, situat la 3-4 km. nord de localitatea cu
același nume, este dispus pe direcția nord-sud, avea o vechime de 20-25 de
ani la data aplicației, fiind construit de militarii ruși între anii 1950-1960. În
colonie erau construite blocuri de locuințe, pentru cadrele militare încadrate
în unitate și erau prezente o serie de utilități care încercau să ofere locuitorilor
un nivel de viață civilizat cum ar fi: magazin, poștă, dispensar medical,
grădiniță, o școală primară, club cultural, cămin de micro-garnizoană.
M-am lăsat dus de noianul amintirilor, uitând să vă spun care era de fapt
misiunea grupului. Aceasta se referea la verificarea gradului de disponibilitate
la alarmarea unității, adică ce avioane puteau zbura și ce avioane erau cu nevoi
de reparații, verificarea sistemului de pază și apărare a unității, a modului de
cooperare a tuturor serviciilor în situații de criză, materializarea pe hartă a
elementelor vitale ale obiectivului (sau întocmirea unei scheme a acestora) și
distrugerea lor prin executarea unor acțiuni de diversiune.
Legătura cu unitatea era stabilită să se realizeze prin telefonul public
la nevoie sau prin firul militar, de la căminul de garnizoană, la ofițerul de
serviciu al UM 01847, utilizând un sistem de coduri prin care raportam detalii
ale misiunii, nevoi de sprijin și alte elemente importante. Dau un singur
exemplu: codul 310, reprezenta informația „am ajuns la obiectiv, continui
executarea misiunii”.
Ziua a II-a, acțiuni în obiectiv
Am început prin a mă apropia discret de sala de pliaj parașute de
aviație, pentru a lua legătura cu șoferul de pe ZIL care sosise la sală. I-am
cerut să mergem din nou la depozitul de parașute de la IL-28, unde fusesem
cu o zi înainte. Am parcat mașina și am așteptat să vină șeful de depozit cu
181
cheia. Șoferul de ciclul I, nou venit în unitate de la școala de șoferi Săcălaz,

era bucuros că scăpase de corvezile la care era supus de colegii lui din
ciclul II. L-am lăsat parcat lângă depozitul de parașute la ora 09.15 și l-am
găsit parcat în același loc la ora 14.30, când a plecat la parcul auto, urmând
să ne întâlnim a doua zi, de data aceasta în parcarea de la Escadrila 38
Vânătoare Bombardament.
Din unele informații pe care le-am cules am aflat că nu este zbor de zi
toată săptămâna, zborul de noapte era planificat pentru vineri. Se zbura și
ziua dar numai pentru mutarea unor avioane de la o bază de aviație la alta.
În unitate se desfășurau lucrări de construcții în regie proprie cu militari în
termen detașați de la alte unități de aviație.
Și ca un făcut, vremea a început să se schimbe în rău, cu ploi de scurtă
durată și temperaturi în scădere. O astfel de ploaie, rece, cu ace de gheață,
a făcut ca tot personalul să caute adăpost. Numai eu aveam treabă și,
profitând de vremea cercetașului, am pătruns în punctul de conducere a
zborului și am reușit să minez 4 avioane parcate la capăt de bretelă.
Procurarea de informații privind activitatea unității de aviație era continuă,
sistemul de paza și siguranță a unității fiind în vizorul activității de cercetare.
Pătrunderea în unitate pe timp de zi era doar o formalitate, existând posturi
de pază doar la obiectivele principale: drapelul de luptă, corpul de gardă,
depozitul de muniție de război, hangarele cu avioane, parcul auto, divizionul
de radiolocație și apărare antiaeriană, punctul de conducere a zborului,
parcul de avioane, stația de dirijare apropiata și îndepărtata. Toate aceste
obiective au fost marcate de mine cu etichete „minat”, „distrus” sau „infectat”.
Soldatul Garide, chiar dacă a tras din greu cu bagajele caporalului, a
găsit calea cea mai sigura și directă de pătrundere în unitate prin gardul
unității. Dus la Baza de deservire a unității s-a descurcat ca un cercetaș,
suportând toate privațiunile vieții soldățești, fiind numit planton pe
detașament, de serviciu la bucătărie, sculat noaptea să curețe armamentul,
serviciu de curățenie în dormitor și la muncile de construcții. Era un ardelean
de cuvânt, sculptor în lemn, un tip docil, cu spirit etic de invidiat, cu care am
rămas prieten pe viață. După mai mulți ani, când l-am întrebat dacă ar mai
repeta această aplicație, a răspuns fără echivoc „Nea Nicule, a fost cea mai
grea experiență din viața mea militară!”.
Profesorul făcea naveta zilnică la Buzău și ne întâlneam dimineața în
gara Fetești. A fost primit în audiență la comandant marți, audiență care a
continuat și miercuri, fiind ascultat și ajutat să descifreze misterul care-i
schimbase în rău viața. Au fost chemați toți cei 8 ofițeri din promoția 1973,
repartizați în unitate ca personal navigant La comandant au avut loc discuții
182
despre acest caz, dar nu au reușit să găsească persoana căutată (între noi
fie vorba, nici nu avea cum să fie găsită). Mai mult decât atât, unul dintre ei l-a
recunoscut pe tânărul profesor de sport și i-a pus o serie de întrebări dificile.
Discuțiile la comandant au avut loc pe parcursul a două zile, într-un mod
discret, pe rând. Discuțiile se purtau între profesorul cercetaș cu fiecare ofițer
aviator din promoția 1973 în parte.
Zilele a III-a și a IV-a, acțiuni în obiectiv și centralizarea datelor și
informațiilor obținute
Șoferul cu mașina ZIL a stat timp de 3 zile parcată de dimineața până
la terminarea programului, spre orele 14.30. Preocupat să ajung în biroul
comandantului și să marchez prezența mea acolo, am găsit momentul
oportun de a ajunge la obiectiv. Întrucât se schimbase vremea, m-am folosit
de pompierul de serviciu, pe care îl găsisem umblând prin cazarmă echipat
regulamentar cu casca de pompier, banderolă și nelipsitul fluier pentru
alarmă în caz de incendiu.
M-am hotărât ca miercuri să abordez obiectivul însoțit de pompierul de
serviciu sub motivul de a face o verificare a sobelor din biroul comandantului.
Doresc să menționez că încălzirea unității se făcea cu lemne, iar perioada în
care executam misiunea era cea în care în toate unitățile se desfășurau
astfel de activități.
În biroul comandantului erau două sobe de teracotă care fuseseră
desigilate cu ocazia curățirii. Am intrat și am raportat despre intenția de a
verifica sobele. Comandantul m-a privit bănuitor și cu un reproș justificat
mi-a spus că au fost verificate de o altă comisie. Eu am continuat să verific
sobele sub privirile insistente ale comandantului de regiment insistând asupra
unor aspecte de specialitate: dacă sunt crăpături vizibile, am deschis
clapetele (ușile) și am băgat mâna să văd dacă există funingine pietrificată,
existența instrucțiunilor de folosire, măsuri de pază contra incendiilor. Toate
constatările bune sau rele le notam conștiincios într-un carnețel, prilej de a
plasa plastilina cu „minat” în biroul comandantului. La toate întrebările puse
de comandant, dând dovadă de spirit de observație, am răspuns fără ezitare,
chiar dacă răspunsul nu era corect în totalitate.
Joi seara am primit un telefon de la ofițerul de serviciu al unității 01847,
prin care mi se cerea să execut codul 311 - stop 20 de ore, vino la 10.30 la
popotă nr. 1, care însemna că misiunea încetează începând cu ora 20.00,
urmând să mă prezint vineri la ora 10.30, la nr. 1, în fata popotei cadre. Chiar
dacă ploaia a continuat să cadă, însoțită de un vânt rece, care-ți ardea fața,
specific unei toamne târzii, avioanele cu reacție își făceau simțită prezența pe
cerul înnorat al orașului Fetești.
183
Cu soldatul m-am întâlnit joi, înainte de plecarea autobuzului la Fetești,

pe aleea ce făcea legătura între popota cadre și Escadrila 38. Atunci am
stabilit ora plecării din unitate, reconstituirea acțiunilor și efectele lor.
În noaptea de joi spre vineri, la ora 04.30, s-a ordonat alarmă de
exercițiu de către o comisie de la Comandamentul Aviației Militare, condusă
de generalul-maior Aurel Niculescu. Vremea a fost prielnică, vânt însoțit de
ploaie, când am executat ultima acțiune de cercetare. Profitând de faptul că
pe o alee de lângă parcul auto erau staționate mașinile din urgența I, le-am
dezumflat roțile producând un adevărat haos.
Profesorul, din discuțiile cu cei 8 absolvenți, a reușit să întocmească o
variantă de stat de organizare al Regimentului 86 Aviație Vânătoare și
Escadrilei 38 Aviație Cercetare și Bombardament IL-28.
Soldatul, la darea alarmei, s-a echipat cu ranița, și-a ridicat arma
(carabina) și a părăsit subunitatea, așteptând momentul prezentării la
comandantul nr. 1.
Ziua a V-a, raportarea datelor și informațiilor
La 10.30, ora stabilită, împreună cu locotenenții Constantin Viorel și
Mihălțan Ion, m-am prezentat la generalul-maior Aurel Niculescu căruia i-am
raportat despre faptul că ne-am îndeplinit misiunea. Acesta a ordonat să
servim masa, să fim primiți în camera de oaspeți de la punctul de control și
să ne prezentăm la ora 14.00 la bilanțul activității ce urma să aibă loc la clubul
unității din colonie.
Când am prezentat ordinele de serviciu cu numele reale, dintr-o
greșeală acestea nu erau ștampilate, chiar dacă erau semnate de
comandantul Regimentului 60 Parașutiști, motiv pe baza căruia, șeful de stat
major, locotenent-colonelul Rus a ordonat să fim reținuți în camera de oaspeți
până la ora bilanțului. Despre ceva de mâncare sau apă de băut, nici vorbă,
pentru că am fost izolați complet în acea încăpere și păziți cu santinele
înarmate ca ultimii borfași, dar asta-i viața, reacțiile oamenilor sunt
imprevizibile. Pe lângă toate astea întreg personalul unității a defilat pe la
camera de oaspeți pentru a ne recunoaște și a-și da seama dacă am fost sau
nu în sectoarele unde lucra fiecare.
În opinia mea cred că modul de raportare a rezultatelor acțiunilor
grupului de cercetare în fața întregii unități nu a fost cel mai indicat, chiar dacă
comandantul aviației a dorit să demonstreze pe viu unele nereguli constatate
la desfășurarea unor convocări, lipsa de vigilență și manifestarea unei
toleranțe nejustificate de către cadrele cu funcții de răspundere, referitoare la
nereguli în sistemul de pază și apărare a unității și în verificarea persoanelor
care se prezintă la o unitate militară cu diferite probleme. Despre modul de
184
raportare a acțiunilor grupului de cercetare în fața plenului unității, am

întocmit un raport către Direcția Informații Militare, cu modul de desfășurare
a aplicației, durata, compunerea și misiunea grupului de cercetare și,
rezultatele obținute, în condițiile în care comandantul batalionului de
cercetare a fost foarte zgârcit în a prezenta aplicația desfășurată într-o unitate
de aviație, cu neajunsurile privitoare la paza și apărarea acesteia.
Pentru a menține o relație amiabilă cu comandanții unităților de aviație,
comandantul unității de parașutiști a recunoscut unele greșeli de organizare.
Cu toate acestea, în final Direcția Informații Militare a trimis regimentului de
parașutiști o adresă prin care acțiunile grupului de cercetare au fost apreciate
cu calificativul Foarte Bine.
Nu știu câte din cele cuprinse în acest articol mai sunt de actualitate
pentru cercetașii zilelor de astăzi, pentru că realizez faptul că s-au schimbat
foarte multe în modul de întrebuințare și acțiune al acestor structuri.
Rămâne ca din aceste amintiri să se păstreze peste vremi ceea ce îi
unește pe cercetașii din toate generațiile: profesionalismul, inteligența,
rezistența fizică și psihică și, mai ales, capacitatea de a găsi soluții acolo unde
nimeni nu le-ar da nicio șansă.
185
UN LOC UITAT DE LUME ȘI DE TIMP
General de brigadă (rtr) Dumitru Miu
La un an de la prezența României la misiunea Enduring Freedom, mi

s-a oferit posibilitatea să mă deplasez la Kandahar, cu ocazia rotirii
contingentului național. După ce am luat contact cu teatrele de operații din
Bosnia și Kosovo, îmi doream mult să ajung și în Afganistan.
Am plecat din București în dimineața zilei de 26 iunie 2003, împreună
cu noua echipă RO-NIC, cu o aeronavă Hercules C-130 a Forțelor Aeriene
Române pentru a efectua rotația structurilor de informații militare de nivel
tactic din teatrul de operații militare din Afganistan. După o escală pe
Aeroportul Internațional Iași, am decolat spre Kandahar, Afganistan.
O rută destul de lungă, de aproximativ 12 ore de zbor, cu o escală
tehnică pe aeroportul din Baku. Aici, am avut posibilitatea de a mă întâlni cu
atașatul român al apărării din Azerbaidjan, care a făcut tot ceea ce a depins
de el ca staționarea noastră în aeroport să fie cât mai plăcută. Apoi, zborul
nostru a decurs tot fără probleme până în Afganistan, survolând, în
continuare, Marea Caspică și Turkmenistan. Procedurile de aterizare pe
aeroportul din Kandahar au fost relativ simple. Aveam încredere mare în
piloții militari români, renumiți pentru priceperea lor și experiența acumulată
în pilotarea avioanelor de transport de tipul Hercules. După un drum lung și
obositor, în cala bătrânului, dar neostoitului avion de transport american
C-130 Hercules, pe 27 iunie 2003 (1382, după anul calendaristic afgan, care
corespunde anului 2003-2004), la ora 1.00 Zulu Time (5.30 AM timpul local
al Kabulului), aveam să pun picioarele pe pământ afgan.
Pășeam pentru prima dată pe un pământ măcinat de 20 de ani de
război, de extremism religios și secetă, o țară a macului și a prafului, un loc
uitat de lume și de timp, unde pericolele sunt amplificate de temperaturi foarte
ridicate, cu un relief care avantajează organizarea ambuscadelor de către
luptătorii talibani și Al-Qaeda, o poartă a iadului prea timpuriu deschisă în
care de aproximativ doi ani, mesagerii lumii civilizate, o coaliție internațională,
încerca să aducă germenii democrației și ai bunăstării.
Am coborât din avion și imediat am fost înconjurat de camarazii de
arme, cu bocancii prăfuiți, dar cu privirile luminoase și gesturile calde și
primitoare. Momentul a fost emoționant. Una dintre primele persoane care m-a
întâmpinat a fost comandantul RO-NIC-ului. Pentru câteva clipe, animația de
pe aeroport mi-a schimbat atitudinea față de peisajul ostil care mă înconjura.
186
Câteva ore mai târziu, am participat, împreună cu cei doi comandanți

de batalioane, la sediul RO-NIC, la analiza pe linie de informații militare. După
briefingul de prezentare a comandantului Celulei Naționale de Informații,
discuțiile s-au orientat către rolul și misiunile RO-NIC și a grupurilor HUMINT
în folosul batalionului bistrițean. Am avut astfel ocazia să mă informez mai
bine despre situația reală din teatrul de operații. Structura de informații
militare în teatrele de operații, unde se manifestă și fenomenul terorist, este
o componentă esențială a participării la campania antiteroristă. Atunci când
amenințarea este omniprezentă și relativ difuză, rolul informațiilor militare
devine și mai mare. Or, amenințarea terorismului, care este evidentă, este
extraordinar de dificil de contracarat, prin alte mijloace decât prin informații
precise și punctuale. Orice acțiune militară împotriva unei structuri teroriste
poate duce oricând la pagube colaterale în rândul populației civile. De aceea,
având informațiile, se poate acționa direct, precis asupra răului. Din această
cauză, în lupta împotriva terorismului, informațiile sunt extrem de necesare și
de importante. Munca de informații pentru depistarea surselor de terorism, a
liderilor, rețelelor, mijloacelor, modului de acțiune sau obținerea fondurilor și
a altor resurse este extrem de dificilă.
Aveam să rămân în baza militară KAF opt zile. Timpul s-a scurs
neașteptat de repede. Acolo, timpul liber este o noțiune relativă pentru că
militarii sunt la datorie 24 de ore din 24, șapte zile pe săptămână. Se termină
bine o misiune și trebuie pregătită următoarea.
Exista în Camp un alt mediu militar. Adunările zilnice erau scurte și
axate pe priorități reale. Cei cu grade superioare își făceau timp să asculte,
să evalueze și chiar să aplice, când era cazul, soluțiile celor cu grade
inferioare. Fiecare militar trăia cu sentimentul că este util subunității din care
făcea parte. Acolo chiar conta cum se simțea fiecare luptător la începutul și
la finalul zilei.
La ora 2.00 Zulu dimineața (AM), tabăra începea să prindă viață. Se
ivea o nouă zi pentru băieții noștri din Kandahar.
A fost o săptămână grea și destul de bogată în activități. Într-una din
zile, am participat la o misiune, în nord-estul regiunii Kandahar, de tipul village
team (echipa satului), o acțiune coordonată de trupele americane pentru a
strânge legăturile dintre diferitele comunități locale și militarii dislocați la
Kandahar. Misiunea patrulei mixte a avut loc în zona de responsabilitate, la
aproximativ 65 de km de bază și a fost formată din luptători din cadrul
Batalionului 812 Infanterie Șoimii Carpaților, Batalionul 151 Infanterie Lupii
Negri, un grup pentru informații (HUMINT), o echipă din cadrul RO-NIC,
militari din compania logistică și plutonul medical, în cooperare cu elemente
187
din Afaceri Civile și Operațiuni Psihologice ale partenerului american. Traseul

ce urma să fie parcurs făcea ca misiunea să fie de maximă importanță și cu
multe necunoscute de rezolvat. Tacticile adoptate de teroriști amplificau o
atmosferă de nesiguranță în care fiecare persoană era considerată suspectă,
iar fiecare obiect, un potențial mijloc exploziv.
Cu o zi înainte am participat la pregătirea misiunii. Acțiunea a fost
pregătită temeinic. S-a luat în calcul fiecare amănunt, oricât de neimportant
ar părea la prima vedere, deoarece în astfel de misiuni, riscul este prezent în
permanență. Echipele talibane și Al-Qaeda acționau, de regulă, izolat, în
grupuri mici, de obicei, din cinci membri, dar existau și unități mai mari care
aveau un efectiv de până la 36 de oameni. Aceste formațiuni cunoșteau foarte
bine terenul în care plănuiau atacurile și se bucurau încă de sprijinul
localnicilor. Un accent deosebit s-a pus în cadrul pregătirii pe zonele în care
luptătorii talibani puteau organiza ambuscade sau pe porțiunile de drum pe
care aceștia ar fi putut amplasa mine (DEI-dispozitive explozive improvizate).
Se știe că soluțiile cele mai bune în situații critice sunt date de orele de
antrenament, de lecțiile învățate, transmise de colegi și, nu în ultimul rând, de
intuiție și inițiativă.
A doua zi era o dimineață luminoasă și calmă. Soarele se înălța cu pași
mărunți pe cerul de azur, ca oglinda. Eram gata de luptă, complet absorbit de
liniștea acelei dimineți. Oamenii s-au adunat pe platoul din Camp, după ce au
pregătit materialele și tehnica, pentru ultimele precizări. Repetarea
procedurilor ce trebuiau urmate în diferite situații (deschiderea focului armat
asupra coloanei, modul de acțiune la descoperirea dispozitivelor explozive
improvizate sau a efectelor produse de către acestea, ambuscade etc.) și
recapitularea obiectivelor misiunii: cercetarea viabilității itinerariilor,
culegerea de informații referitoare la atitudinea populației locale, la tipuri de
armament și muniții întâlnite și la executarea unui studiu al zonei din punct
de vedere tactic.
După acest ultim instructaj, comandantul misiunii a dat ordinul de marș
cu o voce baritonală. Coloana de TAB-uri s-a pus în mișcare și, în urma ei,
perdele grele de fum și praf i-au acoperit pe cei rămași în urmă, care, în scurt
timp, au devenit umbre cu contur nedefinit. La ieșirea din tabără, armele au
fost încărcate în afara vehiculelor blindate, iar mai apoi ni s-a alăturat călăuza
și interpretul. Am ieșit din baza militară, transportor după transportor, însoțiți
de salutul colegilor, un gest consacrat cu pumnul strâns și degetul mare în
sus, care reprezintă urarea de Noroc, adoptată de către toți militarii Coaliției.
Armele au fost așezate pe creneluri în sectoarele de observare
repartizate. Era o atmosferă de luptă. Militarii erau siguri pe ei, pregătiți pentru
188
misiune. La orice ieșire din baza KAF îți puneai o serie de întrebări. Te
gândeai întotdeauna la ce este mai periculos pentru a putea contracara sau
diminua efectele la nevoie. Motive de îngrijorare erau, având în vedere
situația din zonă. Dar, cunoscând foarte bine riscurile existente, ne puteam
adapta la orice situație. Eu am făcut deplasarea împreună cu echipa RO-NIC
într-un autovehicul american, de tip Hummve. După o porțiune de drum
asfaltat, priveliștea a devenit din ce în ce mai pustie. Intraserăm în peisajul
deșertic cenușiu care se continua cu munți la fel de dezolanți (o îngrămădire
de vârfuri ascuțite, fără pic de vegetație, toate în diferite nuanțe de maro).
Singurele plante verzi erau în preajma clădirii aeroportului din
Kandahar. În rest, pe kilometri întregi, nu se puteau vedea decât câteva tufe
maronii, pline de praf și smocuri de vegetație brună pe care numai turmele
de capre și oi sau de cămile le descoperă și le pasc cu grijă, la rând. Nisipul,
spinii uscați de arșiță, puținele plante distruse de soarele incandescent
emanau o lumină iritantă, orbitoare.
S-a mers într-un ritm neschimbat aproape câteva ore. Fața îmi era
umedă și plină de umbre neliniștitoare, datorită oboselii. Totul era ud pe mine:
părul, cămașa, pantalonii. În interiorul Hummve-ului erau aproximativ 80 de
grade Celsius, iar fierul din jurul meu dogorea. Hainele îmi erau ude de
transpirație atât de la căldura necruțătoare din interiorul blindatului american,
cât și de la vesta antiglonț, care avea o greutate de aproximativ 22 de kg.
După câteva ore de mers, nu mai simțeam greutatea căștii de protecție sau
a vestei antiglonț.
De-a lungul traseului am văzut sate fortificate, unde trăiesc comunități
închise de afgani. Casele, din lut, de culoarea nisipului, îngrămădite pe
fundalul munților, păreau mai degrabă niște bordeie scunde, niciuna mai
mare decât un garaj. Din câte-mi puteam da seama, nu exista nici
electricitate, nici apă, iar mâncarea părea să fie gătită sub cerul liber. Atunci,
am simțit un nod în stomac. Nu-mi puteam imagina cum niște oameni puteau
să conviețuiască în asemenea condiții.
În ciuda acestor locații, pline de clădiri distruse și prăfuite, viața își urma
cursul: oamenii bârfeau, se doreau unii pe alții și sperau să aibă o viață mai
bună... Cu siguranță, nu este locul în care ai vrea să trăiești. Ce mai... este o
altă lume! Liniște multă, oameni săraci, copii care umblau desculți, murdari și
îmbrăcați sărăcăcios, băieții în culori cenușii, contrastând cu hainele
multicolore ale fetelor.
Deseori, copiii ne făceau semne cu mâna spre gura deschisă, cerșind
ceva de mâncare. Uneori, își roteau degetul arătător de la mâna dreaptă în
palma mâinii stângi. Gestul lor, mi s-a explicat, era unul de solicitare.
189
Nu cereau ceva anume, ci doar cereau... Alteori ne salutau, bucuroși,

uimiți de mașinile blindate care le treceau prin fața ochilor.
La început, mi-a venit greu să-i înțeleg pe afgani, mai ales în ceea ce
privește obiceiurile lor, dar cu ajutorul colegilor mei am înțeles că aceștia nu
sunt foarte diferiți de noi. Localnicii par fericiți, chiar dacă muncesc pământul
cu unelte rudimentare sau sapă șanțuri de irigare kilometri întregi. Afganii
sunt foarte mândri, prietenoși și primitori. Totul ține de respectul pe care îl
arăți. În același timp, sunt și iuți la mânie. Nu trebuie să-i ofensezi prin gesturi
sau cuvinte necugetate.
Misiunea propriu-zisă s-a desfășurat prin deplasarea patrulei mixte în
satele de pe traseu, unde au avut loc discuții cu liderii locali, sub cerul arzător,
la adăpostul TAB-urilor și a militarilor care asigurau protecția. Existau posibile
pericole datorită multitudinii de localnici cu care s-a intrat în contact, unii dintre
ei nu tocmai prietenoși. Cel mai dificil de controlat erau copiii, nu atât prin
gălăgia și forfota continuă, ci prin privirile rugătoare și mâna întinsă sugestiv.
Aceștia alergau în picioarele goale de colo-colo.
Chiar dacă, în aparență misiunea urma un anumit tipar, discuțiile aveau
un conținut și durată diferite și acopereau un domeniu extrem de larg al
preocupărilor localnicilor, de la modul de viață la nevoile și dorințele acestora
pentru stabilitate și pentru crearea condițiilor de dezvoltare economică și
socială. Discuțiile au cuprins, de asemenea, și date referitoare la eventuale
activități suspecte sau criminale din partea echipelor talibane și Al-Qaeda, la
prezența unor elemente explozive, neexplodate în jurul satelor respective sau
de-a lungul comunicațiilor. În general, populația era deschisă la dialog,
oferind indicii pentru astfel de fapte sau privind elementele de muniție.
Totodată, prin aceste discuții echipa a avut posibilitatea de a cunoaște și
nevoile primordiale ale localnicilor și de a iniția, ulterior, distribuirea de ajutoare,
proiecte de reabilitare a infrastructurii, de a asigura asistență medicală prin
echipe medicale formate din medic generalist, medic stomatolog și asistenți
medicali sau de a oferi comunităților afgane medicamente.
Misiunea Village Team s-a desfășurat într-o atmosferă de calm și a
decurs fără probleme. La un moment dat, am zărit vârfurile albe ale
corturilor, semn că am ajuns acasă. Sentimentul de liniște sufletească mi-a
revenit când porțile s-au deschis larg. Participarea la misiune a însemnat
un câștig pentru mine în plan profesional și a determinat o mai bună
cunoaștere a personalității mele, a limitelor fizice și psihice în care aș putea
să acționez. Totodată, această misiune m-a ajutat să mă simt mai aproape
de un teritoriu îndepărtat al omenirii, de aerul unei realități dintr-o altă lume
privită din interior, a unei națiuni care se reface în urma războiului... O lume
190
pe care mulți dintre cititori nu o vor vedea niciodată... O zi grea, dar

frumoasă, s-a încheiat.
Pe parcursul zilelor următoare, am participat la inaugurarea noii locații
a RO-NIC, la reinstalarea antenei satelit pentru legătura cu țara și la
predarea-primirea dintre cei doi comandanți ai celulelor de informații. Mi-am
petrecut ore întregi ascultând poveștile colegilor mei despre acțiunile la care
au participat pe timpul celor șase luni de misiune, despre modul în care și-au
dus viața de zi cu zi în baza militară, departe de cei dragi, despre ceea ce
trebuie adăugat în pregătirea viitoarelor contingente ale RO-NIC-ului și ale
structurilor HUMINT, despre îmbunătățirea dotării cu armament, tehnică
specifică și cu mijloace auto performante, care să asigure protecția fizică a
personalului. Atmosfera a fost lejeră și contrasta puternic cu situația de război
în care ne aflam.
După mai bine de doi ani, m-am reîntors în acest ținut uitat de timp.
Lucrul acesta s-a întâmplat în decembrie 2005 (1384 după anul afgan, care
corespunde anului 2005-2006), cu ocazia introducerii în teatrul de operații, în
cadrul misiunii ISAF-Kabul, a Detașamentului Special de Informații
Afghanistan și a RO-NIC-ului.
Kabul este unul dintre cele mai însorite orașe din lume. Soarele
strălucește aproape în fiecare zi a anului, la o înălțime de peste 1.800 de
metri deasupra nivelului mării. Pentru un european și, mai ales, pentru un om
venit de pe meleagurile mioritice, primul contact cu capitala țării reprezintă un
șoc, chiar dacă n-ar vrea să recunoască. Urmele rănilor, pe alocuri
cicatrizate, pot fi văzute la tot pasul. Orașul este dominat de sărăcie și de
clădiri dărăpănate. Case din pământ, erodate de vânt și de trecerea vremii,
cotinețe fără peretele din față care sunt pe post de magazine. Oamenii au
tenul măsliniu, majoritatea sunt neîngrijiți și murdari. Bărbații au pantaloni
largi și cămăși până-n genunchi, iar femeile poartă burka de culoare albă sau
albastră. În oraș, locurile liniștite erau foarte rare. Situația era de un calm
rezonabil, de pace relativă, în ciuda atentatelor care continuau să hărțuiască
populația. Mulți își puseseră speranțele în soldații străini, care patrulau pe
străzi, apreciind că fără ei, războiul civil va începe din nou.
Pe străzile orașului, și nu numai, exista un strat subțire de praf fin. Când
plouă, praful se transformă în noroi; când se usucă, acesta se răsucește, îți
intră în nas, îți inflamează ochii, ți se așază în gât și se lipește de plămâni.
Ziua, pe străzi se circula haotic, fără să se respecte vreo regulă. Traficul era
foarte aglomerat, ca un furnicar. Mașini mici, uzate, în special taxiuri, circulau
fără număr de înmatriculare. Totuși, existau și automobile de ultimă
generație, fabricate de firme renumite pe plan mondial, care păreau ireale în
191
acel peisaj. Trans-portul urban era aproape inexistent. În plus, bicicliștii și cei
de la ghidonul scuterelor (destul de numeroși și ei) făceau slalom printre
autovehicule și treceau de pe un sens pe celălalt, fără să se asigure. În acea
hărmălaie de nedescris, aceștia provocau cele mai multe accidente. Pe
traseu am văzut doar câteva semafoare acționate cu pedală de un polițist pe
care îl recunoșteam numai după șapca de pe cap și bastonul din mână.
Deși sărăcia din capitala țării depășea orice imaginație, peste tot se
puteau vedea tarabe de stradă, pline cu produse locale. Într-un praf ca o
ceață stăteau atârnate în cârlige jumătăți de capră, oi, bucăți de carne de vită
sau pui întregi. Cumpărătorul își tăia singur bucata de carne împachetată deja
într-un strat gros de praf. Exponatele nu aveau prețuri pentru că valoarea
fiecărui produs era negociabilă. La marginea orașului, aproape toate casele
purtau urmele adânci ale războiului, iar din cauza sărăciei nu existau șanse
să fie reparate.
Activitatea mea în Kabul s-a desfășurat la Cartierul General ISAF. HQ
ISAF este o bază militară cochetă, care îți conferă un confort acceptabil.
Militarii locuiesc în pavilioane (clădiri), dar cele mai bune condiții de trai sunt
în containere CORIMEC (după numele societății italiene care le fabrică).
În imediata apropiere a intrării principale în Camp, în fiecare
săptămână, era organizat un bazar, unde localnicii își expuneau mărfurile,
confecționate în mare parte manual, de unde se puteau cumpăra suveniruri
tradiționale afgane și nu numai. Totodată, în incinta bazei, există câteva
magazine cu obiecte de artizanat, dar și PX-uri de unde poți cumpăra produse
electronice, articole de toaletă, băuturi răcoritoare, dulciuri, țigări și suveniruri.
Serviciile sunt limitate la o frizerie și o croitorie. Principala monedă este euro,
dar sunt acceptați și dolarii SUA. Baza militară mai dispune de o sală de sport,
dotată cu aparate moderne și cu o saună. Programul de funcționare este între
orele 5.00 și 23.00, iar accesul este permis numai cu pantofi de sport de
interior. În plus, mai pot fi folosite și alte spații destinate pentru jocuri sportive
(teren de volei, fotbal, baschet și un teren de tenis de câmp). Seara poți
viziona un film artistic, în sala de cinema, o clădire modernă.
Zilele la Kabul au fost solicitante. Timp de două săptămâni, am
participat împreună cu grupurile HUMINT la diferite misiuni, în locuri deosebit
de periculoase situate pe străzile principale și lăturalnice ale orașului. În acele
acțiuni mă simțeam țintă sigură și mizam pe destin. Desigur, luam în calcul
toate riscurile și ne concentram pe fiecare detaliu în parte. Nu aveam alt
sprijin decât casca, vesta antiglonț, armamentul individual, colegii de misiune
și... pe bunul Dumnezeu. Pe străzile înguste și foarte aglomerate din oraș
eram expuși întregii game de riscuri (atacuri cu arme cu foc, atacuri
192
sinucigașe cu bombe, grenade, mașini capcane, dispozitive improvizate). Mai

mult decât atât, riposta noastră ar fi fost îngreunată de aglomerația de pe
străzi, de îngrămădirea clădirilor, dar și a încorsetării vestei antiglonț, care
este destul de grea și incomodă. Misiunea se complica cu atât mai mult, cu
cât trebuia să luăm contact direct cu sursele, să discutăm și să obținem
informații de la ele. Din fericire, nu am nimerit sub focul atacatorilor, însă
incidentele n-au lipsit.
Și în afara orașului, pericolele te pândeau la tot pasul. Câmpurile de
mine erau amenințarea numărul unu pentru oricine ar fi îndrăznit să calce în
afara zonelor marcate. Dar nu erau excluse și celelalte forme de riscuri.
Viteza de deplasare ridicată era o primă măsură de precauție.
Într-una dintre zile, m-am deplasat la Bagram. Deplasarea am făcut-o
împreună cu o echipă HUMINT. Eram echipați de luptă, iar părțile laterale și
din spate ale mașinii erau protejate cu saci umpluți cu nisip. Un operator
HUMINT, dispus în partea din spate a mașinii, ne asigura deplasarea cu
pușca mitralieră. Desigur, emoțiile cele mai mari le-am trăit atunci când
ajungeam în dreptul punctelor de control ale armatei afgane. Pe distanța de
70 de km am întâlnit opt asemenea obiective. Când vedeam aruncătoarele
de grenade antitanc portative cu loviturile pe țeavă și puse pe trepied sau
mitralierele cu cutiile de benzi introduse și cu cartuș pe țeavă, simțeam
respirația rece a morții. În acele secunde, priveam cu îngrijorare la cei care
deserveau acele puncte. La o primă vedere, starea de lucruri era una haotică,
de rutină, dezorganizată. Oamenii nu erau vigilenți, erau împrăștiați care
încotro, aveau ținuta în dezordine și păreau obosiți. În astfel de clipe, mă
gândeam că oricine ar fi putut să apese pe trăgaci și să producă o catastrofă.
La întoarcere, traficul a fost restricționat, cu multe filtre de control. Exista
informația că pe comunicația Kabul-Bagram circula o mașină-capcană. Apoi,
au urmat alte misiuni în afara bazei militare. Timpul parcă a zburat...
La emoțiile trăite pe timpul misiunilor executate aș adăuga și starea de
îngrijorare care m-a cuprins marți, 13 decembrie 2005, la ora 2.47 AM, ora
locală, când a avut loc un cutremur de pământ de 6,5 pe scara Richter, care
a zguduit nordul Pakistanului și estul Afganistanului. Seismul a fost, cel mai
probabil, o replică a celui din octombrie 2005, de 7,6 pe scara Richter, soldat
cu peste 70 de mii de morți. Din fericire, în decembrie, nu au existat victime.
Totuși, o spaimă am tras, deoarece m-am trezit brusc din somn și în câteva
secunde am ieșit din CORIMEC, împreună cu mulți alți militari, în pofida
frigului de afară.
Mai este important să subliniez că pe 14 decembrie 2005 am participat
la ceremonialul de predare-primire a misiunii între cele două detașamente de
193
informații militare participante la Operația ISAF VIII. Activitatea a avut loc la

Cartierul General al Forței NATO (ISAF), unde erau dislocați și militarii noștri.
La eveniment au mai participat șeful CJ2/ISAF, colonel Jimmy Chandler
(SUA), șeful CJ2X, maior Aldo Rosa (Italia), precum și alți invitați din bază.
Festivitatea a avut pentru mine o dublă semnificație. Pe de o parte,
evenimentul a reprezentat o încununare a eforturilor depuse de către Direcția
Informații Militare și J2/SHAPE pentru trecerea Detașamentului Special de
Informații de sub comandă națională sub comandă NATO, iar pe de altă
parte, era ziua mea de naștere. Seara, cu aprobarea comandantului bazei
militare, am sărbătorit cu decență și demnitate cele două evenimente.
Referitor la plecarea din Afganistan, întoarcerea acasă, în toate
scenariile, aeronavele erau cele mai vizate. Acestea puteau fi ușor doborâte
de către rebeli cu lovituri de rachete, lansate din zona terestră de dedesubt.
Aeroportul este foarte aproape de oraș, care este situat între munți, ca într-o
pâlnie, ceea ce face ca decolarea și aterizarea avioanelor să urmeze
proceduri speciale. Acestea, privite de jos, îți lăsau impresia că stau pe loc și
că pot fi doborâte foarte ușor, chiar cu pietre.
După decolare, emoțiile s-au amplificat. Eram fără posibilitatea de a
riposta în cazul unui atac armat. Nu aveam altă soluție decât să ne lăsăm în
mâinile bunului Dumnezeu...
Întoarcerea acasă presupunea o escală la Kandahar, de unde urma să
luăm o subunitate a batalionului de infanterie, care era și ea repatriată.
După aproape doi ani, am revăzut tabăra de lângă aeroport. Totul era
schimbat în bine. Sutele de corturi au dispărut, lăsând locul celebrelor
containere, de tip CORIMEC, cu aer condiționat și lumină electrică. Celula de
Conducere a Informațiilor dispunea și ea de un spațiu generos, modern, dotat
cu echipamente de lucru performante și cu un autovehicul de teren.
Locația românească se distingea prin turla bisericii cu hramul Sfântul
Gheorghe. Odată cu schimbarea taberei, vechea construcție ridicată de
Scorpionii Roșii a trebuit să fie demolată. Pe noua locație, Batalionul 300
Infanterie Sfântul Andrei din Galați a ridicat o altă minunată biserică.
Povestea ei este impresionantă. Dincolo de simbolistica specifică, la bază
stau proiectul unui militar american, arhitectul Samuel Smith și harul preotului
român Alexandru Tudose.
Înainte de a pleca spre țară, am păstrat un moment de reculegere la
monumentul închinat memoriei celor trei eroi căzuți în Afganistan:
sublocotenenții (post-mortem) Samoilă Teodor Mihail-Anton, Fogarași
Iosif-Silviu și Șonei Victor Narcis. Primii doi au dat tributul de sânge în
noiembrie 2003, iar cel de-al treilea în aprilie 2005. Jertfa celor trei eroi ai
194
neamului, care au făcut parte din cadrul Batalionului HUMINT de la Buzău,

trebuie prețuită și înscrisă în cartea de glorie a poporului nostru, alături de cei
care și-au dat viața pentru țară.
Ei sunt printre eroii români înscriși în rândurile acelor mulți militari, de
diferite naționalități, căzuți în marea încleștare a popoarelor cu acest perfid și
nemilos adversar, care provoacă peste tot în lume durere și suferință. Pe toți
trei i-am cunoscut personal. Erau profesioniști desăvârșiți, inteligenți, buni
luptători, curajoși, cu trăsături energice, serioși și deosebit de respectuoși.
Dacă ar fi s-o iau de la capăt, aș face-o fără nicio ezitare. Fiindcă,
dincolo de riscurile misiunilor, nu regret cu nimic experiențele trăite. O
experiență profesională și de viață extrem de importantă pentru un militar
specialist în informații și misiuni speciale.
Riscurile sunt foarte mari... Pe unele le-am simțit prin participarea
directă la diferite acțiuni, iar despre altele am aflat din conținutul rapoartelor
întocmite de structurile de informații prezente în Afganistan sau din poveștile
pe care le-am auzit de la cei care au îndeplinit misiuni în acest spațiu.
Peste toate acestea nu s-a așternut uitarea ci... numai mirosul prafului
din necunoscut...
195
REMEMBER FEBRUARIE 1999
„Prezentați-vă la unitate. Începând cu ora 20.00 se execută alarmă!”

Un anunț sec, care nu spune aproape nimic. Alarmă la ora 20.00? Am
trăit multe alarme, dar toate, conform cutumelor vremurilor, în miezul nopții.
(Nici acum nu reușesc să înțeleg de ce trebuia să ne sune telefonul la orele
3 sau 4 noaptea, să alergăm prin oraș ca nebunii după vreun taxi sau după
autocamionul culegător și să ne antrenăm la scoaterea materialelor și tehnicii
pe locuri dinainte stabilite, verificarea acestora și, până spre dimineață,
introducerea lor în locurile de păstrare!? Mă-ntreb acum ca și atunci de ce
oare nu puteam să facem asta în timpul programului, ca niște oameni
normali? În fine...
Nu știam ce să cred. Vreo glumă? Vreo inițiativă a băieților pentru a
putea ieși mai ușor la o bere? Nu cred, ar fi trebuit să știu. Să vedem totuși
despre ce e vorba... Echiparea rapidă, actele, „Pa! Ne vedem mai târziu”,
Dacia 1310, motor, bd. Stadionului, strada General Grigore Baștan, punctul
de control, legitimare, ofițerul de serviciu, tichet, armamentul din dotare,... la
birou pentru informare, echipare și... să vedem ce-o mai fi.
La unitate plutea în aer o doză de mister, care nu era aducătoare de
bun augur și o liniște grea, apăsătoare. La birou am fost informat că voi face
parte dintr-un detașament ce s-a constituit pentru executarea unei misiuni în
teritoriul național, urmând ca despre toate detaliile referitoare la aceasta (cât
din aceste detalii se puteau comunica) să fim informați ulterior, pe măsura
desfășurării activităților.
Cu rapiditate și multă discreție (și-n unitățile de cercetare discreția era
la ea acasă) misiunea prindea contur, iar pregătirile în vederea executării
ei au început să se deruleze simultan la nivelul celor două elemente
acționale constituite pentru executarea acesteia: structura de comandă a
detașamentului și structura de execuție.
Au fost stabiliți într-un timp foarte scurt (se lăsa astfel la dispoziția
executanților direcți cea mai mare parte a timpului de pregătire) participanții,
responsabilitățile, elementele esențiale de dotare (autovehicule, armament,
muniție, alimente, tehnică și aparatură de comunicații și de cercetare),
înscrise în ordinul de zi și au fost verificate, verificate și verificate din nou
toate detaliile. Nu te puteai pune cu șeful de stat major când era vorba de
aceste lucruri (și bine făcea).
196
O revistă de front discretă, în aceeași atmosferă apăsătoare, încărcată

de gravitatea momentului,... ultimele precizări, ajustări, rugăminți (majoritatea
se refereau la un simplu telefon acasă să știe familia că totul e bine),...
îmbarcarea în autovehicule și,... la drum.
În capul coloanei comandantul detașamentului, îl urmau îndeaproape
structura de comandă și apoi, în două camioane R-10215, două companii de
cercetare, încadrate cu militari profesioniști, subofițeri și militari angajați pe
bază de contract.
La ieșirea de vest a municipiului Buzău ne-am înscris hotărât spre
Ploiești și... la drum. Dacă noi, în autoturismele ARO, călătoream cât de cât
confortabil, mă treceau reci fiori când mă gândeam la cercetașii de pe
platforma autocamioanelor cu prelată, dar... asta-i viața. Țineam legătura și
ne coordonam deplasarea prin stațiile radio Motorola. Mai țin minte și acum
unele frânturi din comunicările radio „215, 217 ține aproape”, „ținem aproape
ca la Antena 1”, sau „pauză de ajustare” și „te ajustezi imediat, așteaptă și
mergi”, care parcă aveau darul să ne ridice moralul.
Nu cred că ne-a luat o oră și am ajuns la Ploiești, l-am ocolit pe la nord,
pe varianta spre Brașov și de la km 6 (actuala zonă Metro Ploiești) ne-am
înscris spre Târgoviște, apoi spre unitatea militară de la Negoiești, unde am
fost așteptați de comandant cu o parte din statul major al unității și unde am
realizat contactul cu o echipă a eșalonului superior. În liniște s-au făcut toate
demersurile referitoare la cazarea efectivelor, depunerea armamentului și
materialelor, dispunerea tehnicii și ... până la noi ordine, odihnă generală.
Dimineață piteșteană
Mi-a trebuit ceva timp ca să ațipesc (aveau unii un tiraj la sforăit care
sfida orice simț al realității) și când era mai bine (cred că era în jur de 02.30)
a început să sune, aducătorul de vești, telefonul. Un lucru era foarte clar: cine
a apucat să doarmă, să fie primit, cine nu, norocul lui.
Am trezit efectivele, echiparea și ridicarea rapidă a armamentului și
materialelor, îmbarcarea pe mijloacele auto și ... începând cu ora 03.00, așa
cum îi stă bine cercetașului, la drum, spre Pitești (via Târgoviște), unde
trebuia să ajungem până la răsăritul soarelui.
Dacă până la Ploiești atmosfera a fost cât de cât „tonifiantă”, drumul
spre Pitești s-a desfășurat într-o muțenie semi-totală, în care mulți și-au
continuat somnul, presărată pe alocuri de câte o metaforă militară de genul
„strânge-ți cracii că nu ești la m_ _a acasă.” sau „la trei ne-ntoarcem”. Șoferii
și șefii de mașină însă... ochii mari și multă atenție.
Spre dimineață - cred că era ora 05.30-06.00 - am intrat în Pitești.
Peisajul era gri-cenușiu și „de o tristețe incomensurabilă” așa cum spunea
197
poetul. Pe străzile principale erau staționate o multitudine de autospeciale ale

MI, aduse din toată țara, pe lângă care roiau dezordonat și mai mulți polițiști
și jandarmi abătuți, triști, „șifonați” probabil de atâta oboseală și stres. Îi
priveam cu detașarea celui nou sosit în „zona ostilităților” și încercam să le
înțelegem frustrările și apatia pe care un privitor din exterior le putea deduce
cu multă ușurință.
O liniște „neliniștită” și o tăcere „tăcută”, dacă mi se permite acest mic
calambur, putea caracteriza foarte bine starea de dimineață a municipiului
Pitești, atunci când detașamentul nostru se strecura discret spre locul în care
urma să ne întâlnim, conform ordinelor, cu celelalte elemente de dispozitiv.
……………………………………………………………………………………….
Antrenament „la cald”
După ce a verificat modul în care s-au organizat subunitățile în spațiile
repartizate, grupa de comandă a organizat o activitate de recunoaștere, pe
mijloace auto, în zonele de responsabilitate, premergătoare introducerii în
acțiune a elementelor de cercetare. A fost o activitate extrem de necesară
deoarece în urma acesteia ne-am putut face o imagine reală asupra situației
din zona în care urma să acționăm în viitor, terenului, atitudinii populației,
forțelor și mijloacelor angajate și acțiunilor desfășurate, în curs de
desfășurare și chiar viitoare. Rezultatele acesteia au fost raportate eșalonului
superior pentru a putea fi folosite ulterior la emiterea ordinelor și pregătirea
elementelor de cercetare în vederea introducerii în acțiune, activitate care a
demarat chiar de la sosirea grupei de recunoaștere.
În conformitate cu ordinele primite de la eșalonul superior, după
finalizarea activităților de pregătire, începând cu orele 18.30, am început să
introducem în dispozitiv elementele de cercetare planificate, prin mai multe
procedee, pe care le exersasem permanent cu ocazia diferitelor exerciții de
instrucție și pe mai multe direcții importante din teren. Activitatea s-a
finalizat spre miezul nopții (orele 23-24.00), când ofițerii destinați cu
pregătirea elementelor de cercetare au raportat comandantului despre
acest lucru. Concomitent, au fost constituite elementele de asigurare a
conducerii acțiunilor (turele operative), care au menținut legătura
permanentă cu elementele de cercetare aflate în misiune, prin radio și
telefon și cu eșalonul superior prin mijloace proprii și cele puse la dispoziție
de unitatea gazdă.
Trebuie să amintesc faptul că toate datele și informațiile se raportau
atât eșalonului superior cât și grupei operative de la unitate, care era
constituită pentru a genera un răspuns adecvat în situația escaladării
evenimentelor (rezerva).
198
Din postura celui care a gestionat pentru o bună perioadă de timp

pregătirea pentru luptă a unității pot să afirm fără teama de a greși că
„sudoarea de pe câmpul de instrucție” și-a dovedit cu prisosință utilitatea
acum, când aveam de îndeplinit o misiune reală. Comparând acțiunile
concrete pe care le-am desfășurat cu exersările din cadrul exercițiilor de
instrucție, diferența care ar rezulta ar putea fi dată, cel mai probabil, de faptul
că pe ordinele și planurile de acțiune, pe rapoartele și situațiile întocmite
acum nu apărea mențiunea „ÎNVĂȚĂMÂNT”, cea cu care eram obișnuiți la
antrenamente, în rest... o mare asemănare.
Elementele de cercetare aflate în misiune au transmis în permanență,
utilizând diferite procedee, informații utile despre zonele de acțiune și
obiectivele aflate în responsabilitate, care s-au constituit într-o sursă
principală pentru analiștii Direcției informații militare responsabili cu
informarea periodică a șefului Statului major general.
Dacă ar fi să încerc acum o formulare, prin care să caracterizez
acțiunile elementelor de cercetare în această perioadă, aș putea utiliza, fără
emoție sau teama unei mari erori, următoarele sintagme: discreție,
profesionalism și inteligență.
Ieșirea din situație
Similitudinile cu exercițiile de instrucție au continuat să se manifeste
continuu pe timpul desfășurării acestei misiuni, chiar dacă marea majoritate
a participanților era dominată de o neliniște emoțională firească, generată mai
ales de necunoscutul cu care se confrunta în permanență.
După vestita și mult controversata „pace de la Cozia” a fost luată
decizia și s-a primit ordin de încetare a acțiunilor și de retragere a
elementelor de cercetare în baza operațională temporar constituită la
Pitești. Era în jur de ora 20.00 când s-a transmis elementelor de cercetare
ordinul de a încheia misiunea și de a se prezenta pentru recuperare în
locurile stabilite la pregătirea pentru misiune. Am reușit să finalizăm
recuperarea tuturor elementelor de cercetare până spre miezul nopții și
după o atentă verificare a acestora și o scurtă analiză a evenimentelor de
la nivelul fiecărui element care a acționat s-a trecut la pregătirea în vederea
deplasării spre garnizoana de reședință și la o binemeritată odihnă,
deoarece urmau să intre în joc prioritățile legate de efectuarea unei
deplasări în siguranță.
Spre casă
Dis de dimineață ordine de deplasare, forfotă, alergătură, verificări, noi
ordine, iar verificări, îmbarcare pe mijloacele auto, ultimele precizări privitoare
la organizarea deplasării și... la drum, spre casă.
199
Nerăbdarea se făcea simțită la fiecare kilometru parcurs. Eram

bucuroși că lucrurile se terminaseră cu bine pentru toată lumea și că puteam
să bifăm în contul unității un rezultat excelent. Marea majoritate, într-o
atmosferă deconectantă, rememora faptele și acțiunile și acum, ieșiți fiind de
sub tensiunile operaționale, încercam să înțelegem ce am făcut bine sau mai
puțin bine. Oricum, concluzia generală era (simțeam din plin acest lucru) că
duseserăm la bun sfârșit, în condiții excelente, un mandat destul de dificil,
ținând cont de situația existentă în zonă și, mai ales, de posibilitatea ca
aceasta să evolueze necontrolat și spre stări de o violență neacceptată.
Pe măsură ce ne apropiam de casă realizam cât adevăr era în versurile
poetului Vasile Alecsandri atunci când scria magistral: ...„Mai lungă-mi pare
calea acum, la-ntors acasă”.
Cu fiecare kilometru parcurs eram mai aproape de garnizoana de
reședință. Am ajuns la cazarmă pe la prânz și am trecut, conform uzanțelor,
la aplicarea rutinei după misiune: curățirea și depunerea în siguranță a
armamentul și materialelor, planificarea recuperărilor legale, ordinul de zi,
stabilirea colectivului care se va ocupa de consemnarea în detaliu a acțiunilor
desfășurate, alte detalii pe care din grabă le-am putea omite, raportare
despre execuție și... deocamdată liber.
Final de capitol
A doua zi, sub coordonarea unui reprezentant al eșalonului superior,
am trecut la întocmirea, în detaliu, a jurnalului acțiunilor. Ne-au fost de folos
însemnările detaliate din carnetele de campanie ale fiecărui membru al grupei
de comandă, adnotările zilnice ale comandanților elementelor de cercetare și
baza de date constituită cu acest prilej la unitate, ordinele și planurile de
acțiune emise de eșalonul superior și cele proprii executanților.
Se consemna astfel, „conform obiceiului”, o nouă misiune îndeplinită în
contul unității, o nouă filă în istoria scurtă dar tumultuoasă, care a dovedit
încă odată valoarea și profesionalismul personalului unității „404”.
Acum când rememorez acele clipe, pe măsură ce depăn amintirile,
prind contur cu precizie multe elemente pe care le-am crezut uitate definitiv.
Pe unele le-am consemnat, iar pe altele, mult mai multe, din motive obiective
sau care țin de profesie, le-am lăsat la păstrare acolo unde se aflau.
Orice asemănare cu locuri, fapte și oameni este pur întâmplătoare....
200
Cercetașii buzoieni GEOPOLITICĂ
COMPONENTE GEOSTRATEGICE ALE SITUAȚIEI DIN

REGIUNEA MĂRII NEGRE
General de brigadă (r) dr. Octavian Dumitrescu
În prezent, mai mult ca niciodată în istoria sa, regiunea Mării Negre

este caracterizată de exacerbarea conflictelor izbucnite între unele din țările
riverane, între acestea și alte țări ori între alianțe și organizații preponderent
militare. Unele din aceste conflicte vin din trecutul îndepărtat, altele din istoria
mai apropiată sau chiar au apărut în ultimii ani. Se poate spune, cu riscul de
a exagera, că apa Mării Negre este fierbinte din cauza acestor conflicte,
că fierbe în continuare și este puțin probabil să se atingă o stare de
liniște și calm care să asigure condițiile necesare unor negocieri oneste
și corecte, în avantajul păcii și al securității, dar mai ales care să ducă
la convenirea unor acorduri stabile și definitive. Această temere este
provocată, pe de o parte, de complexitatea situațiilor la care s-a ajuns de-a
lungul secolelor, de profunzimea complicațiilor apărute. Pe de altă parte,
interesele și scopurile actorilor implicați, ambițiile tradiționale ale acestora
constituie în prezent un obstacol greu dacă nu imposibil de depășit în
eforturile de realizare a unor înțelegeri stabile pe termen mediu și lung.
Complexitatea situației din regiunea Mării Negre este determinată
și de natura diferită a acestor conflicte, fiind vorba în primul rând de
conflicte armate, etnice, geografice ori religioase, dar și de intersectarea unor
interese economice, energetice în primul rând, importante pentru Europa și
Asia, chiar pentru omenire, dar și pentru unele țări din regiune. Este o realitate
că, de fapt, în fiecare conflict se regăsesc componente de mai multe naturi,
acestea împletindu-se incredibil de „natural” și contribuind la amplificarea
stării conflictuale, nicidecum la atenuarea discrepanțelor dintre părți. Aceasta
amplifică greutatea găsirii soluțiilor celor mai eficiente ale stingerii conflictelor.
Potrivit Worldatlas, Marea Neagră este o mare înconjurată de uscat,
situată între extremitatea de sud-est a Europei și de vest a Asiei, având ca
riverane: România, Bulgaria, Turcia, Georgia, Rusia și Ucraina.
Din punct de vedere geografic, Marea Neagră este situată la intersecția
căilor de legătură dintre Europa și Asia, leagă țările riverane și vecinele
acestora cu Marea Mediterană, prin strâmtoarea Bosfor și Marea Marmara,
apoi prin strâmtoarea Dardanele și Marea Egee, ajungându-se astfel la cele
mai importante căi de comunicație dintre trei continente: Europa, Asia și
Africa. Din aceste aspecte decurge și importanța geopolitică și geostrategică
201
a regiunii Mării Negre, care a adus atât beneficii și aprecieri pozitive cât și
multe necazuri țărilor situate în această regiune și în proximitate.
Cele mai semnificative aspecte ale substanței conflictelor din regiunea
Mării Negre rezultate din natura acestora, pe care le vom denumi în
continuare componente, sunt cele militare, etnico – religioase și energetice.
Componenta militară a conflictelor din regiunea Mării Negre este
caracteristică tuturor cazurilor supuse analizei în prezentul material. Cea mai
mare confruntare armată din această regiune se află, în prezent, la
frontiera Ucrainei cu Federația Rusă, unde încă sunt ciocniri între forțele
armate ale Ucrainei și separatiștii rusofoni susținuți de Moscova. În plus,
Peninsula Crimeea - acum teritoriu rusesc - a devenit o redută înarmată
puternic de Federația Rusă. În acest sens, Rusia a menținut permanent o
cantitate mare de forțe și echipamente și continuă să aducă, sub pretextul
unor acțiuni diverse (aplicații și exerciții militare, testări ori verificări ale
echipamentelor etc.) noi asemenea forțe. Potrivit The Military Balance 2016
(pag. 165-166) după constituirea oficială a Comandamentului Strategic
Întrunit de Nord al Federației Ruse, în luna decembrie 2014, Rusia a adus
unități militare din compunerea altor districte militare în subordinea acestui
comandament, între care 2 brigăzi de infanterie moto constituite recent. În
plus, în compunerea acestui comandament strategic a intrat și Flota de Nord
a Federației Ruse. Potrivit sursei citate, până la sfârșitul anului 2015,
Comandamentul Strategic Întrunit de Nord al Federației Ruse a fost
completat cu o nouă Armată de forțe aeriene și de apărare aeriană care avea
în subordine și regimente înzestrate cu avioane de interceptare MiG-31, cu
sisteme de rachete antiaeriene S-400 și diferite unități radar. Concomitent,
Federația Rusă a menținut permanent la frontiera cu Ucraina o grupare de
forțe de 20 000 – 30 000 militari, iar unitățile au fost rotite la 2-3 luni cu altele
aduse din Siberia și Orientul Îndepărtat pentru a le menține capacitatea
combativă la un nivel corespunzător. O altă manevră reușită a fost făcută de
Rusia prin schimbarea locației comandamentului Armatei 20 Arme Întrunite
de la Nijnii Novgorod la Voronezh, mai aproape de frontieră, iar forțele au fost
suplimentate cu 1 brigadă de tancuri, 1 brigadă de infanterie moto și 1 brigadă
radio-tehnică, iar în următorii doi ani (2017-2018), va fi constituită în această
zonă 1 brigadă de asalt aerian nouă.
Aceeași sursă arată că, potrivit afirmațiilor ministrului apărării al
Federației Ruse, generalul Serghei Shoigu la o consfătuire cu cadrele
principale din conducerea instituției militare (12 ianuarie 2016), Federația
Rusă va constitui în 2016 o nouă grupare de forțe pe direcția strategică de
vest a Rusiei, compusă din 3 noi divizii care vor fi create în această arie,
202
motivând că aceste forțe trebuie “să facă pregătire din timp, în eventualitatea
intrării Ucrainei în NATO”. Aceste divizii noi vor intra în compunerea Armatei
49 Arme Întrunite din Districtul Militar de Sud al Federației Ruse. În cadrul
celor 3 noi divizii ce vor fi constituite ar urma să intre, între alte forțe, 2 brigăzi
de munte, astfel să se ajungă la un total aproximativ 35 000 oameni, 350
tancuri (T-72 și T-90), 1000 mașini de luptă și transportoare blindate, 180
piese de artilerie și aruncătoare, 100 sisteme GRAD și 220 sisteme de artilerie
și rachete antiaeriene (conform lucrării „Nu au învățat nimic din istorie. De ce
creează Rusia o nouă grupare de lovire”, semnată de Iurii Radkoveț).
Un alt complex de măsuri luate de Federația Rusă în regiunea Mării
Negre este creșterea forțelor și echipamentelor militare ale Federației
Ruse din Crimeea, după ce peninsula a fost încorporată de Rusia. În
momentul trecerii Crimeii în compunerea Federației Ruse, forțele militare
ruse de pe teritoriul Crimeii, erau: la Sevastopol, trei crucișătoare, submarine,
un distrugător, două fregate, nave purtătoare de rachete, nave antisubmarin,
20 elicoptere de atac și 22 avioane de luptă, precum și 3000 pușcași marini
(potrivit publicației Libertatea, din 1 și 17 martie 2014), iar la Gvardeisckoye,
o bază aeriană, cu o parte din forțe dislocate la Kacha. La aceste forțe se
adaugă și Statul Major al Flotei Federației Ruse din Marea Neagră. Totodată,
Rusia a finalizat integrarea fostelor unități militare ale Ucrainei din Crimeea
în cadrul Forțelor Armate ale Federației Ruse, schimbându-le denumirile și
menținând încadrarea cu personalul ce a aparținut armatei ucrainene, acum
asimilat ca militari ruși. Ulterior, în luna august 2015, a fost creat un grup de
forțe interarme, după modelul forțelor ruse din regiunea Kaliningrad, în
subordinea operațională a Flotei din Marea Neagră a Federației Ruse și a
fost dislocată în Crimeea încă o grupare de forțe de mărimea până la o
armată de arme întrunite, întărită cu o divizie de aviație mixtă din Forțele
Aeriene și o divizie de apărare aeriană. Unitățile aeriene și de apărare aeriană
aflate în prezent pe teritoriul Crimeii sunt în subordinea Forțelor de Apărare
Aerospațială ale Federației Ruse, iar cele din trupele terestre și de infanterie
marină sunt sub controlul Flotei din Marea Neagră a Federației Ruse.
Este semnificativ să menționăm că tipurile de echipamente nou
dislocate de Federația Rusă în Crimeea nu sunt uzate moral ori fizic ci au un
nivel tehnologic ridicat. De exemplu, potrivit The Militay Balance 2016 (pag.
175), este vorba de tancuri principale de luptă T-72B3, transportoare blindate
BTR 82A, avioane de vânătoare Su-30SM Flanker și Su-27SM 2/3 Flanker,
sisteme de rachete sol-aer S-300PM (SA-20 Gargoyle), sisteme de rachete
anti navă K-300P Bastion și 3K60 Bal și altele. Concomitent, trebuie avute în
vedere planurile de dezvoltare a Forțelor Armate ale Federației Ruse,
203
care proiectează o nouă escaladare a cursei înarmărilor în această

regiune. Astfel, bugetul alocat anual armatei ruse și cuantumul cheltuielilor
militare ale Rusiei arată această intenție: procentul din PIB al cheltuielilor
militare a crescut, în perioada 2010-2012, până la 4,46%, apoi a avut un recul
în 2013, la 4,20%, pentru ca în 2014 și 2015 să atingă 4,51%, respectiv
5,42%, ceea ce situează Rusia pe locul doi în regiune, după Ucraina (cu
aproximativ 20% din PIB) dar care are o situație conflictuală specială, după
cum menționează The Military Balance 2016.
O altă situație conflictuală cu profunde componente militare din
regiunea Mării Negre este cea din TRANSNISTRIA care încă rămâne una
din cele mai fierbinți zone a Europei și, implicit, a regiunii Mării Negre.
Conflictul transnistrean a început în toamna anului 1990, având o etapă
preponderent politică până în martie 1992, când au început acțiunile militare
cu implicarea forțelor din Armata 14 a fostei URSS. Efectivele părților
beligerante erau, pentru Republica Transnistreană: 14.000 militari, 9.000
oameni din miliții și peste 5.000 de voluntari; Republica Moldova avea
25.000-35.000 de militari (Wikipedia). După etapa dură a luptelor armate, la
sfârșitul lunii iulie 1992, Transnistria s-a proclamat republică independentă,
nerecunoscută pe plan internațional. Ca urmare a acțiunilor armate,
Republica Moldova a avut 279 morți și 1.180 răniți, iar Armata 14 și voluntarii
care i s-au alăturat au avut 364 - 1.093 morți și 624 răniți. Acestea sunt cifrele
seci ale conflictului. Implicațiile politice, socio-economice, umanitare,
demografice și de securitate sunt mult mai complexe. Ulterior, mai multe
runde de negocieri, desfășurate în diferite formate, precum și comisiile de
control instituite ori alte măsuri luate în sprijinul instaurării unei păci stabile nu
și-au arătat rezultatele, conflictul intrând în stadiul de conflict înghețat, însă
doar în aparență, deoarece această situație are permanent implicații majore
în starea de securitate din regiunea Mării Negre. Controlul pe care Federația
Rusă și-l dorește asupra litoralului de nord al Mării Negre și asupra gurilor
Dunării nu face posibil ca pacea să se instaureze pe teritoriul Republicii
Moldova. În acest context, nu putem să ocolim legătura dintre acest focar
de instabilitate și situația gravă din estul Ucrainei, care au în comun
implicarea directă și brutală a Federației Ruse.
Cea de-a treia situație cu profund caracter de conflict armat este cea
din CAUCAZ, o altă zonă fierbinte a regiunii unde situația este foarte gravă
și complexă. Aceasta include teritorii din șase țări - Armenia, Azerbaidjan,
Georgia, Iran, Rusia și Turcia – care sunt recunoscute pe plan internațional.
Totodată, în această arie intră și trei țări recunoscute parțial (numai de unele
state, de regulă cele interesate) - Republica Nagorno Karabakh, Abhazia și
204
Ossetia de Sud. Complexitatea teritorială, administrativă, socială,

demografică, etnică și mai ales militară a zonei caucaziene este greu de
închipuit. Caracteristica comună a acestor țări este faptul că în toate cazurile
este implicată Federația Rusă. Rusia a fost la originea situațiilor din Nagorno
Karabakh și Ossetia, apoi aceasta „a făcut ordine” în Georgia și are relații
încordate cu celelalte țări, cel mai recent incident fiind cel cu Turcia, pe fondul
implicării Rusiei în rezolvarea situației din Siria, însă divergențele ruso-turce
sunt pe cale de a fi înlăturate prin îmbunătățirea semnificativă a relațiilor
bilaterale dintre cele două țări, după evenimentele din Turcia. Ca urmare a
diferitelor conflicte ce au avut loc în regiunea Caucazului, în această zonă
există șapte conflicte armate aflate în diverse stări de evoluție, iar
prezența militarilor ruși pe teritoriul unor țări este o cauză agravantă a stării
conflictuale din această zonă. De asemenea, în această zonă sunt multe
revendicări teritoriale și, dacă lipsea ceva, există și teritorii ale unei țări
ocupate de forțe ale altei țări, iar complexitatea situației etnice este pentru
Caucaz o agravantă majoră. La rândul său, însăși Federația Rusă are în
propriul teritoriu caucazian probleme grave cu cetățenii ruși de alte
naționalități, incidentele soldate cu morți, răniți și distrugeri colosale fiind ceva
ce ține de cotidian. Forțele Armate ale Federației Ruse au probleme serioase
cu militarii proveniți din aceste zone. Numai în perioada 2010-2016, în
Caucazul de Nord au avut loc incidente care s-au soldat cu 3283 morți și
2799 răniți.
O altă zonă de conflict din regiunea Mării Negre, de asemenea cu o
semnificativă componentă militară, este cea din Asia Mică, respectiv din
zona comună de frontieră a Turciei, Siriei și Irakului, unde situația este
foarte gravă și nu sunt semne că ar deveni mai stabilă. Comunitatea
internațională, organizațiile internaționale de securitate și cele umanitare,
precum și NATO sunt serios implicate însă, cu toate eforturile acestora, nu
sunt speranțe de rezolvare pe termen scurt și, posibil, nici pe termen mediu.
Conflictele interne din Siria s-au internaționalizat de câțiva ani, generând
instabilitate atât în Asia dar mai ales în Europa, chiar dacă există o oarecare
înțelegere între principalii actori de securitate implicați – SUA, NATO, Rusia
ș.a. – urmată de acțiuni concertate pentru încetarea ostilităților și stabilizarea
situației. În plus, acțiunile Statului Islamic au complicat la extrem situația din
zonă și din ariile adiacente, inclusiv din Europa. Pe de altă parte, consecințele
și reminiscențele conflictului din Irak nu-și găsesc soluții viabile pe termen
mediu și lung, iar diferitele facțiuni armate exacerbează pe zi ce trece situația,
afectând arii extinse din Irak și Turcia, precum și zone din proximitatea
acestora. Considerăm că, deocamdată, în acest material nu putem extinde
205
analiza, prezentarea succintă fiind satisfăcătoare pentru scopul demersului

de față.
De altfel, ca o concluzie la analiza succintă a componentei militare a
situației din regiunea Mării Negre, subliniem opinia că în regiunea Mării Negre
are loc o confruntare mai amplă și complexă între Federația Rusă, pe de
o parte și celelalte țări riverane mării, plus NATO, UE și SUA pe de altă
parte. Confruntarea apare ca o continuare a războiului rece, însă este mult
mai periculoasă. Dorința de a deveni membre ale celor două instituții
europene - NATO și UE - manifestată deschis de unele țări din fosta sferă
de influență a Moscovei a declanșat în ultimii ani, o serie de acțiuni din partea
Federației Ruse pentru a păstra sub orice formă influența sa asupra țărilor
respective, având reacții mai dure și directe de contracarare a dorinței acestor
țări, pentru a se opune extinderii spre est a NATO și UE.
Componenta etnico – religioasă a situației din regiunea Mării Negre
este la fel de importantă ca cea militară, având, bineînțeles, specificitățile ei
în aceste conflicte. Cea mai complicată situație din acest punct de vedere
considerăm a fi cea din Caucaz unde sunt incluse complet ori parțial, cele
șase țări recunoscute internațional și cele trei țări create artificial și
recunoscute parțial pe plan internațional, așa cum am arătat mai sus. Pe
teritoriile acestor state trăiesc peste 28 popoare și etnii recunoscute oficial,
unele cu interese istorice contradictorii cu ale altora, iar găsirea soluțiilor
pentru pretențiile și cererile acestora fiind extrem de complicată. Pe teritoriul
unora din acestea se află șapte conflicte armate în diferite stadii de evoluție,
prezența militarilor ruși fiind o componentă comună agravantă a situației de
securitate, inclusiv pe teritoriul caucazian al Federației Ruse. Complexitatea
etnică din Caucaz se poate vedea și din schema de mai jos (sursa Wikipedia),
din care reiese conglomeratul de popoare și etnii menționat.
O situație la fel de complicată din punct de vedere etnic se
regăsește și în Transnistria, zonă care rămâne unul din cele mai fierbinți
conflicte din regiunea Mării Negre, cu toate eforturile internaționale făcute
pentru stingerea lui. În plan etnic, potrivit unui recensământ din 2004 preluat
de Wikipedia, în Transnistria trăiau 32,04 % moldoveni/români, 30,37% ruși,
28,82% ucraineni, 2,5% bulgari, 0,74% găgăuzi, 0,69% belaruși, 0,37%
germani, 0,32% polonezi și 4,15% de alte etnii. Subterfugiile la care apelează
autoritățile autoproclamatei republici pentru perpetuarea prezenței trupelor
militare ruse pe acest teritoriu sunt susținute de multe ori cu argumente etnice
legate de existența cetățenilor ruși în această zonă.
Situații complicate în plan etnic există și pe teritoriul Turciei, în special
în partea de nord, în vecinătatea Armeniei, Siriei și Iranului, unde autoritățile
206
turce acționează cu mai multă fermitate și reușesc să atenueze efectele

negative ale coexistenței acestor etnii și să țină sub un control relativ evoluțiile
conflictuale din această zonă.
Componenta energetică a situației conflictuale din regiunea Mării
Negre reprezintă una din laturile greu de soluționat ale stării geopolitice și
geostrategice din regiune, cu implicații pe toate cele trei continentele legate
de Marea Neagră și chiar la nivel mondial. Petrolul și gazele naturale extrase
din Rusia, Iran, Irak și unele țări caucaziene ajung în Europa, principalul
consumator, traversând regiunea Mării Negre, fie pe la nord, prin Ucraina, fie
pe la sud, prin Turcia. Controlul acestor căi de transport al petrolului și gazelor
naturale și, bineînțeles, obținerea avantajelor ce decurg din aceasta
determină o stare conflictuală, regiunea fiind atât furnizor de energie cât și
coridor de transport al energiei. Dubla valență a regiunii Mării Negre îi conferă
o dublă atenție din partea consumatorilor europeni, o dublă încordare a
relațiilor internaționale.
Principala sursă de energie primară pentru Europa rămâne petrolul,
fiind utilizat îndeosebi pentru transporturi, iar aproximativ 90 la sută din
consumul de petrol al Europei provine din import, din care 33 la sută din
Rusia. În privința gazelor naturale, țările membre ale Uniunii Europene
importă 66 la sută din necesarul de 440 miliarde mc de gaze naturale, din
care din Rusia 41 la sută, iar pentru aceste importuri Rusia a încasat, de
exemplu în 2013, suma de 36 miliarde de euro. În total, capacitatea anuală
de transport a conductelor din Europa este de 304 miliarde mc gaze naturale
(Sursa Pulsul Geostrategic nr.218 din 20 iulie 2016, pag. 36-41).
Deși aceste date arată succint importanța surselor de energie pentru
Europa, ne ajută să ne formăm o impresie clară a ponderii componentei
energetice a situației conflictuale din regiunea Mării Negre. Pe de o parte
relațiile în plan energetic ale Europei cu Rusia nu pot fi ignorate chiar în
condițiile sancțiunilor impuse Federației Ruse ca urmare a implicării acesteia
din urmă în conflictul din Ucraina și a alipirii Crimeii. Europa nu poate trăi fără
importul de petrol și gaze naturale din Rusia. Pe de altă parte, Rusia și
celelalte țări producătoare de petrol și gaze naturale nu pot supraviețui fără
exporturile acestor produse spre Europa, principalul consumator al acestor
produse. Acest aspect s-a putut sesiza cu ușurință după impunerea de
sancțiuni Federației Ruse și scăderea accentuată a prețului petrolului. Rusia
a cunoscut un recul economic cu influențe semnificative asupra multor
domenii de activitate, inclusiv asupra bugetului pentru apărare care nu a putut
fi asigurat la nivelul inițial planificat.
207
Problematica situației geostrategice din regiunea Mării Negre

rămâne complexă și complicată atât prin modul cum au apărut cât și
prin efectele pe care le produce în planul relațiilor internaționale și al
evoluțiilor pozitive așteptate de comunitatea internațională. Totodată,
situația conflictuală perpetuată de mai multe decenii din această
regiune afectează condițiile de viață ale foarte multor popoare și țări din
regiune și din proximitatea acesteia, limitând posibilitățile acestora să
asigure condiții de trai decente, dar din ce în ce mai bune cetățenilor
lor, să evolueze spre un nivel superior al existenței umane, după
modelul occidental.
Relațiile internaționale din interiorul regiunii Mării Negre și dintre
țările din această regiune cu regiuni și țări din lume sunt afectate
negativ, fiind limitate în egală măsură și posibilitățile de colaborare
internațională în interesul păcii și stabilității. Constatăm că nici
organismele internaționale și regionale de securitate nu sunt eficiente
pe cât ar trebui și nu intervin cu hotărâre pentru implementarea unor
măsuri eficiente de stabilitate în regiune, ceea ce reduce semnificativ
șansele soluționării acestor stări conflictuale.
În aceste condiții, este dificil de prognozat soluții și termene
pentru îmbunătățirea situației geostrategice din regiunea Mării Negre și
din zonele adiacente. Renunțarea la politicile de forță și la extinderea
sferelor de influență ale unora din actorii de securitate implicați, mai
multă hotărâre din partea comunității internaționale și a organizațiilor
internaționale și regionale de securitate și, poate cel mai important, mai
multă voință pozitivă, constructivă în locul celei negativiste, distructive
ar constitui premisele favorizante pentru îmbunătățirea situației
geostrategice din regiunea Mării Negre. Nu ne rămâne decât să
așteptăm să vedem ce ne rezervă viitorul.
Menționez că unele din datele și informațiile prezentate mai sus au

făcut obiectul unui alt material al autorului, publicat în Pulsul Geostrategic
nr. 218 din 20 iulie 2016.
Cercetașii buzoieni, anul IV, nr. 5, noiembrie 2016, pp. 4-7
208
INTERVIU LA DISTANȚĂ
Motto:
„De-o fi una, de-o fi alta... ce e scris și pentru noi,
Bucuroși le-om duce toate, de e pace, de-i război.”
(Mihai Eminescu, Scrisoarea a treia)
Pentru că mai avem ceva de spus... pentru că putem oferi soluții...

pentru că înțelegem ce se-ntâmplă... pentru că putem fi încă de folos cetății
... Începând cu acest număr al revistei „Cercetașii buzoieni”, inaugurăm o
nouă rubrică, „FORUM GEOPOLITIC”, cu speranța că prin întrebările noastre
tematice vom reuși să atingem unele din cele mai importante „ținte” ale
actualității politico-militare, internaționale și, mai ales, regionale.
Tema pe care am propus-o în acest număr al revistei este „PACE SAU
RĂZBOI LA ÎNCEPUT DE MILENIU” și au avut amabilitatea să ne răspundă
două voci cu rezonanță autentică în spațiul definirii și prognozei geopolitice.
General de brigadă (r) dr. Gheorghe Văduva

Născut la 12 ianuarie 1940 în satul Cârlogani, orașul Bălcești, județul
Vâlcea. A absolvit liceul „Frații Buzești” din Craiova(1954-1957), Școala
Militară de Ofițeri Activi din Oradea (1957-1960), Facultatea de Filozofie din
cadrul Universității din București (1967-1973), Academia Militară (șeful
promoției 1974-1976), cursuri postuniversitare de nivel strategic.
Este doctor în științe militare din 1996, actualmente cercetător științific
la Universitatea Creștină „Dimitrie Cantemir” din București, director adjunct la
Institutul Internațional pentru Drepturile Omului din cadrul acestei universități,
redactor șef al revistelor „Univers Strategic” și „Orizont Cultural XXI”. Cercetător
științific gradul I, membru de onoare al Academiei Oamenilor de Știință din
România, președinte al Asociației Presamil, fost redactor șef al ziarului
„Observatorul militar” și șef al Grupului de Presă al Armatei (1977-1997).
Autor al peste 50 de volume (geopolitică, geostrategie, artă militară,
strategie, romane, volume de versuri, eseistică etc.).
Colonel (rtr) Florian Gârz
S-a născut la 1 aprilie 1935, în satul Borozel, comuna Borod, din județul
Bihor. A absolvit Liceul Militar „Dimitrie Cantemir”, Școala Militară de Ofițeri
„Nicolae Bălcescu” în 1957, Academia Militară în 1972 și Cursul Post-Academic
209
de Strategie în 1986. Cariera militară, de la gradul de locotenent până la cel de

colonel și-a derulat-o în cadrul Direcției de Informații Militare. În perioada
1991-1997, a fost consilier în Departamentul pentru Apărare, Siguranță Națională
și Ordine Publică și de șef al Secretariatului Consiliului Suprem de Apărare a Țării.
Este apreciat a fi un expert al lumii informațiilor (culegere de informații,
analiză și prognoză), de o mare precizie anticipativă a evoluțiilor geopolitice.
Autor al numeroase lucrări de specialitate, adevărate modele de
geopolitică aplicată, care constituie material bibliografic în centrele de
învățământ superior, atât militare, cât și civile.
Reporter:
Observăm cu îngrijorare cum situația geopolitică la granița de est a
NATO se schimbă cu rapiditate (mai mult în rău decât în bine), certitudinile
se transformă în deziluzii (majore), iar neprevăzutul devine un „gestionar
ineficient” al majorității politicilor alocate acestei regiuni. În relațiile
internaționale diplomația și eleganța au început să lase loc, din ce în ce mai
des, amenințărilor directe și chiar „mitocăniei” iar semne că situația se va
schimba nu se întrevăd la orizont.
Cum apreciați evoluțiile politico-militare pe termen scurt, mediu și
lung în această zonă foarte fierbinte a Europei?
Colonel (r) Florian Gârz:
Europa zilelor noastre se află la un punct de cotitură, de reconfigurare a
situației politice pe continent. Din 1991 până în 2014, SUA, NATO, UE, au fost
într-un proces de continuă expansiune spre Est. Deviza Occidentului din epoca
post-război rece a fost „Să luăm cât mai mult atâta timp cât Rusia e slabă”.
Procesul definitoriu pentru epoca post-război rece din Europa l-a constituit
integrare, consolidare și expansiune pentru Vest, fragmentare și regres pe
toate planurile pentru Est. Acest proces s-a împotmolit în anul 2014 pe fondul
Crizei Ucrainene provocată de Occident. O „Rusie slabă” nu mai există, iar
expansiunea spre Est a SUA-NATO a intrat într-un proces de stagnare.
General de brigadă (r) dr. Gheorghe Văduva:
Această zonă este, de fapt, o foarte veche zonă de falie strategică
(Marea Neagră – Marea Baltică). Am putea s-o numim și falia strategică
eurasiatică, deși trece chiar prin inima geografică a Europei, de-a lungul celui
mai important ax în relația conflictuală Occident-Orient. În realitate, această
falie nu a dispărut niciodată, pentru că entitățile care o generează și o întrețin
(Rusia și Occidentul), chiar dacă, prin sistemele lor de valori, încep să se
apropie și să se asemene, încercând să conviețuiască fără un război
devastator, pentru că, la drept vorbind, fac parte din aceeași mare civilizație
210
eurasiatică, adică din același areal cultural (desigur, diversificat), interesele

(cele care generează și motivează de fapt acțiunea) sunt și vor rămâne, în
mare parte, divergente și chiar conflictuale. Pe acest ax, conflictualitatea este
esențialmente geopolitică. Fiecare dorește să acapareze, mai exact, să
controleze teritoriul celuilalt. Teritoriul Rusiei este vizat pentru resursele sale
uriașe și pentru rezerva teritorială a viitorului, iar cel al Occidentului,
îndeosebi al Europei Occidentale, pentru valorile sale cognitive, tehnologice
și culturale, pentru modul său de viață și, evident, pentru ieșirea la oceanul
cald. Restul lumii – chiar dacă acest rest este de vreo șase miliarde de
oameni –, se situează, în funcție de împrejurări și de interese, de o parte sau
de alta a axului, sprijină părțile aflate în acest străvechi conflict endogen,
aproape fratricid, sau pur și simplu chibițează, în speranța că, și în caz de
război fierbinte și în caz de nerăzboi, va obține unele avantaje. O analiză
atentă a acestui ax geopolitic european și, deopotrivă, eurasiatic, duce la
concluzii foarte interesate. De pe acest ax, odinioară, pentru Rusia (dar, în
aceeași măsură și pentru Occident), s-au conturat patru mari culoare
strategice: culoarul strategic baltic, culoarul strategic central european (pe la
nordul lanțului muntos european, începând din Galiția Occidentală, până în
Normandia); culoarul strategic al Dunării; culoarul strategic Marea Neagră,
Marea Mediterană. Cele două culoare strategice maritime sunt de interes vital
pentru Rusia, întrucât îi asigură acesteia ieșirea la oceanul cald. Nu
întâmplător, din cele patru comandamente strategice rusești, două (cel de la
Petersburg și cel de la Rostok pe Don) sunt dispuse chiar la intrarea în aceste
culoare geopolitice și geostrategice vitale pentru Rusia. Ca dovadă că astfel
de culoare sunt activate și echipate nu doar prin politici și strategii de tip
militar, ci și prin politici și strategii energetice, chiar pe culoarul strategic baltic
s-a construit conducta North Stream, care ajunge în Germania, iar la sud, prin
Marea Neagră și Marea Mediterană urmează să se realizeze proiectul South
Stream (deocamdată, amânat).
Prima rocadă strategică de interes pentru Rusia trece prin Vestul
Ucrainei, prin Republica Moldova, prin vestul Republicii Belarus și prin țările
baltice. Dar această zonă (pe care se situează Ucraina, Republica Moldova,
Belarus, Lituania, Letonia și Estonia), în condițiile actuale, reprezintă, volens
nolens, și un spațiu de siguranță strategică pentru Rusia, știut fiind că marile
puteri își planifică acest spațiu, de regulă, în afara hotarelor proprii. Aici sunt
multe de spus și de comentat, dar nu intrăm acum în detalii.
Summit-ul parteneriatului estic (Belarus, Ucraina, Republica Moldova,
Georgia, Armenia, Azerbaidjan) de la Vilnius din toamna anului 2013, care
prevedea, între altele, realizarea unui acord de colaborare între aceste țări și
211
Uniunea Europeană) a fost perceput de către Rusia ca un nou pas de

apropiere periculoasă a Uniunii Europene, Statelor Unite și NATO de
frontierele sale (doar îi afecta zona de siguranță strategică!) și de punere în
aplicare a unei noi strategii americane de îndiguire a teritoriului rusesc, chiar
dacă țările Parteneriatului Estic sunt suverane și au dreptul să-și aleagă
singure partenerii, aliații și drumul pe care vor să-l parcurgă pentru propria lor
dezvoltare și pentru propria lor securitate.
Această scânteie scăpărată la Vilnius și aprinsă la Kiev, prin fenomenul
Maidan, a inflamat zona și a arătat, de fapt, care este realitatea geopolitică.
Iar până la reanexarea Crimeii și declanșarea războiului din Ucraina n-a mai
rămas de cât un pas. Iar pasul acesta a fost deja făcut. Chiar dacă, la ora
actuală, există un acord de încetare a focului (al doilea de la începutul
războiului) între rebeli din estul țării și Ucraina, situația este departe de a se
fi stabilizat. Rusia s-a înarmat, a reobținut, printr-o stratagemă geopolitică,
Crimeea și este în curs de a-și consolida dispozitivele strategice la intrarea
pe cele două mari culoare strategice maritime, inclusiv cu forțe și mijloace
nucleare. Sper să nu facă același lucru și pe celelalte două. Probabil că
tensiunile se vor stabiliza aici, dar pe muchie de cuțit, pentru că, între timp, și
NATO și-a reactivat dispozitivul pe axul Marea Neagră – Marea Baltică, dar
criza va continua. Noi credem că, în această criză, s-a atins un aliniament
peste care nu se mai poate trece, decât cu prețul unui război pe care nimeni
nu și-l dorește. Dar de aici nu rezultă că un astfel de război nu este posibil.
Sper însă că Uniunea Europeană și, evident, Rusia vor da dovadă de
înțelepciune politică și strategică, mai ales că UE se confruntă, acum, cu un
uriaș val de emigranți musulmani, iar Rusia poate avea, la rândul ei, și ea
astfel de probleme, nu mai puțin de 22 dintre republicile sale, majoritatea
situate în spațiul caucazian, având o populație predominant musulmană. Pe
termen lung, probabil că situația nu se va ameliora, ci, dimpotrivă, tensiunile
vor crește. Răgazul de securitate creat atât de greu după cel de-Al Doilea
Război Mondial se cam apropie de final și devine, pe zi ce trece, mai degrabă,
un spațiu hibrid de insecuritate primejdioasă, amenințătoare, decât unul de
securitate și cu atât mai puțin de sudură dintre Est și Vest.
Reporter:
Chiar dacă majoritatea specialiștilor politico-militari apreciază că
„războiul rece” s-a încheiat de ceva vreme (1991), înclin să cred că acesta,
precum un vulcan adormit, zgândărit de nepricepuți (sau nu), s-a trezit brusc
la viată și a erupt în noi forme, care tind să scape de sub controlul rațiunii,
așa cum în anii 60 „criza rachetelor din Cuba” punea pe jar întreaga omenire.
212
În opinia dumneavoastră criza politico-militară care se manifestă

în spațiul geopolitic de interes al României, spațiu european și euro
atlantic, se poate încadra în limitele unui „război rece revitalizat” sau,
poate fi mai mult decât atât, preambulul unui conflict armat cald?
Lumea, de la apariția ei și, probabil, până la dispariția ei, a fost, este și
va fi conflictuală. Aceasta este, poate, una din puținele cvasicertitudini. Pentru
că însuși Universul este conflictual. Pentru că echilibrul și dinamica sistemelor
și proceselor, ca și evoluția lor, se bazează pe conflict. Într-un fel, putem spune
și chiar demonstra riguros, fără a ieși din definiția clausewitziană a războiului
(continuarea politicii cu mijloace violente), că războiul lumii este continuu,
pacea fiind doar relativă, nu alternativă. La umbra păcii, se pot desfășura,
uneori, cele mai cumplite războaie pe care le-a cunoscut vreodată această
omenire. După o statistică făcută de noi în cadrul unui proiect de cercetare, în
60 de ani de pace de după cel de-Al Doilea Război Mondial, se concentrează
nu mai puțin de 727 de ani de crize, conflicte și războaie. Și astfel de războaie
chiar au început să se deruleze direct, indirect, perfid, insidios, în plină noapte
a somnului rațiunii și chiar în miezul cel mai fierbinte al suficienței acesteia. Și
cresc din ce în ce mai mult în amploare și intensitate. Din păcate, războiul nu
mai este încorsetat în clisura armelor, nici în cavalerismul războinicului
medieval, ci, de la Sun Tzî (Arta războiului) și Kautilya (Arthashastra) încoace,
acesta a căpătat din ce în ce mai mult chipul și asemănarea oamenilor, cu tot
ce au ei bun și rău. Toate, dar absolut toate activitățile omenești pot evolua,
trecând, la un moment dat, un prag foarte critic, spre zona de conflict și chiar
spre cea de război. Noi, oamenii, suntem într-un război permanent,
omniprezent și omnipotent, războiul nostru.
Desigur, Războiul Rece (numit așa de un ziarist), termen cu care eu nu
sunt de acord, n-a încetat și nu va înceta niciodată. Îi vedeți dumneavoastră
pe americani dând vreodată dreptate rușilor? Sau pe ruși dând vreodată
dreptate americanilor? Politicile marilor puteri, dar și ale tuturor celorlalte țări
sunt croite pe interesul vital al entității și identității respective, iar slujirea
acestuia înseamnă, automat, război. „Numai interesul vital al unui popor
poate și trebuie să fie apărat prin război”, spunea Friedrich von Bernhardi. Și
exprimat prin război, aș adăuga eu. Discursurile lui Vladimir Putin, ca și cele
ale lui Barack Obama, ale unora dintre liderii europeni, ale secretarului
general al NATO sunt totdeauna acuzatoare la adresa părții adverse, deși
este pace și, pe timp de pace, statele – toate statele din lume – ar trebui să
fie în relații amiabile, de colaborare și respect reciproc, așa cum scrie în Carta
ONU, nu de adversitate. Atâta vreme cât relațiile între țări nu se bazează
213
totalmente pe încredere, chiar dacă toate documentele ONU, ale UE, ale
NATO, ale Organizației de Cooperare de la Shanghai etc. etc. afirmă sus și
tare că încrederea între state este fundamentul de azi al societății de mâine,
pe planeta Pământ și pe cea a oamenilor, va exista mereu acest război
intrauman fără orizonturi și fără frontiere.
Dar cea mai concludentă dovadă că războiul este continuu, indiferent de
formele și formulele sale (politice, economice, financiare, informaționale,
psihologice, mediatice, cognitive și, desigur, militare), este faptul că, practic,
toate statele lumii (dar mai ales marile puteri) se înarmează. Desigur, pentru
siguranța lor strategică, pentru siguranța lor vitală. Probabil, sperând într-un
principiu nou (dar și el vechi de când se știe lumea), potrivit căruia, inter armae,
silent armae. Bine ar fi dacă ar înțelege și decidenții români acest principiu.
În epoca post război rece dimensiunea militară a NATO a degenerat.
Cu toate eforturile extraordinare ale SUA și contrar retoricii oficiale, NATO nu
mai este capabil de operații militare de amploare, iar exemplul recent al
Afganistanului - un fiasco total pentru NATO - îmi sprijină afirmația. Alianța
poate fi definită acum ca un tren care și-a pierdut roțile.
În Criza Ucrainiană câștigul de cauză este al Rusiei. Occidentul știe
faptul că Crimeea aparține Rusiei din 1873. Dacă pentru SUA, Ucraina este
de interes marginal, pentru Rusia este de interes vital. Declanșarea unui
război mondial din cauza Ucrainei este de negândit și de neimaginat. Doar
nebunii pot flutura o asemenea idee. Dialogul dintre Occident și Rusia este
purtat nu de SUA, nu de UE, nu de NATO ci de Germania prin Angela Merkel.
Franța este doar martor.
Un război dintre germani și ruși este de neimaginat. Mai mult chiar, în
viitor, ne putem aștepta la o axă Berlin-Moscova, prelungită eventual până la
Tokyo. Într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat ne putem imagina chiar
o Eurasie de la Canalul Mânecii la Pacific. Această Eurasie ar putea intra în
conflict cu emisfera occidentală în frunte cu SUA. Prin poziția sa strategică,
dacă ar fi condusă de o clasă politică înțeleaptă România ar putea juca un rol
semnificativ în proiectul Eurasia.
Sancțiunile americane nu au produs niciun efect asupra Rusiei
deoarece industria germană este puternic implicată în economia Rusiei.
Reporter:
Crimeea, Gurile Dunării sau altceva. Interese majore ale Marilor Puteri
se intersectează pe arealul acestei zone: SUA, Germania, Rusia și... Europa.
Unele „voci” acuză chiar „înțelegeri subterane” între Germania și Rusia pentru
214
„scoaterea” SUA din Europa, iar posibilitatea de a retrăi grozăviile care au

urmat unei astfel de înțelegeri, pentru că timpul nu a reușit să estompeze
„rănile” celui de-al Doilea Război Mondial, este, după părerea unor analiști
politico-militari, foarte aproape.
Putem identifica cu certitudine, în acest moment, miza reală a
„crizei est-europene” și, eventual, „obiectivul nespus, ascuns vederii”
al acesteia?
Colonel (r) Florian Gârz: Încercările SUA de revitalizare a NATO, pe
fondul crizei din Ucraina au eșuat. SUA au încercat să disloce bazele militare
din Occident pe teritoriile Bulgariei, României, Poloniei și Țărilor Baltice.
Germania s-a opus categoric. Tancurile, în cantități simbolice, dislocate în
această zonă, pe fondul crizei ucrainene, au fost aduse tocmai din SUA.
În prezent, fiind total subordonată intereselor SUA, prin acordul de
parteneriat strategic, România nu are nicio opțiune în afara aceleia de a
executa ordinele Washingtonului. România își va putea permite opțiuni numai
după ce raportul general de forțe din Europa va suporta schimbări radicale.
Cu certitudine, nu, dar pe un set de incertitudini și de posibile întrebări,
da. Toate aceste lucruri sunt posibile. Este posibil să existe unele înțelegeri
tacite sau implicite, adică fără să fie formulate ca atare și conținute în
documente, între Germania și Rusia (așa s-a realizat, desigur, prin
documente oficiale, proiectul North Stream), ceea ce duce imediat la ideea
reactivării teoriei heartland-ului a lui Mackinder, dar și între SUA și UE pentru
reîndiguirea Rusiei (teoria rimland-ului a lui Spykman), așa cum spune Putin.
Și UE ar putea avea un obiectiv important: transformarea părții de vest a
Ucrainei într-o regiune ascultătoare, aliniată ei, care să nu mai pună probleme
transportului energetic, și ameliorarea relației cu Rusia, asigurându-i, mai
exact, acceptându-i acesteia controlul asupra estului prorus și chiar asupra
gurilor Dunării, visul de aur al oricărui imperiu de pe continentul european.
Dar acestea sunt, deocamdată, speculații: Nu există certitudini în acest
sens. Cel mai straniu și mai periculos moment și efect mi se par însă a fi
ruptura dintre UE și Rusia, în plin acord de colaborare și parteneriat și
declanșarea unor sancțiuni economice reciproce, și ele fără precedent. Rusia
are resurse, UE are tehnologie. Combinarea acestora înseamnă o putere
uriașă și șanse extrem de mari de a domina lumea…, în primul rând din punct
de vedere economic. O unitate deplină Uniunea Europeană - Rusia, adică o
Eurasie de la Atlantic la Valdivostok, așa cum sugerează geopoliticianul
Aleksandr Dughin, ar fi de departe cea mai mare putere economică, teritorială
și chiar militară a tuturor timpurilor. Dar mai ales teritorială. Lucru pe care,
215
probabil, Statele Unite nu l-ar agrea, având în vedere unitatea, tot fără
precedent, a Occidentului. Pentru că unitatea euroatlantică reprezintă efectiv,
la ora actuală, cea mai mare putere mondială a tuturor timpurilor. Având
inclusiv controlul strategic al oceanelor.
În altă ordine de idei, din câte știu, la un moment dat, singura țară din
regiune de interes strategic pentru Statele Unite era… Ucraina. Dacă
adăugăm și faptul că există în unele țări europene o fobie aproape ancestrală
legată de Rusia, care vine din drame istorice pe care aceste țări nu le-au uitat
(asemenea drame nu se uită niciodată), mai ales în Polonia și în Cehia
(parteneriatul estic s-a realizat în urma unei propuneri a Cehiei), lucrurile
parcă încep să aibă și un alt contur decât cel prezentat atât de simplist prin
documente oficiale. Este aproape o certitudine că adevărul se situează
undeva pe la mijloc.
Dar mai este ceva, foarte important. Ucraina însăși este o țară sfâșiată,
ca să folosesc un cuvânt potrivit pentru aceste vremuri. Populația de la vest
de Nipru este, în procent semnificativ, pro-occidentală și antirusească. Să nu
uităm că aici au existat formațiuni care au luptat împotriva Uniunii Sovietice
până prin 1954. Populația de la Est de Nipru este rusă sau pro-rusă. Mai mult,
Ucraina nu are experiența seculară de țară. Ea a fost țară doar vreo trei ani,
după Primul Război Mondial. Apoi, intrând în compunerea Uniunii Sovietice,
a devenit cea mai importantă republică unională, după Republica Socialistă
Federativă Sovietică Rusă, și s-a aflat în eșalonul întâi strategic al Uniunii
Sovietice, cu o capacitate nucleară creată de Moscova și cu un rol foarte
mare în politica disuasivă a Rusiei din timpul Războiului Rece. De asemenea,
prin această țară treceau (și încă mai trec), în mare parte, conductele care
transportă gazul și petrolul rusesc spre Vest. Ucraina, ca țară aflată în
eșalonul întâi strategic sovietic (nu al Tratatului de la Varșovia) în
confruntarea cu Vestul, era atât de importantă, încât teritoriul ei a fost extins,
inclusiv pe „coasta de azur” a Rusiei, care era Crimeea. De aceea, în noile
condiții, Rusia nu poate să-i ierte Ucrainei orientarea spre Uniunea
Europeană și NATO, orientare pe care o consideră ca un fel de înaltă trădare.
Doar Putin a afirmat clar că ucrainenii și rușii sunt același popor… Moscova
a spus dintotdeauna că extinderea NATO și a UE spre Est este considerată
o amenințare pentru Rusia.
Cele două evenimente cruciale ale atitudinii rusești față de
comportamentul Ucrainei (anexarea rapidă a Crimeii și declanșarea
războiului din Estul țării) sunt concludente. De aceea, în ordinea logică a
acțiunii strategice rusești, s-ar putea situa și o acțiune fulgerătoare prin
Odessa, raioanele Cahul și Ismail, situate în stânga brațului Chilia, și
216
realizarea joncțiunii cu capul său de pod din Transnistria, care ar readuce

Rusia la gurile Dunării, ar tăia Ucrainei ieșirea la mare și ar realiza
semiîncercuirea acestei țări, aducând-o parțial la condiția ei istorică inițială.
Sper că rușii nu vor face așa ceva, dar de aici nu rezultă că nu pot să o facă.
Reporter:
Scenarii politico-militare care de care mai alarmiste, unele chiar
catastrofale; în care interesele actorilor naționali, europeni și militari (NATO)
sunt prioritizate și nuanțate diferit. Amenințări voalate, dar și directe, își fac
simțită prezența din ce în ce mai des în discursul și în acțiunile liderilor
politico-militari din această zonă.
Credeți că România poate juca un rol pe această „tablă de șah a
intereselor” din zona de Sud-Est? Sau, așa cum am mai făcut de-a lungul
istoriei moderne, așteptăm să se-ntâmple și abia atunci vedem ce facem?
România vertebrată, România înțeleaptă, România demnă, România
puternică și dreaptă pe care o știm și o iubim, da, poate. România moluscă
de azi, nu. Dacă a mai rămas ceva din această Românie minunată care a
supraviețuit tuturor vremurilor și vremuirilor, tuturor crizelor și războaielor, și
care a plătit cu sânge fiecare fărâmă din existența ei milenară, atunci această
Românie nu numai că poate, dar și trebuie să-și asume un rol – și încă unul
foarte important – pe această tablă de șah a intereselor, cum spuneți
dumneavoastră, pe această tablă de șah a intereselor vitale, cum aș adăuga
eu. A avea în jurul tău o zonă bine securizată, o zonă de securitate strategică
este, pentru o țară ca România, care abia a ieșit din sufocarea imperiilor ce
au înconjurat-o mai bine de un mileniu, o chestiune de interes vital. Și dacă
pornim de la această axiomă, atunci prioritatea numărul unu, prioritatea vitală
a politicii noastre externe și a celei de securitate și de apărare ar trebui s-o
reprezinte elaborarea și punerea în operă a unei strategii unitare, coerente și
foarte consistente de implicare în rezolvarea crizelor și conflictelor, în primul
rând, de pe cercul numărul unu din zona noastră de interes strategic
nemijlocit. Iar din acest cerc face parte și Ucraina, mai ales Ucraina. Se poate
acționa în relațiile directe pe care le avem cu țările vecine, în marile capitale,
în cadrul NATO și al Uniunii Europene, venind cu propuneri și soluții bine
chibzuite, așa cum am mai făcut-o de-a lungul vremurilor, prin oameni de
mare calibru, prin mari patrioți. Dar nu amestecându-se ca musca în lapte
sau aliniindu-ne cuminți și slugarnici la spusele celor mari, ci aducând un plus
de cunoaștere și de înțelepciune, așa cum au făcut-o de atâtea ori marii
oameni politici și marii diplomați ai acestei țări.
217
Mă așteptam ca numeroase delegații românești să meargă la Kiev, la

Donețk, la Lugansk, la Moscova, foarte bine documentate, foarte bine
pregătite, bine intenționate și foarte bine motivate, în primul rând în calitate
de buni vecini, de buni cunoscători ai evenimentelor și de oameni interesați
în rezolvarea efectivă a problemelor. Există o populație românească destul
de numeroasă în Ucraina, iar Ucraina a preluat toate frontierele sovietice cu
noi și, de aceea, tot ce se întâmplă în această țară, Ucraina, care se află la
Nordul și la Estul României nu ne poate fi indiferent. Discursurile cu totul
nepotrivite, ca să nu le spun altfel, din România, ale oficialilor români cu
privire la criza din Ucraina au făcut un mare rău României. Pentru că
România nu poate fi ostilă nici Rusiei, nici Ucrainei, nici Occidentului din care
facem parte, nici Statelor Unite cu care avem un parteneriat strategic.
Dar poate fi realistă și foarte atentă în căutarea efectivă a unor posibile
soluții pentru această criză, depunând eforturi vizibile și coerente, așa cum a
mai făcut-o în trecut, pentru a ajuta, în mod inteligent și pragmatic, la găsirea
unor soluții. Și astfel de soluții există. România ar fi trebuit să fie în prim-planul
tuturor acțiunilor și negocierilor legate de această criză și nu la remorca unor
demnitari din marile puteri care efectiv nu au nicio legătură cu interesul
strategic românesc.
Cel mai mare pericol pentru statele din Sud-estul Europei, precum
Bulgaria, România, Polonia și Țărilor Baltice, îl constituie posibilitatea dislocării
de arme nucleare pe teritoriile acestora. Chiar și în aceste condiții este absurd
să se gândească la posibilitatea unui conflict militar între Occident și Rusia. Un
asemenea război ar deveni, cu certitudine, un război termo-nuclear global., iar
consecințele ar fi catastrofale pentru întreaga omenire.
Reporter:
America este unde este departe... Europa, Germania și Rusia sunt aici,
foarte aproape Se aude în depărtare zdrăngănitul armelor și pare că nimic
din ceea ce se întreprinde nu reușește să-l potolească ci, din contră, parcă
mai mult îi sporesc vacarmul. Tehnologii de ultimă oră își fac apariția pe
panoplia zeului Marte și sunt testate periodic de marile puteri militare în
demonstrații de forță menite să descurajeze și să intimideze.
România are în acest moment opțiuni viabile (politice și militare)
în cazul unei evoluții nevaforabile a crizei din zona de Sud-Est a Europei?
România nu poate avea opțiuni viabile, pentru că nu a făcut nimic
pentru a le putea avea. Conducerea de la București nu poate avea decât
218
speranța că nu se va trece de un anumit prag și că nu vom fi implicați într-un

război, deși, dacă izbucnește efectiv un război între Vest și Est, neimplicarea
ar fi imposibilă. România face parte din NATO, are deci opțiunile NATO,
Alianța și-a reactivat dispozitivul pe falia strategică Marea Neagră – Marea
Baltică, iar dacă va fi război, România se va afla, ca și în cel de-Al Doilea
Război Mondial, în eșalonul întâi strategic. Dar țara nu este pregătită pentru
așa-ceva. România s-a dezarmat, și-a redus efectivele, a renunțat la serviciul
militar obligatoriu, nu și-a activat o gardă națională sau forțe teritoriale, în
afară de Jandarmerie, armata a fost trecută pe un plan secund privind
prioritățile de securitate și apărare, țara și-a distrus aproape complet industria
de apărare și, intrând în NATO și în Uniunea Europeană, s-a autoconvins,
prin politicienii ei lipsiți de orice capacitatea de viziune strategică pe termen
lung, că dimensiunea militară nu mai contează, că războiul și războaiele nu
mai există, deși ele fac ravagii în toată lumea. Desigur, nici Europa nu s-a
înarmat, iar recomandarea făcută la summit-ul NATO din țara Galilor ca
fiecare țară membră să-și crească, în următorii zece ani, procentul din BIP
pentru cheltuieli militare la 2%, este departe de a soluționa această problemă.
Țările care s-au înarmat efectiv și pot duce un război sunt Statele Unite,
Rusia, China, India și Orientul Mijlociu (unde deja războaiele fratricide fac
dezastre). Norocul nostru este, ca să spunem așa, că un astfel de război ar
fi aproape o nebunie, întrucât ar declanșa, fără îndoială, războiul nuclear, pe
care nimeni nu și-l dorește. Dar de aici nu rezultă cu certitudine că un astfel
de război nu va fi posibil.
Reporter:
Două entități politico-militare, aparent fără vreo legătură între ele, UE
și NATO, sunt chemate să ofere soluții gravelor probleme, iar ele balansează
riscant doar soluții de moment, deloc satisfăcătoare. Internetul este plin, cu
tot optimismul pe care decidenții politico-militari europeni și naționali îl
afișează, de mesaje deloc liniștitoare despre capacitatea Europei, NATO și
României de a gestiona cu eficiență criza gravă din regiune și un eventual
conflict armat cu Rusia
Cetățenii Europei și, implicit, ai României pot sta liniștiți din acest
punct de vedere?
Cetățenii Uniunii Europene și cu atât mai puțin cei ai României, cred
eu, nu pot sta pe deplin liniștiți, chiar dacă se pare că nu-i afectează prea
mult acest zăngănit de arme din Ucraina și din Siria. Cei care n-au fost
niciodată pe front percep războiul doar prin spectacolul care se transmite la
219
televizor. Pe frontul din estul Ucrainei este pe rol un acord de încetare a

focului, care când se respectă, când nu, Rusia și Occidentul își tot aplică
reciproc sancțiuni, situația este destul de încordată, Poroșenko, președintele
Ucrainei, cere ajutor și întăriri, se apropie iarna și, probabil, va urma o criză
a gazelor, războiul din Siria este în continuare devastator, în Fâșia Gaza
lucrurile nu s-au liniștit, Statul Islamic își intensifică acțiunile, insinuările și
amenințările, iar imigrația islamică s-a intensificat în ultimele luni.
Rusia și NATO se află din nou față în față, pe aliniamentul strategic de
care am vorbit, așa cum erau înainte de 1989, dar ceva mai la Est, Rusia
și-a modernizat arsenalul nuclear, la fel și SUA (cele două mari puteri sunt la
paritate) și nimeni nu pare a fi dispus să cedeze în favoarea celuilalt sau să
facă vreun pas spre conciliere și pace. Probabil, beligeranța din Ucraina nu
va înceta prea curând, iar soluțiile propuse nu par a fi nici pe placul Ucrainei,
nici al rebelilor, nici al Rusiei și nici al Occidentului. În acest mediu de
securitate degradat semnificativ și incert pe toate planurile, de fapt, de
insecuritate, singurele comportamente și atitudini care mai contează pentru
cei ce nu se află încă în război sunt prudența și înțelepciunea.
Reporter:
Oameni, disperare, foamete și marșuri interminabile pe trasee
controlate de mari „familii” de traficanți transfrontalieri, spre un „Eldorado”
promis. Garduri, gaze lacrimogene, tabere de refugiați și iar disperare,
sărăcie și dezamăgire...
Cum apreciați actuala evoluție a fenomenului migrației și modul în
care aceasta ne va influența viața?
Migrația naturală a omenirii are o vechime de circa 150.000 ani.
Aceasta a constituit condiția fundamentală a dezvoltării ființei umane și a
civilizației universale.
În ultimele secole circa 70 milioane de europeni au emigrat spre toate
colțurile lumii; aceștia au cucerit teritorii, au masacrat populații și au obținut
averi uriașe. Așa s-au născut SUA, Canada, Australia, Noua Zeelandă,
Argentina, Brazilia și celelalte țări din America de Sud.
Actuala migrație spre Europa este o migrație artificială, provocată de
războaiele duse de SUA – NATO timp de peste 25 ani în Orientul Mijlociu
lărgit și în nordul Africii. Migrația Africană este generată și de vestigiile
îngrozitoare ale epocii coloniale, mizerie, foamete și boli. Pe de altă parte
Europa are un deficit mare de forță de muncă apreciat la circa 35-40 milioane
oameni, singura sursă fiind migrația.
220
Cea mai mare nevoie de forță de muncă o are Germania. Europa este
obligată să-și schimbe radical politica față de migrație.
Migrația actuală implică și riscuri. În ciuda retoricii, România nu se
poate sustrage politicii UE în problematica migrației.
Nu avem interes să ne tăiem craca de sub picioare.
Cei mai mulți dintre oameni nu-și părăsesc țara, casa, localitatea,
conaționalii, prietenii și familia, decât dacă sunt nevoiți să o facă sau cred că,
undeva, în altă parte, le va fi mai bine. Imigrația populației musulmane în
Europa – și nu oriunde în Europa, ci cu prioritate și uneori ca singură opțiune,
în țările care au avut șansa să devină și să fie printre cele mai bogate și printre
cele mai avansate din Europa și chiar din lumea întreagă, îndeosebi în
Germania, dar și în Franța, în Marea Britanie, în Belgia, în Olanda, în Țările
Nordice etc. – reprezintă un fenomen care se cere foarte bine analizat. Se
pot desprinde niște concluzii formidabile privind comportamentul maselor
mari de oameni în vremuri complicate, așa cum sunt și cele de azi. Aceste
mase uriașe de oameni care își părăsesc pentru totdeauna țările de origine
fac parte din Orientul Mijlociu (includem aici și Orientul Apropiat), considerat
azi un fel de butoi cu pulbere al lumii. Dar de ce a ajuns Orientul Mijlociu
astfel? Răspunsul se cunoaște. Pe de o parte, datorită tensiunilor și
frământărilor existente chiar în interiorul lui și, pe de altă parte, datorită
politicilor occidentale de divide et impera (desigur pentru resursele sale), sub
deviza transformării acestei regiuni în Marele Orient Mijlociu Democratic și
Prosper. În plus, aici este vorba și de orientarea populațiilor tinere spre un
mod de viață de tip occidental, în libertate și neîngrădire, cu acces la
cunoaștere, tehnologie și democrație. O astfel de politică a dus la acțiuni prin
care au fost practic distruse Irakul, Libia, Afganistanul și o mare parte din
țările în care s-a declanșat Primăvara Arabă, a activat două mari focare de
război – cel din Siria și cel din Afganistan – și a favorizat deschiderea, în
Libia, a unei porți de lansare a emigranților spre Uniunea Europeană. Peste
toate, a fost generat așa numitul Stat Islamic, a cărui ambiție este să refacă
Marele Califat care să cuprindă aproape întregul teritoriu al Europei Centrale
și de Sud-Est, plus Asia Centrală și chiar zona uigură din China. Deja acest
Stat Islamic controlează trei dintre cele mai bogate regiuni din Irak, cu centrul
pe Mossul și două regiuni din Siria, exact unele dintre zonele cele mai bogate
în petrol.
Degradarea gravă a mediului de securitate și izbucnirea războiului
extrem de sângeros din Siria, din Irak și din Afganistan sunt cauzele
principale ale aceste emigrații masive spre Europa a populațiilor musulmane.
221
Aceste populații, în marea lor majoritate, în loc să stea acolo, acasă la

ele, să aibă încredere în șansa re-realizării Marelui Califat, a Superstatului
Islamic proclamat deja de liderii lui, să-și trimită feciorii în oastea care să-i
biruiască pe necredincioși și să instituie legea Coranului peste tot, să
contribuie la triumful civilizației lor împotriva restului lumii, emigrează. Și nu
oricum, ci cu tot ce au: copii, părinți, bunici. Și în niște condiții îngrozitoare.
Fug pur și simplu de acele locuri, ca niște turme panicate. Și toate se
îndreaptă doar spre pomul lăudat. De ce oare? Pentru că doar acest pom
lăudat are porțile deschise pentru ele. Restul lumii, inclusiv arabo-musulmane,
nu vrea să audă de aceste populații, nu vrea să le primească. Faptul că
Europa primește acest imigranți este lăudabil. Dar efectele fenomenului ca
atare sunt sau pot deveni dezastruoase pentru țările europene, îndeosebi
pentru cele bogate, întrucât creează dezechilibre demografice și
civilizaționale foarte greu de gestionat. După unele date, se apreciază că,
într-o jumătate de veac, Europa va deveni predominant musulmană, ceea ce
înseamnă schimbarea radicală a culturii și stilului de viață occidental. Mai
mult, este foarte posibil ca Statul Islamic, Jihadul și tot felul de grupări
teroriste să-și infiltreze aici, folosindu-se de scutul acestor mulțimi, echipele
lor de luptători în vederea unor acțiuni viitoare. Și chiar dacă toate aceste
lucruri sunt doar în parte adevărate, iar Europa chiar are capacitatea și
capabilitatea să gestioneze acest fenomen, poate chiar în favoarea ei, ceea
ce este, totuși, greu de presupus, asemenea mișcări de populații pot crea
adevărate mutații geopolitice și geostrategice grave, cu consecințe greu de
evaluat. E drept, fenomenul nu poate fi oprit. Dar, măcar, trebuie să fie foarte
bine controlat și evaluat.
Cercetașii buzoieni, anul III, nr. 4, 2015, pp.12-18
222
FEDERAȚIA RUSĂ ȘI CURSA ÎNARMĂRILOR

ÎN REGIUNEA MĂRII NEGRE
General de brigadă (rtr) Octavian Dumitrescu
Regiunea din estul Europei a cunoscut noi fenomene deosebite

legate de starea de securitate a țărilor, respectiv a popoarelor situate în
această zonă. Situația securității regionale a devenit, în ultimii ani, mult
mai complexă, atât la Marea Neagră cât și la Marea Baltică, complexitate
determinată de implicarea unor actori regionali și globali de securitate în
evoluțiile deloc încurajatoare ce au avut loc în cadrul conflictelor armate.
Situația a fost amplificată prin poziționarea unor forțe combatante ale acestor
actori, în special a celor aparținând Forțelor Terestre ale Federației Ruse.
Principalul actor de securitate implicat într-o măsură covârșitoare în
amplificarea amenințărilor și riscurilor la adresa securității regionale rămâne
Federația Rusă, cu influențe semnificative în direcția securității
internaționale. Confruntarea Rusiei cu multe din țările aflate în spațiul
exsovietic dar și din afara acestui spațiu, implicarea acestei țări în multe din
situațiile conflictuale din această regiune, fie că este directă, vizibilă și
asumată, fie că este mascată prin diferite metode, face ca situația de
securitate să fie atât de complicată încât nu oferă speranțe credibile țărilor și
popoarelor din regiunea Mării Negre și din regiunile limitrofe. Potrivit
informațiilor disponibile pe surse deschise, teritoriul Federației Ruse este
repartizat în responsabilitate a cinci districte militare – Vest, Sud, Centru, Est
și Arctic – care subordonează forțele și mijloacele dislocate pe teritoriul
fiecărui district, cu excepția celor cu subordonare strategică, a celor spațiale
și a altor forțe. Dat fiind scopul prezentului material, analiza de față se va
concentra pe districtele militare Vest și Sud ale Federației Ruse.
O succintă analiză a forței combative a Federației Ruse arată că, în
structura, dotarea și instruirea Forțelor Armate ale Federației Ruse, a avut loc
importante evoluții, respectiv constituirea unor noi entități combative,
concomitent cu depunerea unor eforturi semnificative de înzestrare, vizibile
inclusiv prin prisma creșterilor bugetelor destinate apărării. De asemenea,
dată fiind semnificația pentru Rusia a evoluțiilor europene și euroatlantice, se
poate constata că regiunile vestice ale teritoriului Rusiei, respectiv cele
acoperite de districtele militare Vest și Sud sunt cel mai bine asigurate cu
forțe și echipamente militare, chiar dacă aparent numărul de armate, divizii,
brigăzi ori regimente este comparabil cu cel al celorlalte districte, cel puțin în
223
privința forțelor terestre. De asemenea, trebuie să avem în vedere că există

diferențe importante privind calitatea capacităților combative ale entităților din
compunerea armatelor, respectiv, aspectele de înzestrare, echipare, instruire
și completare cu efective, armamente și echipamente specifice fiecărui
district militar. Devine extrem de clar că regiunea Mării Negre reprezintă
zona asupra căreia se concentrează cu prioritate atenția factorilor
responsabili de la Moscova, că în această direcție aceștia depun cele mai
importante eforturi militare – extinderea și întărirea capacităților combative,
sporirea bugetelor alocate, intensificarea activităților de pregătire pentru
luptă. Aceste aspecte au dus, în ultimele decenii, la o concentrare deosebită
de forțe și mijloace de luptă și la înrăutățirea situațiilor conflictuale din unele
țări ce au aparținut fostului spațiu sovietic, la o stare de securitate precară,
care se deteriorează tot mai mult, în ciuda eforturilor comunității
internaționale și regionale de stabilizare a conflictelor armate latente și de
îmbunătățire a stării de securitate din regiune.
Un alt aspect semnificativ luat în considerare în analiza noastră constă
în suprafața teritoriului pe care sunt dislocate forțele districtelor, distanțele
mari specifice teritoriului Federației Ruse ce trebuie parcurse în situații de
manevre între districte, lungimea regiunilor de frontieră din responsabilitatea
acestora, precum și starea infrastructurii din fiecare district militar. În acest
sens, este clar că districtele Centru, Vest și Sud sunt avantajate, densitatea
localităților importante fiind mare, iar infrastructura net superioară celei din
Siberia ori Orientul Îndepărtat, ca să dăm doar două exemple. Cu certitudine,
Districtele Militare Vest și Sud ale Federației Ruse au rolul esențial în
confruntarea − deocamdată în limite relativ pașnice cunoscute − dintre
Federația Rusă și Occidentul European și Transatlantic.
Constatăm că este tot mai vizibilă concentrarea unor forțe
considerabile în Districtele Militare Vest și Sud ale Federației Ruse. Un
studiu recent al Institutului pentru Studii de Război (Institute for the Study of
War - ISW) intitulat Postura Militară a Rusiei: Ordinea de bătaie a Forțelor
Terestre (Russia’s Military Posture: Ground Forces Order of Battle)
analizează situația dislocării unităților din toate Forțele Terestre ale Rusiei,
pe districte militare. Studiul constată concentrarea unor forțe importante ale
Districtului Militar Vest al Federației Ruse în apropierea frontierei cu
Ucraina, care mențin sub presiune starea de conflict în această regiune și
asigură din proximitate contracararea unei posibile implicări a forțelor
occidentale (NATO, UE). De asemenea, forțe ale aceluiași district sunt
responsabile pentru protejarea enclavei Kaliningrad. Subliniem că Districtul
Militar Vest are în compunere cele mai puternice unități față de toate celelalte
224
districte: Armata 1 Tancuri de Gardă, Armatele 6 și 20 de Arme Întrunite

(A.A.I.), ale căror forțe sunt concentrate în apropierea Moscovei, Sankt
Petersburg și frontierelor Rusiei cu Ucraina și Belarus, precum și în
Transnistria. Acestea au împreună 3 divizii de infanterie motorizată, 1 divizie
de tancuri și 30 brigăzi combative independente de diferite arme (infanterie,
tancuri, rachete, rachete antiaeriene ș.a.), precum mai multe batalioane
independente, de diferite arme. În plus, în sprijinul forțelor terestre ale acestui
district militar pot interveni celelalte categorii de forțe - aeriene, de rachete
strategice, spațiale, forțele speciale și cele cu destinație specială (Spetsnaz),
suficient de eficiente pentru a amplifica considerabil capacitățile combative ale
forțelor terestre. Dislocarea acestor forțe devoalează strategia și intențiile
responsabililor de la Moscova: menținerea conflictului din estul Ucrainei sub
presiune și, prin aceasta, întreținerea ori chiar amplificarea tensiunilor sociale
și economice din Ucraina, precum și continuarea posibilelor amenințări
strategice asupra țărilor baltice. Rezultă că, indirect, Federația Rusă este
pregătită să influențeze situația din regiunile de est ale Ucrainei, să
contracareze orice eventuală acțiune de extindere a NATO ori UE spre est și,
la nevoie, să poată pune în pericol independența și suveranitatea Țărilor
Baltice, în prezent membre ale mai multor organisme europene politice,
economice și de securitate.
Apreciem că Districtul Militar Sud este al doilea ca importanță
strategică în atenția conducerii politico-militare a Federației Ruse, având în
vedere situația instabilă strategic din regiunile în care sunt dislocate forțele
acestui district. Potrivit afirmațiilor autorilor studiului ISW amintit mai sus,
acest „district este responsabil pentru sprijinul actualului război din Ucraina,
pentru intimidarea Georgiei și posibil a Turciei, precum și pentru
contracararea instabilității din Caucaz”. Forțele terestre din compunerea de
luptă a districtului sunt următoarele: Armatele 8, 49 și 58 de Arme Întrunite
(A.A.I.), forțele terestre din subordinea Flotei ruse din Marea Neagră și a
Flotilei din Marea Caspică, totalizând 1 corp de armată (în Crimeea), 2 divizii
infanterie motorizată, 21 brigăzi independente de luptă (infanterie motorizată,
cercetare, rachete și rachete antiaeriene, artilerie ș.a.), 1 regiment Spetsnaz,
precum și bazele militare din Armenia, Ossetia și Georgia. Menționăm că în
primăvara anului 2017, în compunerea acestui district militar a fost constituită
suplimentar Armata 8 Arme Întrunite, având comandamentul dislocat în
regiunea Rostov, la mai puțin de 120 km (70 mile) distanță de frontiera
Ucrainei. Se remarcă vizibil soliditatea forțelor combative ale districtului, dar
și scopurile strategice ale Moscovei de a avea suficiente forțe în proximitatea
regiunilor de conflict ori instabile. Dislocarea forțelor din subordinea
225
districtului arată clar destinația acestora. Prezența semnificativă în Caucazul

de Nord - o regiune tradițional instabilă - a forțelor principale ale Armatelor 49
și 58 Arme Întrunite, susține afirmația de mai sus: cele 2 brigăzi independente
de infanterie motorizată și regimentul Spetsnaz din compunerea Armatei 49
Arme Întrunite asigură atât stabilitatea (a se citi intervenția, la nevoie) în
regiune, cât și posibile manevre spre vest și nord, respectiv spre Ucraina și
Crimeea; forțele din compunerea Armatei 58 Arme Întrunite – Divizia 42
Infanterie Motorizată este dislocată în Chechenia, brigăzile de infanterie
motorizată în Vladikavcaz și Dagestan, baza militară în Ossetia de Sud având
unele brigăzi în Ossetia de Nord. Prezența acestor numeroase forțe militare
într-o regiune plină de frământări și conflicte mai mult sau mai puțin latente
radiază presiune și asupra Georgiei, pentru a nu o lăsa să intre sub influența
occidentului și asigură posibile manevre spre zonele mai fierbinți din regiunile
de vest ale teritoriului Rusiei.
Complexitatea mare a intereselor geopolitice și strategice ale
Federației Ruse în regiunea Mării Negre ne obligă la o analiză parțială a
problemelor de securitate, a celor preponderent militare. În primul rând
constatăm o mare concentrare de forțe armate în zona Crimeei și în jurul
acesteia, ceea ce face din regiunea Mării Negre o zonă profund militarizată
și punctul fierbinte din punct de vedere al situației de securitate. După
anexarea Peninsulei Crimeea la Federația Rusă, factorii diriguitori de la
Kremlin au acordat o atenție specială sporirii forțelor și mijloacelor militare din
peninsulă și din zonele vecine cu raioanele de conflict din estul Ucrainei. De
altfel, după acel moment, Federația Rusă a început un proces amplu de
reorganizare și completare a forțelor armate din acest teritoriu, care a inclus,
pe de o parte, modernizarea forțelor ruse din Crimeea și integrarea forțelor
ucrainene rămase în facilitățile de pe teritoriul Crimeii și, pe de altă parte,
aducerea altor forțe din teritoriul Rusiei și îmbunătățirea dotării cu mijloace
mai eficiente. Dacă înaintea anexării, Federația Rusă avea dislocate în
Crimeea 5 brigăzi de nave și 2 baze aeriene în compunerea Flotei ruse din
Marea Neagră, în prezent Flota rusă din Marea Neagră are 1 divizie nave de
suprafață, 1 brigadă de submarine, 4 brigăzi și 1 batalion de nave de luptă
de diferite tipuri (vezi tabelul de mai jos). În această situație, apare un mare
semn de întrebare în legătură cu cele 7 submarine existente în prezent în
compunerea Flotei Ruse din Marea Neagră, despre care nu se cunoștea
nimic imediat după anexarea Crimeii și nici mai târziu. Concluzia ce poate
rezulta este că aceste submarine au fost aduse ulterior. În afară de forțele din
Crimeea, Flota rusă din Marea Neagră mai are forțe și în portul Novorossiysk
(pe teritoriul Rusiei), din care cea mai importantă este Brigada 184 Apărare
226
de Coastă, compusă din Divizionul 181 Nave Antisubmarin (3 nave mici

antisubmarin) și Divizionul 170 Puitoare de mine (3 puitoare de mine marine
și 2 puitoare de mine de bază). Comparând cantitativ forțele din cele două
momente rezultă indubitabil concluzia că Federația Rusă a dislocat în
această regiune forțe din alte districte militare și că și-a concentrat o bună
parte a eforturilor sale bugetare pentru dotarea și pregătirea forțelor din
Marea Neagră.
Mari unități dislocate

Forțe și mijloace Cantitate
în Crimeea
Divizia 30 Nave de x Crucișător cu rachete dirijate 1

Suprafață x Distrugător cu rachete dirijate 1
x Fregate cu rachete dirijate 5
Brigada 4 Independentă x Submarine diesel-electrice 7

de Submarine
Brigada 197 Nave de x Nave mari de asalt 7

Asalt
Brigada 68 Nave x Corvete antisubmarin 3

Apărare de Coastă x Puitor de mine marine 3
Brigada 41 Nave cu x Corvete cu rachete dirijate 6

Rachete x Navă mică cu rachete 5
Brigada 184 Nave x Nave mici antisubmarin 3

Apărare de Coastă x Puitoare de mine marine 3
x Puitoare de mine de bază 2
Forțe de infanterie x Brigada 11 Independentă de Artilerie – 1

marină și de rachete - Rachete de Coastă 1
artilerie de coastă x Brigada 810 Infanterie Marină 1
x Batalionul 382 Ind. Inf. Marină
Forțe Aeriene Navale x Regimentul 25 Independentă Elicoptere 1

ale Flotei ruse din antisubmarin 1
Marea Neagră x Regimentul 917 Independent Combinat 1
x Escadrila 43 Independentă Aviație Asalt
O analiză făcută de Centrul pentru Securitatea Maritimă

Internațională - CIMSEC -, intitulat Construcția și modernizarea Flotei Rusiei
din Marea Neagră (Russia’s Black Sea Fleet Bildup and Modernization,
227
Alex Schneider, 28 martie 2017) privind situația actuală a forțelor militare ale
Rusiei din regiunea Mării Negre, relevă următoarele:
x Prin anexarea Crimeii, Federația Rusă și-a asigurat capacități de
securitate sporite și o mare libertate de manevră în regiunea Mării Negre și
în zonele adiacente.
x Forțele Flotei ruse din Marea Neagră reprezintă, în anul 2017, 21 la
sută din totalul navelor maritime ruse și 10 la sută din submarinele Rusiei.
x În Crimeea sunt dislocate 90 la sută din forțele Flotei ruse din Marea
Neagră, în timp ce portul strategic Sevastopol găzduiește 80 la sută iar portul
Feodosia 9 la sută din tonajul total al acestei flote.
x La momentul publicării analizei, Flota rusă din Marea Neagră avea în
compunere în principal 45 nave de război și 7 submarine, ceea ce reprezintă
o forță combativă consistentă, susținută de forțe numeroase de aviație,
rachete, infanterie marină și artilerie de coastă, precum și de o logistică
adecvată.
Trebuie să subliniem, totodată, că o bună parte din navele existente în
dotarea Flotei ruse din Mare Neagră au o vechime considerabilă, unele fiind
construite în anii 1985 - 1990 sau chiar mai demult, cu excepția a 6 submarine
(din cele 7), a 3 fregate și a 2 corvete cu rachete dirijate care au fost construite
în perioada 2014 - 2016. În aceste condiții, este de așteptat ca procesul de
modernizare a Flotei Federației Ruse din Marea Neagră să continue cu mai
multă forță, ceea ce va presupune o atenție sporită a factorilor decidenți de
la Kremlin și eforturi bugetare și economice substanțiale. Din cele prezentate
mai sus, acest aspect decurge foarte clar, cel puțin prin prisma vizitelor
recente făcute de președintele rus Vladimir Putin la diferite instituții industriale
și militare, precum și prin măsurile ordonate de acesta în toamna anului 2017.
Programul de stat (SAP) pentru achiziții de armamente al Rusiei pentru
2011-2020 prevede alocarea pentru Flota rusă din Marea Neagră a unui
buget de peste 112 miliarde euro pentru achiziția a 18 nave de luptă noi și
pentru modernizarea facilităților din bazele navale Sevastopol și
Novorossiysk, sporind astfel capacitatea operațională a forțelor flotei.
Programul va fi continuat de un altul asemănător, pentru 2018 - 2025.
În acest context, unele informații curente se referă la realizarea celui
mai puternic submarin nuclear cu rachete balistice al Rusiei, din clasa
Borei II, cu numele Kneazul Vladimir, care ar urma să fie introdus în dotarea
Forțelor Navale ruse în anul 2018. Față de submarinele din această clasă,
noul submarin va avea în plus 4 lansatoare de rachete, mijloace acustice
perfecționate și un nivel mai redus de zgomot, alături de alte îmbunătățiri
tehnice. Submarinul va fi dotat cu rachete balistice intercontinentale (ICBM)
228
Bulava, fiind capabil să aibă până la 20 asemenea rachete. Varianta

îmbunătățită a submarinului Borei va putea să lanseze 96 - 200 focoase de
luptă hipersonice independente, fiecare de 100 - 150 kilotone. Cele mai noi
submarine nucleare ruse din clasele Borei - A și Yasen - M vor fi în curând
invizibile pentru sonarele submarinelor, navelor și avioanelor anti-submarin
ale NATO arată Mikhail Klikushin (observer.com, 9 iunie 2017), citând
publicația rusă Izvestia. Această calitate a viitoarelor submarine s-ar datora
unor noi sisteme și echipamente și, cel mai important, noilor pompe cu
zgomot extrem de redus folosite pentru circulația lichidelor de răcire a
reactorului și a sistemelor și echipamentelor submarinului și pentru umplerea
cu apă a tuburilor de lansare a rachetelor înainte de tragere.
De asemenea, Federația Rusă intenționează să producă un nou
avion de bombardament strategic supersonic care să fie folosit de forțele
nucleare ruse. Potrivit Reuters (25 ianuarie 2018), este vorba de avionul TU-160M,
al cărui contract a fost semnat în ianuarie 2018, pentru 10 bombardiere
nucleare TU-160M (cod NATO - Blackjacks), în valoare de 15 miliarde ruble
(269 milioane USD) cu livrare până în anul 2027. Acest avion poate să fie
armat cu 12 rachete de croazieră sau 12 rachete nucleare cu rază mică de
acțiune, dar bombardierul are o rază de acțiune de 12 000 km (7 500 mile) fără
alimentare în aer. Este posibil ca versiunea bombardierului TU-160 existentă în
dotare deja să fi zburat de la bazele din Rusia până în Siria pentru bombardarea
forțelor opozante președintelui sirian, Bashar al-Assad, după câte se pare,
fără ca zborul să fie detectat de mijloacele de cercetare ale altor țări.
Altă ambiție a Federației Ruse se referă la creșterea capacității de
transport pe mare și de asalt, prin introducerea în dotarea flotelor sale a unor
nave de mare capacitate, multifuncționale. Concret, este vorba de vasul
Ivan Gren (proiect 11711) destinat pentru debarcarea trupelor și
armamentelor ori pentru transportul și debarcarea elementelor de logistică
necesare trupelor în operații. Potrivit unui material semnat de Alex Gorka,
More Military More Sanctions Please, 16 decembrie 2017 - acest vas a
navigat deja în Marea Baltică, la 30 noiembrie 2017. Nava are un
deplasament de 6 600 tone, poate ambarca până la 13 tancuri grele de luptă
sau 36 transportoare blindate și 300 infanteriști marini și poate naviga până
la 4 000 km. În loc de forțe și mijloace, vasul poate transporta 1 500 tone
cargo. Inițial planul prevedea realizarea a 6 astfel de nave, dar s-a renunțat
la această prevedere în favoarea construirii a 2 asemenea vase noi. O nouă
versiune acestui vas, cu un deplasament total de 14 000 - 16 000 tone, ce ar
putea transporta 500 - 600 infanteriști marini, ar putea fi construită în viitorul
apropiat. Ambele variante au în dotare diferite armamente de apărare:
229
sisteme de rachete portabile antiaeriene (SAM), sisteme de rachete multiple,

un tun naval de 76 mm (AK-176), 2 mitraliere grele de 14,5 mm. Vasul are
capacitate de apuntare a unui elicopter, precum și un hangar pentru 2
elicoptere de transport și asalt. Dată fiind importanța geopolitică și strategică
a Mării Negre, este posibil ca unul din aceste vase multifuncționale să fi intrat
în dotarea Flotei ruse din Marea Neagră.
Desigur că există multe aspecte care vin în sprijinul tendinței de
creștere a capacității combative a Flotei Federației Ruse din Marea Neagră,
de modernizare a capacităților combative ale acesteia. Pe termen mediu și
lung, misiunile acestei flote probabil că nu se vor schimba drastic și vor fi
susținute prin realizare Programului de stat pentru achiziții de armamente al
Rusiei pentru 2011-2020 (SAP-2020) și prin continuarea acestuia cu SAP-2025,
ceea ce asigură continuitatea tendinței de creștere și modernizare a
capacităților combative ale flotei. Deci cursa înarmărilor în regiunea Mării
Negre are toate condițiile să se amplifice și să aducă noi amenințări la adresa
securității regionale și globale, a țărilor din această regiune.
Eforturile principale ale Federației Ruse se vor concentra în continuare,
probabil, în regiunea Mării Negre, unde se regăsesc principalele interese
geopolitice și geostrategice ale acesteia. Studiul Centrului pentru Securitatea
Maritimă Internațională - CIMSEC amintit mai sus arată că, în principal,
misiunile Flotei Federației Ruse din Marea Neagră constau în protejarea
Zonei Economice Exclusive a Rusiei în Marea Neagră, securizarea navigației
și liniilor maritime de comunicații, exercitarea controlului militar și politic în
regiune, promovarea și protecția intereselor economice și de securitate ale
Rusiei în Marea Neagră și în Marea Mediterană, precum și în zonele
adiacente acestora, sprijinul altor flote ruse care operează în Marea
Mediterană, precum și menținerea dominației militare în detrimentul
pericolelor percepute din partea SUA și NATO în Marea Neagră. Această
poziție a Federației Ruse devoalează intenția de a fi mai mult prezentă în plan
internațional, oriunde pe mările și oceanele lumii, ceea ce va constitui o nouă
provocare pentru SUA și aliații lor din NATO, dar și posibile animozități între
Rusia și aceștia. Concomitent, este tot mai posibil ca Federația Rusă să
acționeze și ca un partener de securitate al Alianței în operații îndreptate
împotriva amenințărilor regionale și trans regionale cum sunt terorismul,
traficul de orice natură sau pirateria.
Prezentarea de mai sus a evoluțiilor din Forțele Terestre ale
Rusiei existente în regiunea Mării Negre, deși succintă, devoalează
interesul Federației Ruse de a crea o forță armată suficient de puternică
ca forță de descurajare, capabilă să facă față concomitent unui război
230
convențional în Ucraina și unui conflict hibrid în Țările Baltice,

contracarând astfel tendințele de creștere a influenței occidentale,
respectiv extinderea spre est a NATO și UE. Desigur că aceste interese
includ și satisfacerea, cel puțin parțială, a dorinței Moscovei de a reface sfera
de influență avută până în urmă cu câteva decenii. Dimensiunea pe care au
dobândit-o în ultimii ani Forțele Armate ale Federației Ruse în mai toate
domeniile de confruntare armată a atras atenția responsabililor politici și
militari din mai toate capitalele țărilor din regiune și din Europa, dar și peste
ocean, la Washington. Mai ales după operația aeriană rusă din Siria ori
construirea unor submarine performante de către Federația Rusă. Cheltuielile
tot mai importante pe care Rusia le face pentru dezvoltarea capacităților sale
militare nu țin cont de eventuale riscuri de a afecta evoluțiile economice și
sociale din federației. Afirmația aparține chiar președintelui Vladimir Putin
care, la sfârșitul anului trecut, la conferința anuală de presă arăta că, din
contră, Rusia a redus cheltuielile militare cu 2 miliarde dolari SUA și nici nu
cheltuie mai mult ca alte țări. În schimb, trebuie să precizăm că Federația
Rusă are și alte pârghii de suplimentare a bugetelor militare, în special prin
intermediul așa numitului complex industrial militar al țării.
Reacția față de aceste evoluții a instituțiilor internaționale și a actorilor
internaționali de securitate este încă timidă, la fel cum a fost în cazul anexării
Crimeii, oricum fără efecte concrete, iar întărirea forțelor armate ale NATO
din această regiune, necesare pentru o eventuală contracarare a unei acțiuni
în forță, se desfășoară într-un ritm lent. Orice manevră de forțe posibilă din
partea NATO ori SUA după declanșarea unei operații a Rusiei în această
regiune ar fi sortită eșecului, dat fiind ritmul rapid al unei eventuale operații a
forțelor ruse.
Pe de altă parte, acumularea de forțe armate din regiunile Mării
Negre și Mării Baltice nu poate să nu îngrijoreze comunitatea
internațională și instituțiile internaționale de securitate, devenind
periculoasă pentru stabilitatea încă precară a acestei părți a lumii. Mai
ales dacă luăm în calcul că în interiorul acestei regiuni există mai multe
conflicte relativ latente, iar în proximitatea regiunii are loc un important
conflict, cel din Siria, în care sunt implicate multe țări din zonă, dar și
marii actori internaționali de securitate, iar Turcia a adoptat unele
opțiuni strategice după evenimentele din anii anteriori și dobândirea
recentă de către președintele turc a unui nou mandat prezidențial și a
unor responsabilități extinse, ale căror efecte sunt greu de cuantificat.
Este simplu, deci, să constatăm că situația geopolitică și
geostrategică din regiunile Mării Negre și Mării Baltice rămâne în
231
continuare complexă, cu suficiente riscuri și amenințări la adresa

securității și stabilității regionale și internaționale, dar se pare că încă
nu a devenit ireversibilă. Ca atare, sunt necesare noi eforturi concrete
din partea comunității internaționale, a instituțiilor de securitate și a
tuturor actorilor de securitate din regiune și din lume pentru oprirea
cursei înarmărilor și acumulării de noi armamente și echipamente
militare, pentru crearea condițiilor de pace și stabilitate. Optimismul nu
pare exagerat în condițiile actuale de pericol și amenințări.
Menționăm că o parte din datele și informațiile incluse în acest material

au fost incluse anterior în publicația Pulsul Geostrategic, editată de INGEPO
Consulting.
232
CONSIDERAȚII PRIVIND APĂRAREA ROMÂNIEI PRIN EFORT

ALIAT SAU PRIN EFORT MAJORITAR PROPRIU
În condițiile în care societatea umană, în ansamblul său, tinde să

devină, din ce în ce mai mult, o societate informațională, este firesc ca
această tendință să caracterizeze și evoluția fenomenului militar, știut fiind
faptul că instituția militară s-a folosit întotdeauna de cele mai moderne
instrumente pe care știința fiecărei epoci le-a oferit.
Astăzi informația a dobândit noi valențe, fiind cea mai consistentă avere
pe care o poate dobândi și stăpâni omul, iar omul echipat în ținută militară și
cel care, din diferite motive, a depus uniforma în propria garderobă, pentru a
o folosi atunci când Patria i-o va cere, nu face excepție.
Este, alături de importantul moment aniversar omagiat la 12
noiembrie, motivul care m-a determinat să aștern aceste gânduri pe hârtie.
A încerca să abordezi anumite direcții (sau să te încadrezi pe ele) cu o mare
încărcătură militaro-politico-istorică, dar și emoțională, este, în opinia mea,
o provocare deosebită.
Argumentul acestei afirmații îl reprezintă însăși contradicția, mai mult
sau mai puțin evidentă, între exprimarea acelor opinii, care ar putea fi
interpretate ca antagonice față de cursul firesc al punctelor de vedere
evidente, incisive și (de ce nu?) lejere, cuprinse în documentele oficiale, cu
mare priză la public.104 Tocmai de aceea consider ca necesară și bine-venită
abordarea unui astfel de subiect și-mi exprim speranța că voi putea ridica, cel
puțin, o parte a vălului ce-l acoperă.
Introducere
Poziționarea României în partea de sud-est a Europei m-a determinat
să-mi concentrez atenția asupra acesteia, mai ales că este printre cele
mai dezvoltate, are lungimea cea mai mare, cuprinde cele mai multe state
și regiuni cu specificități distincte din punct de vedere geografic, istoric,
etno-religios, socio-economic și cultural, precum: regiunea Balcanilor, regiunea
Mării Negre, regiunea Caucaziano-Caspică, regiunea Egeeano-Ionico-Adriatică,
regiunea Est-Mediteraneeană și zona Nord Danubiano-Pontică.105
104 Prin termenul de „public” este necesar să înțelegem atât acea parte a populației
înclinată către analiză și sinteză, bazată pe educație, dar și cealaltă parte, din ce în ce mai
numeroasă, care se bazează doar pe instinct, devenită (din păcate) majoritară (n.a.)
105 Frunză Verde S., Onișor C., Europa de sud-est, Editura A` 92, București, 2004, p. 26.
233
În Europa de Sud-Est poziția de poartă a Europei de sud-est a adus

România în vizorul a numeroase centre de geopolitică, a fost integrată în mai
multe acțiuni strategice, iar în prezent continuă să fie arealul confruntărilor de
interese pentru control, acces și influențe. Bazinul Mării Negre și zona
adiacentă acestuia reprezintă o graniță interculturală și religioasă, de
mentalități, ideologii și sfere de influență, pe cât de multiple și individualizate,
pe atât de diversificate și intercondiționate.
……………………………………………………………………………………….
Creșterea populației la nivel global și dezvoltarea economică sunt
însoțite de creșterea consumului resurselor energetice din ce în ce mai limitate.
Pierderea accesului la resursele energetice are efecte distrugătoare pentru cei
aflați în această situație, iar lupta pentru accesul la ele devine tot mai acerbă.
Luând ca repere procentele consumului de petrol, se poate deduce
importanța diferențiată a acestuia în realizarea și menținerea bunăstării
popoarelor, putându-se previziona reacția lor pentru a-și asigura accesul la
această resursă strategică. Ca stat de graniță al Uniunii Europene și NATO,
România are interesul major de a se învecina cu state stabile, democratice și
prospere, deoarece acestea mențin pacea și buna-înțelegere în relații,
creează comunități pluraliste și au un comportament predictibil în domeniul
securității. Construirea unui regim de securitate în această zonă reprezintă o
direcție distinctă de acțiune a strategiei de securitate a României.
Revizualizând complexitatea problemelor existente în bazinul Mării
Negre și zona adiacentă acestuia, în care se întrepătrund interesele unor actori
statali și non-statali importanți, pot afirma că această zonă se înscrie în
complexitatea realității actuale la nivel global, care are ca element fundamental
schimbarea ponderii unor actori statali și non-statali (sisteme integrate politice
și militare, corporații și ONG-uri transnaționale, organizații regionale,
continentale și globale) pe arena internațională, în competiția pentru realizarea
unui nou echilibru. În opinia mea și această zonă, ca de altfel, întregul sistem
internațional actual, este asemenea unei „mese de biliard”106 pe care
evenimentele dintr-o parte a sa se pot repercuta asupra celeilalte și implicit,
asupra unuia sau mai multor actori zonali sau internaționali.
Este evident că aceste evoluții nu vor fi liniare și liniștite, fapt pentru
care, deși schimbarea fizionomiei riscurilor și amenințărilor la adresa
securității naționale determină scăderea până aproape de anulare a unui
război nuclear, sau a unuia generalizat, posibilitatea unui conflict militar sau
106Păun V. și Popa A.M., O provocare strategică: războiul informațional, Editura UTI,

București, 2002, p.23
234
a unor acțiuni militare în care să fie implicată România nu este exclusă.

Consider că acestea vor căpăta noi dimensiuni prin faptul că vor beneficia nu
numai de informație și de capacitatea sistemului de diseminare a acesteia în
timp real, dar și de un arsenal extrem de diversificat și de specializat, de la
senzori de date și imagini amplasați în întregul spațiu terestru, aerian și
maritim, în cosmos și în cyberspațiu, la sisteme adaptate nu atât pentru
distrugere, cât mai ales, pentru prevenire, descurajare și protecție.107
Mă bazez în această afirmație în principal pe îndatoririle, dar și pe
drepturile ce revin României din statutul de membră a ONU,OSCE, NATO și
UE. Prin urmare, Forțele Armatei României, în totalitate sau pe structuri de
diferite valori, vor participa la acțiuni militare preponderent multinaționale, de
alianță sau coaliții de voință, în cadrul unui război/conflict armat sau în cele
incluse în categoria „altele decât războiul”, în baza misiunilor ce-i revin, sau
naționale, desfășurate în cadrul apărării naționale.
Determinări juridice
Calitatea României de membru al NATO și al UE oferă nu numai
garanția securității naționale, dar și noi responsabilități și misiuni ce decurg
din aceasta. Consider că România, potrivit documentelor sale programatice
și realităților mediului de securitate, trebuie să-și dezvolte propriul său profil
strategic în condițiile unei stabilități politice interne și dezvoltării economice
susținute, să participe la efortul de apărare colectivă în cadrul NATO și la
realizarea Politicii Europene de Securitate și Apărare (PESA).
A fost o perioadă în care se credea cu tărie că aderarea României la
NATO va rezolva în totalitate problema apărării naționale, aceasta fiind
translatată acestei organizații, inclusiv aspectele de strategie militară.
Se pare că actualmente, pe fondul crizei economico-financiare mondiale,
care a afectat și, încă, mai afectează și țara noastră, această concepție tinde
să revină, fapt ce s-ar putea repercuta negativ asupra securității țării. Prin
urmare, nu trebuie să uităm faptul că, în cadrul preocupărilor din aria securității
și apărării, sub aspectul pregătirii și participării forțelor Armatei României, sunt
identificate două direcții:
1. participarea la rezolvarea problemelor de sorginte regională și
globală, ca element prioritar;
2. rezolvarea problemelor preponderent naționale.
În opinia mea, efortul în cadrul celor două direcții ar trebui să fie
echilibrat, lucru care, actualmente, nu este evidențiat cu claritate. Eliminarea
apriorică a unei situații în care un stat membru al unei alianțe își exercită
107 Passim, Mureșan M., Văduva Ghe., Războiul viitorului, viitorul războiului, Editura
Universității Naționale de Apărare, București, 2004, p. 382
235
dreptul la apărare națională prin forțe proprii este posibilă, în opinia mea,
numai în condițiile în care, în cadrul Tratatului de alianță, sunt identificate clar
și fără echivoc, asumarea garanțiilor de securitate, cu cele două componente:
o componentă principală, dată de introducerea principiului muschetarilor - „toți
pentru unul și unul pentru toți” - explicit sau implicit și de conținutul real și
concret al garanției de securitate oferite fiecărui semnatar, parte contractantă.
Se poate afirma că în cadrul Tratatului de la Washington, dacă
principiul muschetarilor este explicit - „Părțile convin ca un atac armat
împotriva uneia sau mai multora dintre ele, în Europa sau în America de Nord,
va fi considerat un atac împotriva tuturor părților...” - garanțiile de securitate
au, formal, un conținut neprecizat imperativ, fapt care determină ca
modalitatea de participare la ajutorarea părții atacate să fie total la latitudinea
aliaților - „... sunt de acord ca, fiecare dintre ele, în exercitarea dreptului la
autoapărare individuală sau colectivă, recunoscut prin articolul 51 din Carta
Organizației Națiunilor Unite, va sprijini Partea sau Părțile atacate, prin
realizarea imediată, individual și împreună cu celelalte Părți, a oricărei acțiuni
pe care o considera necesară (such action as it deems necessary), inclusiv
folosirea forței armate, în vederea restabilirii și menținerii securității în spațiul
Atlanticului de Nord”.108
Această formulare nu impune ca ajutorul dat de aliați celui atacat să fie
total, multilateral și imediat, așa cum reiese din formularea „...celelalte Părți
Contractante, în concordanță cu articolul 51 din Carta ONU, vor acorda Părții
astfel atacate întregul ajutor militar și de altă natură, care le stă în putere”
(Articolul IV din Tratatul de la Bruxelles din 1948, semnat de Franța, Marea
Britanie, Belgia, Olanda și Luxemburg).
În opinia mea, textul articolului 5 nu garantează că acțiunile în sprijinul
statului victimă a unui atac armat, vor fi necondiționate, acestea putând fi
aleatorii, deoarece nici un aliat nu este obligat, în baza prevederii „...pe care
o consideră necesară...”, să declare război agresorului. Fiecare parte
semnatară, în funcție de modul individual de apreciere a gravității agresiunii,
are libertatea de a decide independent ce măsuri să întreprindă în folosul
aliatului, parte agresată, în concordanță cu propriile proceduri constituționale
sau interese conjuncturale, pentru a ajuta la restabilirea și menținerea
securității în zona Atlanticului de Nord.
Aceste măsuri pot fi numeroase și suficiente pentru rezolvarea
situației, „de la note de protest până la cele mai severe forme de
108 *** Biroul de Informare și Presă al NATO, Manualul NATO, Bruxelles, 1999, Tratatul
Atlanticului de Nord, 1949, art. 5
236
presiune”109, inclusiv folosirea forței armate. Prevederile articolului 5 nu

implică angajarea automată într-un conflict militar a statelor semnatare, așa
cum prevede articolul 1 al Convenției de alianță defensivă, încheiată la 3
martie 1921, între România și Polonia - „Polonia și România se obligă să
se ajute reciproc în cazul când una din ele ar fi atacate,... Ca urmare,...
celălalt se va socoti în stare de război și-i va da ajutor cu armele”110 -, respectiv
articolul IV al Tratatului de la Bruxelles, dar nici nu exclude adoptarea
opțiunii participării la un „război total”111. De asemenea, scopul acțiunilor de
sprijin nu va fi restabilirea situației dinaintea atacului, ci „restabilirea și
menținerea securității în spațiul Atlanticului de Nord”112, ceea ce poate da
naștere la diferite interpretări.
În sprijinul celor afirmate mai sus, aduc următoarele argumente:
1. Altruismul, cu toate că este o caracteristică strict umană (destul de
rară, este adevărat!), poate fi și a unui stat! Întotdeauna, cu mici excepții - care,
de obicei, confirmă regula - fiecare stat își urmărește propriile interese. Sub
acest aspect, raționamentul de mai sus se poate aplica și statelor membre
NATO;
2. SUA, care reprezintă forța plenară din cadrul NATO, se supune, fără
nici un dubiu, regulii anterioare. În sprijinul acestei idei, se pot aminti
afirmațiile lui George Friedman, strategul și analistul CIA, șef al STRATFOR,
care susține că SUA:
- pe parcursul celor trei războaie, „...a urmat aceeași strategie… Întâi,
a evitat supra-expunerea, limitând prezența sa la minimum necesar. SUA nu
a fost prezentă, în Primul Război Mondial, decât foarte târziu. În Al doilea
Război Mondial, prezența Americii a constat în operațiuni periferice, cu
costuri relativ mici. În Războiul Rece, a desfășurat o forță suficientă pentru a
convinge sovieticii de intențiile americane, însă, întotdeauna, sub controlul
său și, întotdeauna, gata de o intervenție completă, în ultimul moment
oportun, cu pierderi minimale și în contextul unei alianțe militare efective.”113
- a acționat/va acționa numai dacă au un „profund interes ” în acel spațiu;
- nu va acorda „niciun fel de ajutor american direct pentru… România
sau celelalte țări NATO aflate în coasta Rusiei”.114
109 Stan V, Paradoxul NATO și lipsa de curiozitate a Moscovei, în Historia, martie 2006, p. 66
110 Dumitraș D., Giurcă I., Alianțe și coaliții politico-militare – garant al securității statelor
membre, Editura U.N.Ap., București, 2004, p. 217
111 Stan V, Paradoxul NATO și lipsa de curiozitate a Moscovei, în Historia, martie 2006, p. 67
112 http://www.razbointrucuvant.ro/recomandari/2014/05/07/friedman-stratfor-sua-nato-nu-
intervin-rusia/
113 Idem
114 Idem
237
Cred că afirmațiile anterioare nu contrazic cele susținute de președintele

american Barack Obama pe timpul vizitei sale în Polonia: „Angajamentul SUA
și al NATO de a fi alături de aliații din regiune este fără echivoc. Articolul 5 este
clar: un atac asupra unuia dintre noi este un atac asupra tuturor. Iar ca aliați
avem datoria solemnă – asumată printr-o obligație din tratat – să vă apărăm
integritatea teritorială. Și o vom face. Suntem împreună – acum și pentru
totdeauna – pentru că libertatea voastră este și libertatea noastră. Polonia nu
va mai fi niciodată singură. Dar nu numai Polonia-Estonia nu va mai fi niciodată
singură. Letonia nu va mai fi niciodată singură. Lituania nu va mai fi niciodată
singură. România nu va mai fi niciodată singură”.115
Deși prevederile incluse în Tratatul Atlanticului de Nord nu oferă
garanții de securitate exprese, eficiența sa nu poate fi contestată datorită
uriașului potențial economic, uman, financiar și militar de care dispun țările
semnatare și, în mod deosebit, Statele Unite ale Americii. Se justifică, de
altfel, rolul NATO de cel mai mare „descurajator al războiului din istorie”.
„NATO nu este construită să oprească un război după ce începe, deși
potențialul său, în acest sens, este infinit. NATO este construită pentru a opri
războaiele, înainte ca ele să înceapă... Aici se află paradoxul folositor din
inima NATO. Impunând un preț pentru agresiune, prin asta oprești
agresiunea. Arătând cu claritate că vei lupta, dacă este necesar, pentru a-ți
apăra aliații, faci mai puțin probabil ca trupele noastre să fie vreodată
chemate s-o facă”, afirma la 7 octombrie 1997, secretarul de stat al
președintelui Clinton, Madeleine Albright, în cadrul comisiei pentru relații
externe a Senatului american.116
Putem deduce că articolul 5 nu este atât de clar pe cât s-ar părea,
impunând, pentru o perioadă scurtă de timp, ca România să fie nevoită să
desfășoare apărarea națională prin forțe proprii și implicit existența unei
capacități defensive credibile și eficiente (în condițiile actuale, apreciez că
acest aspect mai poate fi încă analizat).
Evoluțiile politico-militare din apropierea granițelor mă îndeamnă să
susțin că România trebuie să investească urgent în apărarea proprie,
trebuie să devină credibilă din punct de vedere militar și trebuie, la nevoie,
să se poată apăra singură, deoarece concepția că „am SUA de partea mea
așa că nu-mi voi mai consolida armata“ poate să nu funcționeze atunci când
va fi necesar.117
115 Anne-Marie Blăjan, în http://cursdeguvernare.ro/barack-obama-a-ajuns-in-polonia-

securitatea-tarilor-din-estul-europei-este-sacrosancta.html, 05.06 2014.
116 Idem
117 http://www.razbointrucuvant.ro/recomandari/2013/05/20/george-friedman-interviu-
realitatea- pregatire-invazie-terestra-rusia
238
Situații, condiții și modalități de conducere a operațiilor întrunite

în care ar putea fi implicate structurile de forțe ale Armatei României
Structurile de forțe ale Armatei României ar putea participa la
desfășurarea următoarelor operații întrunite:
1. de respingere a unei agresiuni armate împotriva României;
2. de respingere a unei agresiuni armate îndreptate împotriva aliaților
României, în cadrul apărării colective a NATO, sau a unor coaliții de voință
(incluzând aici și operațiile de stabilitate).
În opinia mea, elementele de specificitate, care ar necesita o abordare
mai atentă și mai amănunțită, sunt reprezentate de cele care se referă la
respingerea unei agresiuni armate îndreptate împotriva României.
În această situație, acțiunile întrunite multinaționale se vor desfășura
pe teritoriul statului român. Prin urmare, autoritățile constituționale abilitate
ale statului vor solicita sprijin Alianței potrivit prevederilor art. 4 (pericol de
agresiune) și 5 (apărare colectivă) din Tratatul Atlanticului de Nord (Tratatul).
Comandantul Centrului Național Militar de Comandă, șeful Statului
Major General, abilitat de către autoritățile constituționale naționale, participă
direct, sau prin reprezentanți, în baza mandatului, la elaborarea deciziilor
Comandamentului Aliat pentru Operații privind planificarea și desfășurarea
acțiunilor militare la nivel strategic. Deciziile luate de această structură sunt
aduse la cunoștință Consiliului Suprem de Apărare a Țării.
Din acest moment, acestei situații i se pot alătura două ipoteze de lucru:
1) când nu este activat articolul 5 al Tratatului;
2) când este activat articolul 5 al Tratatului.
Analizând ipoteza 1), putem face următoarele supoziții:
(1) România poate deveni ținta unei agresiuni militare externe directe,
combinate cu acțiuni agresive interne, situație care ar putea justifica
întârzierea activării articolului 5 al Tratatului.
(2) România ar intra într-un conflict armat cu o țară membră NATO,
situație care ar putea reclama, de asemenea, neactivarea volens nolens a
articolului 5 al Tratatului.
(3) Ar putea exista probabilitatea ca NATO să fie implicat în operații, pe
teritoriul său sau în afara acestuia, atingând nivelul maxim de ambiție propus
(trei operații întrunite majore în afara ariei de responsabilitate, sau o operație
majoră în aria sa de responsabilitate, desfășurată simultan cu două operații
în afara acesteia).
În supozițiile (1) și (3), până la constituirea și desfășurarea pe teritoriul
României a grupării de forțe aliate corespunzătoare ripostei adecvate, efortul
apărării va reveni integral forțelor naționale pentru oprirea și eventuala
239
respingere a adversarului, iar, ulterior, pentru asigurarea intrării în acțiune a

forțelor aliate, ca urmare a transformării apărării naționale în apărare
colectivă, odată cu activarea articolului 5 din Tratat. Chiar dacă România va
beneficia un sprijin consistent și de asistența informativă a Alianței, forțele
naționale vor trebui să acționeze, cel puțin pentru o scurtă perioadă, după
planuri și scenarii proprii.
În supoziția (2), întregul efort al apărării va reveni forțelor naționale.
Atât pe timpul acțiunilor militare multinaționale desfășurate pe teritoriul
României, în cadrul apărării colective, cât și în afara teritoriului național, dar
potrivit prevederilor art. 5 (apărare colectivă) sau non-articol 5 în cadrul Alianței
sau în baza altor tratate încheiate pentru a participa în cadrul unor coaliții ad-hoc
sub mandat ONU, OSCE sau UE, conducerea de ansamblu, politico-militară,
a forțelor Armatei României în operațiile întrunite multinaționale se va
exercita numai de către autoritățile naționale de comandă abilitate.
La nivel strategic, potrivit deciziilor autorităților naționale, Statului Major
General îi revine responsabilitatea exercitării conducerii operaționale, prin
șeful acestuia, respectiv a comenzii militare totale sau depline a forțelor
armatei și acțiunilor acestora angajate în operații militare desfășurate în
context multinațional.
Concluzii
Și în următoarele decenii, procesul de restructurare a comunității
internaționale se va menține și va căuta să realizeze acel dorit și necesar
echilibru de forțe.
Situația politico-militară poate degenera și numai efortul general al
actorilor politici importanți, la care trebuie să se alăture și țara noastră cu
proiecte concrete, va garanta menținerea stabilității și echilibrului acestei lumi
în tranziție.
Țara noastră, perseverând pe drumul dezvoltării economice, apărării
drepturilor omului, respectându-și toate angajamentele asumate în plan
internațional, se va afirma în sfera de influență a polului de putere european
și – de ce nu? – a celui internațional.
România, ca țară membră NATO, UE și celorlalte organisme
internaționale cu rol în prezervarea securității regionale și internaționale,
trebuie să își intensifice efortul de atingere a standardelor militare de
performanță, concomitent cu participarea, alături de Alianță și celelalte
organisme internaționale și regionale, la efortul comun de menținere a
securității și stabilității globale și regionale.
240
Cercetașii buzoieni PUNCTE DE VEDERE
ASOCIAȚIA CERCETAȘILOR MILITARI

ÎN REZERVĂ ȘI ÎN RETRAGERE
– Început de drum –
Cercetarea, dar mai ales cercetarea în dispozitiv prin parașutare, este

indisolubil legată de garnizoana Buzău, deoarece aici, după înființarea la
1 februarie 1958, în cadrul Batalionului de parașutiști, a primei companii de
cercetare specială (prin parașutare), a fost laboratorul în care s-au conceput,
experimentat, perfecționat și au fost date liniile de bază ale cercetării în
dispozitiv prin parașutare de-a lungul timpului. De la simplele proceduri de
acțiune, generate de nevoia de a îndeplini misiunile de luptă speciale din
cadrul aplicațiilor tactice cu trupe sau pe obiective reale, la documentarele,
manualele și regulamentele de luptă din anii ‘70 și ’80 (cunoscute sub
denumirea generică de CT-uri), tot ceea ce era legat de cercetarea în
dispozitiv prin parașutare a fost gândit, experimentat și transformat în legi ale
cercetării în dispozitiv prin parașutare, unde altundeva decât la Buzău? Tot
aici s-au pus bazele profesionalizării acestei profesii deosebite, de aici au
plecat, au dezvoltat și au făcut cunoscută și respectată specialitatea militară
„cercetare” cei mai mulți dintre cei despre care astăzi doar ne amintim și
vorbim cu respect și... lista ar putea continua cu multe alte elemente în
sprijinul afirmației anterioare. Cu multă muncă, multe sacrificii și tenacitate,
Buzăul a devenit cu timpul (sperăm din tot sufletul că va fi și în viitor) o
adevărată Academie a cercetașilor.
Tradiția deosebită a domeniului ne-a obligat, pe toți cei care am slujit
pentru perioade mai mari sau mai mici sub același drapel, să depășim situația
de a ne aminti cu nostalgie de vremurile trecute, de faptele de arme care
ne-au marcat fără drept de apel trecutul de cercetaș sau cercetaș-parașutist.
Simțeam că a venit vremea să ne mai facem utili cercetării și de pe poziția de
rezerviști, chiar dacă scepticii netratabili, cu atitudinea lor dezarmantă,
demobilizatoare, încercau cu voie sau fără de voie, să ne taie aripile.
Totul a plecat de la câteva discuții într-un cerc restrâns, ocazie cu care
au fost stabilite principalele puncte de forță ale acestui proiect (o asociație a
cercetașilor) cu speranța că se vor găsi suficienți de mulți cei care să-l
sprijine. Oricum, sincer să fiu, a trecut destul timp de la scânteie și până la
momentul când proiectul a fost pus efectiv pe picioare. Oscilând permanent
între bucurii și dezamăgiri, între aplomb și letargie, presărat pe ici pe colo cu
241
angajamente tinerești, s-a reușit finalizarea, atunci când, în seara zilei de 28

martie 2011, ora 17.30, într-un micuț birou amenajat la etajul 1 al unui bloc
de pe bulevardul Mareșal Alexandru Averescu din Buzău, după discuții pro și
contra, argumentate sau mai puțin argumentate, a fost acceptată denumirea
actuală a asociației, a fost semnat actul de constituire și statutul.
Mai departe a fost doar un exercițiu de rutină pentru că pașii următori
erau obligatorii, fiind detaliați într-o lege specială. Așa că, după finalizarea
tuturor acestor etape (aproximativ începutul lunii mai), eram constituiți legal
și plini de dorința de a începe treaba.
Voi încerca în continuare să ofer un răspuns la câteva posibile întrebări
pe care, orice om de bună credință și le-ar pune, referitor la Asociația
Cercetașilor Militari în Rezervă și în Retragere (ACMRR): „Cine este?”, „Ce
vrea să facă?” și mai ales, „Cum pot deveni membru al asociației?”.
ACMRR este:
- asociație profesională a cercetașilor militari rezerviști;
- persoană juridică de drept privat fără scop patrimonial, independentă,
democratică, nonprofit, apolitică și deschisă.
ACMRR reprezintă interesele cercetașilor militari în rezervă și în
retragere în relațiile cu autoritățile și instituțiile publice centrale și locale și cu
organizațiile similare din țară și străinătate.
ACMRR poate solicita sprijinul autorităților și instituțiilor statului pentru
inițierea și susținerea unor legi sau alte acte normative care se referă la
drepturile membrilor asociației.
Obiectivele principale ale ACMRR sunt:
- promovarea valorilor socio-profesionale ale cercetașilor militari în
mediul militar și în societate;
- editarea/participarea la editarea unor lucrări științifice specifice
domeniului militar și profesiei de cercetaș militar;
- organizarea de activități științifice pe teme de interes conexe
domeniului de activitate;
- promovarea respectului față de simbolurile naționale și valorile
fundamentale ale democrației și statului de drept;
- consilierea membrilor pe problematica drepturilor și obligațiilor
cetățenești; - participarea la educarea generațiilor tinere în spiritul dragostei
și respectului față de țară, popor, armată și profesia de cercetaș militar;
- participarea la comemorarea evenimentelor importante pe plan local,
național, iar uneori și pe plan internațional;
- colaborarea cu organizații similare din țară și străinătate;
- realizarea altor scopuri legale, stabilite prin decizii interne.
242
Membrii ACMRR pot avea calitățile de fondatori, titulari, susținători sau

onorifici și, indiferent de calitățile pe care le dețin, toți membrii sunt obligați să
respecte Statutul ACMRR.
Membrii fondatori sunt reprezentați de participanții la ședința de
constituire a ACMRR (10 membri fondatori).
Membrii titulari pot fi persoane fizice, care au activat în unități, structuri
și subunități de cercetare/informații militare/operații speciale sau absolvenți
ai cursurilor de carieră/formare/perfecționare în aceste domenii.
Membrii susținători pot fi persoane fizice sau juridice, care sunt atașate
principiilor statutare și consimt să sprijine material, financiar sau de altă
natură activitatea ACMRR.
Membrii onorifici pot fi personalități din România sau din alte țări, care
contribuie la promovarea și susținerea obiectivelor ACMRR.
ACMRR își propune organizarea în comun cu instituții militare/civile de
învățământ, alte structuri asociative și organizații a unor activități și acțiuni
care să promoveze profesia de cercetaș militar în rândul elevilor/studenților
și membrilor acestora, precum:
- tabere (de orientare în teren, de supraviețuire, mobile etc.);
- drumeții/excursii tematice (geografice, istorice, folclorice etc.);
- exerciții, cursuri și concursuri educative și aplicativ-militare;
- circuite de promovare a profesiei de cercetaș militar;
- simpozioane, mese rotunde, consfătuiri, prezentări de carte etc.
ACMRR își poate constitui, ca structuri teritoriale, sucursale și filiale.
Deviza ACMRR este Ad unum omnes - Toți ca unul.
Sediul ACMRR este în municipiul Buzău, Bulevardul Mareșal
Alexandru Averescu, Bl. 2B, Apt. 1, iar sediul Punctului de lucru al asociației
se află tot în municipiul Buzău, Bulevardul Unirii, nr. 142 (Comenduirea de
garnizoană), etajul 2. Adresa de e-mail: accmilrr2011@yahoo.com.
ACMRR, beneficiind de expertiza de specialitate a membrilor săi, are
de oferit foarte multe domeniului militar: includerea în echipe mixte de
instruire a partenerilor; constituirea de echipe proprii de instruire mobile (ca o
soluție pentru a menține un nivel de instruire suficient rezervei de cercetare);
constituirea unor echipe de specialiști care să ofere soluții la îndemâna
decidenților militari asupra unor aspecte importante; consultanță în domeniul
elaborării doctrinelor, instrucțiunilor și regulamentelor; sprijinirea, cu personal
propriu, a efortului echipelor destinate selecționării categoriilor de personal
pentru domeniul „special”.
În același timp ACMRR, ca entitate socială distinctă, prin membrii săi,
are de oferit multe, foarte multe societății buzoiene: consiliere pe domeniul
243
specific personalului militar în rezervă și în retragere; executarea în comun

cu alte structuri interesate ale societății civile (direcții, inspectorate, școli etc.)
a unor activități practic-aplicative în domeniile pe care membrii ACMRR le
stăpânesc foarte bine (alpinism, topografie, supraviețuire, deplasare în
diferite medii etc.); organizarea unor „cercuri școlare”, cu sprijinul unor
sponsori, pe domeniile de mai sus; multe alte aspecte la ale cărui curs
favorabil putem să ne aducem aportul.
Personal consider că este o realizare excepțională pentru cercetașii
militari pensionari din Buzău faptul că au reușit să constituie Asociația
Cercetașilor Militari în Rezervă și în Retragere, prima structură asociativă a
cercetașilor militari în rezervă și în retragere a tuturor categoriilor de personal
(ofițeri, subofițeri, maiștri militari, soldați și gradați profesioniști).
Au fost unele voci care ne-au reproșat (membrilor fondatori) că mai
există o astfel de asociație la nivel central (special evit a da alte detalii). Afirm
cu certitudine faptul că nu am avut niciodată și nici nu vom avea în intenție
să subminăm valoarea și importanța altor asociații sau organizații, din contră,
credem cu tărie că diversitatea și lărgirea ofertei către toate categoriile de
personal de specialitate este un fapt benefic. Am gândit și acționat cu bună
știință pentru a acoperi categoriile de personal lăsate oarecum „la voia
întâmplării” după trecerea în rezervă, în special subofițerii și, în viitor, soldații
și gradații profesioniști. Cât de inspirată a fost acțiunea noastră vom ști peste
câțiva ani și nu acum. Avem speranța că viața va confirma că am avut
dreptate, că acțiunile noastre au fost corecte și, mai ales, binevenite.
ACMRR nu vrea și nici nu și-a propus să rămână la stadiul de la
constituire, astfel încât acum, aceasta numără circa 30 membri, din toată
plaja categoriilor de personal ale cercetașilor militari rezerviști.
Asociația Cercetașilor Militari în Rezervă și în Retragere a intrat în forță
și cu hotărâre pe piața asociațiilor din municipiul Buzău și cu răbdare a început
să devină acel partener important al unor proiecte de la nivel local: Tabăra
Francofoniei, în parteneriat cu Inspectoratul Școlar Județean, Tabăra
Cercetașilor de la Arbănași, în parteneriat cu Direcția Județeană pentru Tineret
și Sport și Clubul Zenit. Acestea, completate de participarea constantă la toate
evenimentele aniversare și comemorative de la nivel local și la activitățile
principale din cadrul protocoalelor de colaborare cu alte structuri asociative de
interes local, Asociația Națională a Cadrelor Militare în Rezervă și în
Retragere, Filiala Buzău, și național, Fundația General Grigore Baștan, dau
imaginea a ceea ce s-a reușit până în prezent. În aceste condiții cred că nu mai
miră pe nimeni apariția primului număr al publicației asociației, revista
Cercetașii buzoieni, cu sprijinul Primăriei Municipiului Buzău […].
244
Am încercat să fim și ne vom menține această conduită, liantul între

generațiile de cercetași buzoieni și nu numai, pentru că vedeam cu tristețe
cum după pasul firesc al pensionării marea majoritate a acestora, încă tineri,
încă în putere, se izolau, se retrăgeau într-o liniște aparentă, neaducătoare
de nimic bun. Oameni pe care-i știam activi, neliniștiți, plini de energie,
deveneau cu trecerea timpului apatici, dezinteresați și apăsați din ce în ce
mai mult de un acut sentiment de inutilitate pe care, vrând-nevrând, ți-l dă
statutul de pensionar.
Am avut, avem și vom avea proiecte interesante, majoritatea bazându-ne
pe expertiza pe care o pot oferi membrii asociației, în special în domeniul
pregătirii de specialitate deosebite pe care o posedă și o stăpânesc excelent
cercetașii militari oriunde s-ar fi aflat ei în panoplia structurii de forțe a Armatei
României. Mă refer aici la categoriile de pregătire cu un grad ridicat de risc și
cu un impact mare asupra celor care aud, dar mai ales asupra celor care vor
să facă aceste lucruri: parașutism, alpinism, supraviețuire etc.
………………………………………………………………………………………..
Consiliul Director al Asociației Cercetașilor Militari în Rezervă și în
Retragere este receptiv și la alte propuneri de activități pe care să le includă
pe agenda anuală a asociației.
Am fi bucuroși dacă am putea realiza ceea ce ne-am propus pentru
acest an și, deosebit de mulțumiți, dacă ușa asociației ar fi deschisă de cât
mai mulți dintre cercetașii militari din garnizoana Buzău, dar și din alte
garnizoane pentru că este nevoie de un factor mobilizator, care să-ți ofere un
punct de sprijin pentru ca, la nevoie, să te regăsești cu ușurință, să te aduni,
să ridici cu mândrie fruntea și să te simți iarăși cineva.
Așa cum spunea Dan Puric, un talentat actor și analist de finețe al
sufletului românesc, născut tot pe meleaguri buzoiene, la Nehoiu, se pare că,
din ce în ce mai mult, nouă, românilor, ne-a dispărut rostul.
Asociația Cercetașilor Militari în Rezervă și în Retragere vrea, de fapt,
să reclădească rostul pentru cercetașii militari în rezervă, să le ofere o
alternativă la inutilitate, blazare și indiferență.
245
GÂNDIȚI-VĂ BINE, DOMNILOR POLITICIENI ROMÂNI!
General de brigadă (rtr) dr. Gheorghe Văduva
Se pare că aberațiile, improvizațiile și obsesia bolnăvicioasă „la

dracu’ cu militarii ăștia care nu produc nimic, ci doar consumă pâinea
politicienilor, magistraților, cămătarilor, noilor capitaliști, tăietorilor
pădurilor României și pe cea a tuturor plătitorilor de taxe și impozite”,
alcătuiesc cutuma post-decembristă după care funcționează, ca
întotdeauna, politichia românească între două războaie.
După renunțarea intempestivă, triumfală, cu furie și alură de învingători
în jungla nimănui, la serviciul militar obligatoriu – ca și cum pentru România,
țara păcii și a prosperității universale, Elveția Estului, iubită și protejată de toți
vecinii, de toate imperiile de ieri și de azi, de toate marile puteri, de toate
planetele și de întregul Univers, n-ar mai exista nici un fel de pericol de război,
iar onor populația ar trebui protejată doar prin rugăciuni către Cel de Sus și,
bineînțeles, de către hoții care au furat, iată, într-un sfert de veac, aproape
tot ce a mai rămas, de-a lungul mileniilor, din bruma noastră de pământ și
suflet românesc –, toată lumea bună care se perindă prin palatele națiunii a
dat marea mută deoparte.
Desigur, nu înainte de a reduce această mare mută la o simplă
băltoacă, a-i lua aproape toate drepturile cetățenești (mai puțin pe cel de a
vota, că, de, e nevoie și de votul soldaților), a-i penetra cu oameni politici sau
de care or fi toate structurile importante și a o face necrâcnitoare și strict
slugă, da capo al fine, la decidentul politic, transformat într-un dictator
necondiționat pentru truditorul în kaki, a-i umili valorile și, mai ales gradele,
îndeosebi pe cel de general…
Acesta din urmă − gradul de general − a fost acordat, cu complicitatea
sau tăcerea capilor armatei, cui a vrut și cui n-a vrut să-l primească… Toți
acești uzurpatori de valori militare durate în marile războaie care au dus la
apărarea și păstrarea crâmpeiului de Românie care ne-a mai rămas după
secole de războaie, presiuni, hărțuiri și umilințe, au uitat (sau n-au știut
niciodată) că gradul de general, într-o armată, este o valoare supremă. Acest
grad se acordă numai și numai coloneilor în activitate, care au experiența,
valoarea, capacitatea, puterea, competența și demnitatea de primi și a-și
asuma responsabilități de nivel strategic. Gradul de general nu este o
recompensă, ci o însărcinare înrobitoare, echivalentă cu cămașa morții…
………………………………………………………………………………………..
246
Din 1990 încoace, atacurile, sub toate formele posibile pe timp de pace,
dar mai ales sub forma unor pulsiuni otrăvite la adresa Armatei României
n-au încetat nicio clipă. Iar aceste atacuri nu le-a efectuat țăranul român – acum
un bătrânel –, care a făcut armata la Infanterie, a săpat tranșee și a învățat
să tragă cu pușca numai și numai într-un inamic în uniforma unei posibile
armate dușmane, nici muncitorul sau inginerul de la fosta IMGB și de la alte
mari întreprinderi românești, aruncate azi la gunoi, care a făcut armata la
artilerie, la geniu sau la transmisiuni, nici tanchistul care a trecut, la aplicații,
de atâtea ori cu tancul pe sub Mureș, nici comandorul care a zburat cu
avionul supersonic o viață, suportând și astăzi, la pensie, efectele
suprasarcinii asupra vertebrelor, nici marinarul de pe vedetele torpiloare,
nici generalul Mihail Popescu, fostul șef al Statului Major General, care,
umilit și hărțuit atâta vreme de imbecila recalculare interminabilă, sfidătoare
și grobiană a pensiilor militare din rațiuni absurde și prin metode care nu
există nicăieri în lume, din vremea lui Boc, a făcut infarct și a trecut dincolo,
în lumea veșniciei.
Aceste atacuri nu au putut fi efectuate decât de dușmanii României, de
cozile lor de topor, de cei care n-au înțeles niciodată ce înseamnă o armată
pentru o națiune, mai ales în această epocă în care toată lumea se
înarmează, și au confundat-o fie cu forțe de ordine înarmate, fie cu alte
structuri de forțe care poartă arme, fie cu orice altceva… Iar mulți dintre acești
nimeni ajunși pe post de decidenți politici și strategici consideră armata o
povară insuportabilă pentru o țară care s-a aflat de când există ea pe acest
pământ al oamenilor la răscruce de imperii și de uragane…
Primul Război Mondial - în interiorul căruia a existat și Războiul Nostru
Sacru de Întregire a Neamului, din 1916-1918, de la care se împlinesc, în
curând, o sută de ani – este exemplul cel mai concludent. Dar, pentru a fi
uitat și trecut în derizoriu și acesta, ca mai tot ce s-a făcut în țara asta, onor
decidenții neamului au hotărât să nu se mai facă Istoria României în școlile
românești sau să se facă, așa, pe sărite… La fel și Limba Română.
…Cu câțiva ani în urmă, în timpul unei pauze, la o dezbatere organizată
undeva, în Capitală, pe tema războaielor din Orientul Apropiat, un șef al unei
organizații post-decembriste, mi-a șuierat, printre dinți, cu ură în glas și cu
ochi injectați: „Brava armată română care a tras în popor în decembrie 1989!”
Simt și acum ura din privirile acelui individ. În cei 77 de ani ai mei, nu
am văzut niciodată ochi atât de răi și nu am auzit niciodată cuvinte atât de
barbare despre instituția în care am lucrat 40 de ani ca militar activ, de la
gradul de elev până la cel de general, și zece ani în calitate de cercetător
științific… Și acum, după ani, simt, în toate celulele corpului și sufletului meu,
247
acea amărăciune, acea ofensă rea și sfidătoare, acea insultă impardonabilă

adusă Armatei României de un ins de care nu auzisem niciodată…
Armata Română nu a tras niciodată în poporul român, ci a sângerat
totdeauna pentru apărarea României și a poporului român. Iar dacă România
mai există astăzi, așa cum mai există, această realitate se datorează, nu doar
câtorva politicieni care au luat decizii mai mult sau mai puțin potrivite la
vremuri de restriște, ci mai ales prețului de sânge plătit de Armata Română,
adică de poporul român în uniformă militară, condus mai bine sau mai puțin
bine de generalii acelor vremuri. Posibilele incidente sau accidente care s-au
petrecut în decembrie 1989 - unele chiar fratricide - sunt incidente sau
accidente și atât, care se petrec în toate armatele din lume în timp de război.
Nicăieri nu a existat intenția, voința sau acțiunea conștientă a cuiva din
armată de a deschide focul împotriva populației. Și nici nu s-a întâmplat acest
lucru. A nu se confunda însă focul de descurajare, deschis în salvă, în plan
vertical, cu trasul în oameni!
Timpul va arăta că deciziile luate de conducerea armatei în decembrie
1989 au salvat țara de la o posibilă invazie din afară, de escaladarea
violențelor, de declanșarea unui război civil, de o catastrofă oribilă, de tipul
celei care se petrece, de mai bine de patru ani, în Siria. Acele evenimente au
dovedit însă și calitatea excepțională a poporului român, unitatea lui în fața
primejdiei, capacitatea lui extraordinară de a intui și înțelege valențele
mediului strategic, de a rămâne ferm și puternic în fața oricărei amenințări.
La Târgu Mureș, în acel iunie diversionist din 1990, dramatic și extrem de
ticălos, în fața primăriei orașului, flutura Tricolorul, iar o masă uriașă de
români striga într-o singură voce: „Iliescu, nu uita și Ardealu-i țara ta!” „Murim,
luptăm, Ardealul nu-l cedăm!” Am fost prezent la toate acele evenimente - în
București, la Cluj, la Timișoara, la Târgu Mureș - și, cu experiența mea de o
viață petrecută prin poligoane, la aplicații, în instruirea Armatei, în analizarea
conflictelor și războaielor lumii, am înțeles care este adevărul. Și am lăcrimat
de emoție și de bucurie pentru unitatea și calitatea poporului român și a
Armatei României, care luase imediat în supraveghere și în apărare, conform
planurilor, toate obiectivele de importanță strategică ale țării.
Spun toate acestea, pentru a nu se uita. Nu trebuie să uităm, desigur,
nici trecutul, cu bunele și cu relele lui, nici Mărășeștii, nici Oituzul, nici
Turtucaia, nici Flămânda, nici Oarba de Mureș, nici Cotul Donului, nici floarea
ofițerilor și generalilor Armatei Române care au sângerat în Est și în Vest în
cel de-Al Doilea Război Mondial pentru ca România să continue să existe și
să fie întreagă − eroi ai națiunii − și care și-au sfârșit viața în odioasele
închisori comuniste.
248
Cam tot așa s-a întâmplat și în acești ultimi 27 de ani, în care armata
și-a văzut de treaba ei, facilitând intrarea României în NATO și în Uniunea
Europeană. Acumulând în permanență un uriaș procent de încredere din
partea populației, a demonstrat, încă odată, calitatea acestei instituții.
Însă, degeaba.
În momentul când guvernul Boc a început uluitoarea recalculare a
tuturor pensiilor din România, inclusiv a celor militare, pe principiul
contributivității, erau vrea 80.000 de pensionari militari în plată. Acum mai
sunt vreo 60.000. În acești ani de teroare guvernamentală pentru pensionarii
militari − de fapt, pentru toți pensionarii din România −, armata a pierdut
aproape două divizii din rezerva sa calificată, din elita sa. Unii au murit că
le-a venind rândul la moarte, alții au murit datorită acestor presiuni și acestor
umilințe insuportabile.
Inclusiv eu, semnatar al acestor rânduri, consider că am trecut și trec
prin una din cele mai îngrozitoare perioade din viața mea. Trudesc 10-15 ore
în fiecare zi, dorm 3-4 ore pe noapte și-mi bate mereu în tâmple spectacolul
odios de pe ecrane și cam din toată media. Fel de fel de inși, care n-au nicio
legătură cu această instituție eroică pentru România, își dau cu părerea, emit
judecăți, dau sentințe, înjură, iar guvernele - care n-au făcut mare lucru până
acum pentru a dota armata cu mijloacele de care are nevoie - continuă să nu
știe și să nu înțeleagă aproape nimic din marile probleme ale securității
militare a României. Dar toba lor cea mai accesibilă și care sună cel mai bine
în dezbaterea și diversiunea publică sunt pensiile militarilor.
În acești ani, efectivele armatei s-au redus drastic, de la peste 300.000
la vreo 70.000 militari, sau chiar mai puțini, și la vreo 15.000 de civili, mai
puțin decât intră pe un stadion de fotbal. Industria de apărare a fost distrusă,
armata fiind nevoită să achiziționeze armament și tehnică de luptă, o parte
din ea la mâna a doua sau a treia, inclusiv muniție, de prin alte părți, pe bani
grei etc. etc…
De fiecare dată când se schimbă un guvern, se reiau, furibund,
atacurile la „nesimțitele” pensii militare, dându-se exemplu, pe sticlă, pensiile
magistraților și ale unor privilegiați ai sorții sau ai cui or fi. Aproape toți cei
care comentează, aruncă vorbe grele, necontrolate, sugerând că pensiile
militarilor se plătesc din banii populației, din banii celor ce muncesc, din
contribuțiile acestora la bugetul țării.
Desigur, armata este o instituție bugetară, așa cum sunt cvasitotalitatea
armatelor din lume, dar de aici nu rezultă că pensia mea de azi este plătită
din banii celor care au contribuit sau contribuie la fondul public și nici din banii
celor care lucrează azi în România și contribuie la bugetul țării.
249
Pensia mea trebuie să se plătească din fondul de pensii militare, realizat

de când există armata, prin obligația acestei instituții militare de a depune în
fiecare lună, la acest fond de pensii, banii necesari pentru plătirea pensiei celor
care trec în rezerva armatei, prin pensionare. Retribuția mea, pe timpul activității,
se compunea din: soldă (banii pe care-i primeam pe ștatul de plată în fiecare
lună), contravaloarea Ordinului de zi 50, în bani sau în alimente, echipament,
asistență medicală gratuită și medicamente gratuite, o anume sumă, care se
depunea lunar în fondul de pensii, pentru vremea când voi deveni rezervist
pensionar, un procentaj din soldă (2%, apoi 4%) pentru o pensie suplimentară.
Așadar, pensia pe care o primesc eu azi se compune din depunerile
lunare în fondul de pensii militare efectuate de instituția în care am lucrat o
viață. Statul și-a îndeplinit în mod conștiincios această obligație, iar acest fond
trebuie să existe. Dacă nu mai există azi acei bani, nu este vina mea, ci a celor
care i-au cheltuit pe altceva sau i-au furat. De aici nu rezultă că eu sunt un
întreținut, o povară pentru statul român. Nu eu sunt dator față de stat, ci statul
este dator față de mine, pentru cei 50 de ani cât am muncit pentru el.
Amestecarea lucrurilor, bolmojirea lor pe toate posturile de televiziune,
prin ziare și prin gura târgului sunt extrem de grave și de periculoase pentru
rezerva Armatei Române, atâta cât mai este ea în momentul de față. Mai
mult, sunt chiar o amenințare la adresa securității și apărăii naționale. Să nu
uităm nicio clipă că, în condițiile extrem de tensionate ale situației actuale,
oricând este posibil să izbucnească un război nimicitor. Cu atâtea arme
acumulate, cu un arsenal nuclear SUA și Rusia care cumulează peste 15.000
de ogive nucleare active, la care se adaugă și celelalte arsenale nucleare, cu
poziționarea forțelor rusești și ale NATO, față în față (chiar și simbolic) pe
falia strategică Marea Neagră, Marea Baltică, este de-ajuns o singură
greșeală sau un singur exces de zel pentru ca un război pustiitor să
izbucnească iarăși în inima Europei, chiar în zona în care se află țara noastră.
Iar țara noastră, în cazul unei astfel de confruntări, va fi una dintre primele
ținte pentru aviația de bombardament strategic, rachetele de croazieră,
rachetele balistice și sistemele de arme de înaltă precizie…
Pensiile militare nu sunt pensii speciale, ci doar militare, așa cum au
fost ele totdeauna. Pensiile militare nu au cuantumul celor afișate pe ecran
de doamna Olguța Vasilescu și de toți cei care comentează așa cum
comentează această problemă. Acelea sunt pensiile magistraților, nu ale
militarilor. Din câte știu eu, nici un pensionar militar român nu are o pensie de
30.000 de lei. Majoritatea pensiilor din Armata României sunt de 1500-3500
lei, iar cele ale militarilor care au avut funcții foarte mari ajung probabil la
5000-8000 lei. Dar pe aceștia îi numeri pe degete.
250
Recenta calculare - care încă nu s-a încheiat - a introdus discrepanțe

uriașe între cei care au ieșit la pensie înainte de anul 2000 și după acest an.
Pensionarilor mai vechi li s-a redus drastic pensia (chiar dacă ea a rămas în
plată în cuantumul dinainte de recalcularea recalculării), iar celor care au ieșit
la pensie în ultimii ani, le-a crescut. Discrepanțele astea fac un mare rău
rezervei armatei. Dacă se va continua așa, în cinci șase ani, numărul celor
care se vor muta la diviziile noastre din ceruri, fără nici un fel de onor, ci doar
cu dezgust și amărăciune, se va dubla.
Mare rușine! Atâtea minciuni, omisiuni și comentarii absurde, atâtea
comparații fără sens! Nu poți compara profesiile între ele. Fiecare își are rolul
și rostul ei într-o societate și într-o țară! Cei care apelează la astfel de metode
fie nu înțeleg în ce se angajează, fie urmăresc niște scopuri urâte.
Faptul că, în ultimul timp, s-au ivit situații în care cei care optează
pentru a ieși la pensie pot primi o pensie mai mare decât salariu este o situație
anormală. Este la mintea cocoșului că nu poți să ai pensia mai mare decât
solda, chiar dacă ești Gheorghe Dracu! Nu știu cine și de ce a făcut asta. Cei
care au făcut-o ar trebui să facă imediat un pas înapoi și să aducă lucrurile în
limitele lor normale. Nu cred că militarii armatei române − instituție care
totdeauna a făcut sacrificii pentru țară − au fost capabili de așa ceva. Dar o
astfel de situație se poate rezolva urgent și punctual, nu prin subtilități și
manevre ca în Ferentari sau în Crucea de piatră. Nu poți pedepsi 60.000 de
pensionari, schimbând sistemul de actualizare a pensiilor odată cu creșterea
soldei de grad a celor activi, împământenit de multă vreme aici, doar pentru
a-i determina pe profitorii noului sistem să opteze între a ieși la pensie cu o
pensie mai mare decât solda, dar care nu se va actualiza niciodată
proporțional cu creșterea soldei de grad a celor activi, ci doar cu indexarea
inflației sau a rămâne în sistem.
Alo, domnilor și doamnelor planificatori ai pensiilor militarilor români!
Militarii români pensionari, doamnă Olguța Vasilescu et co., nu au pus
sabia în cui, uniforma pe umeraș și nu și-au luat adio de la arme. Până vor
trece pușca în mâna stângă, cum zic francezii (echivalent, în limba română,
cu a da ortul popii), fac parte din rezerva Armatei României, se află în niște
planuri de mobilizare și trebuie să răspundă prompt atunci când sunt chemați.
Numai moartea îi scutește de o astfel de obligație asumată prin jurământ. Ei
au depus un jurământ față de țară că o vor sluji chiar cu prețul vieții. Până la
62 de ani, toți pensionarii militari, chiar și cei care nu stau foarte bine cu
sănătatea, sunt în evidența Centrelor Militare și oricând pot fi chemați sub
arme. Dar și după această vârstă, ei tot în slujba Armatei României se află.
Și eu, care am 77 de ani, pot fi chemat oricând, dacă Statul Major General
251
consideră că este nevoie de mine în caz de război, de crize, conflicte sau în

oricare altă situație. Dosarul meu nu mai este la Centrul Militar al Sectorului
5, ci în arhiva de la Pitești. Dar eu sunt încă viu și Armata Română știe foarte
bine acest lucru. Iar eu am toată grija să o slujesc, cu toată capacitatea mea
de muncă, și acum. Și așa suntem toți cei care am ieșit la pensie. Toți muncim
până la ultima picătură de viață pentru Armata României, pentru România.
Regulile civililor nu sunt valabile pentru cei care au îmbrăcat cămașa
morții. Faptul că n-am murit până acum, spre a da satisfacție celor ce
comentează ironic condiția miliarului român, care, în opinia lor, n-are nici un
rost de vreme ce nu sunt războaie, este doar o chestiune de noroc. Înseamnă
că războiul sau războaiele pentru care ne-am pregătit încă n-au ajuns în
România. Toate armatele din lume și toți militarii sunt primii care vor să nu fie
niciodată un război, cei care vor ca tancurile, avioanele și sistemele lor de
arme, oricât ar fi de sofisticate, de performante și de costisitoare, să
ruginească sau să-și epuizeze resursele în timp de pace și nu printr-un
război. Militarii, profesioniști ai războiului, sunt primii care detestă războiul. La
fel suntem și noi, militarii români. Dar de aici nu rezultă cu necesitate că
războaiele lumii nu vor ajunge și la noi. Și nici că, în acele războaie, ne vor
apăra americanii, Bruxelles-ul sau extratereștrii. Niciodată nu ne-a apărat
nimeni. Tot militarul român va muri pe pământul României pentru ca România
să mai existe. Acum, când în toată lumea se fabrică cele mai sofisticate arme
care au existat vreodată pe Terra, când Europa este sfârtecată de tot felul de
organizații, rețele și atacuri teroriste, când Siria a fost rasă de facto de pe
suprafața pământului, când pe falia strategică Marea Neagră, Marea Baltică
se adună forțe, când Pacificul, Marea Baltică, Marea Neagră, pământul
Rusiei, cel al Chinei etc. suportă aplicații și exerciții de tot felul, parade
militare, demonstrații de forță și concentrări de toate felurile, nu este de glumit
cu problema militară, nici cu soldele militarilor (este oare posibil ca, în
România anului 2017, un sergent profesionist să trăiască din 700 de lei pe
lună și din valoarea fostului ordin 50?!).
Desigur, pensionarii militari români nu mor de foame. Dintr-o pensie
militară obișnuită se poate trăi decent. Și acesta este un lucru foarte bun și
foarte important, care arată că armatei îi pasă de slujitorii ei. Pensionarii
militari, în calitatea lor de rezerviști ai Armatei României, de militari până la
moarte, nu acceptă însă și nu suportă umilința, jocul politicianist cu pensiile
lor, tot circul acesta care, de la guvernarea Boc încoace, nu se mai termină.
Gândiți-vă bine la toate acestea, domnilor politicieni români!
Cercetașii buzoieni, anul V, nr. 6, noiembrie 2017, pp. 6-8
252
NU NE UITAȚI!
General de brigadă (rtr) prof. univ. dr. Stan Petrescu
Motto:
„Fără vamă de suferinți, fără lacrimi din prinosul durerii, fără sânge
din prinosul vieții nu se mântuie din robie un neam.”
(Nicolae Iorga)
Neamul nostru românesc și-a dus existența sa milenară în felurite

construcții statale, fiind urgisit să reziste sub multe stăpâniri. Ni s-au trasat
frontiere arbitrare, unii, ducându-ne la Vest, alții, dorindu-ne la Est, noi,
românii rămânând, aici, pavăză spre apărarea centrului Europei, punând
piept sălbăticiei și urii a trei imperii. Conștiința de neam, de sânge, de datini
și de credință nu a putut fi hotărnicită, pentru că întotdeauna am strâns
Oastea cea Mare și am apărat cu bărbăție, cu sânge și hotarele naționale și
porțile răsăritene ale Europei.
Țara este precum Bunul Dumnezeu, Cel care tace și are o infinită
răbdare de a ne asculta pe noi toți, cei care o iubim cu adevărat.
Părinții noștri rosteau de-atâtea ori, pe la sărbătorile creștine ale
neamului, o rugăciune pentru țară și o încheiau ritualic, aproape, cu speranța
că sosirea cât mai grabnică a americanilor în România ar elibera românii de
comunism pentru totdeauna. Iată-i pe americani că au sosit și, la Ziua
Națională, tinerii și frumoșii piloți români au despicat cerul patriei cu primele
avioane F-16.
De ziua țării, Armia Română, cea mai importantă instituție a statului, a
defilat cu demnitate, fală și mândrie nemăsurate, căci are în spate o lungă
istorie care-i conferă temei legal și moral să mărșăluiască cu drapelul de luptă
fluturând pe sub Arcul de Triumf.
Armata română a fost cea dintâi prezentă la apărarea statalității
neamului românesc ori de câte ori aceasta a fost pusă la grele încercări. O
țară și un neam nu pot fi apărate fără o Armată puternică.
Generalul de divizie Romulus Scărișoreanu, cel care a îndeplinit
funcțiile de comandant al Regimentului 9 Călărași, comandant al Brigăzii 2
Călărași și al Brigăzii 5 Călărași, remarcându-se pe timpul acțiunilor militare
din Dobrogea din campania anului 1916 și în Bătălia de la Oituz, cel care a
comandat Divizia 1 Cavalerie, în fruntea căreia a participat la operațiile
militare postbelice din Transilvania (1919-1920), reflecta cu preciziunea
253
omului care avea pe umerii săi greutatea operațiunilor militare românești din
Primul Război Mondial:
„Instituția de căpetenie în care trebuie să domine cea mai mare
curățenie este Armata. Ea este produsul poporului, produs care stă la baza
oricărei organizări de stat. Cu cât acest popor va fi crescut și educat, în
sentimente de dragoste de țară, de spirit de sacrificiu, de cinste și de adevăr,
cu cât însăși educatorii săi vor fi neîncetat exemple vii de aceste sentimente
din care va rezulta binele general iar nu cel personal, cu atât mai mult când
va fi nevoie, vom avea în fruntea ei elemente de conducere, care vor face
dovezi contrarii celor atât de bine cunoscute în toată suflarea românească.
Siguranța pe care trebuie să se sprijine o țară – armata – nu poate să fie o
ficțiune, ci aceea ce în adevăr are de îndeplinit și de dovedit, atunci când este
chemată de a o face, adică, puternică prin valoarea ei morală și materială.
Numai prin puterea ei, națiunea se va putea dezvolta din interior, iar în afară
își va impune respectul celorlalte popoare, ale căror năzuințe vor fi stăpânite.
O Armată puternică, prin urmare, care să fie în stare în orice moment
să apere teritoriul și demnitatea țării, este instrumentul de care avem foarte
mare nevoie, iar pentru a obține o astfel de armată, va trebui ca spiritul de
dreptate să fie punctul de onoare al oricărui comandant printr-o interpretare
justă fără considerațiune de persoane și fără de resentimente, a legilor și
regulamentelor, în fața cărora suntem toți deopotrivă, căci respectarea
drepturilor legale, este însăși baza celei mai solide discipline, fără de care
armata nu poate avea ființă.” 118
Marele geograf vrâncean, Simion Mehedinți, din aceeași generație cu
generalul comandant citat, pus în uitare de liderii României sovietizate mai
bine de o jumătate de veac, plesnea cu sete geopolitică obrazul marilor
diriguitori ai vremii cu un avertisment, conținând un adevăr inexorabil, a cărui
valabilitate, peste timp, rămâne neschimbată:
„Lupta cu armele este judecata de apoi a țărilor. Atunci se vedea toată
puterea sau toată slăbiciunea unui stat. Atunci este ziua de scrâșnire a dinților
pentru toți cei care au avut datorii de împlinit și nu le-au îndeplinit cumsecade.
Prin urmare, lozinca cea mai cuminte pentru un om de stat este
aceasta:
…Căci dacă mâine sună alarma, iar oștirea nu va fi pregătită, zadarnic
sunt toate. Degeaba am trăit și am suferit pe acest pământ…, dacă nu vom
avea o armată la înălțimea dușmanilor ce ne urmăresc și a idealurilor pe care
le urmărim”.
118
General R. Scărișoreanu, Fragmente din Războiul 1916-1918. Istorisiri documentate,
Ediția a II-a, Tiparul Cavaleriei, 1934, p.6-7.
254
Acest text ar trebui să fie înscris, ca un moto obligatoriu, în sufletul

fiecărui român, dar mai cu seamă, să fie lipit pe fruntea fiecărui politician,
fiecărui decident, care să-l repete, continuu, de la deșteptare până la stingere.
Din tranșeele Primului Război Mondial un tânăr locotenent,
contemporan al eroinei de la Jiu, Ecaterina Teodoroiu, a transmis în versuri
o sfântă și dramatică rugăminte urmașilor, urmașilor lui, adică nouă, cei ce
trăim și ne bucurăm de libertatea pentru care el și-a dăruit viața: aceea de a
nu ne uita Eroii.
Locotenentul Paul Epuran, autorul acestor superbe versuri testament,
datate august 1917, ne trimite, peste veac, rugămintea sa dramatică în
numele tinerilor ofițeri ai generației sale aflați în anticamera morții înaintea
marilor bătălii ale anului 1917, bătălii ce aveau să urmeze și să se încheie cu
uriașele victorii de la Oituz, Mărăști și Mărășești. Cine să-i asculte astăzi?
„Nu ne uitați119
Nu ne uitați în groapa noastră Și tihna ta de lângă vatră

Țintiți de schije sau de plumbi, E-o mântuire de amvon,
Căci noi vă dăm holdele toate Nu ne uitați că e făcută
Și lanurile de porumb. Din nopțile fără de somn.
În fiecare spic de grâne N’e sufletul în orice floare
E osul nostru măcinat, Ce stă-n pământul românesc,
În fiecare poamă dulce De o privești adu-ți aminte
E sânge din noi picurat. Că ochii noștri te privesc.
Iar pâinea ce o duci la gură Nu ne uitați în groapa noastră,
E truda noastră la hotar, Ci ne cinstiți în slove sfinte,
Căci fără firul vieții noastre Căci limba dulce Românească
Era cu gustul mai amar. Este făcută din morminte”.
Păcat, că la o sută de ani de la începerea marelui război de eliberare

a popoarelor, steagul roșu încă luminează deasupra României, ținând-o, în
parte, dezunită și ruptă de istoria ei adevărată, „lipsindu-i o armată mare și
de calitate superioară, la baza căreia să domnească sentimente de
patriotism, de conștiință în îndeplinirea datoriei, de obligația pe care o au toți
cetățenii, deopotrivă, o au de a se sacrifica când nevoia o cere și, care
119Poezia a fost publicată în anul 1944 de către maiorul C.M. Sandovici în Destăinuirile
unei generații – monografie istorică a promoției de ofițeri din toate armele activi și de
rezervă 1917, Editura Vremea, București, p.177.
255
obligație, să le asigure respectarea drepturilor câștigate, astfel cum impune

spiritul democratic imprimat de vremurile în care trăim”120 .
Vinovații de drama prin care a trecut Armia Română, în ultima jumătate
de veac a secolului trecut, sunt aceia dintre românii trădători, mulți dintre ei
minoritari, lipsiți de sentimente bune și puțin dispuși să se sacrifice pentru
țară, inși care la 23 August 1944 vor declanșa prima și cea mai mare epurare
în armata română, executată la ordinul politic al ocupantului sovietic.
Acțiunea dictată de noul aliat al României se va încheia în 1964 cu
distrugerea elitei militare românești. Transformarea armatei regale în armată
populară era condiționată de dispariția bravilor generali, formați în cultul
onoarei și demnității, adevărați comandanți care au condus, cu pricepere și
curaj, trupele române pe câmpurile de luptă ale celor două războaie
mondiale, generalii care în perioada interbelică și pe timpul celui de-Al Doilea
Război Mondial au îndeplinit funcții de miniștri sau miniștri secretari de stat,
generalii care s-au aflat în funcții de conducere în Ministerul de Război, în
Ministerul de Interne, în Jandarmerie, în Statul Major General sau la comanda
Armatelor, Corpurilor de armată, Diviziilor și Brigăzilor vor fi judecați și
condamnați în urma unor simulacre de procese. În această perioadă peste
161 de generali vor fi condamnați, 78 dintre ei murind în închisorile
comuniste: 19 la Aiud, 17 la Sighet, 12 la la Jilava, 9 la Văcărești, 5 la Canal
și Făgăraș, 3 la Gherla, 2 la Râmnicu Sărat, câte unul la Botoșani, Dej, Galați,
Ocnele Mari, Pitești și Târgul Ocna. Alți doi generali au murit pe timpul
anchetelor executate de către Securitate, un viceamiral a murit într-o
închisoare care nu a putut fi identificată, iar generalul Gheorghe Avramescu
a fost asasinat pe front de agenți ai N.K.V.D.121
A urmat, în decembrie 1989, o „revoluție” sângeroasă care a dat
naștere unei democrații imperfecte, comunisto-capitaliste, șchioapă, chioară,
surdă și strâmbă. Iar cea mai mare rușine adusă acestui neam cuminte este
aceea că în Tribuna oficială a paradelor se va găsi permanent un invitat roșu,
un ins pus sub acuzare „pentru crime împotriva umanității”, un comunist
sadea, așezat lângă eroii neamului. Sunt nedumerit și indignat că trebuie să
privesc la un tablou de un paradox șocant: victimele stau alături de călău,
acesta din urmă, gratulând, prin bătăi de palme otrăvite, defilarea Armiei
Române la Ziua Națională.
Întrebarea legitimă este: cum putem să cinstim eroii noștri români în
slove sfinte și să nu-i uităm, dacă lângă noi stau, sfidându-ne, cu râs
cominternist, asasini și criminali care au sluțit nu numai țara, ci și sufletul
120
Ibidem, General R. Scărișoreanu, p.10
121 Remus Macovei, Revista ART-EMIS, din 10 ianuarie 2013.
256
acestui neam, iar discipolii lor penali, prin fraudă, rămân perpetuu la putere,
pentru că românilor de azi, urmașii celor ce și-au lăsat oasele pe câmpul de
bătaie de la Mărăști-Mărășești-Panciu și Oituz, le lipsește instinctul statal și
dragostea de patrie?
Poetul erou, tânărul locotenent Paul Epuran, ne avertiza încă de acum
un secol, să nu-i uităm în groapa lor, țintiți de schije sau de plumbi. Iar noi,
urmașii lui, ce facem? Exact pe dos. Preferăm să luăm calea bejaniei în
lumea întreagă, țara nemaiavând nicio semnificație adâncă pentru ei, pentru
că la frâiele puterii s-au instalat ticăloșii politici roșii ai neamului.
Să sperăm că va trezi din somnul cel de moarte, pe încă „nedeșteptații
români”, lectura Înaltului Ordin de Zi nr. 39, dat de M.S. Regele, în ziua de 20
August 1917, adică exact acum una sută de ani, care cuprindea:
„Ostași de pe frontul Român!
Luptele crâncene ce s-au dat în timpul ultimelor săptămâni de către

trupele Ruso-Române, puse sub comanda mea, au dat din nou la iveală,
însușirile ostășești ale armatelor aliate pe frontul român.
După ce bravele mele regimente din Armata 2-a, cot la cot cu vitejii lor
frați din Armata 4-a Rusă, au alungat pe vrăjmaș din pozițiile ținute atâta timp,
Armata 1-a, împreună cu corpul 7 și 8 Ruse, au știut să ție în respect valurile
inamice ce încercaseră a rupe frontul la Nord de Focșani.
Mărăști − Mărășești − Panciu și Oituz sunt niște denumiri cari constituie
titluri de glorie, pentru trupele ce s-au luptat și sângerat acolo.
Cu piepturile voastre, ați ridicat un zid mai tare decât granitul; voința
voastră, vitejia Țărilor noastre aliate, au pus o stavilă potopului vrăjmășesc
ce a vrut să se reverse asupra câmpiilor Moldovei, pentru a purta valurile sale
și mai departe, până în sânul Rusiei.
Cu mândrie mă uit la voi și, vă aduc mulțumirile mele călduroase și
recunoștința mea, ofițerilor și trupei, care v-ați purtat atât de bravi.
Onoare acelora cari și-au lăsat viața pentru apărarea Patriei lor.
Ne mai așteaptă noi lupte, nouă sforțări și nouă jertfe vi se impun, căci
dușmanul tot își mai ține capul sus.
Nu uitați nicio clipă, că drumul spre biruință duce numai într-o singură
direcție - înainte - numai învingând pe vrăjmaș, puteți realiza străduințele voastre.
Ați dovedit până acum că puterea voastră de rezistență este mai tare
decât năvălirile vrăjmașului, iar vitejia voastră mai mare decât numărul lui.
Va veni momentul când voi veți fi năvălitori, când veți purta drapelele
noastre înainte, pentru a alunga pe vrăjmaș de pe pământul care nu
257
este al lui, căci cât timp mai are un picior pe pământul nostru, biruința nu
este desăvârșită.
Vitejia ce ați arătat până aici, îmi dă dreptul să privesc cu încredere în
viitor, căci luptăm pentru bunurile noastre cele mai sfinte și, cauza noastră e
justă, de aceea și biruința trebuie să fie a voastră.
Acest ordin trebuie citit la toate Companiile, Escadroanele și Bateriile.
Dat la Cartierul nostru General la 12-25 August 1917.
FERDINAND”
Evenimentele care au urmat au generat, în mod inevitabil, căderea

„invincibilei” armate germane și a conglomeratului de nații Austro-Ungar.
Ungaria șovină și bolnavă de ideile cominternist-extremiste, în zbaterile
ultimelor sale convulsiuni muribunde, încearcă refacerea și menținerea
teritoriilor furate, apelând la ajutorul bolșevicilor ruși și a Internaționalei a 3-a.
Acțiunea hotărâtă a Armatei române, desfășurată printr-o
contraofensivă devastatoare, a distrus până la pulverizare ultimele forțe ale
lui Bela Kun, eliberând Ungaria de instaurarea dominației acelei
Internaționale comuniste și dezrobind, pentru vecie, poporul român de
tribalismul poporului hunic. De bună seamă, că la victoria Armatei române a
contribuit și starea în care se afla România, stat învingător în război, cu
o armată rodată în luptă și instruită de Franța prietenă, mama gintei
latine europene.
Așadar, Armata română, după ce trece Tisa, ocupă Budapesta, regimul
lui Bela Kun, fiind înlăturat definitiv.
Pe 4 august 1919, când intră în capitala Ungariei generalul Mărdărescu
alături de grosul armatei, avea loc o defilare pe bulevardul Andrassy cu trupe
alcătuite dintr-un detașament format din Regimentul 4 vânători, un escadron
din Regimentul 23 artilerie și un divizion din Regimentul 6 roșiori.
Pe Parlamentul de la Buda a fost coborât steagul roșu-alb-verde
unguresc și s-a agățat deasupra lui opinca valahă, ridicându-se apoi steagul
spre a fi văzut de către toți ungurii pacificatori.
După acest ultim eveniment, Românii sfarmă jugul apăsător de secole
al stăpânirilor străine, cu sacrificiul a sute de mii de ostași români, al căror
sânge a curs de-a lungul tuturor frontierelor noastre naționale.
Aceste înălțătoare fapte de arme, dovedite de marii patrioți ai nației
române, ca și imensele sacrificii ale poporului care a sprijinit eforturile de
război ale armatei sale, să servească conducătorilor și generațiilor
următoare, cărora le revine sfânta datorie de a apăra și păstra hotarele patriei
străbune cu aceiași înțelepciune și aceeași jertfă de la care, la rândul lor, sub
258
greaua apăsare a blestemului acelora care și-au dat viața pentru Țară, nu le
este îngăduit a se depărta.122
P.S. Din păcate, Centenarul Marii Uniri s-a încheiat fără strălucire și
fără trăiri istorice înălțătoare, care să trezească emoția patriotică generală,
proprie unui popor nobil, cum este cel românesc. Mai bine de jumătate dintre
români nu au știut nimic despre motivul acestei unice și mărețe sărbători
naționale – Centenarul Marii Uniri.
Această indiferență națională, față de marile evenimente ale istoriei
patriei, mi-a creat un sentiment alarmant de trist. În mare parte, această
sărbătorire, săracă în manifestări publice, era de așteptat să se întâmple,
având în vedere totala lipsă de interes a clasei politice postrevoluționare, față
de neam și țară.
………………………………………………………………………………………..
Evenimentele comemorative la români, cum ar fi Ziua Națională, abia
se mai sărbătoresc. Ca să nu mai vorbesc de potențialul de război și
capacitatea de reacție a armatei, care au scăzut peste poate, dincolo de limita
critică de pericol.
………………………………………………………………………………………..
Poezia testament a eroului de la Mărășești, Paul Epuran, o așez în
același registru de adevăr și avertisment istoric, pe care marele academician,
geograf și geopolitician român, Simion Mehedinți l-a adresat, cu peste un
secol în urmă, tuturor acelora care poartă pe umeri povara țării – oamenii
politici și oamenii de stat:
„Lupta cu armele este judecata de apoi a țărilor. Atunci se vedea toată
puterea sau toată slăbiciunea unui stat. Atunci este ziua de scrâșnire a
dinților pentru toți cei care au avut datorii de împlinit și nu le-au îndeplinit
cumsecade.
Prin urmare, lozinca cea mai cuminte pentru un om de stat este
aceasta:
...Căci dacă mâine sună alarma, iar oștirea nu va fi pregătită, zadarnic
sunt toate. Degeaba am trăit și am suferit pe acest pământ..., dacă nu vom
avea o armată la înălțimea dușmanilor ce ne urmăresc și a idealurilor pe
care le urmărim.”
122 Ibidem, General R. Scărișoreanu p. 386.
259
FORȚELE SPECIALE MEREU „LA MODĂ”
Cât adevăr și câtă ficțiune se regăsesc în poveștile mai mult sau mai
puțin fanteziste, care circulă despre acest gen aparte de forțe armate, las
cititorii să descopere. Știu însă fără dubii că sistemul de selecție și de instruire
ulterioară tinde să atingă perfecțiunea. Soldații astfel creați sunt super
profesioniști, iar renumele pe care și l-au dobândit se bazează pe un complex
de calități native de invidiat și multă, foarte multă transpirație la instrucție.
Indiferent cărei armate aparțin, luptătorii forțelor speciale sunt posesorii
unei sume unitare de trăsături caracteriale, însușiri fizice, cunoștințe și
deprinderi individuale și colective de excepție, care-i individualizează în
rândul luptătorilor.
Dacă pe unii dintre ei mass media și ecranizările cinematografice i-au
transformat în personaje principale, în adevărați eroi care au marcat tinerețea
multor generații, despre alții se știu foarte puține lucruri.
Voi prezenta o parte din acești „luptători speciali“, așa cum sunt descriși
pe site-ul www.descopera.ro/timp liber/8182928-cele-mai-temute-trupe-de-
comando.
Kopassus
Komando Pasukan Khusus, în limba bahasa (vorbită în Indonezia),
însemnă Forțele Speciale ale Armatei Indoneziene (Kopassus) și constituie
o unitate de elită, specializată în război neconvențional, sabotaje, acțiuni
antitero, asasinate și eliberări de ostatici.
Kopassus este formată din cinci regimente în care sunt admiși, după
teste dure, doar cei mai hotărâți și mai fanatici soldați indonezieni.
Aceștia au o reputație sumbră în regiune, fiind cei care au înăbușit în
sânge revoltele etnicilor papuași din Timorul de Vest. Agenții Kopassus au
mers atât de departe, încât l-au asasinat pe Theys Eluay, fostul conducător
al Consiliului Prezidențial din Papua. Oficialul din opoziția papuașă a fost
prins și executat pe loc de către un soldat Kopassus, care l-a sugrumat cu
mâinile goale. Ferocitatea luptătorilor Kopassus s-a evidențiat și în perioada
confruntărilor armate din anii 1962-1963, dintre Indonezia și Malaezia.
Criteriile de selecție sunt foarte dure. Dintr-un număr de 1.500 de
candidați care doresc să devină membri Kopassus, doar 15 trec de selecția
inițială. După această etapă, cei 15 „norocoși” sunt supuși unor teste teribile,
timp de o lună. La sfârșitul acestei adevărate luni de iad, din cei 15, doar
260
5 sau 6 sunt admiși în Kopassus. Pentru aceștia, de abia acum urmează

antrenamentul adevărat. Sunt obligați să devină experți în Pentjak Silat, un
complex de arte marțiale indoneziene axat pe lupta cu cuțitul, lupta la sol și
tehnici de ucidere sau schilodire cu mâinile goale. Un membru Kopassus este
antrenat în tehnici secrete de autohipnoză și autoprovocare a transei, stări
limită ale conștiinței în care agentul nu simte durere, frică, foame, sete,
oboseală și este capabil să lupte până la moarte fără cea mai mică ezitare.
Beretele maron (Bordo Bereliler)
Eficiența și ferocitatea trupelor de comando turcești a depășit de mult
granițele acestei țări, cu o cultură și istorie fascinante. Puțini oameni au habar
că, la ora actuală, Turcia este un adevărat colos din punct de vedere militar.
Mentalitatea tradițional-războinică a urmașilor otomanilor, precum și orgoliile
și nostalgiile de mare putere din trecut, au făcut ca statul modern turc să
investească enorm în sectorul militar. Astăzi, Turcia are cea mai mare și mai
puternică armată din NATO, după cea a Statelor Unite. Așezarea țării la
răscruce de continente, într-o zonă cu echilibru fragil, înconjurată de
numeroși dușmani tradiționali, i-a pus în gardă pe strategii militari de la
Ankara, care au preconizat crearea și dezvoltarea unor trupe de comando
excepționale, destinate să sugrume în fașă orice pericol extern sau intern la
adresa statului turc. Așa a luat naștere legenda adevărată a forțelor speciale
grupate sub titulatura de Beretele Maron (pe baza beretelor distincte de
culoare maron, accesoriu vestimentar purtat doar de membrii acestor forțe
speciale) sau Bordo Bereliler, în limba natală. Oricât de mult nu le-ar conveni
americanilor, propriile Berete Verzi, cele mai bune trupe de comando de sub
steagul Unchiului Sam, sunt concurate serios de acești vajnici urmași ai
ienicerilor. Cadrele care au dreptul să poarte beretele maron, sunt adevărați
supra-oameni policalificați.
Un purtător de Beretă Maron beneficiază de un antrenament înfiorător
și este capabil să supraviețuiască în toate tipurile de mediu înconjurător, de
la ghețurile arctice, nisipul deșerturilor și junglele luxuriante, până la
megalopolisurile înțesate de zgârie-nori. Testele de admitere sunt extrem de
drastice, selecționerii căutând subiecți perfect sănătoși, cu inteligență nativă
deosebită și o condiție fizică de invidiat. Pregătirea ulterioară durează nu mai
puțin de 3 ani și jumătate, interval la sfârșitul căruia tânărul turc este
transformat într-unul dintre cei mai buni luptători din lume.
Beretele Maron sunt printre puținele forțe speciale care au parte de
antrenamente în misiuni de luptă reale, în care trebuie să omoare de fiecare
dată. Desele confruntări cu gherilele kurde mențin performanțele ridicate ale
acestor trupe de elită.
261
Sayeret Matkal
Sunt considerați vârful de lance al impresionantei mașini de război a
Israelului. Faimoși pentru că aparțin celei mai de temut unități ale unei armate
de elită, precum cea a Israelului, luptătorii care au onoarea și privilegiul de a
activa într-una dintre cele mai eficiente trupe de comando din întreaga lume,
s-au ridicat mereu la înălțimea renumelui lor.
Înființată în anul 1957 prin eforturile generalului Abraham Arnan,
unitatea Matkal a fost creată, inițial, după modelul trupelor britanice de elită
SAS, considerate pe atunci un etalon al trupelor de comando. Războinicii din
Matkal sunt, la ora actuală, considerați printre cei mai buni experți în misiuni
de recunoaștere în spatele liniilor inamice, raiduri, răpiri, eliberări de ostatici,
lichidări, precum și în operații de contra-terorism.
Numărul exact al luptătorilor Sayeret Matkal nu este cunoscut, fiind
ținut secret. Aceștiai și-au dovedit de fiecare dată eficacitatea în
evenimente celebre, precum Războiul de Șase Zile, raidurile israeliene din
Liban în anul 1973, Războiul de Yom Kippur, Operațiunea Entebbe,
Războiul din Liban din anul 1982, prima și a doua Intifadă, Războaiele din
Golf, Confruntarea din Liban din anul 2006, precum și Operațiunea
Orchard, în care forțele aeriene israeliene au distrus în anul 2007 un
misterios complex militar din Siria.
Unitatea Matkal a fost înconjurată de secret într-o asemenea măsură,
încât zvonuri despre existența ei au apărut de abia la sfârșitul anului 1970.
Testele de admitere sunt extrem de severe și restrictive, iar recrutul admis
trebuie să se supună unui antrenament foarte dur pe o perioadă de 28-29
luni, timp în care viitorul membru al Sayeret Matkal trebuie să devină un
expert de clasă în mai multe domenii, precum mânuirea armelor de foc,
sistemul de luptă fără arme Krav Panim el Panim, arta camuflajului, a
supraviețuirii în detenție sau pe teritoriul inamic, precum și conducerea
oricărui tip de vehicul, fie el terestru, aerian sau nautic.
Spețnaz
Luptătorii Spețnaz (Voiska Spețialnoe Naznacenie, pe scurt Spețnaz),
fac parte din cea mai dură unitate de forțe speciale din lume. Structurate
ierarhic, la toate nivelurile Armatei Federației Rusiei, unitățile Spețnaz sunt
subordonate GRU, Direcția de Cercetare a Armatei. Echipați, de regulă, în
uniforme de camuflaj, cu tricouri alb-albastru sau alb-negru, militarii Spețnaz
sunt o specie distinctă în rândul trupelor de speciale. Termeni precum Frică,
Ezitare, Milă, Abandon, Slăbiciune, le sunt totalmente străini. Antrenamentele
lor sunt pur si simplu inumane, acest stil de pregătire fiind interzis în țări unde
drepturile omului nu sunt o simplă formalitate.
262
Dacă antrenamentele și pregătirea celorlalte trupe speciale din lume se

axează pe acumulare de cunoștințe și abilități, ideologia celor din Spețnaz se
bazează doar pe Durere, Violență și Teroare. Orice cadet care refuză
antrenamentele, care ar îngrozi orice om normal, este liber să plece oricând.
Spețnaz nu-i vrea în rândurile sale decât pe cei puternici și necruțători, pe cei
cu înclinații înnăscute spre violență și moarte. Aceștia sunt materia primă
ideală din care instructorii de sub emblema liliacului aducător de moarte vor
făuri războinicii perfecți.
Cadeții sunt sfărâmați încet și metodic, pentru a fi ulterior remodelați
sub forma unor luptători de elită nemaivăzuți.
Reflexele le sunt ascuțite, instinctele devin precum cele ale animalelor
de pradă, iar capacitatea de luptă este neegalată. Antrenamentele deosebit
de complexe urmăresc demotivarea treptată și transformarea ucenicului
într-un luptător care se bazează pe folosirea așa-numitului „creier reptilian”.
Cadeții se luptă zilnic, cu scopul precis de a-și face răni cât mai grave.
Coastele și degetele rupte, nasul și dinții sparți, articulațiile sucite, sunt
evenimente zilnice care nu impresionează pe nimeni.
Instructorii Spețnaz susțin că este practic imposibil să ignori senzațiile
atroce de durere, din această cauză soldații sunt învățați să iubească
durerea, să o aprecieze și să nu fugă niciodată de ea. Toți membrii practică
la nivel superior arte marțiale rusești, extrem de eficiente, precum Systema
și Combat Sambo.
Ca și cum nu ar fi fost de ajuns pentru niște specimene capabile să
ucidă chiar și cu o coală de hârtie, cei din Spețnaz beneficiază de o serie de
arme specifice, care le sporesc eficiența în misiuni sau pe câmpurile de luptă.
Relatările de groază despre „isprăvile” lor de pe teatrele de operațiuni
din Afganistan, Dagestan, Cecenia, Georgia sau Osetia, demonstrează
calitățile războinice deosebite ale forțelor speciale ale GRU.
Unitatea Ghatak
Sunt considerați elita trupelor de intervenție din India și se numără, fără
îndoială, printre cei mai duri oameni ai Asiei.
Încadrați în rândurile Armatei Indiene și încartiruiți în mod tradițional în
orașul Bangalore din statul Karnataka, membrii acestor trupe indiene
înglobează 7 batalioane de intervenție, compuse din războinici moderni,
capabili să jupoaie un om de viu cu mâinile goale, după cum au dovedit-o
unele cazuri reale de interogări și execuții în care le-au căzut victime
extremiștii musulmani pakistanezi, dușmanii „de tradiție”, dacă putem spune
așa, ai comandourilor indiene. La fel ca în majoritatea trupelor de elită din
lume, cei care activează în unitățile de comando indiene sunt oameni de
263
excepție, capabili să conducă orice mijloc de locomoție, fie el aerian, nautic

sau terestru.
Principalele sarcini ale celor din Ghatak constau în obținerea de
informații, misiuni de recunoaștere în teritoriul inamic, acțiuni de sabotaj și
asasinări, răpirea de teroriști sau comandanți ai forțelor armate inamice,
infiltrări și operațiuni antitero, precum și acțiuni de salvare a ostaticilor pe
teritoriul indian sau în afara granițelor acestei țări. Sunt antrenați în condiții
de mediu ostil, în deșerturile, junglele, munții sau pe mările Indiei.
Comandourile indiene au beneficiat de stagii de perfecționare alături de
experți din Spețnaz sau SAS.
Zi și noapte, războinicii Indiei sunt capabili să mărșăluiască, fără
întrerupere, pe o distanță de 20 kilometri de teren accidentat, fiecare soldat
purtând în spate o greutate standard de 60 kilograme. Sunt antrenați în
tehnici secrete de Raja Yoga și meditație avansată de către maeștrii autentici
din Himalaya. După unele surse, orice membru al comandourilor indiene
poate să hipnotizeze cu ușurință alte persoane, cei mai avansați ofițeri fiind
capabili de capacități care țin de domeniul paranormalului și inexplicabilului.
Batalionul Cobra
Sârbii sunt un popor dur, redutabil și demn de admirație pentru modul
prin care au răzbit prin istorie. Nicăieri nu transpare mai puternic sufletul sârb
în adevărata sa esență, decât în privirile necruțătoare ale membrilor
comandourilor sârbești.
Circulă mai multe relatări conform cărora, la recomandarea CIA,
Statul Major American ar fi hotărât, până la urmă, să renunțe la o eventuală
invazie terestră a Serbiei în timpul bombardamentelor NATO, din anul 1998,
din teama, perfect întemeiată de altfel, că mult-lăudații soldați din Navy
Seals, Green Berets sau Delta Force (celebri datorită filmelor de la
Hollywood) vor fi obligați să lupte cu dârzele comandouri sârbești, în munții
și văile sălbatice ale Serbiei.
Crema forțelor armate ale Belgradului, pe numele ei Bataljon Vojne
Policije Specijialne Namene „Kobre” are o tradiție care coboară până în anul
1978, când acest corp de elită a fost înființat printr-un ordin al Secretarului
Apărării din acea perioadă. Pe baza rezultatelor obținute în competiții
specifice adresate trupelor speciale, „cobrele” sârbești și-au cucerit un
renume printre cele mai bune trupe de comando din Europa.
Luptătorii din Batalionul Cobra beneficiază de arme special concepute,
precum și de o pregătire unică în domeniul artelor marțiale. Recentele
războaie din fosta Yugoslavie, precum și incidentele armate din provincia
sârbă Kosovo, au servit drept terenuri de antrenament real pentru mulți
264
luptători de elită sârbi, o parte din ei servind în rândul temutelor forțe

paramilitare conduse de celebrul Zelijko Raznatovic (Arkan).
Brigada Leopardului de Zăpadă
Puține forțe speciale transmit groaza și disperarea pe care par să o
împrăștie, la fiecare pas, membrii trupelor de comando chineze, aflați cu
siguranță printre cei mai buni luptători din lume.
China a avut încă din Antichitate o bogată tradiție a luptătorilor și
gărzilor imperiale de elită. În pofida efectelor „Revoluției Culturale”, această
moștenire s-a transmis mai departe și Chinei comuniste.
În prezent, „Marele Dragon” (China, n.a.) beneficiază de protecția a
numeroase detașamente și brigăzi de trupe de elită. Între acestea se
evidențiază Brigada Leopardului de Zăpadă, denumită astfel la propunerea
ofițerului Qu Liangfeng, care a decis că numele leopardului zăpezii este cum
nu se poate mai potrivit, deoarece această felină sălbatică scapă adesea
ambuscadelor vânătorilor și se întoarce, neștiut, pe urmele lor, ucigându-le
toți câinii. Este un corp special alcătuit doar din ofițeri experți în Sanshou
militar, o formă de kung fu full-contact, cu potențial mortal, adaptată special
pentru scoaterea rapidă din luptă a oponentului. Brigada Leopardului de
Zăpadă a participat, împreună cu omologii lor din Spețnaz, la exercițiile
comune „Cooperation-2007”, destinate combaterii terorismului.
Antrenamentele sunt epuizante, dar eficiente, un luptător din cadrul
brigăzii fiind capabil să facă, fără pauză între ele, serii de 200 de flotări, 200
de flexii abdominale și 100 de genuflexiuni. Rezistența lor este de invidiat:
orice membru al Brigăzii Leopardului de Zăpadă poate alerga pe o distanță
de 10 kilometri, cu o greutate de 35 kilograme în spate.
265
DE-O VÂRSTĂ CU ȚARA
General de brigadă (r) dr. Octavian Dumitrescu
În urmă cu 155 de ani, la 12 noiembrie 1859, primul domnitor ales al

României, colonelul Alexandru Ioan Cuza, prin Înaltul Ordin de Zi nr. 83, a
semnat actul de înființare a Secția a II-a din Marele Stat Major al Armatei, zi
rămasă în istorie ca Ziua Cercetașilor. De osutăcincizecișicinci de ani,
militarii care muncesc în această armă, aniversează cu sfințenie, crearea
unui domeniu al armatei care a devenit, pe parcursul istoriei, elita elitelor
militare, adică unul din cele mai importante din activitatea armatelor țărilor
moderne. Este prilej de onoare și mândrie și astăzi, cu toate vicisitudinile prin
care am trecut și trecem noi, românii, precum și de slăvire a eroilor, nu puțini
la număr și a faptelor lor de arme ale cercetașilor Armatei României. Chiar
dacă această dată constituie momentul oficial al creării cercetării militare în
Armata României, istoria noastră militară este plină de dovezi care atestă
faptul că încă din cele mai vechi timpuri, acțiunile de cercetare erau utilizate
de conducătorii neamului pentru obținerea victoriei asupra dușmanilor, nu
puțini la număr.
Istoria acțiunilor specifice cercetării, pentru obținerea datelor și
informațiilor necesare pregătirii și desfășurării acțiunilor destinate apărării
ființei naționale a început din vremea vitejilor noștri strămoși, dacii, ai căror
conducători au apelat la „iscoade” pentru a afla noutăți despre oștirile romane
și pregătirile acestora în vederea atacării hotarelor Daciei. Este convingător
faptul că „din cetățile din Munții Orăștiei, el (adică Burebista - n.a.) urmărea
evenimentele de la Roma... Iscoadele îi aduc vești despre pregătirile romane
de război...” arată colonelul (r) Aron Dumitru, în „File din istoria activității
informative, diplomatice și de cercetare militară la români”, citând din
recunoscutul istoric H. Daicoviciu, lucrarea Dacii (1969, Ed. pentru
Literatură). În acest sens, sunt elocvente datele referitoare la activitățile de
cercetare, diplomatice și informative din timpul voievozilor români, ai
domnitorilor din Transilvania, Moldova și Țara Românească, indiferent de
imperiul sub care au existat și luptat pentru independența și autonomia țărilor
românești. Mihai Viteazu, Ștefan cel Mare, Matei Corvin ori Vlad Țepeș au
excelat în organizarea, pregătirea și executarea unor acțiuni specifice de
culegere de informații pentru ca, în orice moment, să cunoască situația,
acțiunile și pregătirile de război ale dușmanilor lor, să poată intui intențiile și
posibilitățile acestora. Prezentarea poate continua cu acțiunile oștirii române
266
din Războiul pentru Independență și în cele două războaie mondiale. Sursele

de cunoaștere a acțiunilor cercetașilor sunt multiple și greu de parcurs într-o
viață de om. Nu ne rămâne decât să ne consolăm cu părți din aceste
cunoștințe, iar uneori, nici cu atât.
Evoluția cercetării a parcurs multe momente în cadrul Armatei
Române, unele mai bune, altele mai puțin inspirate sau chiar apropiate de
dezastru. Cercetașii au trecut prin perioade faste și, uneori, nefaste în
evoluția lor însă, de fiecare dată, cei care au rămas s-au ridicat cu mai multă
îndrăzneală și curaj și au pornit pe drumul anevoios al performanței și
victoriilor. Nu puține sunt situațiile când unitățile și subunitățile de cercetare
au ajuns în pragul dispariției, dar niciodată nu au dispărut definitiv, datorită în
primul rând cercetașilor autentici și comandanților patrioți care, cu toate
vicisitudinile vremurilor, au făcut chiar și imposibilul pentru asigurarea
continuității acestui element vital al Armatei Române. Cercetarea a asigurat
continuitatea cerută de supraviețuirea armiei române și a poporului român și,
fără nici o îndoială, va asigura mersul înainte al poporului nostru și al nației
române, chiar dacă piedicile vor continua să existe, în diferite forme, unele
extrem de perfide sau ascunse.
Sunt multe lucrări actuale în care găsim prezentate și susținute
izvoarele istorice de la care se alimentează spiritul cercetării în Armata
Română. Lista celor implicați în descrierea evoluției cercetării în armata
noastră este lungă și greu de finalizat. Nici nu ne propunem un astfel de
demers. Amintim doar câțiva autori cunoscuți în această tematică: amiralul
Ștefan Dinu, autorul lucrării „Condamnat la discreție”; general de brigadă (r)
Mihai Chiriac, autorul cărții „Cercetașii - Elita Armatei României, istorie și
actualitate”; general de brigadă (r) Dan Plăvițiu și colectiv, autor al cărții
„Serviciul de Informații al Armatei României – tradiție și continuitate”; general
de brigadă (r) Dan Dumitru Miu, autorul cărților „Batalionul 404 Cercetare,
istoria unor învingători” și recenta „Dincolo de călătorii imaginare”. La acestea
se adaugă, desigur, lucrarea colonelului (r) Aron Dumitru, amintită mai sus,
precum și multe alte cărți sau scrieri, care redau un tablou de mare valoare
al activității cercetașilor români de-a lungul veacurilor. Consider că dacă
parcurgem o parte din filele lucrărilor dedicate cercetării, cercetașilor și
oamenilor din sistemele de informații ne putem forma o imagine suficient de
clară despre ce a însemnat și ce înseamnă cercetarea și informațiile pentru
armata noastră și pentru poporul român, care sunt meritele și importanța
cercetașilor din toate timpurile și de toate specialitățile pentru trăinicia
poporului român și a patriei noastre. Este greu de adăugat mai multe cuvinte
în acest sens.
267
În cele ce urmează doresc să mă refer la alte aspecte decât cele strict

istorice și anume la spiritul de echipă care domină întregul domeniu al
cercetării, la sentimentele și credința profunde ce caracterizează corpul
de elită al Armatei Române. Trăsăturile specifice cercetașilor – abnegație,
stoicism, dăruire până la sacrificiu, profesionalism, patriotism, onestitate,
perseverență, iar lista calităților lor este lungă - stăpânesc drumul celor care
și-au ales această cale în cariera militară, determină existența unor colective
și unități de mare eficiență și probitate profesională. CERCETAREA nu este
numai un sistem de unități și elemente, împreună cu oamenii, tehnica,
mijloacele și regulile de funcționare și întrebuințare ci, mai degrabă
ESTE UN SPIRIT, UN COMPLEX DE TRĂIRI ȘI EXPERIENȚE care,
împreună cu oamenii care o slujesc constituie ceea ce mulți numesc
ELITA ARMATEI ROMÂNIEI. Cercetarea și cercetașii constituie o castă,
un sistem în care dacă ai intrat și reușești să rămâi, nu vei putea
niciodată să-l părăsești căci te cuprinde în mrejele sale și te farmecă, de
parcă altceva pe pământ nu mai există. Devii captiv fără să bagi de
seamă, însă este o captivitate plăcută ca iubirea, utilă și dătătoare de
forță, de imbold spre depășirea propriilor performanțe, de entuziasm și
niciodată nu îți dorești să te desparți de ea. Așa am cunoscut-o eu, așa
este în opinia multora din interiorul ori din afara organismului militar român.
Am avut norocul să cunosc, în anumite momente ale carierei mele
militare, această elită. Am cunoscut în două perioade această elită
profesională a armatei.
Prima oară am cunoscut-o în regimul comunist, când lipsurile tehnice,
financiare și materiale erau generalizate, însă nu împiedicau cercetașii să-și
desfășoare activitățile specifice și să pregătească acțiuni importante, cu
efecte semnificative în aplicații și exerciții. Greutățile sistemului militar din
acele vremuri dădeau tărie și înverșunare celor din unitățile de cercetare și
nu numai lor. Am cunoscut cercetași tineri și frumoși, excelent pregătiți, care
uimeau prin soluțiile atipice alese pentru îndeplinirea misiunilor specifice,
care dovedeau seriozitate și profesionalism, chiar în condițiile vitrege ale
timpurilor respective.
Spre sfârșitul carierei, am avut posibilitatea să cunosc din interior
întreaga comunitate a unităților de cercetare, în primii ani după Decembrie
1989. Situația socială și economică a țării se schimbase, însă evoluțiile
pozitive, semnificative din unitățile de cercetare, se lăsau așteptate, ca de
altfel în întreaga armată. Am găsit în schimb, în ambele perioade, oameni
de mare valoare, care reușeau să treacă peste toate greutățile și să ducă
mai departe acel spirit al cercetașilor, să pregătească la rândul lor
268
cercetași, în toate componentele armatei noastre, capabili să

îndeplinească misiuni reale. Erau oamenii pe care vitregiile vieții din
armată și societate nu i-au putut doborî sau împiedica să-și
îndeplinească menirea.
În cele ce urmează nu voi da nume, nu pentru că nu aș putea face
acest lucru ci pentru că, pe de o parte, îmi este teamă că voi omite pe cineva
– ceea ce ar fi nedrept – și, pe de altă parte, pentru că enumerarea ar putea
include sute de camarazi cu care am avut onoarea să muncesc în momentele
când am avut responsabilități în domeniul cercetării. Și, nu în ultimul rând,
numele acestora sunt în multe lucrări de referință, sunt printre noi cei care
vom citi aceste rânduri. Nu-i pot uita nici pe comandanții și șefii care mi-au
facilitat demersurile în domeniul cercetării însă, din nou, nu-i voi cita, din
aceleași motive enumerate mai sus. Le sunt recunoscător, atât foștilor mei
comandanți și șefi, cât și camarazilor din toate colțurile țării, din toate
componentele de atunci ale Armatei Române, pe care i-am cunoscut și cu
care am avut onoarea să colaborez.
Era un miracol cum, în unele unități ori subunități de cercetare, cu
condiții deficitare în domeniul tehnicii militare sau al cazării, ofițerii și
subofițerii de cercetare, dar nu numai aceștia, ci întregul personal, erau
capabili să îndeplinească misiuni dintre cele mai dificile cu rezultate
neașteptat de bune. Au fost situații când, alarmați prin surprindere chiar de
ziua lor (12 noiembrie 2002), cercetașii au fost în măsură să pătrundă în
obiective reale și să îndeplinească misiuni specifice, în colaborare cu alte
elemente din sistemul național de apărare. Desigur, este vorba de cei din
unitățile etalon ale cercetării, aflate la vremea respectivă în subordinea
Statului Major General. Este evident că, în ciuda situației precare privind
dotarea ori finanțarea, cercetașii și-au depășit propriile limite și s-au ridicat
la înălțimea spiritului ce îi animă: misiune îndeplinită în orice condiții,
fără pierderi. Am întâlnit comandanți de unități și subunități de cercetare,
ofițeri și subofițeri cercetași, care depășeau, ca pregătire și dăruire, nivelul
celor din alte subunități ale armatei, aflate în condiții de stare asemănătoare,
educați să nu-și etaleze niciodată această superioritate lăsând să vorbească
pentru ei numai faptele.
Au existat două unități de cercetare în Armata Română care erau în
fruntea sistemului, numite mai sus „unități etalon” – unitățile de cercetare
aflate, la vremea respectivă, în subordinea Statului Major General. Se cuvine,
fără teama de a greși, să remarc nivelul superior de pregătire și dotare cu
tehnică, echipamente și materiale specifice de cercetare al acestor două
unități de cercetare. Atenția și fondurile financiare acordate acestora de
269
factorii de decizie din Ministerul Apărării Naționale, Statul Major General și

Direcția Informații au creat condiții favorabile evoluției lor pozitive. Apreciez
că elementul fundamental al acestei stări de fapt au fost întotdeauna oamenii,
ofițeri, subofițeri și civili de o mare calitate, cu o pregătire militară și specială
excelentă, devotați armei și domeniului cercetării și informațiilor, profesioniști
adevărați, pătrunși iremediabil de spiritul cercetării. Din rândul acestora au
fost selecționați mulți comandanți de unități și mari unități ale Armatei
Române – unii fiind în funcții înalte și astăzi, până la nivelul Statului Major
General, alții au reprezentat România și armata sa în alte țări, sau la
organismele NATO, la exerciții și activități internaționale și, nu în ultimul rând,
au participat la misiuni reale în teatrele de operații din Iraq, Afganistan și
Balcani. Din rândurile acestora au fost selecționați și s-au format primii
luptători și specialiști ai Forțelor pentru Operații Speciale și, din nefericire, tot
din rândurile acestora, au căzut în luptă, la datorie, primii militari români după
cel de-al Doilea Război Mondial, devenind eroii noștri, eroii poporului român.
În același timp, subliniez că și celelalte unități și subunități de cercetare
din armată aveau rezultate la fel de bune în întreaga lor activitate: pregătirea
elementelor pentru acțiuni specifice de cercetare, la exerciții și aplicații,
precum și în relațiile militare internaționale. În general, cercetașii aveau o
pregătire superioară condițiilor în care își desfășurau activitatea,
datorită în primul rând devotamentului lor și convingerii că numai astfel pot
reuși să aibă o carieră de succes în cercetare și în armată. Studiau singuri,
se pregăteau suplimentar, făceau sport de performanță, ori urmau cursuri
și studii în instituții civile de învățământ, care veneau în completarea
pregătirii militare. Un alt aspect care m-a frapat se referă la eforturile pe
care le făceau comandanții de unități și subunități de cercetare pentru a
asigura pregătirea corespunzătoare a subordonaților. Chiar în condițiile
precare de asigurare cu mijloace materiale și financiare, aceștia căutau și,
de cele mai multe ori, găseau soluții pentru ca subunitățile să fie pregătite
la nivelul cerințelor și să poată îndeplini misiunile ce le reveneau.
Devotamentul și dăruirea acestor comandanți constituiau un model pentru
întregul personal al unităților ce le comandau.
Un rol important în evoluția pozitivă a sistemului de cercetare din
Armata României l-a avut Centrul de Pregătire a Cercetașilor care a
funcționat până nu demult ca o componentă a Batalionului 404 Cercetare.
Constituit inițial ca un „Curs de comandanți companii și grupuri de cercetare
în dispozitivul inamicului prin parașutare” (1991), această componentă de
învățământ a asigurat pregătirea de specialitate a comandanților de la baza
piramidei sistemului de cercetare și dezvoltarea profesională ulterioară a unui
270
număr important de ofițeri și subofițeri cercetași profesioniști. A urmat

transformarea, de mai multe ori, a acestei componente care, în compunerea
batalionului de cercetare ori independentă, a continuat să fie o adevărată
„fabrică de cercetași profesioniști” din Armata Română și să asigure cercetași
pentru toate structurile, unitățile și subunitățile de cercetare din armată. La un
moment de vârf al evoluției sale, această instituție de învățământ și-a asumat
chiar responsabilitatea de formare a ofițerilor de cercetare, desfășurând
Modul B al Cursului de Bază din Școala de Aplicație a Forțelor Terestre. În
final, specialiștii Centrului de Pregătire a Cercetașilor au constituit baza Școlii
de Aplicație de Informații și Școlii de Aplicație a Forțelor pentru Operații
Speciale, continuând istoria bravilor înaintași cercetași. Sute, dacă nu chiar
mii de ofițeri și subofițeri, nu-i vor uita pe cei care le-au fost comandanți și
instructori la cursurile din acest centru, pentru primele cunoștințe transmise
și primele deprinderi formate cu măiestrie în arta culegerii de date și
informații, ori primele parașutări executate sub îndrumarea acestora. Își vor
aminti, cu siguranță, primele exerciții și aplicații la care au participat în
unitățile unde au fost repartizați după absolvirea cursurilor la această „școală
a vieții” care a fost Centrul de Pregătire a Cercetașilor. Își amintesc și, desigur
le vor reveni în memorie, primele nopți de alarmă la unitățile unde și-au etalat
cunoștințele și deprinderile după finalizarea cursurilor la Centrul de pregătire,
povețele și sfaturile primite de la cei care le-au fost instructori, ori primele
exerciții și aplicații în zonele de responsabilitate din țară sau din străinătate.
Cu această ocazie, mă simt dator să afirm, cu riscul de a fi dezaprobat
de unii, că cercetașii cei mai buni, cu experiență și prestigiu, nu
neapărat în vârstă ci mai degrabă tineri, au stat la baza creării în
Armata României a Forțelor pentru Operații Speciale. Inițierea
procesului de constituire a acestei categorii de forțe aparține, fără tăgadă,
Secției Cercetare la Trupe din Direcția Informații Militare, care a pregătit și
desfășurat primele activități de pregătire în acest domeniu a unor ofițeri și
subofițeri ai armatei noastre, în luna august 1999. După selecționarea
drastică a unui număr important de cadre din unități de cercetare, parașutiști
și de gardă, apropiate ca pregătire de cercetare, precum și buni vorbitori de
engleză, cei aleși au urmat o perioadă de pregătire individuală în cadrul
unităților și apoi au participat la pregătirea ca luptători de forțe speciale sub
îndrumarea unor instructori britanici din Regimentul 21 SAS. Consider că
este prima formă concretă de pregătire în vederea constituirii primei unități
de Forțe pentru Operații Speciale, la 1 martie 2003. Mai multe detalii se
găsesc în cărțile generalului de brigadă (r) Dan Dumitru Miu. Amintesc, în
acest cadru, că o bună parte din personalul ce a fost încadrat inițial în
271
această unitate, în frunte cu comandantul batalionului și alți ofițeri din

comanda acestei unități, provenea din batalionul de cercetare de la Oradea,
desființat la începutul anului 2003. La aceștia s-au adăugat mai mulți ofițeri
și subofițeri din alte unități de cercetare, de parașutiști și de gardă, care
participaseră la pregătirea executată cu instructorii britanici în cadrul
exercițiului EXCOM-99. Sigur că sunt mulți cei care s-au implicat ulterior în
procesul de constituire și dezvoltare a Forțelor pentru Operații Speciale,
este normal, dar subliniez că mulți dintre aceștia au fost cercetași. După
acest moment de început, au urmat noi eforturi materiale, financiare și mai
ales umane, făcute de conducerea armatei și de eșaloanele subordonate,
pentru ca astăzi, România să aibă o mare unitate de Forțe pentru Operații
Speciale, implicată în operații antiteroriste, alături de forțele aliate ori de
coaliție, în teatrele de război din lume.
Misiunile excelent îndeplinite în Balcani, Iraq și Afganistan,
precum și participarea la exerciții în multe alte țări din cadrul Alianței Nord
- Atlantice de către diferite subunități, elemente sau echipe de cercetare și
informații, alături de cercetașii radio și aparatele aeriene fără pilot constituie
un alt motiv de mândrie pentru cei care, într-un fel sau altul, aparțin acestei
arme de elită. Misiunile încredințate de conducerea forțelor respective au fost
executate cu succes, la nivelul de exigență cerut de participarea țării noastre
și a armatei sale, în cadrul coalițiilor create ori al NATO, la combaterea
terorismului și instaurarea păcii, precum și la refacerea țărilor respective și a
armatelor acestora, post conflict. Sunt nenumărate situațiile când cercetașii,
fie cei din cadrul unităților combatante dislocate în teatrul respectiv, fie cei din
cadrul unităților de informații ale armatei, și-au asumat riscuri și greutăți
inerente, au procurat date și informații necesare forțelor combatante pentru
îndeplinirea misiunilor ce le-au revenit.
Nu puține au fost situațiile când elementele de cercetare au dat piept
direct cu inamicul, fiind atacate, fie au intrat în ambuscade ori au nimerit în
dispozitive explozive improvizate, suferind pierderi umane și materiale. Din
nefericire, un număr destul de mare de camarazi cercetași au fost răniți
ori au căzut la datorie, și-au adus jertfa supremă pentru îndeplinirea
misiunilor. Este de datoria noastră, a celor care existăm printre cei vii,
să aducem un pios și meritat omagiu eroilor militari români, să ne
plecăm cu recunoștință capul în onoarea celor ce au căzut la datorie în
ultimii ani, pentru ca noi, aici, acasă, să putem să trăim fără teamă, iar
generațiile ce vin să fie mai libere. Ar fi bine ca generațiile mai tinere să afle
jertfele acestor eroi. Ar fi la fel de bine dacă aste lucruri le-am spune noi, cei
care am fost contemporani cu unii din eroii neamului românesc.
272
Acum, când se împlinesc 155 de ani de existență atestată cu

documente, se pot adăuga multe alte aspecte legate de existența și
activitatea cercetașilor de-a lungul veacurilor, de „lupta” lor cu inamicul mai
mult sau mai puțin vizibil, de jertfele lăsate pe câmpurile de luptă și în teatrele
de acțiuni militare. Trebuie să spunem mereu aceste lucruri pentru a se ști
cum s-au luptat înaintașii noștri, militari de carieră, cu vicisitudinile vremurilor,
pentru ca oștirea română să existe și, pe cât posibil, să evolueze pozitiv.
Oricât am adăuga, niciodată nu va fi suficient, nu va fi pe măsura faptelor
înaintașilor noștri. De aceea mă voi opri aici cu evocarea și elogiile adresate
cercetașilor ce au deschis calea modernizării și perfecționării domeniului
cercetării și informațiilor militare.
Le rămânem pe veci recunoscători!
La moment aniversar, celor care fac parte din „casta cercetașilor”,
aflați în activitate, în rezervă sau în retragere, care au cunoscut această
măiastră meserie a armelor și au luptat, sau mai luptă încă, pe fronturile
vizibile ori invizibile, înaintași, contemporani și urmași ai generației
mele, le dedic toate sentimentele de recunoștință și admirație.
Camarazilor mei cercetași, cu suflet și simțiri adevărate, le
transmit cele mai cordiale urări de sănătate și putere de viață, le doresc
să aibă înțelepciunea de a atinge culmile perfecțiunii în profesia aleasă
și în cariera militară, și să cunoască, cu satisfacția datoriei împlinite,
anii frumoși ai vârstei de pensionare și să trăiască mulți, mulți ani după
acest moment.
Am onoarea să vă salut, domnilor cercetași din toate armele și din
toate colțurile țării!
Fiți mândri că cercetarea este de-o vârstă cu țara, că noi suntem
de-o vârstă cu țara!
273
SALT ÎN NOAPTE
... echipajul, treizeci de oameni așezați pe banchetele laterale ale

avionului, stăpâniți doar de dorința de a mai prinde una de noapte, puțină forfotă
până ce fiecare își găsește locul și-ncearcă să-și afle și liniștea, tehnicul de bord
numără sec cu degetul unu, doi, trei douăzeci și nouă, treizeci, cinșpe cu cinșpe,
da? Instructorul doar dă din cap afirmativ, luminile din plafon, discrete și calde,
încearcă să creeze un iluzoriu confort, începe rulajul pe pistă, motoarele se
opintesc în efortul de decolare, după desprinderea de pistă încep să toarcă
monoton, măcinând și înghițind timpul și distanțele fără grabă, doar acele
altimetrului încearcă să arate că s-ar schimba ceva în raport cu pământul,
luminile pistei se văd acum undeva în stânga, alte buchete de lumini apar când
și când prin hublouri în oceanul negru de afară, al doilea, al treilea viraj, înăuntru
s-a făcut aproape călduț, în afară de zumzetul motoarelor nu se mai aude nimic,
o liniște parcă nefirească și dintr-o dată un pocnet sec în urechi; în același timp
pocnește în ochi un bec roșu, semn că începe să se deschidă trapa, hăul negru
din coada avionului se mărește pe măsură ce trapa lunecă ușor sub burta lui,
dincolo de trapă începe neantul, undeva pe unde a fost orizontul se vede o
constelație sau o așezare umană electrificată, nici nu mai contează dacă sunt
stele sau becuri electrice, linia de despărțire dintre cele două lumi – cea de sus
și cea de jos – nu se mai definește precis, s-ar părea că sus treburile sunt mai
clare, pământul se scufundă din ce în ce mai mult în smoală, galbenul care se
aprinde deasupra trapei ne ridică în picioare, din când în când luminile de jos fug
în stânga sau în dreapta trapei, după cum cel de jos, conducătorul parașutării,
comandă pilotului câteva grade spre stânga sau spre dreapta.
... pregătirea-i dată demult sau așa mi se pare, galbenul se va face verde
dintr-o clipă în alta, Jan Rusu e deja cu mâinile amândouă pe limitatoare, în
spate simt răsuflarea de urs a lui Ghilic, în spatele lui restul echipajului,
cincisprezece oameni – cincisprezece arcuri comprimate așteptând eliberarea
dincolo de trapă – ochii înfipți până la durere în becul galben, jos constelații
una după alta aruncate în cazanul negru, un șirag de mărgele cu o strălucire
de-acum ștearsă vrea să însemne meandrele unui râu în care s-au scăldat
razele soarelui toată ziua, la ultima scuturare a avionului intră violent în cadrul
negru al trapei un colț din orașul care arde puternic înainte de culcare, acolo
jos fiecare este – sau ar trebui să fie – așteptat de cineva, nu vă fie teamă,
culcați-vă liniștiți, o să prindem și noi deșteptarea acasă.
274
... în trapă încă e galben, ba nu, verdele ne smulge nemilos afară, nu-i
nevoie decât de un pas și, la peste 300 km/h, al doilea n-ai unde să-l mai pui;
extractoarea explodează, dar nu se rupe, tuburile flexibile, cataramele,
elasticele și capacele capotei lovesc năpraznic pe unde apucă, stele verzi
adăugându-se la constelațiile deja existente; după ce simți că s-a rupt totul în
tine începe căderea stabilizată care nu s-ar sesiza, atâta timp cât sus și jos e
aceeași beznă, de n-ar fi vuietul pe care-l face în noapte stabilizatoarea,
avionul parcă se ridică, furia aerului străpuns lovește nemilos în față, uneori
rotirea haotică până la stabilizare, după care câteva secunde bune de
traiectorie verticală și comanda trasă puternic: o smucitură zdravănă, corpul
până acum încordat la maximum este dintr-o dată scuturat și destins, eliberat
o dată cu suspantele și voalura încătușată până acum în husă, senzația de
lunecare din chingi, după care totul se oprește în loc: timp și spațiu, cer și
pământ. Și, între cer și pământ, sub o voalură pe care abia o bănuiești cu
privirea, un singur gând: ATERIZAREA; și o singură dorință: să poți s-o iei în
sus, spre cerul înstelat, să-ți alegi o stea pe cer, sau măcar Luna – gravitația
de 6 ori mai mică, ce lux! – și după aterizare să-ți scuturi cu un deget un bob
de praf stelar de pe combinezon...
... jos, pe pământ, doar vagi bănuieli: o fi miriște, o fi arătură, o fi
porumb, o fi – Doamne ferește! – floarea-soarelui, în fine, o să vedem după
ce aterizăm; […] aterizarea, această mare necunoscută a nopții, vine când te
aștepți mai puțin, când ești cel mai puțin pregătit, însă are o rânduială precisă:
un icnet înfundat, stele deasupra – alte stele verzi – dedesubt mâini, picioare,
cască, bocanci, toate la locul lor, un nor de praf care se ridică, dar nu se vede
din cauza nopții, un umăr sau un picior care a luat foc, o durere surdă pornind
din tălpi și trecând dincolo de cască, vântul care umflă voalura și te târăște
prin arătură...
... larghezi, te ridici în sfârșit în picioare, ochii-ți caută cu disperare
punctul de dirijare a zborului, acolo e concentrat tot universul, […] ...
... parașutarea în noapte are în ea ceva misterios, tainic și măreț în
același timp: cerul înstelat deasupra, jos pământul aprins ca un pom de
Crăciun, necuprinsul de deasupra și necunoscutul de dedesubt în aceeași
derulare magică pe retină, aștri cerești și umbre pământene abia deslușite,
undeva în depărtare orașul ca un morman de jăratec, între cer și pământ o
liniște deplină, încordarea născută din necunoscutul aterizării toate la un loc
și parcă prea puține, totuși, pentru a exprima în cuvinte adevărata grozăvie
și fascinație a saltului în noapte.
275
RÂNDURI PENTRU POLITICIENI

(MAI ALES... PARLAMENTARI)
Colonel (r) Liviu Zanfirescu
Motto:
„Nu cu fraze și cu măguliri... se iubește și se crește nația adevărată.”
(Mihai Eminescu, Însemnări zilnice, vol. I, p. 291)
Deunăzi, m-am reîntâlnit cu un mai „tânăr” camarad și, dintr-una-ntr-alta,

am constatat că suntem preocupați de aceeași problemă vitală, extrem de
actuală, a societății românești: Patriotismul.
Întrebările s-au insinuat singure: Mai știm ce-i Patria? Dar Patriotismul?
În acest sens, mai există modele, exemple demne de urmat, și dacă da, ce
întreprinde statul, partidele, societatea în prezent pentru afirmarea și
dezvoltarea spiritului patriotic?
La peste 25 ani de la evenimentele din decembrie 1989, când
societatea românească s-a pronunțat pentru schimbare, constatăm că cei
care s-au perindat la putere (Președinte, Parlament, Guvern), prin
pseudoreforme, mai ales în învățământ, în cultură, n-au reușit să înfăptuiască
decât o „măreață operă a dezbinării, a învrăjbirii”.
Goana după înavuțire rapidă, prin furt și înșelăciune, prin dezmembrarea
industriei și vânzarea acesteia pe nimic, „promovarea” delapidării, a șpăgii
pentru obținerea de avantaje și venituri necuvenite, retrocedările ilegale s-au
dovedit a avea efecte devastatoare asupra vieții materiale și spirituale a
poporului (care, între timp, prin contribuția „inestimabilă” a partidelor, a
devenit... populație).
Au căzut pe rând metalurgia, siderurgia, construcția de mașini,
petrochimia, industria extractivă, producția agricolă, zootehnia, ramura
forestieră, transporturile, cercetarea ș.a.
În numele globalizării România, fără a i se cere o evaluare corectă, fără
a i se acorda șansa de a materializa un „proiect de țară”, a fost admisă ca
țară second-hand în UE și NATO.
Tot acest halucinant proces, derulat pe parcursul celor 25 ani, a marcat
polarizarea societății românești, sărăcirea accentuată a majorității populației,
creșterea șomajului, exodul valorilor umane, amatorismul politic în
proiectarea învățământului în viitor, căderea sistemului de sănătate, a
cercetării în ansamblul său, creșterea mortalității.
276
Calificându-l, prin consecințele nefaste, datorate în primul rând

arivismului politic, acest proces poartă amprenta antiromânismului.
„Ce-i de făcut?” vorba lui V.I. Lenin.
După cum se cunoaște noțiunea de Patrie are în vedere un anumit
teritoriu locuit de un popor, totalitatea relațiilor economice, sociale, politice,
juridice și morale, valorile materiale și spirituale create de-a lungul veacurilor,
precum și limba, obiceiurile, tradițiile de progres și civilizație.
În concepția lui Tudor Vladimirescu Patria semnifica „norodul și nu
tagma jefuitorilor”, iar în anul 1862, Alexandru Ioan Cuza, adresându-se
Oștirii, spunea:
„Steagul e România! Acest pământ binecuvântat al patriei stropit cu
sângele străbunilor noștri și îmbelșugat cu sudoarea muncitorului. El este
familia, ogorul fiecăruia, casa în care s-au născut părinții și unde se vor naște
copii voștri.”
La rândul său, Barbu Delavrancea menționa: „Patria nu e pământul pe
care trăim din întâmplare, ci e pământul plămădit cu sângele și întărit cu
oasele înaintașilor noștri”.
Astfel, prin conținut, patriotismul se afirmă ca un evantai de stări și fapte
de conștiință însumând atitudini, convingeri, trăiri, acțiuni, muncă, luptă, jertfe
pentru Țară și Popor; el presupune aderență deplină, identificarea cu tradițiile
glorioase de luptă, cu tradițiile culturale ale nației din care s-a zămislit.
Forme și principii morale cum ar fi datoria, onestitatea, umanismul,
eroismul, vitejia sunt integrate sentimentului patriotic toate susținând un unic
scop: slujirea Patriei.
„Țara – scria Mihail Sadoveanu – nu se servește cu declarații de
dragoste (atenție! domnilor politicieni) ci cu muncă cinstită și, la nevoie, cu
jertfă. (...) Nu înseamnă pretenția că sîntem cel mai vrednic popor din lume,
ci îndemnul să devenim un popor vrednic și conștient. Munca cinstită, viața
curată, iubirea de semen, împlinirea datoriilor pe care le avem – adică
faptele – toate acestea înseamnă Patriotism”.
În contextul situației politico-militare actuale, când Ucraina a devenit un
punct fierbinte pe harta Europei, în proximitatea hotarelor României, când
starea de război e vizibilă, pare cel puțin ciudat că factorii de decizie ai
Statului Român nu iau măsura necesară, cea mai la îndemână:
reintroducerea serviciului militar obligatoriu, sub o formă sau alta, conform
procedurilor existente și în alte state membre NATO.
Fața nevăzută a lucrurilor (aspectele ce se află dincolo de aparențe)
poate determina, chiar de la începutul unui conflict, realizarea de către
agresor a surprinderii – cel mai semnificativ factor de succes în obținerea
277
inițiativei în operațiile militare și, ulterior, în înfrângerea inamicului

(învățămintele de acum mai bine de 2000 de ani ale lui Sun Tzu din lucrarea
Arta Războiului fac istorie în contemporaneitate).
SUA, cu teritoriul situat în afara continentului european, cea mai
puternică forță militară a lumii, bazată pe uriașul complex economico-militar
autohton, își pot permite să întrețină o armată de profesioniști, ceea ce, să
recunoaștem evidența, nu este cazul României.
„Războiul întregului popor” nu a fost un moft personal al lui Nicolae
Ceaușescu. A fost o decizie care a avut la bază analiza fenomenului de către
specialiști din diverse domenii, încununată cu deciziile de rigoare. Totodată,
a fost un răspuns la invazia Cehoslovaciei din 1968, de către forțe militare
aparținând Tratatului de la Varșovia (mai puțin România).
Țara nu poate fi apărată numai de către militari profesioniști, fără o
minimă și necesară pregătire militară a „întregii suflări” aptă de luptă. Nu
întâmplător, încă mai persistă, mai ales în mediul rural, ecoul unei zicale din
bătrâni: „Nu ești om împlinit, dacă n-ai făcut armata!”
Și dacă mai avem în vedere că situația actuală conține elemente
asemănătoare cu cele din perioada 1946-1955, armata (cu toate
calculatoarele, tabletele, telefoanele mobile etc. existente) ar trebui să
organizeze atât instruirea pentru apărarea patriei, cât și procesul de...
alfabetizare! (în statistici România e campioană la analfabeți!)
Că armata nu place multora e de înțeles, dar că, în caz de război,
aproximativ 70% din tineri s-ar înrola, fără a poseda un minim de instruire,
astfel încât primul glonț rătăcit le-ar putea curma viața, asta chiar că e de
domeniul absurdului, a ilogicului.
Ceea ce știu mai puțin unii politicieni (în paranteză fie spus, cu un IQ
îndoielnic, puși pe căpătuială, care se gândesc „să se sacrifice pentru Patrie”
propunându-și pensii nesimțite, dominați deci, de un evident EGOISM) este
faptul că militarii, față de aceștia, prin statutul pe care-l au și prin jurământul
lor, muncesc 24 ore din 24.
Aruncarea cu capul înainte a unor aleși, atitudinea triumfalistă, dar
superficială în fond, de necunoaștere în detaliu a aspectelor problematicii
militare, bazată exclusiv pe intervenția aliaților, în caz de război (conform
prevederilor tratatului încheiat cu țările membre NATO) nu poate constitui
singura centură de siguranță a României.
Și-ar mai fi de remarcat și, în același timp, de memorat (mai ales de
către tineri) că, fie și întâmplător, în viață nu faci numai ce-ți place, că în
calitate de Cetățean, prin Constituție, nu ai doar Drepturi ci și Îndatoriri
(obligații) către Țară și Neam.
278
Exista, pe vremea când eram locotenent la trupă, o broșură a militarului

în termen „Rânduri pentru ostași” pe care o consider valoroasă și astăzi, dar
nu pentru militarii în termen care nu mai există, ci pentru aleși, actualizată
sub titlul „Rânduri pentru politicieni (mai ales parlamentari)”.
Epurată de unele inadvertențe apreciez că ar fi un mic îndreptar despre
Patrie și Patriotism, care prin conținut, ar putea sensibiliza conștiința și
simțirea politicienilor.
Acesta ar putea prezenta, chiar din primele pagini, un „in memoriam”,
cu „eroii vremurilor noi”, militarii decedați în diverse misiuni la care au
participat în teatrele de operații.
Ar fi un minim, necesar și responsabil act de conștiință în care
onoarea, demnitatea, eroismul ar pulsa în cel mai puternic și frumos
sentiment comun: Patriotismul.
... Dar, până atunci, nu-i rău ca, din când în când, dincolo de hectare,
aur, tablouri, retrocedări, de transparenta „epidemie de egoism”, aleșii noștri
să mediteze la ... Ce mai e Patria? dar Patriotismul?
Sau, te pomenești că, între timp, Patria s-ar putea nici să nu mai fie!
279
BG-8 SAU PPD-1?

(O PARAȘUTĂ NĂSCUTĂ CU FORCEPSUL)
Colonel (r) Viorel Drenea
Întâmplător sau nu, în acest an, la 06 iunie, s-au împlinit 30 de ani de

la executarea, în cadrul Batalionului 404 Cercetare, a primei parașutări cu
parașuta PPD-1. Și cu acest prilej, după multe controverse interioare, m-am
hotărât să încerc să restabilesc, pe cât posibil, adevărul despre această
parașută, mai ales după ce am reușit, cu sprijinul conducerii SC Condor SA
București, să intru în posesia unor documente inedite.
Din documentarea făcută și din experiența proprie afirm fără tăgadă că
în cei 30 de ani nimic nu s-a schimbat în comportamentul unor români învățați
să calce în picioare unele principii, rămase pentru ei doar simple teorii.
Să începem cu începutul...
În anul 1976 este lansată, la nivelul structurii care gestiona
parașutismul militar românesc, o temă de cercetare-proiectare foarte
ambițioasă care viza modernizarea parașutei BG-7M, document aprobat în
data de 27 septembrie de către Comandantul Apărării Antiaeriene a
Teritoriului și Comandantul Aviației, structuri comandate la acel moment de
general-maior Mircea Mocanu respectiv general-maior Aurel Niculescu. După
aprobarea temei, 8 ani mai târziu, la 20 octombrie 1984, este întocmit Caietul
de sarcini pentru Parașuta Principală pentru Desant PPD-1, cod 1000.10-CS,
care a fost semnat de șeful laboratorului, colonel inginer Vasile Doljanu și
șeful colectivului de cercetare, locotenent-major inginer Mircea Laszlo și
aprobat de Ministerul Industriei Ușoare (MIU) și Institutul de Cercetări Textile
(ICT) București.
În același timp este întocmit și Referatul de prezentare a Parașutei
Principale pentru Desant (atenție!) BG-8/ PPD-1 […]
Caracteristicile, dimensiunile de gabarit, părțile componente, durata în
serviciu etc., comparabile cu cele ale parașutei BG-7M, arată o parașută
îmbunătățită, performantă, ușor de exploatat de trupele specializate în
parașutări de școală (formare), de antrenament și de luptă, stabilizate, libere,
cu deschidere directă sau combinate.
Ofer cititorilor, în continuare, în comparație, câteva caracteristici
principale PPD-1/BG-7M: diametrul nominal 9000/11250mm, suspante
28/36, greutate circa 15/20kg, suprafața portanta circa 95/75 mp, efect de
fantă 3-4/2 m/s.
280
Pentru cei interesați pun la dispoziție cu plăcere, pentru studiu,

documentele la care m-am referit mai sus.
Continuăm cu adevărul istoric...
În 1986, pe când eram Locțiitor pentru Instrucția de Zbor și Parașutare
la 404, am primit în dotare 20 complete PPD-1 cu PSig-1 pe care, neavând
alte precizări exprese, le-am introdus în serviciu. La 06 iunie 1986, împreună
cu comandantul unității, maior Remus Ghergulescu, șeful de stat major,
maior Gheorghe Truțulescu și plutonierul-major Marian Lambru, după o
atentă pregătire preliminară (enervantă pentru unii), am executat prima
parașutare cu această parașută, dintr-un avion AN-2, de la înălțimea de
1100 m, cu o cădere stabilizată de 350 m (circa 10 secunde), în zona Pădurea
Frasinu, lângă Buzău. Și, pentru că parașuta s-a comportat foarte bine, atât
pe timpul căderii stabilizate, coborârii cu parașuta deschisă, cât și la
aterizare, am continuat să executăm parașutări cu PPD-1 până în data de
16 mai 1990 când, din „rațiuni superioare” le-am scos de la zbor.
Două întâmplări din perioada în care executam parașutări cu PPD-1
nu-mi dau pace nici acum și le prezint cu multă plăcere cititorilor revistei
pentru a-și face o idee referitoare la modul în care interesul unora își punea
amprenta asupra activității parașutiștilor.
Prima este legată de faptul că la câteva luni de când executam salturi
cu această parașută, Locțiitorul pentru Desant al Comandamentului Trupelor
de Parașutiști, la acea vreme, colonelul Vasile Constantin, participând la o
parașutare pe Aerodromul Buzău, m-a întrebat foarte surprins: (mai surprins
am fost eu de surprinderea lui) de ce sărim cu PPD-1 pentru că trebuia să fie
la stoc și că trebuie să vină o comisie de la comandament să ne facă
instructajul pentru folosirea ei? Reacția mea a fost prietenească, dar dură: le
avem în serviciu și nu la stoc neavând ordin în acest sens și, dacă vrei
instruire puteți veni la noi să vă învățăm, din câte știu nimeni din Armata
României nu a mai sărit cu ele până acum în afară de noi.
A doua întâmplare a avut loc pe Aerodromul Boboc. Veneam la
aterizare, bineînțeles tot cu PPD-1, după un salt din AN-24 și, împreună cu
Marian Lambru, am hotărât să facem o aterizare de precizie, așa că am
încadrat la sol un ARO, aterizând cam la 2-3 m în stânga și în dreapta lui. În
timp ce strângeam parașutele am fost întrebați de un „tov.” colonel, care era
împreună cu un colectiv de la fabrica Condor la testarea unor platforme, „De
ce săriți cu această parașută?”. Răspunsul a fost prompt și scurt „pentru că
este bună și este în dotarea lui 404”. A insistat să repetăm pentru că dânsul
era cel care o realizase și până la noi nimeni nu apreciase acea parașută.
Întâmplarea mi-a rămas întipărită adânc în memorie și ani de zile am căutat
281
un răspuns la întrebarea „De ce nu a intrat măcar în dotarea structurilor de

cercetare în dispozitiv ?”.
În loc de concluzii
Abia acum, după atâta amar de vreme, am înțeles. După o perioadă de
8 ani de cercetare-proiectare parașuta PPD-1 a fost realizată în 200 de
exemplare (complete) care, după testări în toate condițiile, trebuia să
convingă „o comisie”, care avea puterea de a decide dacă intră sau nu în
dotare. În afară de cercetașii de la Buzău toți ceilalți, adică subordonații
Comandamentului Trupelor de Parașutiști, au primit ordin să le introducă la
stoc și... au rămas acolo pentru eternitate. Noi cei care mai știm câte ceva
despre parașutism i-am putem întreba acum, cum ar fi trebuit să-i întrebăm și
atunci: Cum le folosiți în caz de... dacă nu vă antrenați cu ea în timp de pace?
Mai este o întrebare care nu-mi dă pace nici acum: De ce au fost trimise
la unități și au fost ținute timp de 5 ani în depozite? La aceste două întrebări
am acum și un răspuns: pentru că trebuiau justificați banii cheltuiți cu
producerea lor.
A treia întrebare, poate cea mai interesantă: De ce toate aceste
manevre? Și am un răspuns și la aceasta. Pentru introducerea în
fabricație/dotare, o comisie, din care făcea parte și un reprezentant militar,
trebuia să avizeze în unanimitate proiectul, ceea ce nu s-a întâmplat. Firesc
vine întrebarea: De ce nu? Avem și un răspuns tot atât de firesc: Cine credeți
că era reprezentantul militar care nu a fost de acord? Iar răspunsul, dacă pe
unii îi poate șoca, pe mine, acum, mă dezgustă: Colonelul inginer Ancuți. Așa,
și? Păi nu cumva aici avem un conflict de interese de manual (nu știu dacă
așa se numea atunci)? Mai mult ca sigur așa este pentru că în acea perioadă
colonelul inginer Ancuți experimenta și el propria parașută care se numea
ANI (unii dintre noi își amintesc, o testau instructorii de parașutare de la
unitățile de aviație).
Din cauza acestor „sforării de culise” PPD-1 nu a intrat în dotare,
rămânând ca noi, parașutiștii militari de rând, să continuăm să cărăm în spate
19 kg în loc de 15 kg.
Cercetașii buzoieni, anul IV, nr. 5, noiembrie 2016, pp. 38-40
282
CERCETAȘII
General de brigadă (r) Dan Niculescu
„Acolo a grăit Dumnezeu cu Moise și i-a zis: Trimite oameni ca să

iscodească pământul canaaneenilor; vei trimite câte un bărbat din fiecare
seminție părintească, fiecare din ei fiind căpetenie între ele.
Pe aceștia trimițându-i Moise să iscodească pământul Canaanului le-a
zis: Suiți-vă prin pustia aceasta, urcați-vă pe munte și cercetați ce pământ
este; ce popor locuiește în el: de este tare sau slab, numeros sau puțin
numeros; cum este țara pe care o locuiește: bună sau rea; cum sunt orașele
în care trăiește el: cu ziduri sau fără ziduri; cum este pământul: gras sau sterp;
de sunt pe el copaci sau nu. Țineți-vă tari și luați din roadele pământului.
(…) Apoi au venit (iscoadele) până la valea Strugurelui, au cercetat-o
și au tăiat de acolo o viță de vie cu un strugure pe care î-l duceau pe o prăjină.
De asemenea au luat rodii și smochine”.
La întoarcere iscoadele au povestit următoarele: „Am fost în țara în
care ne-ați trimis, pământul în care curge lapte și miere și iată roadele lui.
Numai că poporul care locuiește în ea este curajos și orașele sunt întărite și
foarte mari”.
Propunerea conducătorilor a fost aceea de a ataca țara Canaanului
pentru a o cucerii, dar unii dintre însoțitorii lor erau de altă părere,
considerând că evreii sunt prea slabi pentru a învinge în luptă. Mai mult,
aceștia au început să împrăștie zvonuri printre evrei „despre pământul pe
care îl iscodiseră zicând: Pământul pe care l-am străbătut noi ca să-l iscodim
este un pământ care-și mănâncă locuitorii, iar oamenii pe care i-am văzut
acolo sunt toți niște namile. Acolo am văzut noi uriași. Noi păream pe lângă
ei niște lăcuste.”
Și astfel, prin autoritatea necontestată de care se bucură Biblia, cel
puțin în lumea creștină, apariția cercetării, ca mijloc important la dispoziția
regilor, conducătorilor și comandanților pentru cunoașterea inamicului în
vederea pregătirii luptei cu acesta, evitarea surprizelor neplăcute și
asigurarea victoriei, a primit un certificat de naștere. Nu contest faptul că
cercetarea are o existență mult mai îndelungată, poate chiar primordială,
alături de cele mai vechi meserii ale lumii, dar Biblia, prin menționarea rolului
ei în prima mare bătălie a evreilor, aceea de a cucerii Țara Făgăduinței, îi
conferă prestanță și chiar o aură divină, dacă ținem seama că Moise a primit
chiar de la Dumnezeu ordin să trimită cercetași în Canaan. De asemenea,
283
textul biblic ne mai dă câteva detalii care ne ajută să ne facem o idee mai
bună despre cercetași și „tehnicile, tacticile și procedurile” lor de îndeplinire
a misiunilor. În primul rând, cercetașii trimiși de Moise erau aleși dintre
căpeteniile celor 12 triburi evreiești, deci dintre cei mai iscusiți și de încredere
luptători. În misiune, Moise le-a precizat pe unde să meargă, ce zone prezintă
interes pentru comandant și ce informații să culeagă cu prioritate. De
asemenea, li s-a spus să fie „tari” adică curajoși, hotărâți, perseverenți și să
aducă dovezi care să întărească cele spuse. La întoarcere, cercetașii au
prezentat „raportul” lor și au făcut propuneri.
Aici voi face o precizare care, deși nu face obiectul acestui articol, merită
totuși menționată, anume că odată cu cercetarea a apărut și dezinformarea.
Peste mii de ani de la episodul biblic evocat mai sus, într-un alt areal
geografic, dar tot într-un loc binecuvântat de Dumnezeu, unde de asemenea
curgea lapte și miere, a apărut în fruntea unei țări care tocmai începuse
să-și adune fii și pământurile la un loc, un principe vrednic, pe numele său
Alexandru Ioan Cuza. Acesta în anul de grație 1859, la 12 noiembrie, a
semnat Înaltul Ordin de Zi nr. 83 prin care Cercetarea devenea parte a
structurii organizatorice a Armatei României.
De acum 160 de ani, timp în care Cercetarea Armatei României a
trecut prin războaie, organizări și reorganizări, s-a modernizat și s-a adaptat
continuu la nevoile Armatei și a conducătorilor politici, și-a sporit continuu
sarcinile, acoperind întregul spectru informatic, de la nivelul tactic până la
cel strategic, s-a diversificat și specializat, a avut orele sale astrale, dar și
eșecuri răsunătoare plătite cu sânge, uneori informațiile puse pe masa
liderilor au fost luate în considerație alteori nu.
Dacă tot am menționat schimbările și specializările petrecute în
Cercetare, aș vrea să mă opresc ceva mai mult la momentul apariției Trupelor
de Parașutiști. Dacă cercetarea este vârful de lance al Armatei, cu siguranță
cercetarea prin parașutare este vârful de lance al Cercetării.
Momentul istoric în care Parașutismul a fost recunoscut ca specialitate
militară în statul de organizare al Armatei României a fost anul 1940, când cel
de-al Doilea Război Mondial era încă în plină desfășurare. În anul 1945,
imediat după ce războiul s-a încheiat, datorită conjuncturii politice și militare
a momentului, Parașutismul Militar a fost desființat, urmând ca mai apoi, în
anul 1950, să fie reînființat.
Parașutismul militar este una dintre cele mai spectaculoase forme
de luptă și de cercetare. Unitățile de parașutiști sunt formațiuni
specializate pentru ducerea luptei sau executarea cercetării în adâncimea
dispozitivului inamicului.
284
Pentru cei mai puțini familiarizați cu Armata, cu operațiunile militare,

parașutismul este un sport, ceea ce de multe ori este adevărat, numai că
nimeni nu trebuie să creadă că parașutarea trupelor este și cea mai grea
parte a misiunii. Poate este cea mai spectaculoasă, dar cu siguranță nu este
cea mai grea. Partea cea mai grea începe atunci când trebuie să te confrunți
cu inamicul, când cu resurse puține trebuie să lupți până ce trupele proprii fac
joncțiunea cu trupele de parașutiști și, mulțumită menținerii poziției apărate
de către aceștia, pot dezvolta ofensiva cu succes.
Pentru cei mai mulți, a fi parașutist este sinonim cu bravura, curajul,
nebunia, pasiunea, aventura etc. Cu siguranță și aceștia au dreptate.
Parașutiștii sunt lansați mult în spatele inamicului cu armament și
muniție suficiente pentru o perioadă limitată de timp, ore sau câteva zile, în
funcție de mărimea unității desantate prin parașutare. Misiunile lor pot fi de:
ocuparea și dezvoltarea unui cap de pod la un curs de apă sau a unei poziții
puternice în teren, pe care trebuie să o apere până la sosirea trupelor proprii
care o pot dezvolta, continuând cu succes ofensiva; executare de sabotaje în
adâncimea apărării inamicului; distrugerea unor obiective vitale ale inamicului
(puncte de comandă, centre de transmisiuni etc.); capturarea unor
comandanți inamici cu valoare informativă mare; localizarea și distrugerea
rampelor de lansare ale armamentului strategic etc.
Dată fiind importanța pozițiilor ocupate și apărate de trupele de
parașutiști în dispozitivul inamicului este de la sine înțeles că și acesta este
interesat să limiteze accesul parașutiștilor la punctele vulnerabile din
dispozitivul său de luptă. Mai mult, comandanții și statele majore ale
unităților aflate în apărare, analizează terenul și amenajează din timp
raioane anti-parașutare prin amplasarea unei game mari de obstacole
(mine, capcane, țăruși ascuțiți, sârmă ghimpată etc.).
Parașutiștii sunt singuri în dispozitivul inamicului, iar dacă forțele proprii
nu reușesc să ajungă la timp și să facă joncțiunea cu ei sunt ca și pierduți.
Dramatismul acțiunilor trupelor de parașutiști a stimulat imaginația și
interesul artiștilor și, deopotrivă, a istoricilor, fapt ce a dus la existența unei
bogate literaturi de specialitate sau beletristice.
Așa cum le sunt misiunile așa sunt și ei, parașutiștii – speciali.
După apariția elicopterului ca mijloc de luptă, a luat amploare folosirea
desantului aerian debarcat. Aceasta nu a diminuat cu nimic rolul desantului
aerian parașutat, care continuă să rămână coșmarul comandanților ce
răspund de siguranța adâncimii dispozitivului de luptă.
Apariția parașutiștilor în Armata României nu putea să se facă fără a fi
încununată cu aureola unei personalități militare speciale, la fel ca și trupele
285
pe care le comanda. Această personalitate carismatică ce a intrat în

conștiința militarilor, dar și a civililor care au avut ocazia să-l cunoască (mă
gândesc în primul rând la buzoieni), s-a transformat, odată cu trecerea
timpului, într-o legendă. Generalul Baștan a fost un lider înnăscut, integru,
exigent, dar cu o mare iubire de viață și de oameni. A ținut și respectat
camarazii indiferent de grad sau funcție. Parașutiștii noștri îi venerează
memoria și au rămas fideli principiului său „de a fi mereu cei mai buni”.
Depănând firul istoriei cercetașilor am ajuns la vremurile noastre când
România este țară membră a celei mai longevive alianțe militare – NATO.
Cercetașii și în primă instanță parașutiștii fostului Batalion 404 au constituit
nucleul dur al Humint-ului românesc. Disciplină oarecum nouă, cu o doctrină
deosebită de cea a trupelor de cercetare, Humint-ul românesc s-a remarcat
rapid și a ocupat cu fermitate o nișă de expertiză în acest domeniu.
Performanțele obținute în teatrele de luptă recente (Afganistan, Irak,
Kosovo, Bosnia și Herțegovina), sistemul modern de pregătire existent în
țară au atras atenția liderilor Alianței Nord Atlantice Această recunoaștere
a valorii Humint-ului românesc s-a materializat în înființarea în România a
Centrului de Excelență Humint de la Oradea.
Sunt convins că istoria Cercetării va continua și în era următoare, cea
a inteligenței artificiale, a ciberneticii și a controlului creierului uman. Vreau
să cred că afirmația generalului american Norman Schwarzkopf va fi
valabilă și în viitor: vorbind despre primul război din Golf (1990-1991) acesta
spunea că în pofida informațiilor obținute prin cele mai sofisticate mijloace
de culegere avute la dispoziție, cele mai bune din acestea au fost aduse de
structurile de informații umane.
În război omul este cel mai important și, probabil, va rămâne în
continuare tot pe această poziție.
Concluzionând, oficial, Cercetarea este o specialitate militară destinată
procurării, centralizării, analizării și exploatării informațiilor despre inamic,
teren, condițiile hidrometeorologice, situația de radiație, biologică și chimică,
sanitaro-epidemică, starea telecomunicațiilor și a resurselor materiale.
Pentru noi, cercetarea este vârful de lance al armatei, al oricărei
armate. Ea a apărut odată cu primele forme de organizare militară și
întotdeauna cel care a acordat atenție cercetării a avut cele mai mari șanse
de victorie.
Precedând unitățile militare atunci când acestea erau în ofensivă,
rămânând cei din urmă când aceleași unități erau obligate să se retragă,
pipăind și tatonând mereu linia întâi și interiorul pozițiilor inamicului când
frontul se stabiliza pentru un timp, ostașii cercetași au fost permanent în
286
preajma inamicului, în căutarea datelor și informațiilor necesare conducerii

unităților militare de care aparțineau.
Informațiile culese prin cercetare au stat întotdeauna la baza procesului
de decizie al comandanților, fapt pentru care calitatea acestora a influențat,
de multe ori decisiv, ducerea luptei și rezultatul acesteia.
Ca și în viața civilă și în armată cercetarea însemnă cunoaștere, iar
cunoașterea înseamnă avantaj, superioritate, succes.
Se spune că succesul are o mie de mame în timp ce eșecul este orfan.
Într-o oarecare măsură așa este, dar dacă ai puterea de a învăța din greșeli
și de nu le mai repeta, eșecul trece pregătind, astfel, terenul pentru victoriile
de mâine.
Odată cu intrarea României în NATO, cercetașii noștri au posibilitatea
să intre în contact direct cu colegii lor din cele mai performante armate. Este
important să învețe de la toți, dar tot atât de important este să nu-și uite
tradiția, experiența dobândită în decursul zbuciumatei istorii a Armatei
României și, mai ales, să păstreze vie memoria înaintașilor lor. Și de data
acesta numele Baștan este exemplar, și mă refer la Valentina Baștan, fiica
generalului. Aceasta a înființat „Liga General Grigore Baștan” prin care
organizează o mulțime de activități, atât în țară cât și în afara ei, pentru a
menține vie memoria tatălui său.
Acestea fiind spuse, închei prin a vă dori:
La Mulți Ani cercetași ai Armatei României, oriunde v-ați afla.
287
PREGĂTIREA ȘI PLANIFICAREA DRUMEȚIEI PE MUNTE
Rândurile de mai jos se adresează tuturor celor care iubesc muntele și

fie frecvent, fie uneori, obișnuiesc să facă drumeții pe munte.
De regulă, sezonul cald este preferat pentru astfel de activități, atât
pentru că în această perioadă a anului majoritatea avem concedii, iar vremea
este foarte bună, cât și pentru că acestea sunt lunile de vacanță ale copiilor.
Mi-am propus ca mai jos să ofer câteva repere pentru a avea o
drumeție cât mai plăcută, confortabilă și lipsită de riscuri inutile.
Pregătirea pentru drumeție

Înainte de orice deplasare pe munte este necesară o perioadă de
pregătire a echipamentelor necesare asigurării confortului, unei protecții
adecvate împotriva intemperiilor și unui minim de materiale necesare
rezolvării situațiilor de urgență.
1. Încălțămintea
Indiferent de lungimea traseului și a gradului de dificultate recomandăm
încălțăminte cu profil antiderapant. În nicio situație nu plecați în drumeție cu
încălțări noi fiind necesar ca acestea să fie purtate într-un teren plan, de
preferat în localitate, pentru a se rula și mula pe picior.
Pentru un traseu scurt, cu un grad scăzut de dificultate, cu o durată de
până la o jumătate din zi, recomandăm adidași sau sandale de munte.
Pentru traseele lungi, la înălțimi mari, sunt necesari bocancii. Oferta
este foarte variată, însă trebuie să țineți cont la achiziție că nu tot ceea ce
este foarte scump este și foarte bun.
Cumpărați bocanci cu care să vă puteți deplasa confortabil și care să
asigure o protecție adecvată la umezeală. Plăcerea unei drumeții reușite
depinde de mai multe aspecte și unul dintre acestea este reprezentat de
confortul deplasării. Astfel, bocancii au rolul atât de a asigura protecția
picioarelor de frig și umezeală, dar și de a menține laba piciorului și glezna
fixe, pentru a face față mai ușor deplasării în teren accidentat.
La achiziția bocancilor se va ține cont ca pielea exterioară a bocancului
să fie destul de groasă și impermeabilă. Este foarte important să avem în
vedere ca interiorul căptușit al bocancului să nu provoace cute la ciorapi,
evitând astfel apariția rosăturilor și bătăturilor, cu impact negativ important nu
numai asupra confortului deplasării, dar și asupra atingerii tuturor obiectivelor
288
stabilite pentru drumeție. De asemenea este important ca, la alegerea

bocancilor, probarea acestora să se facă purtând o pereche de șosete în plus,
asigurând astfel exact „jocul” natural al piciorului în bocanc pe timpul
deplasării. Dacă este prea mare se vor crea condițiile „optime” pentru apariția
rosăturilor, iar dacă este prea mic provoacă durere și creează un disconfort
sporit la deplasare.
Întreținerea bocancilor se face periodic. După înapoierea din drumeție
bocancii se vor lăsa la uscat, la o temperatură rezonabilă, interiorul fiind uscat
prin umplerea cu hârtie de ziar.
O atenție deosebită trebuie acordată ciorapilor. Lâna e un material mai
bun decât bumbacul, dar în magazinele de profil găsești ciorapi din materiale
chiar mai bune. Ai grijă ca în timpul drumeției să schimbi ciorapii după 4-5 ore
de mers.
2. Îmbrăcămintea
2.1. Pantalonii lungi sunt de preferat deoarece asigură protecția
împotriva zgârieturilor accidentale și a afecțiunilor acute provocate de
contactul cu diferite plante din flora spontană (urzici, rostopască etc),
materialul cel mai bun fiind docul.
2.2. Bluza recomandată este așa-numita fleece. Aceasta se poate găsi
la prețuri decente. Avantajul constă în faptul că poate fi îmbrăcată direct pe
piele, elimină rapid apa și se usucă la fel de rapid. Nu recomand bluzele de
bumbac deoarece favorizează transpirația, iar țesătura va rămâne udă destul
de mult timp..
2.3. Din echipamentul de munte nu va lipsi în nicio situație o pelerină
și/sau un hanorac de ploaie. Este de preferat ca pelerina să fie destul de larga
pentru a acoperi și rucsacul. Recomandarea mea este să fie achiziționată o
scurtă cu membrană Gore Tex. Cum vremea pe munte este instabilă, ar fi
indicat să aveți și un hanorac potrivit pentru vânt și ploaie, de preferat unul
cu membrană poroasă Gore Tex. Această membrană lipită pe țesătură are
miliarde de mici găuri pe centimetru pătrat. Astfel, vaporii pot trece prin ea
(utilă în eliminarea transpirației), dar picăturile de apă sunt mult prea mari
pentru a pătrunde. Referitor la materialul Gore Tex, acesta se prezintă sub
forma unei membrane asemănătoare cauciucului, care are câteva proprietăți
de bază: impermeabilitate, asigurarea unui termo-climat confortabil și
eliminarea condensului. A se avea în vedere că acest material începe să-și
piardă proprietățile cam după 2-3 ani, când începe să ia apă, mai ales dacă
este supus spălărilor frecvente. Recomand ca spălarea să se facă cât mai rar
(materialul rezistă la maximum 2-3 spălări). Mărcile cele mai comercializate
în România: Mammut, Salewa, Berghaus, Jack Wolfskin, Bailo, Vuarnet etc.
289
2.4. Parazăpezile sunt utile în drumețiile de iarnă pentru evitarea

pătrunderii zăpezii în bocanci, acestea fiind confecționate din poliester
impermeabil. Dacă iarna sunt indispensabile, parazăpezile pot fi considerate
utile și vara pentru a nu intra pământul și pietricelele în bocanci și evitarea
murdăririi cu noroi a pantalonilor.
Trebuie să avem în vedere ca cel puțin un articol de îmbrăcăminte
mare, de preferat acela care acoperă trunchiul, să aibă o culoare vie, în
contrast cu mediul în care intenționăm să facem drumeția, aspect vital în
cazul rătăcirii sau al accidentării, ușurând activitatea echipelor de salvare.
3. Rucsacul
Indiferent dacă vorbim despre un rucsac mic pentru drumeții scurte sau
despre un rucsac mai mare pentru drumeții lungi, în ambele cazuri este total
contraindicat să achiziționați rucsacul online și din comoditate să nu-l
cumpărați direct din magazine. Este foarte importantă probarea rucsacului
pentru a putea constata, înainte de achiziție, dacă este suficient de confortabil
și nu deranjează la purtare. De asemenea, este important să pipăiți și să
vizualizați materialul înainte de achiziție, pentru a constata dacă este suficient
de solid sau este un poliester de slabă calitate, care se rupe la prima drumeție.
Foarte important este ca greutatea proprie a rucsacului să fie cât mai
mică. Chiar dacă pentru drumețiile mai lungi este indicat un rucsac de minim
60-80 de litri, recomandarea noastră este pentru achiziția unui rucsac de 60
de litri, care să aibă maxim 1500 - 1600 grame. Rucsacul este indicat să aibă
bretelele și centura late și căptușite pentru o prindere adecvată pe șolduri,
eventual cu chingă de prindere la piept. Rucsacul de 60 de litri este suficient
de încăpător încât să nu fie necesar să agățați tot felul de obiecte în exterior,
astfel existând și posibilitatea dezechilibrării și incomodării la mers, dar și
crearea unui aspect vizual neplăcut. În acest sens, rucsacul tip „banană” are
o formă confortabilă și se mulează bine pe spate.
Pentru drumețiile scurte, cu o durată până la o jumătate de zi,
considerăm optim un rucsac de 20 de litri (unul mic, de genul celui folosit în
oraș) care să asigure transportul pelerinei de ploaie, a unui pulover, o
gustare, aparatul foto, un briceag, bidonul cu suficientă apă.
De reținut că există în comerț rucsaci mari care dispun de un rucsac
mic atașat în exterior cu un fermoar, asigurând astfel și un spațiu în plus
pentru depozitare, dar și rucsacul mic, util pentru drumețiile scurte.
O atenție deosebită trebuie acordată modului de pregătire și încărcare
a rucsacului, pentru a avea o repartizare corectă a greutății, astfel:
- obiectele grele se așază cât mai aproape de corp, în zona
umerilor/omoplaților, pentru stabilizarea centrului de greutate în timpul
290
mersului. Poziționarea obiectelor grele mai sus sau mai jos schimbă centrul
de greutate și fie forțează la o poziție incomodă, foarte aplecat, fie trage
spatele înapoi, cu tensionarea coloanei vertebrale;
- obiectele de greutate medie se pun imediat sub cel grele;
- obiectele și lucrurile ușoare se pun spre exterior, la fundul rucsacului
(sacul de dormit în compartimentul separat, dacă există; în caz contrar va fi
fixat în exteriorul acestuia, dedesubt, protejat cu o folie de plastic pentru a nu
se uda de la ploaie zăpadă etc) și în capac;
- sub capacul rucsacului se va dispune echipamentul de urgență,
respectiv trusa de prim ajutor, un pulover, pelerina de ploaie;
- pe exterior este indicată fixarea unui bidon de apă care să poată fi
ușor accesibil.
La pregătirea rucsacului pentru drumeție aveți în vedere să nu încărcați
excesiv capacul rucsacului deoarece ar duce la dezechilibrare cu efecte
negative asupra deplasării.
După finalizarea încărcării complete a rucsacului recomandăm
reglarea acestuia pe corp astfel încât să se elimine posibilitățile de balans
sau dezechilibru.
Este indicat de asemenea utilizarea unui cântar pentru a verifica
greutatea finală a rucsacului care nu trebuie să depășească anumite
procente, funcție de sexul persoanei (20% din greutate la bărbați și 15% din
greutate la femei).
4. Sacul de dormit
Dacă urmează să înnoptați în cort sau refugii montane, cu certitudine
aveți nevoie de sac de dormit care ar trebui să corespundă anumitor criterii
referitoare la anotimp, altitudine, sexul persoanei care îl va folosi etc.
Referitor la caracteristicile tehnice ale unui sac de dormit aveți în
vedere că acesta are o fișă/etichetă cusută pe care este înscrisă așa-numita
zonă termică din trei cifre, unde prima este temperatura maximă, cea din
mijloc este temperatura de confort, iar ultima este temperatura critică, adică
cea de la care sacul nu va mai face față și nu va mai asigura o temperatură
confortabilă în interior. Astfel, alegerea sacului de dormit se va face
întotdeauna luând în calcul temperatura de confort care ar trebui raportată la
temperatura nopții din timpul drumeției.
În funcție de acest criteriu, sacii de dormit se pot clasifica astfel123:
- Saci de vară: temperatura de confort de peste 1°C;
- Saci de 3 sezoane: temperatura de confort -12°C la 1°C;
123Clasificarea are caracter orientativ și poate fi găsită și cu alte valori de temperaturi de

confort, apropiate de cele de mai sus (n.a.).
291
- Saci de iarnă: temperatura de confort -20°C la -12°C;

- Saci de expediții: temperatura de confort sub -20°C.
Este bine să reținem faptul că temperatura de confort este influențată
de câțiva factori importanți, astfel:
- îmbrăcămintea utilizată în sac;
- existența/inexistența saltelei izolatoare sub sacul de dormit;
- posibilitatea hidratării cu lichide calde înainte de culcare;
- starea de oboseală avansată, care crește senzația de frig;
- sexul, femeile sunt mai friguroase decât bărbații;
- sacii cu glugă rețin mult mai bine căldura la nivelul capului;
- metabolismul, modul diferit în care fiecare persoană percepe sau
reacționează la temperaturile scăzute.
Referitor la umplutură, să avem în vedere faptul că sacul de dormit
trebuie să aibă o greutate cât mai scăzută și să ocupe cât mai puțin loc după
împachetarea în husa de compresie.
Chiar dacă în magazin pare că sacul, deși este husat, este foarte mare,
e bine să reținem că husa dispune de chingi care se strâng și astfel volumul
sacului se comprimă cu 40%. Astfel avem două tipuri de umpluturi, fiecare cu
avantajele și dezavantajele ei:
• umplutura sintetică:
- avantaje: cost scăzut, durată de viață mai mare; în condiții de
umezeală se comportă foarte bine;
- dezavantaje: inferioară umpluturii de puf la temperaturi scăzute, iar
puterea de termoizolație scade cu fiecare împachetare în husa de compresie.
• umplutura naturală (de puf):
- avantaje: greutate scăzută, capacitate de comprimare mai ridicată;
proprietăți de izolare foarte bune în condiții de lipsă a umezelii;
- dezavantaje: cost ridicat, contraindicată persoanelor alergice la puf;
la umezeală; pierde din capacitatea de izolare; durată de viață scurtă.
Referitor la formă, se va avea în vedere că există două tipuri:
- „mumie”: asigură o termoizolație mai bună deoarece se mulează pe
corp și, de regulă, are o greutate mai redusă;
- „plapumă”: pare mai comod, însă datorită deschiderii largi nu asigură
cea mai bună termoizolație, fiind recomandat pentru anotimpul cald, la
altitudini mici; are avantajul că poate fi desfăcut complet și folosit ca pătură;
este de semnalat faptul că există astfel de saci de dormit de familie, respectiv
pentru două persoane, avantajul fiind dat de faptul că la două persoane se
transportă un singur sac.
292
Planificarea drumeției
Muntele reprezintă tot ce are natura mai frumos, însă totodată
înseamnă pericole și riscuri care însă pot fi evitate printr-o planificare
adecvată a drumeției.
În acest sens, indiferent unde intenționați să mergeți în drumeție, țineți
cont de următoarele aspecte:
- în nicio situație nu plecați la munte fără echipamentul adecvat
anotimpului și condițiilor de teren din zona unde urmează să vă deplasați;
- înainte de a pleca în drumeție pe munte documentați-vă temeinic
asupra itinerarului, situației întreținerii marcajelor, gradului de accesibilitate,
existența porțiunilor dificile și asupra prognozei meteo; aveți în vedere că
prognozele au certitudine mai ridicată dacă termenul de analiză a
fenomenelor meteo este mai scurt, gradul optim de certitudine fiind până la
maxim 48 ore, indiferent de anotimp;
- nu plecați singuri pe munte chiar dacă cunoașteți bine traseul
respectiv, ci în grup de minimum 3 persoane, dintre care cel puțin una să
cunoască temeinic zona respectivă;
- înainte de începerea deplasării solicitați informații cabanierului cu
privire la marcajele de pe itinerarul pe care doriți să-l parcurgeți și despre
localizarea celui mai apropiat punct Salvamont;
- dacă starea de sănătate nu este în limite normale, se va amâna
plecarea, în caz contrar putând apărea probleme cărora cei bolnavi nu le-ar
putea face față, generând riscuri suplimentare pentru ceilalți membri ai grupului;
- este indicat ca rude sau prieteni să vă cunoască intențiile privind
itinerarul vizat, punctul plecare și estimarea timpului întoarcere;
- evitați consumul de băuturi alcoolice cu 24 ore înainte de plecare;
- întotdeauna, înainte de plecare, informați cabanierul asupra traseului
pe care intenționați să-l urmați.
Pentru planificarea unei drumeții montane de câteva zile este necesar
să aveți în vedere următoarele:
- în perioada de iarnă nu sunt recomandate începătorilor deplasările în
zonele montane cu altitudini peste 1200 m, depășirea acestui nivel necesitând
pregătire foarte bună în domeniu și echipament adecvat; perioada din an în
care drumețiile prezintă un grad scăzut de pericol este mai-septembrie;
- stabilirea echipamentului, în funcție de anotimp și prognoza meteo;
- este bine ca începătorii neînsoțiți de persoane experimentate, să evite
zonele ce presupun escaladă;
- studierea în prealabil a unei hărți cu zona unde urmează a se executa
deplasarea, pentru a se determina itinerariile de bază, cele de rezervă,
293
repere, cele mai apropiate localități sau așezări umane, sursele de apă și
refugiile. Recomand achiziția de hărți militare la scara 1:25.000, care au fost
desecretizate și puse în vânzare prin unitățile de evidență cadastrală a
teritoriului, deoarece, acestea au un grad ridicat de detaliere a formelor de
relief și detaliilor de planimetrie;
- echiparea cu o trusă medicală de urgență și revederea modului de
folosire și exploatare a componentelor acesteia;
- raționalizarea apei și alimentelor pe zile (repartizarea în pungi de
plastic), pentru a avea certitudinea că ajung până la finalul drumeției;
- calcularea timpului pe etape (urcare, staționare pe vârf, coborâre);
- echiparea cu minimul de materiale necesare asigurării traiului în
munte, vizând iluminarea pe timp de noapte (lanterna frontală care se poate
purta pe cap este indicată, cu suficiente baterii de rezervă), accesorii pentru
aprinderea și întreținerea focului, cuțit de mărime medie, recipiente pentru
fierberea apei, cort individual sau de grup, telefon GSM pentru urgențe;
- pentru diferite nevoi recomandăm saci de plastic (pentru separarea
hainelor murdare de cele curate sau a celor ude de cele uscate);
- cu toții trebuie să ne îngrijim de mediul înconjurător, fiind suficienți
sacii de plastic pentru propriile deșeuri (recipiente, ambalaje etc) care se vor
transporta până la primul loc de depozitare a gunoaielor;
- calculul traseului de urmat este indicat să aibă în vedere și
identificarea surselor verificate de apă pentru evitarea deshidratării; aveți în
vedere că la efort organismul uman are nevoie de un necesar de 250 ml
apă/oră; ținând cont de acest fapt, puteți calcula câtă apă să transportați între
sursele de apă de pe traseu;
Doresc, în final să fac câteva recomandări privind modul de hrănire pe
timpul drumeției:
- în dimineața dinaintea plecării evitați mâncărurile grele, cu grăsimi
suprasaturate, mezelurile de orice fel, ouăle; cafeaua, alcoolul și țigările;
pentru deplasare este indicat să aveți un mic pachețel cu alimente care nu se
depreciază ușor, au un conținut caloric ridicat și ocupă un volum cât mai
redus în rucsac;
- alimente indicate: fructe uscate, alune, nuci, biscuiți, ciocolată,
glucoză; câteva conserve sunt necesare ca rezervă de hrană pentru situații
neprevăzute ce pot necesita prelungirea deplasării/staționării pe munte.
Sursă utilizată: www.business.rol.ro
294
Cercetașii buzoieni PARTENERIAT
ÎN TABĂRĂ CU „RĂZEȘII LUI ȘTEFAN”
În 1907, între 27 iulie și 8 august, se organizează pe coasta de sud a

Angliei (insula Brownsea), o tabără pentru 20 de tineri în care se promova
prin educație nonformală spiritul de aventură, lucrul în echipă și progresul
personal, prin forțele proprii. Este momentul când a luat naștere Cercetășia,
o mișcare care, în scurt timp, a luat o amploare deosebită în toate regiunile
lumii, pe baza ideilor și idealurilor formulate în lucrarea „Scouting for Boys”,
scrisă de Baden Powell în 1908. Ideea inițială nu a fost aceea de a crea o
organizație pentru tineret, ci de a promova educarea caracterului așa-zis „de
cercetaș” – pe care apoi, organizații deja existente să le preia și să le
adapteze programului propriu.
În România, Gheorghe Munteanu-Murgoci, om de știință român, aflat
în vizită în Anglia, ia contact cu Cercetășia de aici, devenind principalul
inițiator și conducător al primelor grupuri de cercetași români. În 1912
apăreau primele grupuri de cercetași români (Blaj, Brașov, București) pentru
ca în 1914, datorită activității lor creative, să ia ființă Asociația Cercetașii
României, recunoscută oficial.
În timpul Primului Război Mondial, cercetașii români au dat o mână de
ajutor în spatele liniei frontului, fiind prezenți acolo unde era nevoie, înlocuind
sanitari, curieri, telegrafiști. În memoria celor ce au murit atunci, la Tecuci a
fost ridicat un monument, singurul din lume dedicat cercetașilor.
În 1922 Asociația Cercetașii României devine membru fondator al
Organizației Mondiale a Mișcării Cercetășești. În 1937, în urma ordinului de
abolire dat de regele Carol al II-lea, asociația își suspendă orice activitate.
Renăscută în 1990, Organizația Națională „Cercetașii României“
(ONCR), cea mai mare mișcare neguvernamentală de tineret din România
(peste 2.500 de membri care își desfășoară activitatea în 65 de grupuri), se
face repede cunoscută atât în țară cât și în străinătate, fiind reprimită în 1993
în Organizația Mondială a Mișcării Scout.
Despre această organizație, despre membrii ei și despre spiritul
„cercetășesc” este vorba în articolul ce urmează.
Redacția
Mulțumim pe această cale colegilor aflați în activitate, care s-au implicat
în acest proiect: Radu (colonel Radu Moscu), Jerome (plutonier adjutant Ionel
Pământ) și Cornel (plutonier adjutant Cornel Șerban).
295
Totul a început în urma unui telefon primit de la Petronela Petrea,

responsabil național pentru dezvoltare organizațională a ONCR, care ne-a
lansat provocarea de a participa la o tabără regională („camp” în limbaj
„cercetășesc”). Nu prea aveam idee ce se vrea (neștiind detaliile activității și
potența organizației), însă după câteva schimburi de informații cu Titus Hen,
șeful Centrului local al Cercetașilor României din Pașcani (organizatorul și
sufletul „camp-ului”), am înțeles ce ne va aștepta.
Ne-am făcut un plan de acțiune (ca niște foarte buni cercetași) și... cu
entuziasm și voie bună, la treabă! Am avut, așa cum era și normal, o întâlnire
de coordonare în luna iunie, pe meleagurile moldave, undeva printre dealurile
Hârlăului, la Poiana Deleni, acolo unde urma să se desfășoare activitatea.
Împreună cu Petrică, locotenent-colonel (r) Petru Bodnar și organizatorii
responsabili din partea ONCR am reușit să facem lumină în vălmășagul
organizatoric, chiar dacă ne-a plouat ca-n tinerețe (parcă cineva a vrut să ne
aducă aminte că asta e „vremea cercetașului” ). Am luat contact cu zona
„ostilităților”, am aflat detalii importante privitoare la scenariu (denumit
sugestiv „Răzeșii lui Ștefan”), participanții, resursele la dispoziție și impactul
educațional, mai ales că întreaga activitate se desfășura sub egida
sărbătoririi Centenarului Cercetășiei în România, simultan cu toate celelalte
„camp-uri” din țară.
Odată detaliile stabilite și sarcinile împărțite, nu mai aveam decât să ne
„facem lecțiile“ și să ne pregătim pentru tabără. Firesc au început să apară și
problemele, în special legate de instructori, materialele necesare și fondurile
bănești (farmecul și frumusețea vieții de cercetaș) pe care a trebuit să le
rezolvăm cu ajutorul dezinteresat al colegii noștri din activitate și al lui Gică
Stuparu (fost cercetaș).
Și uite așa, cu probleme și rezolvări, unele la „mustață”, a venit și
sfârșitul lunii iulie și data începerii taberei.
Am plecat cu Jerome cu o zi înainte pentru ședințele tehnice și
activitățile pregătitoare cu staff-ul taberei. Pe unii îi cunoscusem în iunie
(Petronela, Titus, Eugen), iar ceilalți s-au dovedit a fi oameni de aceeași înaltă
factură: serioși, atenți la detalii, neobosiți și permanent plini de idei
(Alexandra, Cristi, Dan).
A doua zi au sosit și ceilalți doi instructori ai noștri, Radu, Jerome și
Cornel și am trecut repede la treabă, căci erau multe de făcut. Nu vă spun ce
bună dispoziție și ce implicare am constatat în prima parte a zilei când cu toții
am curățat balta de vegetație, pentru a face un fel de culoar care să ne
permită să deplasăm cercetașii pe mijloacele improvizate (noroc că am avut
două bărci și niște grape speciale de drenat fundul apei).
296
După-amiază eu am plecat cu Titus să facem recunoașterea traseelor

pentru drumeție („hike” în limbaj cercetășesc) și verificarea comunicațiilor cu
punctele de verificare. Jerome a îndeplinit funcția de releu, asigurând
legătura dintre puncte și cu tabăra. Ne-am mișcat bine și am reușit să trecem
prin majoritatea punctelor de verificare, iar legătura radiotelefonică s-a
dovedit a fi, cum ne așteptam de altfel, cu sincope!
În acest timp, Radu și Cornel au ridicat azimutele pentru deplasarea pe
timp de noapte și au făcut crochiurile necesare patrulelor de cercetași. Ne-am
asigurat că nu vom pierde nicio patrulă în noapte - nu puteam exclude o
asemenea posibilitate - și am convenit de comun acord ca activitatea să se
desfășoare într-o poiană largă, iar fiecare patrulă să se deplaseze pe un
traseu alambicat ce unea punctele de verificare stabilite pe liziera pădurii.
Folosirea busolelor militare și utilizarea de către fiecare cercetaș a brățărilor
fosforescente urmau să diminueze posibilitatea rătăcirii și să asigure un
climat plăcut și distractiv.
După amiază au început să sosească loturile de cercetași ale
centrelor locale din Moldova, campul fiind dedicat cercetașilor „temerari”
(11-14 ani) și „exploratori” (15-18 ani). Organizarea primirii a fost originală,
adecvată scenariului. Dincolo de bannerul de lemn cu inscripția „Răzeșii
lui Ștefan” instalat la intrare, scenariul a fost unul atractiv și haios în
același timp: fiecare lot era întâmpinat de un „răzeș” echipat adecvat, care
vestea prin goarnă celorlalți „locuitori ai cetății” despre sosirea „răzeșilor”.
În câteva ore, toată poiana s-a umplut de corturi și de steaguri ale
centrelor locale participante.
La primul nostru contact direct cu Cercetașii României, am avut parte
de multe surprize plăcute. Una dintre acestea a fost faptul că toată „suflarea”
rostea în cor „Tatăl Nostru” înainte de fiecare masă, după care urma urarea
de poftă bună. Cu urarea de la servirea mesei era o chestie „grea”, căci Alex,
unul dintre „răzeșii” din Valea Lupului, fiind totodată și o „țestoasă atomică”
de frunte, era mai mereu primul care dădea tonul strigând „Poftă, Poftă”, la
care cei prezenți răspundeau în cor cu deviza cercetășească „Bunăăă!”.
Festivitatea de deschidere a taberei a avut acea magie specifică
cercetașilor din întreaga lume, presărată cu cântece, îndemnuri și devize
rostite de participanți. Cu acest prilej, noi am fost acceptați oficial în rândul
voluntarilor cercetași și am primit câte o eșarfă specifică, cu inscripția
„Voluntar”, purtată toată perioada. O astfel de deschidere oficială nu se putea
încheia altfel decât cu un foc de tabără pe măsură, unde, „Țestoasele
atomice”, patru temerari super-energici, nu au pierdut ocazia de a se da în
spectacol, așa cum de fapt era și cerința momentului.
297
Ziua I - Mama răniților

Prima zi de instruire a fost plină de activități, chiar dacă a fost o
frumoasă și însorită zi de duminică, care te îndemna la odihnă și a început
cu participarea la slujba creștină, conform principiului spiritual, de bază al
mișcării cercetășești mondiale. Între timp noi am organizat activitatea primei
secvențe de instruire, respectiv acordarea primului ajutor, chiar dacă am avut
dificultăți în a găsi crengile pentru confecționării de atele, cârje și tărgi.
Am reușit să organizăm șase ateliere distincte, încercând crearea unei
imagini cât mai clare cu privire la micile accidente ce pot apărea pe timpul
unui hike, în teren frământat, acoperit. Astfel, cercetașii au învățat să acorde
primul ajutor în cazul producerii de entorse, luxații și fracturi ale membrelor
inferioare și superioare, să efectueze hemostaza și să transporte un rănit pe
brațe sau pe targa improvizată.
Așa cum era de așteptat, cercetașii au fost încântați de cele învățate,
iar noi am fost impresionați de disciplina cercetășească.
Pentru descongestionarea zilei următoare, de comun acord cu Titus,
am modificat puțin programul și parte din activități au fost desfășurate și în
după amiaza primei zile. Jerome a fost principalul „vinovat” la atelierul de
confecționare a mijloacelor improvizate destinate trecerii cursurilor de apă.
Dincolo de denumirea prea pompoasă a activității, este de subliniat că ne-am
concentrat pe confecționarea de plute din peturi și deplasarea pe balta din
incinta spațiului de cazare. Scenariul de desfășurare a fost identic în ambele
zile, astfel încât dacă în prima fază toți cercetașii au dat dovadă de interes și
seriozitate maximă pe timpul confecționării plutelor, etapa a doua a făcut „toți
banii”, participanții distrându-se copios căci ce poate fi mai de dorit la sfârșitul
lui iulie decât o bălăceală serioasă!
Odată cu apropierea înserării am trecut la pregătirea ultimei activități
din prima zi de instruire, iar „răzeșii” erau tare nerăbdători să parcurgă
modulul de deplasare pe timp de noapte. În timp ce Radu a instalat liderii în
punctele de verificare, eu am rămas cu Jerome și Cornel să dăm toate
instrucțiunile necesare, explicând în detaliu ce presupune o astfel de
activitate, care sunt principalele funcțiuni în cadrul patrulei și ce anume
trebuie avut în vedere pentru a reuși deplasarea pe traseu.
Așa cum era de așteptat, chiar dacă explicațiile au fost completate cu
răspunsurile la întrebări, pe lângă patrulele care au reușit să parcurgă întregul
traseu și să identifice toate punctele din crochiu, au fost și patrule mai puțin
„norocoase”. Una dintre acestea a pornit în traseu, cu mult entuziasm
caracteristic vârstei, însă cu o eroare de 180, chestiune de care și-au dat
seama abia după parcurgerea primului segment din crochiu.
298
Ziua II - Plutire liberă spre adăpost

Ziua a debutat în forță, cu mai multe ateliere desfășurate simultan: eu
am condus atelierul de confecționare a adăposturilor improvizate, Radu pe
cel de orientare după detaliile din teren, iar Cornel și Jerome au avut parte
de distracția cea mare, conducând atelierul de confecționare a plutelor.
După masa de prânz, activitățile au continuat în aceeași organizare, cu
mențiunea că cercetașii exploratori au desfășurat alte activități, iar atelierul
de construire a adăposturilor s-a desfășurat spre seară, cercetașii urmând să
doarmă în bivuac. Dacă disciplina a fost o chestiune normală la cercetașii
temerari, fără să greșesc afirm că la exploratori asta a fost o provocare, de
altfel specifică adolescenților rebeli ai zilelor noastre, (parcă mai ieri am fost
și noi ca ei...) Degeaba am insistat ca imediat după masa de seară să
începem deplasarea spre locul de amenajare a bivuacului pentru a evita
construirea adăposturilor pe întuneric, am reușit să plecăm din locul de
campare abia după apusul soarelui.
Ceea ce merită spus este faptul că unii au reușit confecționarea
adăposturilor, insistând să respecte principiile de bază însă cu adoptarea
unor forme originale. Esențial este faptul că au petrecut cu certitudine o
noapte memorabilă. După finalizarea amenajării adăposturilor și pregătirea
pentru odihnă am făcut o scurtă ședință de instruire cu comandanții patrulelor
pentru clarificarea principalelor aspecte referitoare la drumeția de a doua zi.
Chiar dacă întrebările lor au fost pertinente, multe din răspunsuri nu și-au
găsit aplicabilitate a doua zi, cu toate consecințele ce au decurs de aici...
Dimineața, după răsăritul soarelui, m-am deplasat împreună cu Titus
să verificăm dacă s-au respectat măsurile de siguranță indicate, respectiv
dacă plantoanele sunt vigilente sau dorm în post. Ne-am furișat printre tufe
mari de ferigă și urzici ocolind locul de campare spre a ajunge într-o poziție
mai înaltă care să ne permită să observăm ce fac cercetașii. Ne-au
desconspirat câinii din zonă, dar un aspect pozitiv a fost faptul că o cercetașă
planton a venit la limita locului respectiv spre a vedea dacă nu cumva se
apropie cineva de bivuac, ulterior celelalte plantoane s-au deplasat în direcția
opusă pentru a asigura protecția circulară. Am constatat cu plăcere că au
înțeles ce înseamnă responsabilitatea asigurării securității celorlalți.
Ziua III – Dansând în ploaie
Odată cu dimineața, au început pregătirile tuturor pentru hike, drumeție
planificată de Titus a se desfășura pe două trasee distincte, conform grupelor
de vârstă. Așa cum se întâmplă de regulă, Murphy, cu legile lui, este prezent
atunci când nimeni nu se așteaptă! Chiar dacă am discutat seara, în detaliu,
cu comandanții patrulelor de exploratori, aceștia, cel mai probabil din
299
inocența vârstei, au respectat aleatoriu indicațiile primite, reușind, în final, să

parcurgă întregul traseu de peste 20 km în teren frământat și acoperit. Și
pentru că nu se putea întâmpla altfel, ar fi fost probabil anormal să nu plouă,
și încă torențial. Norocul exploratorilor a fost că Bahluiul s-a umflat după ce
au reușit să-l traverseze. Traseul nu a fost unul ușor, însă faptul că unii dintre
ei mai participaseră anterior la astfel de drumeții a fost un mare plus.
Eu am fost destinat să asigur cel mai îndepărtat punct de verificare,
unde nu era posibilă realizarea legăturii nici prin radio, nici telefonică. La un
moment dat, doi pădurari m-au anunțat că au primit o avertizare meteo de
furtună, sfătuindu-mă să plec pentru că altfel risc să nu mai ies cu mașina din
zonă decât peste vreo săptămână. Am mai stat vreo oră după care am plecat
cu rețineri în suflet căci știam din experiență cum este să ajungi la un punct
de verificare și să nu găsești pe nimeni, mai ales pe o vreme rea.
De aici încolo lucrurile au luat o întorsătură nedorită, însă finalul nu
putea fi altfel decât unul fericit. Ajuns într-o zonă cu semnal radio, l-am
contactat pe Jerome - radioreleul nostru - cerându-i să-i comunice lui Radu,
aflat cel mai aproape de punctul meu de verificare, să coboare și să aștepte
cercetașii (care oricum ajungeau ulterior la el). S-a dovedit că a fost o inițiativă
bună, deoarece exploratorii se opriseră sub un copac în zona unde trebuiau
să mă găsească și erau în confuzie privind ce urmau să facă în continuare.
Radu i-a însoțit ulterior, cu toții ajungând cu bine în tabără.
La scurt timp după ce am vorbit cu Jerome, am ajuns și eu în tabără
unde am aflat că una dinte patrulele de temerari s-a rătăcit, ca urmare a
confuziei create de multitudinea de drumuri din pădure și cel mai probabil din
cauza lipsei reperelor. Cornel mi-a comunicat prin stație că a plecat deja să-i
caute, iar noi am organizat în timp scurt o coloană de mașini cu care să ne
deplasăm în zonă pentru a trece la scotocirea pădurii.
Cum întotdeauna o rezolvare vine de la sine, unul dintre cercetașii din
grupul rătăcit, localnic, a venit cu ideea deplasării pe liziera pădurii până la
prima bornă forestieră, pentru că din datelor înscrise pe aceasta s-ar putea
stabili cu exactitate locul unde se găsesc. Odată borna identificată și datele
comunicate prin radio, Cornel s-a deplasat la mănăstirea din zonă și, cu
bunăvoința starețului, a împrumutat un microbuz. Contactarea ocolului silvic
care avea harta cu dispunerea bornelor în teren a dus la localizarea și
recuperarea patrulei în scurt timp. Și uite așa, uzi până la piele, dar mulțumiți
și fericiți, „răzeșii” au încheiat încă o activitate de pregătire.
………………………………………………………………………………………..
Cu regret, în dimineața zilei următoare ne-am pregătit pentru înapoierea
acasă. Numai că organizatorii au insistat să participăm la un moment festiv
300
dedicat prezenței noastre în tabără. Momentul a fost impresionant pe de-a

întregul, de la lozincile strigate de cei peste 100 de cercetași, adulți și copii,
și până la momentul strângerii mâinii fiecăruia dintre ei. Am profitat de
această festivitate ad-hoc și am înmânat principalilor „vinovați” de
participarea noastră câte o insignă a Asociației Cercetașilor Militari în
Rezervă și în Retragere (ACMRR), simbolul asociației noastre.
Chiar dacă unii membri ai ACMRR au fost sceptici referitor la
posibilitatea participării cu succes la o astfel de activitate, pot să afirm acum
că în final a fost un mare câștig pentru ambele părți: pentru asociație a fost o
oportunitate deosebită de a transmite tinerilor din experiența și cunoștințele
noastre și de a promova valorile împărtășite de toți membrii ACMRR, iar
pentru micii cercetași a fost o activitate inedită, din care au învățat multe și
mai ales au înțeles că cercetășia este o activitate completă și complexă.
Și în final, la „Centenar”
În faza finală a camp-urilor regionale cercetașii s-au deplasat la
Mogoșoaia, pentru campul național, elementul de vârf al tuturor
manifestărilor. Pe 1 August a avut loc deschiderea oficială a camp-ului
național unde au participat peste 800 de cercetași din țară și din străinătate,
inclusiv din Argentina. La această manifestare am avut onoarea să particip,
însoțindu-l pe președintele ACMRR, colonel (r) Viorel Drenea, fiind astfel un
prilej deosebit pentru dumnealui de a lua pulsul direct de la participanți cu
privire la impactul activităților organizate și desfășurate de noi. Și fiindcă am
ajuns mai devreme decât ora stabilită pentru deschiderea oficială, nu am
pierdut ocazia și am mers să-i vedem și pe „răzeși”. Ajunseseră și ei cu puțin
timp înainte și erau în plin proces de instalare a corturilor. Câțiva m-au
recunoscut și mi-au răspuns la salut „Răzeși − Gata oricând!”, zâmbind cu
gurile până la urechi.
Este în tradiția cercetașilor să nu rateze nicio șansă și, întâmplător sau
nu, consecvenți acestui principiu, la Buzău, în foarte scurt timp după aceste
activități, s-a înființat Centrul Local al Cercetașilor României cu denumirea
„Cercetașii din Țara Luanei”.
Acum, având cercetașii noștri la Buzău, nu pot decât să sper că va
exista o implicare mult mai numeroasă a membrilor ACMRR în acțiuni și
activități orientate spre educarea tinerei generații și transmiterea
cunoștințelor și valorilor care au făcut din noi, cercetașii militari, o specialitate
militară de elită.
301
CENTRUL LOCAL „CERCETAȘII DIN ȚARA LUANEI”, BUZĂU
Colonel Radu Moscu
Centrul local „Cercetașii din Țara Luanei” a luat ființă pe baza unei
colaborări mai vechi a Asociației Cercetașilor Militari în Rezervă și în
Retragere (ACMRR) cu Organizația Națională „Cercetașii României“ (ONCR)
și o fericită întâlnire, într-o dimineață de iunie 2013, la un semafor pe roșu, a
doi oameni, cu două autoturisme aflate pe același sens de mers.
− Ce faci în august? mă-ntreabă colonelul (r) Alexandru Rusu, lăsând
în jos geamul din dreapta.
− Sunt în concediu, zic eu, după ce cobor geamul din stânga.
− Nu vrei să mergi într-o tabără de cercetași prin zona Iașiului?
− Merg.
− Te mai sun pentru detalii.
− Aștept!
Și așa am fost sunat, pus în legătură cu colonelul (r) Gabriel Benescu,
responsabil de proiect și am pus la punct cooperarea. Toată tabăra fusese
realizată în Parcul Poiana Deleni, undeva mai sus de Hârlău. Și le-am luat și
pe fetele mele, Gianina (soția) și Anca (fiica, 8 ani la acea vreme).
I-am trecut pe cercetași prin orientarea turistică ziua și noaptea, prin
realizarea de adăposturi (cu probă peste noapte pentru cei mai mari,
exploratorii), primul ajutor, traversarea unei ape pe plute improvizate din
peturi și hike, un traseu de orientare prin pădure, cu posturi de control și probe.
După trei zile de lucru cu cercetașii ieșeni, ne-am pus întrebarea: la
noi în Buzău de ce nu avem un centru local? Ce-ar fi să ne apucăm să
facem unul, că dacă ne lăsăm pe baza altora, mai bine așteptăm sfârșitul
lumii. Zis și făcut.
Suie Radule fetele în mașină, ajungi acasă și începe cavalcada
telefoanelor. Văzusem statutul ONCR și că ne trebuiau cel puțin 5 adulți și 20
de copii. În două zile strânsesem acordul a 17 adulți și 33 de copii, fiind gata
de-un grup de inițiativă.
Altă problemă: cum să se cheme și grupul nostru, că trebuie să-l botezăm
cumva, nu? Să-i spunem Cercetașii Buzoieni, e prea banal; să-i spunem
Cercetașii Penteleului, prea ne legam de cașcaval. Și sună Gabi Benescu:
− Măi, voi ați auzit de Țara Luanei?
− Nu-i vecină cu Țara Bârsei? zic eu, să nu o dau din prima că nu știu.
− Nu! E la noi, în Buzău, în zona Colți, Bozioru. Ia vedeți, se potrivește?
302
Și s-a potrivit. Bine-nțeles, după ce am făcut muncă de cercetare (că

de-aia vrem să ne numim cercetași) și am aflat cine e Luana. Adică era, că
nu mai e decât în legendă. Ce-ar fi să ne numim „Cercetașii din Țara Luanei”?
Și așa ne rămase numele, până în ziua de azi...
Prima activitate importantă, fără de care nu aveam cum să ne punem
pe picioare, a fost stagiul de inițiere pentru lideri. Și au venit formatorii de la
nivel național Petronela și Delia Petrea de la Iași, cu Elena Lupoaea-Petrea
de la Brașov...
Și ne-am întâlnit, și-am făcut deschidere de an cercetășesc, și-am avut
și invitați și, cel mai îmbucurător, o mulțime de copii, de la lupișori la
exploratori și lideri.
Acuma, că veni vorba de terminologie de specialitate (nu știu ce-i aia,
da' sună bine), să vă spun cum stă treaba: lupișorii sunt cercetașii între 6 și
10 ani (poartă eșarfă galbenă), temerarii între 11 și 14 (eșarfă verde) și
exploratorii între 15 și 18 (eșarfă mov). Ar mai fi și seniorii, de 18 – 21 de ani
spre ∞ (a se citi cât te țin puterile), voluntari. Dacă aceștia doresc să-și aloce
din timp pentru a-l dedica celor mai mici, pot deveni lideri (eșarfă vișinie).
Adică să-i îndrume pe ceilalți cercetași.
Așa ne-am hotărât să depunem și „promisiunea” pe 8 decembrie 2013,
liderii mai întâi. „Promisiunea” este legământul prin care se angajează să
respecte legea cercetașului și să creeze o lume mai bună (www.scout.ro).
Ne-am adunat, am invitat pe Trompi, ca reprezentant al ONCR – organizația
mamă, reprezentanții ACMRR și preotul nostru, Romeo Ene, fiindcă așa se
cade, să avem „nașii” alături și binecuvântarea lui Dumnezeu.
Am trecut prin încercări de echipă, ne-am afirmat încrederea în șefa
grupului de inițiativă – Valentina Neagoe. Părintele ne-a binecuvântat, invitații
ne-au făcut urări, apoi am promis. Cum ce-am promis? Am promis cu toții
să respectăm, de acum încolo, legile cercetașilor (vezi site-ul
http://metodascout.wordpress.com/legea-cercetasului) și să-i învățăm pe alții.
Până aici a fost partea cea mai grea. Partea ușoară a urmat imediat, în
ianuarie 2014, când am început să ne organizăm pe patrule, pe grupe de
vârstă. Am realizat că avem doar lupișori și temerari. Foarte bine, am zis. Hai
la treabă!
Am găsit sediu pentru activități de sală, atunci când vremea nu ne
permite să ieșim afară, ne-am găsit pădure - Pădurea Crâng - în care să ne
apropiem de natură, așa cum îi stă bine unui cercetaș. Am început prin a ne
cunoaște, apoi am învățat cum se folosește busola, sfoara, briceagul,
amnarul și bricheta, cum să ne facem o spirtieră și brățări pentru
supraviețuire. Ba am mai învățat să punem și cortul, să ne facem rucsacul.
303
Cântece, povestiri, jocuri, nici astea nu sunt uitate. Ce e copilăria fără joc?
Oare nu prin joc putem învăța lucruri serioase? Am aflat că da.
Școala ne dă noțiuni despre viață, ne învață să vorbim, să calculăm, să
știm câte și mai câte. În cercetășie le punem în practică aproape pe toate. Și
ajungem să înțelegem de ce ne trebuie ceea ce ne dă școala. Un proverb
chinezesc spune: „Spune-mi și-am să uit. Arată-mi și s-ar putea să țin minte.
Implică-mă și am să înțeleg”. Ultima parte încercăm să o realizăm noi cu
cercetașii prin tot ceea ce facem.
Totul prin efort de echipă. Pentru că un cercetaș nu poate răzbi singur.
Patrula sa îi asigură succesul și-i dă puterea de a merge mai departe.
Și am luat iarna în piept, cu mic, cu mare, să vedem cine e mai tare:
noi sau ea. Ce-a ieșit, a fost o distracție pe cinste. Ne-am pregătit să mergem
în tabără la Diham, prima noastră tabără de cercetășie, în colaborare cu
Centrul Local Dimăncescu și Centrul Local Baden-Powell, ambele din
București. Am ieșit în Crâng, pe ninsoare, să ne măsurăm puterile cu Baba
Iarnă. Troienele serioase n-au rezistat în fața voinței de fier a cercetașilor.
N-am mai reușit să ajungem la Diham, pentru că s-au închis drumurile
împrejurul Buzăului. Dar cum s-a făcut vremea mai bună, am și plecat la
Râșnov, la cetate, să aflăm câte ceva din istorie. Și am găsit multă istorie, dar
și ceva din geografie, că zona e superbă. Și ne-am întâlnit și cu cercetași din
Centrul Local Gh. Munteanu-Murgoci, București.
Un moment emoționant a fost în martie 2014, când am mers cu trenul
la Râmnicu Sărat, să le ducem un mărțișor și să le bucurăm auzul cu un
cântecel celor din Azilul de bătrâni Alecu Bagdat. Pe lângă faptul că am văzut
bucuria, dar și lacrimile de nostalgie din ochii celor pe care i-am vizitat, unii
dintre cercetași au avut ocazie să meargă pentru prima dată cu trenul (puteți
zâmbi puțin, dar nu uitați că unii dintre noi au doar 6 – 7 anișori...).
După aia, ne întrebam noi, așa, într-o doară, într-o zi cu ploaie: oare nu
au trecut ceva luni bune de când ne-am născut? (de Centrul Local e vorba).
Păi cică se organizează depunerea promisiunii la Tecuci, la monumentul
cercetașului, singurul de acest fel din lume. Și noi, noi nu mergem? Că am
avea cercetași de-o ciorbă… ăsta… de-o promisiune. Hai și noi! Și ne-am
înscris. Și chiar ne-am dus.
Am decis să mergem doar cu temerarii în „camp” (tabără cu corturi, în
traducere liberă), că vremea o dădea a ploaie, urmând ca lupișorii să vină cu
părinții numai la depunerea promisiunii.
Ne-am hotărât, ne-am numărat, am pus rucsacurile (s-o spune rucsaci
oare?) în spate și... ne-am prezentat la tren. De la tren nu ne-au luat cu
taxiurile, că ploua, așa că am folosit TAB (transportul autonom pe bocanci).
304
„Camp-ul” fusese, inițial, organizat pe un teren de fotbal - gazonul e

moale la dormit pe el. Nu și atunci când e sub apă. După ce „șeful ploii” a
scăzut presiunea atmosferică și a verificat dușurile de tip nimbus (un tip vechi
de duș, care se mai folosește încă în amenajările exterioare permanente) în
mod inopinat, toată tărășenia s-a mutat într-o sală de sport (cazarea - hotelul
adică). Am dormit toți foarte bine, de la 2 la 5 dimineață. În restul timpului, se
auzea un zumzet permanent, nu știu dacă de la cei 200 de copii (încă nu erau
toți cercetași) sau de la caravana cu stupi de albine aflată la 3 km de noi. Dar
nu cred că de la copii… Ați mai auzit vreodată copii să zumzăie noaptea când
sunt în număr mai mare de 1?
Ei bine, de la ora 7, după masa de dimineață, hai la pădure, să facem
„hike” (citește drumeție cu peripeții). Am cunoscut actuali și viitori cercetași
(că mai aveau o zi până intrau și ei în rândul cercetașilor) din aproape toată
țara, s-au format patrule mixte și am lucrat și ne-am distrat. Apoi, în autobuze
și înapoi la hotel – pardon, la sala de sport. Apoi, la foc de tabără pe Insula
Cercetașului. Și s-a cântat și s-a strigat și s-a dansat...
A doua zi, cine-mi stăteau mândri în soare, cu steagul CL Cercetașii
din Țara Luanei în fruntea coloanei? Toți cei cu care am venit și încă și mai
mulți: au venit și lupișorii cu autocarul, așa că ne-am făcut o trupă serioasă.
Și hai prin oraș la statuie!
Am ajuns! Hai să ne aliniem – dați-vă un pic mai în spate, ba nu, hai
mai în față – chestii majore, de organizare. Și ne-am tot organizat așa, până
s-au terminat cuvântările și a venit șefa Centrului Local Tecuci (cred) cu
drapelul României și am repetat după spusele ei promisiunea de temerar și
pe cea de lupișor (că sunt diferite – în loc de lupișor spui temerar, ceea ce nu
e totuna). Și dă-i bucurie apoi, și dă-i cu procesiune prin oraș, cu eșarfe noi
la gât… pââână la autocarul, care ne aștepta, cuminte, acolo unde-l lăsasem.
Am mers și la Mărășești, la mausoleu, să vedem cu toții – unii pentru
prima oară – unde odihnesc eroii noștri din Primul Război Mondial.
Și uite așa, am devenit Centru Local cercetășesc în toată puterea
cuvântului, cu mai toți cercetașii cu eșarfă, ăsta, cu promisiune. Era vremea
să ne oprim? Poate că da, dar noi n-am știut și am început să facem și altele:
festivalul luminii la București, cuplat cu Noaptea Muzeelor, iar ultima ispravă,
un mini-hike în zona Mănăstirea Ciolanu.
Aici am făcut-o lată, mai degrabă lungă cred, că am luat și părinții cu
noi, să vadă ce fac cercetașii lor. Și au făcut adăpost, au făcut mămăliguță la
ceaun și copănele pe jar, au tras cu arcul și au jucat fotbal cercetășesc. Îi zice
doar fotbal, dar nu are treabă mingea cu piciorul, că are alte reguli. Cu toate
astea, a fost unul din cele mai apreciate jocuri.
305
Cum funcționăm? Încă din cotizații și ceva sponsorizări și donații din

partea părinților cercetașilor. Ne-am dori mai multe sponsorizări, să le putem
asigura cercetașilor și alte materiale cu care să lucreze: corzi și hamuri de
alpinism, mai multe arcuri și săgeți, închiriere de autobuze pentru deplasări
în alte zone, planșe de desen, acuarele, hrană, corturi și saci de dormit pentru
campuri interregionale sau naționale și multe altele.
În ceea ce privește liderii, munca de voluntariat este factorul primordial.
Cine dorește să facă bani, nu-i va găsi la cercetași. Satisfacția o găsești în
ochii celor mici, care spun imediat dacă le place sau nu ceea ce faci cu ei și
te prețuiesc nu pentru ceea ce vrei să pari, ci pentru ceea ce faci pentru ei.
Iar copiii sunt tot ceea ce avem mai scump…
Pentru cine vrea să ne vadă și să ne cunoască ne găsește și pe
Facebook, la adresa https://www.facebook.com/cercetasiintara.luanei/.
306
„TRAIN THE SCOUT LEADERS”

SAU CUM DĂM MAI DEPARTE DIN EXPERIENȚA NOASTRĂ
Ideea
Era o seară plăcută de sfârșit de iulie, anul de grație 2013. Tocmai
încheiasem sesiunea de instruire cu cercetașii României în cadrul campului
regional „Ion I. Onu” sub deviza „Răzeșii lui Ștefan”.
La ceas de seară, pe țârâit de greieri și în sunetele concertului broscar
din balta învecinată, câțiva lideri au dorit să ne împărtășească părerile și
opiniile lor despre activitatea desfășurată împreună. Elogii, cuvinte frumoase,
laude. La al doilea pahar de „vorbă” trecem la chestiile serioase, adică mai
exact cum a fost percepută activitatea în comun. Eugen (Nedelcu, lider de
cercetași de la Centrul Local „Sf. Dumitru” din Valea Lupului) tace cât tace,
dar până la urmă își varsă năduful:
− Oameni buni, eu unul am realizat după activitatea asta că suntem
cercetași doar cu numele, că ce știam noi despre cercetășie e cam subțire.
Unii au sărit să-l contrazică. El insistă și întreabă retoric:
− Am știut noi vreodată când e momentul să ne oprim din hike să facem
tabăra? Și ăsta este doar un exemplu... Hai să fim realiști și să ne întrebăm
dacă nu e cazul să fim noi instruiți mai întâi, pentru a fi în măsură să-i instruim
pe alții. Poate vom reuși, vreodată, să facem un program tip train the trainers
cu oamenii ăștia, care chiar au habar despre cercetășie.
Începutul
Era frig, cum e normal să fie la sfârșit de noiembrie, iar în 2017 a fost
as usual. Era spre seară când a sunat Eugen. Mai vorbisem la telefon în anii
din urmă, chiar pe subiecte surprinzătoare, care demonstrează cât de mult
contează să dăm mai departe ceea ce știm. Amintesc doar că, în urmă cu
ceva timp, m-a sunat și m-a anunțat plin de satisfacție că fiul lui Alex, a luat
examenul la Colegiul Militar „Ștefan cel Mare” din Câmpulung Moldovenesc.
Ideea era că patru copii dintre cei care participaseră la campul din 2013
condus de reprezentanții Asociației Cercetașilor Militari în Rezervă și în
Retragere (ACMRR), după contactul cu noi, au decis ferm ce carieră își
doresc și ce vor să devină: cercetași militari!
De data asta subiectul a fost oarecum surprinzător pentru mine, având
în vedere timpul trecut de la activitatea comună anterioară. Pe scurt Eugen
mi-a explicat că atât el, cât și alți lideri, au înțeles că este nevoie de o
307
schimbare de paradigmă în domeniul cercetășiei și vor să treacă de la nivelul

superficial la nivelul de bază cel puțin. A reluat în mare discursul din 2013, la
care a adăugat exemple din activitățile unde s-a făcut simțită lipsa unor
abilități ale liderilor. Atunci, de comun acord, am stabilit denumirea activității
și ne-a plăcut amândurora cum suna: „Train the Scout Leaders” (Instruirea
Liderilor Scout). Mi-am dat în principiu acceptul cu precizarea că derularea
unei noi activități necesită avizul Comitetului Director al ACMRR.
Cu prima ocazie am remis solicitarea echipei de conducere a asociației
noastre care și-a exprimat pe deplin deschiderea pentru continuarea activității
cu cei mai tineri cercetași.
Pregătirea
După primirea acordului, am avut multe discuții cu Eugen, dar și cu
Petronela (profesor Petrea, președintele Centrului Local „Sf. Dumitru”) atât
pentru a ne pune de acord în privința programului, mai exact ce se dorește
de la un asemenea program, dar și pentru a pune la punct detaliile
administrative și organizatorice, deloc de neglijat. De asemenea, tot atunci
am convenit de comun acord asupra locației de desfășurare a activităților, și
anume Complexul turistic „Poiana-Deleni”, județul Iași și perioadei de
desfășurare, 04 - 06.05.2018.
Am constituit echipa de instructori și, ca mai mereu în ultimii ani,
Jerome (Ionel Pământ, cercetaș militar în rezervă) și Fil (Ușurelu Filuță,
cercetaș militar în rezervă) și-au arătat disponibilitatea fără rețineri.
În baza discuțiilor purtate cu Eugen și Petronela, împreună cu ceilalți
doi instructori, în februarie a.c., am început să lucrăm la ceea ce se dorea a
fi un ghid care să cuprindă aspectele de bază necesare unui lider de
cercetași. Nu a fost simplu efortul de constituire a acestui ghid, deoarece
tematica diversă, pe de o parte, dar și personalul de instruit, pe de altă parte,
necesitau o abordare diferită. A fost necesar ca abilitățile și cunoștințele
noastre să fie transpuse pe hârtie într-o manieră „digerabilă”, fără acele
inflexiuni militare, atât de specifice meseriei noastre. Nu a fost ușor, dar s-a
demonstrat încă o dată că lucrul în echipă simplifică orice sarcină dificilă.
Pe la mijlocul lunii aprilie, documentul a fost finalizat și remis
destinatarilor spre tipărire. Au urmat alte discuții telefonice pentru clarificarea
aspectelor privind programul și, desigur, asigurarea materială, fără de care
nu ne-am fi putut derula activitatea.
Programul de instruire a fost organizat modular și a acoperit mai
multe tematici:
- Modulul 1: Primul ajutor și auto-ajutorul în condiții de izolare. Am
convenit să abordăm acele aspecte cu care se poate confrunta o patrulă de
308
cercetași pe timpul unui hike într-o zonă împădurită, la distanță de localități,

acesta fiind un scenariu viabil având în vedere mediul în care de regulă micii
cercetași își desfășoară activitatea;
- Modulul 2: Orientarea și deplasarea în teren necunoscut. Am
considerat oportun să ne limităm la câteva aspecte de bază privind
organizarea și executarea deplasării, cu accent pe deplasarea după un
azimut dat;
- Modulul 3: Bivuacul. Chiar dacă ne-am fi dorit mai mult, atât noi, cât
și participanții, datorită timpului relativ redus ne-am limitat la prezentarea
aspectelor de bază, iar practic au fost derulate punctual anumite activități
asupra cărora voi reveni mai jos;
- Modulul 4: Metodologia formării deprinderilor practice. Nu puteam
derula o astfel de activitate fără a include un astfel de modul, mai ales că, așa
cum s-a văzut ulterior, majoritatea participanților nu au avut un contact
anterior cu o instruire de acest tip.
Alături de modalitățile efective de desfășurare a instruirii, am căzut de
acord să repartizăm un timp redus noțiunilor teoretice și un timp mult mai
mare activităților practice, cu mențiunea că pentru predare se va utiliza un
proiector pus la dispoziție de organizatori.
Instruirea
Am plecat cu o zi înainte, adică pe 3 mai, deoarece era totuși nevoie
de un timp pentru recunoașterile în teren, chiar dacă zona era cunoscută,
fiind aceeași ca în anul 2013.
După ce ne-am cazat (în aceeași căsuță de lemn, cu tot confortul
necesar), am convenit zonele de recunoaștere pe baza programului deja
agreat cu organizatorii. Vremea a fost superbă, astfel că factorul meteo nu a
fost un impediment de această dată.
Deoarece am considerat că programul era destul de solicitant și nu
va permite executarea altor recunoașteri, am convenit de comun acord ca
tot atunci să fie dispuse reperele și să se facă măsurarea azimutelor
necesare deplasărilor în teren.
În dimineața următoare eram pregătiți pentru începerea primei
secvențe de instruire a liderilor.
În discuțiile purtate de-a lungul ultimelor luni am insistat cu Eugen să
discute cu fiecare participant în parte și să-i facă să conștientizeze
necesitatea punctualității la activități, începând chiar cu prima zi, aceasta fiind
condiția de bază pentru a ne putea atinge toate obiectivele de instruire
agreate. Am constatat cu satisfacție că liderii au reușit să se încadreze destul
de bine și să ajungă la timp la locație.
309
Activitatea a debutat cu prezentarea aspectelor organizatorice și

programului urmată de prelucrarea normelor de securitate în muncă și pază
contra incendiilor, activitate finalizată cu semnarea bine-cunoscutului tabel.
Am considerat că este de bun augur ca încă de la început să ne
prezentăm fiecare instructor în câteva cuvinte și apoi fiecare participant să se
prezinte, fiind de interes profesia fiecăruia. Domeniile de activitate foarte
diverse ale participanților au demonstrat că dragostea pentru cercetășie și
natură nu sunt legate implicit de profesia liderului. Am știut că va fi interesant
când am constatat că 3 lideri erau de profesie medici. Știam că urmau să
apară diferențe de percepție și abordare a modului de aplicare a tehnicilor de
prim ajutor, chestiune confirmată ulterior în derularea activităților.
Încheiată partea organizatorică, am trecut efectiv la instruire, pentru
început am discutat câteva aspecte pe care noi le-am considerat importante
cu referire la regulile de respectat în supraviețuire. Ar fi de menționat aici că
în toată perioada a fost un dialog continuu alături de principiile generale de
supraviețuire, modul de organizare a unei deplasări în teren necunoscut și aș
menționa că au fost de un real folos și discuțiile referitoare la modul de
echipare pentru deplasarea în natură, indiferent de anotimp.
A urmat instruirea în domeniul acordării primului ajutor.
Doresc să subliniez de la început că organizatorii au reușit să ne
asigure toate elementele necesare derulării instruirii la un nivel optim.
Chiar dacă am fost sceptic la început, deoarece Eugen mi-a spus că
au mai făcut module de pregătire în domeniul acordării primului ajutor și că
unii dintre lideri chiar au fost oarecum deranjați („iar facem primul ajutor???”),
abordarea noastră a fost mult diferită de ceea ce mai făcuseră anterior și
numărul mare de întrebări și discuții au relevat faptul că noua abordare chiar
a prezentat interes.
Este locul să precizez că doamnele medici au avut oarece
amendamente în mai multe rânduri, ceea ce era de așteptat. Aș aminti aici
episodul „garoului”, când, după prezentarea situațiilor și modului de aplicare,
una dintre doamne ne-a amintit pe un ton deloc prietenos că aplicarea
garoului este interzisă de mai bine de 10 ani în medicina de urgență,
compresia fiind modalitatea de realizare a hemostazei. Desigur că nu ne
puteam permite să contrazicem un cadru medical, numai că ne-am întrebat
retoric dacă și pentru cât timp se poate face compresia la o ruptură a arterei
femurale care are loc la mulți kilometri de orice localitate, în munte. De altfel,
intervențiile dumnealor de-a lungul perioadei de instruire au picat foarte bine
deoarece s-a putut face o distincție clară și argumentată între modul în care
acordă primul ajutor echipajul SMURD, care dispune de tot instrumentarul
310
necesar și liderul de cercetași, care are la dispoziție doar trusa de prim ajutor
de echipă, cea individuală și ce oferă mediul natural.
Comentariile au adus aspecte interesante în discuție și, chiar dacă
unele probleme abordate au fost inițial privite cu scepticism, în final au fost
acceptate ca reguli necesar a fi aplicate. Neclarități au fost destule, mai ales
din partea celor cu pregătire medicală alături de asigurarea mediului
antiseptic în condițiile acordării primului ajutor în natură. Aici s-ar cuveni o
paranteză, deoarece a fost importantă o întrebare referitoare la necesitatea
de a avea cinci prezervative în trusa de supraviețuire. Nelămurirea era legată
nu numai de destinația obiectelor în sine, ci și alături de numărul acestora.
Pentru a face „lumină” am enumerat acele utilități ale prezervativului strict
legate de acordarea primului ajutor, de utilizarea ca garou, ca element de
legătură pentru confecționat targa improvizată, ca legătură a atelelor pe braț
sau picior, până la utilizarea ca mediu antiseptic pe timpul intervenției pe o
rană deschisă.
S-a realizat cumva surprinderea la discuția referitoare la hipotermie,
afecțiune asupra căruia am insistat că apare mult mai frecvent vara, când se
neglijează hainele cu protecție termică, iar o ploaie rece în munte facilitează
apariția acestei afecțiuni în mod frecvent.
Chiar dacă toți au participat cu multă dedicație și seriozitate, buna
dispoziție a fost la cote maxime pe timpul instruirii practice privind transportul
accidentatului. Punctul maxim a fost constituit de micul scenariu în care un
cercetaș (rolul i-a revenit lui Jerome) are o fractură de femur și necesită a fi
transportat la calea de acces rutier, de unde va fi preluat de echipajul
SMURD. Pe timpul transportului cu targa improvizată Jerome s-a văitat de
mama focului, cerând din când în când morfină să-i atenueze durerea, dar
fără succes... Ar mai fi de spus că nu a fost neglijat factorul psihologic, foarte
important la acordarea primului ajutor unui copil, care suferă de multe ori mai
mult psihic, decât fizic în urma unei accidentări.
Cred că putem aprecia că după parcurgerea acestui modul s-a
schimbat percepția liderilor asupra modului de acordare a primului ajutor,
mai ales că partea practică a fost permanent derulată pe bază de mici
scenarii, care i-au pus în situații diverse: unii de a aplica ceea ce au învățat,
iar alții de a-și reaminti cele învățate anterior.
Modulul despre orientarea și deplasarea în teren a fost cel mai așteptat,
la partea practică participanții s-au arătat foarte interesați și au înțeles
importanța și complexitatea acestui domeniu, mai ales în situațiile în care
GPS sau aplicațiile de pe smartphone pot fi inutile din cauza lipsei semnalului
sau epuizării sursei de alimentare.
311
Din punct de vedere practic, acest tip de activitate s-a desfășurat în mai
multe sesiuni, pe diferite itinerare, fiind de menționat că patrulele constituite
din lideri au parcurs integral traseele stabilite, chiar dacă ritmul de deplasare
a fost ajustat funcție de condiția fizică și mai ales de vârsta participanților.
Un aspect important, asupra căruia am insistat cu fiecare ocazie, a fost
echiparea pentru deplasare, inclusiv modul de ajustare a rucsacului, dar și
organizarea deplasării, respectiv dispunerea în coloană a cercetașilor funcție
de condiția fizică și experiența în navigația terestră.
A fost regretabil faptul că în ultima seară, când era planificată
deplasarea pe timp de noapte, vremea s-a schimbat radical și am fost nevoiți
să renunțăm la activitate, urmând să fie derulată cu proxima ocazie.
Modulul în care am tratat bivuacul a stârnit un mare interes și, chiar
dacă unele aspecte erau relativ cunoscute, am avut destule „chestii” care au
făcut deliciul instruirii. Și în acest modul, ca și în celelalte, am alocat
activităților practice mult mai mult timp decât celor teoretice.
Liderii au construit adăposturi improvizate pentru un număr diferit de
cercetași, existând chiar solicitări de verificare pe timp de noapte dacă
asigură corect condiții de odihnă. Au fost reținute aspectele privind alegerea
unui loc optim pentru instalarea bivuacului, a detaliilor referitoare la tipurile de
focuri, când și pentru ce anume sunt utilizate, asigurarea condițiilor minime
pentru aprinderea și întreținerea focului.
Și dacă tot am vorbit și am învățat să facem un foc, am ajuns, desigur,
la etapa următoare, adică la pregătirea hranei. Aici, conspirând cu Eugen, am
realizat surprinderea participanților în ambele seri, pentru că fiecare a mâncat
ce a gătit, conform meniului prestabilit. Ne-am străduit să punem la cale ceva
nu foarte sofisticat, dar care să întrunească câteva condiții de bază: să fie
gustos, relativ ușor de gătit și mai ales distractiv.
Toate trei condițiile au fost îndeplinite!
În prima seară, la vatra cea mare din curtea complexului turistic, fiecare
și-a gătit o omletă la pungă, iar cei care au zis că nu le place omleta și-au
făcut ochiuri... Omleta a fost asezonată cum se cuvine, după gust, cu
verdeață, ceapă verde, brânză sau cabanos. Tot să mai fi fost! Cineva a
întrebat dacă poate face și acasă, dar fără pungă. Răspunsul a fost pozitiv,
alături de precizarea că punga asigură mediul antiseptic pentru că ar fi trebuit
utilizată apă din baltă, nu de la rețea, aspect irelevant acasă unde apa
potabilă este oricând la dispoziție.
Seara următoare s-a ridicat ștacheta și fiecare și-a fript un păstrăv la
țepușă. Concluzia a fost că dacă ai ce-ți trebuie și mai ales știi ce ai de făcut
în supraviețuire, precis nu vei îndura foamea și poți să mănânci pe săturate.
312
Nu se putea încheia acest modul fără ultima componentă a bivuacului

și anume apa. Aici lucrurile au fost relativ simple până la un anumit punct. Am
parcurs partea teoretică și au înțeles cu toții că este de preferat ca în nicio
situație să nu consume apă nefiltrată pe timpul activităților în natură, după
care am trecut la partea practică, adică la confecționarea bine-cunoscutului
filtru improvizat. Elementul filtrant activ era suficient de mult (s-au folosit
tăciunii rămași de la focul la care s-au preparat păstrăvii în seara trecută),
pietricele și nisip erau suficiente, iar apă de filtrat se găsea cu prisosință în
balta plină de mormoloci din curtea complexului turistic.
Construirea filtrelor a decurs fără prea mari probleme, la fel și filtrarea
efectivă a apei de baltă. Firesc, pentru a avea la final certitudinea lucrului bine
făcut, a urmat testul gustului. Desigur că nu puțini lideri, preponderent de sex
feminin, au avut brusc o reticență în a avea încredere în filtrul pe care fiecare
l-a improvizat. În atare situație, am solicitat tuturor colectarea întregii cantități
de apă într-o singură sticlă și, după ce eu am tras un gât zdravăn, am dat
sticla celorlalți spre a fi astfel convinși de eficacitatea metodei. Mai târziu
Eugen mi-a spus că el nu știa cum se va încheia acest exercițiu și dacă va fi
băută apa, așa că el deja băuse din apa lui filtrată înainte de a li se cere (la
câteva zile după încheierea activității l-am sunat pe Eugen să aflu dacă era
cineva care a acuzat oarece simptome posibil cauzate unui sistem digestiv
sensibil de apa filtrată, dar răspunsul lui a fost ferm negativ, așa că aceasta
a fost încă o activitate lipsită de evenimente neplăcute).
Ultimul modul, cel de metodică, a fost de fapt o prezentare teoretică a
principiilor și metodelor care stau la baza formării deprinderilor practice,
aspect foarte important și de altfel, din ce am înțeles, neabordat anterior. De
asemenea, a fost evident interesul pe această problematică, a cărei
importanță nu poate fi contestată.
O astfel de activitate nu se putea încheia, conform uzanțelor, decât cu
un exercițiu de verificare. Nu a avut o complexitate ridicată, dar a existat, din
nou, elementul surpriză. Patrulele, echipate pentru deplasare, au primit
azimutele, fiecare patrulă fiind nevoită să parcurgă un itinerar diferit, cu o
durată de circa 50 minute.
Toate patrulele s-au deplasat pe traseele stabilite, au ajuns la final și
cu toții erau fericiți că au încheiat cu bine această convocare de pregătire.
Numai că... După ce s-au relaxat și au început să schimbe impresii
odihnindu-se în iarbă, fiecărui lider de patrulă i-am înmânat o foaie cu un
scenariu. Mai aveau de parcurs o etapă a exercițiului despre care atunci au
aflat. Scenariul prevedea că patrula, aflată în deplasare pe curba de nivel a
unui deal a provocat o alunecare de grohotiș, toți membrii patrulei fiind
313
accidentați și suferind diverse traume. Se cerea acordarea primului ajutor și

transportul răniților grav sau imobili până la calea de comunicație aflată cam
la 700 m, în vale. Cu un marker, am însemnat fiecare membru al fiecărei
patrule rănile din scenariu, revenind liderului patrulei să decide fiecare ce
rană are. Cu toată seriozitatea scenariului, nici de această dată nu a lipsit
buna dispoziție.
Momente hilare au fost destule, situații dificile create de unii lideri au
existat, dar cu toții au reușit să îndeplinească și această cerință. Aș
exemplifica prin transportului rănitului cu targa improvizată în condițiile în care
cei patru cercetași care asigurau transportul erau toți răniți la mâna dreaptă,
deci au fost nevoiți să ducă targa numai cu stânga. Problema a fost mai
complicată pentru cei de pe partea stângă a tărgii, neputându-se folosi de
mâna dreaptă. Și cum simțul umorului a fost aproape permanent la un nivel
înalt, unul dintre cercetași, care avea simulată secționarea arterei brahiale la
brațul stâng, și-a pus un garou și a respectat aproximativ regula de a se
dispune un bilețel privind reperele de timp, însă conținutul înscrisului a fost
sensibil schimbat, așa cum se poate observa în fotografie.
La finalul instruirii, prin grija Comitetului Director, am înmânat fiecărui
participant un Certificat de participare și un ecuson cu însemnele ACMRR,
care poate fi purtat pe cămașa de cercetaș, atestând faptul că liderul
respectiv s-a pregătit cu instructorii ACMRR.
Bilanțul a fost scurt și eficient, toți participanții întrebând când se va
derula următoarea etapă de instruire, pentru nivelul avansat, indicator clar nu
numai al faptului că experiența și cunoștințele noastre au o mare aplicabilitate
în mediul civil, în cazul de față în activitățile Cercetașilor României, ci și al
faptului că obținerea succesului la o asemenea activitate presupune multă
muncă organizatorică și mai ales seriozitate.
Ar mai fi adăugat în încheiere faptul că unul dintre lideri, după bilanț,
l-a abordat pe Jerome deoarece a dorit să facă niște aprecieri susținând că
este surprins de faptul că cei trei instructori au făcut o instruire coerentă, cu
toții participând la fiecare predare, completându-se permanent, fără a exista
vreo sincopă sau stare de tensiune, fiind evident că este o echipă omogenă
de instructori cu experiență.
În loc de epilog
Ne-am despărțit cu sincere îmbrățișări și speranța că vor mai exista și
alte astfel de ocazii.
Am pornit mașina pe versurile cântecului „Treceți batalioane române
Carpații” cântat de „corul” liderilor cercetași ieșeni, drept mulțumire probabil
pentru tot ceea ce am reușit să facem împreună.
314
Ne întrebam pe drumul de înapoiere cu câte vor rămâne și mai ales

câte vor aplica. Nu a durat mult până ne-am lămurit.
La sfârșitul lunii august m-a sunat din nou Eugen, care dorea să-mi dea
mai multe detalii privind efectele instruirii desfășurate de noi în luna mai.
Tocmai ce se înapoiase de la campul național al cercetașilor care s-a
desfășurat într-o zonă deloc prietenoasă, respectiv masivul Retezat.
Ne-a mulțumit pentru toate câte a învățat de la noi și mi-a dat câteva
exemple care au scos în evidență cu claritate diferența între patrula lui și
celelalte patrule participante:
- a fost patrula care s-a deplasat permanent compact, cu viteză
constantă, cu halte luate la durate de timp bine definite; urmare a acestui
aspect, au reușit să-și conserve energia, nivelul de oboseală, la sfârșit de zi
fiind mult redus comparativ cu al celorlalți;
- au ajuns la locul stabilit pentru înnoptare în timp util, astfel că au avut
suficient timp pentru instalarea corturilor pe lumină;
- având asupra lor un rând de echipament de rezervă, așa cum
discutasem, au evitat îmbolnăvirea, având cu ce să se schimbe traseul fiind
parcurs și în condiții de ploaie.
La final, m-a întrebat direct, aspectul rămânând în continuare deschis:
− Pe când derulăm etapa de instruire avansată?
Uitându-mă la fotografia de grup făcută la sfârșitul activității și văzând
numai fețe zâmbitoare după tot efortul solicitant, cred că oricine poate trage
cu ușurință o singură concluzie: le-am plăcut!
315
PASIUNEA DE CERCETARE NU ARE VÂRSTĂ
Colonel (r) Mihai-Luigi Burcă
Era sfârșitul lunii aprilie, perioada în care îți faci planuri pentru Paști,
pentru zilele libere de 1 Mai, pentru tot ceea ce înseamnă schimbarea anuală
a stării de spirit de iarnă, pregătindu-ne pentru vară. Da, pentru unii dintre noi
primăvara este, uneori, doar un interludiu al verii. Vara cea cu vacanțe, cu
plecări în diferite locuri, cu așteptarea lunilor iulie și august când ne vin rudele
din străinătate și avem ocazia să mai petrecem ceva timp cu cei apropiați de
suflet, dar departe în lume.
Totul a început cu un simplu telefon. Un bun prieten și fost coleg
cercetaș m-a sunat spre sfârșitul lunii aprilie. Nu era un lucru ieșit din comun,
pentru că mereu găsim motive să mai stăm de vorbă, chiar și la telefon. De
data asta, motivul telefonului a fost puțin diferit.
După o discuție normală pentru cei ce au avut privilegiul de a împărți o
conservă atunci când le era foame și de a tremura împreună atunci când le
era frig, am fost întrebat dacă am disponibilitatea și plăcerea de a face un
voluntariat pentru o tabără de cercetași-copii, pentru a împărtăși o fărâmă din
experiența noastră de cercetași militari. Deși Jerome (pentru că despre el
este vorba) mi-a spus că am ceva timp de gândire, am luat decizia pe loc, și
anume de a participa. Iar asta chiar dacă totul se suprapunea pe o perioadă
în care aș fi avut ocazia de a petrece mai mult timp cu familia, pentru că
tabăra era în perioada 30 aprilie – 4 mai.
Cred că acum este momentul să fac o confesiune. Perioada în care am
activat ca instructor cu diferite grade didactice a fost una dintre cele mai
frumoase din carieră. Nu pentru că am avut niște realizări deosebite (au fost,
dar în alte momente am realizat lucruri mai importante) ci pentru că mi-a
plăcut în mod deosebit ceea ce am făcut, adică să încerc să îi învăț și pe alții
din ce știam. Mi-a plăcut relația pe care am avut-o cu cel care trebuia modelat,
dar mi-a plăcut și să văd crescând rezultatul muncii mele.
Ca urmare, m-am urcat în tren pentru a ajunge din București la Buzău
dimineața, astfel încât deplasarea cu autovehiculul lui Cristi să ne permită să
ajungem în Iași la orele prânzului. Eram patru, ca în romanul „Cei trei
muschetari”: trei buzoieni, Ionel Pământ (zis Jerome), Filuță Ușurelu și Cristi
Iacob și un bucureștean, subsemnatul.
Sincer, orașul Iași l-am văzut de la distanță. Aproape de intrarea în
oraș era o pădure unde a fost amplasată tabăra. În tabără, aproximativ 240
316
de copii de diferite vârste, din toate colțurile țării, veniți cu liderii lor.
Organizatorii asiguraseră în locul unde s-a campat, servirea mesei și cadrul
pentru diferite activități comune.
După o mică ședință tehnică împreună cu organizatorii și liderii de
grup, am trecut la activitățile practice. Ideea era ca, prin verificări în diferite
puncte de lucru, cercetașii să fie atestați pentru 9 competențe, care odată
obținute să le permită atingerea unui nivel superior în ierarhia organizației.
Noi, ca foști militari am preluat deplasarea cu busola, lucrul cu harta în
teren, amenajarea de adăposturi și pregătirea și aprinderea unui foc
pentru prepararea hranei.
În acel moment, au început provocările. Pentru asta, trebuie să mai
prezint unele aspecte. Copiii aveau vârste între 9 și 19 ani. Fiecare primise o
listă cu materiale necesare, dar fiecare a înțeles cum a vrut. Dar, mai presus
de orice, toți, fără excepție, doar prin simpla prezență la activitate, au
demonstrat o serie de calități excepționale, cum ar fi o mai bună înțelegere a
naturii, o voință deosebită și, cel mai important, dorința de a fi mai bun.
Pentru mine, care eram la atelierul de orientare cu busola, prima
surpriză a venit când am început să le verific ceea ce noi numeam asigurarea
materială, adică busolele. Inițial am constatat că nu toți au busole. Ulterior,
după o verificare la nivelul loturilor, am constatat că doar aproximativ
jumătate aveau. Din busolele disponibile, unele erau de tip breloc, adică total
neadecvate pentru o deplasare în pădure. Lista poate continua. Seara, când
s-a încheiat activitatea, la ședința cu instructorii și liderii de grup, am propus
ca pentru a doua zi, când activitatea va continua, să schimbăm abordarea, în
sensul că ar fi indicat să facem învățare și nu verificarea cunoștințelor și
deprinderilor. În ce mă privește asta a schimbat multe.
Și astfel a început a doua zi. Am avut din nou marea mulțumire de a
face schimb de cunoștințe cu persoane dornice de învățare. Am avut din nou
plăcerea de a vedea oameni care înțeleg nevoia de a fi mai buni. Ca
instructor, mereu am apreciat dorința de învățare atunci când am întâlnit-o.
Plăcerea a fost și mai mare deoarece am avut ocazia să lucrez cu un alt
segment de vârstă decât eram obișnuit. Totuși, cred că mai corect ar fi să
spun „cu alte segmente de vârstă”. De la copiii cu mintea ca un burete, gata
să absoarbă avizi orice noi cunoștințe, până la adolescenții cu personalitate
în formare, dorință de afirmare și nevoia de a ieși în evidență prin toate
mijloacele la dispoziție.
Din acest moment aș dori să le spun tinerii cercetași.
Numitorul lor comun era legat de faptul că se simțeau și doreau să fie
cercetași. Până la această experiență am considerat că noi, cercetașii militari
317
suntem altceva decât copiii din organizația „Cercetașii României”. Ideea se

baza pe faptul că, în timp ce cercetașii militari au misiuni mai bine sau mai
puțin bine determinate, ceilalți sunt doar o ceată dornică de aventură.
Dar mi-am dat seama că, dacă nu am fi avut și noi acel spirit de
aventură, nu am fi fost cercetași militari. Nu am fi putut rezista acelor ani de
greutăți, de plecări multe și dese, de cărat zile în șir echipamentul prin munți.
Dacă ne uităm în urmă, fiecare vom vedea că am avut alături de noi colegi
care, la un moment dat, au realizat că nu sunt făcuți să fie cercetași și s-au
mutat pe alte funcții sau în alte unități. Pentru mine, am făcut o statistică
neștiințifică și a rezultat că, după venirea în unitate, în cel mult trei ani
rămâneau doar jumătate din cei veniți. Unii nu făceau față, alții nu mai doreau
așa ceva. Rămâneau doar cei fericiți să fie suficient de sănătoși și puternici
pentru a face față vieții de cercetaș. Rămâneau cei care erau făcuți să fie
cercetași și se simțeau cercetași.
A fi cercetaș, înainte de toate înseamnă să te simți cercetaș, să
gândești ca un cercetaș și să te porți ca un cercetaș.
Chiar și în pauză cercetașii au reflexul (necondiționat) de a se regrupa
și a-și asigura zona de staționare.
Am realizat că nu suntem chiar atât de diferiți, doar modul de
manifestare este puțin diferit.
Noi foloseam minimul de resurse disponibile pentru a nu ne demasca
prezența. Tinerii cercetași o fac pentru că au înțeles că utilizarea eficientă a
resurselor este o cale de a-și asigura un viitor într-o natură protejată.
Noi ne acopeream urmele pentru a nu fi descoperiți. Tinerii cercetași
muncesc pentru a lăsa locurile așa cum le-au găsit, astfel încât și alții să se
bucure de frumusețile naturii așa cum le-au văzut ei.
Noi foloseam lemnele de foc uscate oferite de pădure pentru a nu lăsa
semne ale trecerii omului pe acolo. Tinerii cercetași le folosesc pentru că au
învățat că și plantele au viața lor, iar dacă o plantă a murit, nu trebuie să ucizi
o alta pentru a-ți fi cald.
Noi consumam din alimentele oferite de pădure pentru că trebuia să
supraviețuim. Tinerii cercetași consumă pentru că au înțeles că o resursă
perisabilă dispare dacă nu o întrebuințezi, iar tu vei fi nevoit să consumi
altceva ce poate că nu este așa de ușor de obținut.
Noi ne bucuram de clipele de odihnă în mijlocul naturii. Tinerii cercetași
au învățat că a te odihni în mijlocul naturii te încarcă de energie.
Noi rămâneam cercetași doar dacă eram suficient de puternici și
sănătoși pentru a face față, iar tinerii cercetași rămân cercetași pentru că își
doresc cu adevărat acest lucru.
318
Am constatat că toți cei prezenți sunt dornici să învețe, așa că, din acel
moment totul a mers foarte bine. Am continuat formarea deprinderilor cu
tinerii cercetași și îmi place să cred că plăcerea a fost și pentru ei, nu doar
pentru noi, băieții mari.
După masa de prânz, am avut o mică surpriză din partea naturii: a
început ploaia. Pentru cercetașii militari știm cu toții că nu poate avea loc o
ieșire în teren fără să avem parte de „vremea cercetașului”. Pentru tinerii
cercetași, această expresie a fost încă un lucru pe care l-au învățat, dar sunt
sigur că o vor ține minte. Totuși, natura a ținut cu noi și ne-a mai dat și pauze
atunci când a fost nevoie. Pentru că tinerii noștri colegi urmau să plece în
teren, iar în noaptea următoare să și-o petreacă în adăposturi improvizate.
După o repriză sănătoasă de ploaie, au fost constituite patru grupuri
pentru deplasare și au plecat prin pădure până la locurile de campare, pe o
distanță de aproximativ 16 km. Între timp noi, cercetașii militari, am rămas cu
instructorii lor pentru o ședință organizatorico-metodică.
Acum a venit partea grea. Așa cum se spune că soldatul cel mai dificil
este ofițerul, la fel și aici, cei mai dificili elevi au fost profesorii. Pentru că
majoritatea erau profesori de meserie. Totuși, am reușit să ne descurcăm
captându-le atenția cu aspecte pe care ei nu au avut ocazia să le cunoască.
Am profitat de experiența noastră și le-am împărtășit lucruri legate de
organizare, echipare, constituirea dispozitivului de deplasare, camparea în
diferite locuri, deplasarea în teren accidentat și altele.
Interesant este că, fără o planificare anterioară, am beneficiat de ajutor
din partea terenului și a situației și am constatat din nou, cu plăcere, că
„norocul ajută mințile pregătite”.
Primul ajutor a venit din partea terenului. Activitatea avea loc la
marginea unei păduri, pe un teren în pantă ușoară, cu o râpă în apropiere.
Așa că, am avut toate condițiile pentru a putea aborda mai multe aspecte ale
deplasării și campării în diferite terenuri. Pentru că fiecare dintre noi și-a ales
independent de ceilalți echipamentul, am putut să le arătăm practic mai multe
variante de echipare și mai multe tipuri de echipament, scoțând în evidență,
totodată, avantajele și dezavantajele alegerilor făcute, precum și utilitatea în
diferite terenuri.
Iar pentru că întotdeauna apare faimoasa expresie „ți-am spus eu”, am
avut surpriza neplăcută să ne argumentăm una din cerințe. La un moment
dat, discutam despre ceea ce noi numeam asigurarea medicală și evacuarea
medicală. Pentru cei prezenți, asta se rezumă la o trusă de prim-ajutor și
eventual o targă improvizată. Am petrecut mai bine de o jumătate de oră
detaliind ce trebuie să conțină o trusă medicală, cum se folosește și cum se
319
poate improviza pentru asistența medicală de urgență. Totuși, instructorii au

fost destul de contrariați de insistența noastră pe linia evacuării medicale. De
la cum se face o evaluare empirică, la posibilitățile de evacuare oferite de
serviciile medicale, până la modul în care se face evacuarea unui rănit într-un
loc de unde să poată fi preluat de o ambulanță. Unii chiar au spus că ei nu
au nevoie de asemenea nivel de detaliere...
Iar acum a venit surpriza mai puțin plăcută. La încheierea ședinței de
pregătire, am constatat că o cercetașă suferise o entorsă pe traseu și fusese
adusă înapoi în tabăra de bază cu autoturismul de teren al unuia dintre
voluntari. Din acel moment, nu au mai fost comentarii pe tema evacuării
medicale. Sunt convins că toți instructorii care participaseră la pregătire au
înțeles insistențele noastre. Partea bună este că fata accidentată s-a
recuperat fără probleme.
În general, cooperarea cu instructorii a decurs bine pe timpul ședinței,
iar ulterior și mai bine. Cu riscul de a fi cârcotaș, vă pot spune că am avut
parte și de atitudine direct ostilă din partea unui instructor cu poziție înaltă în
ierarhia organizației la nivel național, care a avut grijă să ne transmită prin
intermediari că „el nu cooperează cu militarii”. Din păcate, expresia asta este
des folosită de reprezentanții Crucii Roșii Internaționale, atunci când merg
într-o zonă de conflict. Totuși, aceiași „necooperanți” nu au nicio ezitare să
solicite de la trupele ONU protecție pentru ei sau pentru convoaiele lor. Cu
toate acestea, în continuare, ei nu cooperează cu militarii...
După încheierea instructajului, am mers în teren la locurile de campare
provizorii și, pentru că noi eram patru instructori iar ei erau împărțiți în patru
echipe situate în diferite locuri, am putut să ne ocupăm fiecare de câte o
echipă. Împărțirea a fost dată de înțelegerile la nivel local cu Romsilva, iar noi
nu am putut decât să ne bucurăm, pentru că la activitățile precedente nu am
putut acoperi toate punctele de lucru.
Confecționarea adăposturilor improvizate și traiul în condiții de relativă
izolare au fost o altă lecție complexă pentru tinerii cercetași, chiar dacă și la
acest capitol au avut nevoie de ceva sprijin de la noi. Au învățat să aleagă
lemnele pentru adăposturi, au fost nevoiți să facă o vatră de foc bună pentru
gătit și, peste noapte, au învățat ce trebuie făcut pentru a nu le fi frig. O
exemplificare interesantă a cunoștințelor teoretice.
Dimineața, când au strâns echipamentul și se pregăteau pentru
deplasare, am avut din nou mulțumirea de a vedea doar fețe zâmbitoare.
Zâmbeau pentru că au fost în stare să își facă un adăpost cu minim de
resurse. Zâmbeau pentru că au învățat diferențele între o vatră de foc
amenajată ca la carte și una pe care chiar să o folosești pentru prepararea
320
unui ceaun de mâncare. Zâmbeau pentru că au fost suficient de grijulii astfel

încât să doarmă bine pentru că „așa și-au așternut”. Și ceea ce este mai
important, zâmbeau pentru că, în lipsa televizorului și a telefonului, au avut
ce discuta la lumina focului și în întunericul adăpostului.
Dimineața, la una dintre echipe, a fost prezentă și Televiziunea
Română, prin Studioul Teritorial Iași. Cum era inevitabil, unul dintre noi a fost
solicitat să spună câteva cuvinte. Acum a intervenit unul din reflexele pe care
ți le faci în mulții ani de cercetășie: să nu fii văzut. Am reușit să depășim
vechile temeri, așa că Jerome a fost nevoit să vorbească în numele nostru.
Pot spune că s-a descurcat de minune, iar unul dintre mesajele transmise a
fost aprecierea noastră pentru acești copii cu adevărat deosebiți.
După strângerea materialelor a urmat deplasarea la tabăra de bază, iar
tinerii cercetași au mai învățat de la noi două lecții medicale. Prima a fost
tratarea unei arsuri cu albuș de ou, iar a doua a fost căutarea și înlăturarea
căpușelor. Dacă pentru prima am avut o elevă cu arsură la mână și o
instructoare cu arsuri solare, pentru cea de-a doua lecție trebuie să îl
menționez pe Filuță, care a avut prezența de spirit să aducă o trusă pentru
îndepărtarea căpușelor și a fost suficient de priceput să o folosească. După
un început sfios (unele căpușe erau în locuri mai puțin așteptate), la sfârșitul
„Acțiunii Căpușa”, am făcut un bilanț din care a reieșit că mulți cercetași au
adus cu ei din deplasare una sau mai multe căpușe. Iarăși nelipsita „am spus
eu”, pentru că la pregătirea instructorilor făcută cu o zi înainte, am făcut
precizarea că eu prefer să car cortul decât să improvizez un adăpost, doar
pentru a fi protejat de diferite insecte, cum ar fi țânțarii sau căpușele. Din nou,
sunt convins că toți instructorii și-au amintit lecția și au memorat-o.
Practic, odată cu revenirea la tabăra de bază, puteam spune că
activitățile mai importante s-au încheiat. Totuși, tinerii cercetași ne-au arătat
încă o dată puterea și dorința lor de a face lucruri frumoase. Cu energia
specifică vârstei, au demonstrat că pentru ei cele mai importante lucruri abia
urmau, iar ele pot fi cuprinse într-un singur cuvânt: distracția.
Ce rost are să dormi la cort în pădure dacă nu faci focul, nu cânți și nu
te simți bine? Gazdele au avut grijă ca și această parte să fie realizată cât
mai bine în condițiile existente, organizând o estradă muzicală deoarece o
discotecă este întotdeauna binevenită. Încheierea taberei a avut loc în
mijlocul pădurii, în zona de campare, iar acolo tinerii cercetași au făcut tot
posibilul pentru a impresiona audiența cu diferite momente distractive.
Datorită libertății de a-și alege tema, am avut plăcuta ocazie de a ne bucura
de momente muzicale, scenete, pantomimă și dans deosebite, fiecare
încercând să își valorifice ceea ce considera a fi talent nativ sau în formare.
321
Bineînțeles că și Mama Natură a avut spectacolul ei, intervenind cu o

nouă repriză de ploaie la sfârșit, parcă pentru a testa dorința tinerilor cercetași
de a continua cu discoteca. Așa cum se spune: misiune îndeplinită. Testarea
a fost un succes, discoteca a avut destui doritori.
După încă o noapte în tabăra de bază, tinerii cercetași au început să
strângă corturile și echipamentul, pentru ca apoi să înceapă deplasarea către
casă. A fost o nouă mulțumire măruntă pentru noi, cercetașii militari, atunci
când unii dintre ei au venit să ne spună că, după ce au aplicat ce l-am spus
despre împachetat echipamentul și pregătit rucsacul, acum au mai mult loc
și se simt mai bine la mers.
Ca o concluzie, trebuie să spun că am avut marea plăcere să lucrez cu
niște tineri deosebiți. Niște tineri care, pe lângă setea de cunoaștere, au dat
dovadă că doresc să protejeze natura pentru generațiile viitoare. Da, am spus
bine: acești copii au învățat să se gândească deja la generațiile următoare.
Am avut plăcerea să lucrez cu niște copii care nu s-au speriat de o ploaie ce
părea să nu se mai termine. Am avut plăcerea să lucrez cu niște copii pentru
care cuvântul „abandon” părea să nu existe.
A fi cercetaș este o pasiune pentru o viață. Sunt convins că unii dintre
ei, la un moment dat, vor deveni cercetași militari. Cu astfel de cercetași, am
încredere în faptul că profesia de cercetaș militar va fi la adevărata ei valoare,
iar noi, cercetașii militari, putem să ne aducem contribuția la crearea noilor
generații de cercetași.
A fost o experiență deosebită și, în funcție de posibilități, dacă se va
mai ivi ocazia, o voi repeta cu o mare plăcere.
322
Cercetașii buzoieni TEHNOLOGIE
VEHICULELE AERIENE FĂRĂ PILOT

- Prezent și viitor –
Colonel (r) ing. Ion Militaru
Un vehicul aerian fără pilot - UAV (Unmanned Aerial Vehicle), cunoscut

și sub denumirea de „dronă”, este o aeronavă pilotată de la distanță - RPA
(Remotely Piloted Aircraft), iar Organizația Aviației Civile Internaționale - ICAO
(International Civil Aviation Organization) îl definește ca fiind un avion fără
pilot uman la bord. Zborul acestuia este controlat fie în mod autonom, de
calculatoare de bord programate, sau de la distanță, e către un pilot de la sol
sau din alt vehicul. Lansarea și recuperarea UAV-urilor se realizează cu
sisteme automate specifice sau de către operatori externi de pe teren.
Misiunile pe care le pot îndeplini sunt considerate ca fiind prea „plictisitoare,
periculoase sau costisitoare” pentru aeronavele cu pilot.
Dacă până de curând dronele erau utilizate exclusiv în domeniul militar,
ca urmare a evoluției tehnologice, ele ar putea deveni foarte rapid
omniprezente în multe alte domenii. De la agricultură și arheologie până la
jurnalism, dronele promit să transforme profund, în deceniile următoare, o
serie de domenii, marcând o schimbare fără precedent a vieții cotidiene.
Clasificare
UAV-urile de obicei, se încadrează în șase categorii funcționale (deși
platformele aeronavelor multirol sunt din ce în ce mai răspândite):
- țintă de antrenament (simulează un avion sau o rachetă inamică);
- recunoaștere (furnizează informații din spațiul de luptă);
- combat (asigură capacitatea ofensivă pentru misiunile de mare risc);
- logistică (concepute special pentru operații logistice);
- cercetare și modernizare (dezvoltarea în continuare a tehnologiilor
specifice UAV);
- civile și comerciale (concepute pentru aplicații civile și comerciale).
Pot fi, de asemenea, clasificate în funcție de raza de acțiune și
altitudinea de zbor:
- Operate manual: 2.000 ft (600 m) altitudine, la cca. 2 km rază de acțiune;
- Compacte: 5.000 ft (1500 m) altitudine, până la 10 km rază de acțiune;
- Tip NATO: 10.000 ft (3000 m) altitudine, până la 50 km rază de acțiune;
- Tactice: 18.000 ft (5500 m) altitudine, cca. 160 km rază de acțiune;
- MALE (altitudine medie, autonomie mare): până la 30.000 ft (9000 m)
altitudine și o rază de acțiune de peste 200 km;
323
- HALE (altitudine mare, autonomie mare): peste 30.000 ft (9100 m)

altitudine și rază de acțiune nedeterminată
- HIPERSONIC (de mare viteză): supersonic (Mach 1-5) sau
hipersonic (Mach 5 +), 50.000 ft (15200 m) sau altitudine suborbitală, rază de
acțiune de peste 200 km;
- ORBITAL: orbita scăzută a Pământului (Mach 25+)
- CIS lunar: pentru transferul Pământ-Lună;
- CACGS: UAV cu sistem computerizat de ghidare pe traiect.
Armata Statelor Unite ale Americii folosește un alt sistem al nivelurilor
de clasificare a UAV - urilor sale. Conceptul modern al vehiculelor aeriene
fără pilot militare americane este de a dispune de diferite sisteme de
aeronave, care să conlucreze în sprijinul personalului de la sol.
- Nivelul N / A: Mini / Micro UAV. Rolul este completat de BATMAV
(Wasp Block III);
- Nivelul I: altitudine joasă, autonomie mare. Rolul este asigurat de
Gnat 750 și RQ-11B Raven B;
- Nivelul II: altitudine medie, autonomie mare (MALE). Rolul completat
în prezent de către MQ-1 Predator, MQ-9 Reaper și ScanEagle;
- Nivelul II +: mare altitudine, autonomie mare. UAV convențional (sau
HALE UAV). Altitudine: 60.000 la 65.000 de picioare (19.800 m), mai puțin de
300 de noduri (560 km / h) viteza de zbor, de 3.000 de mile marine (6.000
km) rază de acțiune, capacitatea de timp-la-stație de 24 ore. Rolul completat
în prezent de către RQ-4 Global Hawk;
- Nivelul III: mare altitudine, autonomie mare, greu detectabil. RQ-3
Darkstar a fost inițial destinat pentru a îndeplini acest rol, acum ocupat de
RQ-170 Sentinel și sistemul tactic RQ-7 Shadow.
Niveluri Armata US
- Nivelul I: UAV mic. Rolul ocupat de către RQ-11B Raven.
- Nivelul II: Rază de acțiune mică / UAV tactic. Rolul ocupat de către
RQ-7B Shadow 200.
- Nivelul III: Rază de acțiune medie / UAV tactic. Rolul completat în
prezent de către MQ-5A / B Hunter și IGNAT / IGNAT-ER, dar trecerea la
Extended Range Multi-Purpose (ERMP) MQ-1C Gray Eagle este evidentă.
Armata SUA preconizează, în cadrul sistemelor de luptă (FCS),
viitoarele clase de UAV-uri:
- Clasa I: Pentru unități mici (echipe, grupe, plutoane);
- Clasa II: Pentru companii;
- Clasa III: Pentru batalioane;
- Clasa IV: Pentru brigăzi.
324
Sisteme de avioane fără pilot

Un sistem de avioane fără pilot (UAS) include stații de la sol și alte
elemente în afară de aeronava propriu-zisă. Termenul a fost folosit pentru
prima dată în mod oficial de către FAA la începutul anului 2005 și, ulterior,
adoptat de către Departamentul Apărării.
Un astfel de sistem cuprinde 4 elemente funcționale:
- Componenta aeronavă;
- Componenta dirijare;
- Componenta analiză;
- Componenta mentenanță.
Rolul fiecărei componente este stabilit în funcție de tipul sistemului, dar
și de tipul misiunii realizate de către fiecare sistem în parte.
Dronele în domeniul militar
Prima utilizare a dronelor într-un conflict militar a avut loc în 1982, în
războiul din Liban, când armata israeliană a trimis astfel de aeronave fără
pilot pentru a studia sistemele de apărare siriene și pentru a acumula datele
necesare distrugerii lor.
Succesul înregistrate de armata israeliană a reaprins pasiunea armatei
americane pentru UAV - uri. De altfel, una dintre cele mai cunoscute drone
folosite azi de armata SUA, Predator, este inspirată de un design israelian.
Ca urmare a dezvoltării sistemului GPS (Global Positioning System),
ce permite navigarea cu acuratețe oriunde pe glob, dronele pot fi folosite pe
toată planeta, fiind controlate de piloți (componenta de dirijare) aflați în bazele
militare de pe teritoriul SUA.
Pentru că dronele prezintă numeroase avantaje față de aeronavele cu
pilot, ele au devenit o armă esențială în arsenalul armatei americane. În
2001, când SUA a declarat starea de război în urma atacului terorist din
11 septembrie, armata americană deținea 50 de drone. Astăzi, numărul
acestora se ridică la 7.500, iar oficialii americani intenționează să extindă
rețeaua globală de drone, urmând să finanțeze acest proiect în dauna
programelor convenționale.
În ultimul deceniu, dronele au devenit un instrument cheie al forțelor
armate americane și al CIA. Rolul lor e dovedit de faptul că în 2009, primul
an din mandatul de președinte al lui Barack Obama, acesta a ordonat mai
multe atacuri cu drone decât predecesorul său George W. Bush în toți cei 8
ani de mandat.
Astăzi, aproape 40 de drone Predator sunt în aer în orice moment,
survolând zonele fierbinți ale globului. Pentagonul va cheltui cca. 5 miliarde
de dolari anual pe drone, iar numărul piloților antrenați să conducă de la sol
325
aceste UAV - uri este deja mai mare decât cel al piloților specializați în
avioane de luptă și bombardiere.
Țări din întreaga lume urmează modelul american, dronele devenind o
componentă esențială a forțelor armate. Domeniul militar nu este, însă, singurul
ce înregistrează transformări importante ca urmare a apariției dronelor. Aceste
aeronave fără pilot încep să fie folosite în tot mai multe domenii.
Utilizări civile ale dronelor
Dacă inițial dronele erau fabricate în exclusivitate de companiile din
domeniul apărării, costul acestora ridicându-se la câteva milioane de dolari,
astăzi există pe piață numeroase variante, inclusiv drone mici și ieftine, ce
pot fi controlate cu ajutorul unor sisteme de telecomandă sau chiar a
smartphone-ului.
Ca urmare a costului redus al achiziționării unei drone simple (sau al
construirii ei), aceste aeronave fără pilot încep să fie folosite tot mai mult și în
afara forțelor armate.
În SUA, numeroși amatori și-au construit drone sau au cumpărat astfel
de aparate. Mulțumită lor au fost identificate utilizări ale dronelor în scopuri
publice. În Texas, un pasionat al tehnologiei a descoperit cu ajutorul dronei
sale că o uzină de procesare a cărnii deversa ilegal tone de sânge de porc
într-un pârâu din apropiere. Imaginile surprinse de camera atașată dronei au
susținut plângerea înaintată de persoana respectivă agenției de mediu, care
a sancționat compania.
În California, agențiile imobiliare au început să folosească dronele
pentru a filma și fotografia din aer proprietățile de lux, materiale mult mai
convingătoare permițându-le să obțină un preț mai bun pentru acestea.
Practica este atât de răspândită, încât poliția din Los Angeles s-a văzut nevoită
să lanseze un avertisment, cerând operatorilor dronelor să nu încalce legislația
FAA (agenția federală ce reglementează spațiul aerian). Totuși, polițiștii nu au
cum să sancționeze operatorii dronelor dacă acestea zboară sub plafonul de
120 de metri (400 de picioare), unde regulile FAA nu se aplică.
Ca urmare a unei legi adoptate recent de Congresul american, spațiul
aerian care este astăzi rezervat avioanelor cu pilot va deveni disponibil
dronelor civile, începând cu 2015. O dată ce dronele vor avea acces la spațiul
aerian disponibil astăzi avioanelor, se așteaptă ca numărul acestora să
crească exponențial. Conform specialiștilor FAA, în 2020 peste 30.000 de
drone vor survola teritoriul Statelor Unite.
Dronele sunt deja folosite pentru paza granițelor SUA și urmează să fie
folosite în scurt timp și de organizațiile de pompieri (spre exemplu, pentru a
lupta împotriva incendiilor de pădure).
326
FBI-ul și Poliția Statelor Unite folosesc deja dronele. În iunie 2011 a fost
înregistrată o premieră: prima arestare asistată de o dronă. Poliția din Dakota
de Nord dorea să găsească 3 infractori probabil înarmați, membri ai unei
grupări antiguvernamentale, ce se puteau afla oriunde pe o suprafață de 12
kilometri pătrați. Pentru că doreau să evite o confruntare armată, au solicitat
Agenției Vămilor și Patrulelor de Frontieră să trimită una din cele 8 drone
Predator, dronele-spion folosite de armata SUA în Afganistan și Pakistan.
Drona trimisă de agenția federală i-a găsit rapid pe infractori, iar
senzorii atașați au descoperit că aceștia nu erau înarmați, astfel că poliția
s-a putut apropia pentru a-i aresta.
De atunci, dronele Predator au efectuat peste 25 de zboruri pentru
forțele de poliție, FBI și DEA (agenția antidrog). Pentru că nu pot fi auzite sau
văzute, ele oferă avantaje considerabile departamentelor de poliție în
comparație cu elicopterele, astfel că experții se așteaptă ca dronele să fie
adoptate pe scară largă, numărul dronelor civile urmând să-l depășească în
scurt timp pe cel al dronelor militare.
Un alt avantaj al dronelor îl reprezintă costul. Recent, departamentul
de poliție din Los Angeles a achiziționat 12 elicoptere noi la prețul unitar de 1,7
milioane de dolari. Spre comparație, o dronă de tip Qube concepută de
compania AeroVironment special pentru forțele de ordine costă doar 40.000
de dolari. "În mod cert, vrem să folosim drone, și o vom face îndată ce FAA va
clarifica regulile de utilizare a acestora", a declarat comandantul Bob Osborne.
Dronele vor fi folosite pentru asigurarea securității în cadrul unor
evenimente sportive, sociale sau de altă natură, a unor obiective economice
sau private, traficul auto și naval precum și multe altele.
Dronele în alte domenii
În Uniunea Europeană există deja planuri pentru folosirea dronelor în
scopul monitorizării modului de utilizare a subvențiilor de către agricultori. În
2011, Uniunea Europeană a plătit 44 de miliarde euro ca subvenții agricole,
iar conform legilor comunitare trebuie inspectate anual cel puțin 5% din
suprafețele cultivate cu ajutorul acestor fonduri.
Dacă inițial aceste inspecții erau efectuate de personal autorizat, tot
mai multe țări au apelat la imaginile din satelit pentru a verifica dacă fermierii
îndeplinesc condițiile pentru acordarea subvențiilor și apoi dacă le folosesc
conform condițiilor stabilite. Inspecțiile din satelit sunt de 3 ori mai ieftine
decât cele efectuate la fața locului de inspectori, astfel că în 2010 peste 70%
dintre verificări au fost realizate cu ajutorul imaginilor surprinse de sateliți.
Acestea pot fi uneori înșelătoare, fiind totodată greu de obținut în țările cu
vreme în general nefavorabilă.
327
Acum, dronele încep să fie văzute ca o potențială soluție pentru

inspecțiile agricole. Spre deosebire de sateliți, acestea pot fotografia din
diferite unghiuri, iar imaginile surprinse sunt mai detaliate. Dronele au început
deja să fie testate în Catalonia, în sudul Franței și în Italia, urmând să fie
folosite la scară largă în anii următori. Pentru aceasta, însă, va fi nevoie de
schimbarea legislației europene, momentan fiind permisă utilizarea dronelor
doar până la o distanță de 500 de metri de operator.
Dronele au început să fie folosite și în Japonia, dovedindu-se utile atât
în agricultură, unde au ajutat la automatizarea procesului de irigare și stropire
a recoltelor cu pesticide, cât și în investigarea accidentelor, precum în cazul
centralei nucleare de la Fukushima, unde au fost folosite pentru a evalua în
condiții de siguranță avariile și adopta oportun decizii.
O altă întrebuințare a dronelor vine din Rusia, unde arheologii folosesc
aceste aeronave pentru a filma siturile cu ajutorul camerelor cu infraroșu,
materialele obținute fiind utilizate pentru crearea unor modele 3D
computerizate ale structurilor identificate sub sol.
Sea Shepherd, o organizație ecologistă ce militează împotriva vânătorii
de balene, folosește drone pentru a identifica vasele japoneze ce capturează
și ucid cetaceele. Noua tehnologie le-a permis ecologiștilor să descopere anul
acesta flota japoneză înainte ca aceasta să-și înceapă misiunea de cercetare.
„Putem acoperi sute de kilometri de ocean cu aceste drone, ce s-au dovedit a
fi un instrument esențial”, a explicat Paul Watson, comandantul vasului Steve
Irwin, folosit de Sea Shepherd pentru a împiedica vânătoarea de balene.
Noua eră a jurnalismului – „Drone journalism”
Un alt domeniu pe care dronele promit să-l transforme este cel al
jurnalismului. În Statele Unite, țara cu cele mai multe drone, facultățile de
jurnalism au început deja să pregătească studenții pentru această nouă etapă
a meseriei de ziarist.
„Ideea nu datează de mai mult de un an. Prima oară când am văzut
această idee aplicată a fost în Polonia, în timpul unui protest, când cineva a
folosit un mini-elicopter controlat de la distanță pentru a filma evenimentul”, a
explicat Profesorul Matt Waite, fondatorul Drone Journalism Lab din cadrul
Universității din Nebraska.
Cu ajutorul dronelor se pot obține imagini inaccesibile reporterilor aflați
la sol, iar prețul acestor aeronave este unul rezonabil. Recent, dronele au fost
folosite pentru a capta imagini în timpul protestelor desfășurate în capitala
rusă, Moscova, împotriva fraudelor electorale.
Una dintre primele instituții media care a folosit dronele în cadrul
reportajelor a fost ziarul digital The Daily, care a obținut cu ajutorul acestora
328
imagini video în care se putea observa efectul devastator al unor fenomene

meteo, incidente în cadrul unor evenimente sociale, politice și sportive.
Dronele au fost adoptate și de către paparazzi, care au descoperit că
pot obține cu ajutorul lor imagini la care altfel nu ar avea acces. Pe Coasta
de Azur, unde își petrec vara numeroase celebrități, dronele sunt deja un
instrument esențial în arsenalul fotografilor.
Afectează dronele dreptul la intimitate?
Există temeri justificate în acest sens.
Raoul Felder, un avocat din New York specializat în divorțuri, afirmă că
„dacă israelienii pot folosi dronele pentru a da de urma teroriștilor, atunci cu
siguranță un soț va putea folosi o dronă pentru a-și urmări soția când aceasta
pleacă din casă la ore târzii”.
De altfel, specialiștii care lucrează la conceperea dronelor pentru
armată se gândesc deja la modul în care acestea pot fi utilizate de către
populație.
Missy Cummings, un fost pilot al marinei SUA, actualmente profesor la
MIT (Massachusetts Institute of Technology), lucrează alături de studenții săi
la conceperea unei drone personale, de dimensiunile unei cutii de pizza.
Rolul dronei comandate de compania Boeing este de a însoți soldații pe
câmpul de luptă și de a-i avertiza atunci când identifică un potențial pericol.
Cummings afirmă că aceeași dronă ar putea avea nenumărate aplicații civile.
„Un părinte ar putea să o folosească pentru a urmări copiii în drum spre
școală, ca să se asigure că ei ajung acolo în siguranță, iar școlile ar putea
folosi dronele pentru a-și supraveghea perimetrul”.
Dacă dronele ar putea afecta dreptul la intimitate prin omniprezența lor,
același lucru ar putea avea și consecințe pozitive. Andrew Stobo Sniderman
și Mark Hanis, cofondatorii Genocide Intervention Network, au argumentat
într-un articol publicat în New York Times, că dronele ar putea servi la
prevenirea genocidelor prin faptul că pot filma din aer incidentele în care sunt
încălcate drepturile omului, făcând imposibil de ascuns masacrele precum cel
petrecut în Srebrenica în 1995.
Viitorul dronelor - roboții autonomi?
Următorul pas pe care armata americană îl are în vedere este dotarea
dronelor cu capacitatea de a identifica singure țintele inamice, fără nicio
intervenție umană.
Momentan, decizia folosirii armelor cu care sunt dotate dronele din
spațiile de luptă este luată în urma analizei temeinice a situației de către pilot
și alți decidenți, însă cercetătorii americani lucrează la conceperea unor
sisteme apte de a lua decizii autonome.
329
La granița dintre Coreea de Sud și Coreea de Nord există deja „paznici

robotizați” capabili de decizii autonome. Sistemele „Super aEgis 2” pot
detecta un om de la 2,2 kilometri distanță, indiferent de vreme și pot ataca
inamicii cu o mitralieră de calibrul 12,7 mm.
În viitorul apropiat dronele vor deveni autonome, putându-și identifica
inamicul cu ajutorul unor algoritmi sofisticați, pentru ca apoi să îl atace cu
întreg arsenalul de arme din dotare.
Ronald C. Arkin, autorul studiului „Governing Lethal Behavior in
Autonomous Robots” finanțat de armata americană, afirmă că „autonomia
letală este inevitabilă”. SUA nu este singura țară în care se desfășoară
cercetări în acest domeniu, China investind de asemenea sume importante.
Armata SUA estimează că în 2030 drone de dimensiunea insectelor,
dotate cu camere și senzori, vor fi folosite pentru spionaj. Această previziune
ar putea deveni realitate chiar mai devreme de 2030: o echipă de cercetători
de la laboratorul de microrobotică al Harvard a creat, cu ajutorul unei
imprimante 3D, o mini-dronă de dimensiunile unei monede, numită Mobee.
Toate aceste eforturi par să contureze un viitor în care cerul va fi
împânzit de mii de drone integrate în viața de zi cu zi.
Este începutul unei noi epoci – „epoca dronelor”.
Bibliografie
http://www.descopera.ro/Drona – „ochiul din cer” care vede tot
http://en.wikipedia.org/wiki/Unmanned_aerial_vehicle
330
TEHNOLOGIA 5G – UN NOU PAS SPRE VIITOR
Ce este 5G și ce va aduce nou?

Într-o perioadă relativ scurtă, generațiile de telefoane mobile124 au avut
o evoluție uluitoare: 0G→ 1G→ 2G→ 2.5G→ 2.75G→ 3G→ 3.5G→ 3.75G→
3.9G/3.95G→ 4G→ 4G/4.5G→ 4.5G/4.9G
5G este numele generației a cincea de tehnologie de rețele celulare
fără fir, aceasta fiind succesoarea tehnologiei 4G.
Viteza joacă un rol critic în experiența de navigare pe telefon
Dacă vreți să transmiteți conținut în high-definition, o conexiune 3G vă
oferă suficientă viteză, în vreme ce, cu 4G puteți transmite cu ușurință video
la 1080 pixeli. În teorie, 5G poate oferi viteze cu până la 100 de ori mai mari
decât 4G. Practic, cu o acoperire bună, poți transmite video 4K de pe telefon
sau să ai o lățime de bandă de 100 Gb/ secundă.
5G folosește frecvențe care nu sunt aglomerate de dispozitive disponibile
la această oră pe piață. Acest principiu nu se aplică și la dispozitivele 4G și 3G
deoarece folosesc același spectru, provocând interferențe sau zgomote.
5G evită aglomerarea rețelei prin folosirea frecvențelor diferite care
rămân neaccesate, lucru ce ajută rețeaua să atingă viteze mai bune, precum
și distorsiuni și zgomote foarte scăzute. Spre deosebire de turnurile 4G care
proiectează semnal la 360 de grade, antenele 5G sunt uni-direcționale,
ducând la o interferență scăzută cu alte semnale prezente în aceeași zonă.
Tehnologia 4G a fost un pas important în evoluția vitezelor de transfer
a datelor, chiar dacă o nouă tehnologie este deja lansată și așteaptă cu
răbdare să apară rezultatele implementării.
Dar ce este 5G și ce aduce această nouă tehnologie?
5G este noua generație a tehnologiei mobile wireless, aflată încă în
fază de dezvoltare, care promite să fie chiar mai spectaculoasă decât 4G și
124
Telefonul a devenit portabil la 20 februarie 1942, când americanul Donald M. Mitchell a
cerut eliberarea unui brevet pentru telefonul său mobil, „Radio portabil pentru transmisie și
recepție”. Dispozitivul transmitea pe unde scurte, avea o rază de acțiune limitată și cântărea
nu mai puțin de 2,5 kg. Au mai trecut 35 de ani până când telefoanele mobile au început să
fie folosite pe scară largă, de oamenii obișnuiți. Inventatorul primului telefon mobil este
considerat dr. Martin Cooper, fostul manager de sistem din cadrul companiei Motorola.
Primul apel de pe un telefon mobil a fost făcut de Cooper la 3 aprilie 1973. Abia în 1983
Motorola a prezentat primul telefon mobil comercial din lume, Dyna TAC 8000X. Astăzi,
telefonia celulară sau mobilă se bazează pe standardul de comunicații și rețeaua GSM.
331
să revoluționeze accesarea internetului, dar care nu se va rezuma doar la

telefoanele mobile ci și la orice alt dispozitiv inteligent (aparatură industrială
și casnică, vehicule, senzori etc).
5G este o tehnologie de comunicații care va utiliza o nouă interfață
radio și o arhitectură de rețea nouă.
Principalele caracteristici care o diferențiază de tehnologiile anterioare
sunt: eficiența spectrală superioară, care permite debite de date superioare,
latența scăzută, utilizarea unor benzi de frecvențe noi din domeniul undelor
milimetrice, convergență între fix și mobil.
Ce va aduce 5G în plus față de 4G?
• Viteză mult mai mare de transfer
Cea mai importantă caracteristică a tehnologiei 5G este viteza
incredibilă de acces la internet. Doar ca termen de comparație, 4G oferă o
viteză maximă, ideală, de 1 Gbps (în prezent, viteza maximă ce se poate
atinge în condiții ideale de mediu este de aproximativ 250 Mbps) în timp ce
5G va putea oferi o viteză de transfer de până la 10 Gbps (există și opinii ale
unor dezvoltatori care spun că, în condiții optime de mediu, viteza poate
atinge și 50 Gbps).
• 5G va fi catalizatorul pentru Internet of Things/IoT (Internetul
tuturor lucrurilor)
IoT este un concept în foarte strânsă legătură cu noțiunea de
conectare a mai multor device-uri prin intermediul internetului – de la
telefoane inteligente până la mașini inteligente, televizoare, frigidere,
camere video etc.
Specialiștii susțin că în următorii 2-3 ani vor fi aproape 50 de miliarde
de device-uri conectate în toată lumea, ceea ce înseamnă că actuala
capacitate a tehnologiei 4G nu va mai fi suficientă. Aici va interveni o altă
caracteristică a rețelelor 5G, aceea de a permite conectarea unui număr mult
mai mare de dispozitive.
• Latența va fi mult mai mică
Latența, cunoscută în domeniu sub denumirea de „lag“, reprezintă
timpul necesar datelor să ajungă de la emițător la receptor. În mod evident,
cu cât aceasta este mai mică, cu atât conexiunea va fi mai rapidă. La nivelul
unui utilizator obișnuit, care folosește un device conectat la internet, valorile
acestei caracteristici prin 4G este destul de greu de sesizat, dar pentru IoT,
o latență cât mai redusă este un aspect foarte important. Latența 5G se
preconizează că va fi de 1 milisecundă (ms), mult mai mică decât capacitatea
de percepție audio umană și, doar pentru comparație, latența 4G este
cuprinsă între 20 și 50 de ms.
332
Standarde
Inițial, termenul a fost definit de standardul ITU (Uniunea
Internațională pentru Telecomunicații) IMT-2020, care impunea o
capacitate maximă teoretică de descărcare de 20 gigabiți pe secundă, dar
aceasta a fost demonstrată doar pentru unde milimetrice cu o frecvență de
15 gigahertzi sau mai mare. Mai recent, grupul de standarde industriale
3GPP (3rd Generation Partnership Project) a inclus orice sistem care
utilizează software NR (New Radio). Standardele 3GPP nu necesită un
anumit nivel de performanță.
ITU a împărțit serviciile de rețea de 5G în trei categorii: Bandă largă
mobilă îmbunătățită (eMBB) sau telefoane mobile; Comunicații ultra-fiabile cu
o lățime redusă (URLLC), care includ aplicații industriale și vehicule
autonome; comunicări tip mașini autonome (MMTC) sau senzori. Inițiativele
inițiale de 5G se vor concentra pe eMBB și pe cele fixe wireless care
utilizează multe dintre aceleași capacități ca și eMBB. 5G va utiliza spectrul
în gama de frecvențe LTE125 (Long-Term Evolution) existente (600 MHz până
la 6 GHz) și, de asemenea, în benzile milimetrice (24-86 GHz). Tehnologiile
5G trebuie să satisfacă cerințele ITU IMT-2020 și / sau versiunea 3GPP, în
timp ce IMT-2020 specifică rate de date de 20 Gbit/s, viteza de 5G în benzile
sub-6 GHz este similară cu cea a 4G.
Viteză
Viteza 5G NR în benzile sub 6 GHz poate fi puțin mai mare decât 4G
cu o cantitate similară de spectru și antene. Adăugarea AAL (Acces Asistat
de Licență) la o configurație 4G poate spori viteza cu sute de Mbit/s.
Până când nu există o testare substanțială pe teren, vitezele de 5G pot
fi doar estimate. Qualcomm, cel mai mare producător de cipuri, a prezentat
la Mobile World Congress un model care a fost apreciat de nenumărate ori.
Simularea prezice viteze medii de 490 Mbit/s pentru o configurație obișnuită
de 3,5 GHz.
Capacități
5G, în conformitate cu specificațiile IMT-2020, sunt așteptate să
furnizeze capabilități îmbunătățite la nivel de dispozitiv și de rețea, în strânsă
125LTE (Long-Term Evolution) este un standard pentru comunicațiile wireless de mare viteză
pentru telefoanele mobile și terminalele de date, bazate pe tehnologiile GSM/EDGE și
UMTS/HSPA. Crește capacitatea și viteza folosind o interfață radio diferită, împreună cu
îmbunătățirile rețelei de bază. Standardul este dezvoltat de 3GPP (3rd Generation Partnership
Project) și este specificat în seria de documente Release 8, cu îmbunătățiri minore descrise
în Versiunea 9. LTE este calea de upgrade pentru operatorii de rețele GSM / UMTS și
rețelele CDMA2000. Diferitele frecvențe și benzile LTE utilizate în diferite țări înseamnă că
numai telefoanele cu mai multe benzi pot utiliza LTE în toate țările în care este acceptată.
333
legătură cu aplicațiile intenționate. Următorii opt parametri sunt capabilități

cheie pentru IMT-2020 5G:
Scenariul de
Capacitate Descriere 5G țintă
utilizare
Viteza datelor de Rata maximă de date
20 Gbit/s eMBB
vârf realizabilă
Rata de date
Rata de date realizabilă în
experimentată de 1 Gbit/s eMBB
zona de acoperire
utilizator
Contribuția rețelei radio la
Latență timpul de călătorie al 1 ms URLLC
pachetelor
Viteza maximă pentru
Mobilitate 500 km/h eMBB/URLLC
transferul și cerințele QoS
Densitatea Numărul total de dispozitive
106/km2 MMTC
conexiunii pe unitate de suprafață
Datele trimise/primite pe
Eficiența unitatea de consum de
Egal la 4G eMBB
energetică energie (pe dispozitiv sau
rețea)
Cantitatea de intrare per
Eficiența spectrului unitate de bandă wireless și 3-4x 4G eMBB
pe celula de rețea
Capacitatea de Trafic total în zona de
10 (Mbit/s)/m2 eMBB
trafic pe zonă acoperire
Tehnologia 5G și noua lume 5G

„Tehnologia este arta de a transforma știința în ceva practic.” (Marcio
Barrios). Cam așa stă treaba și cu 5G, ultima găselniță a tehnologiei în ceea
ce privește sistemul de comunicații mobile și wireless de generație nouă.
Aceasta promite să revoluționeze accesarea internetului, fără a se rezuma
doar la dispozitivele mobile de tipul telefoanelor și laptopurilor conectate la
modemuri, antrenând în acest proces evoluționist și diverse alte device-uri
sau mașini.
Giganții din IT și telecomunicații pregătesc trecerea la un nou standard
de telecomunicații – 5G. Un astfel de upgrade pare repetitiv (am mai trecut și
de la 2G la 3G, apoi la 4G), dar specialiștii ne avertizează că va fi departe de
ce am trăit până acum. Nu doar că vom avea viteze de descărcare de 10 ori
mai mari pe telefoanele mobile (nu că am avea nevoie), dar vom beneficia și
de mijloace de transport mai sigure, servicii cloud bazate pe inteligență
334
artificială și de multe alte beneficii caracteristice unei societăți pe deplin

mobile și interconectate.
5G este a cincea generație de conectivitate a internetului mobil, care
promite viteze mult mai mari de încărcare și descărcare, acoperire mult mai
largă și conexiuni mai stabile. Dacă 1G ne-a permis să vorbim unii cu alții, 2G
ne-a permis să ne trimitem mesaje, 3G ne-a oferit acces la date și internet,
iar 4G a mărit viteza la toate, 5G va gestiona mii de conexiuni simultan, de la
telefoane mobile până la camere video și semafoare smart.
Avansurile inițiale pe care le va înregistra tehnologia se grupează pe
trei ținte majore. În primul rând va crește viteza. De remarcat că, dacă la nivel
global oamenii experimentează cu 4G o viteză maximă de 16,9 Mbps,
tehnologia 5G promite viteze de peste 1 Gb/ s. În al doilea rând, tehnologia
5G va permite ca mult mai multe dispozitive să fie conectate wireless în
același timp, un avans notabil având în vedere că nevoia de date mobile este
tot mai mare. În al treilea rând, tehnologia 5G va permite o comunicare cu
adevărat în timp real între dispozitive, cu o întârziere estimată doar la
9 milisecunde. Acesta este un aspect cheie pentru tehnologii precum cele
folosite de mașinile autonome.
Apelurile video cu imagine și sunet foarte clare și conversații fără
întreruperi vor fi doar începutul aventurii 5G. Specialiștii se așteaptă la multe
aplicații în domeniul medical, cu brățări de fitness care vor putea monitoriza
parametrii stării de sănătate și vor putea apela serviciile de urgență când este
cazul, și cu roboți chirurgicali extrem de performanți care vor putea fi
controlați de la distanță. „Monitorizarea în timp real va reduce costurile pentru
că mutăm monitorizarea și îngrijirea pacienților din spital acasă și aceasta
înseamnă o reducere a costurilor de spitalizare. De asemenea pot fi prevenite
probleme de sănătate ale pacienților folosind inteligența artificială”, explică
Elena Ovreiu, de la Facultatea de Inginerie Medicală.
Fabricile vor fi pline de roboți care își pot comunica între ei pozițiile și
își pot ajusta taskurile în timp real, permițându-le să fie mult mai eficienți
pentru că nu mai așteaptă un input uman. Sau imaginați-vă o flotă de drone
care se folosește de senzori pentru a-și coordona activitatea pe terenurile
arabile sau în zonele lovite de calamitate. Comunicând wireless una cu
cealaltă și cu baza prin rețelele 5G, dronele ar fi capabile să desfășoare
misiuni de căutare și salvare, ar putea trage focuri de avertizare sau ar putea
monitoriza traficul.
În același timp, mulți consideră că tehnologia 5G va fi crucială pentru
vehiculele autonome, care vor avea capacitatea să citească date din trafic și
hărți în timp real și să preia informații unele de la altele pentru a putea evita
335
accidente. Totodată, tehnologia 5G va face ca IoT să devină în final o

realitate. Mai toate dispozitivele electrice/electronice vor putea fi conectate la
internet și controlate wireless, astfel încât mașina de spălat, de exemplu, să
poată stoca informații despre obiceiurile proprietarului și, în același timp, să
optimizeze consumul pentru a proteja mediul. Însă posibilitățile sunt
nelimitate și duc la concepte precum smart cities.
„Impactul pe care tehnologia 5G îl va avea asupra noastră, a tuturor,
va fi unul mult mai mare decât toate celelalte update-uri ale tehnologiei.
Vorbim de a patra revoluție industrială, ceea ce ne va duce la dezvoltări
ulterioare la care în mod sigur nu ne gândim acum”, apreciază Sorin
Grindeanu, președintele ANCOM.
Este de așteptat ca aceste progrese să vină treptat. Companiile sunt în
plină dezvoltare și testare de hardware și software care să funcționeze cu
această tehnologie, însă cele mai multe predicții vorbesc despre lansarea în
masă a tehnologiei după anul 2020.
De ce sunt atât de importante tehnologia 5G și latența?
Latența redusă este utilă pentru consumatorii care vor să recupereze
rapid ultimele episoade dintr-un serial TV, însă rețelele 5G reprezintă mult
mai mult decât utilizatori de smartphone. Latența redusă va îmbunătăți video
gaming-ul, în special realitatea virtuală și sistemele de realitate augmentată.
Pentru acestea, latența redusă este critică pentru ca experiența să fie
credibilă, deoarece trebuie să țină pasul cu mișcările persoanei care poartă
casca pentru realitate virtuală.
Mașinile conectate și autonome vor beneficia, de asemenea, de o
latență redusă, deoarece semnalul transmis de senzorii unei mașini poate
ajunge mult mai rapid la server și înapoi. Datele colectate de un vehicul, cum
ar fi cele referitoare la un blocaj pe drum, pot fi încărcate pe server și partajate
instantaneu cu vehiculele din spate, datorită latenței reduse și lățimii de
bandă mare pe care o vor oferi rețelele 5G.
Ce țări folosesc tehnologia 5G și când va fi disponibilă?
În prezent, rețelele care utilizează tehnologia 5G nu sunt disponibile
pe scară largă, însă se preconizează că vor începe să fie accesibile până
la finalul anului 2019, după care se vor extinde în anul 2020 și în următorul
deceniu. Se estimează că până la 32% din conexiunile mobile din America
de Nord vor folosi rețele 5G până în 2023 și că 1,5 miliarde vor folosi
tehnologia 5G la nivel mondial până în 2024, prin rețele care vor acoperi
40% din populația lumii.
În mod natural, piața chineză aflată în plină expansiune va reprezenta
mare parte din această creștere, prin rețele care vor concura acerb. În China,
336
se preconizează că numărul conexiunilor 5G va ajunge la 40 de milioane

până la finalul anului 2020 și va atinge un miliard până în 2025.
În UK, EE are în plan să lanseze un serviciu 5G în Londra, Cardiff,
Edinburgh, Belfast, Birmingham și Manchester până la sfârșitul anului 2019,
după care se va extinde în alte câteva sute de locații în 2020. În acest an,
Vodafone va începe să dezvolte rețele 5G în Lake District și Cornwall și a
început deja testele în Greater Manchester.
Cum folosește LG tehnologia 5G?
LG își dorește să fie printre primii care pun la dispoziție tehnologia 5G,
lucru care va fi posibil datorită parteneriatelor cu furnizorii de servicii mobile
din toată lumea. Aceste parteneriate includ acorduri cu rețele mobile care
dezvoltă servicii 5G în SUA și UE, inclusiv Vodafone, Sprint, Verizon și alții.
La Mobile World Congress (MWC), cel mai mare eveniment anual
dedicat telefoanelor mobile, organizat recent în Barcelona, LG prezintă la
standul său o zonă 5G, unde vizitatorii pot afla mai multe despre beneficiile
oferite de tehnologia 5G de la LG. Printre acestea, modul în care se va utiliza
tehnologia 5G pentru condusul autonom al mașinilor, fabrici inteligente,
conținut educațional în realitate augmentată dedicate copiilor și îmbunătățirea
experiențelor de gaming și de vizionare la TV.
Cât de sigură este tehnologia?
În 2016, șeful Comisiei Federale de Comunicații, o agenție
guvernamentală din SUA, estima că 5G va genera zeci de miliarde de dolari
în activitatea economică pentru companiile americane, cerând o lansare cât
mai grabnică a acestei tehnologii. Însă nu toată lumea este încântată de
lansarea tehnologiei 5G, în ciuda tuturor promisiunilor de marketing ale
marilor dezvoltatori IT. Recent, peste 200 de cercetători din peste 35 de țări
au semnat o petiție cerând un moratoriu pentru lansarea tehnologiei, până
când se va dovedi că nivelul de radiații la care vom fi expuși cu toții este sigur.
Și aceasta pentru că beneficiile tehnologiei vin la pachet cu o problemă.
Noul standard de viteză poate fi obținut numai prin transmisii pe frecvențe de
radio mult mai ridicate decât cele folosite în prezent. Dacă rețelele Wi-Fi
funcționează pe benzi de unde de 2.4-2.7 Ghz, tehnologia 5G va avea nevoie
de benzi de cel puțin 24 GHz. Ceea ce înseamnă că va putea oferi viteze
incredibile, însă doar pe distanțe scurte, iar pentru a resimți impactul
tehnologiei vor trebui instalate stații de celule la fiecare 500 de metri. Cel mai
probabil acest lucru se va întâmpla doar în zonele dens populate, iar în zonele
rurale se vor folosi sistemele existente, ceea ce înseamnă că nu se va resimți
o diferență colosală între 4G și 5G, cel puțin pentru început. Doar în Statele
Unite se estimează că vor trebui instalate aproximativ 300.000 de celule, cam
câte antene au fost ridicate în ultimii 30 de ani.
337
Riscuri și pericole prin implementarea tehnologiei 5G

De unde vine, de fapt, pericolul 5G?
Comunicațiile mai rapide de zeci de ori și timp de latență mic permit
transformarea societății umane într-una asistată și modelată de inteligența
artificială și de roboți. Efectele benefice sunt uriașe, dar și cele negative pot
fi incredibil de periculoase.
În acest context, ar fi pentru prima dată când un model distopic al unei
culturi în care statul controlează totul prin tehnologie devine unul de succes
din punct de vedere economic. Dacă America postbelică a exportat
democrația și piața liberă ca fundamente pentru o cultură a libertății și
prosperității, China poate exporta în schimb statul atotputernic și piața reglată
științific și robotizată, ca fundament pentru o cultură a supunerii mercantile
față de o oligarhie, de Partid.
Rețeaua de comunicații ultrarapidă este esențială atunci când
construiești un astfel de sistem. Rusia este, de altfel, unul dintre principalii
clienți, care vor să implementeze tehnologia 5G cu scopul urmăririi în timp
real a propriilor cetățeni.
Un reportaj din Forbes arăta că Moscova se grăbește să acopere
integral străzile cu camere de supraveghere video capabile de identificare
facială cu scopul declarat de a combate criminalitatea, dar într-un regim
dictatorial, evident că nu doar criminalii sunt cei vizați. Ofițerii de poliție
moscoviți vor fi echipați în curând cu ochelari smart cu funcții de identificare
a indivizilor de pe listele de urmăriți.
China a ajuns deja o nație supravegheată intens, iar tot felul de
politicieni autocrați privesc cu jind la această tehnologie.
Evident, companiile americane ar putea fi acuzate, la rândul lor, de fix
aceleași lucruri de care sunt acuzate companiile chineze, iar abuzul de
instrumente financiare și de amenințări legale de către administrația
americană începe să deranjeze Europa.
În fond, oamenii politici care arată cu degetul către China sunt aceiași
care atacă instituțiile democratice și bazele alianței nord-atlantice. Ipocrizia
politică nu este ceva nou, însă în acest război restul lumii este prins la mijloc,
cu consecințe care pot fi dramatice dacă se prelungește confruntarea.
Este sigură tehnologia 5G pentru oameni și mediu înconjurător?
Asta e ce ne interesează mai presus de evoluția tehnologică. Cât de
riscant va fi să folosim tehnologia 5G. Și, dacă nu cumva, timpul economisit
în sarcinile online va fi pierdut prin bolile dezvoltate din cauza radiațiilor.
Peste 215 oameni de știință, din 40 de țări diferite, au apelat la Națiunile
Unite să ia măsuri urgente pentru a reduce expunerea la câmpul
338
electromagnetic emis de sursele wireless. Acești specialiști au depus inclusiv

o scrisoare la Comisia Federală de Comunicații, prin care cer să se ia în
considerare riscurile cu privire la sănătate și la mediul înconjurător, înainte să
fie implementată infrastructura pentru 5G.
Dr. Martin Pall, profesor în biochimie la Washington State University,
spunea printre altele: „În urma implementării 5G pot fi dezvoltate boli precum
orbire, pierderea auzului, cancer de piele, infertilitate la bărbați și probleme
cu tiroida.”
Sunt destul de mulți cercetători care prezintă dovezi cu privire la
efectele nocive, în urma expunerii la semnale de joasă intensitate, nu doar
pentru oameni, ci și pentru animale.
Provocarea ține de faptul că undele pe care 5G le folosește pot acoperi
doar distanțe scurte. Astfel, 5G va avea nevoie de multe antene, câte una la
fiecare 10 – 12 case. Cel puțin, aceste informații sunt susținute de mai bine
de 200 de oameni de știință și medici din Statele Unite, care au semnat o
petiție prin care cer interzicerea 5G.
Radiațiile ce vin de la antene vreme de 24 de ore pe zi, 7 zile pe
săptămână, sunt cele care îi îngrijorează pe semnatarii petiției. Aceștia
solicită o dovadă că nivelurile de radiație totale produse de 5G, 4G, 3G, 2G
și WiFi nu vor fi dăunătoare pentru oameni, în special pentru bebeluși, copii
și gravide, ca de altfel și pentru mediul înconjurător.
Vom muri din cauza tehnologiei 5G?
Riscurile cu privire la sănătate sunt principalele îngrijorări ale
oamenilor de știință și medicilor, deoarece nu există studii independente
care să demonstreze că radiațiile sunt sigure. Specialiștii susțin că, pentru
a reduce riscurile, mai degrabă ar trebui instalate cabluri, decât să fie
utilizate semnalele wireless.
Organizația Mondială a Sănătății a stabilit că radiațiile wireless în
general pot fi „posibil cancerigene pentru oameni”. Alte studii sugerează că
expunerile tipice la radiații de tipul celor emise de 5G pot provoca
întreruperea dezvoltării normale a creierului la făt și la dizabilități de învățare,
anomalii ale inimii și electro-hipersensibilitate.
Niciun specialist dintre cei care au studiat rețeaua 5G și expunerea la
radiațiile emise de rețelele de telefonie în general, nu a dorit să intre în detalii
cu privire la riscurile care vizează sănătatea și mediul înconjurător.
Puțini iau în calcul și riscurile
Desigur, nimeni nu deține adevărul absolut. În mod cert, undeva la
mijloc este și un sâmbure de adevăr legat de posibilele probleme de sănătate
ce pot ap[rea din cauza expunerii la radiațiile 5G.
339
În concluzie, este posibil să murim din cauza tehnologiei 5G? Probabil

că nu, dar nu este exclus ca radiațiile să ne afecteze din anumite puncte de
vedere și să ne influențeze starea de sănătate, cel puțin asta susțin destul de
mulți medici și oameni de știință.
România și 5G: Indecizii
În România, lansarea primei rețele 5G a fost anunțată de Vodafone, în
data de 15 mai 2019.
Cătălin Buliga, Technology Director, Vodafone România spune că
rețeaua este acum activă în zonele aglomerate din București și se va extinde
în alte câteva orașe mari din România până la finalul anului 2019.
Echipamentele de rețea folosite provin de la Ericsson și… Huawei,
testul public fiind efectuat tot cu telefoane Huawei.
Demonstrația a fost optimistă: 955 Mbps pentru download și 52,6 Mbps
pentru upload, viteze de peste zece ori mai mari pentru download și de peste
douăzeci de ori mai mari pentru upload față de rețeaua 4G actuală.
Nu sunt planuri pentru a opri vânzarea telefoanelor mobile Huawei la
niciuna dintre companiile de telecomunicații din România, pentru simplul
motiv că aparatele aflate pe stoc nu vor avea probleme cu accesul la serviciile
Google. Dar licitația pentru atribuirea drepturilor de utilizare a benzilor de
frecvențe tipice pentru 5G se va finaliza abia la sfârșitul acestui an, iar
România încă nu a reacționat la nivel oficial cu privire la interzicerea sau
păstrarea accesului echipamentelor 5G Huawei.
Miza nu este deloc mică. Se estimează că desfășurarea rapidă a
tehnologiei 5G în România va duce la un plus de 4,7 miliarde de dolari în PIB
și la 250.000 de locuri de muncă noi până în 2025, ca urmare a creșterii
industriei bazate pe această tehnologie. Dar România, ca aliat strategic al
SUA, nu poate ignora presiunile externe dintr-un război comercial care
începe să îmbrace și accente ideologice.
Guvernul Ponta încheiase un memorandum cu Huawei pentru
construcția mai multor sisteme IT vitale: rețeaua integrată pentru
Transelectrica, sistemul național de informații și comunicații, sistemul pentru
orașele smart, sistemul pentru E-Government (guvernare electronică) și, nu
în cele din urmă, sistemul de monitorizare și supraveghere a traficului. Este
puțin probabil ca SUA să privească cu ochi buni continuarea acestei
colaborări strânse.
Temporizarea din partea guvernanților este de înțeles, având în vedere
rapidele schimbări de dispoziție și direcție din partea actualei administrații
americane. În plus, atracția uriașă pe care a reprezentat-o China pentru liderii
PSD nu doar în domeniul IT, ci și în cel al infrastructurii de transport, acolo
340
unde s-a renunțat la proiecte pe bani europeni nerambursabili în favoarea

unora în parteneriat public-privat „strategic” cu companii din China, a fost un
element care a alarmat nu doar partenerii americani, ci și pe cei europeni.
Poate că schimbarea de atmosferă politică de acum va clarifica
lucrurile la timp și în privința 5G. România nu-și va permite să întârzie pentru
mult timp o decizie strategică extrem de importantă în acest domeniu. Iar
când o va lua, va trebui să fie în acord atât cu interesele proprii, cât și cu cele
ale aliaților europeni și americani, pentru că următorii 20 de ani vor sta sub
semnul acestei decizii.
Pe de altă parte, România este pe primele locuri în lume din punct de
vedere al performanțelor rețelelor de comunicații. În august 2018, 94% dintre
gospodăriile din România aveau acoperire cu rețele 4G. Datorită acestor
performanțe, există locuri în România unde se testează deja aplicații tip oraș
smart și unde calitatea vieții este deja îmbunătățită de aceste aplicații.
Comisia Europeană estimează că implementarea tehnologiilor 5G va
avea un efect de multiplicare în economia românească de 4,7 miliarde de
euro și va crea peste 250.000 de locuri de muncă. Costurile investițiilor la
nivelul operatorilor se aproximează la 2,3 miliarde de euro pentru țara
noastră. În acest sens, în luna noiembrie a anului trecut, Autoritatea Națională
pentru Administrare și Reglementare în Comunicații (ANCOM), a lansat în
dezbatere publică Strategia Națională pentru Implementarea 5G, care își
propune ca, până în anul 2025, toate centrele urbane, autostrăzile și căile
ferate modernizate, porturile și aeroporturile internaționale din România să
fie acoperite cu noua tehnologie. Pentru maximizarea beneficiilor
socioeconomice, vor fi 7 proiecte-pilot, distribuite pe întreg teritoriul țării.
Conform propunerii ANCOM, trebuia să se finalizeze licitația pentru
acordarea drepturilor de utilizare a frecvențelor în bandă de 700 MHz și în
celelalte benzi de frecvențe vizate pentru furnizarea de comunicații fixe și
mobile asociate tehnologiei 5G, însă Ordonanța de Urgență 114/2018, care
a stabilit o valoare minimă care trebuie plătită pentru acordarea licențelor, a
afectat acest proces. Valoarea taxelor pe care operatorii de telefonie le-ar
avea de plătit pe licențele pentru serviciile 5G ar fi extrem de mare și există
temerea pierderii interesului pentru implementarea acestei tehnologii.
Pe de altă parte, există anumite obstacole și la nivel internațional.
Vodafone Europa a lăsat să se înțeleagă că, pentru moment, renunță la
achiziționarea tehnologiei 5G de la partenerul său strategic Huawei, până ce
se va face lumină în acuzațiile de spionaj lansate de Statele Unite la adresa
companiei chineze. Decizia, care în opinia specialiștilor din domeniu a fost
luată sub presiuni politice, nu afectează desfășurarea activității Vodafone în
341
India, Turcia, Africa și Orientul Mijlociu, unde se vor utiliza în continuare

echipamente Huawei, cel puțin deocamdată.
Războiul China-Sua pentru tehnologia 5G aruncă România pe
muchie de cuțit
România mai are câteva luni la dispoziție, până la sfârșitul anului,
pentru organizarea licitației 5G de către Autoritatea Națională pentru
Administrare și Reglementare în Comunicații (ANCOM), condusă de fostul
premier Sorin Grindeanu.
În exercițiul bugetar curent, fostul consilier Darius Vâlcov, cu sprijinul
Guvernului a blocat 1,5 miliarde de euro, pentru ca toți cei patru operatori de
telefonie mobilă de la noi să câștige contractul oferit de Guvern.
O dată cu contractul, se pot pune condiții pentru alegerea furnizorului
de rețelistică de mare viteză. Aici intervine riscul de securitate al
implementării tehnologiei 5G în România.
Furnizorul mondial cel mai avansat tehnologic este Huawei, fiind
suspectată că e firmă controlată indirect de statul chinez, asupra căreia curg
neîncetat acuzații de spionaj, prin furt de date mijlocit chiar de rețeaua pusă
la dispoziția beneficiarului.
Memorandumul Trump-Iohannis ar exclude Huawei de la licitația
5G în România
Deocamdată, Guvernul nu a dat drumul la licitația 5G, în ciuda urgenței
semnalate de Comisia Europenă, încă de anul trecut. În acest timp,
președintele Klaus Iohannis s-a întors de la Casa Albă cu un „Memorandum”
semnat cu omologul său american, Donald Trump, referitor la implementarea
tehnologiei 5G în România. Detaliile acestui document privind elementele de
care să se țină seama în alegerea furnizorilor de tehnologie 5G indică,
aproape fără dubii, condiționări clare, care exclud participarea chinezilor de
la Huawei de la furnizarea rețelelor de mare viteză.
Pe de o parte, e bine de știut că Memorandumul semnat la Washington
nu este un document angajant juridic, ci mai degrabă reprezintă o listă de
dorințe agreate în comun de cei doi președinți.
Pe de altă parte, nu este mai puțin adevărat că orice discuție despre
tehnologia 5G, care are o componentă de securitate cibernetică vitală la
nivelul alianței militare NATO, pentru toate țările membre, nu poate ignora
conținutul recentului document româno-american. Este de așteptat ca, la
proxima ședință a CSAT, președinția să expună un punct de vedere izvorât
din înțelegerea tete-a-tete de la Casa Albă, din 20 august.
Guvernările succesive din ultimii ani au insistat pe relația cu China, în
pofida reglementărilor UE sau parteneriatului strategic România-SUA.
342
Relația autorităților române cu furnizorii chinezi de tehnologie de

telecomunicații începe de prin 2013. Pentru favorizarea unei relații cu China,
au fost avansate promisiuni riscante de colaborare pentru mari proiecte în
infrastructura de transport. S-a renunțat la bani europeni nerambursabili, în
favoarea unora în parteneriat public-privat „strategic”, cu companii din China.
Acestea au fost elemente care au produs neliniște nu numai la partenerii noștri
americani, ci și la cei europeni. Din 2013, România negociază cu chinezii
pentru construirea Reactoarelor 3 și 4 de la Cernavodă, prin firma China
General Nuclear Power Corp (CGN). Autostrada Comarnic-Brașov va fi
construită în parteneriat public privat cu China Communications Construction
Company. Guvernul PSD mai dorește să cumpere trenuri rapide din China, să
construiască termocentrale, hidrocentrale, căi ferate rapide, totul desfășurat în
regimul netransparent al parteneriatului public privat, prin care s-a încercat
eludarea legislației europene și, mai ales, a fondurilor nerambursabile alocate
de forul european pentru infrastructura din țările membre.
Tehnologia 5G face parte din infrastructura critică și reprezintă suportul
înalt tehnologizat pentru o revoluție scalară a sistemelor de telecomunicații
mobile, care va schimba fundamental societatea, în ansamblul ei, prin
beneficiile aduse de inteligența artificială și apariția mașinilor autonome.
Huawei – vârful de lance al ascensiunii Chinei în întreaga lume
Fondată de un fost colonel al Armatei de Eliberare a Chinei, colosul
Huawei a fost finanțat de la început din fonduri de stat, iar astăzi este al doilea
mare producător de telefoane inteligente de pe mapamond, după Samsung.
Relația organică pe care o are cu guvernul chinez face din Huawei ținta
acuzațiilor de spionaj în favoarea Chinei, la fiecare tranzacție obținută în afara
țării, mai cu seamă în Occident. La acest moment, războiul comercial feroce
privind tehnologia 5G este câștigat de Huawei și de guvernul chinez.
Americanii au pierdut deja startul, iar chinezii de la Huawei au cel puțin un an
avans în privința tehnologiei 5G, datorită unor investiții masive atrase direct
de la bugetul marii economii chineze. În lumea IT, un astfel de avans este
uriaș și extrem de greu de recuperat.
Miza uriașă financiară a capacitat Statele Unite ale Americii, să
provoace o veritabilă blocadă comercială, pentru blocare ascensiunii acestui
colos mondial chinezesc.
Astfel că decalajul ar fi crescut, dacă Huawei câștiga licitații pentru
dezvoltarea rețelei 5G în părți din SUA și Europa. Dar nu a fost așa: Australia,
Japonia și Nouă Zeelandă au interzis echipamentele Huawei în rețele 5G, din
cauza riscurilor de securitate. Probleme de securitate au fost semnalate în
Polonia, Cehia, Danemarca, Norvegia. Americanii sunt cei mai porniți
343
împotriva Huawei: nicio companie americană nu mai are voie să facă afaceri
cu grupul chinez. Intel, Broadcom și Qualcomm, fabricile de cipuri, nu mai
exportă semiconductori către Huawei. Google, Microsoft și-au încetat relațiile
comerciale cu Huawei, la solicitarea guvernului american.
Toate suspiciunile au același predicat: riscul de spionaj, „legăturile
apropiate” dintre companie și autoritățile chineze.
Pe acest narativ al acuzațiilor de spionaj s-a creat o blocadă
occidentală legată de furnizarea de echipamente 5G de la Huawei, deși până
acum nicio instanță de judecată nu a dat un verdict de „spionaj”, referitor la
grupul chinez de telecomunicații. Principalii competitori ai Huawei în Europa
sunt Ericsson (Suedia) și Nokia (Finlanda).
România, obligată să rămână în tabăra europeană și transatlantică,
potrivit angajamentelor luate
Dincolo de chestiunile comerciale (prețul cel mai mic, asistență până la
finalizarea implementării, mentenanță post-instalare etc.) sau cele de
securitate cibernetică (riscuri care pot fi reduse prin asumarea unor politici de
securitate draconice), intrarea tehnologiei 5G în România trebuie să se facă
numai pe o poartă occidentală.
Este angajamentul pe care țara noastră l-a luat, ca stat-membru NATO
și UE, cu privire la sprijinirea reciprocă, în materie militară, de securitate,
economică și comercială.
Reglementările asumate prin Tratatul de la Lisabona, privind
capitalizarea pieței comune europene, prin favorizarea afacerilor intra-
comunitare, duc la alegeri menite să contribuie la calitatea noastră de
europeni și de parteneri transatlantici. Este o datorie de predictibilitate în
cadrul parteneriatelor care ne-au adus multe avantaje în ultimii 30 de ani.
Relația România – NATO în noua eră 5G
Asigurarea securității cibernetice la noi acasă, este condiționată de
apartenența României la NATO - scutul de protecție aliat. Asaltul Huawei în
Europa, în care majoritatea țărilor sunt membre NATO, deschide o breșă de
securitate în sine, dată fiind capacitatea tehnologiei 5G de acces la date
militare ultrasecrete sau la decizii politice, economice și comerciale care, o
dată „scurse” prin posibilitățile conferite de noua tehnologie, pot ajunge unde
nu trebuie. Iar informația înseamnă putere.
În opțiunea pentru tehnologia 5G România trebuie să țină seama de
angajamentele de securitate, de acordurile agreate cu partenerii europeni, în
materie economică și comercială.
Războiul comercial dintre China și SUA afectează întreaga lume. Este
așteptată o poziție fermă a Uniunii Europene - prin Comisia Europeană -, cu
344
privire la integritatea și probitatea ca partener comercial al furnizorului chinez

Huawei, pe piața europeană. Mai mult, nu raportul calitate-preț al
echipamentelor Huawei este important, cât mai ales delicata problemă a
fidelității acestora. Avertismentele venite din partea țărilor NATO, care
informează că Huawei are obligația să coopereze cu serviciile secrete
chineze, iar acestea din urmă conlucrează cu fostul KGB rusesc, ne pun în
fața unei opțiuni de securitare de nenegociat. Cu o Chină care domină
peisajul tehnologic planetar, prin giganții săi tehnologici Alibaba, Tencent,
Huawei, Xiaomi, ZTE ori Foxconn, bătălia pentru 5G excede o simplă
competiție comercială. Înclinația liderilor chinezi pentru măsuri
antidemocratice violente, autocrate – a se vedea revolta locuitorilor din Hong
Kong, ori situația regimului concentraționar a chinezilor din Xinjiang – face
periculoasă deținerea unei tehnologii 5G, care poate vulnerabiliza
comunitățile beneficiare.
Pentru ca viitorul să rămână predictibil, România trebuie să sară de pe
muchia de cuțit pe care stă acum într-un echilibru precar, de partea
partenerilor europeni și transatlantici.
Viitorul 5G este exponențial mai generos, dar și mai vulnerabil din
punctul de vedere al securității cetățeanului și a statului. Depinde numai de
noi pe mâna cui lăsăm acest viitor al erei tehnologiei.
Bibliografie:
• https://pressone.ro/razboaiele-retelei-tehnologia-5g-si-spulberarea-
ascensiunii-chineze
• https://www.ryze.ro/5g-huwaei/
• https://www.lg.com/ro/lg-magazine/what-is-new/ce-este-tehnologia-
5g-planurile-lg-pentru-telefonia-mobila#
• https://www.g4media.ro/video-mituri-si-realitati-despre-tehnologia-
5g-ce-este-si-cum-functioneaza
• https://www.youtube.com/watch?v=GEx_d0SjvS0 Video
• https://www.libertatea.ro/opinii/razboiul-china-sua-pentru-tehnologia-5g
• https://www.arsis.ro/blog/post/ce-este-tehnologia-5G-cum-
functioneaza-noutati
• https://www.businessmagazin.ro/actualitate/ce-este-5g-si-cum-
functioneaza-aceasta
• https://revistacariere.ro/inspiratie/actual/tehnologia-5g-pro-si-contra
• https://www.noobz.ro/2019/06/22/vom-muri-din-cauza-tehnologiei-
5g-avantaje-si-dezavantaje
345
RECUNOAȘTEREA FACIALĂ
Prezentare – Evoluție – Controverse
Securitatea a fost dintotdeauna vitală, fie că este vorba despre

securitatea fizică, sau securitatea virtuală, omul având nevoie de metode prin
care să își protejeze datele computerizate, compania sau propria casă.
Securitatea datelor poate fi obținută prin folosirea parolelor, însă
acestea pot fi „sparte” cu ajutorul unor programe care generează câteva zeci
de mii de combinații posibile pe secundă. Datorită acestei probleme
cercetătorii au venit cu soluția sistemele biometrice de securitate. Acestea
pot fi sisteme bazate pe amprente, detecție iris sau detecție facială.
Un sistem de recunoaștere facială este o aplicație computerizată
capabilă să detecteze și să verifice identitatea unei persoane dintr-o imagine
digitală sau un cadru de la o cameră video. Acest lucru se poate face
comparând caracteristicile faciale ale persoanei din imagine cu o bază de
date deja existentă.
Aceste aplicații sunt folosite în sistemele de securitate și pot fi văzute
ca alte verificări biometrice cum ar fi cele bazate pe amprente sau detecția
irisului unei persoane.
Comparativ cu alte tehnici biometrice, recunoașterea facială nu este
cea mai eficientă și sigură metodă, dar are totuși avantajul de a fi o metodă
neinvazivă, informațiile fiind luate fără contact direct cu subiectul.
Asemenea sisteme amplasate în aeroporturi, locuri publice, corporații
private pot identifica indivizi în mulțime fără ca aceștia să fie conștienți de
acest lucru. Alte sisteme de verificare biometrice, amprentele, scanarea
irisului sau recunoașterea vorbitorului nu pot realiza acest tip de identificare
în masă a populației. Există un sistem de acest tip chiar și în calculatorul
personal, de exemplu Windows 10 are o opțiune de autentificare folosind
recunoașterea facială.
Recunoașterea facială este făcută ușor de către oameni.
Experimentele realizate de profesorul Anthony Norcia au arătat că încă de la
patru luni creierul unui bebeluș procesează fețele aproape la fel de bine ca
un adult. Deci dacă un copil poate face asta, cât de greu să fie acest lucru
pentru o mașină de calcul?
Recunoașterea facială bazată pe caracteristici geometrice ale feței
este cea mai potrivită abordare. Primul sistem automat de recunoaștere
346
facială a fost descris în 1973 de către Kanade Takeo unde afirma că

punctele de interes (poziția ochilor, urechilor, nasului) erau folosite pentru
a construi un vector caracteristic (distanța dintre punctele de interes,
unghiul dintre acestea). Recunoașterea se efectua prin calcularea
distanței euclidiene dintre vectorii caracteristici ai unei imagini de test și o
imagine de referință. Această metodă este eficientă la schimbarea
iluminării, însă are dezavantajul că înregistrarea exactă a punctelor de
interes este destul de complicată.
Cum funcționează recunoașterea facială
Recunoașterea facială este un tip de software biometric care este
capabil să identifice sau să verifice o persoană pe baza unei imagini digitale,
prin analizarea precisă a trăsăturilor umane. Aceasta nu percepe fața unui
individ, ci doar multitudinea de pixeli care formează imaginea digitală.
Tehnologia pentru recunoaștere facială folosește diferiți algoritmi
pentru a compara imagini, astfel încât să stabilească identitatea unui
individ. Practic, această tehnologie poate fi comparată cu alte tehnologii
similare de identificare, precum cea pentru amprente, scanarea retinei sau
recunoașterea vocii.
Tehnologia utilizată pentru recunoaștere facială compară diferite
trăsături specifice ale feței și creează un șablon format din aproximativ 80
de puncte nodale ale feței, sub forma unui cod numeric. Aceste trăsături
pot fi mandibula, forma obrajilor, distanța dintre ochi, dimensiunea nasului
etc. Toate măsurătorile făcute sunt stocate într-o bază de date și, ulterior
sunt comparate cu chipul persoanei care stă în fața camerei pentru
confirmarea identității.
Când a apărut și cum s-a dezvoltat recunoașterea facială
Încă de la apariția tehnologiei de recunoaștere facială, aceasta a
continuat să se dezvolte în permanență, ajungând ca în prezent să fie
considerată o inovație care ne face viața mai ușoară și mai sigură, având
numeroase aplicații în diferite domenii.
Pionierii tehnologiei pentru recunoaștere facială sunt cercetătorii
Woody Bledsoe, Helen Chan Wolf și Charles Bisson. Între 1964 și 1965,
aceștia au dezvoltat o tehnologie care permitea unui computer să recunoască
fețele oamenilor.
Așa cum am evidențiat anterior unul dintre primele sisteme automat de
recunoaștere facială a fost cel promovat de Kanade Takeo (sistemul utiliza
punctele de interes (poziția ochilor, urechilor, nasului) pentru a construi
vectori de recunoaștere (distanța dintre punctele de interes, respectiv unghiul
dintre acestea).
347
Ulterior, la începutul secolului XXI, a fost dezvoltată tehnologia de

recunoaștere facială holistică126. Deși inițial a fost considerat un pas
important în dezvoltarea acestei tehnologii, în prezent poate fi considerat un
instrument rudimentar față de tehnologiile actuale. Cu toate acestea, multe
dintre tehnologiile actuale se bazează pe funcționalitățile recunoașterii faciale
holistice, care folosea o tehnologie 2D.
Pornind de la recunoașterea facială holistică 2D, au fost dezvoltate
treptat alte tehnologii mult mai avansate și sofisticate, care se bazează pe
analiza unor trăsături unice.
Tipuri de tehnologii utilizate pentru recunoașterea facială
De la metodele tradiționale de recunoaștere facială au fost dezvoltate
noi tehnologii moderne și mult mai avansate care permit identificarea
trăsăturilor feței rapid și sigur.
Iată care sunt principalele tipuri de tehnologii folosite la camerele cu
recunoaștere facială:
Metoda bazată pe trăsături - aceasta reprezintă o variantă îmbunătățită
la tehnologia tradițională. Mai exact, dacă tehnologia holistică se baza pe
analiza ochilor, a nasului și a gurii pentru a identifica fața indivizilor, noua
metoda se bazează pe analiza mai multor trăsături ale feței, precum liniile
fine sau marginile chipului.
Cu toate acestea, tehnologia 2D avea limitările ei nepermițând
recunoașterea facială dacă apăreau mici modificări ale expresiilor faciale sau
ale unghiului imaginii.
Tehnologia hibridă - aceasta combină tehnologia tradițională cu
metoda bazată pe trăsături, astfel încât să ofere o recunoaștere facială mult
mai precisă. Concret, pentru recunoașterea facială este folosită tehnologia
3D, care analizează în profunzime trăsăturile feței și poate să identifice cele
80 de puncte nodale ale feței, dintr-un flux de imagini live, folosind geometria
tridimensională a feței.
Analiza texturii pielii - aceasta merge mai departe de tehnologia hibridă
și își propune să analizeze particularități ale pielii, precum pete, pistrui și alte
pattern-uri individuale ale pielii feței unei persoane în procesul de
recunoaștere facială.
126 HOLÍSM (< engl.; {s} gr. holos „întreg”) s. n. Concepție susținând ireductibilitatea
întregului la suma părților, în sensul că anumite caracteristici ale acestuia nu pot fi
explicate în termenii proprietăților și relațiilor componentelor. Prezentă și în Antichitate,
ideea întregului se impune, în epoca modernă, ca principiu alcătuitor și ordonator (ex.
gestalt-ul). O dată cu L. von Bertalanffy, principul h. este ridicat la nivelul unei teorii
generale a sistemelor. Perspectiva holistă și-a găsit numeroase aplicații în economie,
sociologie, filozofia culturii etc. ◊ H. semantic = concepție despre natura și testarea teoriilor
științifice, dezvoltată de W. van Quine, conform căreia semnificația empirică nu se
stabilește la nivelul enunțului, ci la nivelul întregului sistem de enunțuri.
348
Camere termice - această formă avansată de recunoaștere facială își

propune să elimine erorile care pot proveni din cauza expresiilor faciale sau
a machiajului. Identificarea facială captează forma feței și poate să ignore alte
elemente, cum ar fi ochelarii de vedere. Totodată, folosește corpuri electrice
cu rezoluție scăzută pentru a identifica semnătura termică a feței.
Sistemele de recunoaștere facială pot fi integrate în camerele IP de
supraveghere127 și permit monitorizarea de la distanță, prin rețeaua
digitalizată. Camerele trebuie poziționate astfel încât să permită captarea
corecta a fețelor, pentru ca recunoașterea facială să fie eficientă. În plus,
pentru recunoaștere facială pe timp de noapte, sunt recomandate camere cu
tehnologie WDR128 inclusă.
Etapele procesului de recunoaștere facială
Trebuie menționat că, înainte de procesul de recunoaștere facială, este
necesar să fie creată o galerie de imagini. Practic, galeria de imagini
reprezintă un set de modele biometrice în baza cărora sunt identificate
trăsăturile unui individ, în timpul procesului de comparare a datelor.
Modul de funcționare a tehnologiei pentru recunoaștere facială
presupune parcurgerea următoarelor etape:
1. Captarea imaginii;
2. Identificarea feței;
3. Extragerea trăsăturilor;
4. Compararea modelelor;
5. Declararea identității.
1. Captarea imaginii se realizează de obicei cu o cameră foto sau chiar
video, având în vedere că o înregistrare video este nimic mai mult decât o
succesiune de imagini statice.
2. Procesul începe odată cu identificarea feței din întreaga imagine
care de obicei conține o imagine de fond și, uneori, chiar alte fețe. Dacă unei
ființe umane îi este foarte ușor să distingă care este fața unui individ într-o
127
Camerele IP de supraveghere sunt o soluție alternativă la camerele analogice. Sunt
echipamente cu o construcție diferită și cu un mod diferit de funcționare. O analogie ar fi
comparația dintre un autoturism cu motor pe benzină și unul cu motor diesel. Ambele
mașini arată la fel de la exterior, dar se conduc altfel, funcționează altfel, și au avantaje si
dezavantaje proprii. Tot așa, și camerele IP au propriile avantaje și dezavantaje în raport
cu cele analogice (TVI, CVI, AHD). Acronimul „IP” înseamnă “Internet Protocol” și face
referire la modul de funcționare al acestor camere, bazat pe principii pe care le întâlnim
de obicei în structura internetului.
128 O cameră cu funcția WDR folosește un algoritm intern special care uniformizează
luminozitatea dintr-o imagine pentru a se obține un nivel uniform și inteligibil atât in zonele
foarte luminate cât și în zonele foarte întunecate.
349
fotografie, computerul trebuie să decidă care sunt pixelii aparținând feței și

care nu. Sistemul de recunoaștere facială va standardiza, pe cât posibil,
imaginea, astfel încât să aibă aceleași dimensiuni, rotație, luminozitate cu
imaginile conținute în galeria de imagini. Imaginea astfel standardizată este
preluată de sistemul de recunoaștere facială.
3. În procesul de extragere a trăsăturilor este generată o reprezentare
matematică, numită model sau referință biometrică, care va fi salvată în baza
de date, constituind fundamentul recunoașterii. Modelul biometric nu este
altceva decât un algoritm de recunoaștere facială care transformă imaginea
feței (reprezentată prin pixeli) într-o reprezentare matematică simplificată.
La baza algoritmilor de recunoaștere facială stau geometria și
fotometria (măsurarea intensității surselor de lumină). Primii algoritmi folosiți
în recunoașterea facială se bazau doar pe geometrie, identificând numai
relațiile dintre trăsăturile principale (poziționarea ochilor, a nasului și a gurii).
Această metodă era dependentă de detectarea trăsăturilor, care putea fi
foarte dificilă din cauza variațiilor de luminozitate prezente în imagine și în
special a umbrelor.
Unul dintre cei mai uzitați algoritmi este Principal Component Analysis
(PCA). Tehnica PCA convertește fiecare imagine bidimensională într-un
vector unidimensional și selectează caracteristicile care diferă cel mai mult
de restul imaginii. În urma extragerii trăsăturilor este generat un model unic
corespunzător fiecărei imagini, iar acestui model îi este asociat un scor.
4. Următoarea etapă este cea de comparare a modelului generat la
pasul anterior cu modelele fețelor deja cunoscute din galeria de imagini.
Aplicația de identificare compară scorul obținut pentru imaginea studiată și
cele ale imaginilor din galerie.
5. Ultimul pas determină dacă apropierea dintre două scoruri este
suficient de mare astfel încât să constate potrivirea celor două imagini.
Declararea identificării este adesea stabilită de factorul uman.
Performanța sistemului de recunoaștere facială depinde foarte mult de
calitatea imaginii. Pentru o precizie cât mai mare, imaginea trebuie să
surprindă subiectul din față, nu profil, trebuie să aibă luminozitatea și
contrastul potrivite, ochii să fie deschiși, iar imaginea să nu prezinte umbre.
Sistemul este sensibil chiar și la expresia feței. Un zâmbet larg poate conduce
la rezultate mai puțin eficiente.
Studii recente arată că îmbunătățirile aduse algoritmilor de
recunoaștere facială (folosirea imaginilor cu rezoluție mai mare, a imaginilor
3D și a imaginilor irisului) furnizează rezultate de 10 ori mai exacte decât cele
generate de algoritmii folosiți în 2002 și de 100 de ori mai exacte decât cele
350
generate de algoritmii folosiți în 1995. Unii dintre acești algoritmi au identificat

indivizi fără a mai fi nevoie de intervenția factorului uman, identificând chiar
și gemeni identici.
Avantaje ale camerelor cu recunoaștere facială
Camerele cu recunoaștere facială pot avea numeroase utilizări,
datorită avantajelor pe care le oferă, astfel:
• îmbunătățesc nivelul securității − sistemele de securitate cu
identificare biometrică pot crește nivelul de securitate dintr-o clădire,
deoarece pot să urmărească toate persoanele care intră în clădire. În cazul
în care există persoane care nu au acces, sistemul va identifica aceste
persoane și va transmite o alertă sau bloca accesul. Practic, un videointerfon
de exterior reprezintă o alternativă modernă de supraveghere și poate reduce
costurile cu o echipă de securitate.
• precizie crescută - datorită îmbunătățirilor aduse de-a lungul timpului,
tehnologia 3D pentru recunoaștere facială, alături de camerele cu infraroșu,
permite o identificare precisă, astfel încât sistemul este destul de greu de
păcălit. Datorită preciziei crescute, camerele cu recunoaștere facială sunt
eficiente și fiabile.
• automatizare completă - spre deosebire de identificarea făcută de
personalul de securitate, camerele cu recunoaștere facială reprezintă un
sistem complet automatizat care înlătură eroarea umană.
Subliniez că pentru crearea bazei de date și pentru ca sistemele de
recunoaștere facială să funcționeze eficient, acestea procesează doar 10-25%
dintre videoclipuri. Pentru a preveni acest lucru, se pot folosi multiple
computere care să permită procesarea și stocarea tuturor informațiilor.
Totodată, unghiul camerelor poate influența recunoașterea facială.
Pentru ca un sistem de recunoaștere facială să identifice o față, sunt
necesare imagini din diferite unghiuri (exemplu: frontal, profil), astfel încât să
ofere rezultate precise. De asemenea, este necesar ca baza de date să fie
actualizată în mod constant.
Datorită avantajelor pe care le oferă, sistemele de recunoaștere facială
pot avea multe utilizări:
• camere cu recunoaștere facială integrate în tablete sau telefoane
mobile - permit deblocarea facială a dispozitivelor doar de către proprietari
sau pot înlocui parola de log-in; Tehnologiile de recunoaștere facială sunt de
tipul 2D, cu imagini statice (de regula, la telefoanele cu sistem de operare
Android) și 3D, la telefoanele care folosesc iOS sau la Huawei.
• ca măsură de securitate implementată la ATM-uri, pentru identificarea
persoanelor - aceste camere pot identifica fața unei persoane fără să mai
351
fie nevoie de card și PIN și o compară cu fotografia stocată în baza de date

a băncii, pentru confirmarea identității;
• pentru prevenirea infracționalității și monitorizarea persoanelor care
intră sau ies din anumite perimetre (obiective de interes, căi de acces etc.);
• folosite de autorități pentru găsirea persoanelor dispărute - fotografiile
ajung în baza de date cu persoane dispărute, astfel încât acestea să poată fi
identificate cu ușurință.
Tehnologia de care ne bucurăm în prezent a fost îmbunătățită de-a
lungul timpului, astfel încât ne oferă numeroase beneficii. Iar în ceea ce
privește recunoașterea facială, aceasta promite să ofere noi perspective
asupra performanțelor pe care putem să le obținem cu ajutorul digitalizării, în
special când vine vorba de creșterea siguranței și protecției persoanelor.
Particularități ale recunoașterii faciale în telefonia mobilă
În momentul de față, recunoașterea facială este mai comună ca
niciodată, iar telefoanele noastre o folosesc în foarte multe situații, de la
autentificare la filtre pe Facebook sau Instagram.
În cazul telefoanelor cu sistem de operare Android, activarea funcției
de recunoaștere facială se face astfel:
1. Din meniu Settings → Facial recognition → Continue, apoi setează
Secure Lock Screen;
2. Bifează dacă porți sau nu ochelari de vedere;
3. Încadrează fața în cercul de pe ecran și ține telefonul ca pentru un
selfie, până ce procesul este 100% complet.
Conceptul de recunoaștere facială a divizat foarte mult oamenii în
ultimii ani. Pe de o parte, sunt cei care văd meritele acestei tehnologii și sunt
fascinați de aplicabilitatea ei în securitatea datelor mobile. De cealaltă parte
sunt conspiraționiștii, cei care cred că autoritățile îți analizează toate pozele
de pe Facebook pentru a te recunoaște în cazul producerii unei infracțiuni în
celălalt capăt al lumii.
În mod real, adevărul este undeva la mijloc și nu prea poți controla ce
se întâmplă cu o imagine a ta. Poți, în schimb, să înțelegi mai bine cum
funcționează această tehnologie. Care sunt limitările ei, la ce ajută, ce
probleme rezolvă și, nu în ultimul rând, de unde vine fascinația pentru
recunoaștere facială. Un lucru este însă sigur, fața ta este ca o amprentă, iar
tehnologia din spatele prelucrării acelor informații este una foarte complexă.
Ca în cazul oricărei tehnologii aflate la început, răspândirea la scară
largă a recunoașterii faciale are, în egală măsură, beneficii și dezavantaje.
Pe de o parte, aplicații precum FaceApp de la ruși sau Animoji de la Apple
nu ar fi fost posibile fără ea. Pe de altă parte, armata, poliția, creatorii de
352
reclame și, mai recent, realizatorii de deepfakes te terifiază prin utilizarea

aceleași tehnologii.
Una peste alta, nu se va închide prea curând dezbaterea despre
recunoașterea facială. În schimb, s-ar putea să devenim mai împăcați cu
prezența ei în viața noastră dacă înțelegem mai bine cum funcționează.
Recunoașterea facială este mai simplă decât crezi, dar devine tot
mai performantă
Înainte să avem în vedere aplicațiile acestei tehnologii în rețelele
sociale, trebuie să înțelegem că există mai multe feluri de recunoaștere
facială. Fiecare dintre ele funcționează diferit și, cu cât este mai simplă, cu
atât aplicabilitatea sa este mai limitată.
Recunoașterea facială cea mai simplă sau de bază este folosită pentru
Animoji, filtre pe Instagram sau Snapchat. Aceasta identifică trăsături ale feței
tale, precum ochi, gură sau nas. Se fixează pe acele puncte și ancorează de
ele elemente animate. Cu ajutorul unor algoritmi, efectele aplicate sunt
verosimile, deoarece o aplicație îți urmărește privirea, știe unde te uiți și știe
dacă deschizi gura sau o ții închisă. Acest mecanism nu-ți identifică fața într-
o bază de date, ci îți caută trăsăturile feței într-un cadru.
Face ID și alte mecanisme similare de autentificare prin recunoaștere
facială îți imortalizează fața în momentul în care „calibrezi” securitatea
aparatului. Îți măsoară cu precizie ridicată distanțele dintre trăsăturile feței pe
un model 2D sau 3D al feței. Imediat după, nu-ți mai poți accesa datele dacă
terminalul nu identifică aceleași particularități faciale cu camera frontală.
Așa cum am prezentat anterior, identificarea unui străin de către
autorități se face prin comparație. Un algoritm cât se poate de eficient și
optimizat la perfecțiune îți caută fizionomia într-o bază de date cu fețe. Din alt
punct de vedere, este similar cu Face ID. Fața înregistrată într-un moment
este căutată printre toate fețele care se perindă prin fața camerei, doar că la
o scară mai largă. Teoretic, orice bază de date poate fi folosită, de la
pașapoarte până la imaginile de profil de pe Facebook. Ideală este crearea
unei biblioteci virtuale în care toate imaginile au fost capturate în aceleași
condiții de iluminare, cu privirea orientată în aceeași direcție.
Recunoașterea facială se bazează pe modele 2D în cele mai multe
dintre aplicații
În mod previzibil și după cum ai văzut în filmele cu spioni, majoritatea
sistemelor de identificare facială pleacă de la o fotografie 2D. Acest lucru nu
se întâmplă datorită acurateței mecanismului, ci din cauza faptului că
sistemul respectiv este semnificativ mai convenabil. 99% dintre camerele
aflate în circulație fac poze în două dimensiuni, iar informațiile din ele există
353
peste tot, pe Instagram, Facebook și multe alte aplicații din rețelele sociale
existente în spațiul virtual.
Limitările unui model 2D sunt însă semnificative și, tocmai din acest
motiv, majoritatea sistemelor de autentificare se bazează pe un model 3D al
feței umane. Pentru că lipsește adâncimea dintr-o fotografie 2D, nu știi cât de
mare este nasul unui om, cât de pronunțată este fruntea etc. În plus,
identificarea unei fețe în 2D funcționează doar în condiții de lumină naturală
sau artificială. Nu funcționează optim pe întuneric, în umbră sau în condiții
neobișnuite de iluminare.
Tendința actuală este trecerea la recunoașterea facială în 3D
Deși există multe aplicații care se bazează pe modele 2D ale feței umane,
autentificarea facială prin imagini în trei dimensiuni sunt din ce în ce mai comune.
De fapt, majoritatea interacțiunilor tale cu identificarea facială pleacă de la unul
sau mai multe elemente 3D, iar Face ID este cel mai bun exemplu.
În cazul tehnologiei patentate de Apple, se pleacă de la principiile de
funcționare ale unui sonar, în timp ce tehnica este intitulată LIDAR129. Practic,
un dispozitiv, precum un iPhone, emite o matrice de raze infraroșii pe întreaga
suprafață a feței tale. Majoritatea punctelor din acea matrice sunt reflectate,
iar o cameră infraroșu sau de tip ToF130 identifică poziția lor în spațiu.
Astfel, este creat un model 3D al feței tale. Timpul în care fiecare punct
infraroșu se întoarce la telefon este transpus în distanță printr-o formulă
simplă de fizică. În combinație cu o imagine 2D, modelul 3D devine imbatabil
din prisma acurateței reprezentării.
Recunoașterea facială termică este puțin deosebită
Cea mai bună pe timp de noapte este recunoaștere facială termică. În
timp ce identificarea facială 2D se bazează pe activitatea din spectrul vizibil
de lumină, varianta termică este absolut independentă de cantitatea de
lumină din preajmă.
Dintr-un punct de vedere, atât recunoașterea facială 3D, cât și
identificarea facială termică folosesc unde infraroșii (IR) pentru a funcționa.
Diferența constă în modul în care sunt citite acele unde IR. În timp ce
129 LIDAR este o metodă de măsurare a distanțelor prin iluminarea țintei cu lumină laser
și măsurarea reflexiei cu un senzor. Diferențele dintre timpii de întoarcere și lungimile de
undă ale laserului pot fi apoi utilizate pentru a face reprezentări digitale 3D ale țintei. Are
aplicații terestre, aeriene și mobile.
130 ToF (Time-of-flight camera)- este un sistem de camere de imagistică cu rază de acțiune
care folosește tehnici de calcul al timpului de deplasare a unei raze pentru a rezolva
distanța dintre cameră și subiect pentru fiecare punct al imaginii, prin măsurarea de fapt a
timpului de întoarcere a unui semnal de lumină artificială furnizat de un laser sau un LED.
354
recunoașterea facială 3D se bazează pe emiterea undelor și identificarea

poziției lor în spațiu când au fost respinse de fața omului, imagistica termică
detectează undele IR emise în mod natural de obiecte.
Cu cât un corp este mai cald, cu atât cantitatea de unde infraroșii emise
este mai mare. De cealaltă parte, corpurile reci emit o cantitate neglijabilă de
unde. O instalație avansată de imagistică termică poate identifica până și cele
mai discrete diferențe de temperatură, făcând-o perfectă pentru recunoaștere
facială de înaltă precizie.
Față de alte tehnologii, recunoașterea facială termică are câteva
avantaje. Chiar dacă utilizează mai multe fotografii realizate pe diferite
spectre de lumină infraroșu (unde scurte, medii sau lungi), doar cu o matrice
termică poți vedea, de exemplu, harta vaselor de sânge din față. Deși sună
ciudat, acest model funcționează ca o amprentă unică și are avantajul că-ți
„spune” dacă ai o vânătaie pe față sau alt tip de lovitură, semne particulare
etc. Ca un eventual minus, nu funcționează foarte bine în lumină naturală.
Soarele îi afectează semnificativ eficiența.
Indiferent cât vor evolua tehnologiile prezentate mai sus și cât de
miniaturizate vor deveni, pentru a fi prezente în cât mai multe locuri, vin la
pachet împreună cu câteva limitări care nu vor fi soluționate prea curând.
Dacă porți ochelari de soare și unele perechi de ochelari de vedere,
obstrucționarea capturării modelului întreg al feței creează probleme
algoritmilor. În lumea reală, rareori te uiți direct într-un punct fix, fără să te
miști, pentru câteva secunde. Dacă ai mișcat un pic capul sau te-ai uitat
strâmb, recunoașterea facială nu funcționează la fel de bine ca în cazul unei
poze de pașaport. Până și un zâmbet sau ochii larg deschiși pot influența
negativ acuratețea unui astfel de sistem.
În timp ce lumina este fundamentală pentru anumite tehnologii de
identificare facială, o bază de date prin care să cauți este, de asemenea
foarte utilă. Pe lângă faptul că ai nevoie de o poză din față, în condiții bune
de iluminare pentru a identifica o persoană, dacă nu ai unde să o cauți, cu ce
să o compari, efortul a fost inutil.
În același timp, dacă ai o bază de date cu două miliarde de fețe, cum
se întâmplă în cazul Facebook, dacă nu ai puterea de procesare necesară
pentru a o parcurge în timp util, colecția de informații poate deveni subit
inutilă. Acesta este și principalul motiv pentru care nu fiecare caz de la poliție
sau din fiecare țară se bazează pe astfel de algoritmi.
Cum ne putem proteja de recunoașterea facială
Machiajul, o metodă simplă descoperită de activiștii din Marea Britanie,
a fost considerat un act de sfidare. Totuși, această sfidare a devenit acum o
355
metodă de protecție, pe măsură ce tot mai mulți oameni folosesc machiajul

pentru a încerca să păcălească sistemele de recunoaștere facială.
Interesul pentru așa-numitul camuflaj orbitor pare să fi crescut
considerabil după ce Poliția Metropolitană a anunțat că agenții vor folosi
camere cu recunoaștere facială, amplasate pe străzile Londrei. Măsura a fost
descrisă de activiști drept „periculoasă”, „asupritoare” și „o amenințare
majoră asupra drepturilor omului”.
Per ansamblu, ar fi bine să nu fii timorat de recunoașterea facială, ci să
o ai în vedere pentru părțile bune cu ajutorul cărora îți face viața mai ușoară
sau mai amuzantă. Orice tehnologie are părți bune și mai puțin bune. Ca un
exemplu extrem, tehnologia nucleară este folosită în egală măsură pentru
centrale atomice care furnizează energie electrică în diferite colțuri ale lumii,
cât și pentru bombe atomice. Depinde doar de perspectiva pe care o ai
asupra lucrurilor și de cei care ajung să pună mâna pe ea.
Controverse privind recunoașterea facială
Această tehnologie nu este folosită doar pentru a înfrumuseța fotografiile
pe care le postăm pe Instagram sau pentru a debloca telefonul. Recunoașterea
facială este folosită la porțile smart din aeroporturi, dar și la supraveghea video
a clădirii (inclusiv la Aeroportul Otopeni), companiile de social media o folosesc
pentru a eticheta persoane, companiile o folosesc pentru accesul în clădire sau
în diverse zone critice, iar retailerii pot combina imaginile de pe camerele de
supraveghere și recunoașterea facială pentru a scana fețele cumpărătorilor cu
obiectivul de a identifica personajele suspecte și potențialii hoți.
Cu toate acestea, recunoașterea facială este una dintre cele mai
controversate tehnologii. Cu toate inovațiile din ultima vreme, mai multe studii
publicate recent au arătat nu doar că încă nu se poate pune bază pe ea
pentru a recunoaște cu precizie oamenii, dar că suferă într-o anumită măsură
de părtinire, în funcție de felul în care s-a făcut antrenarea algoritmului. IBM
și Amazon renunță la această tehnologie În această săptămână doi giganți
tech - IBM și Amazon - au anunțat că renunță la a mai folosi sau dezvolta
astfel de tehnologii.
CEO131-ul IBM, Arvind Krishna, a trimis o scrisoare mai multor membrii
ai Congresului în care anunță public că gigantul american nu va mai face
cercetări, nu va mai dezvolta și nu va mai vinde produse care au legătură cu
recunoașterea facială. IBM spune că motivele pentru care iese din acest
131 CEO (Chief Executive Officer) - sau ( CE ) = director executiv - este cel mai înalt
conducător corporativ, executiv sau administrativ responsabil de gestionarea unei
organizații - în special o entitate juridică independentă, cum ar fi o companie sau o instituție
nonprofit. Directorii executivi conduc o serie de organizații, inclusiv corporații publice și
private, organizații nonprofit și chiar unele organizații guvernamentale.
356
business au legătură cu discriminarea pe care această tehnologie o implică.

Mai mult, IBM vrea demararea unui dialog la nivel național cu privire la
recunoașterea facială și la folosirea acesteia de către forțele de ordine și
agențiile federale în scopul supravegherii în masă a cetățenilor.
După anunțul CEO-ului IBM, rivalii de la Amazon au anunțat că au
decis să renunțe pentru un an de zile la furnizarea soluțiilor sale de
recunoaștere facială către poliția americană. Marea diferență este că, spre
deosebire de IBM care nu a reușit până acum să ajungă să domine piața
tehnologiilor de recunoaștere facială, Amazon chiar este unul din cei mai mari
jucători de pe această piață. Platforma Rekognition, ca și altele din zona
recunoașterii faciale, este una controversată. Procesul de antrenare are
suficiente defecte pentru ca recunoașterea să nu fie făcută corect de multe
ori și, de alte ori, să genereze probleme de inegalitate și discriminare.
Care sunt limitările tehnologiei. Instrument periculos sau util?
Recunoașterea facială poate ajuta la verificarea identității personale,
dar ridică și mari probleme de confidențialitate. Se estimează că piața
recunoașterii faciale va crește de la 4 miliarde de dolari în 2017, la 7,7
miliarde de dolari în 2022. Acest lucru se datorează faptului că recunoașterea
facială are toate tipurile de aplicații comerciale. Poate fi folosit pentru orice,
de la supraveghere la marketing. Una din problemele acestor platforme vine
din faptul că setul de imagini folosite pentru antrenarea algoritmului a fost
compus de cele mai multe ori din imagini ale oamenilor albi, ceea ce a dus la
o funcționare diferită a algoritmului în funcție de culoarea pielii. Apoi,
confidențialitatea contează pentru foarte mulți oameni.
Confidențialitatea se referă la orice drepturi pe care trebuie să le
controlăm asupra informațiilor personale și a modul în care sunt utilizate - și
care pot include amprenta facială a fiecăruia. Potrivit, companiei de securitate
cibernetică Norton, datele faciale pot fi colectate și stocate, adesea fără
permisiunea persoanei. Este posibil ca hackerii să poată accesa și fura
aceste date pentru a comite fraude. Pentru că tehnologia de recunoaștere
facială devine din ce în ce mai răspândită înseamnă că semnătura facială
distinctă a oamenilor ar putea ajunge în multe locuri. Probabil nu vom ști cine
are acces la aceasta. De asemenea, tehnologia ridică semne de întrebare cu
privire la siguranța persoanelor. Dacă cineva vă face o poză pe stradă sau în
tramvai, apoi folosește software de recunoaștere facială pentru a afla exact
cine ești? De aici pot decurge o mulțime de probleme. Proprietatea feței este
o altă problemă. Este posibil să fi renunțat la dreptul dumneavoastră de
proprietate atunci când v-ați înscris pe o rețea de socializare. Sau poate că
cineva urmărește imagini cu dumneavoastră online și vinde aceste date.
357
Identitate greșită
Recunoaștere facială suscită temeri legate de riscul ca persoane inocente
să fie identificare în mod greșit ca fiind delicvenți. Oamenii legii folosesc
recunoașterea facială pentru a încerca să identifice pe cineva care a jefuit
magazinul de la colț. Sistemele de recunoaștere facială nu pot fi 100% exacte.
Ce se întâmplă dacă poliția crede că suspectul sunteți chiar dumneavoastră?
Și nu doar polițiștii din SUA dețin un astfel de sistem. Poliția Română a
achiziționat de curând un soft pentru recunoașterea facială a persoanelor.
Comisia Europeană, organismul care a lansat o anchetă antitrust la
Amazon și a amendat Google pentru comportament anticoncurențial,
planifică reglementări care să ofere cetățenilor UE drepturi asupra datelor de
recunoaștere facială. Potrivit Comisiei, este nevoie să fie introduse reguli
stricte pentru întărirea reglementărilor actuale care protejează viața privată și
datele personale. Ca în cazul oricărei tehnologii aflate la început, răspândirea
la scară largă a recunoașterii faciale are, în egală măsură, beneficii și
dezavantaje. Însă, numeroasele scandaluri între unele din cele mai mari
nume din tehnologie au semănat neîncredere în modul în care companiile
respective folosesc și protejează datele personale.
Bibliografie:
• https://www.spy-shop.ro/blog/camere-cu-recunoastere-faciala?utm
_source=2parale&utm_medium=quicklink&utm_campaign=6e871ea97
• https://www.scientia.ro/39-tehnologie/cum-functioneaza-
lucrurile/741- cum-functioneaza-recunoasterea-faciala.html
• https://www.economica.net/cum-functioneaza-recunoasterea-
faciala-care-sunt-limitarile-si-de-ce-gigantii-tech-anunta-ca-renunta-la-
ea_185767.html
• www.lerato.ro/blog/recunoastere-faciala-telefoane-cu-android/
• https://playtech.ro/2019/cum-functioneaza-recunoasterea-faciala-
limitari-riscuri/
• www.lerato.ro/blog/nfc-samsung-afla-acum-ce-inseamna/
• www.ziare.com/facebook/utilizatori/facebook-extinde-automat-
recunoasterea -faciala-la-mai-multe-functii-te-poti-gasi-in-poze-si-clipuri-in-
care-nu-esti-etichetat
• www.ziare.com/internet-si-tehnologie/tehnologie/spionul-din-
magazine-recunoasterea-faciala-noua-arma-a-comerciantilor
• www.arsis.ro/blog/post/top-9-telefoane-cu-recunoastere-faciala-
avantaje-siguranta_89.html
358
Cercetașii buzoieni CUPRINS
CUPRINS
MESAJ
Mesaj cu prilejul sărbătoririi a 10 ani de tradiție istorică a Asociației
Cercetașilor Militari în Rezervă și în Retragere
general-locotenent Marian Sima, șeful Direcției Informații Militare …………. 5
Marșul Cercetașilor Armatei Române

colonel (rtr) Liviu Zanfirescu …………….……………………………………… 8
ARGUMENT
10 ani frumoși
colonel (r) Alexandru Rusu ……..……………………………………….…….. 9
EDITORIAL
Un alt fel de „plan de acțiune”
colonel (r) Alexandru Rusu …………………………………………..………….11
Despre lipsa de interes și de implicare
colonel (r) Alexandru Rusu …………………………………………..………….13
Recurs la dragostea de țară
colonel (r) Alexandru Rusu …………………………………………..………… 16
Educație... Civilizație... Bun simț
colonel (r) Alexandru Rusu …………………….………………………………. 19
Nostalgii de „Făurar”
Mai presus de toate, Țara
Un salut de sub umbrelă (între interoperabilitate și operabilitate)
CENTENAR
Buzăul la ceas de Centenar
Constantin Toma, primarul municipiului Buzău .…………………….…………. 27
Centenarul – trofeu sau povară?
colonel dr. Mircea Tănase …………………….……………………………... 32
Propaganda externă ungară contra Tratatului de pace de la Trianon
(1921-1922)
dr. Alin Spânu ……………………………….………………………………….. 35
359
ISTORIE
File de istorie specială
general de brigadă (r) Dumitru Miu, colonel (r) Marin Scarlat ……………… 45
Buzăul, misiune specială
colonel (r) Viorel Drenea ……………........................................................… 53
Informațiile în ecuația operațiilor aeropurtate ale celui de-Al Doilea
Război Mondial
colonel dr. Mircea Tănase ……………………………..………………….…… 57
File din istoria Companiei/Batalionului 386 Cercetare – cercetașii de
dincolo de pod
colonel (r) dr. Costel Olteanu ……………………………………..…………… 67
155 ani de istorie a Informațiilor Militare (sau o timidă încercare de a
sintetiza fapte și evenimente)
Rolul informației în lupta armată
colonel (r) dr. Costel Olteanu ………………………………………………... 80
Informații și contrainformații desfășurate de Armata Română în
Războiul de Independență (1877-1878)
dr. Alin Spânu ……………………………………………………………..….. 92
Unificarea calendarului în România Primului Război Mondial, între
necesitate obiectivă și impunere forțată
colonel (r) dr. Mircea Tănase ………………………………………………….. 98
Cercetarea specială buzoiană
colonel (rtr) Viorel Drenea ………………………………………………...….. 104
Informații și contrainformații pe frontul românesc
al Primului Război Mondial
colonel (r) dr. Mircea Tănase ………………………………………….….…. 109
Despre Trianon, la 100 de ani, cu speranță
colonel (r) dr. Mircea Tănase ………………………………………………… 118
AMINTIRI
Cercetașul-parașutist de Buzău
colonel dr. Mircea Tănase ….………………………………………...……… 121
Cine îndrăznește... reușește!
general de brigadă (r) Dumitru Miu .......…………………………………… 125
La Cotul… Dunării
colonel dr. Mircea Tănase ……………………..…………………………… 129
O mărturisire întârziată,
colonel (r) Gheorghe Mateescu …………………………………………..…. 136
360
Cercetașii buzoieni CUPRINS
Prima mea parașutare,

colonel (rtr) Niculae Vochin ………………………………………….……….. 139
Război și Pace pe drumul de noroi al mătăsii
colonel dr. Mircea Tănase ………………………………………………..….. 143
Încerc să fiu printre învingători
colonel (rtr) Liviu Zanfirescu ……………………………………………….. 152
Prima mea aplicație
colonel (rtr) Nicu Murgu ……………………………………………………… 154
Fericirea este o stare de spirit
colonel (r) Mihai-Luigi Burcă ….…………………………………………….. 157
Lunga vară fierbinte
colonel (rtr) Nicu Murgu ………………..………..………………………….. 162
Două ore mai târziu sau ascensiunea către forțele speciale
general de brigadă (r) Dumitru Miu ……………………………....…. 166
Cercetași profesioniști la început de drum
colonel (r) Gabriel Benescu . …………………………………….…………. 173
Alo, unitatea, execut 310!
colonel (rtr) Nicu Murgu …………………...………………………………… 178
Un loc uitat de lume și de timp
general de brigadă (rtr) Dumitru Miu .… …………………………………….. 186
Remember februarie 1999
colonel (r) Alexandru Rusu …………………….…………………………… 196
GEOPOLITICĂ
Componente geostrategice ale situației din regiunea Mării Negre
general de brigadă (r) dr. Octavian Dumitrescu ………………………….… 201
Interviu la distanță
colonel (r) Alexandru Rusu …..…………………………………….……… 209
Federația Rusă și cursa înarmărilor în regiunea Mării Negre
general de brigadă (rtr) Octavian Dumitrescu ……………………………… 223
Considerații privind apărarea României prin efort aliat sau prin efort
majoritar propriu
colonel (r) dr. Costel Olteanu …………….………..…………………..…….. 233
PUNCTE DE VEDERE
Asociația Cercetașilor Militari în Rezervă și în Retragere,
început de drum
Gândiți-vă bine, domnilor politicieni români!
general de brigadă (rtr) dr. Gheorghe Văduva ……………………………… 246
361
Nu ne uitați!
general de brigadă (rtr) prof. univ. dr. Stan Petrescu ……………………… 253
Forțele speciale mereu „la modă”
De-o vârstă cu Țara
general de brigadă (r) dr. Octavian Dumitrescu …...……………………… 266
Salt în noapte
colonel dr. Mircea Tănase …………………………………….……………... 274
Rânduri pentru politicieni (mai ales... parlamentari)
colonel (r) Liviu Zanfirescu ……………………………..……………………. 276
BG-8 sau PPD-1? (o parașută născută cu forcepsul)
colonel (r) Viorel Drenea ………………………………………………..….... 280
Cercetașii
general de brigadă (r) Dan Niculescu …………..…………………...………. 283
Pregătirea și planificarea drumeției pe munte
colonel (r) Gabriel Benescu ………..…………………….………………… 288
PARTENERIAT
În tabără cu „Răzeșii lui Ștefan”
colonel (r) Gabriel Benescu ………..…………………….………………….. 295
Centrul Local „Cercetașii din Țara Luanei”, Buzău
colonel Radu Moscu …………...……………………………………….…….. 302
„Train the Scout Leaders”
sau cum dăm mai departe din experiența noastră
colonel (r) Gabriel Benescu …………………………………………….……. 307
Pasiunea de cercetare nu are vârstă
colonel (r) Mihai-Luigi Burcă ………..………..…………………….………… 316
TEHNOLOGIE
Vehiculele aeriene fără pilot - prezent și viitor
colonel (r) ing. Ion Militaru ………..…………………….…………………..…323
Tehnologia 5G – un nou pas spre viitor
colonel (r) ing. Ion Militaru ………..…………………….…………………...… 331
Recunoașterea facială. Prezentare – Evoluție – Controverse
colonel (r) ing. Ion Militaru ………..…………………….…………………… 346
362

Almanah Cercetasii Buzoieni

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Almanah Cercetasii Buzoieni

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Alexandru Rusu, Mircea Tănase

Alexandru Rusu Mircea Tănase

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României

I. Rusu, Alexandru (coord.)

Prelucrare grafică și procesare text:

MESAJUL ȘEFULUI DIRECȚIEI INFORMAȚII MILITARE,

Sărbătorim, la 28 martie, 10 ani de la constituirea, la Buzău, a

contribuit și continuă să contribuie la apărarea intereselor naționale și la

apreciez a fi o inițiativă lăudabilă, care dovedește că aici, la Buzău, cuibul de

MARȘUL CERCETAȘILOR ARMATEI ROMÂNE

Muzica: colonel Ionel Croitoru

Scrutează orizontul cu-ndrăzneală

De când se știu din șoimi sunt descendenți

Cuvinte n-au ci doar simple semnale

Culeg cu sârg, date și informații

Colonel (r) Alexandru Rusu, redactor-șef

28 martie 2011 reprezintă momentul constituirii, la Buzău, a Asociației

Editarea prezentului Almanah aniversar este o inițiativă izvorâtă din

UN ALT FEL DE „PLAN DE ACȚIUNE”

Colonel (r) Alexandru Rusu

Uneori, în viață, este nevoie ca să te faci auzit. Motive ar fi multe: atunci

Unul din cele mai importante și de suflet proiecte ale Asociației

Apariția numărului inaugural al revistei a fost legată inițial de

Cercetașii buzoieni, anul I, nr. 1, februarie 2013, pp. 1

DESPRE LIPSA DE INTERES ȘI DE IMPLICARE

Colonel (r) Alexandru Rusu

Sunt oameni care trec prin viață neobservați, nebăgați în seamă și nu

Prins între cutremure (de suprafață și adâncime), coduri (portocalii,

Aș fi vrut ca la această activitate să-i am alături și pe alți membri ai

Natura ne oferă și de această dată exemplul perfect pentru a

Cercetașii buzoieni, anul I, nr. 2, noiembrie 2013, pp. 2

RECURS LA DRAGOSTEA DE ȚARĂ

Colonel (r) Alexandru Rusu

Suntem legați, fără să conștientizăm întotdeauna acest lucru, de locul

Patriotismul. Un simplu cuvânt sau o atitudine construită cu migală?...

Patriotismul poate fi lupta de a îndrepta nedreptățile făcute oamenilor,

Cercetașii buzoieni, anul III, nr. 4, 2015, pp. 2-3

EDUCAȚIE... CIVILIZAȚIE... BUN SIMȚ

Colonel (r) Alexandru Rusu

să ajutăm necondiționat, fără a aștepta laude sau mulțumiri pentru faptele

Cercetașii buzoieni, anul V, nr. 6, noiembrie 2017, pp. 2

Colonel (r) Alexandru Rusu

Mă-ncearcă, acum în miez de iarnă, un sentiment melancolic ciudat, ca

Suntem pe fugă, grăbiți și uităm de noi... uităm că timpul nu stă-n loc,

Cercetașii buzoieni, anul VI, nr. 7, ianuarie 2018, pp. 2

MAI PRESUS DE TOATE, ȚARA

Colonel (r) Alexandru Rusu

Emoția deosebită a sărbătoririi Centenarului Marii Unirii de la 1918, cu

Ne-au încercat din greu, cu focul, sabia, sulița și arcul, fără să ne

Cercetașii buzoieni, anul VI, nr. 8, noiembrie 2018, pp. 2

UN SALUT DE SUB UMBRELĂ

Colonel (r) Alexandru Rusu

Privesc cu dezamăgire realitatea zilelor de astăzi. Îmi plânge sufletul

Cercetașii buzoieni, anul VIII, nr.10, noiembrie 2020, pp. 2-3

BUZĂUL LA CEAS DE CENTENAR

Constantin Toma, primarul municipiului Buzău

Pentru marcarea anului Centenarului, Primăria Municipiului Buzău a

militari români, 753 militari germani, 744 militari ai Imperiului Austro-ungar,

- reamenajarea parcelelor în care se odihnesc eroii și instalarea a 23

(aproximativ 15.000 de buzoieni), a început cea mai mare ceremonie

Manifestările din perioada 16 - 17 mai 2018 de la Buzău au avut un

Cercetașii buzoieni, anul VI, nr. 8, noiembrie 2018, pp. 3-5

CENTENARUL – TROFEU SAU POVARĂ?