Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca

FACULTATEA DE DREPT

Procedură penală.
Partea generală

Titular: Asist.univ.dr. Lucian CRISTE

Autorii suportului:
Prof.univ.dr. Gheorghiță MATEUȚ
Asist.univ.dr. Lucian CRISTE

An universitar 2023/2024
CUPRINS
INFORMAŢII GENERALE
1. Date de identificare a cursului: ................................................................ 1
2. Condiţionări și cunoştinţe prerechizite .................................................... 1
3. Descrierea cursului .................................................................................. 1
4. Organizarea temelor în cadrul cursului ................................................... 2
5. Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs ....................................... 2
6. Materiale bibliografice ............................................................................ 2
7. Politica de evaluare şi notare ................................................................... 3
8. Studenţii cu dizabilităţi ............................................................................ 3
9. Elemente de deontologie academică........................................................ 3
10. Strategii de studiu recomandate ............................................................... 4
I. Principiile aplicării legii procesuale penale
1. Legalitatea procesului penal .................................................................... 6
2. Separaţia funcţiilor judiciare ................................................................... 6
3. Prezumţia de nevinovăţie......................................................................... 7
4. Aflarea adevărului ................................................................................... 8
5. Ne bis in idem .......................................................................................... 8
6. Obligativitatea punerii în mişcare şi a exercitării acţiunii penale ........... 8
7. Caracterul echitabil şi termenul rezonabil al procesului penal ................ 9
8. Dreptul la libertate şi siguranţă ................................................................ 9
9. Dreptul la apărare .................................................................................. 10
10. Respectarea demnităţii umane şi a vieţii private ................................... 11
11. Limba oficială şi dreptul la un interpret ................................................ 11
12. Limitele aplicării legii procesuale penale .............................................. 12
12.1. Aplicarea în timp a normelor procesual penale ............................................... 12
12.1.1. Principiul activității normelor procesual penale ....................................... 12
12.1.2. Excepţii de la principiul activităţii normelor procesual penale ................ 13
12.2. Aplicarea în spaţiu a normelor procesual penale ............................................. 13
12.2.1. Principiul teritorialităţii normelor procedurii penale ................................ 13
12.2.2. Excepţiile de la principiul teritorialităţii ................................................... 13
II. Acţiunile judiciare în procesul penal
1. ACŢIUNEA PENALĂ .......................................................................... 14
1.1. Definiţie ........................................................................................................... 14
1.2. Trăsături ........................................................................................................... 14
1.3. Desfăşurarea acţiunii penale ............................................................................ 14
1.3.1. Punerea în mişcare a acţiunii penale ............................................................ 15
1.3.1.1. Condiţii ................................................................................................. 15
1.3.1.2. Actul de inculpare................................................................................. 15
1.3.2. Exercitarea acţiunii penale............................................................................ 15
1.3.3. Împiedicarea punerii în mişcare a acţiunii penale ........................................ 16
1.3.4. Modalităţi de stingere a acţiunii penale ........................................................ 17
1.3.5. Continuarea procesului penal ....................................................................... 17
2. ACŢIUNEA CIVILĂ ÎN PROCESUL PENAL.................................... 18
2.1. Noţiune ............................................................................................................ 18
2.2. Particularităţi ................................................................................................... 18
2.3. Condiţii ............................................................................................................ 18
2.4. Obiectul acţiunii civile..................................................................................... 19
2.5. Subiecţii acţiunii civile .................................................................................... 19
2.5.1. Subiecţii activi .............................................................................................. 19
2.5.2. Subiecţii pasivi ............................................................................................. 19
2.5.3. Succesorii părţilor ......................................................................................... 20
2.6. Punerea în mişcare a acţiunii civile ................................................................. 20
2.7. Exercitarea acţiunii civile ................................................................................ 21
2.7.1. Regula ........................................................................................................... 21
2.7.2. Excepții ......................................................................................................... 21
2.8. Exercitarea acţiunii civile la instanţa penală ................................................... 22
2.8.1. Exercitarea acţiunii civile de către partea civilă ........................................... 22
2.8.2. Exercitarea acţiunii civile de către procuror ................................................. 22
2.9. Exercitarea acţiunii civile la instanţa civilă ..................................................... 22
2.10. Rezolvarea acţiunii civile ................................................................................ 23
2.10.1. Disjungerea şi rezolvarea separată a acţiunii civile .................................. 23
2.10.2. Rezolvarea acţiunii civile în procesul penal ............................................. 23
Chestionar 25
I. PARTICIPANŢII ÎN PROCESUL PENAL
1. Noţiune și lista participanților ............................................................... 28
2. Organele judiciare.................................................................................. 28
2.1. Organele de urmărire penală ........................................................................... 28
2.1.1. Organul de cercetare penală ......................................................................... 28
2.1.1.1. Organele de cercetare ale poliţiei judiciare .......................................... 29
2.1.1.2. Organele de cercetare penală speciale .................................................. 30
2.1.2. Ministerul Public .......................................................................................... 30
2.1.2.3. Organizarea şi funcţionarea Ministerului Public .................................. 30
2.1.2.4. Principiile de organizare şi funcţionare ................................................ 31
2.2. Judecătorul de drepturi şi libertăţi ................................................................... 32
2.3. Judecătorul de cameră preliminară .................................................................. 32
2.4. Instanţa judecătorească .................................................................................... 32
2.4.1. Organizarea instanţelor judecătoreşti ........................................................... 32
2.4.2. Compunerea instanţei judecătoreşti .............................................................. 33
2.4.3. Constituirea instanţei judecătoreşti ............................................................... 33
3. Avocatul ................................................................................................ 33
3.1. Principiile care stau la baza profesiei de avocat .............................................. 34
3.2. Incompatibilitatea avocatului .......................................................................... 35
4. Părţile ..................................................................................................... 35
4.1. Inculpatul ......................................................................................................... 35
4.1.1. Noţiunea de inculpat ..................................................................................... 35
4.1.2. Drepturile şi obligaţiile inculpatului ............................................................. 35

III
4.2. Partea civilă ..................................................................................................... 37
4.2.1. Noţiune ......................................................................................................... 37
4.2.2. Drepturile şi îndatoririle părţii civile ............................................................ 37
4.3. Partea responsabilă civilmente ........................................................................ 38
4.3.1. Noţiune ......................................................................................................... 38
4.3.2. Modalităţile de participare a părţii responsabile civilmente în procesul
penal 38
4.3.2.1. Introducerea în procesul penal a părţii responsabile civilmente........... 38
4.3.2.2. Intervenţia voluntară a părţii responsabile civilmente .......................... 39
4.3.3. Drepturile şi obligaţiile părţii responsabile civilmente................................. 39
5. Subiecţii procesuali principali ............................................................... 39
5.1. Noţiunea de subiect procesual principal în procesul penal.............................. 39
5.2. Suspectul.......................................................................................................... 40
5.2.1. Noţiune ......................................................................................................... 40
5.2.2. Drepturile şi obligaţiile suspectului .............................................................. 40
5.3. Persoana vătămată ........................................................................................... 40
5.3.1. Noţiune ......................................................................................................... 40
5.3.2. Drepturile şi obligaţiile persoanei vătămate ................................................. 41
6. Subiecţii procesuali care pot înlocui părţile şi subiecţii procesuali principali în
procesul penal ...................................................................................................... 41
6.1. Succesorii ........................................................................................................ 41
6.2. Reprezentanţii .................................................................................................. 42
6.3. Substituiţii procesuali ...................................................................................... 42
7. Alţi subiecţi procesuali .......................................................................... 42
II. Competenţa organelor judiciare penale ......................................... 43
1. Competenţa funcţională ......................................................................... 43
1.1. Noţiunea de competenţă funcţională (ratione officii) ...................................... 43
1.2. Competenţa funcţională a organelor de urmărire penală ................................. 43
1.2.1. Competenţa funcţională a organelor de cercetare penală ............................. 43
1.2.2. Competenţa funcţională a Ministerului Public ............................................. 43
1.3. Competenţa funcţională a judecătorului de drepturi şi libertăţi ...................... 44
1.4. Competenţa funcţională a judecătorului de cameră preliminară ..................... 44
1.5. Competenţa funcţională a instanţelor judecătoreşti ......................................... 44
1.5.1. Competenţa funcţională a judecătoriei ......................................................... 44
1.5.2. Competenţa funcţională a tribunalului ......................................................... 44
1.5.3. Competenţa funcţională a tribunalului militar .............................................. 45
1.5.4. Competenţa funcţională a Curţii de Apel ..................................................... 45
1.5.5. Competenţa funcţională a Curţii Militare de Apel ....................................... 45
1.5.6. Competenţa funcţională a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ....................... 45
2. Competenţa materială a organelor judiciare .......................................... 45
2.1. Noţiunea de competenţă materială (ratione materiae) .................................... 45
2.2. Competenţa materială a organelor de urmărire penală .................................... 46
2.3. Competenţa materială a instanţelor judecătoreşti ............................................ 46
2.3.1. Competenţa materială a judecătoriei ............................................................ 46
2.3.2. Competenţa materială a tribunalului............................................................. 46
2.3.3. Competenţa materială a Curţii de Apel ........................................................ 47
2.3.4. Competenţa materială a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie .......................... 47
3. Competenţa personală............................................................................ 47

IV
3.1. Noţiunea de competenţă personală (ratione personae) ................................... 47
3.2. Competenţa în caz de schimbare a calităţii inculpatului ................................. 47
3.3. Competenţa personală a organelor de urmărire penală ................................... 48
3.4. Competenţa personală a instanţelor judecătoreşti ........................................... 48
3.4.1. Competenţa personală a tribunalului militar ................................................ 48
3.4.2. Competenţa personală a curţii de apel .......................................................... 48
3.4.3. Competenţa personală a Curţii Militare de Apel .......................................... 49
3.4.4. Competenţa personală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie .......................... 49
4. Competenţa specială .............................................................................. 49
5. Competenţa teritorială ........................................................................... 50
5.1. Noţiunea de competenţă teritorială (ratione loci)............................................ 50
5.2. Competenţa după teritoriu pentru infracţiunile săvârşite în ţară ..................... 50
5.2.1. Criteriile teritoriale ....................................................................................... 50
5.2.2. Reguli de stabilire a competenţei în funcţie de criterii teritoriale ................ 50
5.3. Competenţa după teritoriu pentru infracţiunile săvârşite în străinătate ........... 51
6. Prorogarea de competenţă ..................................................................... 52
6.1. Noţiune ............................................................................................................ 52
6.2. Cazuri .............................................................................................................. 52
6.2.1. Reunirea cauzelor ......................................................................................... 52
6.2.2. Chestiunile prealabile ................................................................................... 53
6.2.3. Schimbarea încadrării juridice sau a calificării faptei .................................. 54
6.3. Reguli de prorogare ......................................................................................... 54
6.3.1. Prorogarea competenţei în caz de reunire a cauzelor ................................... 54
6.3.2. Prorogarea competenţei în caz de chestiuni prealabile ................................. 55
6.3.3. Prorogarea competenţei în caz de schimbare a încadrării juridice sau a
calificării faptei 55
7. Disjungerea ............................................................................................ 56
8. Verificarea competenţei instanţei .......................................................... 56
8.1. Modalităţi de verificare a competenţei ............................................................ 56
8.1.1. Verificarea din oficiu .................................................................................... 56
8.1.2. Verificarea la cerere...................................................................................... 56
8.2. Declinarea de competenţă................................................................................ 57
8.3. Conflictele de competenţă ............................................................................... 57
III. Remediile procesuale ale imparţialităţii organelor judiciare ........ 59
1. Incompatibilitatea .................................................................................. 59
1.1. Cazuri .............................................................................................................. 59
1.1.1. Cazurile de incompatibilitate a judecătorului ............................................... 59
1.1.2. Cazurile de incompatibilitate a procurorului ................................................ 60
1.1.3. Cazurile de incompatibilitate a organului de cercetare penală ..................... 60
1.1.4. Cazurile de incompatibilitate a magistratului-asistent şi a grefierului ......... 60
1.2. Modalităţi de rezolvare a incompatibilităţii..................................................... 60
1.2.1. Abţinerea ...................................................................................................... 60
1.2.2. Recuzarea...................................................................................................... 61
1.2.3. Soluţionarea incompatibilităţii ..................................................................... 62
2. Strămutarea ............................................................................................ 64
2.1. Noţiune ............................................................................................................ 64
2.2. Temeiurile strămutării ..................................................................................... 64

V
2.3. Modalitatea de rezolvare a strămutării ............................................................ 65
2.4. Procedura ......................................................................................................... 65
2.5. Soluţionarea cererii de strămutare ................................................................... 66
2.6. Strămutarea procedurii de cameră preliminară ................................................ 67
3. Desemnarea altei instanţe pentru judecarea cauzei ............................... 67
IV. Asistenţa juridică ........................................................................... 68
1. Noţiunea de asistenţă juridică ................................................................ 68
1.1. Asistenţa juridică facultativă ........................................................................... 68
1.2. Asistenţa juridică obligatorie ........................................................................... 68
1.2.1. Asistenţa juridică obligatorie a suspectului sau inculpatului........................ 68
1.2.2. Asistenţa juridică obligatorie a persoanei vătămate, a părţii civile şi a
părţii responsabile civilmente ................................................................................................. 69
2. Avocatul din oficiu ................................................................................ 69
3. Drepturile avocatului suspectului sau inculpatului ................................ 70
4. Drepturile avocatului persoanei vătămate, părţii civile şi părţii responsabile
civilmente............................................................................................................. 71
5. Consultarea dosarului ............................................................................ 71
Chestionar 72
I. Probele, mijloacele de probă şi procedeele probatorii .................. 75
1. Noțiuni ................................................................................................... 75
2. Obiectul probei în procesul penal .......................................................... 75
2.1. Faptele şi împrejurările ce trebuie dovedite .................................................... 75
2.2. Faptele şi împrejurările care nu trebuie dovedite ............................................ 76
2.3. Faptele care pot fi dovedite în procesul penal ................................................. 76
2.4. Faptele şi împrejurările de fapt care nu pot fi dovedite în procesul penal....... 77
3. Condiţiile probei .................................................................................... 77
4. Clasificarea probelor.............................................................................. 77
5. Sarcina probei ........................................................................................ 78
6. Administrarea şi obţinerea probelor ...................................................... 78
7. Excluderea probelor obţinute în mod nelegal ........................................ 80
8. Aprecierea probelor ............................................................................... 81
9. Mijloacele de probă şi procedeele probatorii ........................................ 82
10. Declaraţiile persoanelor ......................................................................... 82
10.1. Reguli generale în materia audierii persoanelor .............................................. 82
10.2. Reguli privind ascultarea în cazuri speciale .................................................... 82
10.3. Declaraţiile părţilor şi ale subiecţilor procesuali principali ............................. 83
10.3.1. Declaraţia suspectului sau inculpatului .................................................... 83
10.3.2. Declaraţiile persoanei vătămate, ale părţii civile şi ale părţii
responsabile civilmente ........................................................................................................... 86
10.3.3. Declaraţiile martorilor .............................................................................. 88
10.4. Confruntarea – procedeu probator auxiliar ...................................................... 92
11. Înscrisurile ............................................................................................. 92

VI
11.1. Categorii de înscrisuri ...................................................................................... 92
11.2. Procesul-verbal ................................................................................................ 92
12. Fotografiile ............................................................................................ 93
13. Mijloacele materiale de probă ............................................................... 93
14. Procedeele de descoperire şi de ridicare a înscrisurilor şi a mijloacelor materiale
de probă 94
14.1. Ridicarea de obiecte şi înscrisuri ..................................................................... 94
14.2. Percheziţia ....................................................................................................... 94
14.2.1. Noţiune ..................................................................................................... 94
14.2.2. Percheziţia domiciliară ............................................................................. 94
14.2.3. Percheziţia corporală ................................................................................ 98
14.2.4. Percheziţia unui vehicul............................................................................ 98
14.2.5. Percheziţia informatică ............................................................................. 99
15. Cercetarea la faţa locului ....................................................................... 99
15.1. Noțiune ............................................................................................................ 99
15.2. Procedura de efectuare................................................................................... 100
16. Reconstituirea ...................................................................................... 100
16.1. Noţiune .......................................................................................................... 100
16.2. Procedura de efectuare................................................................................... 101
17. Identificarea persoanelor şi a obiectelor .............................................. 101
18. Constatarea de specialitate................................................................... 102
18.1. Noțiune .......................................................................................................... 102
18.2. Condiţiile de admisibilitate a unei constatări de specialitate......................... 102
18.3. Procedura de efectuare a constatării de specialitate ...................................... 102
19. Expertiza .............................................................................................. 103
19.1. Noţiune .......................................................................................................... 103
19.2. Aspecte procedurale ...................................................................................... 103
19.3. Raportul de expertiză ..................................................................................... 104
19.4. Audierea expertului ....................................................................................... 105
19.5. Suplimentul de expertiză ............................................................................... 105
19.6. Efectuarea unei noi expertize ........................................................................ 105
20. Metodele speciale de obţinere a probelor ............................................ 107
20.1. Supravegherea tehnică ................................................................................... 107
20.1.1. Condiţii de fond ...................................................................................... 107
20.1.2. Condiţii de formă .................................................................................... 107
20.2. Metodele speciale de cercetare ...................................................................... 110
I. Măsurile procesuale ..................................................................... 112
Măsurile preventive ........................................................................................... 112
1. Noţiunea şi categoriile de măsuri preventive ...................................... 112
2. Trăsături comune ................................................................................. 112
2.1. Scopurile justificative .................................................................................... 112
2.2. Condiţiile generale ......................................................................................... 112
2.3. Criterii de alegere a măsurii preventive ......................................................... 113
2.4. Organul judiciar competent ........................................................................... 113
2.5. Actele prin care pot fi luate măsurile preventive ........................................... 113

VII
3. Reţinerea .............................................................................................. 113
3.1. Condiţiile de luare a măsurii.......................................................................... 113
3.1.1. Condiţiile de fond ....................................................................................... 113
3.1.2. Condiţiile de formă ..................................................................................... 114
3.2. Durata reţinerii ............................................................................................... 114
3.3. Plângerea împotriva măsurii reţinerii ............................................................ 115
4. Controlul judiciar................................................................................. 115
4.1. Noţiune .......................................................................................................... 115
4.2. Condiţii .......................................................................................................... 115
4.3. Competenţa de luare a măsurii ...................................................................... 115
4.3.1. Luarea măsurii controlului judiciar de către procuror ................................ 116
4.3.2. Calea de atac împotriva măsurii controlului judiciar dispuse de procuror . 116
4.3.3. Luarea măsurii controlului judiciar de către judecătorul de cameră
preliminară sau instanţa de judecată ..................................................................................... 116
4.4. Conţinutul controlului judiciar ...................................................................... 117
4.4.1. Controlul judiciar obligatoriu ..................................................................... 117
4.4.2. Controlul judiciar facultativ ....................................................................... 117
4.5. Obligaţiile subsecvente ale organului judiciar care a dispus măsura ............ 118
4.6. Modificarea conţinutului controlului judiciar................................................ 118
4.7. Durata controlului judiciar ............................................................................ 118
5. Controlul judiciar pe cauţiune ............................................................. 119
5.1. Condiţii .......................................................................................................... 119
5.2. Luarea măsurii controlului judiciar pe cauţiune ............................................ 119
5.3. Conţinutul cauţiunii ....................................................................................... 119
6. Arestul la domiciliu ............................................................................. 120
6.1. Noţiune .......................................................................................................... 120
6.2. Condiţii .......................................................................................................... 120
6.2.1. Condiţii pozitive ......................................................................................... 120
6.2.2. Condiţiile negative...................................................................................... 121
6.3. Procedura luării măsurii................................................................................. 121
6.4. Conţinutul măsurii arestului la domiciliu ...................................................... 121
6.5. Durata arestului la domiciliu ......................................................................... 121
7. Arestarea preventivă ............................................................................ 122
7.1. Noţiune .......................................................................................................... 122
7.2. Condiţiile şi cazurile de aplicare a măsurii arestării preventive .................... 122
7.2.1. Condiţiile arestării preventive .................................................................... 122
7.2.2. Cazurile de arestare preventivă................................................................... 123
7.3. Procedura de luare a măsurii arestării preventive .......................................... 124
7.3.1. Arestarea inculpatului în cursul urmăririi penale ....................................... 124
7.3.1.1. Soluţionarea propunerii de arestare .................................................... 124
7.3.1.2. Luarea măsurilor de ocrotire în caz de arestare preventivă în cursul
urmăririi penale 125
7.3.1.3. Emiterea mandatului de arestare preventivă în cursul urmăririi
penale 125
7.3.1.4. Durata arestării inculpatului în cursul urmăririi penale ...................... 126
7.3.1.5. Prelungirea duratei arestării preventive .............................................. 126
7.3.1.6. Procedura în faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi din cadrul
instanţei competente 126

VIII
7.3.2. Arestarea preventivă a inculpatului în procedura de cameră preliminară şi
în cursul judecăţii .................................................................................................................. 127
7.3.3. Durata maximă a arestării inculpatului în cursul judecăţii ......................... 127
7.4. Calea de atac împotriva încheierilor prin care se dispune cu privire la
măsurile preventive în cadrul procesului penal ................................................................... 127
8. Verificarea măsurilor preventive ......................................................... 128
9. Încetarea de drept a măsurilor preventive............................................ 128
10. Revocarea măsurilor preventive .......................................................... 129
11. Înlocuirea măsurilor preventive ........................................................... 129
12. Reguli speciale pentru minori .............................................................. 129
II. Măsurile de siguranţă cu caracter medical .................................. 130
III. Măsurile asigurătorii, restituirea lucrurilor şi restabilirea situaţiei anterioare
săvârşirii infracţiunii .......................................................................................... 131
1. Măsurile asigurătorii ............................................................................ 131
1.1. Noţiune .......................................................................................................... 131
1.2. Procedura de luare ......................................................................................... 131
1.3. Contestarea măsurilor asigurătorii şi a modului de aducere la îndeplinire a
acestora 132
1.3.1. Contestarea măsurilor asigurătorii luate de procuror şi a modului de
aducere la îndeplinire a acestora ........................................................................................... 132
1.3.2. Contestarea măsurilor asigurătorii dispuse în procedura de cameră
preliminară sau în cursul judecăţii şi a modului de aducere la îndeplinire a acestora .......... 132
1.4. Verificarea măsurilor asigurătorii .................................................................. 133
2. Restituirea lucrurilor ............................................................................ 133
3. Restabilirea situaţiei anterioare ........................................................... 134
IV. Actele procesuale şi procedurale comune ................................... 135
1. Aspecte introductive ............................................................................ 135
2. Citarea.................................................................................................. 135
2.1. Noţiune .......................................................................................................... 135
2.2. Modurile de citare .......................................................................................... 136
2.3. Conținutul citației scrise ................................................................................ 136
2.4. Locul de citare ............................................................................................... 137
2.5. Înmânarea citaţiei .......................................................................................... 138
2.6. Incidente privind citarea ................................................................................ 139
3. Mandatul de aducere............................................................................ 139
3.1. Noţiune .......................................................................................................... 139
3.2. Persoanele faţă de care poate fi emis ............................................................. 139
3.3. Condiţii de emitere ........................................................................................ 139
3.4. Procedura de emitere ..................................................................................... 140
3.5. Executarea mandatului de aducere ................................................................ 140
4. Modificarea actelor de procedură ........................................................ 141
4.1. Modalităţi ...................................................................................................... 141
4.2. Modificări în acte procedurale ....................................................................... 141
4.3. Îndreptarea erorilor materiale ........................................................................ 141

IX
4.4. Înlăturarea unor omisiuni vădite .................................................................... 141
5. Termenele ............................................................................................ 142
5.1. Noţiune .......................................................................................................... 142
5.2. Clasificare ...................................................................................................... 142
5.2.1. Termenele substanţiale ............................................................................... 142
5.2.2. Termenele procedurale ............................................................................... 142
5.2.3. Deosebire între termenele substanţiale şi cele procedurale ........................ 143
6. Cheltuielile judiciare............................................................................ 144
7. Sancţiunile procesuale ......................................................................... 145
7.1. Noţiune .......................................................................................................... 145
7.2. Nulitatea ........................................................................................................ 145
7.2.1. Noţiune ....................................................................................................... 145
7.2.2. Nulităţile absolute ....................................................................................... 145
Cazuri de nulităţi absolute .................................................................................................... 146
7.2.3. Nulităţile relative ........................................................................................ 146
7.2.4. Efectele constatării nulităţii ........................................................................ 147
8. Amenda judiciară ................................................................................. 147
8.1. Noțiune .......................................................................................................... 147
8.2. Procedura privitoare la amenda judiciară ...................................................... 147
Chestionar 148

X
 INFORMAŢII GENERALE

1. Date de identificare a cursului:

Date de identificare a titularului de curs
Nume: Asist.univ.dr. Lucian CRISTE
Birou: Str. Avram Iancu, nr. 11, birou nr.
122
Tel./fax: 0264/595504
E-mail: lucian.criste@law.ubbcluj.ro
Consultaţii:
miercuri, ora 10-12, birou nr. 122
(pe baza unei programări anterioare pe e-
mail)
Date de identificare curs şi contact tutore
Denumire curs: Procedură penală. Partea
generală (Drept procesual penal I)
Codul cursului: DLR3118
Anul, semestrul: III, semestrul I
Categoria disciplinei: obligatorie
Nr. credite: 6
Pagina web a cursului
https://portal.portalid.ubbcluj.ro
Contact: lucian.criste@law.ubbcluj.ro
Consultaţii:
miercuri, ora 10-12, birou nr. 122
(pe baza unei programări anterioare pe e-mail)

2. Condiţionări și cunoştinţe prerechizite

Înscrierea la această disciplină nu este condiționată de promovarea vreunei alte
discipline din anii anteriori. Însă, pentru înțelegerea materiei, sunt necesare cunoștințe
elementare de Drept penal și Drept constituțional.

3. Descrierea cursului
Procedura penală aparţine dreptului public intern, deoarece vizează realizarea justiţiei
penale şi exerciţiul dreptului de a pedepsi al statului. Ea cuprinde, în principal, ansamblul
normelor juridice ce reglementează „desfăşurarea procesului penal”. În acest fel, procedura
penală are un conţinut complex, întrucât include, practic, toate regulile referitoare la
constatarea infracţiunilor, la identificarea, prinderea, urmărirea şi judecata persoanelor cu
privire la care există presupunerea că le-au comis, inclusiv regulile privind executarea
pedepselor şi a celorlalte măsuri penale, precum şi totalitatea formelor ce determină
organizarea, competenţa şi procedeele juridice utilizate de organele judiciare penale.
Procedura penală prezintă un mare interes pentru societatea lezată prin infracţiune, dar şi
pentru persoana calificată pe drept sau pe nedrept ca fiind participant, deoarece, dacă ea
trebuie să permită urmărirea şi judecarea culpabililor, trebuie să împiedice, în acelaşi timp, ca
un nevinovat să fie urmărit şi condamnat în mod injust.
Prin parcurgerea acestei discipline studenții vor dobândi cunoștințele necesare pentru
înțelegerea științei procedurii penale, a relației dintre această disciplină și celelalte
discipline cu care interacționează.
În concret, este necesată cunoașterea și înțelegerea principiilor directoare ale procedurii
penale dar și a altor aspecte privind: acțiunea penală și acțiunea civilă; participanții la
procesul penal; materia probelor; măsurile procesuale; actele procesuale și procedurale
comune.

1
 4. Organizarea temelor în cadrul cursului
Cursul este structurat pe module de învățare. Cele patru module corespund modului în
care este structurată și legiferată partea generală a procedurii penale.
Primul modul este dedicat analizei principiilor directoare ale procedurii penale.
Studierea atentă a acestora este fundamentală pentru înțelegerea celorlalte teme care vor fi
analizate pe parcursul întregului an universitar, atât la disciplina Drept procesual I, cât și la
Drept procesual II.
De asemenea, acest modul este alocat celor două acțiuni care pot fi puse în mișcare și
exercitate în urma săvârșirii infracțiunii: acțiunea penală și acțiunea civilă.
Al doilea modul tratează participanții la desfășurarea procesului penal. Mai întâi este
expusă o listă a participanților, prezentată în lumina competenței și rolului lor. După aceea,
vor fi studiate în concret regulile de stabilire a competenței organelor judiciare, cazurile de
incompatibilitate și mecanismele de soluționare a acestora. În ultima parte vor fi expuse
anumite chestiuni privind asistența juridică și consultarea dosarului în faza de urmărire
penală.
Al treilea modul este dedicat materiei probelor în procesul penal. Vor fi expuse
aspecte privind: distincția dintre probe, mijloace de probă și procedee probatorii; obiectul
probei; sarcina probei; administrarea și aprecierea probelor. De asemenea, vor fi prezentate
mijloacele de probă reglementate în Codul de procedură penală. Am ales să tratăm distinct
metodele speciale de supraveghere și cercetare, în raport de specificul acestora.
Al patrulea modul, în prima parte, oferă informații privind măsurile procesuale care
pot fi luate în procesul penal. Cea de-a doua parte a modulului este dedicată unor aspecte
privind actele procesuale și procedurale comune. Vor fi analizate chestiuni precum: citarea;
mandatul de aducere; modificarea actelor de procedură; termenele; cheltuielile judiciare și
sancțiunile procesuale aplicabile în procesul penal.

5. Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs

Pentru disciplina Drept procesual penal I modalitatea şi timpul de parcurgere a
cursului vor fi gestionate de student, existând o libertate deplină în această privință.
Întâlnirile faţă în faţă sau cele online sunt facultative şi vor fi organizate în
conformitate cu programul ce va fi afișat în timp util pe platforma ID.
Cu toate acestea, înainte de prima întâlnire față în față, recomandăm parcurgerea
materiei cuprinse în primul modul și în cel de-al doilea – până la mijloacele de probă,
respectiv cealaltă parte a materiei până la cea de-a doua întâlnire.
Întâlnirile față în față se vor concentra asupra aspectelor care presupun anumite
explicații suplimentare față chestiunile analizate în materialele scrise. În cadrul acestor
întâlniri, la fel ca în cazul întâlnirilor online, au prioritate problemele și întrebările adresate
de studenții participanți.

6. Materiale bibliografice
Întocmirea prezentului suport de curs s-a făcut după lucrarea Gh. Mateuț, Procedură
penală. Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2019 și după doctrina acolo
citată. În raport de acest aspect, materialele bibliografice obligatorii sunt:
• Suportul de curs;
• Gh. Mateuț, Procedură penală. Partea generală, Ed. Universul Juridic,
București, 2019.

2
 Precizări: această lucrare poate fi parcursă pentru studierea și înțelegerea tuturor
modulelor în care este împărțită materia. Pentru examen nu este necesară cunoașterea
aspectelor de drept comparat.
• Legislaţie şi jurisprudenţă:
• Constituţia României;
• Codul de procedură penală (Legea 135/2010), cu modificările şi completările
ulterioare;
• Deciziile Curţii Constituţionale de admitere a excepţiilor de neconstituţionalitate,
privind dispoziţiile Codului de procedură penală, publicate în Monitorul Oficial;
• Deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de admitere pronunţate în soluţionarea
recursurilor în interesul legii şi pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, privind
dispoziţiile Codului de procedură penală, publicate în Monitorul Oficial.

Bibliografie facultativă:

• A. Crișu, Drept procesual penal. Partea generală, ed. a-6-a, Ed. Hamangiu,
București, 2022;
• I. Neagu, M. Damaschin, Tratat de procedură penală. Partea generală, ed. a III-a,
Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2020;
• M. Udroiu (coord.), Codul de procedura penală. Comentariu pe articole, ed. 3, Ed.
C.H. Beck, Bucureşti, 2020;
• N. Volonciu, A.S. Uzlău (coord.), Noul Cod de procedură penală comentat, ed. a 3-
a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2017;
• A. Zarafiu, Procedură penală, ediţia 2, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2015.

7. Politica de evaluare şi notare

Examenul este oral. Constă în rezolvarea a două întrebări și a unui caz practic (speță).

8. Studenţii cu dizabilităţi
Studenţii afectaţi de dizabilităţi motorii sau intelectuale sunt invitaţi să contacteze
titularul de curs sau tutorele de curs la adresele menţionate mai sus, pentru a identifica
eventuale soluţii în vederea oferirii de şanse egale acestora.

9. Elemente de deontologie academică

Se vor avea în vedere mai ales următoarele aspecte de natură organizatorică:
• Rezolvarea temelor de control trebuie să fie originală. Studenţii ale căror lucrări
se dovedesc a fi copiate, identice sau similare (plagiate) nu vor fi acceptaţi la
examinarea finală.
• Orice tentativă de fraudă sau fraudă depistată cu ocazia susținerii examenului
scris va fi sancționată cu eliminarea din examen, respectiv acordarea notei
minime sau exmatricularea, în condițiile Regulamentului Facultății de Drept.

3
 10. Strategii de studiu recomandate

În raport de structura cursului, se impune alocarea unui număr de cel puțin 4 ore de
studiu individual pe săptămână. În principal se vor studia suportul de curs și prevederile
Codului de procedură penală, dar și deciziile obligatorii pronunțate de Curtea Constituțională
și de Înalta Curte de Casație și Justiție, publicate în Monitorul Oficial.

4
 MODULUL I
Sumar:
I. Principiile aplicării legii procesuale penale
1. Legalitatea procesului penal
2. Separaţia funcţiilor judiciare
3. Prezumţia de nevinovăţie
4. Aflarea adevărului
5. Ne bis in idem
6. Obligativitatea punerii în mişcare şi a exercitării acţiunii penale
7. Caracterul echitabil şi termenul rezonabil al procesului penal
8. Dreptul la libertate şi siguranţă
9. Dreptul la apărare
10. Respectarea demnităţii umane şi a vieţii private
11. Limba oficială şi dreptul la un interpret
12. Limitele aplicării legii procesuale penale
12.1. Aplicarea în timp a normelor procesual penale
12.2. Aplicarea în spaţiu a normelor procesual penale
II. Acţiunile judiciare în procesul penal
1. Acţiunea penală
1.1. Definiţie
1.2. Trăsături
1.3. Desfăşurarea acţiunii penale
2. Acţiunea civilă în procesul penal
2.1. Noţiune
2.2. Particularităţi
2.3. Condiţii
2.4. Obiectul acţiunii civile
2.5. Subiecţii acţiunii civile
2.6. Punerea în mişcare a acţiunii civile
2.7. Exercitarea acţiunii civile
2.8. Exercitarea acţiunii civile la instanţa penală
2.9. Exercitarea acţiunii civile la instanţa civilă
2.10. Rezolvarea acţiunii civile

Cuvinte cheie:
funcții judiciare; aflarea adevărului; prezumția de nevinovăției; ne bis in dem; drept la
apărare; principiul activității; acțiune penală; acțiune civilă.

5
 I. PRINCIPIILE APLICĂRII LEGII PROCESUALE PENALE
Principiile sunt reguli cu caracter general în temeiul cărora este reglementată întreaga
desfăşurare a procesului penal, precum şi a celorlalte proceduri judiciare penale.
Principiile sunt enumerate în art. 2-12 C. pr. pen.

1. Legalitatea procesului penal

Acest principiu este enunţat în art. 2 C. pr. pen., care prevede că procesul penal se
desfăşoară potrivit dispoziţiilor prevăzute de lege. După părerea noastră, principiul legalității
trebuie extins şi cu privire la desfăşurarea celorlalte proceduri judiciare penale, neputând fi
restrâns doar cu privire la desfăşurarea procesului penal. .
Legalitatea procedurilor în materie penală este asigurată prin sistemul de sancţiuni
procesuale, care trebuie să intervină în cazul încălcării regulilor privind desfăşurarea acestora.
Aşa cum se va vedea, el este asigurat prin regimul legal al nulităţilor.

2. Separaţia funcţiilor judiciare

Codul de procedură penală actual prevede principiul separaţiilor funcţiilor judiciare în
cuprinsul art. 3, ca un principiu care guvernează desfăşurarea procesului penal.
Din conţinutul art. 3 alin. (1) C. pr. pen., se poate observa că în cadrul procesului penal
pot fi exercitate patru funcţii judiciare, strict raportat la atribuţiile pe care le au organele
judiciare penale în fiecare fază a procesului penal: funcţia de urmărire penală; funcţia de
dispoziţie asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei în faza de urmărire
penală; funcţia de verificare a legalităţii trimiterii ori netrimiterii în judecată; funcţia de
judecată.
Conţinutul funcţiilor judiciare este arătat în art. 3 alin. (4)-(7) C. pr. pen. prin indicarea în
mod sintetic a principalelor activităţi procesuale şi procedurale şi a organelor judiciare
competente. Aşa cum se poate observa, ele sunt repartizate pe faze procesuale.
Astfel, potrivit art. 3 alin. (4) C. pr. pen., în exercitarea funcţiei de urmărire penală,
procurorul şi organele de cercetare penală strâng probele necesare pentru a se constata dacă
există sau nu temeiuri de trimitere în judecată.
În art. 3 alin. (5) C. pr. pen. se prevede că „asupra actelor şi măsurilor din cadrul urmăririi
penale, care restrâng drepturile şi libertăţile fundamentale ale persoanei, dispune judecătorul
desemnat cu atribuţii în acest sens, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege”. Este vorba de
judecătorul de drepturi şi libertăţi, jurisdicţie nouă creată în cadrul instanţei, doar pentru faza
de urmărire penală.
Conform art. 3 alin. (6) C. pr. pen., „asupra legalităţii actului de trimitere în judecată şi
probelor pe care se bazează acesta, precum şi asupra legalităţii soluţiilor de netrimitere în
judecată se pronunţă judecătorul de cameră preliminară, în condiţiile legii”. Acest text anunţă
apariţia unei noi jurisdicţii, care poartă denumirea de judecător de cameră preliminară, creată
pentru a realiza un control de legalitate a posteriori asupra actelor efectuate în cursul urmăririi
penale. Textul acoperă şi atribuţia prevăzută de art. 54 lit. c) C. pr. pen., potrivit căreia
judecătorul de cameră preliminară soluţionează plângerile împotriva soluţiilor de neurmărire
sau de netrimitere în judecată.
În ceea ce priveşte funcţia de judecată, art. 3 alin. (7) C. pr. pen. nu oferă prea multe
explicaţii. Se prevede simplu că „judecata se realizează de către instanţă în complete legal
constituite”. În absenţa oricărei alte precizări, sub aspectul conţinutului, subliniem că judecata
este o fază procesuală jurisdicţională, esenţială în desfăşurarea procesului penal, deoarece

6
cuprinde totalitatea activităţilor procesuale şi procedurale desfăşurate din momentul sesizării
instanţei prin actul de sesizare al procurorului până în momentul rămânerii definitive a
hotărârilor penale, în scopul înfăptuirii justiţiei în materie penală, respectiv al pedepsirii
persoanelor vinovate de comiterea infracţiunilor.
Astfel, dacă judecătorul intervine în procedurile preliminare, respectiv în faza de urmărire
penală („judecătorul de drepturi şi libertăţi”) sau în faza de cameră preliminară („judecătorul
de cameră preliminară”), instanţa de judecată (instanţa penală) participă la judecata pe care o
realizează nemijlocit, cu asigurarea tuturor principiilor specifice acestei faze procesuale, în
completuri de judecători de fond..
În conformitate cu art. 3 alin. (3) C. pr. pen., „în desfăşurarea aceluiaşi proces penal,
exercitarea unei funcţii judiciare este incompatibilă cu exercitarea unei alte funcţii judiciare,
cu excepţia celei prevăzute la alin. (1) lit. c) (funcţia de verificare a legalităţii trimiterii ori
netrimiterii în judecată), care este compatibilă cu funcţia de judecată, mai puţin când se
dispune începerea judecăţii potrivit art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c)”.

3. Prezumţia de nevinovăţie
Prezumţia de nevinovăţie este reglementată în art. 4 alin. (1), ca un principiu al aplicării
legii procesuale penale, pentru a sublinia preeminenţa şi forţa acestuia, în termeni destul de
generali: „orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o
hotărâre penală definitivă”. Această formulă nu se îndepărtează mult de cea utilizată de art.
23 alin. (11) din Constituţie, care statuează că, „până la rămânerea definitivă a hotărârii
judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată”, şi nici de cea înscrisă în
reglementările internaţionale privind drepturile omului.
Prezumţia de nevinovăţie, aşa cum este reglementată cu valoare de principiu, produce, în
principal, două categorii de consecinţe:
a) În privinţa organelor judiciare penale. În cadrul exercitării atribuţiilor privind
desfăşurarea procesului penal, organele judiciare trebuie să facă dovada imparţialităţii şi să
salvgardeze drepturile procesuale ale suspectului sau inculpatului. Totodată, ele trebuie să ia
toate măsurile necesare pentru garantarea respectării prezumţiei de nevinovăţie pe parcursul
procesului penal.
De asemenea, ca o consecinţă a principiului prezumţiei de nevinovăţie, în sistemul nostru
judiciar organele judiciare penale au obligaţia administrării tuturor probelor necesare aflării
adevărului. În acest context, în ceea ce priveşte sarcina probei, prezumţia de nevinovăţie face ca
aceasta să aparţină titularului acţiunii penale, care este statul, reprezentat de procuror. În actuala
reglementare, instanţa penală nu mai are o asemenea obligaţie, deoarece ea trebuie să asigure
echilibrul pe care îl pretinde prezumţia de nevinovăţie însăşi între acuzator şi acuzat. Prezumţia
de nevinovăţie este însă o prezumţie relativă, care poate fi răsturnată prin dovedirea
vinovăţiei (probe certe de vinovăţie).
b) În privinţa suspectului sau inculpatului. Prezumţia de nevinovăţie implică, pentru
suspect sau inculpat, dreptul de a propune probe în apărarea sa şi de a nu depune mărturie
contra lui însuşi. Articolul 99 alin. (2) C. pr. pen. prevede expres că „suspectul sau inculpatul
beneficiază de prezumţia de nevinovăţie, nefiind obligat să îşi dovedească nevinovăţia, şi are
dreptul de a nu contribui la propria acuzare”.
În strânsă legătură cu prezumţia de nevinovăţie, dreptul la tăcere al suspectului sau
inculpatului constituie o garanţie procedurală implicită a dreptului la un proces echitabil,
decurgând din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului potrivit căreia autorităţile
judiciare nu pot obliga un suspect sau inculpat să facă declaraţii şi nu pot ca din refuzul lui de
a da declaraţii să tragă concluzii în defavoarea acestuia.
În ceea ce priveşte privilegiul împotriva autoincriminării, acesta constituie, alături de
dreptul la tăcere, o altă garanţie a echităţii procedurii de care se bucură suspectul sau

7
inculpatul în faţa organelor judiciare în toate stadiile. În virtutea acestuia, organele judiciare
nu pot obliga un suspect sau inculpat să coopereze prin oferirea de probe care l-ar putea acuza
sau care ar putea constitui temeiul unei noi acuzaţii penale.
În art. 4 alin. (2) C. pr. pen. se prevede că, „după administrarea întregului probatoriu,
orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea
suspectului sau inculpatului”. Acest text conţine o consacrare a regulii in dubio pro reo, care
derivă din principiul prezumţiei de nevinovăţie. Ea stabileşte că, atunci când se ajunge la
îndoială asupra vinovăţiei ca urmare a administrării tuturor probelor necesare soluţionării
cauzei, prezumţia de nevinovăţie nu este înlăturată, întrucât orice îndoială cu privire la
situaţia de fapt profită suspectului sau inculpatului.

4. Aflarea adevărului
Potrivit art. 5 alin. (1) C. pr. pen., „organele judiciare au obligaţia de a asigura, pe bază de
probe, aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la
persoana suspectului sau inculpatului”. Menţinerea acestei dispoziţii cu valoare de principiu
în cuprinsul Codului de procedură penală actual demonstrează apartenenţa acestuia la
modelul continental sau mixt de procedură penală, a cărui caracteristică principală este
urmărirea de către organele judiciare penale a dezideratului aflării adevărului obiectiv, real,
cât mai aproape de realitate.
Precizarea din cuprinsul textului în sensul că aflarea adevărului trebuie să fie asigurată
„pe bază de probe” prezintă o semnificaţie aparte. Ea presupune respectarea a două exigenţe:
pe de o parte, aflarea adevărului în procesul penal trebuie limitată la faptele şi împrejurările
de fapt ce fac obiectul probei, iar, pe de altă parte, elementele de fapt nu pot fi stabilite decât
în urma administrării probelor în cadrul procesului penal prin utilizarea unor mijloace de
probă cu respectarea regulilor care guvernează regimul probatoriu, potrivit legii.
În cuprinsul art. 5 alin. (2) C. pr. pen. se mai prevede că „organele de urmărire penală au
obligaţia de a strânge şi de a administra probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea
suspectului sau inculpatului” şi că „respingerea sau neconsemnarea cu rea-credinţă a probelor
propuse în favoarea suspectului sau inculpatului se sancţionează conform dispoziţiilor
prezentului cod”.

5. Ne bis in idem
Principiul ne bis in idem are ca obiectiv impunerea respectării autorităţii de lucru judecat
în desfăşurarea unui proces penal.
Principiul exprimat, astfel cum se observă, prin adagiul ne bis in idem este prevăzut în
art. 6 C. pr. pen. în următoarea formulă: „nicio persoană nu poate fi urmărită sau judecată
pentru săvârşirea unei infracţiuni atunci când faţă de acea persoană s-a pronunţat anterior o
hotărâre penală definitivă cu privire la aceeaşi faptă, chiar şi sub altă încadrare juridică”. El
prezintă o importanţă deosebită pentru procesul penal de pretutindeni, motiv pentru care este
prevăzut şi în art. 4 al Protocolului nr. 7 adiţional la Convenţia europeană, dar și în alte
reglementări internaționale.

6. Obligativitatea punerii în mişcare şi a exercitării acţiunii penale

În actuala reglementare s-a renunţat în mod inexplicabil la principiul oficialităţii în
ansamblul său, în favoarea unui aspect al acestuia, şi anume a obligativităţii punerii în
mişcare a acţiunii penale şi a exercitării acesteia.
Astfel, cu titlu de principiu, în art. 7 alin. (1) C. pr. pen. se prevedecă punerea în mişcare
şi exercitarea acţiunii penale sunt obligatorii şi ele trebuie să se realizeze din oficiu, cu
excepţiile prevăzute de lege, dacă sunt îndeplinite două condiţii cumulative:

8
(1) există probe din care rezultă, în termenii Codului, săvârşirea unei „infracţiuni” şi
(2) nu există nicio cauză legală de împiedicare, care constituie obstacol definitiv pentru
punerea în mişcare şi exerciţiul acţiunii penale.
Sunt reglementate două excepții de la obligativitatea acţiunii penale:
regula oportunităţii urmăririi penale. Ea dă posibilitatea procurorului, conform art. 7
alin. (2) C. pr. pen., să renunţe la urmărirea penală atunci când, pe baza elementelor concrete
ale cauzei, apreciază că interesul public nu cere realizarea obiectului acţiunii penale, adică
tragerea la răspundere penală a inculpatului şi generează o procedură autonomă de stingere a
acţiunii penale, finalizată cu o soluţie procesuală de renunţare la urmărirea penală, după
regulile particulare prevăzute de art. 318 C. pr. pen.
disponibilitatea urmăririi penale în anumite cazuri prevăzute de lege. În temeiul art. 7
alin. (3) C. pr. pen., acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare şi nu poate fi exercitată dacă,
în cazurile prevăzute de lege, lipseşte plângerea prealabilă a persoanei vătămate sau dacă nu a
fost obţinută autorizarea ori sesizarea organului competent sau nu este îndeplinită o altă
condiţie prevăzută de lege.

7. Caracterul echitabil şi termenul rezonabil al procesului penal

Potrivit art. 8 C. pr. pen., „organele judiciare au obligaţia de a desfăşura urmărirea penală
şi judecata cu respectarea garanţiilor procesuale şi a drepturilor părţilor şi ale subiecţilor
procesuali, astfel încât să fie constatate la timp şi în mod complet faptele care constituie
infracţiuni, nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală, iar orice persoană
care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit legii, într-un termen rezonabil”.
Alături de necesitatea asigurării garanţiilor specifice unui proces echitabil în general, în
premieră, legiuitorul reglementează şi principiul duratei rezonabile a procesului penal, ca o
componentă autonomă a acestuia. Acesta pretinde ca rapiditatea represiunii să se realizeze în
limitele termenului rezonabil al procedurii în înţelesul art. 6 par. 1 din Convenţia europeană.

8. Dreptul la libertate şi siguranţă

Garantarea libertăţii şi siguranţei persoanei este consacrată ca principiu fundamental în
art. 9 C. pr. pen., în care se prevede, la alin. (1), că „în cursul procesului penal este garantat
dreptul oricărei persoane la libertate şi siguranţă”. Acest principiu mai este prevăzut şi în art.
23 din Constituţie, precum şi în art. 9 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, în art.
9 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, în art. 5 din Convenţia
europeană şi în art. 6 din Cartă.
În continuare, se mai prevede, în alin. (2) al art. 9 C. pr. pen., că „orice măsură privativă
sau restrictivă de libertate se dispune în mod excepţional şi doar în cazurile şi în condiţiile
prevăzute de lege”. Prin aceasta se afirmă principiul potrivit căruia orice persoană se prezintă
în stare de libertate la procesul penal pornit împotriva sa, însă dispoziţia care garantează
libertatea persoanei în tot cursul procesului penal are un caracter relativ.
Următorul alineat reglementează dreptul la informare, care prezintă o deosebită
importanţă. Pentru aceasta, orice persoană arestată trebuie să cunoască de ce a fost arestată,
având dreptul să i se comunice într-o limbă simplă, accesibilă, în cel mai scurt timp şi cu
exactitate motivele de fapt şi de drept ale privării sale de libertate.
În conformitate cu prevederile art. 9 alin. (4) C. pr. pen., „atunci când se constată că o
măsură privativă sau restrictivă de libertate a fost dispusă în mod nelegal, organele judiciare
competente au obligaţia de a dispune revocarea măsurii şi, după caz, punerea în libertate a
celui reţinut sau arestat”. Revocarea măsurii preventive în ipoteza încălcării principiului
legalităţii cu ocazia luării, prelungirii sau menţinerii acesteia face parte dintre obligaţiile
organelor judiciare, fiind o importantă garanţie a libertăţii individuale a persoanei, şi este

9
însoţită de punerea în libertate a suspectului sau inculpatului în cazul reţinerii ori al arestării
preventive.
Art. 9 alin. (5) C. pr. pen. prevede că „orice persoană faţă de care s-a dispus în mod
nelegal sau injust, în cursul procesului penal, o măsură privativă de libertate are dreptul la
repararea pagubei suferite, în condiţiile prevăzute de lege”. Acest text, modificat prin Legea
nr. 201/2023, este în concordanţă cu art. 5 par. 5 din Convenţia europeană, în măsura în care
se interpretează că dreptul la reparaţie nu poate fi acordat decât sub condiţia ca prejudiciul
suferit de deţinut să fie provocat de încălcarea de lege constatată.

9. Dreptul la apărare
Articolul 10 C. pr. pen. formulează dreptul la apărare ca principiu al procedurilor penale
şi al procesului penal în ansamblul său, în concordanţă cu prevederile Convenţiei europene,
ale Constituţiei şi ale reglementărilor din codurile de procedură penală ale celorlalte state
membre ale Uniunii Europene. Astfel, se prevede expres în primul alineat că părţile şi
subiecţii procesuali principali au dreptul de a se apăra ei înşişi sau de a fi asistaţi de avocat.
Dreptul oricărui acuzat de a fi apărat de un avocat este primul dintre drepturile
fundamentale ale apărării. El este aplicabil întregului proces penal, încă din faza preliminară
derulată de organele de urmărire penală, şi trebuie să fie efectiv. Cu toate acestea, dreptul
acuzatului de a fi apărat de un avocat ales nu este un drept absolut.
Dreptul la un avocat figurează şi în art. 81 alin. (1) lit. h) C. pr. pen., printre drepturile
persoanei vătămate, stabilindu-se că, printre altele, „persoana vătămată are (…) dreptul de a fi
asistată de avocat sau reprezentată”. În mod similar, art. 83 lit. c) C. pr. pen. prevede că, în
cursul procesului penal, inculpatul are dreptul de a avea un avocat ales, iar dacă nu îşi
desemnează unul, în cazurile de asistenţă obligatorie, dreptul de a i se desemna un avocat din
oficiu. Această prevedere este aplicabilă şi suspectului, care, conform art. 78 C. pr. pen., are
drepturile prevăzute de lege pentru inculpat, dacă legea nu prevede altfel. Totodată, în
privinţa părţii civile, art. 85 alin. (1) C. pr. pen. prevede că, în cursul procesului penal, partea
civilă are drepturile prevăzute în art. 81 pentru persoana vătămată, iar în ceea ce priveşte
partea responsabilă civilmente, se prevede, la fel, în art. 87 alin. (1) C. pr. pen., că, în cursul
procesului penal, partea responsabilă civilmente are drepturile prevăzute la art. 81.
Alineatul (2) al art. 10 C. pr. pen. prevede, totodată, dreptul părţilor, al subiecţilor
procesuali principali şi al avocatului de a beneficia de timpul şi înlesnirile necesare pregătirii
apărării, în acord cu prevederile art. 6 par. 3 lit. b) din Convenţia europeană, care are un
conţinut identic.
Dreptul suspectului sau inculpatului de a fi informat despre urmărire, stabilit de art. 10
alin. (3) C. pr. Pen. apare în configuraţia dreptului la apărare ca una dintre componentele sale
esenţiale. Acest principiu este enunţat în art. 6 par. 3 lit. a) din Convenţie: „orice acuzat are
dreptul să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege şi în mod
amănunţit, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa”.
În continuare, dreptul persoanei suspectate sau inculpate la tăcere, adică de a refuza să fie
interogată şi să răspundă la întrebările care îi sunt puse, este menţionat, de asemenea, în mod
expres, în art. 10 alin. (4) C. pr. pen., care prevede că, înainte de a fi ascultaţi, suspectului şi
inculpatului trebuie să li se pună în vedere că au dreptul de a nu face nicio declaraţie.
În ultimul alineat al art. 10 C. pr. pen. se prevede expres că dreptul la apărare trebuie
exercitat cu bună-credinţă, potrivit scopului pentru care a fost recunoscut de lege.
Considerăm că această prevedere nu trebuia introdusă în Cod, deoarece ar putea fi privită ca
aducând atingere principiului egalităţii armelor şi pare să inducă prezumţia relei-credinţe în
exercitarea dreptului la apărare, care reprezintă unul dintre drepturile fundamentale
recunoscute de lege părţilor şi subiecţilor procesuali principali.

10
 10. Respectarea demnităţii umane şi a vieţii private
În realitate, astfel cum se observă, art. 11 C. pr. pen. reglementează două principii
distincte: principiul respectării demnităţii umane în alin. (1); principiul respectării vieţii
private în alin. (2).

A) Respectarea demnităţii umane

Astfel, în art. 11 alin. (1) C. pr. pen. se prevede, simplu, că „orice persoană care se află
în curs de urmărire penală sau de judecată trebuie tratată cu respectarea demnităţii umane”.
Acest principiu mai este prevăzut în art. 22 din Constituţia României, în art. 3 din Convenţia
europeană, dar și în alte reglermentări internaționale. După părerea noastră, deşi textul, în
aceeaşi manieră dihotomică, se referă doar la două faze ale procesului penal, acesta trebuie
extins, în mod corespunzător, şi cu privire la camera preliminară şi la punerea în executare a
hotărârilor penale.
Principiul respectării demnităţii umane implică, printre altele, interzicerea torturii, a
tratamentelor inumane şi degradante, fiind intim legat de loialitate şi de legalitatea obţinerii
probelor în procesul penal.

B) Respectarea vieţii private

Potrivit art. 11 alin. (2) C. pr. pen., „respectarea vieţii private, a inviolabilităţii
domiciliului şi a secretului corespondenţei sunt garantate. Restrângerea exercitării acestor
drepturi nu este admisă decât în condiţiile legii şi dacă aceasta este necesară într-o societate
democratică”. Acest principiu este preluat din art. 8 din Convenţie, în care se arată, la alin.
(1), în aceiaşi termeni, că se garantează dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, a
domiciliului şi a corespondenţei, iar la alin. (2) că „nu este admis amestecul unei autorităţi
publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de
lege şi dacă acesta constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru
(…) apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale (…) ori protejarea drepturilor şi libertăţilor
altora”.
Ingerințele în dreptul la viaţă privată sunt premise numai în situaţiile în care sunt
prevăzute de lege, au urmărit un scop legitim, sunt necesare într-o societate democratică şi
sunt proporţionale cu scopul urmărit.

11. Limba oficială şi dreptul la un interpret

Potrivit art. 12 alin. (1) C. pr. pen., „limba oficială în procesul penal este limba română”.
Aceeaşi prevedere se mai întâlneşte şi în Constituţie [art. 128 alin. (1)] şi în Legea nr.
304/2004 privind organizarea judiciară [art. 14 alin. (1)], care prevăd folosirea limbii române
în procedurile penale desfăşurate în faţa organelor judiciare române. Acest principiu decurge
din art. 13 din Constituţie, care stabileşte că, în România, limba oficială este limba română,
Curtea Constituţională reţinând că folosirea limbii române în procedurile judiciare este o
expresie a suveranităţii statului (Decizia nr. 594/2005, publicată în M. Of. nr. 1063 din 28
noiembrie 2005).
Dreptul la un interpret este garantat în procesul penal în toate situaţiile. Astfel,
mai întâi, art. 12 alin. (2) C. pr. pen. prevede că „cetăţenii români aparţinând minorităţilor
naţionale au dreptul să se exprime în limba maternă în faţa instanţelor de judecată, actele
procedurale întocmindu-se în limba română”. Ca atare, în unităţile administrativ-teritoriale
locuite de populaţie de altă naţionalitate decât cea română, se poate folosi în procesul penal
limba maternă. Condiţia care se prevede este aceea ca actele procedurale să se întocmească în
limba română. Pentru aceasta, este necesară folosirea unui interpret.

11
 În conformitate cu art. 12 alin. (3) C. pr. pen., „părţilor şi subiecţilor procesuali care nu
vorbesc sau nu înţeleg limba română ori nu se pot exprima li se asigură, în mod gratuit,
posibilitatea de a lua cunoştinţă de piesele dosarului, de a vorbi, precum şi de a pune
concluzii în instanţă, prin interpret”. Se mai prevede că, „în cazurile în care asistenţa juridică
este obligatorie, suspectului sau inculpatului i se asigură în mod gratuit posibilitatea de a
comunica, prin interpret, cu avocatul în vederea pregătirii audierii, a introducerii unei căi de
atac sau a oricărei alte cereri ce ţine de soluţionarea cauzei”.
Desemnarea sau alegerea unui traducător este obligatorie în toate situaţiile în care una
dintre părţi nu cunoaşte limba română, care este limba oficială în care se desfăşoară procesul
penal.
Regula utilizării interpreţilor autorizaţi este prevăzută în mod expres în art. 12
alin. (4) C. pr. pen., în care se arată că „în cadrul procedurilor judiciare se folosesc interpreţi
autorizaţi”. Se prevede în continuare că „sunt incluşi în categoria interpreţilor şi traducătorii
autorizaţi, potrivit legii”.
Noţiunile de „interpret” şi „traducător” nu sunt sinonime. Astfel, prima nu include şi
traducerea scrisă a actelor dosarului, iar a doua nu asigură şi înlesnirea comunicării cu
persoanele cu deficienţe de auz sau de vorbire. În ceea ce priveşte cerinţa autorizării
interpreţilor şi traducătorilor, textul legal nu se conciliază cu art. 105 C. pr. pen., care prevede
că, în mod excepţional, audierea poate avea loc în prezenţa oricărei persoane care poate
comunica cu cel ascultat.

12. Limitele aplicării legii procesuale penale

În art. 13 C. pr. pen. sunt descrise două categorii de limite ale aplicării legii procesuale
penale: în timp şi în spaţiu. Prevederile din cuprinsul acestui text sunt destul de generale,
astfel încât ele necesită a fi studiate prin prisma altor reglementări incidente, îndeosebi a celor
cuprinse în Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a actualului Cod de procedură
penală şi în Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală,
republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
12.1. Aplicarea în timp a normelor procesual penale

12.1.1. Principiul activității normelor procesual penale

La aplicarea în timp a normelor procesual penale nu se ia în considerare data săvârşirii

infracţiunii, ci data la care se efectuează un anumit act sau se ia o anumită măsură
procesuală. Astfel cum rezultă şi din art. 13 alin. (1) C. pr. pen., aplicarea normelor
procesual penale în timp este guvernată de regula activităţii. Această regulă este aplicabilă
tuturor normelor juridice, nu numai celor de procedură, fiind consacrată explicit în Constituţia
României, în art. 15 alin. (2), care prevede că „legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia
legii penale sau contravenţionale mai favorabile”. În art. 13 alin. (1) C. pr. pen. se prevede că
„legea procesuală penală se aplică în procesul penal actelor efectuate şi măsurilor dispuse, de
la intrarea ei în vigoare şi până în momentul ieşirii din vigoare, cu excepţia situaţiilor
prevăzute în dispoziţiile tranzitorii”.
Spre deosebire de legea penală substanţială, legea procesuală, în principiu, nu poate fi
retroactivă ori ultraactivă decât în mod cu totul excepţional.
De asemenea, în materie procesuală nu se pune problema aplicării legii mai favorabile
(regula mitior lex), nefiind posibilă aplicarea unei alte legi de procedură decât aceea activă în
momentul efectuării actului.
Activitatea normelor procesual penale înseamnă aplicarea lor din momentul intrării în
vigoare până în momentul ieşirii din vigoare (tempus regit actum).

12
12.1.2. Excepţii de la principiul activităţii normelor procesual penale

A. Retroactivitatea normelor procesual penale. Norma procesual penală

retroactivează, respectiv se aplică şi actelor procesuale îndeplinite anterior apariţiei ei, atunci
când nu mai conţine condiţia sau formalitatea prevăzută de legea veche, neîndeplinită sau
nerespectată cu ocazia efectuării unui act sau a luării unei măsuri procesuale
În această privinţă, este relevant art. 4 alin. (2) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în
aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, care prevede că „nulitatea
oricărui act sau oricărei lucrări efectuate înainte de intrarea în vigoare a legii noi poate fi
invocată numai în condiţiile Codului de procedură penală”.
B. Ultraactivitatea normelor procesual penale. De regulă, normele care au ieşit din
vigoare continuă să se aplice atunci când se referă la competenţă, căi de atac şi termene. În
aceste cazuri, legea veche ultraactivează. De pildă, atunci când într-o cauză penală s-a
pronunţat o hotărâre de către o instanţă judecătorească competentă să judece în primă instanţă
şi, până la judecarea apelului, intervine o normă care prevede o altă instanţă competentă să
judece cauza în primă instanţă, norma nouă nu se aplică în cauză, astfel încât competenţa se
va determina tot după legea anterioară, scoasă din vigoare la acea dată.

12.2. Aplicarea în spaţiu a normelor procesual penale

12.2.1. Principiul teritorialităţii normelor procedurii penale

Potrivit principiului teritorialităţii (locus regit actum), normele procesual penale se aplică
pe întreg teritoriul ţării noastre. Ele nu se pot aplica pe teritoriul altui stat, după cum nicio
normă străină de procedură penală nu acţionează pe teritoriul statului nostru. Acest principiu
este exprimat în art. 13 alin. (2) C. pr. pen., care prevede că „legea procesuală penală română
se aplică actelor efectuate şi măsurilor dispuse pe teritoriul României (...)”.
12.2.2. Excepţiile de la principiul teritorialităţii

Articolul 13 alin. (2) C. pr. pen. autorizează excepţiile de la principiul teritorialităţii, cu

condiţia ca acestea să fie „prevăzute de lege”. Ele privesc extrateritorialitatea legii procesuale
penale. Excepţiile de la principiul teritorialităţii normelor de procedură penală sunt cuprinse
în convenţiile internaţionale privind imunitatea de jurisdicţie a reprezentanţilor diplomatici ai
statelor străine sau a altor persoane, în dispoziţiile legii penale, precum şi în normele
procesual penale referitoare la asistenţa juridică internaţională în materie penală.

13
 II. ACŢIUNILE JUDICIARE ÎN PROCESUL PENAL
În procesul penal se pot exercita două categorii de acţiuni judiciare, după cum au ca scop
represiunea sau repararea pagubei produse prin infracţiune: acţiunea penală, care are un
caracter public, destinată a asigura represiunea; acţiunea civilă, care are un caracter privat,
destinată a obţine repararea prejudiciului suferit de partea lezată prin infracţiune.
Acţiunea penală are ca obiect, în termenii Codului de procedură penală în vigoare,
tragerea la răspundere penală a persoanelor care au comis infracţiuni, prin aplicarea
pedepselor şi a celorlalte măsuri prevăzute de legea penală [art. 14 alin. (1) C. pr. pen.].
În mod similar, acţiunea civilă are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a
inculpatului şi a părţii responsabile civilmente pentru repararea prejudiciului cauzat părţii civile
prin infracţiune sau, mai simplu, obţinerea de despăgubiri civile [art. 19 alin. (1) C. pr. pen.].

1. ACŢIUNEA PENALĂ
1.1. Definiţie

Acţiunea penală este mijlocul procesual prin care o persoană care a săvârşit o
infracţiune este adusă în faţa jurisdicţiei penale de fond, în vederea judecăţii şi aplicării unei
sancţiuni penale. Ea constituie mijlocul legal prin care se realizează însuşi scopul procesului
penal (acela ca orice infractor să fie pedepsit potrivit vinovăţiei sale), având un efect
determinant în începerea şi desfăşurarea procesului penal.

1.2. Trăsături

a) este o acţiune de stat. Astfel, aceasta se exercită prin intermediul organelor judiciare,
care sunt organe de stat anume învestite în acest sens;
b) este obligatorie. Aceasta înseamnă că ea trebuie să fie pusă în mişcare, în mod
obligatoriu, din oficiu, ori de câte ori sunt întrunite condiţiile legale. Această trăsătură este
atenuată în cazurile în care este necesară, potrivit legii, plângerea prealabilă, autorizarea sau
sesizarea organului competent.
c) este indisponibilă. Odată pusă în mişcare, ea nu poate fi retrasă, trebuind să fie
continuată până la epuizarea ei, epuizare care are loc prin soluţionarea definitivă a cauzei
penale. Regula indisponibilităţii acţiunii penale este înlăturată în cazurile în care legea
permite persoanei vătămate să-şi retragă plângerea prealabilă sau să se împace cu făptuitorul.
Aceste cazuri pot preexista procesului penal ori pot să apară după ce acesta a început;
d) este indivizibilă. Aceasta înseamnă că ea se extinde asupra tuturor celor care au
participat la comiterea infracţiunii;
e) este personală. Astfel, ea poate fi exercitată numai împotriva persoanelor care au
calitatea de participanţi la săvârşirea infracţiunii. Această trăsătură se întemeiază pe caracterul
personal al răspunderii penale;
f) este autonomă. Ea are o existenţă de sine stătătoare în procesul penal, nedepinzând de
nicio altă acţiune, şi este principală, întrucât marchează naşterea raportului procesual penal
fundamental (dintre stat şi infractor), de care depind toate celelalte raporturi.
1.3. Desfăşurarea acţiunii penale

În desfăşurarea acţiunii penale, distingem trei momente succesive: punerea în mişcare a

acţiunii penale; exercitarea acţiunii penale; stingerea acţiunii penale.

14
 1.3.1. Punerea în mişcare a acţiunii penale

Punerea în mişcare a acţiunii penale sau inculparea înseamnă efectuarea actului procesual
prevăzut de lege, prin care se formulează învinuirea (acuzarea) împotriva unei persoane şi se
declanşează activitatea de tragere la răspundere penală a acesteia.
În actuala reglementare, procurorul este unicul titular al acţiunii penale. El are dreptul de
a o pune în mişcare ori de câte ori există probe serioase din care rezultă că o persoană este
culpabilă de săvârşirea unei infracţiuni, chiar şi a uneia dintre cele pentru care acţiunea penală
se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

1.3.1.1. Condiţii
Din conţinutul art. 15 C. pr. pen. rezultă că pentru punerea în mişcare a acţiunii penale
trebuie să fie îndeplinite în mod cumulativ două condiţii:
a) o condiţie pozitivă: să existe probe din care rezultă presupunerea rezonabilă că o
persoană a săvârşit o infracţiune;
b) o condiţie negativă: să nu existe cazuri care împiedică punerea în mişcare sau
exercitarea acesteia, enumerate în art. 16 C. pr. pen.

1.3.1.2. Actul de inculpare

În cuprinsul art. 14 alin. (2) C. pr. pen. în vigoare este menţinută prevederea din Codul de
procedură penală anterior potrivit căreia „acţiunea penală se pune în mişcare prin actul de
inculpare prevăzut de lege” (s.n.). Referirea la actul de inculpare prevăzut de lege poate crea
confuzii, pentru că în prezent există un singur act de inculpare: ordonanţa procurorului de
punere în mişcare a acţiunii penale în cursul urmăririi penale.
Considerăm că declaraţia orală a procurorului, la care se face referire în art. 360 alin. (2)
C.pr.pen., nu reprezintă act de punere în mişcare a acţiunii penale, deoarece actul de inculpare
trebuie să răspundă anumitor exigențe, care nu pot fi îndeplinite decât prin intermediul unei
ordonanţe. În ceea ce ne priveşte, suntem de părere că această declaraţie are doar semnificaţia
unei informări a publicului prezent în sala de şedinţă în scop preventiv, înscriindu-se în latura
educativă a procesului penal. Ea continuă însă, în mod obligatoriu, cu întocmirea ordonanţei de
punere în mişcare a acţiunii penale, care trebuie să aibă conţinutul prevăzut de art. 309 C. pr.
pen.
1.3.2. Exercitarea acţiunii penale

Punerea în mişcare a acţiunii penale este urmată de exercitarea ei de către titularii

acesteia. Exercitarea acţiunii penale înseamnă efectuarea tuturor actelor procesuale care
obligă instanţa judecătorească să judece pe inculpat şi să-i aplice una dintre sancţiunile
prevăzute de legea penală, în funcţie de vinovăţia sa, dacă, evident, sunt îndeplinite condiţiile
prevăzute de lege.
La sfârşitul urmăririi penale, procurorul dispune cu privire la exercitarea acţiunii penale
prin trimiterea în judecată a inculpatului (sesizarea instanţei penale cu judecarea acestuia şi
aplicarea în mod corespunzător a legii penale). În faza de judecată, procurorul, personal şi, în
cazurile menţionate mai sus, cu sprijinul persoanei vătămate sau, dacă este cazul, al părţii
civile, exercită acţiunea penală prin susţinerea învinuirii în faţa instanţei, prin dovedirea
vinovăţiei inculpatului şi cererea de condamnare potrivit legii penale, precum şi prin folosirea
căilor de atac prevăzute de lege.
Exercitarea acţiunii penale durează, ca regulă, până la soluţionarea definitivă a cauzei
penale.

15
 1.3.3. Împiedicarea punerii în mişcare a acţiunii penale

I. Cazuri în care acţiunea penală este lipsită de temei

Aceste cazuri sunt prevăzute în art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. pr. pen. şi cuprind situaţiile în
care lipseşte infracţiunea (temeiul răspunderii penale) ori este exclusă răspunderea penală.
Acestea sunt următoarele:
a) fapta nu există [art. 16 alin. (1) lit. a) C. pr. pen.].
Prin reglementarea acestui caz, legiuitorul a avut în vedere situaţia în care fapta nu există în
materialitatea sa. Cu alte cuvinte, nu s-a săvârşit o faptă (acţiune sau inacţiune), care să producă
modificări fizice în lumea înconjurătoare.
b) fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută
de lege [art. 16 alin. (1) lit. b) C. pr. pen.].
În acest caz, fapta există în mod obiectiv, însă nu figurează printre faptele prevăzute de
legea penală. În conformitate cu regula nullum crimen sine lege, fapta nu poate constitui un
temei al răspunderii penale, întrucât nu este considerată de legiuitor ca infracţiune. În această
categorie intră, de pildă, faptele de natură civilă, disciplinară sau contravenţională ori faptele
care au fost, între timp, dezincriminate sau cele care nu au fost niciodată prevăzute de legea
penală.
c) nu există probe că o persoană a săvârşit infracţiunea [art. 16 alin. (1) lit. c) C. pr.
pen.].
Acţiunea penală, fiind o acţiune personală, trebuie să fie pusă în mişcare numai faţă de
persoana care a săvârşit fapta, astfel încât devine fără temei dacă este pusă în mişcare
împotriva altei persoane.
d) există o cauză justificativă sau de neimputabilitate [art. 16 alin. (1) lit. d) C. pr. pen.].
Acest caz priveşte, potrivit Codului penal în vigoare, următoarele situaţii care constituie
cauze justificative: legitima apărare (art. 19 C. pen.); starea de necesitate (art. 20 C. pen.);
exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii (art. 21 C. pen.); consimţământul
persoanei vătămate (art. 22 C. pen.).
Cauzele de neimputabilitate sunt cele prevăzute în art. 24-31 C. pen.: constrângerea
fizică (art. 24 C. pen.); constrângerea morală (art. 25 C. pen.); excesul neimputabil (art. 26 C.
pen.); minoritatea făptuitorului (art. 27 C. pen.); iresponsabilitatea (art. 28 C. pen.);
intoxicaţia (art. 29 C. pen.); eroarea (art. 30 C. pen.); cazul fortuit (art. 31 C. pen.).

II. Cazuri în care acţiunea penală este lipsită de obiect

Aceste cazuri sunt reglementate în art. 16 alin. (1) lit. e)-j) C. pr. pen. şi desemnează
situaţiile în care răspunderea penală este înlăturată sau înlocuită ori nu este îndeplinită
condiţia prevăzută de lege pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, ceea ce face ca
acţiunea penală să fie fără obiect.
Acestea sunt următoarele:
a) lipseşte plângerea prealabilă a persoanei vătămate, autorizarea sau sesizarea
organului competent ori o altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în
mişcare a acţiunii penale [art. 16 alin. (1) lit. e) C. pr. pen.].
b) a intervenit amnistia sau prescripţia, decesul suspectului ori al inculpatului persoană
fizică sau, după caz, radierea persoanei juridice, atunci când are calitatea de suspect sau
inculpat [art. 16 alin. (1) lit. f) C. pr. pen.].

16
 c) a fost retrasă plângerea prealabilă ori părţile s-au împăcat sau a fost încheiat un
acord de mediere în condiţiile legii, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea plângerii
sau împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală [art. 16 alin. (1) lit. g) C. pr. pen.].
d) există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege [art. 16 alin. (1) lit. h) C. pr. pen.].
Cauzele de nepedepsire sunt prevăzute în Codul penal sau în legi speciale. Ele pot fi
exemplificate prin: desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului în caz de tentativă (art.34
C. pen.); împiedicarea săvârşirii infracţiunii în caz de participaţie (art. 51 C. pen.); retragerea
în termen util a mărturiei mincinoase [art. 273 alin. (3) C. pen.]; nedenunţarea, favorizarea,
tăinuirea pentru unele infracţiuni săvârşite de un membru de familie [art. 266 alin. (2), art.
269 alin. (3) şi art. 270 alin. (3) C. pen.] etc.
e) există autoritate de lucru judecat [art. 16 alin. (1) lit. i) C. pr. pen.].
Hotărârile judecătoreşti rămase definitive capătă autoritate de lucru judecat (res iudicata
pro veritate habetur). Acest fapt produce, în principal, două efecte: un efect pozitiv, în sensul
că hotărârea poate fi pusă în executare; un efect negativ, în sensul că împiedică punerea în
mişcare a unei noi acţiuni penale, împotriva aceleiaşi persoane şi pentru aceeaşi faptă (regula
ne bis in idem).
f) a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat [art. 16 alin. (1) lit. j)
C. pr. pen.].
Acest caz de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale se corelează cu
dispoziţiile art. 127 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară interna-
ţională în materie penală, referitoare la efectele transferului, care prevăd că, până la primirea
deciziei statului solicitat cu privire la cererea de transfer de proceduri penale, procurorul care
efectuează sau supraveghează urmărirea penală ori instanţa, după caz:
a) poate efectua orice acte de cercetare penală, cu excepţia trimiterii în judecată a inculpatului
sau punerii în executare a unei sancţiuni împotriva persoanei cercetate. Procurorul care
efectuează sau supraveghează urmărirea penală ori instanţa informează, în scris, statul
solicitat cu privire la actele sau măsurile dispuse ulterior transmiterii cererii; b) poate retrage
oricând cererea de transfer de proceduri penale.
1.3.4. Modalităţi de stingere a acţiunii penale

Cazurile de stingere a acţiunii penale sunt arătate în art. 17 C. pr. pen.

În faza de urmărire penală, procurorul stinge acţiunea penală prin următoarele soluţii:
clasarea sau renunţarea la urmărirea penală, în condiţiile prevăzute de lege.
În faza de judecată, instanţa judecătorească stinge acţiunea penală prin pronunţarea unei
soluţii definitive, care poate fi de: achitare; încetare a procesului penal; condamnare;
renunţare la aplicarea pedepsei; amânare a aplicării pedepsei.
Reamintim însă că oricare dintre cazurile care împiedică punerea în mişcare sau
exercitarea acţiunii penale poate fi constatat în următoarele momente: înainte de începerea
urmăririi penale; în cursul urmăririi penale; în cursul judecăţii.

1.3.5. Continuarea procesului penal

Instituţia continuării procesului penal este reglementată, potrivit art. 18 C. pr. pen., pentru
următoarele cazuri: amnistie; prescripţie; retragerea plângerii prealabile; existenţa unei
cauze de nepedepsire sau de neimputabilitate; renunţarea la urmărire penală. Ea poate fi
cerută doar de către suspect sau inculpat.

17
 2. ACŢIUNEA CIVILĂ ÎN PROCESUL PENAL
2.1. Noţiune

Acţiunea civilă, ca instituţie de procedură penală, este mijlocul legal prin care o persoană
care a suferit un prejudiciu prin infracţiune cere repararea acestuia în cadrul procesului penal.
Ea este o instituţie de procedură penală numai în măsura în care se pune în mişcare şi se
exercită într-un proces penal, alături de acţiunea penală.
În lumina Codului de procedură penală actual, formularea acţiunii civile în cadrul
procesului penal este cenzurată prin prisma principiului termenului rezonabil al procesului
penal. Astfel, se prevede în art. 19 alin. (4) C. pr. pen. că acţiunea civilă se soluţionează în
cadrul procesului penal, dacă prin aceasta nu se depăşeşte durata rezonabilă a procesului. De
aceea, pe lângă examenul de legalitate, acţiunea civilă este supusă, sub aspect procedural, şi
unui examen de oportunitate, similar acţiunii penale, căreia i se alătură.
2.2. Particularităţi

a) îşi are izvorul într-un prejudiciu cauzat de o infracţiune;

b) se pune în mişcare şi se exercită în faţa instanţei penale;
c) se exercită, de regulă, la cerere, fiind divizibilă şi disponibilă. Aceasta înseamnă că
poate fi exercitată numai împotriva unora dintre cei care răspund civil, iar partea civilă are
dreptul de a introduce sau nu acţiunea civilă, în virtutea regulii nemo invitus agere cogitur, de
a-i stabili limitele, de a renunţa la calitatea sa, atrăgând stingerea acţiunii civile, ori de a stinge
litigiul printr-o tranzacţie.
d) este facultativă. Persoana vătămată are latitudinea de a cere repararea pagubei. Această
trăsătură face ca acţiunea civilă să nu fie indispensabilă procesului penal şi să depindă,
practic, de atitudinea victimei infracţiunii, indiferent că este o persoană fizică sau o persoană
juridică. De la această regulă există o singură excepţie. Este vorba de ipoteza în care persoana
vătămată este o persoană fizică fără capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu
restrânsă, când acţiunea civilă devine obligatorie, putând fi exercitată din oficiu de către
procuror, a cărui intervenţie este obligatorie, dacă reprezentantul legal rămâne în pasivitate;
e) are ca titular persoana prejudiciată prin infracţiune, care exercită dreptul de a obţine
repararea pagubei (materiale sau morale) ca parte civilă fie personal, fie prin reprezentant.
f) are trăsături de oficialitate pe care le împrumută de la acţiunea penală. Astfel, în
cazurile prevăzute de art. 19 alin. (3) C. pr. pen., se exercită din oficiu (când persoana
vătămată este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu
restrânsă). De asemenea, în cazurile în care repararea pagubei se face în natură, organele
judiciare penale au obligaţia ca din oficiu să restituie lucrurile sau să dispună restabilirea
situaţiei anterioare ori desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris [art. 25 alin. (2) şi (3) C.
pr. pen.].
Ca o consecinţă a acestei trăsături, în art. 20 alin. (8) C. pr. pen. se prevede expres că
acţiunea civilă care are ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului şi a părţii
responsabile civilmente, exercitată la instanţa penală sau la instanţa civilă, este scutită de taxă
de timbru;
g) are caracter accesoriu faţă de acţiunea penală, desfăşurându-se potrivit normelor
procedurii penale.

2.3. Condiţii

Pentru punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii civile în cadrul procesului penal trebuie
să fie îndeplinite, în mod cumulativ, următoarele condiţii:

18
 a) să existe un prejudiciu personal material sau moral;
b) să existe un prejudiciu cert. Prin prejudiciu cert se înţelege un prejudiciu sigur, atât
sub aspectul existenţei sale, cât şi sub acela al posibilităţilor de evaluare. El poate fi actual sau
viitor;
c) să existe legătură cauzală directă între infracţiunea săvârşită şi prejudiciu;
d) persoana fizică păgubită, cu capacitate deplină de exerciţiu, sau persoana juridică cu
personalitate juridică, după caz, să manifeste voinţa de a fi despăgubită (pe calea constituirii
de parte civilă). În mod excepţional, această condiţie nu trebuie îndeplinită în cazurile în care
acţiunea civilă se exercită din oficiu, deoarece legea prevede că în aceste situaţii instanţa este
obligată să se pronunţe asupra reparării pagubei, chiar dacă nu s-a făcut constituire de parte
civilă.
e) prejudiciul să nu fie reparat.

2.4. Obiectul acţiunii civile

Obiectul acţiunii civile exercitate în cadrul procesului penal constă în tragerea la

răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul
produs prin comiterea faptei care formează obiectul acţiunii penale [art. 19 alin. (1) C. pr.
pen.].
Principiul general care stă la baza realizării obiectului acţiunii civile este acela al
reparării integrale a prejudiciului.
În conformitate cu prevederile art. 19 alin. ultim C. pr. pen., repararea pagubei se face în
condiţiile reglementate de legea civilă (art. 1.386 C. civ.), respectiv în natură şi prin plata
unor despăgubiri băneşti. În cadrul procesului penal, repararea în natură constituie regula,
deoarece, repunând lucrurile în starea lor anterioară, ea şterge prejudiciul. De aceea, grija de a
asigura victimei o reparaţie integrală trebuie, în mod normal, să conducă la preferarea unei
reparaţii în natură. Ea se poate obţine, în principal, prin: restituirea lucrurilor; restabilirea
situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii (restitutio in integrum); desfiinţarea totală sau parţială
a unui înscris [art. 25 alin. (2), (3) C. pr. pen.]. În subsidiar, poate fi obţinută şi prin echivalent
bănesc.

2.5. Subiecţii acţiunii civile

2.5.1. Subiecţii activi

Subiecţii activi ai acţiunii civile sunt persoana fizică sau juridică ce a suferit prejudiciul
material sau moral produs prin infracţiune, adică persoana vătămată constituită parte civilă,
precum şi succesorii persoanei vătămate, dacă se constituie parte civilă. La aceştia se adaugă
reprezentantul legal al persoanei vătămate fără capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de
exerciţiu restrânsă şi procurorul, care se constituie parte civilă şi exercită acţiunea civilă în
numele persoanei vătămate. În cazul acestor categorii de persoane, acţiunea civilă se exercită
în numele lor de reprezentantul legal sau de procuror, după caz.

2.5.2. Subiecţii pasivi

Subiecţii pasivi ai acţiunii civile sunt inculpatul, precum şi partea responsabilă

civilmente, atunci când este cazul.

19
 2.5.3. Succesorii părţilor

În ipoteza decesului părţilor, în conformitate cu prevederile art. 24 C. pr. pen., acţiunea

civilă rămâne, în principiu, în competenţa instanţei penale, introducându-se în cauză
moştenitorii acestora. Dacă una dintre părţi este o persoană juridică, se introduc în cauză:
succesorii în drepturi, în caz de reorganizare; lichidatorii, în caz de desfiinţare sau de
dizolvare.
În acest fel, art. 24 alin. (1) C. pr. pen. prevede că acţiunea civilă rămâne în competenţa
instanţei penale în caz de deces, reorganizare, desfiinţare sau dizolvare a părţii civile, dacă
moştenitorii sau, după caz, succesorii în drepturi ori lichidatorii acesteia îşi exprimă opţiunea
de a continua exercitarea acţiunii civile, în termen de cel mult două luni de la data decesului
sau a reorganizării, desfiinţării ori dizolvării.
Moştenitorii părţii civile, în calitate de subiecţi activi în latura civilă a procesului penal,
pot exercita acţiunea civilă în două modalităţi: iure hereditatis, când moartea părţii civile s-a
datorat altei cauze decât infracţiunea, situaţie în care moştenitorii trebuie să fi acceptat
moştenirea; nomine et iure proprio, când infracţiunea a constituit cauza morţii victimei,
situaţie în care acţiunea civilă se poate exercita de orice persoană ce a suferit o pagubă prin
infracţiune, indiferent dacă este sau nu moştenitor.
În ceea ce priveşte reglementarea ipotezei decesului, reorganizării, desfiinţării sau
dizolvării părţii responsabile civilmente, aceasta este similară reglementării ipotezei
decesului, reorganizării, desfiinţării sau dizolvării părţii civile, pe care am analizat-o mai sus.
Astfel, art. 24 alin. (2) C. pr. pen. prevede că, în caz de deces, reorganizare, desfiinţare sau
dizolvare a părţii responsabile civilmente, acţiunea civilă rămâne în competenţa instanţei
penale, dacă partea civilă indică moştenitorii sau, după caz, succesorii în drepturi ori
lichidatorii părţii responsabile civilmente, în termen de cel mult două luni de la data la care a
luat cunoştinţă de împrejurarea respectivă.

2.6. Punerea în mişcare a acţiunii civile

Punerea în mişcare a acţiunii civile în procesul penal are loc în două modalităţi:
a) prin constituirea de parte civilă.
Potrivit art. 20 alin. (1) C. pr. pen., persoana vătămată se poate constitui parte civilă
împotriva inculpatului şi a părţii responsabile civilmente cel mai târziu până la începerea
cercetării judecătoreşti.
Pentru a fi valabilă, constituirea ca parte civilă trebuie făcută cu îndeplinirea următoarelor
condiţii: să îmbrace forma unei cereri, care trebuie făcută în scris sau oral; cererea să cuprindă
indicarea naturii şi a întinderii pretenţiilor, motivele şi probele pe care acestea se întemeiază.
În cazul în care constituirea ca parte civilă se face oral, organele judiciare au obligaţia de a
consemna aceasta într-un proces verbal sau, după caz, în încheiere.
Prin Legea nr. 201/2023, în cuprinsul art. 20 C.pr.pen. a fost introdus alin. (11), potrivit
căruia, anterior rezolvării cauzei, organul de urmărire penală are obligaţia de a întreba
persoana vătămată dacă se constituie parte civilă şi dacă cere introducerea în cauză a părţii
responsabile civilmente, încheind un proces-verbal în acest sens.
În art. 20 alin. (4) C. pr. pen. se prevede că, în cazul nerespectării vreuneia dintre aceste
condiţii, persoana vătămată sau succesorii acesteia nu se mai pot constitui parte civilă în
cadrul procesului penal, putând introduce acţiunea la instanţa civilă.
În ceea ce ne priveşte, considerăm că, pe de o parte, această sancţiune este inaplicabilă,
întrucât constituirea de parte civilă are la bază atât un drept al persoanei interesate, cât şi
obligaţia corelativă a organelor judiciare, respectiv aceea de a aduce la cunoştinţa persoanei
vătămate acest drept. Plecând de la această premisă, credem că organele judiciare ar putea lua

20
măsurile necesare pentru completarea cererii privind constituirea de parte civilă, atât în situaţia
în care aceasta este formulată în scris, prin chemarea în faţa lor a persoanei vătămate, care este
rugată să-şi completeze cererea, cât şi în cazul în care este formulată oral, cu ocazia întocmirii
procesului-verbal sau a încheierii.
Potrivit art. 20 alin. (5) C. pr. pen., până la terminarea cercetării judecătoreşti, partea
civilă poate: a) îndrepta erorile materiale din cuprinsul cererii de constituire ca parte civilă; b)
mări sau micşora întinderea pretenţiilor; c) solicita repararea prejudiciului material prin plata
unei despăgubiri băneşti, dacă repararea în natură nu mai este posibilă.
În cuprinsul art. 20 alin. (6) C. pr. pen. este reglementată modalitatea de constituire de parte
civilă în cazul unei pluralităţi de subiecţi activi. Potrivit acestui text, în cazul în care un număr
mare de persoane care nu au interese contrare s-au constituit parte civilă, acestea pot desemna o
persoană care să le reprezinte interesele în cadrul procesului penal. În cazul în care părţile civile
nu şi-au desemnat un reprezentant comun, pentru buna desfăşurare a procesului penal,
procurorul sau instanţa de judecată poate desemna, prin ordonanţă, respectiv prin încheiere
motivată, un avocat din oficiu pentru a le reprezenta interesele. Încheierea sau ordonanţa va fi
comunicată părţilor civile, care trebuie să încunoştinţeze procurorul sau instanţa în cazul în care
refuză să fie reprezentate de avocatul din oficiu. Toate actele de procedură comunicate
reprezentantului sau de care reprezentantul a luat cunoştinţă sunt prezumate a fi cunoscute de
către persoanele reprezentate;
b) din oficiu.
Această posibilitate o are doar instanţa de judecată, în absenţa unei constituiri de parte
civilă cu privire la desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris ori la restabilirea situaţiei
anterioare săvârşirii infracţiunii. În acest sens, art. 25 alin. (3) C. pr. pen. prevede expres că,
în situaţiile menţionate mai sus, instanţa este obligată să se pronunţe din oficiu, chiar dacă nu
există constituire de parte civilă. Dispoziţia din oficiu a instanţei penale cu privire la acţiunea
civilă echivalează cu o modalitate autonomă de punere în mişcare a acesteia, alături de
constituirea de parte civilă.
2.7. Exercitarea acţiunii civile

2.7.1. Regula

Persoana fizică vătămată cu capacitate deplină de exerciţiu sau persoana juridică poate
folosi, pentru valorificarea pretenţiilor civile ce rezultă din infracţiune, două căi, şi anume:
calea penală şi calea civilă. Această posibilitate poartă denumirea de drept de opţiune
procedurală.
Odată exercitat, dreptul de opţiune este, în principiu, irevocabil, în sensul că persoana
prejudiciată prin infracţiune, alegând una dintre cele două căi, nu mai poate reveni (electa una
via, non datur recursus ad alteram).

2.7.2. Excepții

De la această regulă, care nu este totuşi de ordine publică, există însă şi unele excepţii, ce
constituie situaţii în care persoana prejudiciată este împiedicată să-şi continue exercitarea
acţiunii civile pe calea procesuală iniţială. Acestea pot privi două ipoteze:
a) partea civilă părăseşte calea penală şi se adresează instanţei civile:
– când procesul penal a fost suspendat, exercitarea acţiunii civile fiind ţinută pe loc [art.
27 alin. (3) teza I C. pr. pen.]. Persoana vătămată sau succesorii acesteia, care s-au constituit
parte civilă în procesul penal, pot introduce acţiune în faţa instanţei civile dacă procesul penal
a fost suspendat;

21
 – când instanţa penală a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă [art. 27 alin. (2)
C. pr. pen.]. Persoana vătămată sau succesorii acesteia, care s-au constituit parte civilă în
procesul penal, pot introduce acţiune la instanţa civilă dacă, prin hotărâre definitivă, instanţa
penală a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă. În acest caz, probele administrate în cursul
procesului penal pot fi folosite în faţa instanţei civile;
b) persoana vătămată care a pornit acţiunea civilă în faţa instanţei civile se
adresează instanţei penale:
– când, după ce fusese pornită acţiunea civilă, a fost pusă în mişcare acţiunea penală
[art. 27 alin. (4) teza I C. pr. pen.]. Persoana vătămată sau succesorii acesteia, care au pornit
acţiunea în faţa instanţei civile, pot să părăsească această instanţă şi să se adreseze organului
de urmărire penală, judecătorului ori instanţei, dacă punerea în mişcare a acţiunii penale a
avut loc ulterior;
– când procesul penal a fost reluat după suspendare [art. 27 alin. (4) teza a II-a
C. pr. pen.]. În caz de reluare a procesului penal, acţiunea introdusă la instanţa civilă se
suspendă în condiţiile legii [art. 27 alin. (3) teza a II-a C. pr. pen.].
Potrivit art. 27 alin. (4) C. pr. pen., părăsirea instanţei civile nu poate avea loc dacă
aceasta a pronunţat o hotărâre, chiar nedefinitivă.

2.8. Exercitarea acţiunii civile la instanţa penală

2.8.1. Exercitarea acţiunii civile de către partea civilă

După punerea în mişcare a acţiunii civile (prin constituirea de parte civilă), persoana
fizică cu capacitate deplină de exerciţiu sau persoana juridică o exercită în faţa organelor
judiciare penale prin trei modalităţi, şi anume: dovedirea pagubei suferite; dovedirea
despăgubirilor pretinse; cererea de a fi obligaţi inculpatul şi partea responsabilă civilmente
la repararea pagubei.
Procurorul poate susţine în faţa instanţei şi acţiunea civilă pornită de persoana vătămată,
alături de acţiunea penală. Totodată, şi invers, art. 85 alin. (2) C. pr. pen. permite ca partea
civilă să susţină concomitent atât acţiunea civilă, cât şi acţiunea penală, putând păstra şi
calitatea de persoană vătămată în aceeaşi cauză, care este absorbită în noţiunea de parte civilă
în reglementarea Codului de procedură penală în vigoare.
2.8.2. Exercitarea acţiunii civile de către procuror

Acţiunea civilă se porneşte şi se exercită de către procuror din oficiu, când persoana
vătămată este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu ori cu capacitate de exerciţiu
restrânsă, în numele persoanei vătămate şi în condiţiile art. 20 alin. (1) şi (2)
C. pr. pen. [art. 19 alin. (3) C. pr. pen.].

2.9. Exercitarea acţiunii civile la instanţa civilă

Exercitarea acţiunii civile la instanţa civilă are loc în următoarele cazuri:

a) când, nefiind pusă în mişcare acţiunea penală, persoana vătămată a introdus acţiune
civilă la instanţa civilă.
În această situaţie, dacă, ulterior, s-a pornit procesul penal cu privire la aceeaşi faptă,
judecarea acţiunii civile în faţa instanţei civile se suspendă până la rezolvarea în primă instanţă
a cauzei penale, dar nu mai mult de un an [art. 27 alin. (7) C. pr. pen.].
b) în cazurile în care acţiunea civilă a fost exercitată din oficiu de procuror, dacă se
constată din probe noi că paguba şi daunele morale nu au fost reparate integral.

22
 În ipoteza exercitării acţiunii civile de către procuror, diferenţa poate fi cerută pe calea
unei acţiuni la instanţa civilă [art. 27 alin. (5) C. pr. pen.]. În această situaţie, exercitarea
acţiunii civile are loc parţial în cadrul procesului penal şi parţial într-un proces civil separat,
după soluţionarea procesului penal;
c) persoana vătămată se poate adresa cu acţiune la instanţa civilă pentru repararea
pagubelor materiale şi a daunelor morale care s-au născut ori s-au descoperit după
constituirea ca parte civilă [art. 27 alin. (6) C. pr. pen.].

2.10. Rezolvarea acţiunii civile

2.10.1. Disjungerea şi rezolvarea separată a acţiunii civile

Întrucât acţiunea civilă este doar alăturată acţiunii penale, în ipoteza în care soluţionarea
pretenţiilor civile ar conduce la întârzierea soluţionării acţiunii penale, instanţa judecătorească
poate disjunge cele două acţiuni. În această situaţie, acţiunea civilă va fi judecată şi rezolvată
după soluţionarea acţiunii penale, însă tot în cadrul procesului penal, după normele de
procedură penală.
Astfel, potrivit art. 26 C. pr. pen., instanţa poate dispune disjungerea acţiunii civile şi
amânarea judecării acesteia într-o altă şedinţă în cazul în care rezolvarea pretenţiilor civile ar
provoca „depăşirea termenului rezonabil de soluţionare a acţiunii penale”.
Disjungerea se dispune de către instanţă din oficiu ori la cererea procurorului sau a părţilor.
Probele administrate până la disjungere vor fi folosite la soluţionarea acţiunii civile disjunse, iar
încheierea prin care se dispune disjungerea acţiunii civile este definitivă.
În cuprinsul art. 20 alin. (7) teza a II-a C. pr. pen. este prevăzut un caz distinct de
disjungere a acţiunii civile, care atrage soluţionarea ei separată, şi anume dacă transmiterea
dreptului la repararea prejudiciului pe cale convenţională unei persoane are loc după
constituirea de parte civilă. Disjungerea în acest caz este tot facultativă, fiind supusă
procedurii descrise mai sus. Ca urmare a disjungerii, soluţionarea acţiunii civile rămâne în
competenţa instanţei, conform dispoziţiilor generale.

2.10.2. Rezolvarea acţiunii civile în procesul penal

Atunci când acţiunea civilă este alăturată acţiunii penale, ajungând împreună cu aceasta
în faţa instanţei penale, în conformitate cu prevederile art. 25 alin. (1) C. pr. pen., instanţa
penală se pronunţă prin aceeaşi hotărâre (de condamnare, de renunţare la aplicarea unei
pedepse ori de amânare a aplicării pedepsei, de achitare sau de încetare a procesului penal) şi
asupra acţiunii civile. Astfel, acţiunea civilă poate fi admisă sau respinsă, după cum este sau
nu întemeiată, ţinându-se seama de modul de soluţionare a acţiunii penale.
În acest fel, instanţa penală poate da una dintre următoarele soluţii:
a) admite acţiunea civilă în tot sau în parte.
Această soluţie poate fi dată în mod independent de soluţia pronunţată în latura penală,
când se constată săvârşirea de către inculpat a unei fapte prevăzute de legea penală şi produ-
cerea unui prejudiciu părţii civile. Ea poate fi dispusă în următoarele cazuri:
– când se pronunţă condamnarea inculpatului şi se constată că infracţiunea a cauzat un
prejudiciu părţii civile;
– când se pronunţă o soluţie de achitare în baza art. 17 alin. (2) raportat la art. 16 alin. (1)
lit. b) teza a II-a sau lit. d) C. pr. pen., dacă fapta a cauzat un prejudiciu părţii civile (fapta nu

23
a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege ori există o cauză justificativă sau de
neimputabilitate);
– când se pronunţă o soluţie de încetare a procesului penal în temeiul art. 17
alin. (2) raportat la art. 16 alin. (1) lit. g) C. pr. pen., cu excepţia retragerii plângerii prealabile
(a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere, în condiţiile legii), în cazul
intervenirii prescripţiei, precum şi în cazul prevăzut la lit. h) (când există o cauză de
nepedepsire prevăzută de lege), dacă infracţiunea a cauzat un prejudiciu părţii civile;
– când se încheie o tranzacţie sau un acord de mediere. Potrivit art. 23 alin. (1)
C. pr. pen., în cursul procesului penal, cu privire la pretenţiile civile, inculpatul, partea civilă
şi partea responsabilă civilmente pot încheia o tranzacţie sau un acord de mediere, potrivit
legii. În această ipoteză, considerăm că instanţa ia act de aceasta prin sentinţă;
– în cazul recunoaşterii pretenţiilor civile. Conform art. 23 alin. (2) C. pr. pen., inculpatul,
cu acordul părţii responsabile civilmente, poate recunoaşte, în tot sau în parte, pretenţiile părţii
civile. În acest caz, instanţa obligă la despăgubiri în măsura recunoaşterii. Conform art. 23 alin.
(3) teza a II-a C. pr. pen., cu privire la pretenţiile civile nerecunoscute pot fi administrate probe.
Dacă în urma probelor administrate rezultă îndeplinirea condiţiilor legale, acţiunea civilă poate
fi admisă, iar în caz contrar se va respinge;
b) respinge acţiunea civilă.
Nu pot fi acordate despăgubiri civile în următoarele cazuri:
– când s-a pronunţat achitarea pentru că fapta imputată nu există [art. 16 alin. (1)
lit. a) C. pr. pen.];
– când s-a pronunţat achitarea pentru că fapta nu a fost săvârşită de către inculpat [art. 16
alin. (1) lit. c) C. pr. pen.];
– în toate cazurile în care instanţa nu constată întrunirea elementelor răspunderii civile,
acţiunea civilă fiind lipsită de temei (de pildă, lipsa culpei în producerea prejudiciului);
– în cazul renunţării la pretenţiile civile. În conformitate cu art. 22 alin. (1)
C. pr. pen., partea civilă poate renunţa, în tot sau în parte, la pretenţiile civile formulate, până
la terminarea dezbaterilor în apel. Renunţarea se face fie prin cerere scrisă, fie oral în şedinţa
de judecată. Partea civilă nu poate reveni asupra renunţării şi nu poate introduce acţiune la
instanţa civilă pentru aceleaşi pretenţii, întrucât renunţarea are caracter irevocabil. După
părerea noastră, în această ipoteză, instanţa trebuie să ia act de renunţare prin sentinţă;
c) nu soluţionează acţiunea civilă.
În conformitate cu prevederile art. 25 alin. (5) C. pr. pen., instanţa penală lasă nerezolvată
acţiunea civilă în următoarele cazuri:
– când pronunţă achitarea pentru cazul prevăzut în art. 16 alin. (1) lit. b) teza I
C. pr. pen. (fapta nu este prevăzută de legea penală);
– când pronunţă încetarea procesului penal pentru vreunul dintre cazurile prevăzute de
art. 16 alin. (1) lit. e) (lipseşte plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului
competent ori o altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii
penale), f) (a intervenit amnistia, decesul suspectului ori inculpatului persoană fizică sau s-a
dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică), cu excepţia prescripţiei (ca
urmare a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 586/2016, publicată în M. Of. nr. 1001 din 13
decembrie 2016, i) (autoritate de lucru judecat) şi j) (intervenirea unui transfer de proceduri
cu un alt stat), precum şi în caz de încetare a procesului penal ca urmare a retragerii plângerii
prealabile;
– în cazul prevăzut de art. 486 alin. (2) C. pr. pen. (cazul în care instanţa admite acordul
de recunoaştere a vinovăţiei şi între părţi nu s-a încheiat tranzacţie sau acord de mediere cu
privire la acţiunea civilă);

24
 – în cazul în care moştenitorii sau, după caz, succesorii în drepturi ori lichidatorii părţii
civile nu îşi exprimă opţiunea de a continua exercitarea acţiunii civile sau, după caz, partea
civilă nu indică moştenitorii, succesorii în drepturi ori lichidatorii părţii responsabile
civilmente în termenul prevăzut de lege (de cel mult „două luni de la data decesului sau a
reorganizării, desfiinţării ori dizolvării” sau „de la data la care a luat cunoştinţă de
împrejurarea respectivă”, după caz).

CHESTIONAR
Care sunt consecințele principiului separației funcțiilor judiciare?
Dați exemple de situații în care legea procesuală poate retroactiva.
Dați exemple de situații care lipsesc de obiect acțiunea penală.
Care sunt modurile de stingere a acțiunii penale în faza de judecată?
Care sunt soluțiile pe care le poate dispune instanța cu privire la latura civilă, atunci când
pronunță o soluție de achitare?

25
 MODUL II
Sumar:
I. PARTICIPANŢII ÎN PROCESUL PENAL
1. Noţiune și lista participanților
2. Organele judiciare
2.1. Organele de urmărire penală
2.2. Judecătorul de drepturi şi libertăţi
2.3. Judecătorul de cameră preliminară
2.4. Instanţa judecătorească
3. Avocatul
3.1. Principiile care stau la baza profesiei de avocat
3.2. Incompatibilitatea avocatului
4. Părţile
4.1. Inculpatul
4.2. Partea civilă
4.3. Partea responsabilă civilmente
5. Subiecţii procesuali principali
5.1. Noţiunea de subiect procesual principal în procesul penal
5.2. Suspectul
5.3. Persoana vătămată
6. Subiecţii procesuali care pot înlocui părţile şi subiecţii procesuali principali în
procesul penal
6.1. Succesorii
6.2. Reprezentanţii
6.3. Substituiţii procesuali
7. Alţi subiecţi procesuali
II. Competenţa organelor judiciare penale
1. Competenţa funcţională
1.1. Noţiunea de competenţă funcţională (ratione officii)
1.2. Competenţa funcţională a organelor de urmărire penală
1.3. Competenţa funcţională a judecătorului de drepturi şi libertăţi
1.4. Competenţa funcţională a judecătorului de cameră preliminară
1.5. Competenţa funcţională a instanţelor judecătoreşti
2. Competenţa materială a organelor judiciare
2.1. Noţiunea de competenţă materială (ratione materiae)
2.2. Competenţa materială a organelor de urmărire penală
2.3. Competenţa materială a instanţelor judecătoreşti
3. Competenţa personală
3.1. Noţiunea de competenţă personală (ratione personae)
3.2. Competenţa în caz de schimbare a calităţii inculpatului
3.3. Competenţa personală a organelor de urmărire penală
3.4. Competenţa personală a instanţelor judecătoreşti
4. Competenţa specială
5. Competenţa teritorială
5.1. Noţiunea de competenţă teritorială (ratione loci)
5.2. Competenţa după teritoriu pentru infracţiunile săvârşite în ţară
5.3. Competenţa după teritoriu pentru infracţiunile săvârşite în străinătate
6. Prorogarea de competenţă
6.1. Noţiune

26
 6.2. Cazuri
6.3. Reguli de prorogare
7. Disjungerea
8. Verificarea competenţei instanţei
8.1. Modalităţi de verificare a competenţei
8.2. Declinarea de competenţă
8.3. Conflictele de competenţă
III. Remediile procesuale ale imparţialităţii organelor judiciare
1. Incompatibilitatea
1.1. Cazuri
1.2. Modalităţi de rezolvare a incompatibilităţii
2. Strămutarea
2.1. Noţiune
2.2. Temeiurile strămutării
2.3. Modalitatea de rezolvare a strămutării
2.4. Procedura
2.5. Soluţionarea cererii de strămutare
2.6. Strămutarea procedurii de cameră preliminară
3. Desemnarea altei instanţe pentru judecarea cauzei
IV. Asistenţa juridică
1. Noţiunea de asistenţă juridică
1.1. Asistenţa juridică facultativă
1.2. Asistenţa juridică obligatorie
2. Avocatul din oficiu
3. Drepturile avocatului suspectului sau inculpatului
4. Drepturile avocatului persoanei vătămate, părţii civile şi părţii responsabile
civilmente
5. Consultarea dosarului

Cuvinte cheie:
organ judiciar; organ de urmărire penală; organ de cercetare penală; procuror; judecător de
drepturi și libertăți; judecător de cameră preliminară; instanță de judecată; competență:
funcțională; materială; personală; teritorială; conflict de competență; prorogare de
competență; chestiuni prealabile; recuzare; strămutare.

27
 I. PARTICIPANŢII ÎN PROCESUL PENAL
1. Noţiune și lista participanților
Participantul în procesul penal nu trebuie confundat cu participantul la săvârşirea unei
infracţiuni, din dreptul penal. Prin participant în procesul penal se înţelege subiectul
procesual care îndeplineşte acte în vederea realizării scopului procesului penal, în
ansamblul său, după reguli specifice, în funcţie de poziţia procesuală pe care o are, de
conţinutul drepturilor şi obligaţiilor ori de sfera atribuţiilor pe care le exercită în legătură cu
procesul penal.
Potrivit art. 29 C. pr. pen., participanţii în procesul penal sunt: organele judiciare,
avocatul, părţile, subiecţii procesuali principali, precum şi alţi subiecţi procesuali. La
întocmirea listei de participanţi, legiuitorul a ţinut seama de importanţa acestora în cadrul
acţiunii de îndeplinire a scopului procesului penal.

2. Organele judiciare
2.1. Organele de urmărire penală

Potrivit art. 55 alin. (1) C. pr. pen., urmărirea penală se realizează de Ministerul Public,
prin procurori, şi de organele de cercetare penală. Acest text consacră sistemul unitar al
organelor de urmărire penală. Există două categorii de organe de urmărire penală, şi anume:
organele de cercetare penală şi procurorul.
Ele nu trebuie confundate cu organele de constatare, menţionate în art. 61 şi art. 62 C. pr.
pen., care întocmesc doar acte de constatare, având un caracter extraprocesual şi servind doar
la sesizarea organelor de urmărire penală.
Totodată, ele nu trebuie confundate nici cu investigatorii sub acoperire, a căror utilizare
în procesul penal este autorizată de Codul de procedură penală în vigoare. Aceştia din urmă
corespund utilizării unor metode speciale de cercetare, derogatorii de la dreptul comun în
materia probelor.

2.1.1. Organul de cercetare penală

Organul de cercetare penală realizează majoritatea activităţilor din cursul urmăririi

penale, având ca obiect strângerea probelor cu privire la existenţa infracţiunilor şi la
identificarea făptuitorilor pentru stabilirea răspunderii penale a acestora, activităţi care
constau în audierea de persoane, efectuarea de cercetări la faţa locului, percheziţii, luarea de
măsuri asigurătorii, verificarea şi aprecierea probelor etc. El are o poziţie procesuală proprie,
deosebită de cea a Ministerului Public. Astfel, în cercetarea penală nu se includ actele prin
care se exercită funcţia de acuzare şi se dispune asupra urmăririi (de competenţa exclusivă a
Ministerului Public), cum sunt: punerea în mişcare a acţiunii penale, propunerea de luare a
unor măsuri preventive care sunt de competenţa exclusivă a judecătorului de drepturi şi
libertăţi, clasarea sau renunţarea la urmărirea penală, trimiterea în judecată etc. Activitatea de
cercetare penală este supravegheată de Ministerul Public, care dă dispoziţii obligatorii
organului de cercetare penală.
În conformitate cu art. 55 alin. (1) lit. b) şi c) C. pr. pen., organele de cercetare penală
sunt: organele de cercetare ale poliţiei judiciare şi organele de cercetare speciale.

28
 2.1.1.1. Organele de cercetare ale poliţiei judiciare
Potrivit art. 55 alin. (4) C. pr. pen., organele de cercetare ale poliţiei judiciare sunt
formate din lucrători specializaţi din Ministerul Afacerilor Interne, anume desemnaţi în
condiţiile legii speciale de ministrul afacerilor interne, cu avizul conform al procurorului
general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau cu avizul procurorului
desemnat în acest sens, şi îşi desfăşoară activitatea sub autoritatea procurorului general al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Ele au o competenţă generală de
cercetare penală, în toate cauzele, cu excepţia celor date prin lege altor organe de cercetare.
Organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române este reglementată în prezent prin Legea nr.
218/2002, republicată. Poliţia face parte din Ministerul Afacerilor Interne.
Prin O.U.G. nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie a fost creată, pentru
prima dată în sistemul nostru juridic, poliţia judiciară, care era organizată iniţial într-o
brigadă condusă de un poliţist, în calitate de şef de brigadă, care trebuia să aibă cel puţin
gradul profesional de chestor de poliţie. În prezent, art. 10 din Ordonanţă prevede expres că,
în scopul efectuării cu celeritate şi în mod temeinic a activităţilor de descoperire şi de
urmărire a infracţiunilor de corupţie, în cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie funcţionează
agenţi şi ofiţeri de poliţie, constituind poliţia judiciară a Direcţiei Naţionale Anticorupţie.
Agenţii şi ofiţerii de poliţie judiciară îşi desfăşoară activitatea numai în cadrul Direcţiei Naţionale
Anticorupţie, sub autoritatea exclusivă a procurorului-şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie.
Totodată, ofiţerii şi agenţii de poliţie judiciară îşi desfăşoară activitatea sub directa conducere,
supraveghere şi control al procurorilor din Direcţia Naţională Anticorupţie. Ei pot efectua
numai acele acte de cercetare penală dispuse de procurorii Direcţiei Naţionale Anticorupţie.
Dispoziţiile procurorilor din Direcţia Naţională Anticorupţie sunt obligatorii pentru ofiţerii şi
agenţii de poliţie judiciară.
Numirea în funcţii a ofiţerilor şi agenţilor de poliţie judiciară din cadrul Direcţiei Naţio-
nale Anticorupţie se face prin ordin al procurorului-şef al acestei direcţii. Numirea lor poate fi
precedată de o operaţiune de detaşare în cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, realizată
prin ordin al ministrului afacerilor interne, la propunerea nominală a procurorului-şef al
Direcţiei Naţionale Anticorupţie.
În mod similar, prin O.U.G. nr. 78/2016 pentru organizarea şi funcţionarea Direcţiei de
Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, a fost creată o nouă
formă specială a poliţiei judiciare în cadrul DIICOT. În privinţa desemnării membrilor
poliţiei judiciare, art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 78/2016 nu derogă însă de la dispoziţiile de
principiu ale Codului de procedură penală şi ale Legii nr. 364/2004, dispunând, în mod
similar, că „Ofiţerii şi agenţii de poliţie judiciară din cadrul structurilor specializate în
combaterea criminalităţii organizate ale Poliţiei Române sunt desemnaţi de către ministrul
afacerilor interne şi cu avizul conform al procurorului-şef al Direcţiei de Investigare a
Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism”.
Referitor la competenţă, poliţia judiciară din cadrul DIICOT, similar cu aceea din cadrul
DNA, nu are o competenţă generală de cercetare penală, ci, conform art. 6
alin. (3) din O.U.G. nr. 78/2016, ofiţerii şi agenţii de poliţie judiciară anume desemnaţi,
potrivit legii, efectuează numai acele acte de cercetare penală dispuse de procurorii din cadrul
DIICOT, sub directa conducere şi controlul nemijlocit al acestora, întărindu-se, astfel,
subordonarea profesională, dar şi administrativă a acestora în raport cu procurorii specializaţi,
evident, în limitele „supravegherii şi controlului nemijlocit” al acestora. În prezent, în urma
modificărilor aduse prin Legea nr. 120/2018 privind aprobarea O.U.G. nr. 78/2016, ofiţerii şi
agenţii de poliţie judiciară funcţionează în cadrul DIICOT în mod similar cu cei din cadrul
DNA, în vederea efectuării cu celeritate şi în mod temeinic a activităţilor de descoperire şi de
urmărire a infracţiunilor date de lege în competenţa direcţiei.

29
2.1.1.2. Organele de cercetare penală speciale
Potrivit art. 55 alin. (5) C. pr. pen., organele de cercetare speciale sunt alcătuite din
ofiţeri anume desemnaţi în condiţiile legii, care au primit avizul conform al procurorului
general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Ele sunt enumerate în art.
57 alin. (2) C. pr. pen., așa cum a fost modificat prin Legea nr. 201/2023, în funcţie de
specializarea structurii din care fac parte.
În prezent, sunt prevăzute următoarele categorii de organe de cercetare penală speciale:
organele de cercetare penală militare, căpitanii porturilor şi organele Serviciului Român de
Informaţii, însă acestea din urmă numai pentru un anumit act particular. Pe lângă acestea, prin
lege specială, mai este organizată şi funcţionează în cadrul Ministerului Afacerilor Interne
Direcţia Generală Anticorupţie, ca organ de cercetare penală special.

2.1.2. Ministerul Public

Ministerul Public este un subiect procesual de prim rang, indispensabil pentru activitatea
procesuală în materie penală, alături de instanţa judecătorească, având un rol esenţial pentru
constituirea, dezvoltarea şi rezolvarea raportului procesual, întrucât îndeplineşte funcţia
procesuală fundamentală a acuzării. El nu este considerat însă, prin lege, parte în procesul
penal, nici chiar atunci când participă la judecată ca titular al funcţiei de învinuire, deşi, în
realitate, este asimilat părţilor.
2.1.2.3. Organizarea şi funcţionarea Ministerului Public
Potrivit Constituţiei şi Legii privind organizarea judiciară, Ministerul Public îşi exercită
atribuţiile prin procurori, constituiţi în parchete pe lângă fiecare instanţă judecătorească, sub
autoritatea ministrului justiţiei. Ministerul Public este organizat în parchete comune şi în
parchete specializate
Ministerul Public are următoarele organe: parchetele de pe lângă judecătorii,
tribunale pentru minori şi familie, tribunale şi curţi de apel; parchetele militare, care
sunt organizate şi funcţionează potrivit legii (pe lângă tribunalele militare şi pe lângă Curtea
Militară de Apel); Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care
coordonează activitatea parchetelor din subordine, îndeplineşte atribuţiile prevăzute de lege,
are personalitate juridică şi gestionează bugetul Ministerului Public.
Pe lângă parchetele obişnuite, funcţionează, în cadrul Ministerului Public, şi Direcţia
Naţională Anticorupţie, înfiinţată la nivel naţional, ca structură cu personalitate juridică, în
cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Ea a fost creată prin O.U.G.
nr. 43/2002, aprobată prin Legea nr. 503/2002.
Totodată, în cadrul Ministerului Public mai funcţionează şi Direcţia de Investigare a
Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, care a apărut în peisajul juridic
românesc ca un al doilea organ de urmărire penală specializat. Ea este organizată şi
funcţionează în baza O.U.G. nr. 78/2016, aprobată cu modificări prin Legea
nr. 120/2018, după aceleaşi principii ca Direcţia Naţională Anticorupţie, având caracter
autonom, ca structură specializată în combaterea infracţiunilor de criminalitate organizată şi
terorism.
La acestea se adaugă o nouă structură de parchet autonomă creată prin Legea
nr. 207/2018 pentru o anumită categorie profesională, şi anume pentru judecători şi procurori,
inclusiv judecătorii şi procurorii militari şi cei care au calitatea de membri ai Consiliului
Superior al Magistraturii: Secţia pentru investigarea infracţiunilor din justiţie.

30
2.1.2.4. Principiile de organizare şi funcţionare
La baza organizării şi funcţionării Ministerului Public stau, formal, următoarele
principii: a) principiul legalităţii; b) principiul imparţialităţii; c) principiul independenţei; d)
principiul controlului ierarhic; e) principiul subordonării ierarhice; f) principiul exercitării
atribuţiilor sub autoritatea ministrului justiţiei; g) principiul indivizibilităţii.

a) Principiul legalităţii
Principiul legalităţii este consacrat în privinţa Ministerului Public în art. 132 alin. (1) din
Constituţie, în care se dispune că procurorii îşi desfăşoară activitatea, printre altele, potrivit
principiului legalităţii. Principiul este prevăzut și în Legile 303 și 304 din 2004.

b) Principiul imparţialităţii
Imparţialitatea procurorilor este indispensabilă pentru realizarea scopului procesului
penal, acela de înfăptuire a justiţiei, fiind o consecinţă a rolului procurorului în faza
preliminară a procesului penal, în care nu se află pe poziţie de egalitate cu părţile.
Imparţialitatea este menţionată expres în Constituţie, în art. 132 alin. (1), ca un corolar al
principiului legalităţii. Principiul este prevăzut și în Legile 303 și 304 din 2004. Din
conţinutul acestei dispoziţii rezultă că procurorul are obligaţia să acţioneze cu obiectivitate,
fără un scop prestabilit şi fără părtinire.

c) Principiul independenţei
Independenţa Ministerului Public, care se găseşte consacrată doar în Legea de organizare
judiciară, nu şi în Constituţie, priveşte, pe de o parte, relaţiile cu celelalte autorităţi publice,
iar pe de altă parte, relaţiile cu instanţele judecătoreşti, pe lângă care funcţionează.
d) Principiul controlului ierarhic
Controlul ierarhic, care rezultă din incidenţa art. 132 alin. (1) din Constituţie, se
realizează, mai întâi, de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie asupra tuturor parchetelor, fie direct, fie indirect, prin procurori anume
desemnaţi, apoi, de către procurorii generali ai parchetelor de pe lângă curţile de apel şi de
către prim-procurorii parchetelor de pe lângă tribunale, care exercită şi atribuţii de coordonare
şi control al administrării parchetului unde funcţionează, precum şi a parchetelor din
subordine. Tot în acest fel, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Militară de
Apel exercită, direct sau prin procurori anume desemnaţi, controlul asupra parchetelor
militare din subordine, procurorul-şef al DNA exercită controlul asupra tuturor procurorilor
specializaţi în combaterea infracţiunilor de corupţie, iar procurorul-şef al DIICOT exercită
controlul asupra tuturor procurorilor specializaţi în combaterea infracţiunilor de criminalitate
organizată şi terorism.
Controlul ierarhic implică şi subordonarea ierarhică. De aceea, se exercită nu de către
orice procuror din structurile ierarhic superioare ale parchetelor, ci de conducătorii acestor
structuri.
e) Principiul subordonării ierarhice
Subordonarea ierarhică înseamnă subordonarea procurorilor din fiecare parchet condu-
cătorului acelui parchet şi a conducătorului unui parchet conducătorului parchetului ierarhic
superior din aceeaşi circumscripţie teritorială. Aceasta reprezintă o trăsătură fundamentală a
organizării Ministerului Public, ce ţine de puterea executivă.
f) Principiul exercitării atribuţiilor sub autoritatea ministrului justiţiei
Autoritatea ministrului justiţiei faţă de Ministerul Public, la care se referă art. 132 alin.
(1) din Constituţie şi art. 62 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, are astăzi, sub imperiul noilor
reglementări, o altă configuraţie, fiind mai apropiată de conceptul de autoritate
administrativă decât de cel de „autoritate judecătorească”, reprezentată doar de Consiliul

31
Superior al Magistraturii, care, preluând o mare parte dintre atribuţiile ministrului justiţiei,
„este independent şi se supune în activitatea sa numai legii”, fiind „garantul independenţei
justiţiei” (art. 1 din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii).
g) Principiul indivizibilităţii
Magistraţii Ministerului Public, cel puţin cei care aparţin aceluiaşi parchet, sunt
consideraţi, din punct de vedere juridic, că formează o singură persoană. Se spune că funcţia
absoarbe personalitatea fiecărui membru. Acela care acţionează sau care vorbeşte nu
procedează în numele său, ci în numele întregului parchet. De asemenea, membrii unui
parchet pot întotdeauna să se înlocuiască în exercitarea atribuţiilor şi chiar în cursul judecării
unei cauze, în timp ce un judecător nu are niciodată posibilitatea de a se substitui unui alt
judecător în timpul dezbaterilor unui proces penal, sub sancţiunea nulităţii absolute a
procedurii.

2.2. Judecătorul de drepturi şi libertăţi

Judecătorul de drepturi şi libertăţi, care intervine în faza de urmărire penală, nu are o

organizare judiciară de sine stătătoare, ci, astfel cum rezultă din cuprinsul art. 53
C. pr. pen., este incidentă reglementarea instanţei judecătoreşti de care aparţine potrivit legii.
De aceea, îi sunt aplicabile toate regulile privind organizarea şi funcţionarea unei instanţe, în
conformitate cu prevederile Legii nr. 304/2004, de care ne vom ocupa în cele ce urmează.
2.3. Judecătorul de cameră preliminară

240. Judecătorul de cameră preliminară, ca jurisdicţie de filtru, plasată într-o fază

procesuală intermediară, este construit după aceeaşi formulă ca judecătorul de drepturi şi
libertăţi. Astfel, apartenenţa acestuia la o instanţă, conform art. 54 C. pr. pen., face să fie
valabile toate dispoziţiile legale referitoare la organizarea şi funcţionarea instanţei jude-
cătoreşti.
2.4. Instanţa judecătorească

Instanţa judecătorească este subiectul principal al activităţilor procesual penale, întrucât

îndeplineşte funcţia de jurisdicţie, care conţine, pe lângă puterea de a dispune asupra
condamnării inculpatului (iurisdictio), şi puterea de constrângere, prin supunerea
condamnatului la executarea pedepsei stabilite (imperium).
2.4.1. Organizarea instanţelor judecătoreşti

Potrivit art. 126 alin. (1) din Constituţia României, revizuită, şi art. 1 alin. (1) din Legea
privind organizarea judiciară, justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi
prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege.
În conformitate cu art. 2 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, „justiţia se
înfăptuieşte de către judecători în numele legii, este unică, imparţială şi egală pentru toţi”. Ea
se realizează prin următoarele instanţe judecătoreşti: judecătoriile, tribunalele, curţile de
apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi instanţele militare, care funcţionează în limitele
stabilite prin lege. Instanţele militare (tribunalele militare şi curtea militară de apel)
beneficiază de o reglementare specială, introdusă în Legea
nr. 304/2004. În plus, mai există şi instanţe speciale, cum sunt, de pildă, tribunalele
specializate pentru minori şi familie.

32
 2.4.2. Compunerea instanţei judecătoreşti

Prin compunerea instanţei judecătoreşti se înţelege alcătuirea completului de judecată cu

numărul de judecători prevăzut de lege, care să aibă capacitatea funcţională necesară
pentru judecarea cauzei penale. Deci, compunerea instanţei se referă la două aspecte:
aspectul constitutiv, care constă în alcătuirea completului de judecată din numărul
persoanelor prevăzute de lege, şi aspectul funcţional, care constă în abilitatea acestor
persoane de a îndeplini acte de jurisdicţie penală în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege.
În prezent, a sporit însă considerabil rolul judecătorului unic, întrucât cauzele date, potrivit
legii, în competenţa de primă instanţă a judecătoriilor, tribunalelor şi curţilor de apel se judecă
de un singur judecător.
În contextul actual, colegialitatea se aplică, în principiu, doar la judecarea şi soluţionarea
contestaţiilor şi a apelurilor. În aceste situaţii, hotărârea judecătorească este totuşi unică,
fiind expresia voinţei tuturor judecătorilor sau a majorităţii lor.
2.4.3. Constituirea instanţei judecătoreşti

Constituirea instanţei judecătoreşti înseamnă participarea la şedinţele de judecată, pe

lângă judecători, a procurorului, a magistratului-asistent (la Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie) şi a grefierului, cu precizarea că ultimele trei persoane nu au capacitatea de a judeca
şi soluţiona cauza. Ea nu trebuie confundată cu noţiunea de compunere a instanţei, care
priveşte alcătuirea instanţei cu numărul legal de judecători.

3. Avocatul
Instituţia avocatului a fost supusă unor modificări esenţiale după anul 1990, prin
intervenţia, în mod succesiv, a unor acte normative culminând cu Legea nr. 51/1995 pentru
organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, care au condus, pe de o parte, la
democratizarea acesteia în consens cu procesul de democratizare a dreptului în general, iar pe
de altă parte, la o lărgire de conţinut cu implicaţii nemijlocite asupra înfăptuirii în procesul
penal a unuia dintre drepturile procesuale fundamentale: dreptul la apărare.
Legea împreună cu Statutul, definind rolul avocatului în sistemul nostru judiciar,
se completează cu reglementările privind dreptul la apărare şi drepturile apărătorului cuprinse
în dispoziţiile Codului de procedură penală (în art. 10 şi 88-96), în Constituţia României (art.
24) şi în Legea privind organizarea judiciară nr. 304/2004 (art. 6, 7, 10
şi 15). La acestea se adaugă şi drepturile menţionate în art. 6 par. 3 din Convenţia europeană a
drepturilor omului, cu care statutul apărătorului se află în strânsă legătură şi căruia îi
formează conţinutul funcţional, în vederea realizării scopului procesual penal, pentru o mai
bună înfăptuire a justiţiei în cauzele penale.
În Codul de procedură penală actual, rolul avocatului de participant distinct la procesul
penal este consacrat în mod expres în art. 31, în care se arată că „avocatul asistă sau
reprezintă părţile ori subiecţii procesuali în condiţiile legii”. În primul rând, se poate observa
că legiuitorul arată care sunt atribuţiile specifice profesiei de avocat, pe care avocatul le
exercită în mod firesc în cadrul procesului penal, şi anume: asistarea juridică şi reprezentarea.
În al doilea rând, în privinţa beneficiarilor acestor atribuţii care fac parte din serviciul
avocaţial, textul prevede în teza a II-a că, pe lângă părţi, avocatul poate asista sau reprezenta
şi alţi subiecţi procesuali. Această

33
 3.1.Principiile care stau la baza profesiei de avocat

În conformitate cu prevederile legii de organizare, exercitarea profesiei de avocat,

condiţie sine qua non a îndeplinirii funcţiei de apărare în procesul penal, este guvernată de
următoarele principii:
a) principiul legalităţii.
Acest principiu, care guvernează şi aplicarea de către organele judiciare a legii procesuale
penale, pune avocatul, sub acest aspect, pe plan de egalitate cu acestea. El pretinde ca profesia
de avocat să se exercite potrivit Constituţiei, legii, statutului profesiei şi convenţiilor
internaţionale la care România este parte. Avocatul are dreptul şi obligaţia să apere doar
libertăţile, drepturile şi interesele legitime ale clientului şi este dator să dea clientului doar
sfaturi juridice, corespunzătoare prevederilor legale şi crezului profesional.
În virtutea acestui principiu, avocatul este îndrituit să folosească în exerciţiul profesiei
doar mijloacele prevăzute de lege.

b) principiul independenţei.
Independenţa avocatului priveşte atât relaţiile cu persoanele fizice sau juridice pe care le
asistă sau reprezintă, după caz, cât şi relaţiile cu instanţele, autorităţile, instituţiile, alte
persoane fizice sau juridice şi chiar cu organele avocaturii (Uniunea Naţională a Barourilor
din România şi barourile de avocaţi). Legea prevede o singură limitare a independenţei
avocatului, şi anume atunci când este vorba de interesele clientului său, care, potrivit legii, nu
pot fi prejudiciate de independenţa avocatului.
c) principiul libertăţii.
În conformitate cu acest principiu, avocatul este liber să opteze ori să-şi schimbe opţiunea
pentru una dintre formele de exercitare a profesiei prevăzute de lege, să angajeze cauzele pe
care le doreşte, să-şi aleagă mijloacele de exercitare a dreptului de apărare şi a drepturilor
apărătorului dintre cele prevăzute de lege şi să efectueze orice act specific profesiei, pe care îl
consideră necesar pentru realizarea intereselor clientului.
d) principiul colaborării cu organele judiciare penale.
Potrivit legii, avocatul îndeplineşte o misiune socială, pusă în slujba adevărului şi a
justiţiei, fiind dator să acţioneze pentru asigurarea liberului acces la justiţie şi a dreptului
părţilor la un proces echitabil.
e) principiul rolului educativ.
Cu ocazia activităţii profesionale (de apărare a drepturilor, libertăţilor şi intereselor
legitime ale persoanelor), avocatul este obligat să îndeplinească şi înalta misiune de reeducare
a clientului, în spiritul respectării legilor, prin sfaturile juridice pe care i le dă, dar şi a
celorlalte persoane, prin pledoariile pe care le ţine în faţa instanţei de judecată, stăruind
pentru realizarea liberului acces la justiţie şi pentru un proces echitabil. Avocatul are datoria
să pledeze cu demnitate faţă de judecătorii şi părţile din proces, să manifeste conştiinciozitate
şi probitate profesională, fiindu-i interzis să folosească expresii care ar putea jigni completul
de judecată.
f) principiul deontologiei profesionale.
Legea prevede cu titlu de principiu că exercitarea profesiei de avocat este supusă şi
regulilor eticii profesionale. Astfel, relaţiile dintre avocaţi şi clienţii săi trebuie să se bazeze
pe onestitate, probitate, corectitudine, sinceritate, loialitate şi confidenţialitate. Avocatul este
dator să-şi sfătuiască clientul în mod corect şi să depună toată diligenţa pentru apărarea
libertăţilor, drepturilor şi intereselor sale legitime. În virtutea acestui principiu, avocatul este
dator să păstreze secretul profesional privitor la orice aspect al cauzei care i-a fost
încredinţată, cu excepţia cazurilor prevăzute expres de lege. Obligaţia păstrării secretului
profesional este absolută şi nelimitată în timp, ea întinzându-se asupra tuturor activităţilor

34
avocatului, asociaţilor, colaboratorilor şi avocaţilor salarizaţi în interiorul profesiei, inclusiv
asupra raporturilor cu ceilalţi avocaţi.
3.2.Incompatibilitatea avocatului

Alineatul (2) al art. 88, la lit. a)-d) reglementează incompatibilităţile legale ale avocatului
în exercitarea funcţiei de apărare, pe care le preia parţial din Legea nr. 51/1995 pentru
organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată, cu modificările şi completările
ulterioare. Astfel, se prevede că nu poate fi avocat al unei părţi sau al unui subiect procesual
principal:
a) soţul ori ruda până la gradul al IV-lea cu procurorul sau cu judecătorul;
b) martorul citat în cauză, cu excepţia celui care s-a prevalat, în condiţiile art. 117 alin.
(1), de dreptul de a nu da declaraţii;
c) cel care a participat în aceeaşi cauză în calitate de judecător sau de procuror;
d) o altă parte sau un alt subiect procesual.
e) în ipoteza în care asistă sau reprezintă clienţi (părţi sau subiecţi procesuali principali)
cu interese contrare.

4. Părţile
În art. 32 alin. (1) C. pr. pen. se precizează că părţile sunt subiecţii procesuali care
exercită sau împotriva cărora se exercită o acţiune judiciară. Plecând de la această dispoziţie
legală generală, care leagă noţiunea de „părţi” de exercitarea unei „acţiuni judiciare”,
considerăm că prin parte în procesul penal se înţelege persoana fizică sau juridică, care are
drepturi şi obligaţii născute în mod direct din exercitarea acţiunilor judiciare, respectiv a
acţiunii penale şi a acţiunii civile, în procesul penal.
În conformitate cu art. 32 alin. (2) C. pr. pen., părţile din procesul penal actual sunt:
inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente.
4.1. Inculpatul

4.1.1. Noţiunea de inculpat

Potrivit art. 82 C. pr. pen., „persoana împotriva căreia s-a pus în mişcare acţiunea penală
devine parte în procesul penal şi se numeşte inculpat”. În reglementarea actuală, el poate fi şi
o persoană juridică, deoarece aceasta răspunde penal în virtutea dispoziţiilor privind
răspunderea penală a persoanelor juridice cuprinse în art. 135-151 din Codul penal în vigoare.
Inculpatul este subiectul pasiv, necesar şi indispensabil al procesului penal. Împotriva sa
se exercită acţiunea penală şi, eventual, acţiunea civilă în procesul penal.
4.1.2. Drepturile şi obligaţiile inculpatului

Inculpatul, ca parte în proces, are drepturi şi obligaţii specifice. Majoritatea covârşitoare

a acestora aparţin însă, în egală măsură şi suspectului. Este vorba, în esenţă, de formularea de
cereri, prezentarea de memorii, participarea la efectuarea actelor de urmărire penală şi atacarea
actelor considerate nelegale.
În cursul urmăririi penale, suspectul sau inculpatul are următoarele drepturi:
– dreptul să i se aducă la cunoştinţă fapta care formează obiectul cauzei, încadrarea juridică
a acesteia, dreptul de a avea un apărător, precum şi dreptul de a nu face nicio declaraţie,
atrăgându-i-se, totodată, atenţia că ceea ce declară poate fi folosit şi împotriva sa;

35
 – dreptul de a formula cereri pentru administrarea de probe, cereri de recuzare, de trecere
a cauzei la alt organ de urmărire penală, de înlocuire, de revocare sau de încetare de drept a
măsurilor procesuale preventive, de continuare a procesului penal în cazurile prevăzute de
lege;
– dreptul de a formula memorii prin care să explice apărările făcute şi să prezinte
argumente în favoarea sa, argumente care să vizeze fie lipsa vinovăţiei, fie atenuarea
răspunderii penale. Atât cererile, cât şi memoriile se adresează organului care efectuează
urmărirea penală sau procurorului care o supraveghează;
– dreptul să participe la efectuarea actelor de urmărire penală pentru care organul de
urmărire penală apreciază că este necesară prezenţa sa, potrivit legii, precum şi în cazurile în
care se procedează la audierea sa, în condiţiile prevăzute de lege, sau a altor persoane în
procedura audierii anticipate.
– dreptul de a ataca orice acte şi măsuri considerate nelegale sau netemeinice, cerând
desfiinţarea lor;
– dreptul şi obligaţia de a participa la îndeplinirea unor acte de urmărire penală, cum sunt:
audierea, confruntarea, consultarea dosarului de urmărire penală şi reconstituirea.
În această fază procesuală, suspectul sau inculpatul are următoarele obligaţii:
– să se prezinte personal în faţa organului de urmărire penală la toate chemările ce i se
fac, sub sancţiunea efectuării actelor de urmărire penală în absenţa sa;
– să comunice în scris, în termen de 3 zile, orice schimbare a adresei;
– să suporte măsurile de constrângere procesuală luate împotriva sa, cum sunt: reţinerea,
controlul judiciar, controlul judiciar pe cauţiune, arestul la domiciliu sau arestarea preventivă,
precum şi alte măsuri, ca, de pildă, măsurile asigurătorii, aducerea silită, percheziţia sau
examinarea corporală;
– să se supună măsurilor de înregistrare prin fişa individuală de antecedente penale.
În fazele jurisdicţionale, inculpatul are următoarele drepturi:
– să i se aducă la cunoştinţă fapta care formează obiectul cauzei, dreptul de a avea un
apărător, dreptul de a nu face nicio declaraţie, atrăgându-i-se, totodată, atenţia că
ceea ce declară poate fi folosit împotriva sa, precum şi dreptul de a pune întrebări
coinculpaţilor, celorlalte părţi, persoanei vătămate, martorilor, experţilor şi de a primi
explicaţii în tot cursul cercetării judecătoreşti, când se apreciază că este necesar;
– să ia cunoştinţă de dosarul cauzei în tot timpul judecăţii;
– să i se comunice şi copia de pe actul de sesizare a instanţei odată cu citaţia, să fie
înştiinţat cu privire la termenul de depunere de cereri şi excepţii, precum şi să i se comunice
drepturile în camera preliminară;
– să participe la dezbaterile în camera preliminară şi la toate actele de judecată;
– să arate tot ce ştie despre fapta pentru care a fost trimis în judecată şi să pună întrebări
coinculpaţilor;
– să adreseze întrebări martorilor şi experţilor, cu ocazia audierii lor;
– să propună probe noi;
– să formuleze cereri, să ridice excepţii şi să pună concluzii în faţa judecătorului sau a
instanţei;
– să i se acorde ultimul cuvânt;
– să uzeze de căile de atac prevăzute de lege.
În aceeaşi fază, inculpatul are următoarele obligaţii:
– să se prezinte la termenele fixate de instanţa judecătorească pentru judecată;
– să comunice în scris, în termen de 3 zile, orice schimbare a adresei;
– să respecte ordinea şi solemnitatea şedinţei de judecată;
– să se conformeze măsurilor de constrângere procesuală luate de instanţă (aducerea
silită, măsurile preventive, îndepărtarea din sala de şedinţă etc.).

36
 Inculpatul poate să-şi exercite drepturile procesuale personal sau printr-un apărător, cu
care să ia contact oricând în cursul judecăţii, chiar dacă se află în stare de deţinere. În timpul
judecăţii, inculpatul are drepturi procesuale egale cu ale celorlalte părţi din proces, precum şi
cu ale Ministerului Public, în vederea asigurării apărării intereselor sale legitime.
În prezent, toate drepturile inculpatului sunt enumerate în cadrul unui inventar pe care
legiuitorul îl efectuează în cuprinsul art. 83 C. pr. pen., după modelul procesului penal
adversial.

4.2. Partea civilă

4.2.1. Noţiune

Potrivit art. 84 alin. (1) C. pr. pen., persoana vătămată care exercită acţiunea civilă în
cadrul procesului penal se numeşte parte civilă. Ca atare, prin parte civilă înţelegem
persoana vătămată (persoană fizică sau juridică) care a suferit un prejudiciu material sau
moral prin infracţiune şi care şi-a alăturat acţiunea sa civilă la acţiunea penală în procesul
penal. Din cuprinsul textului legal rezultă că ea există în continuarea calităţii de „persoană
vătămată”.
Pentru dobândirea calităţii de parte civilă se cer a fi îndeplinite, în esenţă, următoarele
condiţii: să se fi săvârşit o infracţiune; infracţiunea să fi produs persoanei vătămate un
prejudiciu material sau moral; persoana vătămată să ia parte la proces prin concurarea la
exercitarea acţiunii penale, de către procuror; persoana vătămată să declare că promovează
acţiunea civilă în procesul penal, acţiune pe care o alătură acţiunii penale.
Partea civilă are o poziţie procesuală diferită de aceea a persoanei vătămate. Astfel, ea
poate să renunţe oricând la acţiunea civilă, fără însă a pierde şi calitatea de persoană
vătămată în procesul penal.

4.2.2. Drepturile şi îndatoririle părţii civile

În art. 85 alin. (1) C. pr. pen. se prevede că, „în cursul procesului penal, partea civilă are
drepturile prevăzute la art. 81”. Prin intermediul acestei prevederi se pune semn de egalitate
între drepturile părţii civile şi cele ale persoanei vătămate înainte ca aceasta să se constituie
parte civilă în cauză.
Partea civilă are drepturi procesuale largi în procesul penal, însă totuşi, în principiu,
numai în latura civilă a cauzei. Dintre acestea, menţionăm următoarele: constituirea de parte
civilă; formularea de cereri, ridicarea de excepţii şi punerea de concluzii în măsura în care
acestea au legătură cu pretenţiile sale civile; posibilitatea de a pune întrebări celorlalte părţi şi
de a participa la administrarea probelor, inclusiv de a propune probe noi. De asemenea, partea
civilă are şi următoarele obligaţii: obligaţia de a respecta ordinea desfăşurării anumitor
activităţi procesuale; obligaţia de a preciza cuantumul despăgubirilor pe care le pretinde;
obligaţia de a respecta momentul procesual al începerii cercetării judecătoreşti pentru
constituirea de parte civilă. În fine, partea civilă participă în procesul penal pentru dovedirea
infracţiunii cauzatoare de prejudiciu şi a întinderii pagubei şi pentru obţinerea unei reparaţii
integrale, respectiv atât a pagubei efective, cât şi a beneficiului nerealizat (damnum emergens
şi lucrum cessans).
Pentru latura penală a cauzei sunt rezervate toate drepturile prevăzute pentru persoana
vătămată în art. 81 C. pr. pen., având în vedere prevederea din art. 85 alin. (2) C. pr. pen.,
potrivit căreia „calitatea de parte civilă a persoanei care a suferit o vătămare prin infracţiune
nu înlătură dreptul acestei persoane de a participa în calitate de persoană vătămată în aceeaşi
cauză”. Considerăm că, în această ipoteză, calitatea de persoană vătămată se absoarbe în cea

37
 de parte civilă, la fel ca în cazul suspectului sau inculpatului, întrucât este vorba de una şi
aceeaşi persoană, nu de persoane diferite.

4.3. Partea responsabilă civilmente

4.3.1. Noţiune

Potrivit art. 86 C. pr. pen., „persoana care, potrivit legii civile, are obligaţia legală sau
convenţională de a repara în întregime sau în parte, singură sau în solidar, prejudiciul
cauzat prin infracţiune şi care este chemată să răspundă în proces este parte în procesul
penal şi se numeşte parte responsabilă civilmente” (s.n.). Calitatea procesuală de parte
responsabilă civilmente a fost instituită pentru a proteja persoana care a suferit un prejudiciu
împotriva insolvabilităţii autorului prejudiciului (victima infracţiunii).
Astfel, partea responsabilă civilmente poate să răspundă pentru inculpat când acesta este
insolvabil, ca în situaţia inculpatului minor, de pildă, ori poate să răspundă alături de inculpat,
cum este cazul comitentului. De asemenea, asigurătorul va fi considerat parte responsabilă
civilmente, deoarece are obligaţia contractuală de a repara prejudiciul cauzat printr-o
infracţiune săvârşită de persoana asigurată. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat în
acest sens, în interpretarea art. 86 C. pr. pen., prin Decizia nr. 1/2016 de admitere a unui
recurs în interesul legii, stabilind următoarele: în cazul asigurării obligatorii de răspundere
civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, societatea de asigurare are calitate
de parte responsabilă civilmente şi are obligaţia de a repara singură prejudiciul cauzat prin
infracţiune, în limitele stabilite în contractul de asigurare şi prin dispoziţiile legale privind
asigurarea obligatorie de răspundere civilă.

4.3.2. Modalităţile de participare a părţii responsabile civilmente în procesul penal

Partea responsabilă civilmente poate participa în procesul penal pe două căi: prin
introducerea sa în proces, la cererea persoanelor abilitate de lege; prin intervenţia sa din
proprie iniţiativă.
4.3.2.1. Introducerea în procesul penal a părţii responsabile civilmente
În reglementarea actuală, legiuitorul insituie regula potrivit căreia partea responsabilă
civilmente nu poate fi introdusă în proces din oficiu de către organele judiciare, ci numai la
cererea părţii civile [art. 21 alin. (1) C. pr. pen.]. Modificând textul alin. (1), legiuitorul a dorit
să înlăture orice îndoială cu privire la sfera persoanelor îndreptățite să solicite introducerea în
procesul penal a părții responsabile civilmente. Astfel, renunțând la sintagma „la cererea
părții îndreptățite potrivit legii civile”, a stabilit în mod expres că acest drept îi revine părții
civile. În consecinţă, introducerea în proces la cerere a părţii responsabile civilmente este, în
principiu, un drept exclusiv al părţii civile.
În ipoteza în care acţiunea civilă se exercită de către procuror, dacă persoana vătămată
este lipsită de capacitate de exerciţiu sau are capacitate de exerciţiu restrânsă, procurorul este
obligat să ceară introducerea în procesul penal a părţii responsabile civilmente [art. 21 alin.
(2) C. pr. pen.].
În ceea ce priveşte termenul înăuntrul căruia poate avea loc introducerea în proces a părţii
responsabile civilmente, soluţia aleasă de legiuitor, prin Legea nr. 201/2023, este aceea că ea
poate fi introdusă în procesul penal până la rezolvarea cauzei de către procuror. Modificarea
a fost determinată de Decizia Curţii Constituţionale nr. 257/2017, unde s-a arătat că
prevederea art. 21 alin. (1) C. pr. pen. în varianta inițială, care reglementa posibilitatea
persoanei vătămate care s-a constituit parte civilă de a solicita introducerea în procesul penal

38
a părţii responsabile civilmente „până la începerea cercetării judecătoreşti” nu este în măsură
să menţină echilibrul între drepturile fundamentale aflate în concurs, respectiv nu asigură
respectarea dreptului părţii responsabile civilmente de a formula cereri şi excepţii cu privire
la legalitatea sesizării instanţei, a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire
penală în procedura camerei preliminare.
După părerea noastră, partea responsabilă civilmente poate fi introdusă în proces şi după
începerea cercetării judecătoreşti, dacă acceptă. Acceptarea părţii responsabile civilmente
poate fi expresă sau tacită.
4.3.2.2. Intervenţia voluntară a părţii responsabile civilmente
Potrivit art. 21 alin. (3) C. pr. pen., partea responsabilă civilmente poate interveni în
procesul penal până la terminarea cercetării judecătoreşti la prima instanţă de judecată, luând
procedura din stadiul în care se află în momentul intervenţiei. Această prevedere se explică
prin facilitatea acordată prin participarea părţii responsabile civilmente, a obţinerii dreptului
la reparaţie pe care îl are partea civilă şi a îndeplinirii obligaţiei inculpatului.
4.3.3. Drepturile şi obligaţiile părţii responsabile civilmente

Potrivit art. 87 alin. (1) C. pr. pen., în cursul procesului penal, partea responsabilă
civilmente are drepturile prevăzute la art. 81 C. pr. pen., adică cele ale persoanei vătămate.
Considerăm că este o eroare de redactare, întrucât partea responsabilă civilmente nu poate fi
plasată pe poziţia procesuală a unei părţi adverse. În plus, prevederea este contrazisă de
dispoziţia expresă a art. 21 alin. (4) C. pr. pen., conform căreia „partea responsabilă
civilmente are, în ceea ce priveşte acţiunea civilă, toate drepturile pe care legea le prevede
pentru inculpat”.
În consecinţă, partea responsabilă civilmente are toate drepturile şi obligaţiile procesuale
acordate inculpatului, şi anume: drepturile şi obligaţiile pe care legea le prevede pentru
inculpat în exercitarea acţiunii civile; obligaţia de a răspunde civil pentru sau alături de
inculpat; dreptul de a formula cereri sau memorii ori de a ridica excepţii; dreptul de a propune
probe utile în apărare, ce interesează învinuirile aduse inculpatului, în măsura în care acestea
sunt legate de poziţia sa procesuală; dreptul de a pune concluzii şi de a folosi căile de atac
prevăzute de lege.
Conform art. 87 alin. (2) C. pr. pen., drepturile părţii responsabile civilmente se exercită
în limitele şi în scopul soluţionării acţiunii civile. Această prevedere trebuie înţeleasă în
sensul că drepturile părţii responsabile civilmente sunt cantonate în latura civilă a procesului
penal.

5. Subiecţii procesuali principali

5.1. Noţiunea de subiect procesual principal în procesul penal

Noţiunea de subiect procesual principal este introdusă în Codul de procedură penală

actual pentru a desemna acea categorie de subiecţi procesuali care, deşi sunt interesaţi, având
„aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi părţile, cu excepţia celor pe care legea le acordă numai
acestora” [art. 33 alin. (2) C. pr. pen.], nu au calitatea de parte în procesul penal. Aceşti
subiecţi se află într-o situaţie intermediară în desfăşurarea unei proceduri, deoarece, din punct
de vedere juridic, nu sunt nici părţi şi nici subiecţi dezinteresaţi, cum sunt, de pildă, martorul,
expertul şi interpretul.

39
 5.2. Suspectul

5.2.1. Noţiune

Potrivit art. 77 C. pr. pen., suspectul este „persoana cu privire la care, din datele şi
probele existente în cauză, rezultă bănuiala rezonabilă că a săvârşit o faptă prevăzută de legea
penală”.
5.2.2. Drepturile şi obligaţiile suspectului

În conformitate cu art. 78 C. pr. pen., „suspectul are drepturile prevăzute de lege pentru
inculpat, dacă legea nu prevede altfel”. Este vorba de lista de drepturi enumerate în art. 83
C. pr. pen. Diferenţele faţă de inculpat sunt cantonate în sfera drepturilor şi obligaţiilor
procesuale ce decurg din împrejurarea că suspectul poate fi trimis în judecată numai dacă s-a
pus în mişcare acţiunea penală în cursul urmăririi penale.
În privinţa obligaţiilor suspectului nu există nicio prevedere expresă. Pentru identitate de
raţiune, credem că acestea fac parte dintr-o reglementare uniformă privind suspectul sau
inculpatul ca personaj unic, total şi central al procesului represiv. De aceea, atât drepturile, cât
şi obligaţiile care încadrează statutul inculpatului sunt cele prevăzute de lege şi în cazul
suspectului.
5.3. Persoana vătămată

5.3.1. Noţiune

Potrivit art. 79 C. pr. pen., „persoana care a suferit o vătămare fizică, materială sau
morală prin fapta penală se numeşte persoană vătămată”. La noi, noţiunea de persoană vătă-
mată nu este sinonimă cu aceea de victimă a infracţiunii. Persoana vătămată este persoana
căreia i se recunoaşte, având în vedere urmările infracţiunii, dreptul de a participa la procesul
penal şi poate fi o persoană fizică sau juridică, iar victima infracţiunii este doar o persoană
fizică aflată în poziţia de subiect pasiv al infracţiunii.
Pentru întrunirea calităţii de persoană vătămată, trebuie să fie realizate următoarele
cerinţe: să existe o vătămare (fizică, morală ori materială); vătămarea să fie generată de
infracţiune; persoana vătămată să nu înştiinţeze organul judiciar că nu doreşte să participe la
procesul penal în cazurile în care acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu [art. 81 alin.
(2) C. pr. pen.].
Spre deosebire de suspect, care participă doar în faza de urmărire penală, persoana
vătămată poate participa în toate fazele procesuale la întreaga desfăşurare a procesului penal,
respectiv atât în faza de urmărire penală, cât şi în faza de judecată (art. 366
C. pr. pen.).
În situaţia infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale se face numai
la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, persoana vătămată are un drept exclusiv şi
absolut de a dispune asupra acţiunii penale. De aceea, lipsa plângerii prealabile, retragerea
acesteia sau introducerea ei tardivă ori împăcarea părţilor (când legea penală prevede expres)
împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau exercitarea acesteia. În cazul celorlalte
infracţiuni (la care acţiunea penală se pune în mişcare şi se exercită din oficiu), persoana
vătămată contribuie doar la exercitarea acţiunii penale alături de procuror, neputând dispune
asupra ei.

40
 5.3.2. Drepturile şi obligaţiile persoanei vătămate

Persoana vătămată are drepturile şi obligaţiile părţii civile din proces, dar numai în
latura penală (în legătură cu susţinerea învinuirii). Dintre acestea, subliniem următoarele: în
marea majoritate a cazurilor, concură la exerciţiul acţiunii penale (alături de procuror);
exercită în anumite limite acţiunea penală în cauzele în care, făcând plângere contra soluţiilor
procurorului de netrimitere în judecată, determină deschiderea fazei de judecată a procesului,
în condiţiile art. 341 C. pr. pen.; ia parte la administrarea probelor; formulează cereri şi
memorii; ridică excepţii; pune concluzii; foloseşte căile de atac prevăzute de lege; poate fi
audiată în legătură cu latura penală a cauzei; are dreptul să ia cuvântul în cadrul dezbaterilor
din camera preliminară şi din şedinţa de judecată.
În actuala reglementare, drepturile persoanei vătămate figurează, în mod distinct, pe o
listă prevăzută de art. 81 C. pr. pen., care cuprinde următoarele drepturi: a) dreptul de a fi
informată cu privire la drepturile sale; a1) dreptul de a fi informată cu celeritate despre
împrejurarea că persoana aflată în arest, urmărită penal sau condamnată pentru infracţiunea
care o afectează este eliberată sau a evadat din detenţie, precum şi cu privire la orice măsuri
relevante adoptate pentru protecţia sa în caz de eliberare sau evadare a autorului
infracţiunii; b) dreptul de a propune administrarea de probe de către organele judiciare, de a
ridica excepţii şi de a pune concluzii; c) dreptul de a formula orice alte cereri ce ţin de
soluţionarea laturii penale a cauzei; d) dreptul de a fi informată, într-un termen rezonabil, cu
privire la stadiul urmăririi penale, la cererea sa expresă, cu condiţia de a indica o adresă pe
teritoriul României, o adresă de poştă electronică sau mesagerie electronică, la care aceste
informaţii să îi fie comunicate; e) dreptul de a consulta dosarul, în condiţiile legii; f) dreptul
de a fi ascultată; g) dreptul de a adresa întrebări inculpatului, martorilor şi experţilor; g1)
dreptul de a beneficia în mod gratuit de un interpret atunci când nu înţelege, nu se exprimă
bine sau nu poate comunica în limba română. În cazurile urgente se pot folosi mijloace
tehnice de comunicare, dacă se apreciază că acest lucru este necesar şi că nu împiedică
exercitarea drepturilor persoanei vătămate; g2) dreptul de a i se comunica traducerea într-o
limbă pe care o înţelege a oricărei soluţii de netrimitere în judecată, atunci când nu înţelege
limba română; h) dreptul de a fi asistată de avocat sau reprezentată; i) dreptul de a apela la un
mediator, în cazurile permise de lege; j) alte drepturi prevăzute de lege.

6. Subiecţii procesuali care pot înlocui părţile şi subiecţii procesuali

principali în procesul penal
Dreptul nostru cunoaşte următoarele categorii de subiecţi procesuali care pot înlocui
părţile în proces: succesorii; reprezentanţii; substituiţii procesuali. Aceştia nu sunt
reglementaţi în mod autonom ca subiecţi procesuali care pot înlocui părţile şi subiecţii
procesuali principali în procesul penal, fiind recunoscuţi totuşi ca atare de dispoziţiile legale
în vigoare în mod implicit.

6.1. Succesorii

Potrivit art. 24 C. pr. pen., succesorii sunt persoanele fizice sau juridice care, în
condiţiile legale, succedă în drepturi persoanelor fizice decedate sau persoanelor juridice
reorganizate, desfiinţate sau dizolvate (moştenitorii, succesorii în drepturi şi lichidatorii).
Astfel, în caz de deces al uneia dintre părţi sau al unui subiect procesual principal,
persoană fizică, acţiunea civilă rămâne în competenţa instanţei penale, introducându-se în
cauză moştenitorii părţii decedate. În caz de reorganizare a persoanei juridice, parte în proces,
se introduc în cauză succesorii în drepturi, iar în caz de desfiinţare sau dizolvare, se introduc
în cauză lichidatorii. Succesorii nu pot interveni însă decât în latura civilă a cauzei. În latura
penală, nu este posibilă intervenţia acestora, întrucât răspunderea penală este personală.

41
 Art. 84 alin. (2) C. pr. pen. îi asimilează părţii civile în măsura în care exercită acţiunea
civilă în cadrul procesului penal. În acest sens, textul prevede expres că pe lângă persoana
vătămată care se constituie parte civilă, mai au această calitate şi succesorii persoanei
prejudiciate, dacă exercită acţiunea civilă în cadrul procesului penal.

6.2. Reprezentanţii

Prin reprezentanţi se înţeleg persoanele împuternicite să îndeplinească în procesul penal

acte procesuale în numele şi în interesul unor părţi sau subiecţi procesuali principali din
proces, care nu doresc sau nu pot să se prezinte la chemarea organelor judiciare.
Reprezentarea este de două feluri: legală şi convenţională. Primul tip de reprezentare are
loc în temeiul legii, fiind instituită pentru ocrotirea persoanelor lipsite de capacitate de
exerciţiu şi a persoanelor juridice. Reprezentarea convenţională are loc în temeiul unui acord
de voinţă. Ea se întemeiază pe existenţa unui contract de mandat intervenit între reprezentant
şi reprezentat (persoană cu capacitate deplină de exerciţiu care este parte în proces).

6.3. Substituiţii procesuali

Substituiţii procesuali sunt subiecţi care îndeplinesc activităţi procesuale în nume

propriu pentru realizarea unui drept al altuia. Deci, ei apar în procesul penal datorită unui
drept procesual al lor, însă pentru valorificarea unui drept al altuia. De pildă, potrivit art. 289
alin. (7) C. pr. pen., un soţ poate face plângere pentru celălalt soţ, însă dreptul soţului ce are
calitatea de substituit procesual se rezumă numai la posibilitatea de a face plângerea. Astfel,
acesta nu poate să se împace cu suspectul sau inculpatul.

7. Alţi subiecţi procesuali

Potrivit art. 34 C. pr. pen., în afara participanţilor menţionaţi anterior, sunt subiecţi
procesuali: martorul, expertul, interpretul, agentul procedural, organele speciale de constatare,
precum şi orice alte persoane sau organe prevăzute de lege având anumite drepturi, obligaţii
sau atribuţii în procedurile judiciare penale. Așa cum se poate constata, această enumerare
este enunțiativă. În categoria celorlalte persoane sau organe prevăzute de lege având anumite
drepturi, obligaţii sau atribuţii în procedurile judiciare penale, se integrează, de exemplu:
Serviciul de probațiune; poliția administrativă; Oficiul Național de Prevenire și Combatere a
Spălării Banilor.

42
 II. COMPETENŢA ORGANELOR JUDICIARE PENALE
În procedura penală internă sunt recunoscute următoarele forme ale competenţei:
competenţa funcţională; competenţa materială; competenţa personală; competenţa teritorială;
competenţa specială; competenţa excepţională.

1. Competenţa funcţională
1.1.Noţiunea de competenţă funcţională (ratione officii)

Prin competenţă funcţională se înţelege acea formă de competenţă care stabileşte sfera
de atribuţii ce revine fiecărui organ judiciar penal, prin care acestea se disting în cadrul
competenţei generale. Potrivit competenţei funcţionale, anumite activităţi se pot realiza
numai de anumite categorii de organe judiciare.

1.2.Competenţa funcţională a organelor de urmărire penală

1.2.1. Competenţa funcţională a organelor de cercetare penală

Sub aspectul competenţei funcţionale, organele de cercetare penală efectuează cercetarea

penală. La aceasta se adaugă celelalte atribuţii prevăzute de Legea
nr. 364/2004 privind organizarea şi funcţionarea poliţiei judiciare. Astfel, poliţia judiciară are,
pe lângă cercetarea penală, şi atribuţii privind constatarea infracţiunilor şi strângerea datelor
în vederea începerii urmăririi penale [art. 2 alin. (1) din Lege]. Ea se deosebeşte de restul
poliţiei, adică de poliţiştii care nu fac parte din poliţia judiciară. Astfel, aceştia din urmă au
numai dreptul şi obligaţia de a efectua orice act de constatare a săvârşirii infracţiunilor,
conform legii, nu şi de cercetare penală. Acestora le revine obligaţia de a încunoştinţa de
îndată procurorul sau organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare cu privire la
constatarea săvârşirii infracţiunilor şi de a le înainta, totodată, actele de constatare (art. 3 din
Lege).

1.2.2. Competenţa funcţională a Ministerului Public

După criteriul competenţei funcţionale, Ministerul Public se distinge în mod deosebit prin
următoarele atribuţii prevăzute în art. 55 alin. (3) C. pr. pen.: a) supraveghează sau
efectuează urmărirea penală; b) sesizează judecătorul de drepturi şi libertăţi şi instanţa de
judecată; c) exercită acţiunea penală; d) exercită acţiunea civilă, în cazurile prevăzute de lege;
e) încheie acordul de recunoaştere a vinovăţiei, în condiţiile legii;
f) formulează şi exercită contestaţiile şi celelalte căi de atac prevăzute de lege împotriva
hotărârilor judecătoreşti; g) îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de lege. Potrivit
art. 56 alin. (1) C. pr. pen., procurorul conduce şi controlează nemijlocit activitatea de
urmărire penală a poliţiei judiciare şi a organelor de cercetare penală speciale prevăzute de
lege şi supraveghează ca actele de urmărire penală să fie efectuate cu respectarea dispoziţiilor
legale; potrivit art. 56 alin. (2) C. pr. pen., procurorul poate să efectueze orice act de urmărire
penală în cauzele pe care le conduce şi supraveghează, iar potrivit art. 56 alin. (3) C. pr. pen.,
acesta efectuează urmărirea penală, în mod obligatoriu, în cazurile prevăzute de lege.

43
1.3. Competenţa funcţională a judecătorului de drepturi şi libertăţi

Competenţa funcţională a judecătorului de drepturi şi libertăţi este reglementată în art. 53

C. pr. pen., care prevede că judecătorul de drepturi şi libertăţi are atribuţia soluţionării, în
cursul urmăririi penale, a cererilor, propunerilor, plângerilor, contestaţiilor, precum şi a
oricăror alte sesizări privind: măsurile preventive; măsurile asigurătorii; măsurile de siguranţă
cu caracter provizoriu; actele procurorului, în cazurile expres prevăzute de lege; încuviinţarea
percheziţiilor, a folosirii metodelor şi tehnicilor speciale de supraveghere sau cercetare ori a
altor procedee probatorii, potrivit legii; procedura audierii anticipate; alte situaţii expres
prevăzute de lege.
1.4. Competenţa funcţională a judecătorului de cameră preliminară

În mod simetric cu reglementarea competenţei judecătorului de drepturi şi libertăţi, art.

54 C. pr. pen. reglementează aceeaşi formă de competenţă, dispunând că judecătorul de
cameră preliminară exercită următoarele atribuţii în cadrul procedurii de cameră preliminară:
verifică legalitatea trimiterii în judecată dispuse de procuror; verifică legalitatea administrării
probelor şi a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală. Practic,
judecătorul de cameră preliminară are în competenţa sa funcţională realizarea în întregime a
obiectului procedurii de cameră preliminară arătat în art. 342 C. pr. pen., care include şi alte
elemente, fiind mult mai complex.
În cuprinsul textului se mai prevede în mod distinct şi atribuţia soluţionării plângerilor
împotriva soluţiilor de neurmărire sau de netrimitere în judecată. Ea se raportează însă la o
altă fază procesuală, şi anume la faza de urmărire penală, situându-se în etapa de rezolvare a
cauzei de către procuror. Aceste prevederi nu epuizează însă intervenţia judecătorului de
cameră preliminară într-o altă fază procesuală decât aceea a camerei preliminare, pentru care
a fost creat.
De aceea, se mai prevede cu titlu general că acesta soluţionează şi alte situaţii expres
prevăzute de lege. În această categorie ar intra alte atribuţii, şi anume: soluţionarea
propunerilor procurorului de luare a măsurii de siguranţă a confiscării speciale, de desfiinţare
totală ori parţială a unui înscris sau de luare ori, după caz, de confirmare, de înlocuire sau de
încetare a măsurilor de siguranţă prevăzute de art. 109 sau 110 din Codul penal, în caz de
clasare sau de renunţare la urmărirea penală; soluţionarea propunerii procurorului de
confirmare a ordonanţei prin care s-a dispus renunţarea la urmărirea penală; soluţionarea
cererii procurorului de confirmare a redeschiderii urmăririi penale.
1.5. Competenţa funcţională a instanţelor judecătoreşti

1.5.1. Competenţa funcţională a judecătoriei

După criteriul competenţei funcţionale, judecătoria judecă în primă instanţă. De

asemenea, are în competenţa funcţională şi soluţionarea altor cauze anume prevăzute de lege
(de pildă, a propunerilor privind liberarea condiţionată).
1.5.2. Competenţa funcţională a tribunalului

Tribunalul are următoarele atribuţii: judecă în primă instanţă; soluţionează

contestaţiile formulate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii, în cazurile prevăzute
de lege; soluţionează conflictele de competenţă ivite între judecătoriile din circumscripţia sa.
De asemenea, soluţionează şi alte cauze anume prevăzute de lege.

44
 1.5.3. Competenţa funcţională a tribunalului militar

Tribunalul militar judecă doar în primă instanţă, fiind corespunzător ca grad

tribunalului, în actuala reglementare (art. 20 din Legea nr. 255/2013). Totodată, soluţionează
şi alte cauze anume prevăzute de lege.

1.5.4. Competenţa funcţională a Curţii de Apel

În sfera de activitate a curţii de apel intră următoarele activităţi: judecă în primă

instanţă; judecă în apel; soluţionează conflictele de competenţă ivite între tribunale sau
între judecătorii şi tribunale din circumscripţia sa ori între judecătorii din circumscripţia unor
tribunale diferite, aflate în circumscripţia Curţii, precum şi în alte cazuri anume prevăzute de
lege; soluţionează cererile de strămutare, în cazurile prevăzute de lege; soluţionează
contestaţiile formulate împotriva hotărârilor penale pronunţate de tribunale în cazurile
prevăzute de lege; soluţionează alte cauze anume prevăzute de lege.

1.5.5. Competenţa funcţională a Curţii Militare de Apel

Curtea Militară de Apel are următoarea competenţă funcţională: judecă în primă

instanţă; judecă în apel; soluţionează conflictele de competenţă ivite între tribunalele
militare din circumscripţia sa; soluţionează cererile de strămutare în cazurile prevăzute de
lege; soluţionează contestaţiile formulate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunalele
militare în cazurile prevăzute de lege; soluţionează şi alte cauze anume prevăzute de lege.

1.5.6. Competenţa funcţională a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, având atribuţia principală de asigurare a interpretării şi

aplicării unitare a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, are următoarea competenţă
funcţională: judecă în primă instanţă; judecă în apel; judecă recursurile în casaţie
împotriva hotărârilor penale definitive, precum şi recursurile în interesul legii;
soluţionează recursurile împotriva încheierilor de respingere a cererilor de sesizare a
Curţii Constituţionale; soluţionează conflictele de competenţă în cazurile în care Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţa superioară comună instanţelor judecătoreşti aflate în
conflict; rezolvă cazurile în care cursul justiţiei ar fi întrerupt, în faţa oricărei instanţe,
inclusiv în faţa instanţelor militare; soluţionează cererile de strămutare a judecăţii de la o
instanţă judecătorească la alta în cazurile prevăzute de lege, precum şi contestaţiile formulate
împotriva hotărârilor pronunţate de curţile de apel în cazurile prevăzute de lege; soluţionează
şi alte cauze anume prevăzute de lege.

2. Competenţa materială a organelor judiciare

2.1. Noţiunea de competenţă materială (ratione materiae)

Prin competenţă materială se înţelege forma de competenţă care, având în vedere natura
şi gravitatea infracţiunii, stabileşte care dintre organele judiciare de grad diferit poate
instrumenta anumite cauze penale, potrivit legii. Deci, competenţa materială funcţionează pe
linie verticală (între organe de grad diferit) şi este determinată de natura şi gravitatea
infracţiunilor.

45
2.2. Competenţa materială a organelor de urmărire penală

Ca regulă generală, organele de urmărire penală sunt competente după materie să

efectueze acte de urmărire penală în toate cauzele în care sunt competente material şi
instanţele judecătoreşti corespunzătoare sub aspect teritorial. De aceea, la stabilirea
competenţei după materie a organelor de urmărire penală se vor avea în vedere art. 35-40 C.
pr. pen.

2.3. Competenţa materială a instanţelor judecătoreşti

2.3.1. Competenţa materială a judecătoriei

Din punctul de vedere al competenţei materiale, judecătoria are o competenţă generală.

Potrivit art. 35 alin. (1) C. pr. pen., „judecătoria judecă în primă instanţă toate infracţiunile, cu
excepţia celor date prin lege în competenţa altor instanţe”. Cu toate acestea, conform alin. (2) al
art. 35 C. pr. pen., „judecătoria soluţionează şi alte cauze anume prevăzute de lege”. În
categoria „altor cauze” pot fi incluse situaţiile în care judecătoria este învestită, potrivit legii, cu
judecarea unor cereri distincte, cum este cazul procedurilor de executare, al cererilor de
revizuire, de reabilitare etc.

2.3.2. Competenţa materială a tribunalului

Tribunalele judecă în primă instanţă procesele şi cererile date prin lege în competenţa lor,
respectiv infracţiunile mai grave şi cu elemente de complexitate. Astfel, în conformitate cu
art. 36 alin. (1) C. pr. pen., acestea sunt următoarele:
– infracţiunile de omor: omorul (art. 188 C. pen.); omorul calificat (art. 189 C. pen.);
uciderea la cererea victimei (art. 190 C. pen.); determinarea sau înlesnirea sinuciderii (art.
191 C. pen.);
– sclavia (art. 209 C. pen.);
– traficul de persoane (art. 210 C. pen.); traficul de minori (art. 211 C. pen.); traficul de
migranţi (art. 263 C. pen.);
– distrugerea calificată (art. 254 C. pen.);
– infracţiunile contra patrimoniului care au produs consecinţe deosebit de grave
(art. 2561 C. pen.);
– tortura (art. 282 C. pen.);
– infracţiunile de corupţie: luarea de mită (art. 289 C. pen.); darea de mită (art. 290 C.
pen.); traficul de influenţă (art. 291 C. pen.); cumpărarea de influenţă (art. 292
C. pen.); luarea de mită şi darea de mită săvârşite de către membrii instanţelor de arbitraj sau
în legătură cu aceştia (art. 293 C. pen.); faptele de corupţie săvârşite de către funcţionarii
străini sau în legătură cu aceştia (art. 294 C. pen.);
– divulgarea informaţiilor secrete de stat (art. 303 C. pen.) şi divulgarea informaţiilor
secrete de serviciu sau nepublice (art. 304 C. pen.);
– obţinerea ilegală de fonduri (art. 306 C. pen.) şi deturnarea de fonduri (art. 307
C. pen.);
– infracţiunile de serviciu care au produs consecinţe deosebit de grave (art. 309
C. pen.);
– nerespectarea regimului materialelor nucleare sau al altor materii radioactive
(art. 345 C. pen.) şi nerespectarea regimului materiilor explozive (art. 346 C. pen.);
– transmiterea sindromului imunodeficitar dobândit (art. 354 C. pen.);

46
 – infracţiuni contra siguranţei şi integrităţii sistemelor şi datelor informatice
(art. 360-366 C. pen.);
– constituirea unui grup infracţional organizat (art. 367 C. pen.);
– infracţiunile săvârşite cu intenţie depăşită care au avut ca urmare moartea unei
persoane;
– infracţiunile cu privire la care urmărirea penală a fost efectuată de către Direcţia de
Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism sau Direcţia Naţională
Anticorupţie, dacă nu sunt date prin lege în competenţa altor instanţe ierarhic superioare;
– infracţiunile de spălare a banilor şi infracţiunile de evaziune fiscală prevăzute de art. 9
din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările
ulterioare;
– alte infracţiuni date prin lege în competenţa sa.
Întrucât enumerarea infracţiunilor care intră în competenţa materială de judecată în primă
instanţă a tribunalului nu are caracter limitativ, lista acestor infracţiuni rămâne deschisă. Ea se
completează cu prevederi din legi speciale. De pildă, sunt de competenţa de judecată în primă
instanţă a tribunalului şi infracţiunile prevăzute de Legea nr. 191/2003 privind infracţiunile la
regimul transportului naval.

2.3.3. Competenţa materială a Curţii de Apel

Curtea de apel judecă în primă instanţă cauzele date în competenţa ei prin lege. Astfel,
potrivit art. 38 alin. (1) C. pr. pen., curtea de apel judecă în primă instanţă:
– infracţiunile contra securităţii naţionale, cu excepţia infracţiunilor de înaltă trădare (art.
394-397, 399-412 C. pen.);
– infracţiunile de genocid şi contra umanităţii, precum şi infracţiunile de război
(art. 438-445 C. pen.);
– infracţiunile privind securitatea naţională a României, prevăzute în legi speciale;
– infracţiunile de terorism (art. 40 din Legea nr. 535/2004).

2.3.4. Competenţa materială a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Sub aspectul competenţei materiale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă în primă
instanţă infracţiunile de înaltă trădare. Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, în
art. 22 lit. a), prevede că, în primă instanţă, Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
judecă procesele penale şi cererile date prin lege în competenţa de primă instanţă a Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie.

3. Competenţa personală
3.1. Noţiunea de competenţă personală (ratione personae)

Prin competenţă personală se înţelege acea formă de competenţă care este determinată
de calitatea pe care o are făptuitorul în momentul săvârşirii infracţiunii. Ea constituie o
derogare de la competenţa materială.
3.2. Competenţa în caz de schimbare a calităţii inculpatului

Calitatea care determină competenţa personală trebuie să fie îndeplinită de făptuitor în

momentul săvârşirii infracţiunii. Potrivit art. 48 alin. (1) C. pr. pen., în ipoteza în care

47
competenţa instanţei judecătoreşti este personală (determinată de calitatea inculpatului)
instanţa rămâne competentă a judeca, chiar dacă inculpatul a pierdut acea calitate după
săvârşirea infracţiunii, însă numai în următoarele cazuri:
a) fapta are legătură cu atribuţiile de serviciu ale făptuitorului;
b) s-a dat citire actului de sesizare a instanţei.
În ipoteza în care inculpatul a pierdut calitatea în cursul urmăririi penale sau al judecăţii,
competenţa de judecată va reveni instanţei iniţial învestite, fie dacă fapta are legătură cu
atribuţiile de serviciu, fie dacă s-a dat citire actului de sesizare a instanţei, întrucât cele două
condiţii sunt alternative, şi nu cumulative, fiind suficientă îndeplinirea oricăreia dintre ele
pentru a determina un asemenea efect.
Conform art. 48 alin. (2) teza I C. pr. pen., dobândirea calităţii după săvârşirea
infracţiunii nu determină schimbarea competenţei (după calitatea persoanei). De la această
regulă există însă şi o excepţie, şi anume cazul infracţiunilor săvârşite de persoanele
prevăzute în art. 40 alin. (1) C. pr. pen., când competenţa de judecată în primă instanţă nu
poate aparţine decât Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie [art. 48 alin. (2) teza
a II-a C. pr. pen.].
Dispoziţiile art. 48 alin. (2) teza a II-a C. pr. pen. raportate la dispoziţiile art. 40
alin. (1) C. pr. pen. sunt aplicabile numai cu privire la judecata în primă instanţă, iar nu şi cu
privire la judecata în calea de atac a apelului.
3.3. Competenţa personală a organelor de urmărire penală

Sub aspectul competenţei personale, organele de urmărire penală au, în general, dreptul şi
obligaţia să efectueze urmărirea penală în toate cazurile ce atrag competenţa după calitatea
persoanei a instanţelor judecătoreşti în raza teritorială a cărora funcţionează.

3.4. Competenţa personală a instanţelor judecătoreşti

3.4.1. Competenţa personală a tribunalului militar

Potrivit art. 59 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, tribunalele militare judecă procesele şi
cererile date prin lege în competenţa lor. Competenţa tribunalelor militare este o competenţă
după calitatea persoanei şi reprezintă dreptul comun în materie.
Astfel, după calitatea persoanei, potrivit art. 37 alin. (1) C. pr. pen., tribunalul militar
judecă în primă instanţă toate infracţiunile săvârşite de militari până la gradul de colonel
inclusiv, cu excepţia celor date prin lege în competenţa altor instanţe.

3.4.2. Competenţa personală a curţii de apel

După calitatea persoanei, Curtea de Apel judecă în primă instanţă [art. 38

alin. (1) lit. c), d), e), f), g) C. pr. pen.] următoarele cauze:
– infracţiunile săvârşite de judecătorii de la judecătorii, tribunale şi de procurorii de la
parchetele de pe lângă aceste instanţe;
– infracţiunile săvârşite de avocaţi, notari publici, executori judecătoreşti, controlorii
financiari ai Curţii de Conturi, precum şi de auditori publici externi;
– infracţiunile săvârşite de şefii cultelor religioase organizate în condiţiile legii şi de
ceilalţi membri ai înaltului cler, care au cel puţin rangul de arhiereu sau echivalent al acestuia;
– infracţiunile săvârşite de magistraţii-asistenţi de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;
– infracţiunile săvârşite de membrii Curţii de Conturi, de preşedintele Consiliului
Legislativ, de Avocatul Poporului, de adjuncţii Avocatului Poporului şi de chestori.

48
 3.4.3. Competenţa personală a Curţii Militare de Apel

După calitatea persoanei, Curtea Militară de Apel judecă în primă instanţă [art. 39 alin.
(1) C. pr. pen.] cauzele date în competenţa sa prin lege. Acestea sunt următoarele:
– infracţiunile contra securităţii naţionale, cu excepţia infracţiunilor de înaltă trădare,
infracţiunile de genocid şi contra umanităţii, precum şi infracţiunile de război, dacă sunt
săvârşite de militari;
– infracţiunile privind securitatea naţională a României, prevăzute în legile speciale,
săvârşite de militari;
– infracţiunile săvârşite de judecătorii tribunalelor militare, precum şi de procurorii
militari de la parchetele militare care funcţionează pe lângă aceste instanţe;
– infracţiunile săvârşite de generali, mareşali şi amirali.
3.4.4. Competenţa personală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

După competenţa personală, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, potrivit art. 40 C. pr. pen.,
judecă în primă instanţă:
– infracţiunile de înaltă trădare comise de Preşedintele României sau de către o altă
persoană care are calitatea de membru al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării;
– infracţiunile săvârşite de senatori, deputaţi şi membri din România în Parlamentul
European;
– infracţiunile săvârşite de membrii Guvernului;
– infracţiunile săvârşite de judecătorii Curţii Constituţionale;
– infracţiuni săvârşite de membrii Consiliului Superior al Magistraturii;
– infracţiunile săvârşite de judecătorii de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, precum şi
de procurorii de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;
– infracţiunile săvârşite de judecătorii de la curţile de apel şi Curtea Militară de Apel,
precum şi de procurorii de la parchetele de pe lângă aceste instanţe.

4. Competenţa specială
Prin competenţă specială se înţelege acea formă de competenţă care stabileşte că
anumite organe judiciare instrumentează după materie sau după calitatea persoanei, în mod
exclusiv, anumite cauze penale privind infracţiuni ce aduc atingere anumitor valori sociale
ori au un anumit grad de pericol social. În acest sens, considerăm că au competenţă specială
următoarele organe judiciare penale: organele de cercetare penală speciale desemnate în
condiţiile art. 55 alin. (5) şi (6) C. pr. pen. [art. 57 alin. (2) C. pr. pen.]: în cazul săvârşirii
infracţiunilor de către militari; în cazul săvârşirii infracţiunilor de corupţie şi de serviciu
prevăzute de Codul penal săvârşite de către personalul navigant al marinei civile, dacă fapta a
pus sau ar fi putut pune în pericol siguranţa navei sau navigaţiei ori a personalului; în cazul
infracţiunilor la regimul transportului naval [art. 33 alin. (1) din Legea nr. 191/2003];
structurile specializate ale Ministerului Public, respectiv cele ale Direcţiei Naţionale
Anticorupţie, în cazul infracţiunilor de corupţie prevăzute de Legea nr. 78/2000 și cele ale
Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, în cazul
infracţiunilor menţionate de O.U.G. nr. 78/2016; instanţele maritime şi fluviale, pentru
infracţiunile săvârşite în legătură cu regimul navigaţiei maritime şi fluviale; tribunalele
specializate pentru minori şi familie, pentru infracţiunile săvârşite de minori ori asupra
minorilor.

49
 5. Competenţa teritorială
5.1. Noţiunea de competenţă teritorială (ratione loci)

Prin competenţă teritorială se înţelege acea formă de competenţă care, având în vedere
criteriile teritoriale, stabileşte care dintre organele de acelaşi grad poate instrumenta o
anumită cauză penală, potrivit legii. Deci, competenţa teritorială funcţionează pe linie
orizontală (între organele judiciare penale de acelaşi grad) şi este determinată de criterii
teritoriale. Regulile de competenţă teritorială sunt aplicate
în mod egal atât organelor de urmărire penală (organe de cercetare penală şi procuror), cât şi
instanţelor judecătoreşti, independent de gradul organului judiciar respectiv.
Din punct de vedere teritorial, anumite organe judiciare sunt competente în mod
nelimitat (pe întreg teritoriul ţării). Acestea sunt: organele de cercetare penală centrale,
care pot efectua cercetările penale în orice cauză pe întreg teritoriul ţării; Parchetul de pe
lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care poate efectua urmărirea penală în orice cauză
penală, oriunde, pe teritoriul ţării; Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care este competentă
să rezolve, în cadrul atribuţiilor sale, cauze penale ce pot proveni de la orice instanţă
judecătorească din ţară. O competenţă teritorială naţională au şi structurile speciale aferente
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie: Direcţia Naţională Anticorupţie,
Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi Secţia
pentru investigarea infracţiunilor din justiţie. Pentru celelalte organe judiciare, competenţa
teritorială este reglementată diferenţiat, după cum priveşte infracţiuni săvârşite în ţară sau
infracţiuni săvârşite în străinătate.
5.2. Competenţa după teritoriu pentru infracţiunile săvârşite în ţară

5.2.1. Criteriile teritoriale

Potrivit art. 41 alin. (1) C. pr. pen., competenţa după teritoriu pentru infracţiunile
săvârşite în ţară este determinată de următoarele criterii:
a) locul unde a fost săvârşită infracţiunea;
În ceea ce priveşte determinarea locului unde a fost săvârşită infracţiunea, Codul de
procedură penală român a consacrat în art. 41 alin. (2) principiul ubicuităţii, arătând că prin
„locul săvârşirii infracţiunii se înţelege locul unde s-a desfăşurat activitatea infracţională, în
totul sau în parte, ori locul unde s-a produs urmarea acesteia”. În ipoteza infracţiunilor comise
în mai multe locuri, care se află pe raza teritorială a mai multor organe judiciare de acelaşi
grad, este competent teritorial oricare dintre aceste organe [art. 41 alin. (3) C. pr. pen.].
b) locul în care a fost prins suspectul sau inculpatul;
c) locuinţa suspectului sau inculpatului ori, după caz, sediul inculpatului persoană
juridică la momentul la care a săvârşit fapta;
d) locuinţa sau, după caz, sediul persoanei vătămate.
5.2.2. Reguli de stabilire a competenţei în funcţie de criterii teritoriale

În pofida celor patru criterii, legea stabileşte şi regulile după care, în condiţiile art. 41
alin. (1) C. pr. pen., o anumită cauză penală revine spre soluţionare unui anumit organ
judiciar. Potrivit art. 63 alin. (1) C. pr. pen., regulile în materie de competenţă teritorială se
aplică în acelaşi mod atât în faza de urmărire penală, cât şi în faza de judecată
(„Dispoziţiile prevăzute la art. 41-46, 48 şi art. 50 alin. (2) şi (3) se aplică în mod
corespunzător şi în cursul urmăririi penale”). De la această regulă există doar o singură
derogare: „prevederile art. 44 alin. (2) nu se aplică în faza de urmărire penală”. Este vorba de

50
situaţia în care „competenţa judecării cauzelor reunite rămâne dobândită chiar dacă pentru
fapta sau pentru făptuitorul care a determinat competenţa unei anumite instanţe s-a dispus
disjungerea sau încetarea procesului penal ori s-a pronunţat achitarea”.
400. Aceste reguli sunt următoarele:
– repartizarea unei cauze penale după criteriile prevăzute în art. 41 alin. (1) C. pr. pen. se
face ţinându-se seama de modul de sesizare a organelor judiciare penale ce concurează
pentru soluţionarea cauzei;
– în ipoteza sesizării unui singur organ dintre cele prevăzute în alin. (1) al
art. 41 C. pr. pen., acesta va fi competent să instrumenteze cauza penală. Considerăm că
această regulă este aplicabilă chiar dacă, prin introducerea menţiunii „în ordine” înainte de
enumerarea criteriilor de competenţă, art. 41 alin. (1) C. pr. pen. prevede o determinare a
competenţei teritoriale exclusiv în raport cu ordinea în care sunt enumerate aceste criterii.
După părerea noastră, această ordine este aplicabilă numai în situaţia în care toate aceste
locuri sunt cunoscute de organul judiciar în momentul sesizării. În caz contrar, ne găsim în
prezenţa unei competenţe alternative, la fel ca în reglementarea anterioară;
– în ipoteza sesizării a două sau mai multor organe, dintre cele la care se referă art. 41
alin. (1) C. pr. pen., funcţionează o anumită ordine de preferinţă care poate fi legală sau
cronologică. Astfel, potrivit art. 41 alin. (5) C. pr. pen., în caz de sesizări simultane, se
stabileşte o anumită „prioritate legală” în soluţionarea cauzelor penale în ordinea enumerării
cuprinse în art. 41 alin. (1) C. pr. pen. (este preferat, în primul rând, organul de la locul
săvârşirii infracţiunii, apoi organul de la locul în care a fost prins suspectul sau inculpatul,
organul de la locul unde locuieşte suspectul sau inculpatul şi, în ultimul rând, organul de la
locul unde locuieşte persoana vătămată).
– dacă niciunul dintre locurile arătate în art. 41 alin. (1) C. pr. pen. nu este cunoscut,
competenţa revine organului judiciar mai întâi sesizat [art. 41 alin. (4) teza I
C. pr. pen.]. În acest sens, poate fi competent teritorial, de pildă, organul de urmărire penală
la care a fost depusă plângerea sau denunţul, chiar dacă acest organ nu face parte dintre cele
arătate în art. 41 alin. (1) C. pr. pen.;
– în ipoteza în care acelaşi criteriu de determinare a competenţei teritoriale (de pildă,
locul săvârşirii infracţiunii) atrage competenţa mai multor organe judiciare, ordinea de
preferinţă prevăzută de art. 41 alin. (1) C. pr. pen. devine inaplicabilă, competenţa revenind
organului care a fost mai întâi sesizat;
– potrivit art. 63 alin. (3) C. pr. pen., „urmărirea penală a infracţiunilor săvârşite în
condiţiile prevăzute la art. 41 se efectuează de către organul de urmărire penală din
circumscripţia instanţei competente să judece cauza, dacă legea nu dispune altfel”.
Codul de procedură penală actual mai conţine prevederi care au în vedere şi ipoteza
săvârşirii unei infracţiuni pe o navă aflată sub pavilion românesc sau aeronavă înmatriculată
în România. Astfel, se prevede că infracţiunea săvârşită pe o navă sub pavilion românesc este
de competenţa instanţei în a cărei circumscripţie se află primul port român în care ancorează
nava, în afară de cazul în care prin lege se dispune altfel. Infracţiunea săvârşită pe o aeronavă
înmatriculată în România este de competenţa instanţei în a cărei circumscripţie se află primul
loc de aterizare pe teritoriul român. Dacă nava nu ancorează într-un port român sau dacă
aeronava nu aterizează pe teritoriul român, iar competenţa nu se poate determina potrivit art.
41 alin. (1) C. pr. pen., competenţa este cea prevăzută la alin. (4), adică a instanţei mai întâi
sesizate.
5.3. Competenţa după teritoriu pentru infracţiunile săvârşite în străinătate

Pentru infracţiunile săvârşite în străinătate (în afara hotarelor ţării noastre, pe un teritoriu
străin, pe o navă sau aeronavă română aflată într-o zonă nesupusă suveranităţii unui stat, cum
este, de pildă, marea liberă etc.), legea reglementează un sistem de competenţă teritorială

51
particular, în care nu mai prezintă relevanţă niciunul dintre criteriile prevăzute de art. 41 alin.
(1) C. pr. pen. pentru infracţiunile săvârşite în ţară.
Potrivit art. 42 C. pr. pen., acest sistem se prezintă astfel:
– infracţiunile săvârşite în afara teritoriului ţării se judecă, după caz, de către instanţele
penale în a căror circumscripţie se află locuinţa inculpatului persoană fizică ori, după caz,
sediul inculpatului persoană juridică [art. 42 alin. (1) C. pr. pen.];
– infracţiunile săvârşite în străinătate, indiferent de cetăţenia inculpatului şi chiar în lipsa
acesteia, dacă inculpatul nu are domiciliul şi nici nu locuieşte în România, se judecă de
instanţele penale din municipiul Bucureşti (dacă infracţiunea este de competenţa judecătoriei,
se judecă de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, iar în celelalte cazuri de instanţa competentă
după materie ori după calitatea persoanei din municipiul Bucureşti, în afară de cazul când
prin lege se dispune altfel) [art. 42 alin. (2) C. pr. pen.];
– infracţiunea comisă pe o navă este de competenţa instanţei în a cărei rază teritorială se
află primul port român în care ancorează nava, în afară de cazul în care prin lege se dispune
altfel [art. 42 alin. (3) C. pr. pen.];
– infracţiunea săvârşită pe o aeronavă este de competenţa instanţei în a cărei rază
teritorială se află primul loc de aterizare pe teritoriul român [art. 42 alin. (4) C. pr. pen.];
– în ipoteza în care nava nu ancorează într-un port român sau dacă aeronava nu aterizează
pe teritoriul ţării, vor fi competente teritorial instanţele indicate în art. 42
alin. (1) şi (2) C. pr. pen., în afară de cazul în care prin lege se dispune altfel [art. 42
alin. (5) C. pr. pen.].
Aceste dispoziţii legale cuprinse în art. 42 alin. (3)-(5) C. pr. pen. au în vedere nava,
respectiv aeronava străină, deoarece cu privire la infracţiunile comise pe navele, respectiv
aeronavele române sunt incidente dispoziţiile art. 41 alin. (6)-(8) C. pr. pen., analizate mai
sus.

6. Prorogarea de competenţă
6.1. Noţiune

Prin prorogare de competenţă se înţelege extinderea competenţei normale a organelor

judiciare asupra unor cauze ce în mod firesc revin altor organe judiciare, potrivit legii, fie
ratione materiae, fie ratione loci. În materie procesual penală, este permisă numai
prorogarea legală, nu şi cea convenţională. Deci, prelungirea competenţei poate avea loc
numai în temeiul unei dispoziţii legale.

6.2. Cazuri

Prorogarea competenţei în procedura penală poate avea loc în următoarele cazuri:

reunirea cauzelor; chestiunile prealabile; schimbarea încadrării juridice sau a calificării faptei
ce face obiectul judecăţii.

6.2.1. Reunirea cauzelor

Reunirea cauzelor este justificată de existenţa unor legături substanţiale între două sau
mai multe infracţiuni, ce impun reunirea acestora în cadrul aceluiaşi proces penal, pentru
înfăptuirea în condiţii optime a justiţiei.
Astfel cum se observă din conţinutul reglementării cuprinse în art. 43
C. pr. pen., sunt reglementate două categorii de cazuri de reunire a cauzelor, renunţându-se la
distincţia care se făcea anterior între conexitate şi indivizibilitate, şi anume: cazuri în care
reunirea este obligatorie şi cazuri în care reunirea este facultativă.

52
 Cazurile în care reunirea cauzelor este obligatorie sunt cele menţionate în
art. 43 alin. (1) C. pr. pen., care prevede că instanţa dispune reunirea cauzelor în următoarele
situaţii: în cazul infracţiunii continuate, al concursului formal de infracţiuni sau în orice alte
cazuri când două sau mai multe acte materiale alcătuiesc o singură infracţiune (infracţiunea
complexă, infracţiunea de obicei sau unitatea naturală colectivă).
Cazurile în care reunirea cauzelor este facultativă sunt cele arătate în art. 43 alin. (2)
C. pr. pen., care prevede că instanţa poate dispune reunirea cauzelor, dacă prin aceasta nu se
întârzie judecata, în următoarele situaţii:
– când două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite de aceeaşi persoană (concursul
real de infracţiuni);
– când la săvârşirea unei infracţiuni au participat două sau mai multe persoane (participaţia
penală în forma autoratului sau coautoratului, a instigării sau a complicităţii);
– când între două sau mai multe infracţiuni există legătură şi reunirea cauzelor se impune
pentru buna înfăptuire a justiţiei.
În art. 43 alin. (3) C. pr. pen. este menţionat un caz particular de reunire, şi anume dacă în
faţa aceleiaşi instanţe sunt mai multe cauze cu acelaşi obiect. Reglementarea acestui caz este
însă contradictorie, pentru că se face trimitere atât la cazurile de reunire obligatorie, cât şi la
cele de reunire facultativă, astfel încât nu se ştie exact care a fost voinţa legiuitorului. După
părerea noastră, acest caz ar trebui inclus printre cele care atrag reunirea obligatorie a
cauzelor penale.
6.2.2. Chestiunile prealabile

Chestiunile prealabile sunt problemele de natură extrapenală care trebuie soluţionate

înainte de rezolvarea fondului cauzei penale şi de a căror rezolvare prealabilă depinde
soluţia în cauza respectivă.
Sub aspectul naturii juridice, chestiunile prealabile pot fi de natură civilă, de dreptul
muncii, de dreptul familiei, de drept internaţional public, de drept constituţional, de drept
administrativ, de drept comercial etc., aparţinând, aşadar, unor domenii diferite ale dreptului.
Constituie, de pildă, o asemenea chestiune stabilirea existenţei situaţiei premisă a infracţiunii
în cazul infracţiunilor de evaziune fiscală (a unor obligaţii fiscale datorate), a împrejurării
dacă fapta priveşte atribuţiile de serviciu ale inculpatului în ipoteza comiterii infracţiunii de
abuz în serviciu, stabilirea calităţii de cetăţean ori de persoană fără cetăţenie în cazul
infracţiunilor comise în străinătate, constatarea raportului juridic patrimonial în baza căruia o
persoană deţinea cu orice titlu un bun mobil al altuia, pe care şi l-a însuşit, de care a dispus pe
nedrept sau pe care a refuzat să-l restituie în cazul infracţiunii de abuz de încredere etc.
Chestiunile prealabile sunt reglementate în prevederile art. 52 C. pr. pen., în care se
stabileşte că instanţa penală este competentă să judece orice chestiune prealabilă soluţionării
cauzei, chiar dacă, prin natura ei, acea chestiune este de competenţa altei instanţe, cu excepţia
situaţiilor în care competenţa de soluţionare nu aparţine organelor judiciare. În ceea ce
priveşte procedura aplicabilă, se prevede, de asemenea, că această chestiune se judecă de
către instanţa penală, potrivit regulilor şi mijloacelor de probă privitoare la materia căreia îi
aparţine acea chestiune. În ipoteza în care împrejurarea care constituie chestiune prealabilă a
format obiectul unei alte proceduri, hotărârile definitive ale altor instanţe decât cele penale
asupra unei chestiuni prealabile în procesul penal au autoritate de lucru judecat în faţa
instanţei penale.
Chestiunile prealabile se deosebesc de cele preliminare. Acestea din urmă sunt de natură
penală, aparţinând procesului penal, şi se rezolvă înainte de soluţionarea fondului cauzei, însă
nu influenţează soluţia. De pildă, sunt chestiuni preliminare rezolvarea unei declaraţii de
abţinere sau a unei cereri de recuzare, a excepţiei necompetenţei instanţei, a celei referitoare la

53
nelegala compunere ori a lipsei de apărare în cazurile în care asistenţa juridică este obligatorie
potrivit legii sau a unor incidente privind citarea etc.
De asemenea, chestiunile prealabile se deosebesc de cele prejudiciale. Ceea ce
caracterizează chestiunile prejudiciale este eterogenitatea lor faţă de cauza principală,
respectiv caracterul lor extraprocesual şi rezolvarea lor de către o altă jurisdicţie competentă,
de rezolvarea lor depinzând însă existenţa sau calificarea unei infracţiuni.
6.2.3. Schimbarea încadrării juridice sau a calificării faptei

Cu toate că în limbajul obişnuit, noţiunile de încadrare juridică şi de calificare a faptei

penale sunt sinonime, art. 49 C. pr. pen. face deosebire între încadrarea juridică şi calificarea
faptei, prima fiind efectuată de către organele judiciare (organul de urmărire penală sau
instanţa de judecată), iar cea de-a doua fiind opera legiuitorului.
6.3. Reguli de prorogare

6.3.1. Prorogarea competenţei în caz de reunire a cauzelor

Potrivit art. 44-45 C. pr. pen., prorogarea competenţei în caz de reunire este guvernată de
următoarele reguli:
– în cazurile prevăzute de lege se dispune reunirea cauzelor penale dacă sunt îndeplinite
următoarele condiţii:
a) cauzele penale să fie cunoscute;
b) să se fi pus în mişcare acţiunea penală în aceeaşi perioadă sau în acelaşi timp, astfel
încât să facă obiectul unor cauze aflate în aceeaşi fază şi etapă procesuală;
c) cauzele să se afle în faţa primei instanţe de judecată, chiar după desfiinţarea hotărârii
cu trimitere spre rejudecare de către instanţa de apel sau după casarea ei cu trimitere de către
instanţa de recurs în casaţie, ori să se afle în apel în faţa instanţei
de apel.
Aceste condiţii sunt sintetizate în art. 45 alin. (2) C. pr. pen., potrivit căruia „cauzele se
pot reuni dacă ele se află în faţa primei instanţe, chiar după desfiinţarea sau casarea hotărârii,
sau în faţa instanţei de apel” (s.n.). Din modul de formulare a textului rezultă că are în vedere
reunirea facultativă, reglementată în art. 43 alin. (2) C. pr. pen.
– determinarea organului judiciar competent a judeca cauzele reunite se face după două
criterii, şi anume gradul organelor judiciare şi natura organelor judiciare în faţa cărora se află
cauzele penale, astfel:
a) dacă competenţa în raport cu diverse fapte ori diverşi făptuitori revine, potrivit legii, la
două sau mai multe instanţe de grad egal şi de aceeaşi natură (de pildă, la două judecătorii,
două tribunale, două curţi de apel sau două tribunale militare teritoriale), prorogarea
competenţei se va face după ordinea cronologică, în favoarea instanţei mai întâi sesizate;
b) dacă competenţa după natura faptelor sau după calitatea persoanelor aparţine unor
instanţe de grad diferit (de pildă, o judecătorie şi un tribunal sau curte de apel), prorogarea
competenţei se va face în favoarea instanţei superioare în grad [art. 44 alin. (1)
C. pr. pen.]. O asemenea regulă este firească, dacă avem în vedere că sancţiunea necom-
petenţei intervine, în principiu, doar atunci când o cauză este de competenţa instanţei
superioare, nu însă şi invers, când instanţa sesizată cu judecarea unei infracţiuni ar putea
dobândi competenţa de a o judeca, chiar dacă infracţiunea este de competenţa instanţei
inferioare, operând, ca în cazul de faţă, o prorogare de competenţă;
c) dacă competenţa aparţine unor instanţe de natură diferită (civilă sau militară),
prorogarea nu se va face în favoarea instanţei militare, ci în favoarea instanţei civile [art. 44
alin. (4) C. pr. pen.]. Dacă instanţa militară este superioară în grad celei civile, competenţa va

54
reveni instanţei civile corespunzătoare în grad celei militare [art. 44
alin. (5) C. pr. pen.].
– competenţa judecării cauzelor reunite se va păstra în favoarea instanţei ce a procedat la
reunire chiar dacă, ulterior, pentru fapta sau pentru făptuitorul care a determinat competenţa
acestei instanţe s-a dispus disjungerea sau încetarea procesului penal ori s-a pronunţat
achitarea [art. 44 alin. (2) C. pr. pen.].
Această regulă nu se aplică însă în faza de urmărire penală, conform art. 63 alin. (2)
C. pr. pen.;
– infracţiunile de tăinuire, favorizare a infractorului şi nedenunţare a unor infracţiuni intră
în competenţa instanţei care judecă infracţiunile la care acestea se referă, iar în cazul în care
competenţa după calitatea persoanelor aparţine unor instanţe de grad diferit, competenţa de a
judeca toate cauzele reunite revine instanţei superioare în grad.
Reunirea cauzelor se dispune de către instanţa judecătorească căreia îi revine competenţa
de judecată în urma prorogării competenţei după regulile menţionate mai sus [art. 45 alin. (1)
C. pr. pen.].
Reunirea poate fi cerută de părţi sau de persoana vătămată, propusă de procuror ori
iniţiată din oficiu de către instanţă. În conformitate cu hotărârea prin care se dispune reunirea
cauzelor, se va face cunoscut instanţei sau instanţelor la care se află cauzele ce urmează să fie
reunite că sunt desesizate de acele cazuri şi se va cere trimiterea dosarelor. Instanţa
competentă să dispună asupra reunirii se pronunţă prin încheiere care poate fi atacată numai
odată cu fondul.

6.3.2. Prorogarea competenţei în caz de chestiuni prealabile

Potrivit art. 52 alin. (1) C. pr. pen. „instanţa penală este competentă să judece orice
chestiune prealabilă soluţionării cauzei, chiar dacă prin natura ei acea chestiune este de
competenţa altei instanţe, cu excepţia situaţiilor în care competenţa de soluţionare nu aparţine
organelor judiciare”.
Prorogarea competenţei în caz de chestiuni prealabile este guvernată de următoarele
reguli, conform art. 52 alin. (2) C. pr. pen.: judecarea chestiunii prealabile se face de către
instanţa penală, potrivit regulilor şi mijloacelor de probă privitoare la materia căreia îi
aparţine chestiunea respectivă (de pildă, dacă chestiunea prealabilă aparţine dreptului civil
sau dreptului familiei, va fi rezolvată după regulile şi mijloacele de probă prevăzute de Codul
de procedură civilă); în temeiul art. 52 alin. (3) C. pr. pen., modificat prin Legea nr.
201/2023, în faţa instanţei penale, au autoritate de lucru judecat hotărârile definitive ale altor
instanţe decât cele penale, prin care se rezolvă o problemă ce constituie o chestiune prealabilă
în procesul penal. În acest caz, instanţa penală va trebui să accepte soluţia dată de instanţa
nepenală.

6.3.3. Prorogarea competenţei în caz de schimbare a încadrării juridice sau a calificării

faptei

În caz de schimbare a încadrării juridice sau a calificării faptei, după distincţiile făcute
anterior, sunt aplicabile următoarele reguli:
– instanţa sesizată cu judecarea unei infracţiuni rămâne competentă a o judeca chiar dacă
constată, după efectuarea cercetării judecătoreşti, că infracţiunea este de competenţa instanţei
inferioare [art. 49 alin. (1) C. pr. pen.

55
 – schimbarea calificării faptei printr-o lege nouă, intervenită în faza de judecată, nu
atrage şi modificarea competenţei instanţei judecătoreşti, în afară de cazul în care prin lege
s-ar dispune altfel [art. 49 alin. (2) C. pr. pen.].

7. Disjungerea
Disjungerea este operaţia inversă reunirii cauzelor, prin care cauzele reunite aflate la
aceeaşi instanţă se separă. Disjungerea are un caracter facultativ. Astfel, potrivit art. 46 C.
pr. pen., pentru motive temeinice privind mai buna desfăşurare a judecăţii, instanţa poate
dispune disjungerea cauzei cu privire la unii dintre inculpaţi sau la unele dintre infracţiuni,
astfel încât judecarea unora dintre inculpaţi sau dintre infracţiuni să se facă separat.
Disjungerea se poate dispune la cerere ori din oficiu, de către instanţa învestită cu
judecarea cauzelor reunite, prin încheiere.
Deşi nu există prevedere expresă, considerăm că disjungerea este admisibilă, ca regulă,
doar în cazul reunirii facultative, deoarece, în caz de reunire obligatorie, cauzele penale reunite
nu pot fi separate.

8. Verificarea competenţei instanţei

8.1. Modalităţi de verificare a competenţei

Potrivit legii, orice organ judiciar este obligat să-şi verifice competenţa. Verificarea
competenţei poate avea loc în următoarele modalităţi: din oficiu; la cerere (pe cale de
incident, prin ridicarea excepţiei de necompetenţă de către una dintre părţi ori de către
procuror sau prin vreuna dintre căile de atac prevăzute de lege).
Potrivit art. 47 C.pr.pen.:
- Excepţia de necompetenţă materială sau după calitatea persoanei a instanţei inferioare
celei competente potrivit legii poate fi invocată în tot cursul judecăţii, până la pronunţarea
hotărârii definitive;
- Excepţia de necompetenţă materială sau după calitatea persoanei a instanţei superioare
celei competente potrivit legii poate fi invocată până la începerea cercetării judecătoreşti;
- Excepţia de necompetenţă teritorială poate fi invocată, de asemenea, până la începerea
cercetării judecătoreşti.

8.1.1. Verificarea din oficiu

În concordanţă cu principiul nemo iudex sine actore, după care organul judiciar trebuie
sesizat de către un alt organ sau de către o persoană, este firesc ca organul judiciar să verifice,
din oficiu, atât regularitatea sesizării, cât şi competenţa.
În urma verificării din oficiu a competenţei, instanţa judecătorească poate ajunge la una
dintre cele două concluzii posibile:
− este competentă să judece cauza, situaţie în care se învesteşte cu judecarea cauzei şi
păşeşte la cercetarea judecătorească sau continuă judecarea cauzei;
− nu este competentă să judece cauza, situaţie în care se desesizează sau se dezînvesteşte,
după caz, în favoarea instanţei pe care o consideră competentă.
8.1.2. Verificarea la cerere

Verificarea la cerere are loc prin ridicarea excepţiei de necompetenţă de către una dintre
părţi ori de persoana vătămată sau de procuror. Excepţia de necompetenţă reprezintă

56
modalitatea prin care părţile pot invoca necompetenţa unei instanţe ce este sesizată cu
judecarea cauzei. Ea se rezolvă după ascultarea părţilor şi a procurorului.
8.2. Declinarea de competenţă

Declinarea de competenţă este o instituţie comună ambelor modalităţi de verificare a

competenţei şi este reglementată în art. 50 C. pr. pen.
Declinarea de competenţă poate fi doar urmarea unei dezînvestiri, nu şi a unei desesizări,
după distincţiile făcute anterior, şi intervine atunci când, verificându-şi competenţa (din
oficiu, la cerere), instanţa ajunge la concluzia că nu este competentă să judece cauza. Ea nu
este posibilă decât în favoarea unei alte instanţe penale române.
Potrivit art. 50 C. pr. pen., instanţa se pronunţă asupra declinării de competenţă prin
hotărâre, în care trebuie indicat motivul declinării şi instanţa căreia îi revine competenţa de a
soluţiona cauza respectivă în funcţie de forma de competenţă ce a atras hotărârea de
declinare. Instanţa dispune declinarea de competenţă prin sentinţă [art. 370 alin. (1) C. pr.
pen.].
Potrivit art. 50 alin. (4) C. pr. pen., hotărârea de declinare a competenţei nu este supusă
căilor de atac, ceea ce înseamnă că are un caracter definitiv.
Potrivit art. 50 alin. (2) C. pr. pen., în ipoteza declinării pentru necompetenţa după
materie sau după calitatea persoanei, instanţa competentă căreia i s-a trimis cauza are
facultatea de a folosi probele administrate şi actele îndeplinite şi de a menţine măsurile
dispuse de instanţa care şi-a declinat competenţa (de pildă, măsurile preventive sau
asigurătorii).
Potrivit art. 50 alin. (3) C. pr. pen., în ipoteza declinării pentru necompetenţa teritorială,
instanţa competentă căreia i s-a trimis cauza are obligaţia să menţină actele efectuate şi
măsurile dispuse de instanţa care a pronunţat hotărârea de declinare.
Ca urmare a modificării art. 63 alin. (1) C.pr.pen., prin Legea nr. 201/2023, regulile
prevăzute de art. 50 alin. (2) şi (3) C.pr.pen. se aplică în mod corespunzător și în situația
declinării de competență în cursul urmăririi penale.

8.3. Conflictele de competenţă

Conflictele de competenţă sunt dezacordurile ce se pot ivi între două sau mai multe
instanţe penale sesizate simultan sau succesiv cu aceeaşi cauză, în ceea ce priveşte
competenţa de soluţionare (art. 51 C. pr. pen.). Conflictele de competenţă sunt de două
feluri: pozitive, atunci când două sau mai multe instanţe penale sesizate se declară
deopotrivă competente să soluţioneze cauza; negative, atunci când două sau mai multe
instanţe penale se declară necompetente să soluţioneze cauza şi îşi declină competenţa
reciproc, una în favoarea celeilalte.
Pentru existenţa conflictelor de competenţă, legea pretinde îndeplinirea următoarelor
condiţii:
− să intervină între două sau mai multe instanţe;
− instanţele să se considere concomitent competente sau necompetente de a judeca
aceeaşi cauză;
− problema competenţei să se refere la aceeaşi cauză aflată în conflict.
Instanţa superioară comună este sesizată, în caz de conflict pozitiv de competenţă, de
către instanţa care s-a declarat cea din urmă competentă, iar în caz de conflict negativ, de
către instanţa care s-a considerat cea din urmă necompetentă, declinându-şi competenţa în
favoarea unei alte instanţe [art. 51 alin. (2) C. pr. pen.]. În toate cazurile însă, sesizarea se
poate face şi de procuror sau de părţi [art. 51 alin. (3) C. pr. pen.]. Aşadar, sesizarea instanţei

57
superioare comune se poate fie prin adresa instanţei inferioare, fie prin cererea procurorului
ori a părţii.
Instanţa superioară comună, odată sesizată, este obligată, la fel ca orice instanţă, să-şi
verifice, din oficiu, competenţa. Dacă ajunge la concluzia că nu este competentă să
soluţioneze conflictul, îşi declină competenţa în favoarea instanţei pe care o consideră
competentă, iar dacă şi această din urmă instanţă îşi declină competenţa, se produce un nou
conflict de competenţă, conflict ce urmează a fi soluţionat după normele dreptului comun. În
caz de conflict pozitiv de competenţă, odată cu sesizarea instanţei superioare, potrivit art. 51
alin. (4) C. pr. pen., judecata se suspendă la toate instanţele aflate în conflict, fiind interzisă
continuarea oricărei proceduri în activitatea de judecată. Prin aceasta se urmăreşte evitarea
litispendenţei.
Potrivit art. 51 alin. (5) C. pr. pen., atât în cazul conflictului negativ, cât şi în cazul
conflictului pozitiv de competenţă, instanţele (care şi-au declinat competenţa ori s-au declarat
competente cele din urmă) sunt obligate să îndeplinească actele ce reclamă urgenţă şi să ia
măsurile necesare. De pildă, vor putea dispune încetarea, înlocuirea sau revocarea măsurilor
preventive.
Hotărârea instanţei superioare comune prin care se soluţionează conflictul de competenţă
se mai numeşte şi regulator de competenţă.
Aceasta produce următoarele efecte:
− instanţa de trimitere trebuie să se învestească şi să judece cauza, neavând dreptul să-şi
decline competenţa atât timp cât situaţia de fapt este neschimbată. Ea îşi va putea declina
competenţa din nou doar dacă din cercetarea judecătorească rezultă o nouă stare de fapt, ce ar
antrena competenţa unei alte instanţe [art. 51 alin. (8) C. pr. pen.];
− instanţa căreia i s-a trimis cauza aplică în mod corespunzător prevederile art. 50 alin.
(2) şi (3) C. pr. pen., privind soarta actelor îndeplinite de instanţa desesizată, considerată
necompetentă a judeca pricina [art. 51 alin. (9) C. pr. pen.].

58
 III. REMEDIILE PROCESUALE ALE IMPARŢIALITĂŢII
ORGANELOR JUDICIARE

1. Incompatibilitatea
Incompatibilitatea este situaţia de parţialitate şi subiectivism în care se află unul dintre
subiecţii procesuali oficiali într-o cauză penală concretă, situaţie ce reprezintă un impediment
în participarea acestuia la soluţionarea cauzei respective.
Incompatibilitatea nu trebuie confundată cu necompetenţa, dar nici cu compunerea
instanţei.

1.1. Cazuri

Cazurile de incompatibilitate, ca excepţii de la capacitatea subiectivă a organului judiciar

penal, sunt expres prevăzute de lege (art. 64 şi 65 C. pr. pen.), însă nu mai sunt limitative, în
actuala reglementare, putând fi extinse, printr-o interpretare extensivă şi analogică, la alte
situaţii asemănătoare.

1.1.1. Cazurile de incompatibilitate a judecătorului

Este incompatibil judecătorul care se află în una dintre următoarele situaţii:

1) a fost reprezentant sau avocat al unei părţi ori al unui subiect procesual principal, chiar
şi în altă cauză [art. 64 alin. (1) lit. a) C. pr. pen.].
2) este rudă sau afin, până la gradul al IV-lea inclusiv, ori se află într-o altă situaţie dintre
cele prevăzute în art. 177 C. pen. cu una dintre părţi, cu un subiect procesual principal, cu
avocatul ori cu reprezentantul acestora [art. 64 alin. (1) lit. b) C. pr. pen.].
3) a fost expert sau martor, în cauză [art. 64 alin. (1) lit. c) C. pr. pen.].
4) este tutore sau curator al unei părţi sau al unui subiect procesual principal [art. 64 alin.
(1) lit. d) C. pr. pen.].
5) a efectuat, în cauză, acte de urmărire penală sau a participat, în calitate de procuror, la
orice procedură desfăşurată în faţa unui judecător sau a unei instanţe de judecată [art. 64 alin.
(1) lit. e) C. pr. pen.].
6) există o suspiciune rezonabilă că imparţialitatea judecătorului este afectată [art. 64
alin. (1) lit. f) C. pr. pen.].
7) judecătorii care sunt soţi, rude sau afini între ei, până la gradul al IV-lea inclusiv, ori se
află într-o altă situaţie dintre cele prevăzute în art. 177 C. pen. nu pot face parte din acelaşi
complet de judecată [art. 64 alin. (2) C. pr. pen.].
8) judecătorul care a luat parte la judecarea unei cauze nu mai poate participa la judecarea
aceleiaşi cauze într-o cale de atac sau la rejudecarea cauzei după desfiinţarea ori casarea
hotărârii [art. 64 alin. (3) C. pr. pen.].
9) judecătorul de drepturi şi libertăţi nu poate participa, în aceeaşi cauză, la procedura de
cameră preliminară, la judecata în fond sau în căile de atac [art. 64 alin. (4) C. pr. pen.].
10) judecătorul de cameră preliminară care a participat la soluţionarea plângerii împotriva
soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată nu poate participa, în aceeaşi cauză, la
judecata în fond sau în căile de atac [art. 64 alin. (5) C. pr. pen.].
11) judecătorul care s-a pronunţat cu privire la o măsură supusă contestaţiei nu poate
participa la soluţionarea contestaţiei [art. 64 alin. (6) C. pr. pen.].

59
 1.1.2. Cazurile de incompatibilitate a procurorului

Potrivit art. 65 alin. (1) şi (3) C. pr. pen., este incompatibil procurorul aflat în vreunul
dintre cazurile menţionate mai sus, prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a)-d) şi f)
C. pr. pen., precum şi în art. 64 alin. (2) C. pr. pen.
La aceste cazuri se mai adaugă unul rezultat din art. 65 alin. (4) C. pr. pen., care dispune
că procurorul care a participat ca judecător într-o cauză nu poate, în aceeaşi cauză, să exercite
funcţia de urmărire penală sau să pună concluzii la judecarea acelei cauze în primă instanţă şi
în căile de atac.
1.1.3. Cazurile de incompatibilitate a organului de cercetare penală

Pentru organele de cercetare penală, există aceleaşi situaţii de incompatibilitate ca în

cazul procurorului, cu unele excepţii. Acestea sunt, potrivit art. 65 alin. (1)
C. pr. pen., cele prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a)-d) şi f) C. pr. pen., respectiv: 1) a fost
reprezentant sau avocat al unei părţi ori al unui subiect procesual principal, chiar şi în altă
cauză; 2) este rudă sau afin, până la gradul al IV-lea inclusiv, ori se află într-o altă situaţie
dintre cele prevăzute în art. 177 C. pen. cu una dintre părţi, cu un subiect procesual principal,
cu avocatul ori cu reprezentantul acestora; 3) a fost expert sau martor, în cauză; 4) este tutore
sau curator al unei părţi sau al unui subiect procesual principal; 5) există o suspiciune
rezonabilă că imparţialitatea organului de cercetare penală este afectată.
1.1.4. Cazurile de incompatibilitate a magistratului-asistent şi a grefierului

Potrivit art. 65 alin. (2) şi (3) C. pr. pen., este incompatibil magistratul-asistent sau
grefierul care se află în vreuna dintre următoarele situaţii: 1) a fost reprezentant sau avocat al
unei părţi ori al unui subiect procesual principal, chiar şi în altă cauză; 2) este rudă sau afin,
până la gradul al IV-lea inclusiv, ori se află într-o altă situaţie dintre cele prevăzute la art. 177
C. pen. cu una dintre părţi, cu un subiect procesual principal, cu avocatul ori cu
reprezentantul acestora; 3) a fost expert sau martor, în cauză; 4) este tutore sau curator al unei
părţi sau al unui subiect procesual principal; 5) a efectuat, în cauză, acte de urmărire penală
sau a participat, în calitate de procuror, la orice procedură desfăşurată în faţa unui judecător
sau a unei instanţe de judecată; 6) există o suspiciune rezonabilă că imparţialitatea
magistratului-asistent sau a grefierului este afectată; 7) nu pot participa la constituirea unei
instanţe magistratul-asistent sau, după caz, grefierul care sunt soţi, rude sau afini, până la
gradul al IV-lea inclusiv, între ei, ori se află într-o altă situaţie dintre cele prevăzute în art. 177
C. pen. sau dacă o asemenea relaţie există între vreunul dintre ei şi judecătorul de drepturi şi
libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau unul dintre membrii completului de judecată.
1.2. Modalităţi de rezolvare a incompatibilităţii

1.2.1. Abţinerea

Abţinerea este modalitatea prin care persoana care are cunoştinţă că se află în vreunul
dintre cazurile de incompatibilitate comunică organului competent prevăzut de lege că
înţelege să nu participe la desfăşurarea procesului penal. Abţinerea constituie modalitatea
principală de rezolvare a cazului de incompatibilitate.
Abţinerea se realizează printr-o declaraţie. Astfel, potrivit art. 66 alin. (1)
C. pr. pen., persoana incompatibilă este obligată să declare, după caz, preşedintelui instanţei,
procurorului care supraveghează urmărirea penală sau procurorului ierarhic superior că se
abţine de a participa la procesul penal, cu arătarea cazului de incompatibilitate şi a temeiurilor
de fapt care constituie motivul abţinerii. Declaraţia de abţinere trebuie să conţină următoarele:

60
manifestarea de voinţă a persoanei aflate în cazul de incompatibilitate prevăzut de lege de a
nu participa la procesul penal; indicarea cazului de incompatibilitate; indicarea temeiurilor de
fapt care constituie motivul abţinerii; date privind identitatea şi calitatea declarantului;
arătarea cauzei la care se referă.
Deşi legea nu prevede nimic în legătură cu forma declaraţiei de abţinere, suntem de
părere că aceasta nu poate fi făcută decât în formă scrisă. Declaraţia de abţinere se adresează,
după caz: preşedintelui instanţei (în procedura în faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi, a
judecătorului de cameră preliminară sau în faza de judecată); procurorului care
supraveghează cercetarea penală sau procurorului ierarhic superior (în faza de urmărire
penală).
Potrivit art. 66 alin. (2) C. pr. pen., declaraţia de abţinere se face de îndată ce persoana
obligată la aceasta a luat cunoştinţă de existenţa cazului de incompatibilitate.
1.2.2. Recuzarea

Recuzarea este modalitatea prin care, în absenţa unei declaraţii de abţinere, oricare
dintre părţile în proces cere ca persoana aflată în vreunul dintre cazurile de
incompatibilitate să fie oprită de la participarea la desfăşurarea procesului penal. Recuzarea
este o modalitate subsidiară de rezolvare a incompatibilităţii, fiind utilizată doar atunci când,
anterior, persoana incompatibilă nu a făcut declaraţia de abţinere.
Recuzarea se realizează printr-o cerere, având caracterul unei excepţii de
incompatibilitate (incident procedural). Cererea de recuzare se poate face de către părţi,
subiecţii procesuali principali şi procuror. Pentru a fi valabilă, ea trebuie introdusă de îndată
ce titularul ei a aflat despre existenţa cazului de incompatibilitate şi trebuie să conţină:
manifestarea de voinţă a titularului cererii de a recuza o anumită persoană; indicarea cazului
de incompatibilitate; temeiurile de fapt din care rezultă; identitatea şi calitatea celui ce o face;
precizarea cauzei la care se referă.
Potrivit art. 67 alin. (4) C. pr. pen., cererea se formulează oral sau scris, cu arătarea, pentru
fiecare persoană în parte, a cazului de incompatibilitate invocat şi a temeiurilor de fapt
cunoscute la momentul formulării cererii. Acest lucru este necesar pentru a evita cererile de
recuzare repetate şi nefondate, care adesea alunecă spre o exercitare „abuzivă” a drepturilor
procesuale. În acest sens, în art. 67 alin. (5) teza I C. pr. pen. se prevede că nerespectarea
condiţiilor sau formularea unei cereri de recuzare împotriva aceleiaşi persoane pentru acelaşi
caz de incompatibilitate cu aceleaşi temeiuri de fapt invocate într-o cerere anterioară, care a fost
respinsă, atrage inadmisibilitatea cererii.
Potrivit art. 67 alin. (2) C. pr. pen., „cererea de recuzare se formulează doar împotriva
persoanei din cadrul organului de cercetare penală, a procurorului sau a judecătorului care
efectuează activităţi judiciare în cauză. Este inadmisibilă recuzarea judecătorului sau a
procurorului chemat să decidă asupra recuzării”. Această regulă se aplică în mod
corespunzător în cazul recuzării magistratului-asistent şi grefierului [art. 67 alin. (3) C. pr.
pen.]. Prin aceasta, a fost suprimată posibilitatea recuzării şi a altor judecători sau procurori,
chiar dacă ar exista situaţii în care cazurile de incompatibilitate enumerate în art. 64 şi 65 C.
pr. pen. îi vor privi şi pe aceştia.
Art. 67 alin. (5) C. pr. pen. creează o procedură de filtru, respectiv de examinare în
principiu, sub aspectul admisibilităţii, a cererii de recuzare, dată în competenţa procurorului
sau a judecătorului ori a completului în faţa căruia s-a formulat recuzarea.
Din perspectiva efectelor, formularea unei cereri de recuzare înlătură posibilitatea
efectuării de către organul judiciar a vreunui act sau a dispunerii vreunei măsuri. În mod
excepţional însă, art. 67 alin. (6) C. pr. pen. prevede că „judecătorul de drepturi şi libertăţi,
judecătorul de cameră preliminară sau completul în faţa căruia s-a formulat recuzarea, cu
participarea judecătorului recuzat, se pronunţă asupra măsurilor preventive”. O prevedere

61
similară există şi în art. 70 alin. (5) C. pr. pen., care prevede că „procurorul recuzat poate
participa la soluţionarea cererii privitoare la măsura preventivă şi poate efectua acte sau
dispune orice măsuri care justifică urgenţa”.
1.2.3. Soluţionarea incompatibilităţii

Abţinerea sau recuzarea persoanei care efectuează urmărirea penală şi a procurorului în

cursul urmăririi penale
Declaraţia de abţinere şi cererea de recuzare a persoanei care efectuează cercetarea penală
ori a procurorului în cursul urmăririi penale se soluţionează de către procurorul care
supraveghează urmărirea penală şi, respectiv, de către procurorul ierarhic superior
[art. 69 alin. (1) şi art. 70 alin. (1) C. pr. pen.]. Competenţa aparţine procurorului care supra-
veghează urmărirea penală dacă este vorba de incompatibilitatea organului de cercetare penală
şi procurorului ierarhic superior dacă este vorba de incompatibilitatea procurorului. În acest din
urmă caz, prin procuror ierarhic superior se înţelege prim-procurorul parchetului, pentru
procurorii din subordine de la acelaşi parchet, ori prim-procurorul de la parchetul ierarhic
superior, când este vorba de prim-procurorul parchetului inferior.

Abţinerea sau recuzarea procurorului care participă la proceduri ce se desfăşoară în faţa

judecătorului sau a instanţei
În cursul urmăririi penale, atunci când procedura este în faţa judecătorului de drepturi şi
libertăţi ori în faza camerei preliminare sau în faza de judecată, declaraţia de abţinere sau
cererea de recuzare a procurorului care participă la şedinţă se adresează, sub sancţiunea
inadmisibilităţii, judecătorului de drepturi şi libertăţi, judecătorului de cameră preliminară sau
completului de judecată. Inadmisibilitatea declaraţiei de abţinere sau a cererii de recuzare a
procurorului este constatată de judecătorul sau de completul în faţa căruia s-au formulat.
Această competenţă a fost reglementată ca urmare a modificării art. 70 C.pr.pen. prin Legea
nr. 201/2023, fiind dictată inițial de Curtea Constituţională prin Decizia
nr. 625/2016.

Abţinerea sau recuzarea judecătorului de drepturi şi libertăţi, a judecătorului de cameră

preliminară, a judecătorului care face parte din completul de judecată, a magistratului-asistent
şi a grefierului

Abţinerea sau recuzarea judecătorului de drepturi şi libertăţi şi a judecătorului de cameră

preliminară se soluţionează de un judecător de la aceeaşi instanţă [art. 68
alin. (1) C. pr. pen.]. Abţinerea sau recuzarea judecătorului care face parte din completul de
judecată se soluţionează de un alt complet de judecată [art. 68 alin. (2) C. pr. pen.]. Prin
expresia „un alt complet” nu se înţelege că toţi membrii lui trebuie să fie alte persoane decât
cele care au format completul din momentul recuzării, ci doar că judecătorul care se abţine
sau este recuzat este înlocuit cu altul, chiar dacă ceilalţi membri ai completului au rămas
aceiaşi. Abţinerea sau recuzarea magistratului-asistent se soluţionează de completul de
judecată [art. 68 alin. (3) C. pr. pen.]. Abţinerea sau recuzarea grefierului se soluţionează de
judecătorul de drepturi şi libertăţi, de judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, de
completul de judecată [art. 68 alin. (4) C. pr. pen.].
Potrivit art. 68 alin. (8) C. pr. pen., când pentru soluţionarea abţinerii sau a recuzării nu
poate fi desemnat un judecător din cadrul aceleiaşi instanţe sau, în cazul instanţelor

62
organizate pe secţii, din cadrul aceleiaşi secţii şi nici din cadrul unei secţii cu aceeaşi
specializare, cererea se soluţionează de un judecător de la instanţa ierarhic superioară.

Procedura
Procedura în cazul abţinerii sau recuzării persoanei care efectuează cercetarea penală şi
a procurorului în cursul urmăririi penale
În faza de urmărire penală, procurorul care este sesizat cu o declaraţie de abţinere sau cu
o cerere de recuzare a persoanei care efectuează cercetarea penală este obligat să soluţioneze
declaraţia de abţinere sau cererea de recuzare în cel mult 48 de ore, printr-o ordonanţă care
nu este supusă niciunei căi de atac [art. 69 alin. (3) C. pr. pen.]. La fel procedează şi
procurorul ierarhic superior, atunci când declaraţia de abţinere sau cererea de recuzare îl
priveşte pe procuror [art. 70 alin. (3) şi (4) C. pr. pen.], în sensul că soluţionează cererea în 48
de ore şi se pronunţă prin ordonanţă care nu este supusă niciunei căi de atac.
În ceea ce priveşte procedura de soluţionare a abţinerii sau recuzării persoanei care
efectuează cercetarea penală, art. 69 alin. (2) C. pr. pen. mai prevede că cererea de recuzare se
adresează fie persoanei recuzate, fie procurorului. În cazul în care cererea este adresată
persoanei care efectuează cercetarea penală, aceasta este obligată să o înainteze împreună cu
lămuririle necesare, în termen de 24 de ore, procurorului, fără a întrerupe cursul urmăririi
penale.

Procedura în cazul abţinerii sau recuzării procurorului care participă la proceduri

desfăşurate în faţa judecătorului sau a instanţei
Potrivit art. 70 alin. (8) C.pr.pen., abţinerea sau recuzarea procurorului care participă la
şedinţa de judecată se soluţionează de judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de
cameră preliminară sau, după caz, de completul de judecată în faţa căruia a fost ridicată, în
camera de consiliu, în cel mult 24 de ore. Dacă se apreciază necesar pentru soluţionarea
cererii, se pot efectua orice verificări şi pot fi ascultaţi subiecţii procesuali principali, părţile şi
procurorul care se abţine sau a cărui recuzare se solicită. De asemenea, potrivit actualei
reglementări, în caz de admitere a abţinerii sau a recuzării procurorului care participă la
şedinţa de judecată, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau,
după caz, completul de judecată va stabili în ce măsură actele îndeplinite ori măsurile dispuse
se menţin.
Încheierea prin care se soluţionează abţinerea ori recuzarea procurorului de şedinţă nu
este supusă niciunei căi de atac.

Procedura în cazul abţinerii sau recuzării judecătorului, a unui membru al completului

de judecată, a magistratului-asistent şi a grefierului
Această procedură este reglementată în art. 68 alin. (5) şi (7) C. pr. pen. Astfel, se
prevede că soluţionarea abţinerii sau recuzării se face, în cel mult 24 de ore, în camera de
consiliu. Dacă apreciază necesar pentru soluţionarea cererii, judecătorul sau completul de
judecată, după caz, poate efectua orice verificări şi poate asculta procurorul, subiecţii
procesuali principali, părţile şi persoana care se abţine sau a cărei recuzare se solicită.
Încheierea prin care se soluţionează abţinerea ori recuzarea nu este supusă niciunei căi de
atac.

Soluţii
Soluţiile pot fi de admitere sau de respingere, indiferent de faza procesuală în care
intervin. Prin ordonanţa de admitere a declaraţiei de abţinere sau a cererii de recuzare,

63
procurorul sau procurorul ierarhic superior, după caz, va indica persoana care urmează să
continue cercetarea penală ori procurorul care va efectua supravegherea sau urmărirea penală,
arătând, totodată, şi care dintre actele efectuate sau măsurile luate de organul de cercetare
penală sau de procurorul înlăturat se menţin [art. 69 alin. (4) şi art. 70 alin. (6) C. pr. pen.].
La fel, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară ori instanţa,
prin încheiere, admiţând abţinerea sau recuzarea, va stabili în ce măsură actele îndeplinite ori
măsurile dispuse se menţin [art. 68 alin. (6) C. pr. pen.].
Când abţinerea sau recuzarea privesc ipoteza prevăzută în art. 64 alin. (2) C. pr. pen.
(judecătorii care sunt soţi, rude sau afini între ei, până la gradul al IV-lea inclusiv, ori se află
într-o altă situaţie dintre cele prevăzute la art. 177 C. pen.) ori pe cea prevăzută în
art. 65 alin. (3) C. pr. pen. (judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră
preliminară sau unul din membrii completului de judecată, procurorul, magistratul-asistent sau,
după caz, grefierul care sunt soţi sau rude apropiate între ei), instanţa, admiţând cererea de
recuzare a părţii, stabileşte care dintre cei vizaţi nu va lua parte la judecarea cauzei.
În caz de admitere a abţinerii sau recuzării de competenţa judecătorului sau a completului
de judecată, se procedează după criteriul organizării instanţelor în următoarele moduri:
a) la instanţele care nu sunt organizate pe secţii, dacă nu se poate desemna un judecător
de la instanţa competentă pentru soluţionarea cauzei, judecătorul de la instanţa ierarhic
superioară desemnează o altă instanţă egală în grad cu instanţa în faţa căreia s-a formulat
declaraţia de abţinere sau cererea de recuzare, din circumscripţia aceleiaşi curţi de apel sau
din circumscripţia unei curţi de apel învecinate [art. 68 alin. (9) C. pr. pen.];
b) dacă instanţa competentă pentru soluţionarea cauzei este organizată pe secţii şi nu se
poate desemna un judecător de la secţia corespunzătoare a acestei instanţe, soluţionarea
cauzei se realizează de o altă secţie a aceleiaşi instanţe, care are aceeaşi specializare. Dacă nu
există o secţie cu aceeaşi specializare, judecătorul de la instanţa ierarhic superioară
desemnează o altă instanţă egală în grad cu instanţa în faţa căreia s-a formulat declaraţia de
abţinere sau cererea de recuzare, din circumscripţia aceleiaşi curţi de apel sau din
circumscripţia unei curţi de apel învecinate [art. 68 alin. (91) C. pr. pen.].

2. Strămutarea
2.1. Noţiune

Strămutarea este remediul procesual prin intermediul căruia o anumită cauză penală este
luată din competenţa unei instanţe şi dată spre rezolvare unei alte instanţe de acelaşi grad şi
de aceeaşi natură, în vederea garantării imparţialităţii judecătorilor întregii instanţe.
Strămutarea implică deci o derogare de la competenţa teritorială, atrăgând o deplasare de
competenţă teritorială între instanţe de acelaşi grad şi de aceeaşi natură.
2.2. Temeiurile strămutării

Potrivit art. 71 C. pr. pen., temeiul strămutării constă în garantarea imparţialităţii tuturor
judecătorilor din cadrul unei instanţe penale. Aceasta se referă la orice împrejurări de fapt
care pun sub semnul îndoielii obiectivitatea sau imparţialitatea judecătorilor unei instanţe. În
acest caz, suspiciunea este colectivă, fiind determinată de împrejurări ce creează, la locul
judecării cauzei, o ambianţă nefavorabilă înfăptuirii corecte a justiţiei.
Astfel, se prevede că „Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie strămută judecarea unei cauze de
la curtea de apel competentă la o altă curte de apel, iar curtea de apel strămută judecarea unei
cauze de la un tribunal sau, după caz, de la o judecătorie din circumscripţia sa la o altă
instanţă de acelaşi grad din circumscripţia sa, atunci când există o suspiciune rezonabilă că

64
imparţialitatea judecătorilor instanţei este afectată datorită împrejurărilor cauzei, calităţii
părţilor ori atunci când există pericol de tulburare a ordinii publice”.
2.3. Modalitatea de rezolvare a strămutării

Potrivit art. 72 alin. (1) C. pr. pen., modalitatea de rezolvare a situaţiilor de strămutare o
reprezintă cererea, care poate fi făcută de părţi, de persoana vătămată sau de procuror.
În conformitate cu prevederile art. 72 alin. (2)-(4) C. pr. pen., cererea trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii: să cuprindă datele necesare pentru identificarea
petiţionarului (nume, prenume, domiciliu, calitate etc.), iar în cazul procurorului, numele,
prenumele, funcţia, parchetul din care face parte şi sediul acestuia; să se refere la cauza a
cărei strămutare se cere; să indice instanţa la care se judecă cauza; să se adreseze Înaltei Curţi
de Casaţie şi Justiţie sau curţii de apel competente (organele competente de soluţionare); să
fie depusă la instanţa de unde se solicită strămutarea; să indice temeiul de strămutare; să fie
motivată în fapt şi în drept (să se arate care sunt împrejurările de fapt ce sunt de natură să
afecteze imparţialitatea judecătorilor instanţei); să conţină menţiunea dacă inculpatul este
supus unei măsuri preventive; să arate înscrisurile pe care se întemeiază şi care se anexează la
cerere; să menţioneze dacă a mai fost formulată anterior o cerere de strămutare în aceeaşi
cauză; să fie făcută în scris, în afară de cazul în care partea interesată se află în stare de deţinere
ori nu poate să scrie, când ar putea fi făcută şi oral, consemnându-se, în acest caz, într-un
proces-verbal; să fie introdusă într-un termen in limine litis (oricând în timpul cât are loc
desfăşurarea judecării cauzei în faţa unei instanţe într-o anumită etapă, până la dezînvestirea ei
prin pronunţarea hotărârii judecătoreşti).
Cererea de strămutare se înaintează de îndată Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie sau curţii de apel competente împreună cu înscrisurile anexate [art. 72 alin. (5)
C. pr. pen.]. O asemenea obligaţie revine instanţei la care se depune cererea şi care este cea
de unde se solicită strămutarea.
În actuala reglementare, introducerea unei cereri de strămutare nu suspendă judecarea
cauzei [art. 72 alin. (8) C. pr. pen.]. După părerea noastră, textul legal trebuie interpretat în
sensul că suspendarea judecării cauzei nu este obligatorie şi nu operează de drept. În
consecinţă, credem că acesta nu înlătură posibilitatea titularilor cererii de strămutare de a
solicita şi de a obţine suspendarea judecării cauzei pe cale judiciară.

2.4. Procedura

Procedura de rezolvare a cererii de strămutare cuprinde următoarele etape:

– informarea. Art. 72 alin. (6) C. pr. pen. prevede posibilitatea Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie sau a curţii de apel ca, la primirea cererii de strămutare, să ceară informaţii de la
preşedintele instanţei de unde se solicită strămutarea sau de la preşedintele instanţei ierarhic
superioare celei la care se află cauza a cărei strămutare se cere. Când Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie este instanţa ierarhic superioară, informaţiile se cer preşedintelui curţii de apel la
care se află cauza a cărei strămutare se cere. Când curtea de apel competentă este instanţa
ierarhic superioară, informaţiile se cer preşedintelui tribunalului la care se află cauza a cărei
strămutare se cere. Informarea este necesară pentru asigurarea justei soluţionări a cererii de
strămutare. Ea priveşte toate împrejurările şi motivele ce stau la baza cererii. În reglementarea
actuală, procedura prealabilă de informare este facultativă, nu obligatorie.
– înştiinţarea. Potrivit art. 73 alin. (2) C. pr. pen., preşedintele instanţei ierarhic
superioare celei la care se află cauza care face obiectul strămutării este obligat să ia măsuri
pentru încunoştinţarea părţilor despre introducerea cererii de strămutare şi despre termenul
fixat pentru soluţionarea acesteia, cu precizarea că părţile pot trimite memorii şi se pot

65
prezenta la termenul fixat pentru rezolvarea cererii. Despre efectuarea procedurii preliminare
de înştiinţare a părţilor se face menţiune expresă în informaţiile trimise Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie sau curţii de apel, ataşându-se şi dovezile de comunicare respective [art. 73
alin. (3) C. pr. pen.]. În cazul în care inculpatul se află în stare de arest preventiv sau arest la
domiciliu, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau curtea de apel competentă poate dispune
aducerea acestuia la judecarea strămutării, dacă apreciază că prezenţa sa este necesară [art. 73
alin. (4) teza a II-a C. pr. pen.].
– examinarea. În absenţa unei reglementări speciale, considerăm că Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, examinează cererea de strămutare în completul obişnuit de
trei judecători, iar curtea de apel în completul prevăzut de lege pentru judecarea apelurilor,
care este alcătuit din trei judecători. Participarea procurorului este obligatorie. Examinarea
cererii de strămutare se face în şedinţă publică, în cel mult 30 de zile de la data înregistrării
cererii [art. 73 alin. (1) C. pr. pen.]. Neprezentarea părţilor nu împiedică soluţionarea cererii
[art. 73 alin. (4) teza I C. pr. pen.]. Părţile, înştiinţate despre termen, se pot înfăţişa la şedinţă.
În acest caz se ascultă şi concluziile lor. Potrivit art. 73 alin. (5) C. pr. pen., în cadrul
dezbaterilor judiciare care au loc într-o procedură publică, orală şi contradictorie, Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie sau curtea de apel competentă acordă cuvântul părţii care a formulat
cererea de strămutare, celorlalte părţi prezente, precum şi procurorului. Dacă procurorul a
formulat cererea, acestuia i se acordă primul cuvântul.

2.5. Soluţionarea cererii de strămutare

După examinare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau curtea de apel competentă poate
pronunţa două soluţii posibile: admiterea cererii; respingerea cererii. Considerăm că aceste
soluţii se dau cu arătarea motivelor, instanţa dispunând, prin sentinţă, admiterea sau
respingerea cererii [art. 74 alin. (1) C. pr. pen.]. Totodată, soluţionarea cererii de strămutare
se face printr-o sentinţă definitivă, nefiind supusă niciunei căi de atac. În acest sens, alin. (6)
al art. 74 C. pr. pen. prevede expres că „sentinţa (...) nu este supusă niciunei căi de atac”.
În cazul în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie găseşte cererea întemeiată, dispune
strămutarea judecării cauzei la o curte de apel învecinată curţii de la care se solicită
strămutarea, iar curtea de apel dispune strămutarea judecării cauzei la una dintre instanţele de
acelaşi grad cu instanţa de la care se solicită strămutarea din circumscripţia sa. Totodată,
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau curtea de apel competentă hotărăşte în ce măsură actele
îndeplinite în faţa instanţei de la care s-a strămutat cauza se menţin [art. 74 alin. (3) C. pr.
pen.]. Legea nu face nicio distincţie în legătură cu natura actelor care pot fi menţinute sau
desfiinţate.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau curtea de apel competentă are obligaţia de a înştiinţa
de îndată despre admiterea cererii atât instanţa de la care s-a strămutat cauza, cât şi instanţa la
care s-a strămutat cauza [art. 74 alin. (4) C. pr. pen.]. Prima instanţă va transmite dosarul
instanţei la care a fost strămutată cauza. În ipoteza în care instanţa a judecat cauza înainte de
soluţionarea cererii de strămutare, hotărârea pronunţată este desfiinţată prin efectul admiterii
cererii de strămutare [art. 74 alin. (5) C. pr. pen.].
Hotărârea de strămutare a cauzei îşi produce efectele până la soluţionarea definitivă a
pricinii. Această regulă determină următoarele consecinţe:
a) după strămutarea cauzei, contestaţiile şi celelalte căi de atac se judecă de instanţele
corespunzătoare din circumscripţia instanţei la care s-a strămutat cauza [art. 75
alin. (1) C. pr. pen.];
b) în cazul în care se dispune strămutarea judecării căii de atac a apelului, rejudecarea
cauzei, în caz de desfiinţare a sentinţei cu trimitere spre rejudecare, se va efectua de către

66
instanţa corespunzătoare în grad celei care a soluţionat fondul din circumscripţia celei la care
s-a strămutat cauza, indicată prin decizia de desfiinţare.
În cazul în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau curtea de apel competentă găseşte
cererea de strămutare neîntemeiată, va dispune respingerea ei. Considerăm că, în acest caz,
hotărârea trebuie motivată. Strămutarea cauzei poate fi cerută din nou, dacă se invocă
împrejurări necunoscute Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau curţii de apel competente la
soluţionarea cererii anterioare ori care s-au ivit după aceasta. Avem în vedere ipoteza în care
prima cerere de strămutare a fost respinsă. Aceasta nu înseamnă însă că, după admiterea unei
strămutări, nu s-ar putea cere strămutarea cauzei şi de la noua instanţă sesizată, dacă există
motive, deoarece, conform art. 72 alin. (7) C. pr. pen., interdicţia formulării unei noi cereri de
strămutare priveşte ipoteza în care se invocă aceleaşi motive.

2.6. Strămutarea procedurii de cameră preliminară

Potrivit art. 75 alin. (2) C. pr. pen., prevederile art. 71-74 C. pr. pen., privind strămutarea
judecării cauzei penale, analizate mai sus, se aplică în mod corespunzător şi în procedura de
cameră preliminară. Când strămutarea se dispune în cursul procedurii de cameră preliminară,
judecarea cauzei se efectuează de către instanţa la care s-a strămutat cauza, iar procurorul
căruia i-a fost restituit dosarul, dacă dispune din nou trimiterea în judecată, va sesiza tot
instanţa la care s-a strămutat cauza, cu excepţia situaţiei în care aceasta nu mai este
competentă [art. 75 alin. (3) C. pr. pen.].

3. Desemnarea altei instanţe pentru judecarea cauzei

În art. 76 alin. (1) C. pr. pen. se stabileşte că „procurorul care efectuează sau suprave-
ghează urmărirea penală poate cere Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să desemneze o altă
curte de apel decât cea căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă, care să
fie sesizată în cazul în care se va emite rechizitoriul”, iar în alin. (2) al aceluiaşi articol se
prevede că „procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală poate cere curţii
de apel competente să desemneze un alt tribunal sau, după caz, o altă judecătorie decât cea
căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă, care să fie sesizate în cazul în
care se va emite rechizitoriul”. Această regulă a fost „justificată” de nevoia de a se evita
sesizarea unei instanţe cu privire la care se va formula o cerere de strămutare, dându-se
posibilitatea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau curţii de apel competente să desemneze,
înainte de sesizarea instanţei în privinţa căreia se va constata că există motive de strămutare, o
altă instanţă egală în grad cu aceasta, în vederea judecării cauzei penale.
Alineatul (3) al art. 76 C. pr. pen. prevede expres că se aplică în mod corespunzător
dispoziţiile art. 71 C. pr. pen., adică dispoziţiile legale privind temeiul strămutării, ceea ce
califică din punct de vedere juridic solicitarea procurorului drept o cerere de strămutare,
înainte de sesizarea instanţei.
Sub aspect procedural, ea prezintă unele trăsături particulare în raport cu strămutarea
judecăţii: cererea se soluţionează în camera de consiliu; termenul de soluţionare este de 15
zile; Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau curtea de apel competentă dispune, prin încheiere
motivată, fie respingerea cererii, fie admiterea cererii şi desemnarea unei instanţe egale în
grad cu cea căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă, care să fie
sesizată în cazul în care se va emite rechizitoriul. În plus, se mai prevede că încheierea prin
care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau curtea de apel competentă soluţionează cererea nu
este supusă niciunei căi de atac, iar în cazul respingerii cererii de desemnare a altei instanţe
pentru judecarea cauzei formulate, în aceeaşi cauză nu mai poate fi formulată o nouă cerere
pentru aceleaşi motive.

67
 IV. ASISTENŢA JURIDICĂ
1. Noţiunea de asistenţă juridică
Asistenţa juridică este activitatea desfăşurată de un avocat ales sau numit din oficiu în
cadrul unui proces judiciar, în prezenţa persoanelor asistate, în vederea apărării drepturilor
şi intereselor lor legitime. Ea se deosebeşte de reprezentare, care are loc în absenţa celor
reprezentaţi.
După cum cei interesaţi îşi aleg sau nu un avocat, asistenţa juridică poate fi de două
feluri: asistenţă juridică facultativă, în toate cazurile, şi asistenţă juridică obligatorie, în
cazurile prevăzute de lege.

1.1. Asistenţa juridică facultativă

În art. 89 alin. (1) C. pr. pen. este consacrat dreptul suspectului sau inculpatului de a
beneficia de asistenţă juridică specializată în cadrul procesului penal. Se prevede expres că
suspectul sau inculpatul are dreptul să fie asistat de unul ori de mai mulţi avocaţi în tot cursul
urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară şi al judecăţii, iar organele judiciare
sunt obligate să îi aducă la cunoştinţă acest drept. Asistenţa juridică este asigurată atunci când
cel puţin unul dintre avocaţi este prezent.
Principiul liberei alegeri a avocatului de către persoana urmărită este clasic, fiind
recunoscut în toate sistemele juridice. El este garantat inclusiv prin inexistenţa unei limite în
ceea ce priveşte numărul avocaţilor aleşi. Acest drept este de natură constituţională [art. 24
alin. (2) din Constituţie].

1.2. Asistenţa juridică obligatorie

1.2.1. Asistenţa juridică obligatorie a suspectului sau inculpatului

Asistenţa juridică a suspectului sau a inculpatului este obligatorie în următoarele cazuri:

a) când suspectul sau inculpatul este minor, internat într-un centru de detenţie ori într-un
centru educativ;
b) când suspectul sau inculpatul este reţinut sau arestat, chiar în altă cauză;
c) când faţă de suspect sau inculpat a fost dispusă măsura de siguranţă a internării
medicale, chiar în altă cauză, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege;
d) în cazul în care organul judiciar apreciază că suspectul ori inculpatul nu şi-ar putea
face singur apărarea.
e) în cursul procedurii în camera preliminară şi în cursul judecăţii în cauzele în care
legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa
închisorii mai mare de 5 ani.
Prin Decizia nr. 21/2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea
unor chestiuni de drept în materie penală, a stabilit, în interpretarea
art. 90 lit. c) C. pr. pen., că, în cursul procedurii de cameră preliminară şi în cursul judecăţii în
cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau
pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, asistenţa juridică este obligatorie pentru inculpatul
persoană juridică, în raport cu dispoziţiile art. 187 C. pen.
La cazurile enumerate în art. 90 C. pr. pen. se adaugă şi alte cazuri, cum este cel prevăzut
în art. 480 alin. (2) teza finală C. pr. pen., care prevede în mod expres că, „la încheierea
acordului de recunoaştere a vinovăţiei, asistenţa juridică este obligatorie”.

68
 Alte cazuri de asistenţă juridică obligatorie a suspectului sau inculpatului sunt cele
prevăzute în art. 184 alin. (3), (10), (16), (21), (25) şi (26) C. pr. pen., în materia expertizei
medico-legale psihiatrice.
1.2.2. Asistenţa juridică obligatorie a persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii
responsabile civilmente

Referitor la asistenţa juridică obligatorie a persoanei vătămate şi a părţii civile, legea

reglementează un caz particular, care reprezintă un element de noutate, în raport cu vechiul
cod, şi anume când persoana vătămată sau partea civilă este o persoană lipsită de capacitate
de exerciţiu ori cu capacitate de exerciţiu restrânsă. În plus, legiuitorul a instituit prin Legea
217/2023 o serie de alte situații în care se impune asistența juridică a persoanei vătămate sau
a părții civile, stabilite prin raportare la natura infracțiunii. Astfel, articolul 93 alin. (4)
prevede că asistenţa juridică este obligatorie când persoana vătămată sau partea civilă este
o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu ori cu capacitate de exerciţiu restrânsă sau
când persoana vătămată sau partea civilă este victima uneia dintre infracţiunile prevăzute
de art. 197, 199, 209-2161, 218, 2181, 219, 2191, 221, 222 şi 223 din Codul penal.
La acesta se adaugă, în ultimul alineat al art. 93 C. pr. pen., şi cazul de asistenţă juridică
obligatorie comun tuturor părţilor şi subiecţilor procesuali principali, aplicabil nu numai
persoanei vătămate sau părţii civile, ci şi părţii responsabile civilmente, existent şi în
reglementarea anterioară, respectiv când organul judiciar apreciază că din anumite motive
acestea nu şi-ar putea face singure apărarea.
În afara cazurilor de asistenţă juridică obligatorie a persoanei vătămate şi a părţii civile
expuse mai sus, mai există şi alte cazuri prevăzute de lege. Astfel, un asemenea caz îl
reprezintă pluralitatea de persoane vătămate sau părţi civile, situaţie în care procurorul sau
instanţa poate desemna un avocat din oficiu în vederea reprezentării, conform art. 80 C. pr.
pen. Potrivit acestui text, care este aplicabil atât persoanelor vătămate care participă în această
calitate în procesul penal, cât şi celor care s-au constituit părţi civile, este obligatorie
desemnarea unui avocat din oficiu în situaţia în care în cauză există un număr mare de
persoane vătămate sau părţi civile care nu au interese contrare, dacă nu şi-au desemnat un
reprezentant comun. În acest caz, avocatul din oficiu va exercita toate drepturile recunoscute
de lege acestora.

2. Avocatul din oficiu

Avocatul din oficiu, care intervine în cazurile de asistenţă juridică obligatorie menţionate
mai sus, este reglementat într-un articol distinct. Prin aceasta s-a urmărit scoaterea în evidenţă
a importanţei prezenţei acestuia în procesul penal, ea fiind obligatorie în cazurile prevăzute de
lege, precum şi a caracterului său subsidiar, justificat de absenţa avocatului ales. Astfel, în
primul alineat al art. 91 C. pr. pen. se prevede că, în cazurile prevăzute în art. 90, dacă
suspectul sau inculpatul nu şi-a ales un avocat, organul judiciar ia măsuri pentru desemnarea
unui avocat din oficiu.
În această materie, alin. (2) al art. 91 C. pr. pen., ajustat prin Legea de punere în
aplicare a Codului, nr. 255/2013, introduce dreptul avocatului din oficiu, precum şi
obligaţia corelativă a organului judiciar de acordare a unui „termen rezonabil” şi a
înlesnirilor necesare pentru „pregătirea unei apărări efective”, dacă avocatul ales lipseşte
nejustificat, nu asigură substituirea sau refuză nejustificat să exercite apărarea, deşi a fost
asigurată exercitarea tuturor drepturilor procesuale, termen care, în faza de judecată, nu
poate fi mai mic de 3 zile.
Alineatul (3) al art. 91 C. pr. pen. prevede expres că avocatul din oficiu desemnat este
obligat să se prezinte ori de câte ori este solicitat de organul judiciar şi să asigure o apărare
concretă şi efectivă în cauză.

69
 De asemenea, art. 91 alin. (4) C. pr. pen. stabilește că delegaţia apărătorului din oficiu
încetează la prezentarea apărătorului ales.

3. Drepturile avocatului suspectului sau inculpatului

Art. 92 C. pr. pen. consacră expres drepturile avocatului suspectului sau inculpatului, care
reprezintă, în concepţia legiuitorului, dreptul comun în materie de drepturi, la care se face
trimitere în privinţa drepturilor avocatului celorlalte părţi şi subiecţi procesuali principali.
Pentru faza de urmărire penală, alin. (1) al art. 92 C. pr. pen. prevede că avocatul
suspectului sau inculpatului are dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală,
cu două excepţii: a) situaţia în care se utilizează metodele speciale de supraveghere ori
cercetare; b) situaţia în care se efectuează percheziţia corporală sau a vehiculelor în cazul
infracţiunilor flagrante.
Acest drept nu este însă garantat, ca în reglementarea anterioară, printr-o obligaţie
corelativă a organului de urmărire penală, ci exerciţiul său presupune să existe o solicitare
expresă din partea avocatului. Astfel, se prevede că avocatul suspectului sau inculpatului
poate solicita să fie încunoştinţat de data şi ora efectuării actului de urmărire penală ori a
audierii realizate de judecătorul de drepturi şi libertăţi.
Totodată, se mai prevede că lipsa avocatului nu împiedică efectuarea actului de urmărire
penală sau a audierii, dacă există dovada că acesta a fost încunoştinţat în condiţiile prevăzute
de lege. Pe aceeaşi linie, se mai prevede, într-un alineat distinct [alin. (4)], şi dreptul
avocatului suspectului sau inculpatului de a participa la audierea oricărei persoane de către
judecătorul de drepturi şi libertăţi (în cadrul procedurii audierii anticipate care este de compe-
tenţa acestuia, conform art. 308 C. pr. pen.), precum şi dreptul de a formula plângeri, cereri şi
memorii.
Cu referire expresă la percheziţia domiciliară, se prevede o derogare de la regula
încunoştinţării prealabile, arătându-se că, în cazul efectuării percheziţiei domiciliare,
încunoştinţarea se poate face şi după prezentarea organului de urmărire penală la domiciliul
persoanei ce urmează a fi percheziţionată [art. 92 alin. (5) C. pr. pen.].
În alin. (6) al art. 92 C. pr. pen. se mai prevede că, în cazul în care avocatul suspectului sau
al inculpatului este prezent la efectuarea unui act de urmărire penală, se face menţiune despre
aceasta şi despre eventualele obiecţiuni formulate, iar actul este semnat şi de avocat. Încălcarea
acestei prevederi poate atrage nulitatea actului efectuat, putându-se invoca de persoana
interesată în procedura de cameră preliminară.
În faza de cameră preliminară şi în faza de judecată, avocatul inculpatului are dreptul să
consulte actele dosarului, să îl asiste pe inculpat, să exercite drepturile procesuale ale
acestuia, să formuleze plângeri, cereri, memorii, excepţii şi obiecţiuni
[art. 92 alin. (7) C. pr. pen.]. Exerciţiul acestor drepturi nu mai este condiţionat de o solicitare,
ca în faza de urmărire penală, şi este garantat, în mod implicit, de obligaţia judecătorului de
cameră preliminară şi a instanţei de judecată de asigurare a unei apărări efective şi concrete.
În orice caz, reglementarea din art. 92 alin. (7) C. pr. pen. este generală şi ea se completează
cu dispoziţiile legale referitoare la procedura în cameră preliminară şi în faţa instanţei în
cursul judecăţii.
În alin. (8) al art. 92 C. pr. pen. se prevede cu titlu general, dreptul avocatului suspectului
sau inculpatului de a beneficia de timpul şi înlesnirile necesare pentru pregătirea şi realizarea
unei apărări efective, reluându-se practic prevederea generală din cuprinsul art. 10 alin. (2) C.
pr. pen., din materia principiului dreptului la apărare.

70
 4. Drepturile avocatului persoanei vătămate, părţii civile şi părţii
responsabile civilmente
În conformitate cu art. 93 alin. (1) C. pr. pen., practic toate drepturile reglementate în art.
92 C. pr. pen. pentru avocatul suspectului sau inculpatului sunt recunoscute şi avocatului
celorlalte părţi sau subiecţi procesuali principali.
Astfel, se prevede că, în cursul urmăririi penale, avocatul persoanei vătămate, al părţii
civile sau al părţii responsabile civilmente are dreptul să fie încunoştinţat în aceleaşi condiţii
cu avocatul suspectului şi inculpatului de data şi ora efectuării actului de urmărire penală ori a
audierii realizate de judecătorul de drepturi şi libertăţi, dreptul să asiste la efectuarea oricărui
act de urmărire penală în aceleaşi condiţii, dreptul de a consulta actele dosarului, de a formula
cereri şi a depune memorii. Totodată, se mai prevede că se aplică în mod corespunzător
dispoziţiile art. 89 alin. (1) C. pr. pen., potrivit cărora asistarea se poate realiza de unul ori de
mai mulţi avocaţi, iar asistenţa juridică este asigurată atunci când cel puţin unul dintre avocaţi
este prezent.
De asemenea, avocatul persoanei vătămate, al părţii civile şi al părţii responsabile
civilmente are dreptul prevăzut de art. 92 alin. (8) C. pr. pen., de a beneficia de timpul şi
înlesnirile necesare pentru pregătirea şi realizarea unei apărări efective [art. 93 alin. (2) C. pr.
pen.].
În cursul judecăţii, avocatul persoanei vătămate, al părţii civile şi al părţii responsabile
civilmente exercită drepturile persoanei asistate, cu excepţia celor pe care aceasta le exercită
personal, şi dreptul de a consulta actele dosarului [art. 93 alin. (3)
C. pr. pen.].

5. Consultarea dosarului
Consultarea dosarului, deşi este prevăzută în contextul reglementărilor privind avocatul,
are la bază un drept fundamental al oricărei persoane interesate care este parte sau subiect
procesual principal de a cunoaşte dosarul procesului sau al procedurii penale şi constă în
posibilitatea acesteia de a lua cunoştinţă de conţinutul dosarului personal, dar şi prin
intermediul avocatului său, în orice moment şi în fiecare fază procesuală. Astfel, se prevede
în alin. (1) al art. 94 C. pr. pen. că avocatul părţilor şi al subiecţilor procesuali principali are
dreptul de a solicita consultarea dosarului pe tot parcursul procesului penal. Se mai prevede,
de asemenea, cu titlu preliminar, că acest drept nu poate fi exercitat şi nici restrâns în mod
abuziv.
În ceea ce priveşte procedura de consultare a dosarului, legea este foarte precisă. Astfel,
se prevede în art. 94 alin. (2) C. pr. pen. că aceasta presupune trei componente, şi anume:
a) dreptul de a studia actele dosarului;
b) dreptul de a nota date sau informaţii din dosar;
c) dreptul de a obţine fotocopii pe cheltuiala clientului.
Fiind vorba de modalităţi alternative de consultare a dosarului, credem că alegerea uneia
sau a alteia dintre acestea este la discreţia persoanei interesate şi a avocatului său, aceasta
neputând fi cenzurată de organul judiciar.
Restricţionarea consultării dosarului de către procuror este permisă în cursul urmăririi
penale, motivat de interesul urmăririi penale. Ea este reglementată în art. 94 alin. (4) C. pr.
pen., care prevede că, „în cursul urmăririi penale, procurorul poate restricţiona motivat
consultarea dosarului, dacă prin aceasta s-ar putea aduce atingere bunei desfăşurări a
urmăririi penale. După punerea în mişcare a acţiunii penale, restricţionarea se poate dispune
pentru cel mult 10 zile”.

71
 De la posibilitatea restrângerii dreptului de consultare a dosarului în cursul urmăririi
penale sunt prevăzute două excepţii, când, potrivit legii, acest drept nu poate fi restricţionat în
niciun caz:
a) în toate cazurile, avocatului nu îi poate fi restricţionat dreptul de a consulta declaraţiile
părţii sau ale subiectului procesual principal pe care îl asistă ori îl reprezintă [art. 94 alin. (6)
C. pr. pen.];
b) în vederea pregătirii apărării, avocatul inculpatului are dreptul de a lua cunoştinţă de
întreg materialul dosarului de urmărire penală în procedurile desfăşurate în faţa judecătorului
de drepturi şi libertăţi privind măsurile privative sau restrictive de drepturi, la care avocatul
participă [art. 94 alin. (7) C. pr. pen.].

CHESTIONAR

1.Ce înțelegeți prin conflict pozitiv de competență?

2. Care sunt diferențele între chestiunile prealabile și chestiunile prejudiciale în procesul
penal?
3. Prezentați procedura de soluționare a cererii de recuzare a procurorului în cursul urmăririi
penale.
4. Analizați cazurile în care se poate dispune strămutarea cauzei.
5. Care sunt condițiile în care se poate proceda la consultarea dosarului în cursul urmăririi
penale?

72
 MODULUI III
Sumar:
I. Probele, mijloacele de probă şi procedeele probatorii
1. Noțiuni
2. Obiectul probei în procesul penal
3. Condiţiile probei
4. Clasificarea probelor
5. Sarcina probei
6. Administrarea şi obţinerea probelor
7. Excluderea probelor obţinute în mod nelegal
8. Aprecierea probelor
9. Mijloacele de probă şi procedeele probatorii
10. Declaraţiile persoanelor
10.1. Reguli generale în materia audierii persoanelor
10.2. Reguli privind ascultarea în cazuri speciale
10.3. Declaraţiile părţilor şi ale subiecţilor procesuali principali
10.4. Confruntarea – procedeu probator auxiliar
11. Înscrisurile
11.1. Categorii de înscrisuri
11.2. Procesul-verbal
12. Fotografiile
13. Mijloacele materiale de probă
14. Procedeele de descoperire şi de ridicare a înscrisurilor şi a mijloacelor materiale de
probă
14.1. Ridicarea de obiecte şi înscrisuri
14.2. Percheziţia
15. Cercetarea la faţa locului
15.1. Noțiune
15.2. Procedura de efectuare
16. Reconstituirea
16.1. Noţiune
16.2. Procedura de efectuare
17. Identificarea persoanelor şi a obiectelor
18. Constatarea de specialitate
18.1. Noțiune
18.2. Condiţiile de admisibilitate a unei constatări de specialitate
18.3. Procedura de efectuare a constatării de specialitate
19. Expertiza
19.1. Noţiune

73
 19.2. Aspecte procedurale
19.3. Raportul de expertiză
19.4. Audierea expertului
19.5. Suplimentul de expertiză
19.6. Efectuarea unei noi expertize
20. Metodele speciale de obţinere a probelor
20.1. Supravegherea tehnică
20.2. Metodele speciale de cercetare

Cuvinte cheie:
probă, mijloc de probă, procedeu probator, obiectul probei, sarcina probei, administrarea
probelor, aprecierea probelor, principiul loialității, excluderea probelor, probe derivate,
audiere, expertiză, percheziție, înscris, mijloc material de probă, supraveghere tehnică.

74
 I. PROBELE, MIJLOACELE DE PROBĂ
ŞI PROCEDEELE PROBATORII
1. Noțiuni
Potrivit legii, proba este orice element de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau
inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea
împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei şi care contribuie la aflarea
adevărului în procesul penal [art. 97 alin. (1) C. pr. pen.].
Mijlocul de probă este modalitatea prin care se constată orice element de fapt ce poate
servi ca probă în procesul penal. În doctrină, mai este definit ca fiind mijlocul de investigaţie
sau de descoperire a probei şi de administrare a dovezilor în procesul penal.
Mijlocul de probă nu trebuie confundat cu procedeul probatoriu, care nu este altceva
decât modalitatea legală de obţinere a mijlocului de probă, așa cum prevede art. 97 alin. (3)
C.pr.pen.

2. Obiectul probei în procesul penal

Obiectul probei (thema probandum) reprezintă ceea ce se dovedeşte în procesul penal,
respectiv orice faptă, împrejurare de fapt sau situaţie ce se dovedeşte într-o cauză penală în
vederea soluţionării ei. În mod raţional, proba are un dublu obiect: existenţa faptei şi
cunoaşterea personalităţii autorului său (trăsăturile de caracter şi antecedentele penale).
Potrivit art. 98 C. pr. pen., faptele şi împrejurările de fapt ce constituie îndeobşte obiect al
probei în procesul penal pot privi: existenţa infracţiunii; săvârşirea ei de către inculpat; faptele
privitoare la răspunderea civilă, atunci când există parte civilă; faptele şi împrejurările de fapt
de care depinde aplicarea legii; orice împrejurare necesară pentru justa soluţionare a cauzei.
2.1. Faptele şi împrejurările ce trebuie dovedite

Faptele şi împrejurările ce trebuie dovedite se pot referi la: a) fondul cauzei;

b) normala desfăşurare a procesului penal.
a) Cele care se referă la fondul cauzei sunt de două feluri:
– faptele principale (res probandae), care se identifică cu însuşi obiectul procesului
penal (săvârşirea cu vinovăţie de către suspect sau inculpat a faptei prevăzute de legea penală
pentru care este urmărit sau judecat);
– faptele probatorii (res probantes), care, deşi nu se cuprind în faptele principale, prin
existenţa sau inexistenţa lor, asigură stabilirea existenţei sau inexistenţei faptelor principale.
De pildă, în ipoteza în care nu se pot dovedi faptele principale (sustragerea unui anumit
bun, într-o anumită localitate şi la o anumită dată, dintr-o locuinţă, de către învinuit sau
inculpat), se pot dovedi faptele probatorii (lipsa acelui bun din locuinţă, prezenţa suspectului
sau inculpatului în locuinţă cu o anumită ocazie, vânzarea bunului de către suspect sau
inculpat etc.), din care se poate trage concluzia cu privire la existenţa faptelor principale (de
pildă, că suspectul sau inculpatul a vândut bunul lipsă din locuinţă, bun pe care l-a sustras
anterior cu ocazia prezenţei sale în locuinţă).
b) Cele care se referă la normala desfăşurare a procesului penal pot fi:
– împrejurările care atrag suspendarea procesului (când suspectul sau inculpatul suferă de
o „boală gravă”); împrejurările care justifică absenţa părţilor de la judecată ori neîndeplinirea
unei obligaţii instituite de lege (de pildă, pentru avocat, de asigurare a substituirii în caz de
absenţă la termenul fixat de organul judiciar sau, pentru suspect sau inculpat, de a
încunoştinţa în scris, în termen de 3 zile, organele judiciare despre orice schimbare a
locuinţei, pe parcursul procesului penal);

75
 – împrejurările care justifică efectuarea urmăririi penale fără audierea inculpatului
[lipseşte nejustificat, se sustrage de la urmărire sau este dispărut, conform art. 309
alin. (5) C. pr. pen.].
2.2. Faptele şi împrejurările care nu trebuie dovedite

Nu trebuie dovedite în procesul penal faptele şi împrejurările de fapt pe care legea le

consideră existente sau inexistente şi pentru care operează „dispensa de probă”, cum sunt:
– prezumţiile legale relative (iuris tantum). Recurgerea la prezumţiile de drept
generează dispensă de probă pentru fapta prezumată dacă se dovedeşte fapta de care depinde
prezumţia. De pildă, întrucât, potrivit art. 113 alin. (2) C. pen., minorul care are vârsta între
14 şi 16 ani răspunde penal numai dacă se dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ, dacă
se stabileşte prin probe că minorul are vârsta de 15 ani, lipsa de discernământ a acestuia nu
mai trebuie dovedită, fiind prezumată de lege;
– faptele evidente (cunoştinţe despre lumea înconjurătoare dobândite prin experienţa
vieţii). Evidenţa faptelor (evidentia facti) face proba inutilă. Dacă faptele sunt evidente, ele
vor trebui considerate ca stabilite, atrăgând inadmisibilitatea probei (de pildă, nu trebuie
dovedit că la ora 24,00 este întuneric);
– faptele notorii sau de notorietate publică (notorium non est probandum). Sunt fapte
notorii cele cunoscute de un cerc foarte larg de persoane. Această ipoteză este reglementată,
în mod expres, în art. 100 alin. (4) lit. c) printre cazurile în care organele judiciare pot
respinge o cerere privitoare la administrarea unor probe: „proba nu este necesară, întrucât
faptul este notoriu”;
– faptele necontestate (acele fapte a căror existenţă sau inexistenţă este acceptată de
părţi), în măsura în care nu influenţează răspunderea penală. Faptele necontestate care sunt
esenţiale însă în soluţionarea cauzei trebuie dovedite. Probele necontestate la care se referă
art. 374 alin. (7) C. pr. pen. nu intră în această categorie, deoarece provin din rândul probelor
administrate deja în cursul urmăririi penale.
2.3. Faptele care pot fi dovedite în procesul penal

497. În afara faptelor şi împrejurărilor de fapt ce trebuie dovedite (în mod obligatoriu)
într-un proces penal, mai există şi altele, care pot constitui obiect al probaţiunii
(în mod facultativ), contribuind la aflarea adevărului. Acestea sunt:
– faptele similare (fapte de aceeaşi natură comise anterior de către suspect sau inculpat).
Acestea nu se află în legătură de cauzalitate cu faptele principale. De pildă, modul de
comitere a infracţiunii (modus operandi), datorită repetării sale, poate conduce la
identificarea făptuitorului (în special în cazul infracţiunilor continuate sau de obicei);
– faptele auxiliare (acele fapte care ajută la aprecierea unor probe). Ele nu se referă la
dovedirea împrejurărilor unei cauze. Prin ele se poate dovedi însă inexactitatea unei probe (de
pildă, afirmaţia unei persoane cu privire la nesinceritatea unui martor);
– faptele negative determinate. În materie penală, proba unui fapt negativ determinat
(de pildă, absenţa suspectului sau inculpatului de la locul faptei în momentul comiterii ei)
reprezintă un tip particular de probă, care se poate realiza fie printr-un fapt negativ concret,
fie printr-un fapt pozitiv contrar. Neparticiparea suspectului sau inculpatului la comiterea unei
infracţiuni poate fi probată prin faptul negativ concret al neprezenţei acestuia la locul faptei în
momentul comiterii ei, precum şi prin faptul pozitiv contrar, şi anume că la data şi ora
săvârşirii faptei s-a aflat în altă parte. Acest din urmă fapt se numeşte alibi.

76
2.4.Faptele şi împrejurările de fapt care nu pot fi dovedite în procesul penal

Cazurile de inadmisibilitate a probei în procesul penal sunt următoarele:

– prezumţiile legale absolute. În cazul prezumţiilor legale absolute, nu este acceptată
proba contrară, fiind prezumţii iuris et de iure (irefragabile), a căror contestare este
inadmisibilă. Întrucât aceste prezumţii nu sunt susceptibile de a fi combătute în niciun mod,
putem considera că ele furnizează probe complete. De pildă, art. 113 alin. (1) C. pen. dispune
că minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal. Ca atare, lipsa
discernământului minorului în vârstă de până la 14 ani este prezumată în mod absolut, fără
posibilitatea de contradovedire;
– faptele şi împrejurările de fapt contrare concepţiei noastre despre lume (de pildă,
nu se poate admite dovada că moartea unei persoane a fost provocată de stafii, fantome sau
farmece);
– faptele nedefinite (negative sau pozitive nedeterminate). Aceste fapte nedeterminate
nu pot forma obiect al probei din cauza imposibilităţii dovedirii lor (factum negantis probatio
nulla est). De pildă, este imposibil de dovedit că o persoană nu a fost niciodată într-o anumită
localitate de pe teritoriul României.

3. Condiţiile probei
Codul de procedură penală actual reglementează condiţiile probei doar implicit şi într-o
formă negativă în cuprinsul art. 100 alin. (4) C. pr. pen. Potrivit acestui text, cererea privind
administrarea unei probe poate fi respinsă în situaţiile prevăzute în mod expres, după cum
urmează: a) proba nu este relevantă în raport cu obiectul probaţiunii din cauză; b) se
apreciază că pentru dovedirea elementului de fapt care constituie obiectul probei au fost
administrate suficiente mijloace de probă; c) proba nu este necesară, întrucât faptul este
notoriu; d) proba este imposibil de obţinut; e) cererea a fost formulată de o persoană
neîndreptăţită; f) administrarea probei este contrară legii. Cu toate acestea, pot fi trasate
condiţiile pozitive pe care trebuie să le îndeplinească o probă pentru a fi admisibilă.
Din cuprinsul acestor prevederi se deduce, în mod implicit, că, în procesul penal, proba
trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fie pertinentă sau relevantă; să fie utilă; să nu
fie interzisă de lege; să poată fi obţinută. Definirea acestor concepte a fost realizată de
doctrina de specialitate.
Prin pertinenţa sau relevanţa probei se înţelege legătura acesteia cu faptele ce trebuie
dovedite. De pildă, constituie o probă pertinentă sau relevantă cea care se referă la relaţiile
dintre autor şi victimă.
Prin utilitatea probei se înţelege cerinţa ca aceasta să fie necesară pentru soluţionarea
cauzei, în conformitate cu legea şi cu adevărul.
Legalitatea semnifică necesitatea ca administrarea probei să nu fie contrară legii.
Posibilitatea administrării probei presupune ca proba să existe şi să se poată recurge la
administrarea ei prin intermediul unor procedee probatorii şi a unor mijloace de probă.

4. Clasificarea probelor
În procesul penal, sunt cunoscute următoarele categorii de probe:
a) probe în acuzare şi probe în apărare.
Probele sunt în acuzare sau în apărare, în funcţie de caracterul sau natura lor.
b) probe imediate şi probe mediate.

77
 Probele sunt imediate sau mediate în funcţie de sursa lor originară. Astfel, împrejurările
de fapt ce au ajuns la cunoştinţa organelor judiciare dintr-un izvor direct se numesc probe
imediate sau primare, iar împrejurările de fapt ce provin dintr-o sursă mai îndepărtată,
derivată, se numesc probe mediate sau derivate. De pildă, conţinutul declaraţiei unui martor
ocular sau conţinutul unui înscris original este o probă imediată, iar conţinutul declaraţiei
unui martor ce relatează ce i-a povestit un martor ocular despre o anumită situaţie sau
împrejurare ori conţinutul unei copii după un înscris original este o probă mediată;
c) probe directe şi probe indirecte.
Probele sunt directe sau indirecte după legătura lor cu obiectul probei. Coexistenţa
acestora este semnalată în mod frecvent în practica judiciară. Astfel, probele directe sunt
acelea care stabilesc faptul principal (de pildă, relatările martorului ocular despre modul de
comitere a faptei, mărturia făptuitorului coroborată cu alte probe ori prinderea în flagrant
delict), iar probele indirecte sunt acelea care dovedesc faptele probatorii (de pildă, găsirea
unui obiect asupra unei persoane care nu poate justifica provenienţa lui sau prezenţa acesteia
în apropierea locului de unde a fost sustras obiectul respectiv, faptul existenţei unor relaţii
conflictuale anterioare între inculpat şi victimă, existenţa pe corpul inculpatului a unor urme
de violenţă pe care acesta nu le poate explica într-un mod credibil etc.).
d) probe numite şi probe nenumite.
În doctrina franceză se întâlneşte şi clasificarea probelor în probe numite şi probe
nenumite, inspirată de clasificarea contractelor din dreptul civil. Probele numite sunt
considerate cele care fie posedă un regim juridic definit de lege, fie sunt vizate de
jurisprudenţă şi sunt guvernate, cu acest titlu, de reguli particulare. La fel ca şi contractele
numite, probele numite se disting de celelalte prin existenţa unui regim juridic. Probele
nenumite sunt considerate cele supuse dreptului comun, adică principiilor generale care
guvernează dreptul la probă.

5. Sarcina probei
Sarcina probei (onus probandi) revine, în procesul penal, titularilor celor două categorii
de acţiuni care pot fi exercitate în procesul penal, menţionaţi în art. 99 alin. (1) C. pr. pen.
(actori incumbit probatio). Cel interesat (suspectul sau inculpatul) poate adopta atitudinea cea
mai pasivă, păstrându-şi tăcerea [art. 99 alin. (2) C. pr. pen., potrivit căruia „suspectul sau
inculpatul beneficiază de prezumţia de nevinovăţie, nefiind obligat să îşi dovedească
nevinovăţia, şi are dreptul de a nu contribui la propria acuzare”]. Această regulă reprezintă o
consecinţă a principiului prezumţiei de nevinovăţie.
Articolul 99 alin. (1) C. pr. pen. prevede, în mod expres, că în acţiunea penală sarcina
probei aparţine în principal procurorului, iar în acţiunea civilă, părţii civile ori, după caz,
procurorului care exercită acţiunea civilă în cazul în care persoana vătămată este lipsită de
capacitate de exerciţiu sau are capacitate de exerciţiu restrânsă.
Sarcina probei nu trebuie confundată cu propunerea de probe, care reprezintă un drept al
părţilor din proces. Astfel, art. 99 alin. (3) C. pr. pen. prevede că, în cursul procesului penal,
persoana vătămată, suspectul şi părţile au dreptul de a propune organelor judiciare
administrarea de probe.

6. Administrarea şi obţinerea probelor

Administrarea probelor este reglementată, în mod expres, în art. 100 C. pr. pen. actual.
Aceasta este o activitate complexă, care presupune un demers procesual realizat exclusiv pe
baza şi în formele prevăzute de lege de către organele judiciare, cu participarea activă a
părţilor şi subiecţilor procesuali principali, precum şi a avocaţilor acestora, în scopul

78
cunoaşterii împrejurărilor cauzei şi al soluţionării acesteia, constând în reunirea şi evaluarea
probelor obţinute cu respectarea dispoziţiilor legale.
Această activitate incumbă organelor de urmărire penală în faza preliminară a procesului
penal şi instanţei în cursul judecăţii. În cursul urmăririi penale, organul de urmărire penală
strânge şi administrează probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului sau
inculpatului. În cursul judecăţii, instanţa administrează probe, în mod prioritar, la iniţiativa
procurorului, a persoanei vătămate sau a părţilor, al căror rol iniţiator este crescând în
procesul penal, conducând, în mod natural, la constituirea unui dosar probatoriu, şi numai în
mod subsidiar din oficiu, atunci când consideră necesar pentru formarea convingerii instanţei
[art. 100 alin. (2) C. pr. pen.].
Administrarea probelor este guvernată de regulile generale şi speciale prevăzute în Codul
de procedură penală şi include recurgerea la procedeele probatorii şi la mijloacele de probă
prevăzute de lege.
Potrivit art. 100 alin. (3) C. pr. pen., cererea privitoare la administrarea unor probe
formulată în cursul urmăririi penale sau în cursul judecăţii se admite ori se respinge, motivat, de
către organele judiciare.
Administrarea probelor în procesul penal este guvernată de mai multe principii, după
cum urmează:
A.Principiul libertăţii.
În sistemul nostru, aceasta înseamnă că organele judiciare vor alege doar acele mijloace
prin care se pot administra cele mai sigure probe, având libertatea folosirii oricărui mijloc de
probă, dacă nu este interzis de lege [art. 97 alin. (2) lit. f) C. pr. pen.];
B. Principiul legalităţii;
C. Principiul respectării demnităţii umane;
În administrarea probelor, organelor judiciare le este interzis să aducă, în vreun fel,
atingere drepturilor şi intereselor părţilor Astfel, în timpul ascultării unei persoane, este
interzisă folosirea ameninţărilor, violenţelor şi promisiunilor pentru obţinerea de probe,
întrucât aceasta aduce atingere atât respectului demnităţii umane, cât şi integrităţii fizice a
celor cercetaţi sau ascultaţi şi prestigiului justiţiei, care este pătat prin folosirea acestor
procedee ilegale [art. 101 alin. (1) C. pr. pen.]. De aceea, în conformitate cu prevederile art.
101 alin. (2) C. pr. pen., în procesul penal nu sunt admise unele procedee speciale de
ascultare, cum sunt hipnotismul, narcoza sau detectorul de minciuni, întrucât acestea sunt de
natură să înfrângă rezistenţa conştientă a celui ascultat. Totodată, legea penală incriminează
cercetarea abuzivă şi tortura;
D. Principiul loialităţii
Reglementarea cuprinsă în art. 101 C. pr. pen. privind prohibirea formelor de
constrângere în administrarea probelor dă expresie şi unui alt principiu, şi anume aceluia al
loialităţii în administrarea probelor, prevăzut în mod expres în Codul de procedură penală
actual, în dispoziţii cu caracter general, având ca obiect interzicerea celui care administrează
proba să utilizeze procedee neloiale, vicleşuguri sau tertipuri.
Astfel, mai întâi, alin. (1) al art. 101 C. pr. pen. stabileşte că „este oprit a se întrebuinţa
violenţe, ameninţări ori alte mijloace de constrângere, precum şi promisiuni sau îndemnuri
în scopul de a se obţine probe”. Așa cum se observă, acest text întăreşte exigenţa loialităţii
probei cu interdicţia ilicităţii acesteia, deoarece, atunci când se constată inadmisibilitatea
probelor pe acest temei, se consideră că ele sunt contrare dreptului şi, ca atare, ilicite.
În continuare, alin. (2) al art. 101 C. pr. pen. conţine o altă componentă esenţială a princi-
piului loialităţii administrării probelor. Astfel, se prevede că nu pot fi folosite metode sau
tehnici de ascultare care afectează capacitatea persoanei de a-şi aminti şi de a relata în mod
conştient şi voluntar faptele care constituie obiectul probei. Interdicţia se aplică chiar dacă
persoana ascultată îşi dă consimţământul la utilizarea unei asemenea metode sau tehnici de

79
ascultare. După cum se poate observa din modul în care este formulată această interdicţie, ea
se referă la o categorie de procedee probatorii şi mijloace de probă care sunt interzise de lege.
În fine, în alin. (3) al art. 101, Codul nostru de procedură penală interzice în mod expres
provocarea infracţiunii, stabilind că „este interzis organelor judiciare penale sau altor
persoane care acţionează pentru acestea să provoace o persoană să săvârşească ori să
continue săvârşirea unei fapte penale, în scopul obţinerii unei probe”. Această normă dă
expresie unei atingeri grave aduse principiului loialităţii care violează în cel mai înalt grad
dreptul la un proces echitabil. În limitele definiţiei legale, provocarea este însă o chestiune de
fapt a cărei apreciere aparţine judecătorului sau instanţei în condiţiile legii.
E. Principiul respectării surselor în unele situaţii speciale

De pildă, chiar în absenţa unei prevederi exprese în Codul nostru de procedură penală,
considerăm că trebuie să se ţină seama de jurisprudenţa Curţii Europene, care consideră că
atât poliţia, cât şi justiţia trebuie să respecte secretul surselor jurnaliştilor.
F. Principiul respectării drepturilor apărării;
G. Principiul respectării intimităţii vieţii private.

7. Excluderea probelor obţinute în mod nelegal

Codul de procedură penală în vigoare reglementează o instituţie procesuală nouă,
împrumutată din sistemul procesual adversial, aplicabilă doar în materia probelor, dacă au
fost administrate cu încălcarea principiului legalităţii: excluderea probelor obţinute în mod
nelegal. Considerăm că în sfera de aplicare a sancţiunii excluderii intră nu numai probele
administrate cu încălcarea dispoziţiilor legale, ci şi cele obţinute cu încălcarea principiului
loialităţii administrării probelor. Ea trebuie să intervină însă ca un ultim remediu (ultima
ratio), întrucât, pe de o parte, probele administrate de organele judiciare se bucură, în general,
de prezumţia de legalitate, iar, pe de altă parte, excluderea lor ar putea periclita în unele
cazuri buna înfăptuire a justiţiei.
Art. 102 alin. (1) C. pr. pen. prevede că „probele obţinute prin tortură (...) nu pot fi
folosite în cadrul procesului penal”.
În principal însă excluderea probelor este condiționată de constatarea nelegalitatea
modului în care au fost administrate și obținute. Principala sancțiune în această privință este
nulitatea, care condiționează excluderea.
Astfel, potrivit alin. 2 al art. 102 C.pr.pen., probele obţinute în mod nelegal nu pot fi
folosite în procesul penal, iar potrivit alin. 3, nulitatea actului prin care s-a dispus sau
autorizat administrarea unei probe ori prin care aceasta a fost administrată determină
excluderea probei.
Trebuie precizat că alin. 3 al art. 102 a fost modificat, astfel încât trebuie să se procedeze
și la înlăturarea din dosarul cauzei a mijlocului de probă corespunzător probei excluse.
Modificarea a fost determinată de Decizia nr. 22/2018, prin care Curtea Constituţională a
stabilit că dispoziţiile art. 102 alin. (3) C. pr. pen. sunt constituţionale în măsura în care prin
sintagma „excluderea probei” din cuprinsul lor se înţelege şi eliminarea mijloacelor de probă
din dosarul cauzei.
În ceea ce privește excluderea probelor derivate, aceasta presupune îndeplinirea
cumulativă a două condiţii:
– probele derivate să rezulte în mod direct din probele obţinute în mod nelegal;
– probele în discuţie să nu poată fi obţinute într-un alt mod.

80
 8. Aprecierea probelor
Aprecierea probelor reprezintă, în general, operaţia finală a activităţii de administrare a
probelor şi determină măsura în care probele le formează organelor judiciare convingerea certă
că faptele şi împrejurările la care se referă au avut sau nu loc în realitate. Ea poate interveni
însă, în anumite limite, şi anterior administrării şi examinării probelor, când se pune problema
admisibilităţii şi a verificării fiabilităţii probei. Astfel, art. 100 alin. (3) C. pr. pen. prevede că
admiterea sau respingerea cererii de administrare a probelor se face motivat, iar art. 100 alin.
(4) C. pr. pen. prevede cazurile în care cererea de administrare a unor probe poate fi respinsă,
ceea ce însemnă că, pentru a se pronunţa cu privire la cererea de probe, organul judiciar i-a
conferit deja probei cerute o valoare (estimativă) înainte de a o administra, fie prin coroborarea
ei cu probele deja administrate, fie prin raportarea ei la cerinţele de relevanţă prevăzute de lege.
Statuând că probele nu au o valoare dinainte stabilită prin lege, art. 103 alin. (1) C. pr.
pen. consacră principiul liberei aprecieri a probelor, descătuşat de orice rămăşiţă a probelor
formale. În continuare, textul art. 103 alin. (1) mai prevede în partea a doua că aprecierea
fiecărei probe se face de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată în urma
evaluării tuturor probelor administrate în cauză, iar art. 103 alin. (2)
teza I prevede că în luarea deciziei asupra existenţei infracţiunii şi a vinovăţiei inculpatului
instanţa hotărăşte motivat, cu trimitere la toate probele evaluate.
În art. 103 alin. (2) teza a II-a C. pr. pen. este prevăzut standardul de probă „dincolo de
orice îndoială rezonabilă”. El a fost preluat din common law şi a fost impus pentru a se putea
dispune condamnarea, fiind extins de art. 396 alin. (3) şi (4) C. pr. pen. şi cu privire la
soluţiile de renunţare la aplicarea pedepsei şi amânare a aplicării pedepsei, datorită
similitudinii condiţiilor prevăzute de lege pentru adoptarea acestora. Acest standard reflectă
opţiunea legiuitorului de evitare a condamnării unei persoane nevinovate.
Standardul probei „dincolo de orice îndoială rezonabilă” (proof beyond a reasonable
doubt) pretinde ca, pentru o soluţie de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei ori de
amânare a aplicării pedepsei, probele obţinute să creeze judecătorului o convingere care, deşi
admite existenţa unui dubiu, o face doar în măsura în care acesta este menţinut în limite
rezonabile. În consecinţă, în ipoteza în care dubiul depăşeşte aceste limite, nu se poate
dispune o soluţie de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a
aplicării pedepsei, după caz, vinovăţia nefiind compatibilă cu probabilitatea.
În fine, în cuprinsul art. 103 alin. (3) C. pr. pen. se mai prevede că hotărârea de condam-
nare, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei nu se poate
întemeia în măsură determinantă pe declaraţiile investigatorului, ale colaboratorilor ori ale
martorilor protejaţi.

81
 9. Mijloacele de probă şi procedeele probatorii
Mijloacele de probă admise de lege sunt prevăzute în lista cuprinsă în art. 97 alin. (2) C.
pr. pen. Acestea sunt următoarele: declaraţiile suspectului sau ale inculpatului; declaraţiile
persoanei vătămate; declaraţiile părţii civile; declaraţiile părţii responsabile civilmente;
declaraţiile martorilor; înscrisurile; rapoartele de expertiză sau de constatare;
procesele-verbale; fotografiile; mijloacele materiale de probă; orice alt mijloc de probă care
nu este interzis de lege. Enumerarea mijloacelor de probă din art. 97 C. pr. pen. are un
caracter enunţiativ.

10. Declaraţiile persoanelor

10.1. Reguli generale în materia audierii persoanelor

În ceea ce privește categoriile de persoane care pot fi audiate în cursul procesului penal,
art. 104 C. pr. pen. prevede că „în cursul procesului penal, în condiţiile prevăzute de lege, pot
fi audiate următoarele persoane: suspectul, inculpatul, persoana vătămată, partea civilă,
partea responsabilă civilmente, martorii şi experţii”.
Potrivit art. 105 alin. (1) C. pr. pen., atunci când persoana care urmează să fie audiată nu
cunoaşte limba română, respectiv nu înţelege, nu vorbeşte ori nu se poate exprima bine în
această limbă, iar organul de urmărire penală sau instanţa de judecată nu are posibilitatea de a
se înţelege cu aceasta, îi asigură folosirea unui interpret.
Întrucât audierea prin interpret are la bază un drept procesual al oricărei persoane care este
audiată, indiferent de calitatea acesteia, art. 105 alin. (2) C. pr. pen. conţine o derogare de la
principiul folosirii unui interpret autorizat. Astfel, se prevede că, în mod excepţional, dacă nu se
poate asigura un interpret autorizat, audierea poate avea loc în prezenţa oricărei persoane care
poate comunica cu cel audiat, organul judiciar având însă obligaţia de a relua audierea prin
interpret autorizat imediat ce aceasta este posibilă. Aceeaşi soluţie este prevăzută şi pentru
situaţia în care se impune luarea urgentă a unei măsuri procesuale.
Dacă persoana audiată este surdă, mută sau surdomută, se prevede că audierea se face cu
participarea unei persoane autorizate, care are capacitatea de a comunica prin limbajul
special. În această situaţie comunicarea se poate face şi în scris. În cazuri excepţionale, dacă
nu este prezentă o persoană autorizată care poate comunica prin limbajul special, iar
comunicarea nu se poate realiza în scris, audierea acestei categorii de persoane se va face cu
ajutorul oricărei persoane care are aptitudini de comunicare. Organul judiciar are însă
obligaţia de a relua audierea prin interpret autorizat imediat ce aceasta este posibilă [art. 105
alin. (3), (4) C. pr. pen.].
10.2. Reguli privind ascultarea în cazuri speciale

Aceste reguli sunt aplicabile atât procedurilor de audiere, cât şi celor de ascultare a
persoanei, după distincţia făcută mai sus. Ele sunt de două feluri: reguli privind întreruperea
audierii; reguli privind audierea persoanei aflate în detenţie.
Art. 106 alin. (1) C. pr. pen. prevede două cauze de întrerupere a audierii unei persoane,
stabilind că, dacă, în timpul audierii unei persoane, aceasta prezintă semne vizibile de
oboseală excesivă sau simptomele unei boli care îi afectează capacitatea fizică ori psihică de a
participa la ascultare, organul judiciar dispune întreruperea ascultării şi, dacă este cazul, ia
măsuri pentru ca persoana să fie consultată de un medic.
Potrivit art. 106 alin. (2) C. pr. pen., persoana aflată în detenţie poate fi audiată la locul de
deţinere prin videoconferinţă şi dacă organul judiciar apreciază că aceasta nu aduce atingere
bunei desfăşurări a procesului ori drepturilor şi intereselor părţilor. În acest caz, dacă

82
persoana audiată se află în vreuna dintre situaţiile prevăzute de art. 90 C. pr. pen. (privind
asistenţa juridică obligatorie), ascultarea nu poate avea loc decât în prezenţa avocatului la
locul de deţinere [art. 106 alin. (3) C. pr. pen.].
10.3. Declaraţiile părţilor şi ale subiecţilor procesuali principali

10.3.1. Declaraţia suspectului sau inculpatului

Potrivit art. 97 alin. (2) lit. a) C. pr. pen., declaraţia suspectului sau inculpatului constituie
mijloc de probă în procesul penal şi poate servi la aflarea adevărului dacă este făcută „în
procesul penal”.

Procedura audierii suspectului sau inculpatului

Procedura audierii are la bază două categorii de reguli, şi anume: reguli generale, ce se
aplică în toate situaţiile în care este audiat suspectul sau inculpatul, indiferent de faza
procesuală; reguli speciale, ce se aplică pentru audierea suspectului sau inculpatului, fie în
faza de urmărire penală, fie în faza de judecată.

Reguli generale
Audierea suspectului sau inculpatului este guvernată de următoarele reguli generale:
– se desfăşoară, în principiu, la sediul organului judiciar. În mod excepţional, în cazul în
care suspectul sau inculpatul se află în imposibilitatea de a se prezenta pentru a fi audiat,
organul de urmărire penală sau instanţa de judecată procedează la audierea sa la locul unde se
află, cu excepţia cazurilor în care legea prevede altfel;
– fiecare suspect sau inculpat este ascultat separat;
– se realizează în mai mulţi timpi, presupunând parcurgerea unor etape, după cum
rezultă din modul de reglementare a procedurii.

Etapele audierii
A) Verificarea identităţii suspectului sau inculpatului
Prima etapă constă în cunoaşterea datelor personale de identitate, de stare civilă, stare
materială, adresă, situaţie militară, studii, profesie, antecedente penale şi a altor date pentru
stabilirea situaţiei personale a suspectului sau inculpatului [art. 107 alin. (1) C. pr. pen.].
Astfel, înainte de a fi audiat, suspectul sau inculpatul este întrebat cu privire la nume,
prenume, poreclă, data şi locul naşterii, codul numeric personal, numele şi prenumele
părinţilor, cetăţenia, starea civilă, situaţia militară, studiile, profesia ori ocupaţia, locul de
muncă, domiciliul şi adresa unde locuieşte efectiv şi adresa la care doreşte să îi fie
comunicate actele de procedură, antecedentele penale sau dacă împotriva sa se desfăşoară un
alt proces penal, dacă solicită un interpret în cazul în care nu vorbeşte sau nu înţelege limba
română ori nu se poate exprima, precum şi cu privire la orice alte date pentru stabilirea
situaţiei sale personale.
Aceste întrebări se adresează la începutul primei audieri. Ele se repetă la audierile
ulterioare doar atunci când organul judiciar consideră necesar.

B) Comunicarea calităţii procesuale şi a drepturilor şi obligaţiilor

A doua etapă presupune aducerea la cunoştinţa suspectului sau inculpatului a calităţii în
care este audiat, a faptei prevăzute de legea penală ce formează obiectul învinuirii şi a
încadrării juridice a acesteia.

83
 Textul alin. (2) al art. 108 C. pr. pen. prevede că „suspectului sau inculpatului i se aduc la
cunoştinţă drepturile prevăzute la art. 83, precum şi următoarele obligaţii: a) obligaţia de a se
prezenta la chemările organelor judiciare, atrăgându-i-se atenţia că, în cazul neîndeplinirii
acestei obligaţii, se poate emite mandat de aducere împotriva sa, iar în cazul sustragerii,
judecătorul poate dispune arestarea sa preventivă; b) obligaţia de a comunica în scris, în
termen de 3 zile, orice schimbare a adresei, atrăgându-i-se atenţia că, în cazul neîndeplinirii
acestei obligaţii, citaţiile şi orice alte acte comunicate la prima adresă rămân valabile şi se
consideră că le-a luat la cunoştinţă”.
Totodată, alin. (3) al art. 108 C. pr. pen. mai prevede că, în cursul urmăririi penale,
înainte de prima audiere a suspectului sau inculpatului, i se aduc la cunoştinţă drepturile şi
obligaţiile menţionate mai sus. Aceste drepturi şi obligaţii i se comunică şi în scris, sub
semnătură, iar în cazul în care nu poate ori refuză să semneze, se va încheia un proces-verbal.
În fine, potrivit art. 108 alin. (4) C. pr. pen., organul judiciar trebuie să aducă la
cunoştinţa inculpatului posibilitatea încheierii, în cursul urmăririi penale, a unui acord, ca
urmare a recunoaşterii vinovăţiei, iar în cursul judecăţii, posibilitatea de a beneficia de
reducerea pedepsei prevăzute de lege, ca urmare a recunoaşterii învinuirii.

C) Expunerea liberă a faptei și interogarea suspectului sau inculpatului

A treia etapă constă, mai întâi, în permisiunea suspectului sau inculpatului de a declara
tot ce doreşte în cauză şi, apoi, în supunerea acestuia unui interogatoriu.
Astfel, în conformitate cu prevederile art. 109 alin. (1) C. pr. pen., după parcurgerea
etapelor precedente privind stabilirea datelor de identitate şi comunicarea drepturilor şi
obligaţiilor procesuale, suspectul sau inculpatul este lăsat să declare tot ceea ce doreşte
referitor la fapta prevăzută de legea penală care i-a fost comunicată, după care i se pot pune
întrebări.
Punerea de întrebări de către organul judiciar se realizează ulterior relatării libere, în
continuarea declaraţiei, cu scopul de a completa şi preciza relatarea făcută ori pentru
verificarea exactităţii celor relatate.

Drepturile suspectului sau inculpatului pe perioada audierii

Suspectul sau inculpatul ar putea refuza să răspundă la orice întrebare, dar nu credem că
ar putea s-o facă fără să-şi asume riscul decredibilizării. Această regulă este o consecinţă a
recunoaşterii în favoarea suspectului sau inculpatului a unui drept la tăcere suplu, care se
adaptează elementelor ce se pot ivi pe parcursul procedurii. În acest fel, în art. 109 alin. (3) C.
pr. pen. se prevede că, în cursul audierii, suspectul sau inculpatul îşi poate exercita dreptul la
tăcere cu privire la oricare dintre faptele ori împrejurările despre care este întrebat. Aceasta
înseamnă că poate alege să răspundă la unele întrebări, iar la altele dimpotrivă, exercitându-şi
dreptul la tăcere.
Mai mult, art. 109 alin. (2) C. pr. pen. prevede că „suspectul sau inculpatul are dreptul să
se consulte cu avocatul atât înainte, cât şi în cursul audierii”.

Reguli speciale
Audierea suspectului sau inculpatului, în funcţie de faza procesuală în care intervine, este
guvernată de unele reguli speciale.
În faza de urmărire penală, suspectul sau inculpatul este audiat numai de către organul
de cercetare penală sau procuror, în lipsa celorlalţi suspecţi sau inculpaţi în cauză ori a
vreunei alte persoane. De asemenea, numai organul de cercetare penală sau procurorul poate
pune întrebări.

84
 Dimpotrivă, în faza de judecată, instanţa judecătorească îi audiază pe inculpaţi, de regulă,
în prezenţa tuturor. Numai în mod excepţional îl audiază pe fiecare separat. Totodată,
întrebările se pun inculpatului nu prin intermediul preşedintelui completului de judecată, ca în
reglementarea tradiţională de tip inchizitorial, ci după modelul adversial, în mod direct,
nemijlocit.

Consemnarea declaraţiilor
În conformitate cu prevederile art. 110 alin. (1) C. pr. pen., pentru a fi utilizate în procesul
penal, declaraţiile suspectului sau inculpatului se consemnează în scris, complet şi exact. În
declaraţie se consemnează şi întrebările adresate pe parcursul audierii, menţionându-se cine le-a
formulat. În fiecare declaraţie se vor consemna, totodată, ora începerii şi ora încheierii audierii
suspectului sau inculpatului. După consemnare, declaraţia se citeşte suspectului sau inculpatului
sau, dacă acesta cere, i se dă să o citească, pentru ca suspectul sau inculpatul să poată verifica
dacă declaraţia dată de el a fost consemnată corect în declaraţia scrisă. Dacă este de acord cu
conţinutul ei, o semnează.
În ipoteza în care suspectul sau inculpatul nu poate sau refuză să semneze declaraţia, se
face menţiune despre aceasta în declaraţia scrisă [art. 110 alin. (3) C. pr. pen.].
În situaţia în care revine asupra unora dintre relatările făcute sau doreşte să facă completări,
rectificări sau precizări, acestea se consemnează şi se semnează ca şi declaraţia scrisă,
respectiv sunt indicate în finalul declaraţiei, fiind urmate de semnătura suspectului sau
inculpatului [art. 110 alin. (2) C. pr. pen.].
Consemnarea în scris se face în cursul urmăririi penale de către organul de urmărire
penală care îl audiază pe suspect sau inculpat, iar în faza de judecată de către grefier, direct
sau după dictarea preşedintelui completului de judecată.
Potrivit art. 110 alin. (4) C. pr. pen., pentru a fi valabilă, declaraţia scrisă este semnată,
alături de suspect sau inculpat, şi de organul de urmărire penală care a procedat la audierea
suspectului sau inculpatului, de judecătorul de drepturi şi libertăţi ori de preşedintele
completului de judecată şi de grefier, de avocatul suspectului sau inculpatului, al persoanei
vătămate, părţii civile sau părţii responsabile civilmente, dacă aceştia au fost prezenţi, precum
şi de interpret, când declaraţia a fost luată prin interpret.
În cursul urmăririi penale, declaraţiile suspectului sau inculpatului se înregistrează cu
mijloace tehnice audio sau video, cu condiţia ca cel în cauză să fie avertizat că se face
înregistrarea şi să fie asigurată respectarea regulilor privind corectitudinea şi exactitatea
înregistrării.
Atunci când înregistrarea nu este posibilă, acest lucru se consemnează în declaraţia
suspectului sau inculpatului, cu indicarea concretă a motivului pentru care înregistrarea nu a
fost posibilă.
Pentru faza de judecată, caracterul obligatoriu al înregistrării declaraţiilor inculpatului
rezultă din dispoziţia de principiu cuprinsă în art. 369 alin. (1) C. pr. pen., potrivit căreia
„desfăşurarea şedinţei de judecată se înregistrează cu mijloace tehnice audio”. Totodată, art.
382 C. pr. pen. prevede că declaraţiile inculpatului, inclusiv întrebările adresate pe parcursul
audierii, se consemnează întocmai, în condiţiile art. 110 alin. (1)-(4) C. pr. pen., după
procedura prevăzută de lege, întrebările respinse urmând a fi consemnate în încheierea de
şedinţă.
Menţionarea orei la care a început şi a orei la care s-a sfârşit audierea este esenţială din
perspectiva garantării dreptului la un proces echitabil, deoarece, în felul acesta, se pot verifica
modul în care a fost realizată audierea (pe timp de noapte sau de zi), precum şi durata
acesteia.

85
10.3.2. Declaraţiile persoanei vătămate, ale părţii civile şi ale părţii responsabile
civilmente

Din conţinutul prevederilor legale rezultă că audierea persoanei vătămate, a părţii civile şi
a părţii responsabile civilmente, atât în faza de urmărire penală, cât şi în faza de judecată, este
o obligaţie a organului judiciar, în cadrul activităţii de strângere a probelor necesare pentru
soluţionarea cauzei penale.
Înainte de audiere, persoanei vătămate i se pune în vedere că poate participa în proces ca
parte civilă, dacă a suferit o pagubă şi se constituie parte civilă. Persoana vătămată poate
declara că nu doreşte să participe în proces. În acest caz, va putea fi audiată ca martor [art. 81
alin. (2) C. pr. pen.].

Procedura de obţinere a declaraţiilor

Declaraţiile persoanei vătămate, ale părţii civile şi ale părţii responsabile civilmente pot fi
obţinute prin audiere. Audierea persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile
civilmente se face după regulile care guvernează procedura audierii suspectului sau
inculpatului, care se aplică în mod corespunzător [art. 111 alin. (3) C. pr. pen.].
În prima etapă, se iau datele cu privire la identitate, starea civilă şi materială, precum şi
alte date personale, conform art. 111 alin. (1) C. pr. pen., potrivit căruia, la începutul primei
audieri, organul judiciar adresează persoanei vătămate întrebările prevăzute în
art. 107 C. pr. pen., care se aplică în mod corespunzător.
În a doua etapă, persoanei vătămate i se aduc la cunoştinţă drepturile şi obligaţiile
prevăzute de art. 111 alin. (2) C. pr. pen.: a) dreptul de a fi asistată de un avocat, iar în
cazurile de asistenţă juridică obligatorie, dreptul de a i se desemna un avocat din oficiu; b)
dreptul de a apela la un mediator, în cazurile prevăzute de lege; c) dreptul de a propune
administrarea de probe, de a ridica excepţii şi de a pune concluzii, în condiţiile prevăzute de
lege; d) dreptul de a fi încunoştinţată cu privire la desfăşurarea procedurii, dreptul de a
formula plângere prealabilă, precum şi dreptul de a se constitui parte civilă; e) obligaţia de a
se prezenta la chemările organelor judiciare; f) obligaţia de a comunica orice schimbare de
adresă. Părţii civile şi părţii responsabile civilmente li se aduc la cunoştinţă drepturile şi
obligaţiile prevăzute de art. 112 alin. (2) C. pr. pen.: a) dreptul de a fi asistate de avocat; b)
dreptul de a apela la un mediator, în cazurile permise de lege; c) dreptul de a propune
administrarea de probe, de a ridica excepţii şi de a pune concluzii în legătură cu soluţionarea
laturii civile a cauzei, în condiţiile prevăzute de lege.
În a treia etapă sunt cuprinse relatările pe care le face persoana vătămată, partea civilă sau
partea responsabilă civilmente cu privire la fapta săvârşită şi împrejurările în care a avut loc,
respectiv cu privire la prejudiciul produs, întinderea sa şi modalităţile de reparare. După
terminarea relatării libere, persoanei vătămate, părţii civile sau părţii responsabile civilmente i
se pot pune întrebări.
Potrivit art. 111 alin. (5) C. pr. pen., persoanei vătămate i se aduce la cunoştinţă cu ocazia
primei audieri faptul că, în cazul în care inculpatul va fi privat de libertate, respectiv
condamnat la o pedeapsă privativă de libertate, poate să fie informată cu privire la punerea în
libertate în orice mod sau evadarea acestuia.
În cursul urmăririi penale, audierea persoanei vătămate sau a părţii civile şi a părţii
responsabile civilmente se înregistrează prin mijloace tehnice audio sau audiovideo, atunci
când organul de urmărire penală consideră necesar sau atunci când persoana vătămată, partea
civilă sau partea responsabilă civilmente a solicitat aceasta în mod expres, iar înregistrarea
este posibilă [art. 111 alin. (4) şi art. 112 alin. (1) C. pr. pen.].
În cuprinsul art. 111 alin. (7)-(10) C. pr. pen. sunt inserate mai multe reguli derogatorii de
audiere a persoanei vătămate.

86
 Modalităţi speciale de audiere a persoanei vătămate şi a părţii civile care
beneficiază de protecţie
În art. 113 C. pr. pen. sunt reglementate modalităţi speciale de audiere a persoanei
vătămate şi a părţii civile, după modelul regulilor speciale privind ascultarea martorilor
anonimi.
În alineatul (1) al art. 113 C. proc. pen. au fost introduse prin Legea 217/2023 unele
completări privind situațiile în care persoana vătămată sau partea civilă poate să beneficieze
de măsurile specifice protecției martorilor amenințați.Astfel, se prevede că, în cazul în care
sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege referitoare la statutul de martor ameninţat sau
vulnerabil ori pentru protecţia vieţii private sau a demnităţii, sau în cazul în care eliberarea
sau evadarea autorului infracţiunii poate pune în pericol viaţa privată sau demnitatea
persoanei vătămate, a părţii civile ori a martorului ameninţat sau vulnerabil sau poate cauza
acestora un prejudiciu, indiferent de natura şi întinderea acestuia, organul de urmărire
penală dispune faţă de persoana vătămată ori faţă de partea civilă dispoziţiile prevăzute la
art. 126 şi 127, care se aplică în mod corespunzător. [art. 113 alin. (1) C. pr. pen.].
În alin. (2) al art. 113 C. pr. pen. este reglementată prezumţia de vulnerabilitate în care se
află anumite categorii de victime, stabilindu-se că sunt prezumate vulnerabile: victimele
copii, victimele care sunt în relaţie de dependenţă faţă de autorul infracţiunii, victimele
terorismului, ale criminalităţii organizate, ale traficului de persoane, ale violenţei în cadrul
relaţiilor apropiate, ale violenţei sexuale sau ale exploatării, victimele infracţiunilor săvârşite
din ură şi victimele afectate de o infracţiune din cauza prejudecăţilor sau din motive de
discriminare care ar putea avea legătură în special cu caracteristicile lor personale, victimele
cu dizabilităţi, precum şi victimele care au suferit un prejudiciu considerabil ca urmare a
gravităţii infracţiunii.
Dacă persoana vătămată sau partea civilă se află în vreuna dintre situaţiile de vulnera-
bilitate prezumate de lege, organul de urmărire penală îi aduce la cunoştinţă măsurile de
protecţie care pot fi luate, conţinutul lor şi posibilitatea de a renunţa la acestea. Renunţarea
persoanei vătămate sau a părţii civile la luarea măsurilor de protecţie se consemnează în scris
şi se semnează de către aceasta, în prezenţa reprezentantului legal, dacă este cazul [art. 113
alin. (3) C. pr. pen.].
Legea mai stabileşte trei reguli particulare aplicabile numai persoanei vătămate sau părţii
civile care beneficiază de protecţie, şi anume:
– reaudierea persoanei vătămate se face numai dacă acest lucru este strict necesar pentru
desfăşurarea procesului penal [art. 113 alin. (4) C. pr. pen.];
– la audiere, persoana vătămată poate fi însoţită, la cererea sa, de către reprezentantul său
legal şi de către o altă persoană desemnată de către persoana vătămată, cu excepţia cazului în
care organul judiciar decide motivat în sens contrar [art. 113 alin. (5) C. pr. pen.];
– ori de câte ori organul judiciar nu poate stabili vârsta persoanei vătămate şi există
motive pentru a se considera că aceasta este minor, persoana vătămată va fi prezumată a fi
minor [art. 113 alin. (6) C. pr. pen.].
În plus, art. 111 alin. (6) C. pr. pen., modificat prin Legea 217/2023, prevede şi alte reguli,
care decurg din aplicarea unor măsuri de protecţie. Spre deosebire de forma anterioară, în
care se preciza că „organul judiciar poate să dispună una sau mai multe dintre măsuri”
observăm că legiuitorul nu mai lasă organului judiciar posibilitatea de a aprecia liber cu
privire la dispunerea uneia sau a mai multor măsuri în privința persoanei vătămate cu nevoi
specifice de protecție. Astfel, se statuează că, în cazul persoanelor vătămate pentru care a fost
stabilită în condiţiile legii existenţa unor nevoi specifice de protecţie, organul judiciar dispune
una sau mai multe dintre următoarele măsuri, fără a aduce atingere bunei desfăşurări a
procesului ori drepturilor şi intereselor părţilor: a) audierea acestora în incinte concepute sau

87
adaptate acestui scop; b) audierea acestora prin intermediul sau în prezenţa unui psiholog sau
a altui specialist în consilierea victimelor; c) atât audierea acestora, cât şi eventuala lor
reaudiere se realizează de aceeaşi persoană, dacă acest lucru este posibil şi dacă organul
judiciar apreciază că aceasta nu aduce atingere bunei desfăşurări a procesului ori drepturilor
şi intereselor părţilor; d) audierea acestora prin videoconferinţă sau alte mijloace tehnice de
comunicare la locul unde beneficiază de măsura de protecţie a cazării temporare.

10.3.3. Declaraţiile martorilor

Martorul este persoana care deţine cunoştinţe despre vreo faptă sau împrejurare de fapt
ce constituie probă şi care este chemată de către un organ judiciar pentru a fi audiată în
procesul penal cu privire la cunoştinţele sale [art. 114 alin. (1) C. pr. pen.].

Capacitatea juridică testimonială

În conformitate cu principiul libertăţii probelor în procesul penal, poate avea calitatea de
martor, în principiu, orice persoană fizică.
Cu toate acestea, nu va putea fi audiată în calitate de martor persoana aflată în una din
următoarele situaţii:
a) persoana care are calitatea de parte în proces sau de subiect procesual principal;
b) de asemenea, aceeaşi persoană nu poate fi simultan, în acelaşi proces, apărător ori
reprezentant şi martor. Potrivit art. 114 alin. (3) C. pr. pen., calitatea de martor are întâietate
faţă de calitatea de avocat ori de reprezentant al uneia dintre părţi sau al unui subiect
procesual principal, cu privire la faptele şi împrejurările pe care persoana le-a cunoscut
înainte de a fi devenit avocat sau reprezentant al vreuneia dintre părţi;
c) aceeaşi persoană nu poate fi, în acelaşi proces, expert sau mediator şi martor;
d) organul de urmărire penală sau judecătorul nu poate fi în proces şi martor;
e) persoana obligată a păstra secretul profesional nu poate fi audiată ca martor cu privire
la faptele şi împrejurările de care a luat cunoştinţă în exerciţiul profesiei. În temeiul art. 116
alin. (3) C. pr. pen., nu pot face obiectul declaraţiei martorului acele fapte sau împrejurări al
căror secret ori confidenţialitate poate fi opusă prin lege organelor judiciare.

Îndatorirea de a fi martor
Îndatorirea de a fi martor prezintă următoarele caractere:
a) este o obligaţie legală, întrucât neîndeplinirea ei poate atrage o constrângere juridică;
b) are un caracter strict personal. Ea trebuie îndeplinită personal de persoana citată
(chemată), nefiind permise delegarea, substituirea ori reprezentarea;
c) are un caracter general, în sensul că orice persoană fizică, fără deosebire de sex,
vârstă, religie, cetăţenie, apartenenţă politică, poziţie socială etc., dacă este chemată în faţa
unui organ judiciar pentru a fi audiată în această calitate, este obligată să răspundă acestei
chemări.
Prin excepție, potrivit art. 117 alin. (1) C. pr. pen., au dreptul de a refuza să fie audiate în
calitate de martor următoarele persoane: a) soţul, ascendenţii şi descendenţii în linie directă,
precum şi fraţii şi surorile suspectului sau inculpatului; b) persoanele care au avut calitatea de
soţ al suspectului sau al inculpatului. La acestea se adaugă, potrivit lit. c), introdusă prin
Legea nr. 201/2023, şi persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi sau
acelora dintre părinţi şi copii, dacă dovedesc că au convieţuit sau convieţuiesc cu suspectul
sau inculpatul.
Art. 117 alin. (2) C. pr. pen., în forma modificată prin Legea 201/2023, prevede că, după
îndeplinirea dispozițiilor art. 119, organele judiciare comunică acestor persoane dreptul de a

88
nu da declaraţii în calitate de martor, iar potrivit alin (3), dacă sunt de acord să dea declarații,
în privința acestora se aplică dispozițiile art. 120 și 121. Astfel, de lege lata, în cazul
persoanei care are dreptul să refuze să dea declarații, organul judiciar procedează inițial la
adresarea întrebărilor privind persoana acesteia, fiind urmată de comunicarea dreptului de a
refuza să dea declarații în calitate de martor. Obligația martorului de a depune jurământul sau
a declarația solemnă, precum și obligația instituită în sarcina organului judiciar, aceea de a-i
comunica persoanei ce urmează a fi audiată drepturile și obligațiile sale, sunt condiționate de
acordul persoanei aflate în una dintre situațiile prevăzute în cuprinsul art. 117 de a da
declarații în calitate de martor. Soluția propusă este pusă în acord cu modificarile legislative
realizate în cuprinsul dispozițiilor 120 și 121, potrivit cărora comunicarea drepturilor și
obligațiilor martorului se realizează doar ulterior depunerii jurământului sau a declarației
solemne.
Potrivit art. 117 alin. (4) C. pr. pen., persoana care îndeplineşte una dintre calităţile
menţionate mai sus în raport cu unul dintre suspecţi sau inculpaţi este scutită de obligaţia de a
depune mărturie şi împotriva celorlalţi suspecţi sau inculpaţi, în cazul în care declaraţia sa nu
poate fi limitată doar la aceştia din urmă.
Îndatorirea de a fi martor cuprinde trei categorii de obligaţii:
a) de a se înfăţişa în faţa organului judiciar care l-a citat la locul, ziua şi ora arătate în
citaţie;
b) de a presta jurământul sau declaraţia solemnă, după caz;
c) de a spune adevărul. Aceasta este obligaţia principală şi constă în declararea a tot ce
ştie martorul cu privire la faptele sau împrejurările pentru care este chemat. Ea este
consacrată în art. 114 alin. (2) lit. c) C. pr. pen., text de ordin general, care prevede că
persoana chemată ca martor are datoria să declare tot ceea ce ştie cu privire la faptele cauzei
şi corespunde datoriei generale a martorului de a furniza justiţiei elementele parvenite prin
cunoştinţele sale. Pentru aceasta, este absolut necesar ca martorii să relateze adevărul sau cel
puţin să declare ceea ce ei cred că au văzut ori au auzit. Încălcarea obligaţiei de a spune
adevărul atrage aplicarea unei sancţiuni penale pentru infracţiunea de mărturie mincinoasă.
Corelativ cu obligaţiile menţionate mai sus, martorului îi sunt recunoscute şi anumite
drepturi procesuale. Acestea sunt următoarele:
a) dreptul de a se exprima liber;
b) dreptul la tăcere și neautoincriminare. Ca urmare a Deciziei Curții Constituționale nr.
236/2020, prin care s-a sancționat textul articolului 118 C. proc.pen. deoarece nu reglementa
dreptul martorului la tăcere și neautoincriminare (similar suspectului sau inculpatului), prin
Legea 201/2023, cuprinsul articolului 118 a fost completat cu o serie de prevederi prin care se
consacră dreptul martorului de a nu da declarații care ar putea să îl incrimineze, precum și
dreptul de a fi asistat de un avocat (acesta din urmă se prezintă ca o garanție procesuală
pentru a preîntâmpina autoincriminarea). Potrivit alin. (1) al acestui text, în cursul audierii,
martorul are dreptul să nu declare faptele și împrejurările de fapt care, dacă ar fi cunoscute, l-
ar incrimina. Dreptul de a nu da nicio declarație trebuie comunicat de către organul judiciar
anterior fiecărei audieri. Probele obținute prin încălcarea acestui drept al martorului nu pot fi
folosite împotriva martorului în niciun proces penal. Dispozițiile art. 102 alin. (3) și (4) se
aplică în mod corespunzător. Potrivit art. 118 alin. (3), declaraţia de martor dată de o
persoană care, în aceeaşi cauză, anterior declaraţiei, a avut sau, ulterior declaraţiei, a dobândit
calitatea de suspect ori inculpat nu poate fi folosită împotriva sa. Această interdicţie
generează obligaţia pentru organele judiciare de a menţiona, cu ocazia consemnării
declaraţiei, calitatea procesuală anterioară;
c) dreptul de a fi asistat de un avocat. Expresie a dreptului la apărare, prin Legea
201/2023, legiuitorul consacră explicit în curpinsul art. 118 alin. (4) dreptul martorului de a fi

89
asistat de un avocat în cursul audierii. Astfel, în lumina modificărilor recente, dreptul la
apărare este recunoscut nu doar părților și subiecților procesuali principali, ci și martorilor.
d) dreptul de a cere ca declaraţia sa să fie consemnată complet şi exact;
e) dreptul de a primi, după audiere, anumite sume de bani, care reprezintă cheltuielile de
transport, întreţinere, locuinţă şi alte cheltuieli necesare, prilejuite de chemarea sa în faţa
organului judiciar, precum şi suma corespunzătoare venitului de care a fost lipsit, ca urmare a
îndeplinirii obligaţiei de martor [art. 120 alin. (2) lit. a) teza a II-a şi art. 273 C. pr. pen.];
f) dreptul la protecţia martorului şi a identităţii acestuia, în anumite condiţii
[art. 120 alin. (2) lit. a) teza I C. pr. pen.].

Obiectul declaraţiei martorului

Codul nostru de procedură penală utilizează o formulă largă în determinarea obiectului
probei testimoniale: martorul este audiat asupra unor fapte sau împrejurări de fapt care
constituie obiectul probării în cauza în care a fost citat [art. 116 alin. (1)
C. pr. pen.].
În plus, audierea martorului poate fi extinsă şi asupra împrejurărilor necesare pentru
verificarea credibilităţii sale [art. 116 alin. (2) C. pr. pen.].

Audierea martorului
În procedura comună, declaraţiile martorilor pot fi obţinute prin audiere, fiind aplicabile,
în general, regulile referitoare la audierea suspectului sau inculpatului, cu anumite
particularităţi.
Martorii se audiază atât în faza de urmărire penală (de către organele de urmărire penală
şi de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, în cadrul procedurii audierii anticipate), cât şi în
faza de cameră preliminară (de către judecătorul de cameră preliminară) şi de judecată (de
către instanţa de judecată).
Persoanele chemate în faţa organului judiciar în calitate de martor sunt audiate pe rând,
fără a fi de faţă cele care nu au fost încă audiate, pentru a nu se influenţa unele pe altele.
Audierea se desfăşoară în două etape: o etapă prealabilă audierii şi o etapă de audiere
propriu-zisă.
Prima etapă cuprinde următoarele acte care se efectuează succesiv: stabilirea identităţii
martorului, informarea acestuia cu privire la obiectul cauzei, a faptelor și împrejurărilor de
fapt pentru dovedirea cărora a fost propus ca martor şi verificarea relaţiei martorului cu
părţile şi subiecţii procesuali principali; depunerea jurământului şi a declaraţiei solemne;
comunicarea drepturilor şi obligaţiilor martorului; (a se vedea, art. 119 – 121 C.pr.pen.).
Urmare a modificărilor introduse prin Legea 201/2023, comunicarea drepturilor și a
obligațiilor martorului (art. 120 C. proc. pen.) se realizează ulterior depunerii jurământului
sau a declarației solemne (art. 121 C. proc. pen.)
În a doua etapă, organul judiciar procedează la audierea martorului, respectându-se
regula potrivit căreia fiecare martor este audiat separat şi fără prezenţa altor martori [art. 122
alin. (1) C. pr. pen.]. Ea se realizează, la fel ca în cazul audierii părţilor şi subiecţilor
procesuali principali, în două etape: relatarea liberă şi punerea de întrebări.
Relatările martorilor se consemnează într-o declaraţie scrisă, similar cu declaraţiile
părţilor şi ale subiecţilor procesuali principali, guvernate de reguli care se aplică în mod
corespunzător şi la audierea martorului. În cuprinsul art. 123 alin. (1) C. pr. pen. se prevede
că se aplică în mod corespunzător dispoziţiile art. 110 C. pr. pen., privind consemnarea
declaraţiilor. În cursul urmăririi penale, audierea martorului se înregistrează prin mijloace
tehnice audio sau audiovideo, dacă organul de urmărire penală consideră necesar sau dacă
martorul solicită expres aceasta şi înregistrarea este posibilă. În plus, se face menţiune în

90
declaraţia scrisă despre jurământul ori declaraţia solemnă a martorului, precum şi cu privire la
întrebările şi răspunsurile privind persoana martorului şi la comunicarea drepturilor şi
obligaţiilor care precedă audierea martorului.

Cazuri speciale de audiere a martorului

Cazurile speciale de audiere a martorului privesc situaţia în care se procedează la
audierea martorului minor în vârstă de până la 14 ani, adică fără capacitate de exerciţiu. În
această ipoteză, minorul în vârstă de până la 14 ani este audiat în prezenţa unuia dintre părinţi
ori a tutorelui sau a persoanei ori a reprezentantului instituţiei căreia îi este încredinţat
minorul spre creştere şi educare. Mai mult decât atât, prin Legea 51/2023 se introduce
obligativitatea audierii martorului minor în vârstă de până la 14 ani și în prezența unui
psiholog stabilit de organul judiciar [art. 124 alin. (1) C. pr. pen.]. Rolul psihologului este
acela de a oferi consiliere de specialitate minorului pe toată durata procedurilor judiciare.
În cuprinsul art. 124 C. pr. pen. sunt prevăzute şi alte reguli speciale aplicabile în caz de
audiere a minorului în vârstă de până la 14 ani:
– dacă persoanele menţionate mai sus, respectiv părinţii, tutorele sau persoana ori
reprezentantul instituţiei căreia îi este încredinţat minorul spre creştere şi educare, nu pot fi
prezente sau au calitatea de suspect, inculpat, persoană vătămată, parte civilă, parte
responsabilă civilmente ori martor în cauză sau există suspiciunea rezonabilă că pot influenţa
declaraţia martorului, audierea acestuia are loc în prezenţa unui reprezentant al autorităţii
tutelare sau a unei rude cu capacitate deplină de exerciţiu, precum și a unui psiholog, stabiliți
de organul judiciar;
– audierea martorului minor trebuie să evite producerea oricărui efect negativ asupra
stării psihice a acestuia.

Audierea martorilor protejați

Codul de procedură penală în vigoare reglementează două categorii distincte de martori
protejaţi: martorul ameninţat, în art. 125, şi martorul vulnerabil, în art. 130. Cu toate că
protecţia acestor categorii de martori beneficiari se realizează în sedii de reglementare
diferite, suntem de părere că ea trebuie tratată în mod unitar, deoarece, astfel cum se poate
observa, dispoziţiile legale privind protecţia martorului se aplică în mod egal tuturor acestor
categorii de persoane. În această privinţă, art. 130 C. pr. pen., care reprezintă o normă de
trimitere, dispune cu privire la aplicabilitatea în mod corespunzător a regulilor referitoare la
martorul ameninţat şi martorului vulnerabil. Totodată, de aceleaşi măsuri poate beneficia şi
persoana vătămată sau partea civilă, conform art. 113 C. pr. pen.
În privinţa ambelor categorii de beneficiari ai protecţiei, subsumaţi noţiunii de martor
protejat, dobândirea acestei calităţi procesuale este condiţionată de acordarea statutului de
martor ameninţat sau de martor vulnerabil, după caz. Aceasta se realizează prin decizia
organului judiciar competent, potrivit legii. Odată cu acordarea statutului de martor protejat,
organul judiciar competent dispune una sau mai multe dintre măsurile de protecţie prevăzute
de lege.
Conform art. 125 C. pr. pen., martorul ameninţat este martorul cu privire la care există o
suspiciune rezonabilă că viaţa, integritatea corporală, libertatea, bunurile sau activitatea
profesională a martorului ori a unui membru de familie al acestuia ar putea fi puse în pericol
ca urmare a datelor pe care le furnizează organelor judiciare sau a declaraţiilor sale.
Martorul vulnerabil se deosebeşte de martorul ameninţat, deoarece nu se mai prevede
condiţia pericolului, ci, indiferent de starea concretă în care se află, acesta este martorul care a
suferit o traumă ca urmare a săvârşirii infracţiunii ori ca urmare a comportamentului ulterior
al suspectului sau inculpatului şi martorul minor [art. 130 alin. (1) C. pr. pen.].

91
 Pentru măsurile de protecție și regulile speciale de audiere a acestor categorii de
martori, a se vedea art. 126 – 130 C.pr.pen.

10.4. Confruntarea – procedeu probator auxiliar

Confruntarea se utilizează după ce o persoană dintre cele prevăzute de lege a fost audiată,
numai dacă între declaraţiile ei şi ale celorlalte persoane audiate există contradicţii. În această
situaţie, persoanele în cauză sunt chemate în faţa organelor de urmărire penală sau a instanţei
judecătoreşti şi sunt audiate împreună asupra chestiunilor de fapt (fapte sau împrejurări) în
privinţa cărora declaraţiile date anterior se contrazic [art. 131 alin. (2) C. pr. pen.].
Persoana în cauză nu mai este audiată în procedura obişnuită, ci va răspunde doar la
întrebările adresate de către organul judiciar, până la lămurirea contradicţiilor. De asemenea,
conform art. 131 alin. (3) C. pr. pen., poate şi ea să pună întrebări, cu încuviinţarea organului
judiciar, persoanelor cu care este confruntată. În acest caz, întrebările sunt adresate în mod
nemijlocit. În art. 131 alin. (4) C. pr. pen. se prevede doar că întrebările şi răspunsurile se
consemnează într-un proces-verbal. Cu toate acestea, credem că şi confruntarea poate fi
înregistrată audio şi video.

11. Înscrisurile
Înscrisurile, ca mijloace de probă în procesul penal, sunt acte scrise ce pot servi ca
mijloace de probă, dacă din conţinutul lor rezultă fapte sau împrejurări de natură să
contribuie la aflarea adevărului [art. 198 alin. (1) C. pr. pen.].
Nu constituie înscrisuri, ci mijloace materiale de probă, acele acte în formă scrisă care
ajută la stabilirea adevărului în cauză nu prin conţinutul lor, ci prin aspectul lor exterior ori
datorită locului unde au fost găsite. De pildă, ar putea fi considerate mijloace materiale de
probă acele acte scrise pe care se găsesc amprente digitale sau pete de sânge ori o chitanţă pe
numele victimei sau al autorului, ridicate cu ocazia unei cercetări la faţa locului ori a
percheziţiei domiciliare.

11.1. Categorii de înscrisuri

Înscrisurile sunt de mai multe feluri:

a) înscrisuri ce provin de la părţi ori de la alte persoane (de pildă, scrisori, chitanţe,
acte juridice sub semnătură privată sau autentice, însemnări, jurnale personale etc.);
b) înscrisuri ce provin de la organele şi instituţiile de stat (certificate de stare civilă, de
studii, de stare materială, de sănătate, adeverinţe de orice fel etc.);
c) înscrisuri ce provin de la societăţi reglementate de Legea nr. 31/1990 (acte de
evidenţă primară, fişe, state de funcţii sau de salarii etc.);
d) procese-verbale ale organelor judiciare în care se consemnează fapte sau împrejurări
de fapt care constituie probă în procesul penal.
11.2. Procesul-verbal

Dacă celelalte înscrisuri sunt, de regulă, extrajudiciare, procesul-verbal are, în mod

obişnuit, un caracter judiciar, fiind încheiat în cursul procesului penal pentru consemnarea
unor fapte şi împrejurări constatate prin propriile simţuri de către organul judiciar. El
cuprinde constatările personale ale organului de urmărire penală sau ale instanţei de judecată
şi constituie mijloc de probă.

92
 Pot încheia procese-verbale ca mijloace de probă: organul de cercetare penală; procu-
rorul; instanţa judecătorească.
Procesele-verbale sunt de două feluri: a) procese-verbale prin care se dovedeşte fondul
cauzei (de pildă, procesele-verbale de constatare a infracţiunilor); b) procesele-verbale prin
care se dovedeşte efectuarea unor acte procedurale (de pildă, percheziţia sau citarea).
Procesele-verbale constituie mijloc de probă ca înscris numai pentru constatările
personale ale organelor care le încheie. În măsura în care procesul-verbal consemnează o
declaraţie de suspect sau inculpat, de martor etc. ori o constatare de specialitate sau
medico-legală, nu valorează ca înscris, ci ca declaraţie de suspect sau inculpat, martor, raport
de constatare etc.
Procesul-verbal întocmit de organele speciale de constatare prevăzute în
art. 61 alin. (1) lit. a)-c) C. pr. pen., care se situează în amontele procesului penal, respectiv
înainte de declanşarea acestuia, nu este mijloc de probă, ci constituie act de sesizare a
organului de urmărire penală. De asemenea, el nu are nici valoarea unei constatări de
specialitate în procesul penal [art. 198 alin. (2) C. pr. pen.].
Potrivit art. 199 C. pr. pen., pentru a fi valabil, procesul-verbal trebuie să aibă cuprinsul
prevăzut de lege, în care se regăsesc condiţiile de fond şi de formă ce trebuie îndeplinite,
potrivit legii. El conţine trei părţi:
a) partea introductivă (data şi locul unde a fost încheiat, data şi ora la care început şi s-a
sfârşit activitatea consemnată în procesul-verbal; numele, prenumele şi calitatea celui care îl
încheie; numele, prenumele, codul numeric personal şi adresa persoanelor ce au fost prezente
la întocmirea procesului-verbal, cu menţionarea calităţii acestora;
b) partea descriptivă (descrierea amănunţită a celor constatate, precum şi a măsurilor
luate; datele de identificare ale persoanelor la care se referă, respectiv numele, prenumele,
codul numeric personal şi adresa acestora; obiecţiile şi explicaţiile persoanelor la care se
referă procesul-verbal; alte menţiuni pe care legea le cere pentru anumite procese-verbale,
respectiv menţiunile prevăzute de lege pentru cazurile speciale);
c) partea finală (semnătura celui care încheie procesul-verbal şi semnăturile persoanelor
care au luat parte la constatare).
Pentru a fi fiabil, procesul-verbal se semnează pe fiecare pagină şi la sfârşit de cel care îl
încheie, precum şi de persoanele arătate la lit. e) şi g) ale art. 199 alin. (1)
C. pr. pen., adică de cele care au fost prezente la întocmirea procesului-verbal şi de cele la
care se referă procesul-verbal. Dacă vreuna dintre aceste persoane nu poate sau refuză să
semneze, se face menţiune despre aceasta, precum şi despre motivele imposibilităţii ori
refuzului de a semna.

12. Fotografiile
Codul de procedură penală a înscris şi fotografiile printre mijloacele de probă prevăzute
de art. 97 alin. (2) lit. e) C. pr. pen. Deşi legea nu face nicio precizare, după părerea noastră,
se are în vedere orice fotografie care ar putea servi la aflarea adevărului, dacă din examinarea
acesteia rezultă fapte sau împrejurări de fapt de natură să contribuie la aflarea adevărului (de
pildă, fotografiile prezentate de părţi ori de martori sau ridicate de organele de urmărire
penală cu ocazia percheziţiei etc.), cu excepţia fotografiilor judiciare (operative şi de
examinare sau de expertiză criminalistică, care sunt valorificate pe plan probatoriu prin
intermediul altor mijloace de probă, cum sunt procesul-verbal de reconstituire, pro-
cesul-verbal de cercetare la faţa locului, procesul-verbal de percheziţie sau raportul de
constatare sau de expertiză.

13. Mijloacele materiale de probă

Mijloacele materiale de probă sunt obiectele care conţin sau poartă o urmă a faptei
săvârşite, precum şi orice alte obiecte care pot servi la aflarea adevărului în procesul penal

93
[art. 197 alin. (1) C. pr. pen.]. În conformitate cu prevederile art. 197
alin. (2) C. pr. pen., intră în categoria mijloacelor materiale de probă şi corpurile delicte, care
sunt mijloacele materiale de probă ce au fost folosite sau au fost destinate să servească la
săvârşirea unei infracţiuni, precum şi obiectele care sunt produsul infracţiunii.

14. Procedeele de descoperire şi de ridicare a înscrisurilor şi a

mijloacelor materiale de probă
14.1. Ridicarea de obiecte şi înscrisuri

Potrivit art. 169 C. pr. pen., organul de urmărire penală sau instanţa de judecată are
obligaţia să ridice obiectele şi înscrisurile ce pot servi ca mijloace de probă în procesul penal.
Ridicarea de obiecte şi înscrisuri se deosebeşte de percheziţie prin aceea că presupune
cunoaşterea atât a înscrisurilor sau obiectelor în cauză, cât şi a locului unde acestea se găsesc.
Ea îmbracă două forme: predarea şi ridicarea silită de obiecte şi înscrisuri (pentru detalii, a
se vedea art. 169 – 171 C.pr.pen.).
Indiferent de forma sub care se prezintă, ridicarea de obiecte şi înscrisuri se dispune de
către organul de urmărire penală prin ordonanţă şi de către instanţa judecătorească prin
încheiere. Organul de urmărire penală se prezintă personal la persoana juridică sau fizică la
care se află obiectele şi înscrisurile ce trebuie ridicate, le solicită de la aceasta şi le ridică.
Despre această operaţiune se încheie un proces-verbal.

14.2. Percheziţia

14.2.1. Noţiune

Percheziţia este un procedeu probatoriu prin care se caută în anumite locuri obiectele,
înscrisurile sau datele informatice ce pot servi ca mijloace de probă în procesul penal, iar în
caz de descoperire, se ridică de la persoana fizică sau juridică la care se găsesc. Ea se
efectuează, în general, ca urmare a refuzului de predare a obiectelor, înscrisurilor sau datelor
informatice solicitate. Astfel, se poate dispune, ca regulă, efectuarea unei percheziţii când
persoana căreia i s-a cerut să predea vreun obiect sau vreun înscris ce are legătură cu pricina
tăgăduieşte existenţa sau deţinerea acestora, precum şi ori de câte ori există indicii temeinice
că efectuarea unei percheziţii este necesară pentru descoperirea şi strângerea probelor.
Percheziţia poate fi domiciliară, corporală, informatică sau a unui vehicul.
14.2.2. Percheziţia domiciliară

Percheziţia domiciliară este procedeul probatoriu care constă într-o cercetare efectuată în
domiciliul unei persoane fizice, respectiv în încăperile unde locuieşte persoana
percheziţionată şi în dependinţele acestora, sau în sediul unei persoane juridice, în scopul
descoperirii şi strângerii probelor cu privire la infracţiunea pentru care s-a început
urmărirea penală, al conservării urmelor infracţiunii ori al prinderii suspectului sau
inculpatului. Pentru efectuarea percheziţiei domiciliare, nu are importanţă cine este proprietar
al spaţiului respectiv şi nici dacă cel percheziţionat locuieşte sau nu cu forme legale în imobil.
Prin domiciliu se înţelege o locuinţă sau orice spaţiu delimitat în orice mod ce aparţine
ori este folosit de o persoană fizică sau juridică [art. 157 alin. (2) C. pr. pen.].

Condiţiile în care se poate dispune percheziţia domiciliară

94
 Potrivit art. 157 alin. (1) C. pr. pen., percheziţia domiciliară ori a bunurilor aflate în
domiciliu poate fi dispusă dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
a) să existe o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârşirea unei infracţiuni de către o
persoană ori cu privire la deţinerea unor obiecte sau înscrisuri ce au legătură cu o
infracţiune;
b) să existe presupunerea că percheziţia poate conduce la descoperirea şi strângerea
probelor cu privire la această infracţiune, la conservarea urmelor săvârşirii infracţiunii sau
la prinderea suspectului ori inculpatului.
Percheziţia domiciliară poate avea loc doar în cadrul unui proces penal, fiind necesar ca
urmărirea penală să fie începută cel puţin in rem.

Procedura de emitere a mandatului de percheziţie domiciliară

Este reglementată în funcție de faza procesuală în care se impune efectuarea
percheziției domiciliare (urmărirea penală sau faza de judecată). Pentru detalii, a se studia
art. 158 C.pr.pen.

Efectuarea percheziţiei domiciliare

Percheziţia domiciliară se poate efectua atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul
judecăţii. În prezent, ea se efectuează în ambele faze procesuale de către procuror sau organul
de cercetare penală, însoţit, după caz, de lucrătorii operativi.
În vederea punerii în executare, mandatul de percheziţie se comunică procurorului, care
ia măsurile care se impun pentru derularea procedurii prin efectuarea percheziţiei domiciliare
autorizate conform legii.
Percheziţia domiciliară poate fi efectuată numai între orele 6,00 şi 20,00, iar în celelalte
ore numai în caz de infracţiune flagrantă sau când percheziţia domiciliară urmează să se
efectueze într-un local deschis publicului la acele ore [art. 159 alin. (3)
C. pr. pen.]. Percheziţia începută între orele 6,00 şi 20,00 poate continua şi în timpul nopţii.
Conform art. 159 alin. (5) C. pr. pen., în vederea efectuării percheziţiei, organul judiciar
este obligat ca, în prealabil, să se legitimeze şi să înmâneze o copie a mandatului emis de
judecător persoanei la care se va efectua percheziţia, reprezentantului acesteia sau unui
membru al familiei, iar în lipsă, oricărei alte persoane cu capacitate deplină de exerciţiu care
cunoaşte persoana la care se va efectua percheziţia şi, dacă este cazul, custodelui.
În cazul percheziţiei efectuate la sediul unei persoane juridice, mandatul de percheziţie se
înmânează reprezentantului acesteia sau, în lipsa reprezentantului, oricărei alte persoane cu
capacitate deplină de exerciţiu care se află în sediu ori este angajat al persoanei juridice
respective.
În cazul în care efectuarea percheziţiei este extinsă în locuinţele învecinate, în condiţiile
art. 158 alin. (3), analizate mai sus, persoanele din aceste spaţii vor fi încunoştinţate cu privire
la extinderea efectuării percheziţiei.
Percheziţia domiciliară se face în prezenţa persoanei la care se efectuează percheziţia, iar
în lipsa acesteia, în prezenţa unui reprezentant, a unui membru al familiei sau a unei persoane
cu capacitate de exerciţiu ori a unui custode. De regulă, persoana la care se efectuează
percheziţia trebuie să fie de faţă. Dacă este reţinută sau arestată, va fi adusă la percheziţie. În
cazul în care nu poate fi adusă, percheziţia domiciliară se efectuează, la fel, în prezenţa unui
reprezentant ori a unui martor asistent [art. 159 alin. (11) C. pr. pen.].
În vederea efectuării percheziţiei, organul judiciar competent are dreptul (şi obligaţia) să
deschidă, prin folosirea forţei, încăperile, spaţiile, mobilierul sau alte mijloace de păstrare în
care s-ar putea găsi obiectele ori înscrisurile, urmele infracţiunii sau persoanele căutate, dacă
cel în măsură să le deschidă refuză aceasta ori nu este prezent. La deschiderea acestora,
organele judiciare ce efectuează percheziţia trebuie să evite daunele nejustificate.

95
 În cazul în care este necesar, organul judiciar poate restricţiona libertatea de mişcare a
persoanelor prezente sau accesul altor persoane în locul unde se efectuează percheziţia, pe
durata efectuării acesteia [art. 159 alin. (4) C. pr. pen.].
Înainte de începerea percheziţiei, persoanelor prevăzute în alin. (5) şi (6) ale art. 159 C.
pr. pen. li se solicită, în prealabil, predarea de bunăvoie a persoanelor sau a obiectelor
căutate. Dacă persoanele sau obiectele indicate în mandat sunt predate, în principiu,
percheziţia nu se mai efectuează.
Totodată, aceloraşi categorii de persoane li se mai aduc la cunoştinţă, înainte de începerea
percheziţiei, drepturile procesuale, respectiv dreptul ca la efectuarea percheziţiei să participe
un avocat şi dreptul persoanei percheziţionate de a fi asistată ori reprezentată de o persoană de
încredere, care este o altă persoană decât avocatul. Dacă se solicită prezenţa unui avocat,
începerea percheziţiei este amânată până la sosirea acestuia, dar nu mai mult de două ore de la
momentul la care acest drept este comunicat, luându-se măsuri de conservare a locului ce
urmează a fi percheziţionat. În cazuri excepţionale, ce impun efectuarea percheziţiei de urgenţă,
sau în cazul în care avocatul nu poate fi contactat, percheziţia poate începe şi înainte de
expirarea termenului de două ore.
În art. 159 alin. (14) C. pr. pen. sunt prevăzute excepţii de la obligaţiile prealabile ale
organului judiciar în cadrul procedurii de punere în executare a mandatului de percheziţie.
Astfel, se prevede că, în mod excepţional, percheziţia poate începe fără înmânarea copiei
mandatului de percheziţie, fără solicitarea prealabilă de predare a persoanei sau a obiectelor,
precum şi fără informarea prealabilă privind posibilitatea solicitării prezenţei unui avocat ori
a unei persoane de încredere, în următoarele cazuri: a) când este evident faptul că se fac
pregătiri pentru acoperirea urmelor sau distrugerea probelor ori a elementelor ce prezintă
importanţă pentru cauză; b) dacă există suspiciunea că în spaţiul în care urmează a se efectua
percheziţia se află o persoană a cărei viaţă sau integritate fizică este pusă în pericol; c) dacă
există suspiciunea că persoana căutată s-ar putea sustrage procedurii.
În cazul în care în spaţiul unde urmează a fi efectuată percheziţia nu se află nicio
persoană, aceasta se efectuează în prezenţa unui martor asistent. În acest caz, precum şi în
celelalte menţionate mai sus prin care se derogă de la obligaţiile prealabile ale organului
judiciar, copia mandatului de percheziţie se înmânează de îndată ce este posibil.
Organele judiciare care efectuează percheziţia pot folosi forţa, în mod adecvat şi
proporţional, pentru a pătrunde într-un domiciliu: a) dacă există motive temeinice pentru a
anticipa rezistenţă armată sau alte tipuri de violenţă ori există un pericol cu privire la
distrugerea probelor; b) în cazul unui refuz sau dacă nu a fost primit niciun răspuns la
solicitările organelor judiciare de a pătrunde în domiciliu.
Potrivit art. 159 alin. (18) C. pr. pen., este interzisă efectuarea în acelaşi timp cu
percheziţia a oricăror acte procedurale în aceeaşi cauză, care prin natura lor împiedică
persoana la care se face percheziţia să participe la efectuarea acesteia, cu excepţia situaţiei în
care se desfăşoară, în aceeaşi cauză, simultan mai multe percheziţii.
Locul în care se desfăşoară percheziţia, precum şi persoanele sau obiectele găsite pe
parcursul percheziţionării pot fi fotografiate ori înregistrate audiovideo. Înregistrarea
audiovideo sau fotografiile efectuate sunt anexate la procesul-verbal de percheziţie şi fac
parte integrantă din acesta.
Organul judiciar are obligaţia să se limiteze la ridicarea numai a obiectelor şi înscrisurilor
ce au legătură cu fapta pentru care se efectuează urmărirea penală. Cu toate acestea, potrivit
art. 159 alin. (13) C. pr. pen., obiectele şi înscrisurile a căror circulaţie sau deţinere este
interzisă ori în privinţa cărora există suspiciunea că pot avea o legătură cu săvârşirea unei
infracţiuni pentru care acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu se ridică întotdeauna.
Cu ocazia ridicării înscrisurilor, organul judiciar trebuie să asigure păstrarea secretului
actelor ce au acest caracter. Acestea pot fi ridicate în original sau în copie. Înscrisurile şi

96
obiectele ce urmează a fi ridicate se prezintă persoanei de la care se ridică şi persoanelor
prezente, pentru a fi recunoscute şi a fi însemnate spre neschimbare, după care se etichetează
şi se sigilează [art. 160 alin. (1) C. pr. pen.]. În cazul în care sunt obiecte care nu pot fi
însemnate ori pe care nu se pot aplica etichete şi sigilii, acestea se împachetează şi se închid,
pe cât posibil, laolaltă, după care se aplică sigilii [art. 160 alin. (2) C. pr. pen.].
Obiectele care nu pot fi ridicate se lasă în păstrare fie celui la care se află, fie unui
custode. Persoanei căreia i se lasă spre păstrare obiectele i se pune în vedere că are obligaţia
de a le păstra şi conserva, precum şi de a le pune la dispoziţia organelor de urmărire penală, la
cererea acestora, sub sancţiunea prevăzută de art. 275 C. pen. pentru infracţiunea de
sustragere sau distrugere de probe ori de înscrisuri.
Probele pentru analiză se iau cel puţin în dublu exemplar şi se sigilează, una dintre probe
lăsându-i-se celui de la care se ridică, iar în lipsa acestuia, reprezentantului lui sau unui
membru al familiei, unei persoane cunoscute cu capacitate deplină de exerciţiu ori custodelui
[art. 160 alin. (4) C. pr. pen.].
În ipoteza în care se procedează la ridicarea obiectelor şi înscrisurilor în urma perche-
ziţionării domiciliului, pot fi dispuse următoarele măsuri, conform art. 162 C. pr. pen.:
– obiectele ori înscrisurile ridicate care constituie mijloace de probă sunt ataşate la dosar
sau păstrate în alt mod, iar urmele săvârşirii infracţiunii se ridică şi sunt conservate;
– obiectele, înscrisurile şi urmele ridicate, care nu sunt ataşate la dosar, pot fi fotografiate,
situaţie în care fotografiile se vizează de organul de urmărire penală şi se ataşează la dosar;
– mijloacele materiale de probă se păstrează de organul de urmărire penală sau de
instanţa de judecată la care se găseşte dosarul, până la soluţionarea definitivă a cauzei;
– obiectele care nu au legătură cu cauza se restituie persoanei căreia îi aparţin, cu
excepţia celor care sunt supuse confiscării, în condiţiile legii;
– obiectele ce servesc ca mijloc de probă, dacă nu sunt supuse confiscării, în condiţiile
legii, pot fi restituite, chiar înainte de soluţionarea definitivă a procesului, persoanei căreia îi
aparţin, în afară de cazul când prin această restituire s-ar putea stânjeni aflarea adevărului.
Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată pune în vedere persoanei căreia i-au
fost restituite obiectele că este obligată să le păstreze până la soluţionarea definitivă a cauzei.
Obiectele ce servesc ca mijloc de probă, dacă sunt dintre cele prevăzute de
art. 252 alin. (2) C. pr. pen. (bunuri perisabile, obiecte din metale sau pietre preţioase,
mijloace de plată străine, titluri de valoare interne, obiecte de artă şi de muzeu, colecţii de
valoare, precum şi sume de bani) şi dacă nu sunt restituite, se conservă sau se valorifică, după
regulile privind valorificarea bunurilor sechestrate, care se aplică în mod corespunzător (art.
163 C. pr. pen.).
În conformitate cu prevederile art. 164 C. pr. pen., percheziţia la o autoritate publică,
instituţie publică sau la o altă persoană juridică de drept public se efectuează după
următoarele reguli: a) organul judiciar se legitimează şi înmânează o copie a mandatului de
percheziţie reprezentantului autorităţii, instituţiei sau persoanei juridice de drept public; b)
percheziţia se efectuează în prezenţa reprezentantului autorităţii, instituţiei sau persoanei
juridice de drept public ori a altei persoane cu capacitate deplină de exerciţiu; c) o copie a
procesului-verbal de percheziţie se lasă reprezentantului autorităţii, instituţiei sau persoanei
juridice de drept public.

Procesul-verbal de percheziţie domiciliară

După efectuarea percheziţiei, se încheie un proces-verbal în care se consemnează
activităţile desfăşurate cu ocazia efectuării percheziţiei şi care constituie mijlocul de probă
obţinut. În afară de menţiunile arătate în art. 199 C. pr. pen., procesul-verbal de percheziţie
trebuie să cuprindă, potrivit art. 161 alin. (2) C. pr. pen., următoarele:
a) numele, prenumele şi calitatea celui care îl încheie; b) numărul şi data mandatului de

97
percheziţie; c) locul unde este încheiat; d) data şi ora la care a început şi ora la care s-a
terminat efectuarea percheziţiei, cu menţionarea oricărei întreruperi intervenite; e) numele,
prenumele, ocupaţia şi adresa persoanelor ce au fost prezente la efectuarea percheziţiei, cu
menţionarea calităţii acestora; f) efectuarea informării persoanei la care se va efectua
percheziţia cu privire la dreptul de a contacta un avocat care să participe la efectuarea
percheziţiei; g) descrierea amănunţită a locului şi condiţiilor în care au fost descoperite şi
ridicate înscrisurile, obiectele sau urmele infracţiunii, enumerarea şi descrierea lor
amănunţită, pentru a putea fi recunoscute, precum şi menţiuni cu privire la locul şi condiţiile
în care a fost prins suspectul sau inculpatul; h) obiecţiile şi explicaţiile persoanelor care au
participat la efectuarea percheziţiei, precum şi menţiunile referitoare la înregistrarea
audiovideo sau fotografiile efectuate; i) menţiuni despre obiectele care nu au fost ridicate, dar
au fost lăsate în păstrare; j) menţiunile prevăzute de lege pentru cazurile speciale.

14.2.3. Percheziţia corporală

Percheziţia corporală înseamnă căutarea de obiecte şi înscrisuri asupra corpului unei

persoane, inclusiv în bagajele cu care călătoreşte ori în îmbrăcămintea sa. În cuprinsul art.
165 alin. (1) C. pr. pen. se precizează că percheziţia corporală presupune examinarea
corporală externă a unei persoane, a cavităţii bucale, a nasului, a urechilor, a părului, a
îmbrăcămintei, precum şi a obiectelor pe care o persoană le are asupra sa sau sub controlul
său, la momentul efectuării percheziţiei. Ea este atât o măsură de investigaţie, cât şi o măsură
de securitate pentru poliţist, îndeosebi după reţinere sau arestare.
Percheziţia corporală presupune să existe o suspiciune rezonabilă că prin efectuarea unei
percheziţii corporale vor fi descoperite urme ale infracţiunii, corpuri delicte ori alte obiecte ce
prezintă importanţă pentru aflarea adevărului în cauză [art. 165 alin. (2) C. pr. pen.].
De regulă, se procedează la efectuarea unei percheziţii corporale în mod obligatoriu
atunci când o persoană este prinsă în momentul săvârşirii infracţiunii sau imediat după
aceasta, fie pentru a nu fi îndepărtate obiectele şi înscrisurile aflate asupra sa, fie din motive
de siguranţă. De aceea, spre deosebire de percheziţia domiciliară, acest lucru este posibil
oricând, adică fie înainte, fie după începerea urmăririi penale.
Celelalte condiţii, inclusiv obligativitatea întocmirii procesului-verbal de percheziţie, sunt
comune cu cele ale percheziţiei domiciliare. Percheziţia corporală se efectuează numai de
persoane de acelaşi sex cu cel percheziţionat [art. 166 alin. (2) C. pr. pen.]. Înainte de efectuare,
organul care o efectuează trebuie să se legitimeze.
Pot proceda la efectuarea de percheziţii corporale:
– organul judiciar care a dispus percheziţia. Percheziţia corporală poate fi dispusă, după
caz, de organul de cercetare penală, de procuror sau de instanţă;
– organele de constatare prevăzute de art. 61 C. pr. pen., în cazul infracţiunilor flagrante;
– comandanţii de nave şi aeronave, pentru infracţiunile săvârşite pe nave şi aeronave, pe
timpul cât acestea se află în afara porturilor sau aeroporturilor [art. 62
alin. (1) şi (3) C. pr. pen.];
– orice autoritate cu atribuţii în asigurarea ordinii şi securităţii publice [art. 165 alin. (2)
C. pr. pen.].
14.2.4. Percheziţia unui vehicul

În lumina Codului de procedură penală actual, percheziţia unui vehicul este considerată o
formă distinctă de percheziţie, fiind reglementată în art. 167 C. pr. pen. Ea constă în
examinarea exteriorului ori interiorului unui vehicul sau a altui mijloc de transport ori a
componentelor acestuia. Din cuprinsul prevederilor referitoare la efectuarea percheziţiei unui

98
vehicul rezultă că ea este asimilată unei percheziţii corporale, întrucât art. 167 alin. (2) şi (3)
C. pr. pen. conţine doar norme de trimitere, în care se precizează că percheziţia unui vehicul
se efectuează în condiţiile prevăzute în art. 165 alin. (2) şi art. 166 C. pr. pen., privind
efectuarea percheziţiei corporale, care se aplică în mod corespunzător.
14.2.5. Percheziţia informatică

Potrivit art. 168 alin. (1) C. pr. pen., prin percheziţie în sistem informatic sau a unui
suport de stocare a datelor informatice se înţelege procedeul de cercetare, descoperire,
identificare şi strângere a probelor stocate într-un sistem informatic sau suport de stocare a
datelor informatice, realizat prin intermediul unor mijloace tehnice şi proceduri adecvate, de
natură să asigure integritatea informaţiilor conţinute de acestea.
Obiectul percheziţiei informatice este destul de complex. El include: cercetarea,
descoperirea, identificarea şi strângerea probelor.
Percheziţia informatică poate fi efectuată dacă se parcurg în prealabil trei etape succesive,
şi anume:
a) obţinerea entităţilor ce pot forma obiectul percheziţiei informatice, respectiv a
sistemelor informatice ori a suporturilor de stocare a datelor informatice;
b) emiterea mandatului de percheziţie informatică, cu respectarea procedurii de
autorizare prevăzută de lege;
c) punerea în executare a mandatului.
Pentru detalii, a se vedea art. 168 – 1681 C.proc.pen.
În urma efectuării percheziţiei informatice, se întocmeşte procesul-verbal, care trebuie să
aibă, potrivit art. 168 alin. (13) C. pr. pen., următorul cuprins: a) numele persoanei de la care
a fost ridicat sistemul informatic sau suporturile de stocare a datelor informatice ori numele
persoanei al cărei sistem informatic este cercetat; b) numele persoanei care a efectuat
percheziţia; c) numele persoanelor prezente la efectuarea percheziţiei; d) descrierea şi
enumerarea sistemelor informatice ori suporturilor de stocare a datelor informatice faţă de
care s-a dispus percheziţia; e) descrierea şi enumerarea activităţilor desfăşurate; f) descrierea
şi enumerarea datelor informatice descoperite cu ocazia percheziţiei; g) semnătura şi ştampila
persoanei care a efectuat percheziţia; h) semnătura persoanelor prezente la efectuarea
percheziţiei.

15. Cercetarea la faţa locului

15.1. Noțiune

Cercetarea la faţa locului este un procedeu probatoriu care constă în deplasarea

organului judiciar penal (a organului de urmărire penală sau a instanţei, după caz) la locul
unde s-a săvârşit infracţiunea, unde s-a produs rezultatul ori unde au rămas urme, în vederea
constatării situaţiei locului săvârşirii infracţiunii, a descoperirii şi fixării urmelor infracţiunii
şi a stabilirii poziţiei şi stării mijloacelor materiale de probă şi a împrejurărilor în care
infracţiunea a fost săvârşită.
Ea se efectuează ori de câte ori organul judiciar consideră că este necesar, în vederea
stabilirii adevărului, să se examineze: locul săvârşirii infracţiunii (locul unde s-a desfăşurat
activitatea infracţională, în tot sau în parte, ori locul unde s-a produs rezultatul acesteia); locul
unde s-au descoperit urmele infracţiunii; locul în care s-au extins urmările infracţiunii.
În art. 192 alin. (1) C. pr. pen. se precizează că cercetarea la faţa locului se dispune în
cursul urmăririi penale de către organul de urmărire penală, adică de către procuror sau de
către organul de cercetare penală, iar în cursul judecăţii de către instanţa de judecată, în două
cazuri:

99
 a) atunci când este necesară constatarea directă în scopul determinării sau clarificării unor
împrejurări de fapt ce prezintă importanţă pentru stabilirea adevărului;
b) ori de câte ori există suspiciuni cu privire la decesul unei persoane.
15.2. Procedura de efectuare

În faza de urmărire penală, organul de urmărire penală (organul de cercetare penală

sau procurorul) efectuează personal cercetarea la faţa locului. Pentru aceasta, organul de
urmărire penală poate dispune prezenţa medicului legist sau a oricăror persoane a căror
prezenţă o consideră necesară (art. 194 C. pr. pen.).
În faza de judecată, instanţa efectuează cercetarea la faţa locului cu citarea părţilor şi a
persoanei vătămate şi în prezenţa procurorului, participarea acestuia la judecată fiind
obligatorie în toate cazurile. De asemenea, se va asigura prezenţa avocatului ales sau din
oficiu. În timpul cercetării la faţa locului se poate proceda şi la audierea persoanei vătămate
ori a martorilor cu privire la modificările produse în situaţia locului, la efectuarea unui
experiment judiciar ori chiar la o constatare de specialitate sau medico-legală.
Potrivit art. 195 C. pr. pen., despre efectuarea cercetării la faţa locului se încheie
proces-verbal. Procesul-verbal de cercetare la faţa locului constituie mijlocul de probă, care
se va folosi în probare şi care trebuie să cuprindă, în afara menţiunilor arătate în art. 199 C.
pr. pen. şi descrierea amănunţită a constatărilor, privind: situaţia locului, urmele găsite,
obiectele examinate şi cele ridicate, poziţia şi starea celorlalte mijloace materiale de probă.
Descrierea trebuie să fie cât mai exactă, astfel încât toate elementele de mai sus să poată fi
redate cu precizie şi, pe cât posibil, cu dimensiunile respective.
Pe lângă aceste elemente, conform art. 195 C. pr. pen., procesul-verbal de cercetare la
faţa locului mai trebuie să cuprindă indicarea ordonanţei sau a încheierii prin care s-a dispus
măsura, numele, prenumele persoanelor prezente şi calitatea în care acestea participă, numele
şi prenumele suspectului sau inculpatului, dacă este cazul, precum şi activitatea desfăşurată şi
constatările expertului.
Pentru a fi valabil, procesul-verbal trebuie semnat, pe fiecare pagină şi la sfârşit, de către
cel care îl încheie şi de către persoanele care au participat la cercetare. Dacă vreuna dintre
aceste persoane nu poate sau refuză să semneze procesul-verbal, se face menţiune despre
aceasta, precum şi despre motivele imposibilităţii sau refuzului de a semna. Cu ocazia
efectuării cercetării la faţa locului se pot face şi schiţe, desene sau fotografii ori alte asemenea
lucrări, care se anexează la procesul-verbal.

16. Reconstituirea
16.1. Noţiune

Reconstituirea este procedeul probatoriu care constă în reproducerea în întregime sau în

parte a modului şi a condiţiilor în care a fost săvârşită fapta.
În cuprinsul art. 193 alin. (1) C. pr. pen. se dispune că organul de urmărire penală sau
instanţa de judecată, dacă găseşte necesar pentru verificarea şi precizarea unor date sau probe
administrate ori pentru a stabili împrejurări de fapt ce prezintă importanţă pentru soluţionarea
cauzei, poate să procedeze la reconstituirea, în întregime sau în parte, a modului şi a
condiţiilor în care s-a comis fapta (de pildă, se poate verifica modul în care s-a pătruns într-o
unitate în vederea sustragerii unor bunuri, cum s-a procedat la săvârşirea unor infracţiuni de
tâlhărie etc.).

100
16.2. Procedura de efectuare

Reconstituirea se poate efectua atât în faza de urmărire penală, cât şi în faza de judecată
(de către organul de urmărire penală sau instanţa de judecată). Ea se face în aceleaşi condiţii
de loc şi de timp în care s-a săvârşit infracţiunea.
Potrivit art. 193 alin. (2) C. pr. pen., organele judiciare procedează la reconstituirea
activităţilor sau a situaţiilor, având în vedere împrejurările în care fapta a avut loc, pe baza
probelor administrate. În cazul în care declaraţiile martorilor, ale părţilor sau ale subiecţilor
procesuali principali cu privire la activităţile sau situaţiile ce trebuie reconstituite sunt diferite,
reconstituirea trebuie efectuată separat pentru fiecare variantă a desfăşurării faptei descrise de
aceştia.
Reconstituirea se desfăşoară de aşa manieră încât să nu aducă atingere moralităţii şi să nu
se creeze posibilitatea comiterii vreunei infracţiuni ori vătămări a intereselor legitime ale
persoanelor.
Ea se face numai în prezenţa suspectului sau inculpatului, care este interesat direct în
rezultatele ei. Absenţa suspectului sau inculpatului la efectuarea acestui procedeu probatoriu
este, în principiu, inadmisibilă, întrucât acesta este pus să reproducă, practic, latura obiectivă
a infracţiunii. Cu toate acestea, art. 193 alin. (3) C. pr. pen. prevede că, atunci când suspectul
sau inculpatul nu poate sau refuză să participe la reconstituire, aceasta se efectuează cu
participarea altei persoane. Când suspectul sau inculpatul se află în vreuna dintre situaţiile
prevăzute de art. 90 C. pr. pen. (asistenţa juridică obligatorie), reconstituirea se face în
prezenţa acestuia, asistat de apărător. Cu privire la prezenţa celorlalte părţi şi a persoanei
vătămate, se aplică regulile de la cercetarea la faţa locului.
Potrivit art. 195 alin. (1) C. pr. pen., despre efectuarea reconstituirii, activităţile
desfăşurate cu această ocazie şi rezultatele obţinute, se încheie un proces-verbal, care este
mijlocul de probă folosit în procesul penal. Acesta trebuie să cuprindă, în principiu, aceleaşi
date ca şi procesul-verbal de cercetare la faţa locului. În plus, în acest caz, se consemnează
amănunţit şi desfăşurarea reconstituirii. La procesul-verbal de reconstituire se anexează, dacă
este cazul, schiţele, desenele, fotografiile sau orice alte asemenea lucrări, efectuate în timpul
reconstituirii.

17. Identificarea persoanelor şi a obiectelor

Identificarea persoanelor şi a obiectelor este un procedeu probatoriu care constă în
constatarea identităţii dintre o anumită persoană sau un anumit obiect şi persoana sau obiectul
care sunt prezentate spre recunoaştere unor persoane în condiţiile legii, în scopul stabilirii
persoanei care a săvârşit fapta şi a modalităţii de comitere ori a obiectului material al acesteia.
Acest procedeu se utilizează, de regulă, în faza incipientă a procedurii.
Identificarea persoanelor include şi identificarea vocilor, sunetelor sau a altor elemente
ce fac obiectul percepţiei senzoriale (art. 136 C. pr. pen.). Prin intermediul ei se urmăreşte
determinarea persoanei care a participat la săvârşirea unei infracţiuni, utilizându-se frecvent
în cazul infracţiunilor contra persoanei şi patrimoniului.
Identificarea obiectelor poate fi folosită în scopul obţinerii unor probe directe, întrucât
poate releva legătura dintre un obiect şi existenţa infracţiunii ori modalitatea de săvârşire (de
pildă, poate fi identificat corpul delict) sau persoana care are legătură cu fapta (de pildă,
persoana care a făcut identificarea a văzut obiectul asupra unei persoane).
În ambele cazuri, identificarea se realizează, de obicei, de către martorii oculari, persoana
vătămată sau chiar de către suspect ori inculpat. De asemenea, potrivit art. 132 alin. (2) C. pr.
pen., identificarea persoanelor sau obiectelor poate fi dispusă de procuror ori de organele de
cercetare penală, în cursul urmăririi penale, sau de instanţă, în cursul judecăţii.

101
 Modalitatea de efectuare a identificării este comună ambelor faze procesuale, legiuitorul
neţinând seama de specificul fiecăreia dintre ele.
Pentru detalii, a se vedea art. 132 – 137 C.pr.pen.

18. Constatarea de specialitate

18.1. Noțiune

Constatarea de specialitate este mijlocul prin care se folosesc, în faza de urmărire a

procesului penal, cunoştinţele unui specialist, pentru lămurirea urgentă a unor fapte sau
împrejurări care necesită cunoştinţe de specialitate.
Ea include în actuala reglementare şi constatarea medico-legală, natura acesteia fiind
stabilită de organul de urmărire penală de la caz la caz, în funcţie de specificul activităţilor
desfăşurate.
Constatarea de specialitate are caracter facultativ, nefiind cunoscut niciun caz de
constatare de specialitate obligatorie.
Constatarea de specialitate se efectuează, de regulă, de către specialişti care funcţionează
în cadrul ori pe lângă instituţia de care aparţine organul de urmărire penală (de pildă, în
compartimentele criminalistice de la organele de poliţie). Ea poate fi însă efectuată şi de către
specialişti care funcţionează în cadrul altor organe (de pildă, chiar în laboratoarele de
expertize).
Codul de procedură penală în vigoare reglementează procedeul probatoriu al constatării
de specialitate în cuprinsul art. 172 alin. (9) şi (10) şi art. 1811 C. pr. pen.
Constatarea de specialitate, ca procedeu probatoriu, trebuie delimitată de recurgerea la o
opinie de specialitate. În Codul de procedură penală în vigoare, recurgerea la specialişti mai
este menţionată în cuprinsul art. 172 alin. (7) C. pr. pen., în care se prevede că, în domeniile
strict specializate, dacă pentru înţelegerea probelor sunt necesare anumite cunoştinţe specifice
sau alte asemenea cunoştinţe, instanţa ori organul de urmărire penală poate solicita opinia
unor specialişti care funcţionează în cadrul organelor judiciare sau în afara acestora. Se mai
prevede, totodată, că dispoziţiile referitoare la audierea martorilor sunt aplicabile în mod
corespunzător. Această prevedere trebuie interpretată în sensul că exprimarea opiniei de spe-
cialitate se poate efectua în cadrul unei declaraţii, care se obţine în urma audierii specia-
listului, după regulile de audiere a martorilor. Spre deosebire de constatarea de specialitate, el
este admisibil atât în faza de urmărire penală, cât şi în faza de judecată.
18.2. Condiţiile de admisibilitate a unei constatări de specialitate

Pentru efectuarea unei constatări de specialitate, trebuie să fie îndeplinite, în mod

cumulativ, următoarele condiţii:
a) să se dispună în cursul urmăririi penale. În cursul judecăţii este admisibilă numai
expertiza;
b) să existe pericol de dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situaţii
de fapt;
c) să fie necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei;
d) să fie nevoie de cunoştinţe de specialitate pentru desluşirea acestor fapte sau
împrejurări.
18.3. Procedura de efectuare a constatării de specialitate

Dacă organul de urmărire penală, fie organul de cercetare penală, fie procurorul,
apreciază că este necesar să se recurgă la cunoştinţele unui specialist, în vederea lămuririi
urgente a unor fapte sau împrejurări, dispune, prin ordonanţă, efectuarea constatării de

102
specialitate în cauză (art. 1811 C. pr. pen.). Pentru aceasta, chiar în cuprinsul ordonanţei, se
stabilesc: a) obiectul constatării, arătându-se ce împrejurare trebuie lămurită şi prin ce
cunoştinţe de specialitate; b) întrebările la care trebuie să răspundă specialistul care urmează
să efectueze constatarea; c) termenul în care urmează a fi efectuată constatarea.
Potrivit art. 1811 C. pr. pen., operaţiile şi concluziile constatării se consemnează într-un
raport. Se prevede că raportul de constatare cuprinde: descrierea operaţiunilor efectuate de
specialist, a metodelor, programelor şi echipamentelor utilizate şi concluziile constatării.

19. Expertiza
19.1. Noţiune

Potrivit definiţiei legale, expertiza este procedeul probatoriu prin care este folosită în
procesul penal opinia unui expert pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea unor fapte
ori împrejurări ce prezintă importanţă pentru aflarea adevărului [art. 172 alin. (1) C. pr.
pen.].
De regulă, expertiza este facultativă. În mod excepţional, atunci când legea prevede
expres, expertiza poate fi obligatorie. În actuala reglementare, expertiza este obligatorie în
cazurile prevăzute în art. 184 alin. (1) C. pr. pen., privind expertiza medico-legală psihiatrică,
precum şi în alte cazuri reglementate expres pentru alte feluri de expertize medico-legale.

19.2. Aspecte procedurale

Expertul este persoana fizică ce, având cunoştinţe de specialitate într-un anumit domeniu
al ştiinţei, tehnicii sau artei, este abilitată oficial pentru a lămuri, în procesul penal,
chestiunile care necesită astfel de cunoştinţe, în vederea aflării adevărului.
Pentru ca o persoană fizică să aibă calitatea de expert, trebuie să îndeplinească, în
principal, următoarele condiţii:
a) să facă parte din cadrul experţilor oficiali [art. 172 alin. (4) C. pr. pen.]. Ca o excepţie
de la regula oficialităţii, art. 172 alin. (4) teza a II-a C. pr. pen. prevede şi posibilitatea
efectuării expertizei de către alte persoane decât cele care au calitatea de experţi oficiali,
respectiv de experţi independenţi autorizaţi din ţară sau din străinătate, în condiţiile legii. În
plus, există prevederi care permit recurgerea şi la specialişti din alte domenii medicale [art.
185 alin. (5) C. pr. pen.] sau de la alte instituţii [art. 173 alin. (5) C. pr. pen.];
b) să fie compatibilă să efectueze expertiza într-o cauză concretă. Pentru cazurile de
incompatibilitate a expertului, a se vedea art. 174 C. pr. pen. Arătăm că, potrivit alin. (5) al
art. 174, introdus prin Legea 201/2023, prevederile ce vizează cazurile de incompatibilitate
ale expertului, precum și dispozițiile art. 66-68, se aplică și în cazul specialiștilor ce
efectuează constatarea de specialitate potrivit art. 172 alin. (10) C. proc. pen.
c) să fie numită de către organul judiciar penal, cu procedura prevăzută de lege. Numirea
expertului se realizează după procedura prevăzută de art. 173 C. pr. pen., care este
reglementată diferit, după cum este vorba de o expertiză care urmează să fie efectuată de un
expert oficial dintr-un laborator sau instituţie de specialitate ori de un expert autorizat din ţară
sau din străinătate, în condiţiile legii.
Expertiza se dispune atât în faza de urmărire penală, cât şi în faza de judecată. În urma
Deciziei Curţii Constituţionale nr. 802/2017, ea poate fi dispusă şi în faza de cameră
preliminară.
Numirea expertului se realizează potrivit regulilor comune prevăzute de art. 173
C.pr.pen.
Potrivit art. 175 alin. (1)-(6) C. pr. pen., expertul are următoarele drepturi:

103
 – dreptul de a refuza efectuarea expertizei pentru aceleaşi motive pentru care martorul
poate refuza depunerea mărturiei;
– dreptul să ia cunoştinţă de materialul dosarului necesar pentru efectuarea expertizei;
– dreptul de a cere lămuriri organului judiciar care a dispus efectuarea expertizei cu
privire la anumite fapte ori împrejurări ale cauzei ce trebuie evaluate;
– dreptul de a cere lămuriri părţilor şi subiecţilor procesuali principali, cu încuviinţarea şi
în condiţiile stabilite de organele judiciare;
– dreptul la un onorariu pentru activitatea depusă în vederea efectuării expertizei, precum
şi la acoperirea cheltuielilor pe care ar trebui să le suporte sau le-a suportat pentru efectuarea
expertizei. Cuantumul onorariului este stabilit de către organele judiciare în funcţie de natura
şi complexitatea cauzei şi de cheltuielile suportate sau care urmează a fi suportate de către
expert. Dacă expertiza este efectuată de instituţia medico-legală ori institutul sau laboratorul
de specialitate, costul expertizei este stabilit în condiţiile prevăzute de legea specială;
– dreptul de a beneficia de măsuri de protecţie, în condiţiile prevăzute de art. 125
C. pr. pen., privind martorul ameninţat.
În vederea efectuării expertizei, expertul are următoarele obligaţii:
– de a nu încredinţa altei persoane efectuarea operaţiilor ce intră în conţinutul expertizei;
– de a nu divulga datele de care a luat cunoştinţă, cu ocazia efectuării expertizei;
– de a depune raportul de expertiză în termenul limită stabilit de către organul judiciar
care a dispus efectuarea expertizei. Termenul limită din ordonanţă sau încheiere poate fi
prelungit la cererea expertului, pentru motive temeinice, fără ca prelungirea totală acordată să
fie mai mare de 6 luni;
– de a efectua expertiza cu bună-credinţă, asigurându-i o calitate corespunzătoare;
– de a se prezenta în faţa organelor de urmărire penală sau a instanţei ori de câte ori este
chemat.
Nesocotirea acestor obligaţii este de natură să atragă sancţiuni disciplinare din partea
conducerii instituţiei specializate ori a biroului local de expertize ori chiar răspunderea
penală, după caz. Totodată, în conformitate cu art. 175 alin. Ultim C. pr. pen., întârzierea sau
refuzul nejustificat de efectuare a expertizei atrage aplicarea unei amenzi judiciare, precum şi
răspunderea civilă a expertului sau a instituţiei desemnate să o efectueze pentru prejudiciile
cauzate.
Cazurile de înlocuire a expertului sunt reglementate în mod expres în cuprinsul art. 176
C. pr. pen., fiind legate fie de neîndeplinirea obligaţiilor, fie de constatarea stării de
incompatibilitate a expertului. Astfel, expertul poate fi înlocuit dacă refuză sau, în mod
nejustificat, nu finalizează raportul de expertiză până la termenul fixat. De asemenea, expertul
este înlocuit când este admisă declaraţia sa de abţinere sau cererea de recuzare ori în cazul în
care se află în imposibilitate obiectivă de a efectua sau finaliza expertiza.
Înlocuirea expertului se dispune prin ordonanţă de către organul de urmărire penală sau
prin încheiere de către instanţă, după citarea expertului, şi se comunică asociaţiei sau corpului
profesional de care aparţine acesta. Expertul înlocuit trebuie, sub sancţiunea amenzii
judiciare, să pună de îndată la dispoziţia organului judiciar toate actele sau obiectele
încredinţate, precum şi observaţiile cu privire la activităţile desfăşurate până la momentul
înlocuirii sale.
19.3. Raportul de expertiză

Potrivit art. 178 C. pr. pen., după efectuarea expertizei, expertul întocmeşte un raport
scris, în care se consemnează constatările, clarificările, evaluările şi opinia expertului. Când
sunt mai mulţi experţi, se întocmeşte un singur raport de expertiză, chiar dacă sunt opinii
diferite, cu precizarea că, dacă sunt păreri deosebite, opiniile separate sunt consemnate în
cuprinsul raportului sau într-o anexă.

104
 Conform art. 178 C. pr. pen., raportul de expertiză cuprinde:
a) partea introductivă, în care se consemnează: denumirea şi sediul organului de
urmărire penală sau ale instanţei de judecată care a dispus efectuarea expertizei; data când s-a
dispus efectuarea expertizei; numele şi prenumele expertului; data şi locul unde a fost
efectuată; data întocmirii raportului de expertiză; obiectul expertizei; obiectivele la care
expertul urma să răspundă; materialul pe baza căruia a fost efectuată expertiza; dovada
încunoştinţării părţilor, dacă au participat la expertiză şi au dat explicaţii în cursul expertizei;
b) partea expozitivă, în care se arată: operaţiile de efectuare a expertizei cu lux de
amănunte; metodele, programele şi echipamentele utilizate; obiecţiile sau explicaţiile părţilor;
analiza obiecţiilor şi explicaţiilor, în lumina celor constatate de părţi;
c) concluziile, în care se cuprind: răspunsurile la obiectivele stabilite de către organul
judiciar penal, în actul procedural; părerea expertului asupra obiectului expertizei; orice alte
precizări şi constatări rezultate din efectuarea expertizei în legătură cu obiectivele expertizei.
După depunerea de către expert a raportului de expertiză la organul de urmărire penală
care a dispus efectuarea expertizei, acesta are obligaţia de a comunica părţilor concluziile la
care a ajuns expertul. În faza de judecată, părţile iau cunoştinţă de conţinutul raportului de
expertiză depus la dosarul cauzei. În conformitate cu art. 178 alin. (5) C. pr. pen., în situaţia
în care expertiza a fost efectuată în lipsa părţilor ori a subiecţilor procesuali principali, aceştia
sau avocatul lor sunt încunoştinţaţi cu privire la întocmirea raportului de expertiză şi cu
privire la dreptul la studierea raportului.

19.4. Audierea expertului

În cursul urmăririi penale sau al judecăţii, expertul poate fi audiat de organul de urmărire
penală sau de instanţă, la cererea procurorului, a părţilor, a subiecţilor procesuali principali
ori din oficiu, dacă organul judiciar apreciază că audierea este necesară pentru lămurirea
constatărilor sau concluziilor expertului. Dacă expertiza a fost efectuată de o instituţie
medico-legală, institut sau laborator de specialitate, instituţia va desemna un expert, dintre
persoanele care au participat la efectuarea expertizei, ce urmează a fi audiat de către organul
de urmărire penală sau de instanţă. Audierea expertului se efectuează potrivit dispoziţiilor
privind audierea martorilor (art. 179 C. pr. pen.).
19.5. Suplimentul de expertiză

Potrivit art. 180 alin. (1) C. pr. pen., atunci când organul de urmărire penală sau instanţa
de judecată constată, din oficiu ori la cererea făcută de părţi sau subiecţi procesuali principali
(sau şi de procuror, în faza de judecată), că expertiza nu este completă (raportul de expertiză
nu răspunde la toate obiectivele formulate), iar această deficienţă nu poate fi suplinită prin
audierea expertului, dispune fie efectuarea unui supliment de expertiză de către acelaşi expert,
fie efectuarea unei alte expertize de către altul. Precizăm că efectuarea suplimentului se
realizează de către un alt expert numai dacă nu mai este posibilă desemnarea aceluiaşi expert.
Suplimentul de expertiză se poate efectua numai în scris. În art. 180 alin. (2) C. pr. pen.
se prevede că, atunci când expertiza a fost efectuată în cadrul instituţiei medico-legale, al unui
institut sau laborator de specialitate, organul de urmărire penală sau instanţa se adresează
instituţiei respective în vederea efectuării suplimentului de expertiză.

19.6. Efectuarea unei noi expertize

Potrivit art. 181 alin. (1) C. pr. pen., dacă organul de urmărire penală sau instanţa de
judecată are îndoieli cu privire la exactitatea concluziilor raportului de expertiză, rezultate din
neclaritatea sau contradictorialitatea concluziilor ori din existenţa unor contradicţii între

105
conţinutul şi concluziile raportului de expertiză, care nu pot fi înlăturate prin audierea
expertului, dispune efectuarea unei noi expertize. Organul judiciar penal se poate pronunţa fie
din oficiu, fie la cererea părţilor şi subiecţilor procesuali principali nemulţumiţi (ori şi a
procurorului, în faza de judecată), care pot face obiecţiuni motivate şi pot cere efectuarea unei
noi expertize. Noua expertiză are acelaşi obiect ca şi prima expertiză. Ea se efectuează însă,
de regulă, de o comisie de experţi, formată din alţi experţi decât cei care au efectuat prima
expertiză şi numiţi în acelaşi mod ca şi primii experţi.
Noua expertiză se efectuează după aceeaşi procedură ca şi prima expertiză şi se termină
cu depunerea raportului de expertiză la organul judiciar penal care a dispus efectuarea noii
expertize.

106
 20. Metodele speciale de obţinere a probelor
20.1. Supravegherea tehnică

Prin supraveghere tehnică se înţelege utilizarea uneia dintre metodele prevăzute în art.
138 alin. (1) lit. a)-d) C. pr. pen.: interceptarea comunicaţiilor ori a oricărui tip de comunicare
la distanţă; accesul la un sistem informatic; supravegherea video, audio sau prin fotografiere;
localizarea sau urmărirea prin mijloace tehnice.

20.1.1. Condiţii de fond

Art. 139 alin. (1) şi (2) C. pr. pen. prevede condiţii cumulative pentru dispunerea
activităţilor de supraveghere tehnică. În limitele acestor condiţii, activităţile respective sunt
supuse autorizării de organul judiciar competent, potrivit legii. În afara acestora, alin. (3) al
acestui text mai permite şi o altă categorie de activităţi de supraveghere tehnică pentru care
nu se cere condiţia autorizării, dar care, după părerea noastră, nu sunt exceptate de la
condiţiile de fond. Este vorba de interceptări efectuate de părţi ori de alte persoane sau orice
alte înregistrări, dacă nu sunt interzise de lege. În ceea ce privește categoria înregistrărilor
care nu sunt interzise de lege, prin Legea 201/2023 legiuitorul a reglementat un mecanism de
control asupra legalității înregistrărilor obținute din activități specifice de culegere de
informații. Astfel, a fost creat un cadru adecvat ce permite verificarea legalității încheierii
prin care s-au autorizat activităţile respective, a mandatului emis în baza acesteia, a modului
de punere în executare a autorizării, precum şi a înregistrărilor rezultate. Pentru detalii, a se
vedea art. 1391-1392 C. proc. pen.
Condiţiile care trebuie întrunite cumulativ pot fi sintetizate în trei categorii:
suspiciunea rezonabilă;
proporţionalitatea;
subsidiaritatea.
Noţiunea de suspiciune rezonabilă este împrumutată din jurisprudenţa Curţii Europene a
Drepturilor Omului, fiind definită, în general, prin existenţa unor date sau informaţii care sunt
în măsură să convingă un observator obiectiv şi imparţial că este posibil ca o persoană să fi
săvârşit o infracţiune.
Condiţia proporţionalităţii priveşte raportarea procedeului folosit în scopul aflării
adevărului la gradul de restrângere a drepturilor şi libertăţilor fundamentale. În vederea
stabilirii dacă măsura este sau nu proporţională cu restrângerea drepturilor şi libertăţilor
fundamentale se utilizează trei criterii alternative, şi anume: particularităţile cauzei,
importanţa informaţiilor ori a probelor ce urmează a fi obţinute şi gravitatea infracţiunii.
Subsidiaritatea constă în aceea că supravegherea tehnică poate fi dispusă doar dacă se
apreciază că probele nu ar putea fi obţinute în alt mod sau obţinerea lor ar presupune
dificultăţi deosebite ce ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranţa persoanelor
sau a unor bunuri de valoare.
20.1.2. Condiţii de formă

A) Existenţa unei urmăriri penale legal începute

B) Autorizarea
Autorizarea metodelor speciale de supraveghere este o condiţie de formă esenţială de
utilizare a acestora, care priveşte legalitatea procedeului probatoriu în integralitatea sa. Ea
este reglementată în două texte distincte, şi anume în art. 140 şi art. 141 C. pr. pen.

107
 Autorizarea supravegherii tehnice de către judecătorul de drepturi şi libertăţi
Judecătorul de drepturi şi libertăţi nu intervine din oficiu în cursul urmăririi penale, ci
doar la sesizarea procurorului, care poate formula cerere, fie din oficiu, fie la propunerea
organului de cercetare penală, în cazurile în care supraveghează activităţile de cercetare
penală, sau la cererea persoanei vătămate.
Pentru procedura de autorizare a supravegherii tehnice, a se studia art. 140 C.pr.pen.
În ceea ce priveşte cererea persoanei vătămate, subliniem faptul că aceasta declanşează o
procedură particulară reglementată în art. 140 alin. (9) C. pr. pen.

Autorizarea supravegherii tehnice de către procuror

Potrivit art. 141 alin. (1) C. pr. pen., procurorul poate autoriza, pe o durată de maximum
48 de ore, măsurile de supraveghere tehnică dacă sunt îndeplinite două condiţii cumulative:
există urgenţă, iar obţinerea mandatului de supraveghere tehnică în condiţiile art. 140 C. pr.
pen., adică de la judecătorul de drepturi şi libertăţi, ar conduce la o întârziere substanţială a
cercetărilor, la pierderea, alterarea sau distrugerea probelor ori ar pune în pericol siguranţa
persoanei vătămate, a martorului ori a membrilor familiilor acestora şi sunt îndeplinite
condiţiile de fond prevăzute în art. 139 alin. (1) şi (2) C. pr. pen.
În acest caz este reglementată o procedura de confirmare de către judecătorul de drepturi
și libertăți a măsurii procurorului (a se vedea art. 141 C.pr.pen.).

C) Durata mandatului de supraveghere tehnică

Mandatul de supraveghere tehnică poate fi emis în cursul urmăririi penale pe o durată
determinată, care poate fi, iniţial, de cel mult 30 de zile. Ulterior, măsura supravegherii
tehnice poate fi prelungită, pentru motive temeinic justificate, în limbajul Codului, de către
judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa competentă la cererea motivată a procurorului
în cazul în care sunt îndeplinite condiţiile legale, fiecare prelungire neputând depăşi 30 de
zile.
Referitor la procedura de prelungire, art. 144 alin. (2) C. pr. pen. prevede că judecătorul
de drepturi şi libertăţi se pronunţă în camera de consiliu, fără citarea părţilor, prin încheiere
care nu este supusă căilor de atac, iar întocmirea minutei este obligatorie. Făcând o
comparaţie cu art. 140 alin. (3) şi (4) C. pr. pen., care reglementează procedura de autorizare
a măsurii de către judecător, se observă că, în general, trebuie respectate aceleaşi reguli şi în
cazul în care se cere de către procuror prelungirea mandatului de supraveghere tehnică.
În ceea ce priveşte limitarea în timp a mandatului de supraveghere tehnică, care se înscrie
printre condiţiile stricte care încadrează măsura specială, pe lângă durata iniţială şi cea
referitoare la prelungire, legea mai prevede şi o durată totală care nu poate fi depăşită, sub
aceeaşi sancţiune, a încetării efectelor măsurii, ca în caz de expirare. Ea este reglementată
însă diferenţiat, în funcţie de tipul măsurii de supraveghere tehnică dispuse, conform
enumerării cuprinse în art. 138 alin. (1) lit. a)-d) C. pr. pen. Astfel, se prevede că durata
totală este de 6 luni, cu excepţia măsurii de supraveghere video, audio sau prin fotografiere în
spaţii private, care este de 120 de zile.

D) Punerea în executare a mandatului de supraveghere

Imediat după ce s-a emis mandatul de supraveghere tehnică, se poate trece la punerea în
executare a acestuia. Efectuarea supravegherii tehnice poate fi realizată, în actuala
reglementare, fie direct de procuror, situaţie în care acesta procedează personal la executarea
mandatului, eventual, cu asistenţa tehnică a unui specialist care poate fi chemat să-şi dea
concursul tehnic la executarea măsurilor de supraveghere şi care are obligaţia să păstreze

108
secretul operaţiunii efectuate, sub sancţiunea legii penale, fie indirect, prin intermediul unor
persoane dintre cele autorizate potrivit legii.
Astfel, art. 142 alin. (1) C. pr. pen. stabileşte că procurorul poate dispune ca punerea în
executare a supravegherii tehnice să fie efectuată şi de către alte organe de stat. În această
privinţă, este de remarcat că, spre deosebire de Codul de procedură penală anterior, care
prevedea o singură categorie de organe, respectiv organul de cercetare penală, care putea fi
desemnat de procuror să pună în executare mandatul de supraveghere tehnică, în prezent, pe
lângă acesta, mai poate fi autorizată şi altă categorie de organe, respectiv lucrătorii
specializaţi din cadrul poliţiei.
Pentru realizarea activităţilor de supraveghere tehnică prevăzute în art. 138 alin. (1) lit.
a)-d) C. pr. pen., procurorul, organele de cercetare penală sau lucrătorii specializaţi din cadrul
poliţiei folosesc nemijlocit sisteme tehnice şi proceduri adecvate, de natură să asigure
integritatea şi confidenţialitatea datelor şi informaţiilor colectate.
Pentru detalii, a se studia art. 142 – 143 C.pr.pen.
Finalizarea activităţilor de supraveghere tehnică este marcată de legiuitor prin
reglementarea unei proceduri de „încetare” a supravegherii tehnice, care are loc fie la
expirarea duratei mandatului, fie înainte de expirarea acesteia, dacă, pe parcursul executării,
se constată că nu mai există temeiurile care au justificat măsura. În toate cazurile, ea are la
bază obligaţia procurorului, care îşi asumă responsabilitatea încetării măsurii, indiferent cine
a fost artizanul punerii în executare a mandatului. De asemenea, în toate cazurile, procurorul
are obligaţia de a informa judecătorul care a emis mandatul. Informarea judecătorului de
drepturi şi libertăţi trebuie să opereze de îndată, în termenii legii, şi include atât faptul
încetării supravegherii tehnice înainte de expirarea duratei mandatului, dacă este cazul [art.
142 alin. (4) C. pr. pen.], cât şi felul şi conţinutul activităţilor efectuate, în toate situaţiile,
după încetarea măsurii de supraveghere [art. 143 alin. (4) C. pr. pen.].
Încetarea măsurii produce însă şi un efect pozitiv, pe care legiuitorul nu uită
să-l sublinieze. Este vorba de informarea persoanei supravegheate, reglementată în art. 145
C. pr. pen. Totodată, prin Legea 201/2023 se introduce o procedură ce permite contestarea
legalității măsurii supravegherii tehnice de către persoana vizată de aceasta, care nu a
dobândit calitatea de parte în cauza penală, precum și de către inculpatul față de care s-a
dispus renunțarea la urmărirea penală sau clasarea. Pentru detalii, a se studia art. 1451 C. proc.
pen.
În privinţa garanţiilor care trebuie respectate în timpul punerii în executare a mandatului
de supraveghere tehnică, legiuitorul se rezumă la instituirea unor reguli privind conservarea
materialelor rezultate din supravegherea tehnică. Astfel, în art. 142 alin. (6) C. pr. pen. se
prevede că datele rezultate din măsurile de supraveghere care nu privesc fapta ce formează
obiectul cercetării sau care nu contribuie la identificarea ori localizarea persoanelor, dacă nu
sunt folosite în alte cauze penale, se arhivează la sediul parchetului, în locuri speciale, cu
asigurarea confidenţialităţii, urmând a fi distruse de către procuror, care întocmeşte un
proces-verbal în acest sens, după un an de la soluţionarea definitivă a cauzei.
Domeniul art. 142 alin. (6) C. pr. pen. este diferit de cel al art. 146 C. pr. pen., care
cuprinde o reglementare cadru a procedurii de conservare a materialului rezultat din
supravegherea tehnică, aplicabilă în alte situaţii prevăzute de lege, respectiv dacă în cauză s-a
dispus o soluţie de clasare împotriva căreia nu a fost formulată plângere în termenul legal
prevăzut în art. 140 C. pr. pen. sau plângerea a fost respinsă şi dacă instanţa a pronunţat, după
caz, o hotărâre de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării
pedepsei, de achitare ori încetare a procesului penal, rămasă definitivă.

E) Utilizarea şi în altă cauză penală a materialului probatoriu rezultat

din supravegherea tehnică

109
 Această posibilitate era prevăzută şi în Codul de procedură penală anterior, însă era
limitată doar la convorbirile şi comunicările care au făcut obiectul interceptărilor şi
înregistrărilor. În prezent, ea este extinsă cu privire la toate metodele speciale care fac parte
din supravegherea tehnică. Astfel, se prevede, în art. 142 alin. (5) C. pr. pen., că „datele
rezultate din măsurile de supraveghere tehnică pot fi folosite şi în altă cauză penală dacă din
cuprinsul acestora rezultă date sau informaţii concludente şi utile privitoare la pregătirea ori
săvârşirea unei alte infracţiuni dintre cele prevăzute la art. 139 alin. (2)” (s.n.).
20.2. Metodele speciale de cercetare

După modificările intervenite prin O.U.G. nr. 18/2016, metodele speciale de cercetare
sunt cele prevăzute în art. 138 alin. (1) lit. e)-j) C. pr. pen., respectiv: obţinerea datelor privind
tranzacţiile financiare ale unei persoane; reţinerea, predarea sau percheziţionarea trimiterilor
poştale; utilizarea investigatorilor sub acoperire şi a colaboratorilor; participarea autorizată la
anumite activităţi; livrarea supravegheată; obţinerea datelor de trafic şi de localizare
prelucrate de către furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice ori de către
furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului.
Pentru metodele speciale de cercetare este suficientă parcurgerea prevederilor art. 138
și 1461 – 154 C.pr.pen.

Chestionar:

1. Care sunt faptele care nu pot fi probate în procesul penal?

2. Prezentați standardul probei în procesul penal.
3. Care sunt condițiile în care se poate dispune cercetarea la fața locului în cursul
urmăririi penale?
4. În ce condiții se dispune efectuarea unei noi expertize?
5. Ce înțelegeți prin punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică?

110
 MODULUL IV

Sumar:
d. Măsurile procesuale
Măsurile preventive
d. Noţiunea şi categoriile de măsuri preventive
d. Trăsături comune
d. Reţinerea
4. Controlul judiciar
5. Controlul judiciar pe cauţiune
6. Arestul la domiciliu
7. Arestarea preventivă
8. Verificarea măsurilor preventive
9. Încetarea de drept a măsurilor preventive
10. Revocarea măsurilor preventive
11. Înlocuirea măsurilor preventive
12. Reguli speciale pentru minori
d. Măsurile de siguranţă cu caracter medical
d. Măsurile asigurătorii, restituirea lucrurilor şi restabilirea situaţiei anterioare
săvârşirii infracţiunii
d. Măsurile asigurătorii
d. Restituirea lucrurilor
d. Restabilirea situaţiei anterioare
IV. Actele procesuale şi procedurale comune
d. Aspecte introductive
d. Citarea
d. Mandatul de aducere
4. Modificarea actelor de procedură
5. Termenele
6. Cheltuielile judiciare
7. Sancţiunile procesuale
8. Amenda judiciară
Cuvinte cheie:
reținere; control judiciar; control judiciar pe cauțiune; arest la domiciliu; arestare
preventivă; cu privire la măsuri preventive: revocare, înlocuire, încetare de drept,
prelungire, menținere; măsură asiguratorie; citație; mandat de aducere; termen substanțial;
termen procedural; nulitate absolută; nulitate relativă.

111
 I. MĂSURILE PROCESUALE
MĂSURILE PREVENTIVE
1. Noţiunea şi categoriile de măsuri preventive
Măsurile preventive sunt măsurile procesuale cu caracter individual ce se pot lua faţă de
suspect sau inculpat de către organele judiciare penale pentru înlăturarea riscurilor care pot
afecta desfăşurarea normală a procesului penal şi pentru asigurarea realizării în mod
corespunzător a obiectului acţiunilor judiciare.
Ele sunt enumerate gradual în cuprinsul art. 202 alin. (4) lit. a)-e) C. pr. pen., într-o
anumită ordine legală: a) reţinerea; b) controlul judiciar; c) controlul judiciar pe cauţiune; d)
arestul la domiciliu; e) arestarea preventivă.

2. Trăsături comune
2.1. Scopurile justificative

Scopurile care pot sta la baza măsurilor preventive sunt trasate în art. 202
alin. (1) C. pr. pen.: asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal; împiedicarea sustragerii
suspectului ori inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată; prevenirea săvârşirii
unei alte infracţiuni. Ele nu trebuie îndeplinite cumulativ, fiind suficient să existe cel puţin
unul dintre scopurile enumerate.

2.2. Condiţiile generale

Pentru luarea măsurilor preventive trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:

B.1. Să existe probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o
persoană a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală [art. 202 alin. (1) teza I C. pr. pen.]

Prin probe se înţelege elementele de fapt la care se referă legea şi care sunt obţinute prin
mijloacele de probă legale.
În lipsa unei definiţii în Codul de procedură penală actual, considerăm că prin indicii
temeinice se înţelege acele elemente de fapt ce rezultă din dosarul cauzei care confirmă
presupunerea rezonabilă că persoana faţă de care se efectuează acte de urmărire penală sau
acte de judecată a săvârşit fapta (de pildă, cu ocazia percheziţiei corporale efectuate asupra
unei persoane, imediat după săvârşirea unui omor, s-au găsit la aceasta cămaşa şi haina cu
pete de sânge provenind de la victimă, precum şi cuţitul cu care s-a săvârşit fapta ori, cu
ocazia cercetării la faţa locului în cazul unui furt prin efracţie, au fost găsite obiecte
aparţinând celui cu privire la care se presupune că a comis infracţiunea).

B.2. Să nu existe o cauză care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii
penale [art. 202 alin. (2) C. pr. pen.]

B.3. Măsura preventivă să fie proporţională cu gravitatea acuzaţiei aduse persoanei faţă
de care este luată. Potrivit art. 202 alin. (3) teza I C. pr. pen., proporţionalitatea măsurii
preventive este determinată în raport cu gravitatea acuzaţiei.
B.4. Măsura preventivă să fie necesară pentru realizarea scopului urmărit prin
dispunerea măsurii [art. 202 alin. (1) teza a II-a şi alin. (3) teza a II-a C. pr. pen.]

112
 Necesitatea măsurii nu poate fi atestată prin simpla afirmaţie a organului judiciar, ci
trebuie să se bazeze pe elemente obiective, care trebuie indicate în cuprinsul actului prin care
se dispune asupra măsurii. Considerăm că ea presupune o constatare prealabilă întemeiată pe
probele sau indiciile temeinice existente, din care trebuie să rezulte fără echivoc faptul că
numai prin luarea unei anumite măsuri poate fi prevenit ori împiedicat pericolul generat de
conduita suspectului sau inculpatului.

2.3. Criterii de alegere a măsurii preventive

Textul art. 218 alin. (2) C. pr. pen. enumeră trei categorii de criterii de care trebuie să se
ţină seama la aprecierea necesităţii şi suficienţei arestului la domiciliu, dar care au incidenţă
asupra oricărei măsuri preventive, după cum urmează:
– scopul măsurii preventive. Prin scopul măsurii preventive se înţelege obiectivul
urmărit, respectiv pericolul care trebuie preîntâmpinat sau înlăturat, prin luarea acesteia.
– gradul de pericol al infracţiunii. În doctrină s-a arătat că prin gradul de pericol al
infracţiunii trebuie să înţelegem „gravitatea faptei imputate în raport cu încadrarea legală şi
cu împrejurările concrete în care a fost comisă”. El nu trebuie confundat cu „pericolul pentru
ordinea publică”.
– persoana. Este vorba despre elementele enumerate în partea finală a art. 218
alin. (2) C. pr. pen., adică: sănătatea, vârsta, situaţia familială şi alte împrejurări privind
persoana faţă de care se ia măsura.
2.4. Organul judiciar competent

Măsurile preventive se iau, de regulă, de către procuror sau judecător ori instanţă.
Singura măsură pe care o poate lua organul de cercetare penală este reţinerea. Ea este
atribuită şi procurorului, în egală măsură, conform art. 203 alin. (1) C. pr. pen.
2.5. Actele prin care pot fi luate măsurile preventive

Măsurile preventive pot fi luate, după caz, prin: ordonanţa organului de cercetare penală;
ordonanţa procurorului; încheierea judecătorului de drepturi şi libertăţi; încheierea
judecătorului de cameră preliminară; încheierea instanţei judecătoreşti [art. 203 alin. (4)-(6)
C. pr. pen.]. Actul prin care se ia măsura preventivă, indiferent de felul acesteia, trebuie să fie
motivat.

3. Reţinerea
Reţinerea este măsura preventivă privativă de libertate ce poate fi dispusă în faza de
urmărire penală faţă de suspect sau inculpat, de către organul de cercetare penală sau de
către procuror, după caz, pe o durată de cel mult 24 de ore.
3.1. Condiţiile de luare a măsurii

3.1.1. Condiţiile de fond

Condiţiile care privesc fondul măsurii sunt cele prevăzute în art. 202 alin. (1)-(3) C. pr.
pen. (condiţiile generale):

113
 a) să fie dispusă continuarea urmăririi penale in personam sau punerea în mişcare a
acţiunii penale;
b) să existe probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că
suspectul sau inculpatul a săvârşit o infracţiune;
c) măsura să fie proporţională;
d) măsura să fie necesară.
3.1.2. Condiţiile de formă

Spectrul condiţiilor procedurale se prezintă astăzi în felul următor:

a) competenţa exclusivă a organelor de urmărire penală. Referitor la competenţa de
luare a măsurii, textul art. 209 alin. (1) şi (10) C. pr. pen. prevede expres că reţinerea se poate
dispune de organul de cercetare penală sau de procuror, prin ordonanță.
b) comunicarea drepturilor procesuale. Procedura de comunicare a drepturilor
procesuale trebuie parcursă înainte de ascultare, făcând parte din procedura de efectuare a
acesteia. Astfel, procurorul sau organul de cercetare penală va aduce la cunoştinţa suspectului
sau inculpatului că are dreptul de a fi asistat de un avocat ales ori numit din oficiu, precum şi
dreptul de a nu face nicio declaraţie, cu excepţia furnizării de informaţii referitoare la
identitatea sa, atrăgându-i atenţia că ceea ce declară poate fi folosit împotriva sa. La acestea
se adaugă şi dreptul la un interpret, pentru că persoana reţinută trebuie să înţeleagă conţinutul
notificărilor care-i sunt adresate.
Suspectul sau inculpatul are dreptul de a-şi încunoştinţa personal avocatul ales sau de a
solicita organului de cercetare penală ori procurorului să îl încunoştinţeze pe acesta. Modul de
realizare a încunoştinţării se consemnează într-un proces-verbal. Exercitarea dreptului de a
face personal încunoştinţarea nu se poate refuza decât pentru motive temeinice, care vor fi
consemnate în procesul-verbal. Avocatul ales are obligaţia de a se prezenta la sediul
organului judiciar în termen de cel mult două ore de la încunoştinţare. În caz de neprezentare
a avocatului ales, organul de cercetare penală sau procurorul numeşte un avocat din oficiu.
Avocatul suspectului sau inculpatului are dreptul de a comunica direct cu acesta, în
condiţii care să asigure confidenţialitatea.
c) ascultarea suspectului sau inculpatului în prezenţa avocatului ales sau numit din
oficiu.
d) informarea de îndată a procurorului cu privire la luarea măsurii reţinerii. Prin
prevederea acestei condiţii într-un text distinct, în art. 209 alin. (13) C. pr. pen., credem că
legiuitorul a voit să semnaleze importanţa controlului procurorului asupra legalităţii şi
temeiniciei măsurii reţinerii, atunci când ea este dispusă de organul de cercetare penală.
3.2. Durata reţinerii

Reţinerea suspectului sau inculpatului, indiferent de cine o dispune (organul de cercetare

penală sau procurorul), poate fi luată pentru cel mult 24 de ore, fără nicio posibilitate de
prelungire. Ora la care începe reţinerea şi ora la care încetează intră în calculul duratei acestei
măsuri (art. 271 C. pr. pen.). Potrivit art. 209 alin. (3) C. pr. pen., din durata măsurii reţinerii nu
se deduce timpul strict necesar conducerii suspectului sau inculpatului la sediul organului
judiciar conform legii. Este vorba de măsura administrativă a conducerii la sediul poliţiei
prevăzută de art. 31 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 218/2002.
Dacă suspectul sau inculpatul a fost adus în faţa organului de cercetare penală sau a
procurorului pentru a fi audiat, în baza unui mandat de aducere legal emis, în termenul legal
nu se include perioada cât suspectul sau inculpatul s-a aflat sub puterea acelui mandat [art.
209 alin. (4) C. pr. pen.].

114
3.3. Plângerea împotriva măsurii reţinerii

Potrivit art. 209 alin. (14) C. pr. pen., împotriva ordonanţei organului de cercetare penală
prin care s-a luat măsura preventivă a reţinerii suspectul sau inculpatul poate face plângere,
înainte de expirarea celor 24 de ore de la luarea măsurii, la procurorul care supraveghează
urmărirea penală. Procurorul se pronunţă de îndată, prin ordonanţă. În cazul în care constată
că au fost încălcate dispoziţiile legale care reglementează condiţiile de luare a măsurii
reţinerii, procurorul dispune revocarea ei şi punerea de îndată în libertate a celui reţinut.
În ipoteza în care măsura reţinerii este impusă personal de procuror, în art. 209 alin. (15)
C. pr. pen. se prevede că împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a luat această măsură
suspectul sau inculpatul poate face plângere înainte de expirarea celor 24 de ore, la
prim-procurorul parchetului sau, după caz, la procurorul ierarhic superior. Prim-procurorul
sau procurorul ierarhic superior se pronunţă de îndată, prin ordonanţă. În cazul în care
constată că au fost încălcate dispoziţiile legale care reglementează condiţiile de luare a măsurii
reţinerii, prim-procurorul sau procurorul ierarhic superior dispune revocarea ei şi punerea de
îndată în libertate a suspectului sau inculpatului.

4. Controlul judiciar
4.1. Noţiune

Controlul judiciar este măsura preventivă cea mai uşoară pe scara măsurilor enumerate în
art. 202 alin. (4) C. pr. pen. Ea constă în restrângerea libertăţii inculpatului prin
constrângerea acestuia de a îndeplini anumite obligaţii pe o durată determinată stabilită de
organul judiciar competent cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege, în scopul asigurării
bunei desfăşurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii inculpatului de la urmărirea
penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni.

4.2. Condiţii

Condiţiile luării măsurii controlului judiciar faţă de inculpat sunt reglementate în

cuprinsul art. 211 C. pr. pen. Din conţinutul acestei prevederi se înţelege că pentru luarea
măsurii controlului judiciar se cer a fi îndeplinite condiţiile generale prevăzute de art. 202
alin. (1) C. pr. pen., cu unele particularităţi. De pildă, întrucât această măsură este destinată
exclusiv inculpatului, ea poate fi dispusă doar dacă, anterior, procurorul a pus în mişcare
acţiunea penală faţă de suspect. De aceea, trebuie să existe probe, ca elemente de fapt
obţinute prin mijloace de probă, nu indicii temeinice.
4.3. Competenţa de luare a măsurii

Competenţa de a dispune luarea măsurii controlului judiciar revine unor organe judiciare
diferite, în raport cu faza procesuală în care se află cauza. Astfel, în cursul urmăririi penale,
măsura poate fi dispusă de procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea penală.
Acesta deţine monopolul controlului judiciar în faza de urmărire penală, după cum se va
vedea în cele ce urmează. Judecătorul de drepturi şi libertăţi are doar o competenţă subsidiară,
putând dispune o asemenea măsură doar atunci când este învestit cu o propunere de luare sau
de prelungire a măsurii arestului la domiciliu ori a arestării preventive sau cu o contestaţie,
după caz.

115
 În procedura de cameră preliminară, competenţa de a dispune asupra măsurii preventive a
controlului judiciar aparţine judecătorului de cameră preliminară, iar în cursul judecăţii,
instanţei de judecată. Aceste organe judiciare pot dispune măsura controlului judiciar faţă de
inculpat, dacă sunt îndeplinite condiţiile legale, fie din oficiu, fie la cererea procurorului.
4.3.1. Luarea măsurii controlului judiciar de către procuror

Procedura luării măsurii controlului judiciar în faza de urmărire penală de către procuror
este similară cu cea prevăzută pentru reţinere. Astfel, ea presupune, conform
art. 212 C. pr. pen., parcurgerea în mod succesiv a următoarelor etape:
a) citarea inculpatului aflat în stare de libertate sau aducerea inculpatului aflat în stare de
reţinere;
b) ascultarea inculpatului în prezenţa avocatului ales ori numit din oficiu;
c) dispunerea măsurii;
d) aducerea la cunoştinţa inculpatului prezent, de îndată, în limba pe care o înţelege, a
infracţiunii de care este suspectat şi a motivelor luării măsurii controlului judiciar.
4.3.2. Calea de atac împotriva măsurii controlului judiciar dispuse de procuror

Calea de atac prevăzută de art. 213 C. pr. pen. împotriva ordonanţei procurorului de luare
a măsurii controlului judiciar este plângerea. Ea are o configuraţie particulară, care o
deosebeşte de plângerea împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală prevăzută de art.
336-341 C. pr. pen.
Astfel, împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a luat măsura controlului judiciar, în
termen de 48 de ore de la comunicare, inculpatul poate face plângere la judecătorul de
drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă
instanţă. Plângerea se soluționează în termen de 5 zile de la înregistrare.
Deşi legea nu prevede o condiţie de formă, suntem de părere că plângerea trebuie să fie
făcută în scris. În ceea ce priveşte modul de depunere şi înregistrare, considerăm că, întrucât
legea nu face nicio precizare, plângerea poate fi adresată judecătorului de drepturi şi libertăţi
din cadrul instanţei competente fie direct, fie prin intermediul procurorului care a emis
ordonanţa care se atacă. În acest din urmă caz, procurorul are obligaţia de a o înainta de
îndată spre legală soluţionare judecătorului competent, împreună cu dosarul cauzei.

4.3.3. Luarea măsurii controlului judiciar de către judecătorul de cameră preliminară

sau instanţa de judecată

Potrivit art. 214 alin. (1) C. pr. pen., judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de
judecată în faţa căreia se află cauza poate dispune, prin încheiere, luarea măsurii controlului
judiciar faţă de inculpat, la cererea motivată a procurorului sau din oficiu.
Procurorul poate formula cererea de luare a măsurii controlului judiciar în procedura de
cameră preliminară şi prin rechizitoriu, întrucât, conform art. 330 C. pr. pen., când procurorul
dispune trimiterea în judecată a inculpatului, rechizitoriul poate să cuprindă, printre altele, şi
propunerea de luare a unei măsuri preventive. În celelalte cazuri, procurorul poate formula şi
o cerere distinctă, în scris, pe care o înaintează judecătorului de cameră preliminară sau
instanţei, după caz. În toate cazurile, cererea trebuie să conţină motivele de fapt şi de drept pe
care se întemeiază.
Indiferent de modul de sesizare, la cerere sau din oficiu, judecătorul de cameră
preliminară sau instanţa de judecată trebuie să aplice procedura de luare a măsurii, care
presupune parcurgerea următoarelor etape obligatorii: citarea inculpatului; ascultarea

116
inculpatului, dacă acesta se prezintă la termenul fixat; prezenţa avocatului şi participarea
procurorului [art. 214 alin. (2) şi (3) C. pr. pen.].
Procedura de luare a măsurii în camera preliminară se realizează în şedinţă nepublică
(camera de consiliu), iar în cursul judecăţii în şedinţă publică. Întotdeauna ea se poate dispune
în urma unei dezbateri orale şi contradictorii şi se finalizează printr-o încheiere motivată, care
este executorie. Ea nu este definitivă, fiind supusă căii de atac a contestaţiei.
4.4. Conţinutul controlului judiciar

În funcţie de caracterul obligaţiilor stabilite, controlul judiciar poate fi un control

judiciar obligatoriu, prestabilit de lege, şi un control judiciar facultativ, care este lăsat la
aprecierea organului judiciar.
4.4.1. Controlul judiciar obligatoriu

Controlul judiciar obligatoriu este alcătuit din următoarele obligaţii prevăzute de art.
215 alin. (1) C. pr. pen., pe care trebuie să le respecte inculpatul pe timpul cât se află sub
control judiciar:
a) să se prezinte la organul de urmărire penală, la judecătorul de cameră preliminară
sau la instanţa de judecată ori de câte ori este chemat;
b) să informeze de îndată organul judiciar care a dispus măsura sau în faţa căruia se
află cauza cu privire la schimbarea locuinţei;
c) să se prezinte la organul de poliţie desemnat cu supravegherea sa de către organul
judiciar care a dispus măsura, conform programului de supraveghere întocmit de organul de
poliţie sau ori de câte ori este chemat.

4.4.2. Controlul judiciar facultativ

Controlul judiciar facultativ este asigurat prin respectarea de către inculpat a uneia sau
mai multora dintre obligaţiile pe care organul judiciar care a dispus măsura i le poate impune
pe timpul controlului judiciar:
a) să nu depăşească o anumită limită teritorială, fixată de organul judiciar, decât cu
încuviinţarea prealabilă a acestuia;
b) să nu se deplaseze în locuri anume stabilite de organul judiciar sau să se deplaseze
doar în locurile stabilite de acesta;
c) să poarte permanent un sistem electronic de supraveghere;
d) să nu revină în locuinţa familiei, să nu se apropie de persoana vătămată sau de
membrii familiei acesteia, de alţi participanţi la comiterea infracţiunii, de martori ori experţi
sau de alte persoane anume desemnate de organul judiciar şi să nu comunice cu acestea
direct sau indirect, pe nicio cale;
e) să nu exercite profesia, meseria sau să nu desfăşoare activitatea în exercitarea căreia
a săvârşit fapta;
f) să comunice periodic informaţii relevante despre mijloacele sale de existenţă;
g) să se supună unor măsuri de control, îngrijire sau tratament medical, în special în
scopul dezintoxicării;
h) să nu participe la manifestări sportive sau culturale ori la alte adunări publice;
i) să nu conducă vehicule anume stabilite de organul judiciar;
j) să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte arme;
k) să nu emită cecuri.

117
4.5. Obligaţiile subsecvente ale organului judiciar care a dispus măsura

Instituţia, organul sau autoritatea însărcinată cu supravegherea verifică periodic respec-

tarea obligaţiilor de către inculpat, iar în cazul în care constată încălcări ale acestora,
sesizează de îndată procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară,
în procedura de cameră preliminară, sau instanţa de judecată, în cursul judecăţii.
În cazul în care, pe durata măsurii controlului judiciar, inculpatul încalcă, cu rea-credinţă,
obligaţiile care îi revin sau există suspiciunea rezonabilă că a săvârşit cu intenţie o nouă
infracţiune pentru care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva sa,
judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată,
la cererea procurorului ori din oficiu, poate dispune înlocuirea acestei măsuri cu măsura
arestului la domiciliu sau a arestării preventive, în condiţiile prevăzute de lege.
4.6. Modificarea conţinutului controlului judiciar

Modificarea conţinutului controlului judiciar este posibilă fie în sensul agravării, fie în
sensul atenuării lui. Astfel, în cursul urmăririi penale, procurorul poate dispune, din oficiu sau
la cererea motivată a inculpatului, prin ordonanţă, impunerea unor noi obligaţii pentru
inculpat ori înlocuirea sau încetarea celor dispuse iniţial, dacă apar motive temeinice care
justifică aceasta, după ascultarea inculpatului. Împotriva ordonanţei procurorului, inculpatul
poate face plângere la judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni
competenţa să judece cauza în primă instanţă. În acest caz, dispoziţiile art. 213 C. pr. pen.,
privind calea de atac împotriva măsurii controlului judiciar dispuse de procuror, se aplică în
mod corespunzător.
Potrivit art. 215 alin. (81), aceste reguli sunt aplicabile şi în cazul în care măsura a fost
luată de către judecătorul de drepturi şi libertăţi.
Dispoziţiile legale referitoare la modificarea conţinutului controlului judiciar se aplică în
mod corespunzător şi în procedura de cameră preliminară sau în cursul judecăţii.
4.7. Durata controlului judiciar

În cursul urmăririi penale, măsura controlului judiciar se poate dispune de către procuror
sau de către judecătorul de drepturi şi libertăţi pe o durată de cel mult 60 de zile.
Prelungirea duratei controlului judiciar este prevăzută exclusiv pentru faza de urmărire
penală. Fiecare prelungire nu poate să depăşească 60 de zile. În cursul urmăririi penale pot
avea loc mai multe prelungiri, în raport cu evoluţia probelor care se administrează, dacă sunt
temeiuri de prelungire, cu condiţia de a nu se depăşi durata maximă prevăzută de lege. Astfel,
în cursul urmăririi penale, durata controlului judiciar nu poate să depăşească un an, dacă
pedeapsa prevăzută de lege este amenda sau închisoarea de cel mult 5 ani, respectiv 2 ani,
dacă pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea mai mare de 5 ani.
În procedura de cameră preliminară şi în faza de judecată, măsura controlului judiciar
poate fi dispusă de către judecătorul de cameră preliminară sau de către instanţa de judecată,
după caz, pe aceeaşi durată iniţială, la fel ca în cursul urmăririi penale, respectiv pe o durată
de cel mult 60 de zile.
De asemenea, în procedura de cameră preliminară şi în cursul judecăţii, măsura con-
trolului judiciar este supusă unei proceduri de verificare periodică, similară prelungirii, fiind
susceptibilă de menţinere pe aceeaşi durată.
Pentru procedura de cameră preliminară nu este reglementată o durată totală a măsurii.
Cu toate acestea, art. 2151 alin. (8) C. pr. pen. prevede că, în cursul judecăţii, durata totală a
controlului judiciar nu poate depăşi un termen rezonabil şi, în toate cazurile, nu poate depăşi
5 ani de la momentul trimiterii în judecată. Astfel, durata maximă de 5 ani acoperă și faza

118
camerei preliminare, dat fiindcă momentul de debut al acestui termen a fost fixat de către
legiuitor în raport de momentul trimiterii în judecată. Textul art. 2151 alin. (8) C. pr. pen. a
fost modificat prin Legea 201/2023 pentru a fi pus în acord cu Decizia CCR nr. 79/2018, prin
care s-a stabilit că sintagma „în primă instanță” este neconstituțională, deoarece nu privește și
etapa procesuală a apelului.
În ceea ce priveşte posibilitatea luării unei noi măsuri preventive, la expirarea duratei
totale a controlului judiciar, legea o permite doar în cursul judecăţii. Astfel, se prevede că, la
expirarea duratei totale a controlului judiciar, instanţa de judecată poate dispune luarea unei
alte măsuri preventive, în condiţiile legii [art. 2151 alin. (9) C. pr. pen.]. Din formularea legii
rezultă că se are în vedere orice altă măsură preventivă, cu excepţia, evident, a reţinerii, care
nu este posibilă în faza de judecată.

5. Controlul judiciar pe cauţiune

5.1. Condiţii

Măsura controlului judiciar pe cauţiune, deşi este prevăzută ca măsură preventivă

distinctă în Codul de procedură penală în vigoare, în realitate, nu reprezintă decât o variantă a
controlului judiciar. Totuşi, se diferenţiază faţă de controlul judiciar simplu nu numai prin
condiţia depunerii unei cauţiuni, ci, după cum rezultă din art. 216 alin. (1) şi (2) C. pr. pen., şi
prin celelalte condiţii.
Astfel, măsura controlului judiciar pe cauţiune poate fi dispusă faţă de inculpat dacă sunt
întrunite următoarele condiţii:
a) să fie îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 223 alin. (1) şi (2) C. pr. pen., necesare
pentru luarea măsurilor preventive privative de libertate;
b) să fie suficientă pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea măsurii;
c) inculpatul să depună o cauţiune a cărei valoare este stabilită de către organul
judiciar. Valoarea cauţiunii este de cel puţin 1.000 lei şi se determină în raport cu următoarele
criterii: gravitatea acuzaţiei aduse inculpatului; situaţia materială; obligaţiile legale ale
acestuia.
5.2. Luarea măsurii controlului judiciar pe cauţiune

Competenţa de luare a măsurii controlului judiciar pe cauţiune revine procurorului, în

cursul urmăririi penale, judecătorului de cameră preliminară, în procedura de cameră
preliminară, sau instanţei de judecată, în cursul judecăţii.
În privinţa procedurii de dispunere a măsurii controlului judiciar pe cauţiune, se face
trimitere la prevederile referitoare la luarea măsurii controlului judiciar [art. 216 alin. (3) C.
pr. pen.].
5.3. Conţinutul cauţiunii

În conformitate cu prevederile art. 217 C. pr. pen., cauţiunea are un conţinut complex. Ea
constă nu numai în consemnarea unei garanţii patrimoniale în scopul de a asigura
participarea inculpatului la proces şi respectarea de către acesta a obligaţiilor impuse, ci şi în
obligaţiile pe care inculpatul trebuie să le respecte pe durata măsurii. Este vorba atât de
obligaţiile care trebuie dispuse în mod obligatoriu, cât şi de cele care pot fi dispuse în mod
suplimentar de către organul judiciar.
În cazul în care, pe durata controlului judiciar pe cauţiune, inculpatul încalcă, cu
rea-credinţă, obligaţiile care îi revin sau există suspiciunea rezonabilă că a săvârşit cu intenţie
o nouă infracţiune pentru care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva sa,
judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată,

119
la cererea motivată a procurorului ori din oficiu, poate dispune înlocuirea acestei măsuri cu
măsura arestului la domiciliu sau arestării preventive, în condiţiile prevăzute de lege.
Ca regulă, cauţiunea este susceptibilă de restituire. Astfel, procurorul dispune restituirea
cauţiunii în cazul în care dispune o soluţie de netrimitere în judecată. În acest sens, ordonanţa
de clasare sau de renunţare la urmărirea penală va trebui să cuprindă, printre altele, şi
menţiunea privind restituirea cauţiunii.
Instanţa de judecată dispune prin hotărâre restituirea cauţiunii când pronunţă, după caz,
condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitarea sau
încetarea procesului penal.
După părerea noastră, odată cu restituirea cauţiunii se restituie şi dobânda la suma
depusă, pentru perioada de timp cât a durat măsura controlului judiciar pe cauţiune.
Regula restituirii, atunci când se dispune de instanţă, comportă anumite excepţii. Ele
privesc:
a) confiscarea cauţiunii. Instanţa de judecată dispune prin hotărâre confiscarea cauţiunii
dacă măsura controlului judiciar pe cauţiune a fost înlocuită cu măsura arestului la domiciliu
sau a arestării preventive, pentru încălcarea de către inculpat cu rea-credinţă a obligaţiilor sau
pentru săvârşirea de către acesta cu intenţie a unei noi infracţiuni pentru care s-a dispus punerea
în mişcare a acţiunii penale împotriva sa. În această situaţie, cauţiunea se face venit la bugetul
statului la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, de renunţare la aplicarea unei
pedepse sau de amânare a aplicării pedepsei, după caz;
b) plata din cauţiune, în ordinea următoare: a despăgubirilor băneşti acordate pentru
repararea pagubelor cauzate de infracţiune, a cheltuielilor judiciare sau a amenzii. Această
excepţie are prioritate atât în raport cu măsura confiscării, cât şi cu restituirea cauţiunii impuse
de instanţa de judecată prin hotărâre [art. 217 alin. (7) C. pr. pen.].
Această regulă îşi găseşte consacrare în modul de rezolvare a acţiunilor judiciare [art. 396
alin. (9) şi art. 397 alin. (6) C. pr. pen.]. Astfel, în cazul în care, în cursul urmăririi penale, al
procedurii de cameră preliminară sau al judecăţii, faţă de inculpat s-a luat măsura preventivă
a controlului judiciar pe cauţiune şi inculpatul este condamnat la pedeapsa amenzii, instanţa
dispune plata acesteia din cauţiune. În mod corespunzător, în aceeaşi situaţie, a luării anterior
faţă de inculpat a măsurii controlului judiciar pe cauţiune, dacă este admisă acţiunea civilă,
instanţa dispune plata din cauţiune a despăgubirilor acordate pentru repararea pagubelor
cauzate de infracţiune.

6. Arestul la domiciliu
6.1. Noţiune

Arestul la domiciliu constă în obligaţia impusă inculpatului, pe o perioadă determinată,

de a nu părăsi imobilul unde locuieşte fără permisiunea organului judiciar care a dispus
măsura sau în faţa căruia se află cauza şi de a se supune unor restricţii stabilite de acesta
[art. 221 alin. (1) C. pr. pen.].
6.2. Condiţii

Există două categorii de condiţii de luare a măsurii arestului la domiciliu, şi anume:

condiţii pozitive şi condiţii negative.

6.2.1. Condiţii pozitive

Pentru a se putea dispune măsura arestului la domiciliu este necesar să fie îndeplinite, în
mod cumulativ, următoarele condiţii pozitive:

120
 A) Să fie pusă în mişcare acţiunea penală;
B) Să fie îndeplinite toate condiţiile prevăzute de lege pentru luarea măsurii arestării
preventive;
C) Luarea măsurii să fie necesară şi suficientă pentru realizarea unuia dintre scopurile
prevăzute de art. 202 alin. (1) C. pr. pen.

6.2.2. Condiţiile negative

Potrivit art. 218 alin. (3) C. pr. pen., aceste condiţii sunt:
a) să nu existe suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârşit o infracţiune asupra unui
membru de familie;
b) inculpatul să nu fi fost anterior condamnat definitiv pentru infracţiunea de evadare.
6.3. Procedura luării măsurii

Procedura de luare a măsurii arestului la domiciliu este asemănătoare cu cea

reglementată pentru luarea măsurii arestării preventive. Elementele particulare rezultă din
conținutul art. 219 și 220 C.pr.pen.

6.4. Conţinutul măsurii arestului la domiciliu

Potrivit art. 221 alin. (1) şi (2) C. pr. pen., în conţinutul măsurii arestului la domiciliu
intră atât obligaţia, limitată în timp, impusă inculpatului de a nu părăsi imobilul unde
locuieşte, fără încuviinţarea organului judiciar care a dispus măsura sau în faţa căruia se află
cauza, cât şi restricţiile la care este supus inculpatul pe perioada măsurii, restricţii care sunt
prevăzute ca obligaţii auxiliare, în mod similar cu cele care formează conţinutul controlului
judiciar. Astfel, se prevede că, pe durata arestului la domiciliu, inculpatul are următoarele
obligaţii auxiliare:
a) să se prezinte în faţa organului de urmărire penală, a judecătorului de drepturi şi
libertăţi, a judecătorului de cameră preliminară sau a instanţei de judecată ori de câte ori este
chemat;
b) să nu comunice cu persoana vătămată sau membrii de familie ai acesteia, cu alţi
participanţi la comiterea infracţiunii, cu martorii ori experţii, precum şi cu alte persoane
stabilite de organul judiciar.
6.5. Durata arestului la domiciliu

Art. 222 alin. (1) prevede că, în cursul urmăririi penale, arestul la domiciliu poate fi luat
pe o durată de cel mult 30 de zile.
În privinţa prelungirii măsurii, se prevede că arestul la domiciliu poate fi prelungit, în
cursul urmăririi penale, numai în caz de necesitate, dacă se menţin temeiurile care au
determinat luarea măsurii sau au apărut temeiuri noi, fiecare prelungire neputând să depăşească
30 de zile. În acest caz, prelungirea arestului la domiciliu poate fi dispusă de către judecătorul
de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă
instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află locul
unde s-a constatat săvârşirea infracţiunii ori sediul parchetului din care face parte procurorul
care efectuează sau supraveghează urmărirea penală.
Referitor la durata maximă a arestului la domiciliu, ea este cea încetăţenită prin lege până
acum, respectiv de 180 de zile, în cursul urmăririi penale. Pentru faza de cameră preliminară
şi pentru faza de judecată se prevede o durată maximă a arestului la domiciliu prin trimitere la
art. 239 C. pr. pen., respectiv un termen rezonabil care nu poate fi mai mare de jumătatea

121
maximului special prevăzut de lege pentru infracţiunea care face obiectul sesizării instanţei de
judecată. Se mai prevede, totodată, că, în toate cazurile, durata arestului la domiciliu în
procedura de cameră preliminară şi de judecată nu poate depăşi 5 ani.
În art. 222 alin. (10) C. pr. pen. se prevede în mod expres că durata privării de libertate
dispusă prin măsura arestului la domiciliu se ia în considerare pentru calculul duratei maxime
a măsurii arestării preventive a inculpatului în cursul urmăririi penale.

7. Arestarea preventivă
7.1. Noţiune

Arestarea preventivă este măsura procesuală preventivă privativă de libertate cea mai
intruzivă în exerciţiul dreptului la libertate al persoanei, prin care judecătorul sau instanţa
dispune deţinerea inculpatului pe durata şi în condiţiile anume prevăzute de lege, în locuri
speciale destinate acestui scop, în interesul urmăririi penale, al procedurii de cameră
preliminară sau al judecăţii

7.2. Condiţiile şi cazurile de aplicare a măsurii arestării preventive

7.2.1. Condiţiile arestării preventive

În afara condiţiilor generale prevăzute de lege pentru oricare dintre măsurile preventive,
art. 223 C. pr. pen. prevede şi condiţii particulare, anume prevăzute pentru arestarea
preventivă. În privinţa acestor condiţii, ele pot fi sistematizate, din perspectiva textului
procedural, în următoarele categorii: condiţia prealabilă a probei, condiţia insuficienţei altor
măsuri preventive şi condiţia existenţei cazurilor în care poate fi luată măsura. În consecinţă,
pentru a se dispune arestarea preventivă a inculpatului, considerăm că se cer a fi îndeplinite,
în mod cumulativ, următoarele condiţii:
a) Să existe probe din care să rezulte suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârşit o
faptă prevăzută de legea penală;
b) Probele existente trebuie să privească o faptă pentru care a fost pusă în mişcare
acţiunea penală;
c) Controlul judiciar, controlul judiciar pe cauţiune şi arestul la domiciliu să fie
insuficiente pentru realizarea scopului măsurii. După părerea noastră, la baza arestării
preventive trebuie să stea o motivare specială, din care să rezulte insuficienţa oricărei alte
măsuri preventive, deoarece arestarea nu trebuie să poată fi dispusă decât in extremis, când
nicio altă măsură nu este posibilă;
d) Să existe vreunul dintre cazurile de luare a măsurii arestării preventive.

Prin Legea 201/2023, în cuprinsul art. 223 C. proc. pen. a fost inserată, cu titlu de
regulă generală, prevederea care împiedică dispunerea măsurii arestării preventive față de
inculpatul care, în aceeași cauză, în cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră
preliminară sau al judecății, a mai fost arestat preventiv sau față de care s-a dispus anterior
arestul la domiciliu, dacă nu au intervenit temeiuri noi care fac necesară privarea sa de
libertate. Condiția înscrisă mai sus este aplicabilă și în cazul dispunerii măsurii arestului la
domiciliu, din moment ce în cuprinsul art. 218 C. proc. pen. se prevede că arestul la
domiciliu se dispune dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 223 C. proc. pen.
Prevederea legală a fost introdusă ca urmare a deciziei CCR de sancționare ca
neconstituțională a dispoziției art. 220 C. proc. pen. „care permite luarea măsurii arestului la

122
domiciliu, în condițiile în care anterior inculpatul a fost arestat reventive sau la domiciliu
în aceeași cauză, în lipsa unor temeiuri noi care fac necesară privarea sa de libertate.”

7.2.2. Cazurile de arestare preventivă

Pentru luarea măsurii arestării preventive a inculpatului, în afara condiţiilor enunţate mai
sus, se mai cer şi condiţia existenţei vreunuia dintre cazurile enumerate în art. 223 alin. (1) lit.
a)-d) şi alin. (2) C. pr. pen., precum şi condiţia conformităţii temeiurilor juridice de arestare
cu exigenţele art. 5 par. 1 lit. c) al Convenţiei europene, inclusiv cu jurisprudenţa
corespunzătoare a Curţii Europene a Drepturilor Omului:
A) Inculpatul a fugit ori s-a ascuns, în scopul de a se sustrage de la urmărirea penală
sau de la judecată, ori a făcut pregătiri de orice natură pentru astfel de acte [art. 223 alin.
(1) lit. a) C. pr. pen.];
B) Inculpatul încearcă să influenţeze un alt participant la comiterea infracţiunii, un
martor ori un expert sau să distrugă, să altereze, să ascundă ori să sustragă mijloace
materiale de probă sau să determine o altă persoană să aibă un astfel de comportament [art.
223 alin. (1) lit. b) C. pr. pen.];
C) Inculpatul exercită presiuni asupra persoanei vătămate sau încearcă să realizeze o
înţelegere frauduloasă cu aceasta [art. 223 alin. (1) lit. c) C. pr. pen.];
D) Există suspiciunea rezonabilă că, după punerea în mişcare a acţiunii penale
împotriva sa, inculpatul a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune sau pregăteşte săvârşirea
unei noi infracţiuni [art. 223 alin. (1) lit. d) C. pr. pen.];
E) Privarea de libertate a inculpatului să fie necesară pentru înlăturarea unei stări de
pericol pentru ordinea publică. Măsura arestării preventive poate fi dispusă pe acest temei
numai dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârşit una dintre
următoarele infracţiuni: o infracţiune intenţionată contra vieţii; o infracţiune prin care s-a
cauzat vătămarea corporală sau moartea unei persoane; o infracţiune contra securităţii
naţionale prevăzută de Codul penal şi alte legi speciale; o infracţiune de trafic de droguri, de
efectuare de operaţiuni ilegale cu precursori sau cu alte produse susceptibile de a avea efecte
psihoactive; o infracţiune privind nerespectarea regimului armelor, muniţiilor, materialelor
nucleare, al materiilor explozive şi al precursorilor de explozivi restricţionaţi; trafic şi
exploatarea persoanelor vulnerabile; acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monede,
timbre sau de alte valori; şantaj; viol; lipsire de libertate în mod ilegal; evaziune fiscală;
ultraj; ultraj judiciar; o infracţiune de corupţie; o infracţiune săvârşită prin sisteme
informatice sau mijloace de comunicare electronică ori o altă infracţiune pentru care legea
prevede pedeapsa închisorii de 5 ani ori mai mare şi dacă, pe baza evaluării gravităţii faptei, a
modului şi a circumstanţelor de comitere a acesteia, a anturajului şi a mediului din care acesta
provine, a antecedentelor penale şi a altor împrejurări privitoare la persoana acestuia, se
constată că privarea sa de libertate este necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru
ordinea publică.
Acest caz cuprinde, practic, două condiţii, care trebuie îndeplinite în mod cumulativ, şi
anume: cea privind încadrarea în lista de infracţiuni enumerate în art. 223 alin. (2) C. pr. pen.,
inclusiv limita minimă a pedepsei închisorii prevăzute în textul incriminator, şi cea referitoare
la constatarea că privarea de libertate a inculpatului este necesară pentru înlăturarea unei stări
de pericol pentru ordinea publică pe baza următoarelor criterii: gravitatea faptei, modul şi
circumstanţele de comitere a acesteia, anturajul şi mediul din care provine inculpatul,
antecedentele penale şi alte împrejurări privitoare la persoana acestuia.

123
7.3. Procedura de luare a măsurii arestării preventive

7.3.1. Arestarea inculpatului în cursul urmăririi penale

Procedura arestării inculpatului se derulează în etape care se desfăşoară succesiv, până în

momentul obţinerii unei decizii a judecătorului de drepturi şi libertăţi asupra propunerii
procurorului privind luarea măsurii arestării preventive:
A) Propunerea de luare a măsurii arestării preventive a inculpatului
Aceasta se realizează de către procuror, atunci când, constatând că sunt întrunite toate
condiţiile legale, apreciază că luarea măsurii arestării inculpatului este necesară în interesul
urmăririi penale. Propunerea aparţine procurorului care efectuează sau supraveghează
urmărirea penală.
Deşi legea nu precizează, credem că propunerea este materializată într-un referat având
conţinutul prevăzut de art. 286 alin. (4) raportat la alin. (2) C. pr. pen., care, întrucât trebuie să
fie motivat, trebuie să conţină un minimum de date.
B) Prezentarea dosarului cauzei însoţit de propunere judecătorului de drepturi şi
libertăţi din cadrul instanţei competente
Dosarul împreună cu propunerea motivată se prezintă judecătorului de drepturi şi libertăţi
de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la
instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află locul de reţinere,
locul unde s-a constatat săvârşirea faptei prevăzute de legea penală ori sediul parchetului din
care face parte procurorul care a întocmit propunerea.
C) Stabilirea termenului de soluţionare a propunerii de arestare preventivă
La prezentarea dosarului de către procuror, judecătorul de drepturi şi libertăţi fixează ziua
şi ora de soluţionare a propunerii de arestare preventivă, până la expirarea celor
24 de ore de reţinere, în cazul în care inculpatul este reţinut. Ziua şi ora se comunică atât
avocatului ales sau numit din oficiu, cât şi procurorului, acesta din urmă fiind obligat să
asigure prezenţa în faţa judecătorului a inculpatului reţinut. Totodată, avocatului inculpatului
i se pune la dispoziţie, la cerere, dosarul cauzei pentru studiu.
D) Asigurarea prezenţei inculpatului asistat de avocatul ales sau din oficiu şi a
participării procurorului
E) Ascultarea inculpatului
F) Dezbaterea propunerii de arestare
Deşi textul legal foloseşte doar noţiunea de „soluţionare”, în realitate, suntem în prezenţa
unei „examinări” contradictorii a propunerii de arestare preventivă, care are loc în camera de
consiliu şi care se face de un singur judecător, indiferent de natura infracţiunii, cu participarea
obligatorie a procurorului şi în prezenţa inculpatului şi a avocatului său ales sau din oficiu.
7.3.1.1. Soluţionarea propunerii de arestare
Potrivit art. 227 C. pr. pen., judecătorul de drepturi şi libertăţi, dacă apreciază că nu sunt
întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru arestarea preventivă a inculpatului, respinge, prin
încheiere motivată, propunerea procurorului, dispunând punerea în libertate a inculpatului
reţinut. Dacă apreciază că sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru luarea unei alte
măsuri preventive mai uşoare, judecătorul de drepturi şi libertăţi, respingând propunerea de
arestare preventivă a inculpatului, poate dispune luarea uneia dintre măsurile preventive
prevăzute în art. 202 alin. (4) lit. b)-d) C. pr. pen.: controlul judiciar, controlul judiciar pe
cauţiune sau arestul la domiciliu.
Potrivit art. 226 alin. (1) C. pr. pen., judecătorul de drepturi şi libertăţi, dacă apreciază că
sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege, admite propunerea procurorului şi dispune
arestarea preventivă a inculpatului, prin încheiere motivată. Încheierea trebuie să arate in
concreto temeiurile de fapt din care rezultă cazul juridic de arestare, pe lângă indicarea

124
cazului însuşi, descrierea faptei reproşate, indicarea probelor din care rezultă, a textului
incriminator şi a pedepsei prevăzute de lege pentru pretinsa infracţiune. Întocmirea minutei
este obligatorie.
În cuprinsul încheierii, judecătorul va indica şi durata pentru care a luat măsura.
Potrivit art. 226 alin. (2) C. pr. pen., arestarea preventivă a inculpatului poate fi dispusă
pentru cel mult 30 de zile. Totodată, durata reţinerii nu se deduce din durata arestării
preventive a inculpatului, potrivit legii.

Încunoştinţarea despre arestarea preventivă şi locul de deţinere a inculpatului arestat

preventiv
După luarea măsurii arestării preventive, judecătorul de drepturi şi libertăţi care a luat
măsura are următoarele obligaţii:
– să comunice persoanei faţă de care s-a dispus măsura arestării preventive, sub
semnătură, în scris, drepturile prevăzute la art. 83 C. pr. pen., dreptul prevăzut la
art. 210 alin. (1) şi (2) C. pr. pen., precum şi dreptul de acces la asistenţă medicală de urgenţă,
dreptul de a contesta măsura şi dreptul de a solicita revocarea sau înlocuirea arestării cu o altă
măsură preventivă, iar în cazul în care nu poate ori refuză să semneze, se va încheia un
proces-verbal;
– să încunoştinţeze despre măsură un membru al familiei inculpatului ori o altă persoană
desemnată de acesta. Dispoziţiile art. 210 alin. (2) C. pr. pen. se aplică în mod corespunzător.
Efectuarea încunoştinţării se consemnează într-un proces-verbal;
– să i se garanteze inculpatului, îndată după introducerea sa într-un loc de detenţie,
dreptul de a încunoştinţa personal sau de a solicita administraţiei locului respectiv să
încunoştinţeze persoanele îndreptăţite despre locul unde este deţinut.
7.3.1.2. Luarea măsurilor de ocrotire în caz de arestare preventivă în cursul
urmăririi penale
Măsurile de ocrotire sunt acele măsuri procesuale care se iau în procesul penal în vederea
ocrotirii persoanelor ce ar avea de suferit în urma luării împotriva inculpatului a măsurii
arestării preventive.
Potrivit art. 229 C. pr. pen., măsurile de ocrotire se iau faţă de următoarele categorii de
persoane: un minor; o persoană pusă sub interdicţie; o persoană căreia i s-a instituit tutela sau
curatela; o persoană care, datorită vârstei, bolii sau altei cauze, are nevoie de ajutor.
Pentru luarea măsurilor de ocrotire trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: a)
sub ocrotirea inculpatului să se afle una dintre persoanele enumerate mai sus, care are nevoie
de ocrotire; b) faţă de inculpat să se fi luat măsura arestării preventive; c) în lipsa inculpatului,
aceste persoane să rămână fără nicio ocrotire.
7.3.1.3. Emiterea mandatului de arestare preventivă în cursul urmăririi penale
Mandatul de arestare preventivă se emite de îndată, în baza încheierii prin care s-a dispus
arestarea preventivă a inculpatului, de către judecătorul de drepturi şi libertăţi de la prima
instanţă sau, după caz, de la instanţa ierarhic superioară. Dacă prin aceeaşi încheiere s-a
dispus arestarea preventivă a mai multor inculpaţi, se emite câte un mandat pentru fiecare
dintre ei.
În mandatul de arestare preventivă se arată: a) instanţa din care face parte judecătorul de
drepturi şi libertăţi care a dispus luarea măsurii arestării preventive; b) data emiterii
mandatului; c) numele, prenumele şi calitatea judecătorului de drepturi şi libertăţi care a emis
mandatul; d) datele de identitate ale inculpatului; e) durata pentru care s-a dispus arestarea
preventivă a inculpatului, cu menţionarea datei la care încetează;
f) arătarea faptei de care este acuzat inculpatul, cu indicarea datei şi locului comiterii acesteia,

125
încadrarea juridică, infracţiunea şi pedeapsa prevăzută de lege; g) temeiurile concrete care au
determinat arestarea preventivă; h) ordinul de a fi arestat inculpatul;
i) indicarea locului unde va fi deţinut inculpatul arestat preventiv; j) semnătura judecătorului
de drepturi şi libertăţi; k) semnătura inculpatului prezent. În cazul în care acesta refuză să
semneze, se va face menţiune corespunzătoare în mandat.
Mandatul de arestare preventivă este actul procedural în temeiul căruia organul de poliţie
procedează la arestarea inculpatului arătat în mandat, iar locul de deţinere îl primeşte şi îl
deţine pe arestat. Executarea mandatului se face de către organele de poliţie.
7.3.1.4. Durata arestării inculpatului în cursul urmăririi penale
Potrivit art. 23 alin. (5) din Constituţie, „în cursul urmăririi penale arestarea preventivă se
poate dispune pentru cel mult 30 de zile şi se poate prelungi cu câte cel mult 30 de zile, fără
ca durata totală să depăşească un termen rezonabil, şi nu mai mult de 180 de zile”. Această
prevedere constituţională este reluată în Codul de procedură penală în art. 233 alin. (1).
7.3.1.5. Prelungirea duratei arestării preventive
Art. 234 alin. (1) C. pr. pen. prevede că „arestarea preventivă a inculpatului poate fi
prelungită, în cursul urmăririi penale, dacă temeiurile care au determinat arestarea iniţială
impun în continuare privarea de libertate a inculpatului sau există temeiuri noi care justifică
prelungirea măsurii”.
Textul art. 234 alin. (2) C. pr. pen. instituie principiul potrivit căruia prelungirea arestării
trebuie să aibă la bază o propunere motivată din partea procurorului care efectuează sau
supraveghează urmărirea penală, după caz.
Art. 234 alin. (3) C. pr. pen. prevede o competenţă alternativă, dispunând că prelungirea
duratei arestării inculpatului poate fi hotărâtă de judecătorul de drepturi şi libertăţi de la
instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa
corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere, locul
unde s-a constatat săvârşirea infracţiunii ori sediul parchetului din care face parte
procurorul care a întocmit propunerea.
Art. 234 alin. (4) C. pr. pen. prevede că, dacă arestarea a fost dispusă iniţial de către un
judecător de drepturi şi libertăţi de la o instanţă inferioară celei căreia i-ar reveni competenţa să
judece cauza în primă instanţă, prelungirea acestei măsuri se poate dispune numai de un
judecător de drepturi şi libertăţi de la instanţa competentă în momentul soluţionării propunerii
de prelungire sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află
locul de deţinere, locul unde s-a constatat săvârşirea infracţiunii ori sediul parchetului din care
face parte procurorul care a întocmit propunerea.
Dosarul cauzei va fi depus la instanţă împreună cu propunerea de prelungire a arestării
preventive, întocmită de procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, cu
cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive, sub sancțiunea nulității
absolute, așa cum prevede forma modificată a art. 235 alin. (1) C. proc. pen. şi va putea fi
consultat de către apărător. Termenul de 5 zile de sesizare a instanţei pentru prelungirea
arestării preventive este un termen procedural peremptoriu, sancţiunea pentru nerespectarea
acestui termen fiind decăderea procurorului din exerciţiul dreptului de a depune propunerea
de prelungire a duratei arestării preventive şi nulitatea absolută a actului făcut peste termen
(Decizia CCR nr. 336/2015).
7.3.1.6. Procedura în faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi din cadrul instanţei
competente
Procedura prelungirii arestării preventive în faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi este
guvernată de aceleaşi reguli ca în situaţia propunerii de luare a măsurii arestării preventive a
inculpatului în cursul urmăririi penale. Ea se realizează conform art. 235 alin. (2)-(6) C. pr.

126
pen. Soluțiile prevăzute de lege sunt similare, așa cum rezultă din prevederile art. 236-237
C.pr.pen.
7.3.2. Arestarea preventivă a inculpatului în procedura de cameră preliminară şi în
cursul judecăţii

În procedura de cameră preliminară şi în faza de judecată, măsura arestării preventive a

inculpatului poate fi dispusă numai de către judecătorul de cameră preliminară şi completul
de judecată în faţa căruia se află cauza, fie la cererea procurorului, fie din oficiu, în oricare
dintre momentele procedurii, cu condiţia să fie respectate condiţiile prevăzute de lege pentru
luarea măsurii pe o perioadă de cel mult 30 de zile. Judecătorul de cameră preliminară şi
instanţa de judecată dispun arestarea preventivă a inculpatului prin hotărâre, care poate fi
numai o încheiere, conform legii.
În privinţa condiţiilor, în art. 238 alin. (1) C. pr. pen. se prevede că măsura arestării
preventive în procedura de cameră preliminară şi în cursul judecăţii poate fi dispusă pentru
aceleaşi temeiuri şi în aceleaşi condiţii ca şi arestarea preventivă dispusă de către judecătorul
de drepturi şi libertăţi în cursul urmăririi penale.
În cursul judecăţii, măsura arestării preventive se poate dispune de către instanţa de
judecată în compunerea prevăzută de lege. În acest caz, mandatul de arestare preventivă este
emis de către preşedintele completului [art. 238 alin. (2) C. pr. pen.].
7.3.3. Durata maximă a arestării inculpatului în cursul judecăţii

Potrivit art. 239 C. pr. pen., în cursul judecăţii în primă instanţă, durata totală a arestării
preventive a inculpatului nu poate depăşi un termen rezonabil şi nu poate fi mai mare de
jumătatea maximului special prevăzut de lege pentru infracţiunea care face obiectul sesizării
instanţei de judecată. În niciun caz, durata arestării preventive în primă instanţă nu poate
depăşi 5 ani.
7.4. Calea de atac împotriva încheierilor prin care se dispune cu privire la măsurile
preventive în cadrul procesului penal

În lumina Codului de procedură penală actual, calea de atac ce poate fi exercitată în

materia măsurilor preventive este contestaţia. Ea prezintă anumite caracteristici comune,
indiferent de felul soluţiei atacate sau de faza procesuală în care a fost pronunţată, şi anume:
– priveşte, în general, numai încheierile dispuse de judecătorul de drepturi şi libertăţi, de
judecătorul de cameră preliminară sau de instanţă, după caz;
– se poate motiva fie la momentul declarării, fie la o dată ulterioară, până la termenul
stabilit pentru soluţionarea căii de atac;
– „se depune” la judecătorul sau la instanţa care a pronunţat încheierea atacată. Din
această trăsătură rezultă că este obligatorie consemnarea ei într-o cerere scrisă. Legea nu
prevede posibilitatea declarării orale a contestaţiei;
– poate fi declarată într-un termen de 48 de ore, care curge de la pronunţare sau de la
comunicare, după caz, atât pentru procuror, cât şi pentru inculpat;
– se soluţionează de judecătorul de drepturi şi libertăţi ori de judecătorul de cameră
preliminară din cadrul instanţei ierarhic superioare sau de instanţa ierarhic superioară, după
caz;
– declanşează o procedură urgentă încadrată de prevederea unor termene scurte:
înaintarea contestaţiei împreună cu dosarul cauzei în vederea soluţionării în termen de 48 de
ore de la înregistrare; soluţionarea contestaţiei formulate de inculpat în termen de 5 zile de la

127
înregistrare; soluţionarea contestaţiei formulate de procuror înainte de expirarea duratei
măsurii preventive dispuse anterior; restituirea dosarului cauzei procurorului în termen de 48
de ore de la soluţionarea contestaţiei;
– se soluţionează prin încheiere motivată în toate cazurile.
Pentru regulile particulare aplicabile în cele trei faze ale procesului penal, a se studia
prevederile art. 204 – 206 C.pr.pen.

8. Verificarea măsurilor preventive

Pentru procedura de cameră preliminară şi pentru faza de judecată este reglementată o
etapă de verificare din oficiu a măsurilor preventive, atât sub aspectul legalităţii, cât şi sub
aspectul temeiniciei, din momentul primirii dosarului până în momentul finalizării fiecărei
faze procesuale. Ea se poate soluţiona fie prin revocarea, înlocuirea, încetarea de drept ori
modificarea obligaţiilor din conţinutul controlului judiciar, după caz, fie prin menţinerea
măsurii preventive faţă de inculpat, dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege. Condiţiile şi
procedura sunt aproape identice cu cele prevăzute pentru prelungirea arestării preventive în
cursul urmăririi penale.
Pentru aspectele particulare ale verificării măsurilor preventive în camera preliminară și în
faza de judecată a se studia art. 207 și 208 C.pr.pen.

9. Încetarea de drept a măsurilor preventive

Încetarea de drept a măsurilor preventive poate interveni dacă este prezent vreunul dintre
cazurile expres prevăzute de lege, care atrag de drept încetarea efectelor măsurilor. Aceste
cazuri sunt enumerate în art. 241 C. pr. pen. Lista cazurilor de încetare a măsurilor preventive
nu este exhaustivă, fiind posibil să existe şi alte cazuri în afara acestora, cu condiţia însă ca
ele să fie „anume prevăzute de lege”. Ele exclud posibilitatea de apreciere din partea
organului judiciar cu privire la oportunitatea încetării efectului măsurii respective. De aceea,
încetarea de drept a măsurilor preventive nu se dispune, ci doar se constată de organul
judiciar competent, fiind obligatorie.
Cazurile în care poate fi constatată încetarea de drept a măsurilor preventive:
a) la expirarea termenelor prevăzute de lege sau stabilite de organele judiciare ori la
împlinirea duratei maxime prevăzute de lege;
b) în cazurile în care procurorul dispune o soluţie de netrimitere în judecată ori instanţa
de judecată pronunţă o hotărâre de achitare, de încetare a procesului penal, de renunţare la
aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei ori o pedeapsă cu amenda, care nu
însoţeşte pedeapsa închisorii, chiar nedefinitivă;
c) la data rămânerii definitive a hotărârii penale prin care s-a dispus condamnarea
inculpatului;
d) în alte cazuri anume prevăzute de lege.
Arestarea preventivă şi arestul la domiciliu încetează de drept şi în următoarele situaţii:
a)la pronunţarea în primă instanţă a unei hotărâri de condamnare cu suspendarea
executării pedepsei sub supraveghere sau la o pedeapsă cu închisoare cel mult egală cu
durata reţinerii, arestului la domiciliu şi arestării preventive ori, după caz, a unei hotărâri
prin care s-a aplicat o măsură educativă neprivativă de libertate;
b)în apel, dacă durata măsurii a atins durata pedepsei pronunţate în hotărârea de
condamnare.
Procedura constatării încetării de drept a măsurilor preventive se va studia potrivit art.
241 alin. (2)-(4) C.pr.pen.

128
 10. Revocarea măsurilor preventive
Conform art. 242 alin. (1) C. pr. pen., în ipoteza în care nu mai există niciun temei care
să justifice menţinerea măsurii preventive, precum şi atunci când au apărut împrejurări noi
din care rezultă nelegalitatea măsurii, aceasta se revocă din oficiu sau la cerere de către
organul judiciar care a dispus măsura.
Spre deosebire de încetarea de drept, care se constată, revocarea măsurii preventive se
dispune de către organul judiciar competent.
Din conţinutul reglementării rezultă că revocarea unei măsuri preventive este posibilă în
două situaţii:
a) în cazul în care au încetat temeiurile care au determinat-o;
b) în cazul în care au apărut împrejurări noi din care rezultă nelegalitatea măsurii.
Atunci când se revocă măsura preventivă, se dispune, totodată, în cazul reţinerii şi
arestării preventive, punerea în libertate a suspectului ori a inculpatului, dacă nu este arestat
în altă cauză. Din cuprinsul reglementării rezultă că dispoziţia de revocare a măsurii
preventive nu conduce la o revocare imediat executorie a reţinerii sau a arestării preventive
pentru niciunul dintre cele două cazuri de revocare.
Revocarea se poate dispune din oficiu sau la cerere potrivit procedurii prevăzute de art.
242 C.pr.pen.

11. Înlocuirea măsurilor preventive

În conformitate cu art. 242 alin. (2) şi (3) C. pr. pen., măsura preventivă luată se
înlocuieşte, din oficiu sau la cerere, cu o măsură preventivă mai uşoară sau mai grea, după
caz, dacă sunt îndeplinite condiţiile legale. Înlocuirea este justificată de gradul diferit de risc,
ce poate justifica la un moment dat luarea, confirmarea, prelungirea sau menţinerea unei
măsuri preventive, făcând posibilă adaptarea acesteia la schimbările care pot să apară în
cursul desfăşurării unui proces penal.
Potrivit art. 242 alin. (2) C. pr. pen., măsura preventivă se înlocuieşte, din oficiu sau la
cerere, cu o măsură preventivă mai uşoară, dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii
cumulative:
a) să fie îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru luarea noii măsuri preventive;
b) să se aprecieze că măsura preventivă mai uşoară este suficientă pentru realizarea
scopului pentru care măsura urmează să fie dispusă. Suficienţa măsurii preventive mai
uşoare se apreciază în urma evaluării împrejurărilor concrete ale cauzei şi a conduitei
procesuale a inculpatului. Din cuprinsul acestei condiţii se deduce că temeiurile avute în
vedere la luarea măsurii preventive nu au încetat, ci doar s-au schimbat, determinând o
atenuare a riscului care a justificat măsura iniţială.
Potrivit art. 242 alin. (3) C. pr. pen., măsura preventivă se înlocuieşte, din oficiu sau la
cerere, cu o măsură preventivă mai grea, dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii
cumulative:
a) să fie îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru luarea noii măsuri preventive;
b) să se aprecieze că măsura preventivă mai grea este necesară pentru realizarea
scopului prevăzut în art. 202 alin. (1) C. pr. pen.
Procedura de înlocuire a măsurii preventive este reglementată în mod identic cu cea de
revocare.

12. Reguli speciale pentru minori

În privinţa minorilor, Codul de procedură penală în vigoare conţine un număr restrâns de
derogări de la regimul juridic al măsurilor preventive. Ele privesc doar reţinerea şi arestarea

129
preventivă. În consecinţă, în ceea ce priveşte controlul judiciar, controlul judiciar pe cauţiune
şi arestul la domiciliu, se vor aplica aceleaşi dispoziţii procedurale ca în cazul majorilor.
Astfel, faţă de suspectul sau inculpatul minor se pot dispune măsurile preventive
aplicabile pentru majori, cu derogările şi completările următoare:
a) Reţinerea şi arestarea preventivă pot fi dispuse faţă de suspectul sau inculpatul minor,
în mod excepţional, numai dacă efectele pe care privarea de libertate le-ar avea asupra
personalităţii şi dezvoltării acestuia nu sunt disproporţionate faţă de scopul urmărit prin luarea
măsurii;
b) La stabilirea duratei pentru care se ia măsura arestării preventive se are în vedere
vârsta inculpatului de la data când se dispune asupra luării, prelungirii sau menţinerii acestei
măsuri;
c) Când s-a dispus reţinerea sau arestarea preventivă a unui minor, încunoştinţarea
prevăzută de art. 210 şi 228 C. pr. pen. se face, în mod obligatoriu, şi către reprezentantul
legal al acestuia sau, după caz, către persoana în îngrijirea ori supravegherea căreia se află
minorul;
d) Reţinerea şi arestarea preventivă dispuse faţă de minori trebuie să aibă loc în condiţii
speciale.

II. MĂSURILE DE SIGURANŢĂ CU CARACTER MEDICAL

Măsurile de siguranţă sunt acele măsuri procesuale ce se iau, în mod provizoriu, în
cursul procesului penal (atât în faza de urmărire penală, cât şi în procedura de cameră
preliminară sau în faza de judecată) faţă de suspect sau inculpat pentru a înlătura starea de
pericol generată de natura cauzei şi pentru preîntâmpinarea săvârşirii unor fapte noi
prevăzute de legea penală.
Măsurile de siguranţă, ca măsuri penale, sunt prevăzute în Codul penal în
art. 108. Dintre acestea, doar două devin măsuri procesuale, conform art. 245-248
C. pr. pen., şi anume: obligarea la tratament medical (art. 109 C. pen.); internarea medicală
(art. 110 C. pen.).
Ambele măsuri implică, astfel cum se observă şi din conţinutul textelor din Codul penal,
o anumită constrângere, cu consecinţa restrângerii libertăţii persoanei. Ele sunt prevăzute în
mod gradual, având prioritate măsura obligării la tratament medical, care este o măsură mai
uşoară, faţă de internarea medicală, care prezintă cel mai ridicat grad de intruziune în
drepturile persoanei. În alegerea măsurii, se va recurge la criteriile de aplicare rezultate din
dispoziţiile procedurale: gradul de pericol pe care îl prezintă suspectul sau inculpatul; dorinţa
sau posibilitatea acestuia de a urma tratamentul prescris de un medic de specialitate ori de
comisia medicală.
Pentru detalii, a se studia prevederile art. 245 – 2481 C.pr.pen.

130
 III. MĂSURILE ASIGURĂTORII, RESTITUIREA
LUCRURILOR
ŞI RESTABILIREA SITUAŢIEI ANTERIOARE SĂVÂRŞIRII
INFRACŢIUNII
1. Măsurile asigurătorii
1.1. Noţiune

Măsurile asigurătorii sunt măsurile procesuale cu caracter real ce se pot lua în cursul
procesului penal de către procuror, judecătorul de cameră preliminară sau de către instanţa
de judecată şi care constau în indisponibilizarea prin instituirea unui sechestru a bunurilor
mobile ori imobile care aparţin suspectului sau inculpatului, părţii responsabile civilmente
ori altor persoane, după caz, în vederea confiscării speciale sau a confiscării extinse, a
reparării pagubei produse prin infracţiune, precum şi pentru garantarea executării pedepsei
amenzii ori a cheltuielilor judiciare.
Sub aspectul bunurilor asupra cărora se pot lua măsuri asigurătorii, legea deosebește după
cum urmează:
a) Măsurile asigurătorii în vederea reparării pagubei şi pentru garantarea executării
cheltuielilor judiciare se pot lua asupra următoarelor categorii de bunuri: asupra bunurilor
suspectului sau inculpatului; asupra bunurilor părţii responsabile civilmente [art. 249 alin. (5)
C. pr. pen.]. În acest caz, ele se iau, potrivit legii, până la concurenţa valorii probabile a
acestora.
b) Măsurile asigurătorii pentru garantarea executării pedepsei amenzii se iau numai
asupra bunurilor suspectului sau inculpatului [art. 249 alin. (3) C. pr. pen.].
c) Măsurile asigurătorii pentru garantarea executării confiscării speciale sau a confiscării
extinse, ca măsură de siguranţă cu caracter penal, se pot lua, în principiu, la fel, numai în
cazul bunurilor suspectului sau inculpatului. Acestea pot fi dispuse şi asupra bunurilor altor
persoane, în măsura în care sunt supuse confiscării speciale sau confiscării extinse, potrivit
legii penale. Este vorba de persoanele în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile ce
urmează a fi confiscate [art. 249 alin. (4) C. pr. pen.].
Potrivit art. 249 alin. (8) C. pr. pen., nu pot fi sechestrate bunuri care aparţin unei
autorităţi sau instituţii publice ori unei alte persoane de drept public şi nici cele exceptate de
lege. Din prima categorie fac parte bunurile de orice fel care, potrivit legii, sunt de interes
public (cele aflate în proprietatea, administrarea, folosinţa sau exploatarea autorităţilor
publice, instituţiilor publice, instituţiilor sau altor persoane juridice de drept public).
1.2. Procedura de luare

Procurorul poate lua măsura asigurătorie prin ordonanţă, iar judecătorul de cameră
preliminară sau instanţa de judecată prin încheiere. Având caracter temporar, măsurile
asigurătorii nu pot fi luate decât pe parcursul soluţionării cauzei penale, până în momentul
pronunţării unei hotărâri judecătoreşti definitive. Acesta este motivul pentru care, în
principiu, dispunerea măsurilor asigurătorii poate fi realizată doar prin încheiere.
Pentru aducerea la îndeplinire a măsurilor asigurătorii, a se vedea art. 251 – 254 C.pr.pen.

131
1.3. Contestarea măsurilor asigurătorii şi a modului de aducere la îndeplinire a
acestora

1.3.1. Contestarea măsurilor asigurătorii luate de procuror şi a modului de aducere la

îndeplinire a acestora

Potrivit art. 250 alin. (1) C. pr. pen., împotriva măsurii asigurătorii luate de procuror şi
a modului de aducere la îndeplinire a acesteia, suspectul sau inculpatul, partea responsabilă
civilmente, precum şi orice altă persoană interesată poate face contestaţie în termen de 3 zile
de la data comunicării ordonanţei de luare a măsurii sau de la data aducerii la îndeplinire a
acesteia, la judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să
judece cauza în primă instanţă.
Contestaţia priveşte atât actul procesual (prin care s-a dispus măsura asigurătorie), care
poate fi ordonanţa procurorului, cât şi actul procedural (prin care se aduce la îndeplinire
dispoziţia de luare a măsurii asigurătorii), care poate fi, de pildă, procesul-verbal de
instituire a sechestrului (privind modul de evaluare a bunului sechestrat, persoana ale cărei
bunuri au fost indisponibilizate etc.).
Contestaţia nu este suspensivă de executare, ceea ce face ca ordonanţa procurorului să
poată fi pusă imediat în executare.
Procedura contestării măsurii în faza de urmărire penală se desfăşoară în următoarele
etape:
– depunerea contestaţiei. Contestaţia poate fi depusă la procurorul care a dat ordonanţa
de luare a măsurii sau direct la instanţa din care face parte judecătorul de drepturi şi libertăţi
competent potrivit legii. În situaţia în care se depune la procuror, acesta va înainta contestaţia
împreună cu dosarul cauzei judecătorului de drepturi şi libertăţi. În cazul în care cererea de
contestaţie se depune direct la judecător, acesta va solicita procurorului dosarul cauzei;
– înaintarea dosarului cauzei. Dacă cererea de contestaţie se depune direct la judecător,
procurorul înaintează judecătorului de drepturi şi libertăţi dosarul cauzei, în termen de 24 de
ore de la solicitarea dosarului de către acesta. În ipoteza în care contestaţia se depune la
procuror, considerăm că acesta are obligaţia de a o înainta de îndată judecătorului de drepturi
şi libertăţi împreună cu dosarul cauzei;
– soluţionarea contestaţiei. Soluţionarea contestaţiei se face în camera de consiliu, cu
citarea celui care a făcut contestaţia şi a persoanelor interesate, prin încheiere motivată, care
este definitivă. Participarea procurorului este obligatorie. Dosarul cauzei se restituie
procurorului în termen de 48 de ore de la soluţionarea contestaţiei.
Dacă, până la soluţionarea contestaţiei de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, a fost
sesizată instanţa prin rechizitoriu, contestaţia se înaintează spre competentă soluţionare
judecătorului de cameră preliminară. Regulile privind soluţionarea contestaţiei menţionate
mai sus se aplică în mod corespunzător [art. 250 alin. (51) C. pr. pen.].

1.3.2. Contestarea măsurilor asigurătorii dispuse în procedura de cameră preliminară

sau în cursul judecăţii şi a modului de aducere la îndeplinire a acestora

Conform art. 250 alin. (6) C. pr. pen., contestaţia poate avea ca obiect şi modul de aducere
la îndeplinire a măsurii asigurătorii luate de către judecătorul de cameră preliminară ori de către
instanţa de judecată. În această situaţie, procurorul, suspectul ori inculpatul sau orice altă
persoană interesată poate face contestaţie la acest judecător ori la această instanţă, în termen de
3 zile de la data punerii în executare a măsurii.

132
 Contestaţia nu suspendă executarea şi se soluţionează în şedinţă publică, prin încheiere
motivată, cu citarea părţilor, în termen de 5 zile de la înregistrarea acesteia. Participarea
procurorului este obligatorie. De asemenea, este obligatorie întocmirea minutei.
După rămânerea definitivă a hotărârii, se poate face contestaţie, potrivit legii civile,
numai asupra modului de aducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii.
Contestarea măsurilor asigurătorii dispuse în procedura de cameră preliminară sau în
cursul judecăţii este reglementată în cuprinsul art. 2501 C. pr. pen.
Astfel, împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea unei măsuri asigurătorii de către
judecătorul de cameră preliminară, de instanţa de judecată sau de instanţa de apel, inculpatul,
procurorul sau orice altă persoană interesată poate face contestaţie în termen de 48 de ore de
la pronunţare sau, după caz, de la comunicare. Contestaţia se depune, după caz, la judecătorul
de cameră preliminară, la instanţa de judecată sau la instanţa de apel care a pronunţat
încheierea atacată şi se înaintează, împreună cu dosarul cauzei, după caz, judecătorului de
cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară, respectiv instanţei ierarhic superioare,
în termen de 48 de ore de la înregistrare.
Contestaţia împotriva încheierii prin care judecătorul de cameră preliminară de la Secţia
penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a luat o măsură asigurătorie se soluţionează de un
complet format din 2 judecători de cameră preliminară, iar contestaţia împotriva încheierii
prin care Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în primă instanţă sau în apel, a
luat o măsură asigurătorie se soluţionează de Completul de 5 judecători.
Contestaţia formulată nu este suspensivă de executare şi se soluţionează în termen de 5
zile de la înregistrare, în şedinţă publică, cu participarea procurorului şi cu citarea inculpatului
şi a părţilor interesate care au formulat-o. Prevederile art. 4251 C. pr. pen., referitoare la
reglementarea comună a contestaţiei, se aplică în mod corespunzător.

1.4. Verificarea măsurilor asigurătorii

Prin Legea nr. 6/2021, privind stabilirea unor măsuri pentru punerea în aplicare a
Regulamentului (UE) 2017/1.939 al Consiliului din 12 octombrie 2017 de punere în
aplicare a unei forme de cooperare consolidată în ceea ce privește instituirea Parchetului
European, în materia măsurilor asigurătorii, a fost introdus art. 2502 C.pr.pen., care prevede
obligativitatea verificării măsurilor asigurătorii în tot cursul procesului penal.
Astfel, în faza de urmărire penală, procurorul trebuie să verifice periodic, dar nu mai
târziu de 6 luni, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menținerea măsurii
asigurătorii, având posibilitatea să dispună, după caz, menținerea, restrângerea sau
extinderea măsurii dispuse, respectiv ridicarea măsurii dispuse.
De asemenea, în faza de cameră preliminară și în faza de judecată, judecătorul de
cameră preliminară sau instanța de judecată, după caz, verifică periodic, dar nu mai târziu
de un an, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menținerea măsurii
asigurătorii. Soluțiile care pot fi dispuse cu ocazia verificării sunt: menținerea, restrângerea
sau extinderea măsurii dispuse, respectiv ridicarea măsurii dispuse.

2. Restituirea lucrurilor
Pentru a preveni posibilitatea înstrăinării ori distrugerii de către suspect sau inculpat a
lucrurilor sustrase de la persoana vătămată, legea prevede posibilitatea restituirii lor acesteia,
ca măsură procesuală, în cursul procesului penal, înainte de rezolvarea definitivă a acţiunii
civile alăturate acţiunii penale. Restituirea lucrurilor este privită ca o măsură procesuală de
reparaţie imediată.

133
 Potrivit art. 255 C. pr. pen., pentru luarea acestei măsuri trebuie îndeplinite, în mod
cumulativ, următoarele condiţii:
a) lucrurile să fie ridicate de la suspect sau inculpat ori de la orice persoană care le-a
primit spre păstrare;
b) lucrurile ridicate să fie proprietatea persoanei vătămate sau a altei persoane ori să fi
fost luate pe nedrept, de către suspect sau inculpat, din posesia ori deţinerea acestora;
c) restituirea lucrurilor să nu îngreuneze stabilirea situaţiei de fapt şi justa soluţionare a
cauzei.
Restituirea lucrurilor se poate dispune numai de către procuror, în faza de urmărire
penală, printr-o ordonanţă, sau de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, prin încheiere,
ori de către judecătorul de cameră preliminară, în procedura camerei preliminare, sau de
instanţa de judecată, în faza de judecată, printr-o încheiere.

3. Restabilirea situaţiei anterioare

Restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii a fost concepută de legiuitor ca o
măsură procesuală reparatorie atunci când se ia în cursul procesului penal (până la soluţionarea
definitivă a cauzei) în vederea reparării vremelnice a prejudiciului cauzat persoanei vătămate.
Potrivit art. 256 C. pr. pen., doar instanţa de judecată (în cursul judecăţii) poate lua măsuri de
restabilire a situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii.
Pentru luarea acestei măsuri trebuie îndeplinite, în mod cumulativ, următoarele condiţii:
a) schimbarea situaţiei de fapt să rezulte în mod vădit din săvârşirea infracţiunii;
b) restabilirea să fie posibilă.
Restabilirea situaţiei anterioare se dispune de către instanţa de judecată, prin încheiere. Ea
are caracter provizoriu, până la definitivarea ei prin hotărârea judecătorească de soluţionare a
cauzei. Deşi legea nu prevede expres, considerăm că, având în vedere asemănarea cu
restituirea lucrurilor, şi în cazul restabilirii situaţiei anterioare persoanele interesate pot face
contestaţie în condiţiile menţionate la restituire.

134
 IV. ACTELE PROCESUALE ŞI PROCEDURALE COMUNE
1. Aspecte introductive
Actele procesuale sunt actele juridice prin care organele judiciare şi părţile din proces îşi
pot exercita drepturile şi obligaţiile lor procesuale, în vederea realizării scopului procesului
penal.
Actele procedurale sunt acele acte juridice prin care se aduc la îndeplinire actele şi
măsurile procesuale. Sub acest aspect, se poate spune că, în raport cu actele procesuale, actele
procedurale au o natură derivată, ele implicând existenţa prealabilă a actelor sau a măsurilor
procesuale. Acestea pot fi realizate, în primul rând, de organele judiciare, cum ar fi, de pildă:
audierea sau ascultarea martorilor; emiterea mandatului de arestare şi executarea lui; ridicarea
de obiecte sau înscrisuri; efectuarea unor percheziţii, cercetarea la faţa locului etc.
Deosebirea dintre actele procesuale şi cele procedurale reprezintă criteriul de
reglementare a comisiei rogatorii, a delegării şi a comunicării actelor de procedură.
Art. 200 alin. (1) C. pr. pen. prevede că, dacă un organ judiciar nu are posibilitatea să asculte
un martor, să facă o cercetare la faţa locului, să procedeze la ridicarea unor obiecte sau să
efectueze orice tip de act procedural, se poate adresa unui alt organ de urmărire penală ori
unei alte instanţe, care le poate efectua. Legea prevede că nu pot forma obiect al comisiei
rogatorii dispunerea actelor şi măsurilor procesuale. Aceeaşi regulă se aplică şi în cazul
delegării. De asemenea, din prevederile art. 264 C. pr. pen. rezultă că actele ce se întocmesc
în procesul penal pentru a fi comunicate părţilor şi subiecţilor procesuali principali, precum şi
actele care servesc la comunicarea acestora sunt acte procedurale.
Comisia rogatorie este actul procedural prin care organul judiciar penal competent
(organul de urmărire penală sau instanţa de judecată) cere unui organ judiciar
corespunzător şi egal în grad efectuarea unui act procedural necesar cauzei pe care o
instrumentează.
Potrivit art. 200 C. pr. pen., prin comisie rogatorie se pot efectua: ascultarea unui martor;
o cercetare la faţa locului; ridicarea unor obiecte sau înscrisuri; o percheziţie; efectuarea
oricărui alt act procedural. Nu pot forma obiectul unei comisii rogatorii: punerea în mişcare a
acţiunii penale; luarea măsurilor preventive; încuviinţarea de probatorii; dispunerea celorlalte
acte procesuale sau măsuri procesuale.
Delegarea este actul procedural prin care organul judiciar penal competent cere unui
organ judiciar ierarhic inferior efectuarea unui act procedural, chiar dacă nu are
competenţa materială sau funcţională corespunzătoare [art. 201 alin. (1) C. pr. pen.].
Potrivit art. 201 alin. (2) C. pr. pen., ea are acelaşi conţinut procedural şi aceeaşi
justificare ca şi comisia rogatorie, putând fi dispusă doar pentru îndeplinirea unor acte proce-
durale (cu excepţia audierii sau ascultării suspectului sau inculpatului).

2. Citarea
2.1. Noţiune

Citarea este instituţia prin intermediul căreia organele judiciare penale asigură prezenţa
părţilor sau a altor persoane la activitatea procesuală. Dispoziţia de citare este actul
procesual, iar citaţia, împreună cu întreaga procedură prin care se obţine înştiinţarea
subiectului ce urmează să fie prezent la activitatea procesuală, este actul procedural.

135
2.2. Modurile de citare

În esenţă, citarea, în actuala reglementare, se poate realiza în următoarele modalităţi:

a) citarea în plic închis. Potrivit art. 257 alin. final C. pr. pen., citarea şi comunicarea
actelor procedurale se fac în plic închis, care va purta menţiunea „Pentru justiţie. A se înmâna
cu prioritate”. Face excepţie situaţia în care procedura se realizează prin afişare. În acest caz,
este reglementată o procedură de afişare a unei „înştiinţări” la sediul organului judiciar, prin
care persoana citată este informată că trebuie să se prezinte la organul judiciar într-un anumit
termen pentru a ridica citaţia.
b) citarea prin mijloace electronice. Potrivit art. 257 alin. (5) C. pr. pen., citarea se poate
realiza şi prin intermediul poştei electronice sau prin orice alt sistem de mesagerie
electronică, cu acordul persoanei citate.
c) citarea orală. În conformitate cu art. 257 alin. (7) C. pr. pen., organul judiciar poate
comunica şi oral persoanei prezente termenul următor, aducându-i la cunoştinţă consecinţele
neprezentării. Se mai prevede, de asemenea, că, în cursul urmăririi penale, aducerea la
cunoştinţă a termenului se menţionează într-un proces-verbal, care se semnează de către
persoana astfel citată.
d) citarea persoanelor vătămate sau a părţilor civile „în număr mare”. Această modalitate
este prevăzută în art. 257 alin. (4) C. pr. pen. pentru cazul prevăzut în art. 80 C. pr. pen., în
cauzele cu un număr mare de persoane vătămate sau de părţi civile. Aici, nu putem să nu
subliniem caracterul redundant al prevederii potrivit căreia citarea poate fi realizată prin
reprezentantul legal al acestora.
e) citarea minorului sub 16 ani. Textul art. 257 alin. (6) C. pr. pen. prevede că minorul cu
o vârstă mai mică de 16 ani va fi citat prin intermediul părinţilor sau al tutorelui, cu excepţia
cazului în care acest lucru nu este posibil.

2.3. Conținutul citației scrise

Sub aspectul conţinutului, citaţia cuprinde, în principal, trei elemente:

a) chemarea. Prin chemare, persoana este încunoştinţată unde, când, la cine şi pentru ce
trebuie să se prezinte în faţa organului judiciar;
b) sancţiunea. Prin sancţiune, persoana este avertizată de consecinţele juridice pe care le
va suporta în caz de neprezentare;
c) comunicarea drepturilor procesuale.
Chemarea cuprinde, potrivit art. 258 C. pr. pen., două feluri de menţiuni, şi anume:
menţiuni esenţiale, care asigură prezentarea persoanei chemate; menţiuni neesenţiale, care
asigură informarea persoanei cu privire la cauza pentru care este chemată.
A) Menţiunile esenţiale
a) denumirea organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată care emite citaţia şi
sediul său (cu toate datele necesare de identificare);
b) numele şi prenumele celui citat;
c) adresa celui citat;
d) ora, ziua, luna şi anul, precum şi locul de înfăţişare;
e) invitarea celui citat să se prezinte la data şi locul indicate;
f) semnătura celui care a emis citaţia.
B) Menţiunile neesenţiale
a) data emiterii citaţiei şi numărul dosarului;
b) calitatea în care este citată persoana şi indicarea obiectului cauzei;
c) încadrarea juridică şi denumirea infracţiunii.

136
 În privinţa conţinutului citaţiei, textul art. 258 alin. (1) C. pr. pen. conţine trei
subdiviziuni la lit. e), f) şi g), după cum urmează: e) menţiunea că partea citată are dreptul la
un avocat, cu care să se prezinte la termenul fixat; f) dacă este cazul, menţiunea că, potrivit
art. 90 sau art. 93 alin. (4), apărarea este obligatorie, iar în cazul în care partea nu îşi alege un
avocat, care să se prezinte la termenul fixat, i se va desemna un avocat din oficiu; g)
menţiunea că partea citată poate, în vederea exercitării dreptului la apărare, să consulte
dosarul aflat la arhiva instanţei sau a parchetului.
2.4. Locul de citare

În vederea indicării locului unde se citează o persoană, Codul nostru de procedură penală
reglementează mai multe situaţii posibile. Ele sunt cuprinse în prezent în art. 259 C. pr. pen.
Ca regulă, suspectul sau inculpatul, părţile din proces, precum şi alte persoane se citează
la adresa unde locuiesc la data când sunt citaţi. Deci, procedura de citare nu este valabil
îndeplinită numai la domiciliul inculpatului ori la reşedinţa acestuia, dacă acesta declară o altă
adresă unde locuieşte, cu sau fără forme legale.
Dacă nu se cunoaşte adresa unde locuiesc efectiv suspectul sau inculpatul, părţile din
proces, precum şi alte persoane, aceştia se vor cita la adresa locului lor de muncă, prin
serviciul de personal al unităţii la care lucrează.
În alin. (4) al art. 259 C. pr. pen. se mai prevede că suspectul sau inculpatul poate fi citat la
sediul avocatului ales, dacă nu s-a prezentat după prima citare legal îndeplinită.
Dacă nu se cunosc nici adresa unde locuieşte suspectul sau inculpatul şi nici locul său de
muncă, citarea se face prin afişarea unei înştiinţări la sediul organului judiciar.
Bolnavii sau persoanele aflate, după caz, în spitale, aşezăminte medicale ori de asistenţă
socială se citează prin administraţia acestora, persoanele private de libertate se citează la locul
de deţinere, prin administraţia acestuia, iar militarii se citează la unitatea din care fac parte,
prin comandantul acesteia [alin. (6), (7) şi (71) ale art. 259 C. pr. pen.].
Potrivit art. 259 alin. (8) C. pr. pen., pentru persoanele care alcătuiesc echipajul unei nave
maritime sau fluviale, aflate în cursă, citarea se face la căpitănia portului unde este
înregistrată nava.
Art. 260 alin. (5) C. pr. pen. prevede că, atunci când citarea se realizează potrivit
art. 259 alin. (6)-(8) C. pr. pen., unităţile acolo arătate sunt obligate a înmâna de îndată citaţia
persoanei citate sub luare de dovadă, certificându-i semnătura sau arătând motivul pentru care
nu s-a putut obţine semnătura acesteia. Dovada este predată agentului procedural, iar acesta o
înaintează organului de urmărire penală sau instanţei de judecată care a emis citaţia.
Conform art. 259 alin. (9) C. pr. pen., dacă suspectul sau inculpatul locuieşte în
străinătate, citarea se face, pentru primul termen, potrivit normelor de drept internaţional penal
aplicabile în relaţia cu statul solicitat, în condiţiile legii. Doar în absenţa unor asemenea
norme sau în cazul în care instrumentul juridic internaţional aplicabil o permite, citarea se
face prin scrisoare recomandată. În acest caz, avizul de primire a scrisorii recomandate,
semnat de destinatar, sau refuzul de primire a acesteia ţine loc de dovadă de îndeplinire a
procedurii de citare.
În virtutea aceloraşi principii, în art. 259 alin. (11) C. pr. pen. se prevede că „la stabilirea
termenului pentru înfăţişarea suspectului sau inculpatului aflat în străinătate se ţine seama de
normele internaţionale aplicabile în relaţia cu statul pe teritoriul căruia se află suspectul sau
inculpatul, iar în lipsa unor asemenea norme, de necesitatea ca citaţia în vederea înfăţişării să
fie primită cel mai târziu cu 30 de zile înainte de ziua stabilită pentru înfăţişare”.
Instituţiile, autorităţile publice şi alte persoane juridice (când au calitatea de persoană
vătămată, parte civilă sau parte responsabilă civilmente) se citează la sediul acestora. În cazul

137
neidentificării sediului, se afişează o înştiinţare la sediul organului judiciar, fiind aplicabile
regulile prevăzute în art. 259 alin. (5) C. pr. pen.
Particularităţi există în privinţa citării persoanelor juridice când acestea au calitatea de
suspect sau inculpat. Sub acest aspect, art. 492 C. pr. pen., referitor la locul de citare a
persoanei juridice, derogă de la art. 259 alin. (12) C. pr. pen., referitor la locul de citare, doar
în situaţia în care persoana juridică nu este reprezentată de reprezentantul său legal.

2.5. Înmânarea citaţiei

Conform art. 257 alin. (2) C. pr. pen., citaţiile emise de către organele judiciare penale
competente se înmânează de către agenţi anume însărcinaţi cu îndeplinirea acestei activităţi
ori de către factorii poştali (prin mijlocirea serviciului poştal) sau, aşa cum am menţionat mai
sus, şi de orice alt salariat al organelor judiciare, de poliţia locală sau de serviciul de curierat.
Potrivit art. 260 alin. (1) C. pr. pen., citaţia se înmânează, oriunde este găsit, personal
celui citat. Acesta, primind citaţia, va semna dovada de primire. În ipoteza în care persoana
citată, primind citaţia, nu doreşte sau nu poate să semneze dovada de primire, agentul lasă
citaţia celui citat şi va menţiona despre aceasta într-un proces-verbal [art. 260 alin. (21) C. pr.
pen.].
În cazul refuzului de primire, persoana însărcinată să comunice citaţia afişează o
înştiinţare pe uşa locuinţei destinatarului, încheind despre aceasta un proces-verbal [art. 260
alin. (2) C. pr. pen.]. Înştiinţarea are acelaşi conţinut cu cel prevăzut în art. 259 alin. (5) C. pr.
pen.
Dacă nu este posibilă înmânarea citaţiei personal celui citat, legea reglementează în art.
261 C. pr. pen. posibilitatea înmânării citaţiei şi altor persoane decât cea citată. Astfel, dacă
persoana citată nu se află acasă, agentul înmânează citaţia soţului, unei rude sau oricărei
persoane care locuieşte cu ea ori care, în mod obişnuit, îi primeşte corespondenţa. În aceste
cazuri, citaţia nu poate fi înmânată unui minor sub 14 ani sau unei persoane lipsite de
discernământ.
Dacă persoana citată locuieşte într-un imobil cu mai multe apartamente sau într-un hotel
şi nu este găsită acasă nici persoana citată, nici soţul, o rudă sau oricare persoană care
locuieşte cu ea ori care îi primeşte în mod obişnuit corespondenţa, agentul procedural predă
citaţia administratorului, portarului ori celui care, în mod obişnuit, îl înlocuieşte. Persoana
care primeşte citaţia pentru cel citat semnează dovada de primire, iar agentul, certificând
identitatea şi semnătura, încheie proces-verbal. Dacă aceasta refuză sau nu poate semna
dovada de primire, agentul afişează citaţia pe uşa locuinţei, încheind proces-verbal.
În lipsa persoanei citate şi a celorlalte persoane menţionate mai sus (care pot primi
citaţia), agentul este obligat să se intereseze când poate găsi persoana citată pentru a-i înmâna
citaţia sau vreuna dintre persoanele care pot primi citaţia. Dacă, în urma investigaţiilor
întreprinse, se găsesc aceste persoane, se va face înmânarea citaţiei acestora.
Când persoana citată nu poate fi găsită, agentul afişează pe uşa locuinţei persoanei citate
o înştiinţare.
În cazul în care persoana citată locuieşte într-un imobil cu mai multe apartamente sau
într-un hotel, dacă în citaţie nu s-a indicat apartamentul ori camera în care locuieşte, agentul
este obligat să facă investigaţii pentru a afla aceasta, procedând, ulterior, la înmânarea citaţiei,
dacă rezultatul este pozitiv. Dacă investigaţiile au rămas fără rezultat, agentul afişează citaţia
pe uşa principală a clădirii, încheind proces-verbal şi făcând menţiune despre împrejurările
care au făcut imposibilă înmânarea citaţiei.
Conform art. 2611 C. pr. pen., dacă imobilul la care este indicată adresa unde locuieşte
suspectul sau inculpatul nu mai există (de pildă, ca urmare a lucrărilor de sistematizare), este
nelocuit ori destinatarul nu mai locuieşte în imobilul respectiv sau atunci când comunicarea

138
nu poate fi făcută din alte motive asemănătoare, agentul procedural întocmeşte un
proces-verbal în care menţionează situaţiile constatate, pe care îl trimite organului judiciar
care a dispus citarea. În acest caz, credem că citaţia se va înapoia organului judiciar care a
emis-o.

2.6. Incidente privind citarea

Aceste incidente pot fi ridicate pe calea excepţiilor şi privesc nerespectarea dispoziţiilor

legale privind citarea părţilor, a subiecţilor procesuali principali şi a celorlalţi subiecţi
procesuali în faţa organelor judiciare. În conformitate cu art. 263 C. pr. pen., se aplică în mod
corespunzător dispoziţiile privind sancţiunea nulităţii relative. Din această perspectivă,
incidentele privind citarea pot fi guvernate de următoarele reguli:
a) în cursul judecăţii, neregularitatea cu privire la citare este luată în considerare doar
dacă partea lipsă la termenul la care s-a produs neregularitatea o invocă la termenul următor
la care este prezentă sau legal citată;
b) neregularitatea privind procedura de citare a unei părţi poate fi invocată de către
procuror, de către celelalte părţi ori din oficiu numai la termenul la care s-a produs.
De la această din urmă regulă este prevăzută o singură excepţie, şi anume în situaţia în
care prezenţa inculpatului este obligatorie. Această excepţie se explică prin aceea că priveşte
un caz de nulitate absolută, prevăzut de art. 281 alin. (1) lit. e) C. pr. pen.

3. Mandatul de aducere
3.1. Noţiune

Mandatul de aducere este o măsură de constrângere ce constă în obligaţia impusă unei

persoane de a se lăsa condusă în faţa organului judiciar care a dispus măsura, însoţită de
persoana care a primit ordinul să execute măsura. El mai poartă denumirea de „aducere
silită”.

3.2. Persoanele faţă de care poate fi emis

Textul art. 265 alin. (1) C. pr. pen. are în vedere o persoană fără o anume calitate
procesuală, ceea ce înseamnă că, spre deosebire de procesul civil, în cadrul procesului penal
mandatul de aducere poate fi emis, practic, în privinţa oricărui subiect procesual, fără nicio
derogare.

3.3. Condiţii de emitere

a) să fie începută urmărirea penală;

b) să fie îndeplinită procedura legală de citare;
c) persoana citată să nu se prezinte în mod nejustificat în faţa organului judiciar care a
emis citaţia;
d) audierea sau ascultarea ori prezenţa ei să fie necesară;
e) nu a fost posibilă comunicarea corespunzătoare a citaţiei şi împrejurările indică fără
echivoc că persoana se sustrage de la primirea citaţiei [art. 265 alin. (1) C. pr. pen.].
În mod excepţional, suspectul sau inculpatul poate fi adus cu mandat chiar înainte de a fi
fost chemat prin citaţie, dacă această măsură se impune în interesul rezolvării cauzei [art. 265
alin. (2) C. pr. pen.].

139
3.4. Procedura de emitere

Conform art. 265 alin. (3) C. pr. pen., organul de urmărire penală dispune aducerea silită
a unei persoane prin ordonanţă, iar instanţa de judecată prin încheiere. Cu toate că textul
legal nu le menţionează, considerăm că este aplicabil şi celorlalte organe judiciare, respectiv
judecătorului de drepturi şi libertăţi şi judecătorului de cameră preliminară, care ar putea
dispune aducerea unei persoane pe baza mandatului de aducere printr-o încheiere.
În baza dispoziţiei organului judiciar, se emite un mandat de aducere, care va fi întocmit
după regulile care guvernează citaţia şi care au fost prezentate anterior. Mandatul de aducere
este un act procedural.
În cazul în care pentru executarea mandatului de aducere este necesară pătrunderea fără
consimţământ într-un domiciliu sau sediu, în cursul urmăririi penale mandatul de aducere
poate fi dispus, la cererea motivată a procurorului, de judecătorul de drepturi şi libertăţi de la
instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa
corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află sediul parchetului din care
face parte procurorul.
Mandatul de aducere, indiferent că este emis în cursul urmăririi penale de organul de
urmărire penală sau de judecătorul de drepturi şi libertăţi în condiţiile descrise mai sus ori în
cursul procedurii de cameră preliminară sau în cursul judecăţii de instanţă, trebuie să cuprindă
următoarele menţiuni: a) denumirea organului judiciar şi sediul acestuia;
b) data, ora şi locul emiterii; c) numele, prenumele şi calitatea persoanei care a emis mandatul
de aducere; d) scopul pentru care a fost emis; e) numele şi prenumele persoanei care urmează
a fi adusă cu mandat şi adresa unde locuieşte; în cazul suspectului sau inculpatului, mandatul
de aducere trebuie să menţioneze infracţiunea care constituie obiectul urmăririi penale; f)
indicarea temeiului şi motivarea necesităţii emiterii mandatului de aducere; g) menţiunea că
mandatul de aducere poate fi folosit o singură dată; h) semnătura persoanei care a emis
mandatul şi ştampila organului judiciar.
3.5. Executarea mandatului de aducere

În conformitate cu prevederile art. 266 alin. (1) teza I C. pr. pen., mandatul de aducere se
execută prin organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare şi organele de ordine publică,
respectiv jandarmeria sau poliţia locală.
Persoana însărcinată cu executarea mandatului de aducere se deplasează la adresa
indicată în mandat, transmite mandatul persoanei ce urmează să fie adusă în faţa organului
judiciar şi îi solicită să o însoţească până la locul indicat în mandat [art. 266 alin. (1) teza a
II-a C. pr. pen.]. Executarea mandatului de aducere presupune, în principiu, conducerea
efectivă a celui în cauză la autoritatea emitentă, sub ameninţarea folosirii forţei publice, în caz
de refuz. În ipoteza în care persoana indicată în mandat refuză să însoţească persoana care
execută mandatul sau încearcă să fugă, aceasta va fi adusă prin constrângere [art. 266 alin. (1)
teza finală C. pr. pen.].
Dacă organul de executare nu găseşte persoana arătată în mandat la adresa indicată, face
cercetări şi, dacă acestea au rămas fără rezultat, încheie un proces-verbal care va cuprinde
menţiuni despre cercetările făcute. Procesul-verbal este înaintat de îndată organului emitent
(organului de urmărire penală, judecătorului de drepturi şi libertăţi, judecătorului de cameră
preliminară sau, după caz, instanţei de judecată.
În cazul în care persoana arătată în mandat nu poate fi adusă din motive de boală, cel
însărcinat cu executarea mandatului constată aceasta într-un proces-verbal, care se înaintează
de îndată organului de urmărire penală sau, după caz, judecătorului de drepturi şi libertăţi,
judecătorului de cameră preliminară sau instanţei de judecată [art. 266 alin. (3) C. pr. pen.].
În plus, în vederea executării mandatului emis de judecătorul de drepturi şi libertăţi sau
de instanţa de judecată, persoanele cărora li se încredinţează executarea mandatului pot

140
pătrunde în locuinţa sau sediul oricărei persoane, în care există indicii că se află cel căutat, în
următoarele situaţii: în cazul în care acesta refuză să coopereze; dacă împiedică executarea
mandatului; pentru orice alt motiv temeinic justificat şi proporţional cu scopul urmărit.
Activităţile desfăşurate cu ocazia executării mandatului de aducere sunt consemnate
într-un proces-verbal, care trebuie să cuprindă: a) numele, prenumele şi calitatea celui care îl
încheie; b) locul unde este încheiat; c) menţiuni despre activităţile desfăşurate.
Procesul-verbal face dovada îndeplinirii procedurii în cazul în care s-a emis un mandat de
aducere.

4. Modificarea actelor de procedură

4.1. Modalităţi

În ceea ce priveşte modificarea actelor întocmite cu greşeli, în cazurile şi condiţiile

admise de lege, sunt cunoscute trei modalităţi:
a) modificări în acte procedurale;
b) îndreptarea erorilor materiale;
c) înlăturarea unor omisiuni vădite.
4.2. Modificări în acte procedurale

În temeiul art. 277 C. pr. pen., orice adăugare, corectură ori suprimare făcută în cuprinsul
unui act procedural este luată în seamă numai dacă aceste modificări sunt confirmate în scris,
în cuprinsul sau la sfârşitul actului, de către cei care l-au semnat.
Modificările pot fi făcute numai de către cei care au semnat actul procedural. Acestea se
pot materializa în: adăugiri; corecturi; suprimări. Ele trebuie confirmate în scris de către cei
care au semnat actul. Modificările neconfirmate, dar care nu schimbă înţelesul frazei rămân
valabile. Locurile nescrise în cuprinsul unei declaraţii trebuie barate, astfel încât să nu se
poată face adăugiri.
4.3. Îndreptarea erorilor materiale

Îndreptarea erorilor materiale se face atunci când aceste erori apar cu ocazia redactării
actelor procedurale, deci ulterior momentului întocmirii lor. Erorile materiale sunt simple
greşeli scriptice asupra numelui sau prenumelui, asupra unor date calendaristice la care se
referă actul, asupra unor indicaţii numerice etc.
În schiumb, de pildă, nu constituie eroare materială, în sensul prevederilor art. 278 C. pr.
pen., omisiunea instanţei de a se pronunţa şi de a consemna în minută şi dispozitivul deciziei
soluţia dată apelului declarat de una dintre părţi.
Art. 278 C. pr. pen. prevede că erorile materiale şi evidente din cuprinsul unui act proce-
dural se îndreaptă de însuşi organul de urmărire penală, judecătorul de drepturi şi libertăţi,
judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată care a întocmit actul, la cererea
celui interesat ori din oficiu. În vederea îndreptării erorilor, părţile pot fi chemate pentru a da
lămuriri. Despre îndreptarea efectuată, organul de urmărire penală (organul de cercetare
penală sau procurorul) întocmeşte un proces-verbal, iar judecătorul de drepturi şi libertăţi,
judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, o încheiere. Totodată, organul
judiciar în cauză face menţiune şi la sfârşitul actului corectat despre îndreptarea erorii.
4.4. Înlăturarea unor omisiuni vădite

Potrivit art. 279 C. pr. pen., sunt considerate omisiuni vădite următoarele:

141
 a) omisiunea organului judiciar de a fi hotărât cu privire la sumele pretinse de martori,
experţi, interpreţi, avocaţi în condiţiile art. 272 şi art. 273 C. pr. pen. (privind acoperirea
cheltuielilor judiciare şi sumele cuvenite martorului, expertului şi interpretului);
b) omisiunea organului judiciar de a se pronunţa cu privire la restituirea lucrurilor ori la
ridicarea măsurilor asigurătorii.
Enumerarea cazurilor de admisibilitate a procedurii este limitativă. Procedura de înlăturare
a omisiunilor vădite este aceeaşi ca în cazul îndreptării erorilor materiale.

5. Termenele
5.1. Noţiune

Termenul este intervalul de timp dinainte determinat de lege, înăuntrul căruia pot sau
trebuie îndeplinite ori nu pot fi îndeplinite unele acte şi măsuri procesuale sau anumite acte
procedurale, după caz.
5.2. Clasificare

După interesul ocrotit şi finalitatea pentru care au fost impuse, termenele pot fi:
a) substanţiale;
b) procedurale.
5.2.1. Termenele substanţiale

Termenele substanţiale se mai numesc şi „de drept material” sau „substanţial” ori de
fond. De regulă, sunt termene substanţiale termenele prevăzute de Codul penal şi, în general,
de o lege penală substanţială (de exemplu, cele referitoare la durata pedepsei ori la liberarea
condiţionată sau cele privind prescripţia executării pedepsei închisorii, aplicarea sancţiunilor
penale alternative etc.).
În mod excepţional, Codul de procedură penală a reglementat o singură categorie de
termene substanţiale, şi anume cele privind durata măsurilor procesuale, respectiv atât cele
privind durata propriu-zisă a măsurilor preventive, cât şi cele privind orice alte măsuri
privative sau restrictive de libertate. Intră în această categorie termenele prevăzute pentru
măsurile preventive privative sau restrictive de libertate, cum este, de pildă, termenul de 24
de ore pentru măsura reţinerii. Totodată, în această categorie sunt incluse şi termenele în
cazul măsurilor care restrâng dreptul la viaţă privată al unei persoane, cum sunt, de pildă
termenul de 30 de zile şi durata maximă de 6 luni ori de 120 de zile, după caz, pentru
mandatul de supraveghere tehnică.
5.2.2. Termenele procedurale

Termenele procedurale reprezintă cea mai mare parte a termenelor prevăzute de Codul de
procedură penală. Ele sunt reglementate în vederea ocrotirii unor drepturi şi interese
procesuale şi sunt necesare pentru disciplinarea şi sistematizarea activităţilor procesuale.
Termenele procedurale se pot clasifica în diferite categorii, după următoarele criterii:
A. După efectele pe care le produc:
a) termenele dilatorii (sau prohibitive) - sunt acele termene înăuntrul cărora este oprită
îndeplinirea anumitor activităţi procesuale.
b) termenele peremptorii (imperative, de decădere) - sunt acele termene în interiorul
cărora trebuie îndeplinită o activitate procesuală.

142
 c) termenele orânduitorii (de recomandare) - sunt acele termene înăuntrul cărora se
poate sau trebuie să se efectueze un act procesual sau procedural, fără însă ca neobservarea
lor să fie de natură să atragă sancţiuni procesuale.
B. După durata lor, termenele pot fi:
a) pe ore (de pildă, termenul de 48 de ore în care organul de cercetare penală este obligat
să înainteze procurorului plângerea împotriva actelor de urmărire penală);
b) pe zile (de pildă, termenul de 10 zile în care poate fi declarat apelul);
c) pe luni (de pildă, termenul de 3 luni în care trebuie efectuate actele de cercetare în
cazul revizuirii);
d) pe ani [de pildă, termenul de un an de la data publicării deciziei Curţii Constituţionale,
în care poate fi formulată cererea de revizuire întemeiată pe cazul prevăzut de art. 453 alin.
(1) lit. f) C. pr. pen.].
C. După originea lor:
a) termenele legale sunt acele termene pe care le fixează legea (de pildă, termenul de
apel sau de contestaţie, termenul de recurs în casaţie, termenul de contestaţie în anulare sau
de revizuire etc.);
b) termenele judiciare sunt acele termene stabilite de către organele judiciare penale în
instrumentarea cauzelor (de pildă, termenul de înfăţişare la judecată, termenul de amânare a
dezbaterii etc.).
D. După modul de fixare, termenele pot fi: fixe; maxime; minime.
E. După modul de calcul:
a) termenele de succesiune sunt acele termene care se calculează în sensul curgerii
normale a timpului (de pildă, termenele de exercitare a căilor de atac, termenul de introducere
a plângerii prealabile etc.).
b) termenele de regresiune sunt acele termene care se calculează în sensul invers al
curgerii timpului (de pildă, termenul de 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive
se calculează în sensul invers al curgerii timpului).
5.2.3. Deosebire între termenele substanţiale şi cele procedurale

Cele două categorii de termene analizate mai sus prezintă naturi juridice diferite,
concretizate prin următoarele elemente distinctive:
a)modul de calcul al celor două categorii de termene este diferit.
Calcularea termenelor substanţiale pe ore şi pe zile se face potrivit art. 271
C. pr. pen. Potrivit acestui text, în calcularea termenelor privind măsurile preventive privative
sau restrictive de drepturi, ora sau ziua la care începe şi cea la care sfârşeşte termenul intră în
durata acestuia. Deci, calculul se face pe unităţi pline de timp, luându-se în considerare atât
ora sau ziua în care începe să curgă termenul, cât şi ora sau ziua în care expiră termenul.
calcularea termenelor substanţiale pe luni şi pe ani se face în temeiul art. 186 alin. (1) teza a
II-a C. pen. în vigoare, care prevede că luna şi anul se socotesc împlinite cu o zi înainte de
ziua corespunzătoare datei de la care au început să curgă.
În conformitate cu art. 269 alin. (1) C. pr. pen., la calcularea termenelor procedurale se
ţine seama de ora, ziua, luna sau anul menţionat în actul care a provocat curgerea termenului
şi de ora, ziua, luna sau anul în care expiră termenul, în afară de cazul în care legea dispune
altfel. Termenele pe ore şi pe zile se calculează pe unităţi libere de timp (pe ore şi zile libere),
ceea ce înseamnă că la calcularea termenelor nu se socoteşte nici ora sau ziua la care începe
să curgă termenul, nici ora sau ziua în care acesta se împlineşte.Termenele procedurale pe
luni sau pe ani se calculează calendaristic, astfel încât expiră, după caz, la sfârşitul zilei
corespunzătoare a ultimei luni ori la sfârşitul zilei şi lunii corespunzătoare din ultimul an.

143
Dacă această zi cade într-o lună care nu are zi corespunzătoare, termenul expiră în ultima zi a
acelei luni [art. 269 alin. (3) C. pr. pen.].
b) în cazul termenelor substanţiale (privitoare la măsurile preventive), expirarea lor are ca
efect încetarea de drept a măsurii procesuale luate. În privinţa termenelor procedurale, dacă
actul procesual sau procedural a fost îndeplinit cu încălcarea lor, intervine fie sancţiunea
decăderii din exerciţiul dreptului procesual, fie sancţiunea nulităţii, după caz;
c) termenele procedurale pot fi prorogate, iar actele îndeplinite cu încălcarea lor pot fi
considerate ca făcute în termen în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege. În ceea ce priveşte
termenele substanţiale, nu sunt posibile nici prorogarea şi nici posibilitatea considerării
anumitor acte ca făcute în termen.
Prorogarea legală este reglementată în art. 269 alin. ultim C. pr. pen., în care se prevede
că, atunci când ultima zi a unui termen cade într-o zi nelucrătoare, termenul expiră la sfârşitul
primei zile lucrătoare care urmează. Prin zi nelucrătoare se înţelege ziua de sâmbătă sau
duminică, precum şi ziua declarată sărbătoare legală ori ziua în care serviciul este întrerupt
sau suspendat în mod legal. Dispoziţiile art. 269 alin. ultim C. pr. pen. nu sunt aplicabile
termenelor pe ore, cum este termenul de 48 de ore prevăzut de art. 204 alin. (1) C. pr. pen.
Prorogarea judiciară este prorogarea efectuată de către organul judiciar.

6. Cheltuielile judiciare

Cheltuielile judiciare sunt cheltuielile făcute de organele judiciare penale sau de părţi în
vederea îndeplinirii actelor de procedură, a administrării probelor, a conservării mijloacelor
materiale de probă, a plăţii apărătorilor, precum şi orice alte cheltuieli ocazionate de
desfăşurarea procesului penal. Totodată, în cheltuielile ocazionate de administrarea probelor
se includ şi sumele cuvenite martorilor, experţilor şi interpreţilor, acoperind cheltuielile
efectuate de aceştia cu transportul, întreţinerea şi locuinţa pe durata chemării la autoritatea
judiciară, precum şi pentru lipsirea martorilor de venitul ce li s-ar fi cuvenit pentru perioada
în care au absentat de la locul lor de muncă sau pentru retribuţia cuvenită experţilor şi
interpreţilor, pentru serviciul pe care l-au adus în justiţie. Cu alte cuvinte, sunt cheltuieli
judiciare toate cheltuielile efectuate în cursul procesului penal, inclusiv cele privind căile de
atac ordinare şi extraordinare. Ele au un regim comun în privinţa obligaţiei de a le suporta.
Cheltuielile judiciare sunt de două feluri:
a) cheltuieli avansate de stat (cheltuieli de procedură). Acestea reprezintă regula în
procesul penal;
b) cheltuieli plătite de părţi (cheltuieli de judecată). Ele reprezintă excepţia în procesul
penal, având loc doar dacă părţile formulează anumite cereri în exercitarea drepturilor lor
procesuale (de pildă, o cerere privind efectuarea unei expertize) şi au posibilităţi de plată.

Pentru plata acestor cheltuieli, a se studia prevederile cuprinse în art. 272 – 276
C.pr.pen.

144
 7. Sancţiunile procesuale
7.1. Noţiune

Sancţiunea în procedura penală reprezintă mijlocul legal care lipseşte de efecte juridice
actele procesuale şi procedurale, precum şi măsurile procesuale efectuate ori, după caz,
dispuse în mod ilegal sau care se aplică în cazul comiterii unei abateri judiciare.
Sancţiunile cunoscute în procedura penală sunt: a) inexistenţa; b) decăderea; c)
inadmisibilitatea; d) nulitatea; e) amenda judiciară.
Inexistenţa este sancţiunea procesuală ce caracterizează actele şi măsurile procesual
penale ce nu sunt îndeplinite sau efectuate cu respectarea condiţiilor esenţiale pretinse de lege
pentru existenţa lor ori sunt lipsite de obiect.
Decăderea înseamnă pierderea exerciţiului unui drept procesual neexercitat în termenul
peremptoriu prevăzut de lege.
Inadmisibilitatea constă în lipsirea de efecte a unui act procesual sau procedural pe care
legea nu-l prevede ori îl exclude, precum şi a unui act prin intermediul căruia a fost exercitat
un drept procesual ce a fost îndeplinit şi epuizat anterior, printr-un alt act procesual sau
procedural.
7.2. Nulitatea

7.2.1. Noţiune

Nulitatea este sancţiunea care intervine, în general, atunci când un act procesual sau
procedural s-a îndeplinit cu nesocotirea condiţiilor de fond şi de formă prevăzute de lege.
Nulitatea are ca efect ineficienţa actelor realizate cu încălcarea dispoziţiilor legale. Actul nul
nu produce efectele actului valid, fiind lipsit de forţă juridică, conform regulii „quod nullum
est, nullum producit effectum”.
7.2.2. Nulităţile absolute

Nulităţile absolute sunt nulităţile exprese, arătate în art. 281 alin. (1)
C. pr. pen. Ele intervin în cazul încălcării unor dispoziţii legale ce au o importanţă deosebită
în desfăşurarea procesului penal.
În conformitate cu art. 281 alin. (2)-(4) C. pr. pen., nulităţile absolute se caracterizează
prin următoarele:
A) Nu pot fi înlăturate în niciun mod;
B) Pot fi invocate în orice stare a procesului; De la această regulă, legiuitorul a stabilit
prin Legea 201/2023 unele excepții în ceea ce privește invocarea cazurilor de nulitate
absolută de la articolul 281 alin. (1) lit. b1) (competența materială și competența după
calitatea persoanei a organului de urmărire penală), e) (prezența suspectului sau a
inculpatului, atunci când participarea sa este obligatorie potrivit legii) și f) (asistarea de către
avocat a suspectului sau a inculpatului, a celorlalte părți, precum și a persoanei vătămate,
atunci când asistența este obligatorie) C. proc. pen. Astfel, în privința acestor cazuri,
încălcarea poate fi invocată:
• până la încheierea procedurii în camera preliminară, dacă încălcarea a intervenit
în cursul urmăririi penale;
• în orice stare a procesului, dacă încălcarea a intervenit în procedura camerei
preliminare sau în cursul judecăţii;

145
 • în orice stare a procesului, indiferent de momentul la care a intervenit
încălcarea, când instanţa a fost sesizată cu un acord de recunoaştere a
vinovăţiei.

C) Pot fi invocate de orice parte sau subiect procesual principal din proces, de procuror şi
se iau în considerare din oficiu de către organul judiciar.

Cazuri de nulităţi absolute

Potrivit art. 281 alin. (1) C. pr. pen., este sancţionată cu nulitatea absolută încălcarea
dispoziţiilor legale referitoare la următoarele instituţii:
a) Compunerea completului de judecată;
b) Competenţa materială şi competenţa personală a instanţelor judecătoreşti, atunci
când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente;
Ca urmare a pronunțării Deciziei CCR nr. 302/2017 prin care s-a admis excepția de
neconstituționalitate cu privire la dispozițiile art. 281 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. care nu
reglementează în categoria nulităților absolute încălcarea dispozițiilor referitoare la
competența materială și după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, legiuitorul a
introdus prin Legea 201/2023 acest caz de nulitate absolută.
b1) Competenţa materială şi competenţa după calitatea persoanei a organului de
urmărire penală;
c) Publicitatea şedinţei de judecată;
d) Participarea procurorului, când este obligatorie potrivit legii;
e) Prezenţa suspectului sau inculpatului, atunci când participarea sa este obligatorie,
potrivit legii;
f) Asistarea de către avocat a suspectului şi a persoanei vătămate, respectiv a
inculpatului şi a celorlalte părţi, atunci când asistenţa este obligatorie.
7.2.3. Nulităţile relative

Nulităţile relative sunt nulităţi ce intervin în cazul încălcării celorlalte dispoziţii legale
care reglementează desfăşurarea procesului penal, în afara dispoziţiilor prevăzute de art. 281
alin. (1) C. pr. pen. Ele sunt menţionate în art. 282 C. pr. pen. Nulităţile relative intervin ori de
câte ori sunt încălcate alte prevederi textuale decât cele enumerate în art. 281 alin. (1) C. pr.
pen., care atrag nulitatea absolută, şi au ca efect desfiinţarea actului doar atunci când s-a adus
o vătămare care nu poate fi înlăturată altfel decât prin anularea acelui act.
Nulităţile relative prezintă următoarele trăsături:
A) Pot fi acoperite prin voinţa părţilor;
B) Trebuie invocate într-o anumită stare procesuală;
C) Pot fi invocate, în principiu, numai de partea sau de subiectul procesual principal care
a suferit o vătămare prin încălcarea drepturilor procesuale și care justifică un interes
procesual propriu în respectarea dispoziției legale încălcate. Cu toate acestea, ca urmare a
Deciziei de neconstituționalitate nr. 554/2017 pronunțate de CCR, legiuitorul a prevăzut
expres (prin Legea 201/2023) în cuprinsul art. 282 alin. (2) că nulitatea relativă poate fi
invocată și de procuror, precum și din oficiu, de judecătorul de drepturi şi libertăţi,
judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, de instanţa de judecată. Este vorba despre
acele situații în care încălcarea normelor ce reglementează desfășurarea procesului penal
este de natură să aducă atingere aflării adevărului sau justei soluționări a cauzei.

146
 7.2.4. Efectele constatării nulităţii

Odată constatată şi declarată, potrivit legii, nulitatea produce, în principal, următoarele

efecte:
a) lipsirea de efecte juridice a actului efectuat cu încălcarea legii. Actul este considerat ca
lipsit de efecte juridice din chiar momentul efectuării lui (ex tunc), şi nu doar din momentul
constatării nulităţii (ex nunc).
b) iradierea la actele subsecvente aflate în legătură directă cu actul nul. Nulitatea unui act
procesual poate atrage şi nulitatea actelor procesuale şi procedurale ulterioare efectuate cu
respectarea legii, însă care se întemeiază pe actul nul ori depind de valabilitatea acestuia.
Astfel, Codul de procedură penală în vigoare prevede în art. 280 alin. (2) că actele îndeplinite
ulterior actului care a fost declarat nul sunt, la rândul lor, lovite de nulitate, atunci când există
o legătură directă între acestea şi actul declarat nul. De pildă, în cazul în care nu este înde-
plinită procedura de citare a inculpatului potrivit legii, citarea fiind nulă, iar inculpatul a fost
judecat în lipsă, întreaga judecată va fi lovită de nulitate (nulitate relativă).
c) refacerea actelor anulate de către organul judiciar. Refacerea actelor anulate este
îndeplinită chiar de către organul judiciar care le-a întocmit, când nulitatea este constatată de
către acesta. Dacă nulitatea este constatată de către un alt organ judiciar (de pildă, cu ocazia
controlului ierarhic), refacerea este realizată fie de către organul care a efectuat actul nul, fie
chiar de către organul care a făcut constatarea nulităţii.
Refacerea actelor nule nu este posibilă în ipoteza decăderii sau inadmisibilităţii, întrucât
legea o interzice expres în aceste cazuri.
Cu privire la această chestiune, alin. (3) al art. 280 C. pr. pen. stabileşte că, „atunci când
constată nulitatea unui act, organul judiciar dispune, când este necesar şi dacă este posibil,
refacerea acelui act cu respectarea dispoziţiilor legale”.

8. Amenda judiciară
8.1. Noțiune

Amenda judiciară este o sancţiune procedurală ce se aplică în cazul săvârşirii vreuneia

dintre faptele ce constituie abateri judiciare potrivit legii, pentru neîndeplinirea ori
îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiilor procedurale.
Ea constă în obligarea la plata unei sume diferite, în funcţie de gravitatea abaterii,
cuprinse între 100 şi 1.000 lei [art. 283 alin. (1) C. pr. pen.] ori 250 şi 5.000 lei [art. 283 alin.
(2) C. pr. pen.] sau 500 şi 5.000 lei [art. 283 alin. (3) şi (4) C. pr. pen.], după caz.
Cazurile în care se poate aplica această sancțiune sunt prevăzute de lege, majoritatea
dintre ele fiind enumerate în art. 283 alin. (1) C.pr.pen.

8.2. Procedura privitoare la amenda judiciară

Amenda judiciară se aplică, potrivit art. 284 alin. (1) C. pr. pen., de către organul judiciar
în faţa căruia se află cauza şi care a constatat abaterea judiciară ce impune aplicarea amenzii
(organul de urmărire penală sau judecătorul de drepturi şi libertăţi, în faza de urmărire penală,
judecătorul de cameră preliminară, în procedura de cameră preliminară, şi instanţa
judecătorească, în faza de judecată). Organul de urmărire penală aplică amenda judiciară prin
ordonanţă, iar judecătorul sau instanţa de judecată prin încheiere.
Persoana amendată poate cere anularea ori reducerea amenzii. Cererea de anulare sau de
reducere a amenzii, denumită în mod curent şi reexaminarea amenzii, se poate face în termen
de 10 zile de la comunicarea ordonanţei ori a încheierii de amendare [art. 284 alin. (2) C. pr.

147
pen.]. În ipoteza în care persoana amendată justifică de ce nu şi-a putut îndeplini obligaţia,
judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată,
apreciind ca întemeiate motivele invocate, poate dispune anularea sau reducerea amenzii [art.
284 alin. (3) C. pr. pen.].
Cererea de anulare sau de reducere a amenzii aplicate prin ordonanţă va fi soluţionată de
judecătorul de drepturi şi libertăţi, prin încheiere. În ceea ce priveşte cererea de anulare sau de
reducere a amenzii aplicate prin încheiere, aceasta va fi soluţionată de un alt judecător de
drepturi şi libertăţi, respectiv de un alt judecător de cameră preliminară ori de un alt complet,
prin încheiere.

CHESTIONAR
1. Analizați cazurile de luare a măsurii arestării preventive.
2. Prezentați condițiile în care se poate dispune înlocuirea măsurilor preventive.
3. Analizați cazurile în care măsurile preventive încetează de drept.
4. Prezentați procedura de soluționare a contestației în cazul măsurilor asigurătorii;
5. Care sunt efectele nulității în procesul penal?

148