1.

Reguli tactice aplicate în dispunerea constatărilor tehnico-ştiinţifice şi a expertizelor

criminalistice.

2.1. Oportunitatea expertizei. Asigurarea oportunităţii expertizei constituie o primă cerinţă

ce trebuie avută în vedere de către organele judiciare.In functie de datele existente in cauza,

este necesar sa se aprecieze daca si in ce masura dispunerea expertizei este utila, astfel incat sa

nu fie dispusa tardiv, cu intarziere, sau prematur.

2.2. Stabilirea corectă a obiectului expertizei. Cerinţa privind stabilirea corectă a

obiectului expertizei criminalistice are implicaţii directe asupra modului de valorificare

judiciară a acestui mijloc de probă.

2.3. Formularea clara a intrebarilor adresate expertului, acestea trebuind formulate

cu claritate, concis si precis, evitandu-se formulari generale, confuze, gresite.

Aprecierea şi valorificarea expertizelor judiciare reprezintă o activitate ce reclamă din partea

organelor judiciare nu numai cunoştinţe din domeniul dreptului, ci şi cunoştinţe de cultură

generală, din domeniul ştiinţei şi tehnicii, cu precădere dintre cele înmănuncheate în ştiinţa

Criminalisticii.

4.1. Verificarea raportului de expertiză. Aprecierea raportului de expertiză criminalistică

sau a unei constatări tehnico-ştiinţifice parcurge, în principal, două etape importante, constând

în verificarea respectării prevederilor legale referitoare la expertiză (verificarea formală) şi

verificarea conţinutului ştiinţific al raportului de expertiză (verificarea de fond sau substanţială).

4.2. Valorificarea concluziilor expertizei. Interpretarea şi valorificarea concluziilor expertizei

criminalistice marchează momentul aprecierii şi cântăririi probelor puse în evidenţă prin intermediul

examinărilor ştiinţifice.

Dintre concluziile rapoartelor de expertiză, cele mai valoroase sunt concluziile cu

caracter de certitudine, fie ca sunt de admitere sau excludere.

Concluziile cu caracter de probabilitate deţin o pondere mai mică în ansamblul

rezultatelor expertizei criminalistice.

In acelasi timp, expertul poate formula si concluzii de imposibilitate de rezolvare a

Problemei
2 Referitor la înţelesul termenului de faţa locului sau de loc al săvârşirii faptei, aşa cum este
folosit, uneori, în practică ori în literatura de specialitate (sau de scenă a infracţiunii, în

Occident), trebuie făcută o precizare: prin această expresie se are în vedere nu numai locul

propriu-zis al săvârşirii infracţiunii, ci şi zonele mai apropiate sau alte locuri din care se pot

desprinde date referitoare la pregătirile, comiterea şi urmările faptei, inclusiv căile de acces şi

de retragere a autorului din câmpul infracţional, deci orice loc in care pot fi identificate urme

ce pot fi valorificate in probatiune

B1 Proprietăţile desenului papilar. Impunerea desenului papilar printre cele mai

valoroase şi importante elemente de identificare a persoanei se datoreşte următoarelor

proprietăţi:

Unicitatea desenului papilar. Desenele papilare se deosebesc între ele prin formă şi prin

detalii caracteristice.

Fixitatea desenului papilar este o altă proprietate care constă în menţinerea formei şi

detaliilor caracteristice ale desenului papilar de la formarea sa, în luna a 6-a de viaţă intrauterină,

şi până la moartea persoanei.

B2 Aspecte generale. Urmele de dinţi fac parte din categoria acelor urme care oferă o bază
sigură de identificare, atât sub raport criminalistic, cât şi medico-legal, datorită unor

caracteristici ale formei, dispunerii şi particularităţilor prezentate de fiecare dinte, îndeosebi

după vârsta de 25 ani, când întreaga dantură este formată.

Fireşte că este posibilă, fără dubiu, şi identificarea persoanelor adulte, după celelalte

caracteristici prezentate de forma şi dispunerea fiecărui dinte.

1.2. Cercetarea la faţa locului a urmelor de dinţi. La locul faptei, urmele de dinţi se

întâlnesc pe diverse alimente sau fructe cu o consistenţă şi un grad de plasticitate adecvat

(margarină, unt, brânză topită, ciocolată, mere). De asemenea, urmele dinţilor se întâlnesc pe
corpul victimei şi, în anumite cazuri, pe corpul agresorului.

Fixarea urmelor de dinţi se face, în mod obişnuit, prin consemnarea în procesul-verbal şi

prin fotografiere, insistându-se nu numai asupra detaliilor, dar şi asupra poziţiei corpurilor

purtătoare de urme faţă de celelalte obiecte principale.

1.3. Expertiza odontologică. Expertiza urmelor de dinţi sau expertiza odontologică poate

oferi organului judiciar răspunsuri la întrebări privind natura umană sau animală a urmei, sexul,

vârsta şi tipul antropologic al persoanei, mecanismul de formare şi caracteristicile dinţilor

reflectate de urmă

B3 Metode criminalistice de identificare a cadavrelor necunoscute

Tehnicile de identificare prezentate mai sus sunt utile şi în cazul identificării cadavrelor

necunoscute, însă, aplicabilitatea lor este limitată de transformările fireşti prin care trece corpul

uman, ca urmare a anumitor fenomene cadaverice, ori din cauza acţiunii distructive a diverşilor

factori.

4.1. Metoda supraproiecţiei. Din punct de vedere tehnic, metoda constă în proiectarea sau

suprapunerea imaginii craniului necunoscut peste imaginea fotografică a persoanei dispărute,

căreia se presupune că i-a aparţinut craniul.

Suprapunerea electronică a imaginilor reprezintă o variantă perfecţionată a supraproiecţiei,

având la bază combinarea electronică a imaginilor craniului necunoscut şi cele ale persoanei

dispărute.

4.2. Reconstituirea fizionomiei după craniu. Acest procedeu, aplicat de toate serviciile

criminalistice, a fost pus la punct, printre alţii, de savantul rus M.M.Gherasimov. La noi în ţară

s-a ocupat de perfecţionarea acestuia Cantemir Rişcuţia. Din această cauză mai este denumită

“metoda GHERASIMOV- RIŞCUŢIA”.

4.3. Identificarea după resturile osoase. Identificarea după resturile osoase face obiectul

expertizei urmelor osteologice, specifică unui domeniu denumit în literatura medico-legală

osteoantropometrie.