Sunteți pe pagina 1din 37
NOTE DE CURS 2014 1
NOTE DE CURS 2014 1

NOTE DE CURS

2014

1. DEFINIŢIA, OBIECTUL DE STUDIU ŞI REGLEMETAREA LEGALĂ Expertiza criminalistică și constatarea reprezintă mijloace de realizare a identificării criminalistice, expertul sau specialistul criminalist ajungând la anumite concluzii de identitate sau nonidentitate, prin examinarea unor categorii de obiecte de identificat/ obiecte identificatoare, prin studierea multilaterală, completă şi obiectivă a caracteristicilor identificatoare. Din punct de vedere al legii procesual penale, atât expertiza, cât și constatarea reprezintă mijloace de probă, în conformitate cu prevederile art. 97, alin.2, lit. E. Constatarea și expertiza au rolul de a clarifica, pe criterii de ordin ştiinţific, semnificaţia urmelor şi obiectelor descoperite la locul săvârşirii unei infracţiuni. Trebuie spus faptul că, la nivel didactic, au existat şi încă pot fi întâlnite unele opinii care plasează acest domeniu de studiu în cadrul capitolelor consacrate tacticii criminalistice. În opinia noastră, această orientare este cel puţin eronată. În acest sens, trebuie făcute următoarele observaţii:

-activitatea de constatare şi expertiză criminalistică este desfăşurată strict de către criminalişti, fie ei specialişti ori experţi, fiind, implicit o operaţiune ori ansamblu de activităţi strict tehnice; -în cadrul tacticii criminalistice studierea acestui segment ar trebui limitată la documentele şi actele procedurale ce ţin strict de cadrele ce aparţin structurilor de poliţie judiciară (ca, de exemplu, întocmirea ordonanței motivate de dispunere).

1.1.Constatarea

Constatarea criminalistică, denumită în legislația anterioară și ”constatare tehnico-științifică” reprezintă operațiunea tehnică de interpretare şi valorificare imediată a urmelor, mijloacelor materiale de probă şi împrejurărilor de fapt, desfăşurată de specialiştii din cadrul instituției de care aparţine organul de urmărire penală sau din afara acesteia (din alte organe) în scopul identificării făptuitorilor şi a obiectelor folosite la săvârşirea infracţiunii. Constatarea reprezintă un mijloc ştiinţific de probă specific legislaţiei româneşti, nefiind cunoscut sub această denumire în alte legislaţii. Trebuie specificat faptul că în proiectul inițial al Codului de procedură penală constatarea nu figura ca mijloc de probă, fiind introdus prin legea nr. 255/2013 de aplicare a C.proc.pen., ce aduce modificări unor articole din Cod. Necesitatea introducerii constatării printre mijloacele de probă are la bază faptul că eliminarea posibilității ca specialiștii criminaliști să poată realiza lucrări ar fi putut bloca efectiv activitatea structurilor criminalistică. Obiectul constatării îl reprezintă elementele materiale şi stările de fapt prin examinarea cărora se pot obţine probe ştiinţifice care contribuie la lămurirea împrejurărilor în care s-a săvârşit infracţiunea.

Constatarea este reglementată de către:

-articolul 97 C.Proc.pen., alin.2, lit. E, privind proba și mijloacele de probă: ” Proba se obţine în procesul penal prin următoarele mijloace: (…) înscrisuri, rapoarte de expertiză sau constatare, procese-verbale, fotografii, mijloace materiale de probă”; -art.172 C.Proc.pen., alin.9-12, privind dispunerea efectuării expertizei sau constatării, respectiv: ”când există pericol de dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situaţii de fapt ori este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei, organul de urmărire penală poate dispune prin ordonanţă efectuarea unei constatări (9). Constatarea este efectuată de către un specialist care funcţionează în cadrul organelor judiciare sau din afara acestora (10).(…) După finalizarea raportului de constatare, când organul judiciar apreciază că este necesară opinia unui expert sau când concluziile raportului de constatare sunt contestate, se dispune efectuarea unei

expertize(12).”;

-art. 181 1 C.Proc.Pen, privind obiectul constatării și raportul de constatare: ”Organul de urmărire penală stabileşte prin ordonanţă obiectul constatării, întrebările la care trebuie să răspundă specialistul şi termenul în care urmează a fi efectuată lucrarea(1). Raportul de constatare cuprinde descrierea operaţiilor efectuate de specialist, a metodelor, programelor şi echipamentelor utilizate şi concluziile constatării (2)”.

Expertiza criminalistică reprezintă o activitate de cercetare ştiinţifică a urmelor şi mijloacelor materiale de probă în scopul identificării persoanelor, animalelor, obiectelor, substanţelor sau fenomenelor, al determinării anumitor însuşiri sau schimbări intervenite în conţinutul, forma şi aspectul lor. Expertiza poate fi utilizată atât în cursul procesului civil, cât şi în cel penal. Expertiza criminalistică este definită şi de către HG 458/2009, reprezentând „actul procesual prin care se efectuează o cercetare ştiinţifică a probelor materiale destinată identificării persoanelor, obiectelor, substanțelor, fenomenelor sau evenimentelor, stabilirii anumitor proprietăţi, modificări de formă, aspect, conţinut ori structură, precum şi a mecanismului producerii acestora." Expertiza este reglementată 1 de:

-articolul 97 C.proc.pen., alin.2, lit. E, privind proba și mijloacele de probă: ” Proba se obţine în procesul penal prin următoarele mijloace: (…) înscrisuri, rapoarte de expertiză sau constatare, procese-verbale, fotografii, mijloace materiale de probă”; -articolul 172 C.Proc.pen., alin 1-8 și 12, privind dispunerea efectuării expertizei sau a constatării: ”(1) Efectuarea unei expertize se dispune când pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea unor fapte ori împrejurări ce

1 N.A. s-au avut în vedere prevederile legate de criminalistică, cu excluderea celor care fac referire la domeniul medicinei legale.

prezintă importanţă pentru aflarea adevărului în cauză este necesară şi opinia unui expert. (2) Expertiza se dispune, în condiţiile art. 100, la cerere sau din oficiu, de către organul de urmărire penală, prin ordonanţă motivată, iar în cursul judecăţii se dispune de către instanţă, prin încheiere motivată. (3) Cererea de efectuare a expertizei trebuie formulată în scris, cu indicarea faptelor şi împrejurărilor supuse evaluării şi a obiectivelor care trebuie lămurite de expert. (4) Expertiza poate fi efectuată de experţi oficiali din laboratoare sau instituţii de specialitate ori de experţi independenţi autorizaţi din ţară sau din străinătate, în condiţiile legii. (5) Expertiza şi examinarea medico-legală se efectuează în cadrul instituţiilor medico-legale. (6) Ordonanța organului de urmărire penală sau încheierea instanţei prin care se dispune efectuarea expertizei trebuie să indice faptele sau împrejurările pe care expertul trebuie să le constate, să le clarifice şi să le evalueze, obiectivele la care trebuie să răspundă, termenul în care trebuie efectuată expertiza, precum şi instituţia ori experţii desemnaţi. (7) În domeniile strict specializate, dacă pentru înţelegerea probelor sunt necesare anumite cunoştinţe specifice sau alte asemenea cunoştinţe, instanţa ori organul de urmărire penală poate solicita opinia unor specialişti care funcţionează în cadrul organelor judiciare sau în afara acestora. Dispoziţiile relative la audierea martorului sunt aplicabile în mod corespunzător. (8) La efectuarea expertizei pot participa experţi independenţi autorizaţi, numiţi la solicitarea părţilor sau subiecţilor procesuali principali. (12) După finalizarea raportului de constatare, când organul judiciar apreciază că este necesară opinia unui expert sau când concluziile raportului de constatare sunt contestate, se dispune efectuarea unei expertize”.

2. CLASIFICAREA CONSTATĂRILOR ŞI EXPERTIZELOR

Nu există în prezent, la nivel naţional, o clasificare unitară a constatărilor şi expertizelor. Având în vedere părerile exprimate în literatura de specialitate, reţinem următoarele criterii:

a)după domeniile ştiinţifice abordate şi cărora le aparţine expertul care le execută:

-Expertize tehnice - efectuate de experţi tehnici; -Expertize merceologice - efectuate de experţi merceologi; -Expertize sanitar-veterinare; -Expertize fizico-chmice; -Expertize contabile - efectuate de experţi contabili; -Expertize medico-legale - efectuate de medici legiști sau alți medici abilitaţi să efectueze expertiza ; -Expertize criminalistice - sunt expertizele cele mai des folosite de organele de poliţie. În funcţie de natura problemelor care sunt supuse expertului spre cercetare expertizele criminalistice se împart în:

Expertizele criminalistice ale scrisului şi semnăturii. Se mai numeşte expertiză grafică ori grafoscopică şi are ca obiect descoperirea falsurilor, stabilirea autenticităţii unor înscrisuri a autorilor unor texte sau semnături. Trebuie făcută diferenţa între această expertiză şi expertiza grafologică. Expertiza grafologică are ca obiect stabilirea temperamentului, a configuraţiei caracteriale şi a comportamentului subiecţilor autori ai scrisului.

• Expertiza dactiloscopică –are ca obiect stabilirea autorului urmelor digitale găsite la faţa locului.

• Expertiza traseologică –are ca obiect identificarea persoanelor, animalelor sau obiectelor, urmelor imprimate de către acestea în diferite locuri, respectiv urme de picioare, urmele lăsate de mijloacele de transport ,de instrumentele de efracţie, urme de dinţi, urme de buze, de urechi, păr, corpuri delicate în caz de incendiu.

• Expertiza balistică-are ca obiect identificarea armelor de foc şi a muniţiilor după urmele rămase pe proiectile, focoase şi alte elemente.

Expertiza bancnotelor –are ca obiect stabilirea bancnotelor false şi modul de falsificare .

• Expertiza chimică –are ca obiect identificarea substanţelor corp delict sau obiect al unei infracţiuni precum şi al componentelor acestora .

• Expertiza tehnică a documentelor.

Expertiza vocii .

b.În funcţie de conţinut, expertizele pot fi împărţite în două mari categorii:

-Expertize cu caracter tehnic care au la bază date, fapte, constatări de specialitate, fără să conţină elemente juridice; -Expertize la care constatările de ordin tehnic sunt asociate cu norme speciale, de exemplu norme tehnice sau contabile. c. după modul de desemnare al experţilor -Expertize simple - pentru efectuarea expertizei expertul este numit de organul judiciar; -Expertize contradictorii - experţii sunt numiţi de către organele judiciare şi de către părţi; d.după gradul de complexitate al obiectului expertizei:

-Expertize simple - efectuate de un specialist dintr-un anumit domeniu de activitate . -Expertize complexe - necesită pentru lămurirea faptelor cunoştinţe din mai multe domenii ,deci vor fi efectuate de experţi din mai multe domenii de activitate, cu specializări diferite. e.după autoritatea care solicită efectuarea expertizei, există:

-expertize judiciare, realizate la solicitarea organelor judiciare ori a instanţei, în vederea clarificării unor aspecte cu legături legate de procesul penal ori civil;

-expertize extrajudiciare, realizate la solicitarea altor instituţii, fie ele şi aparţinând mediului privat, de regulă fără legătură directă cu un proces ori litigiu, însă cu potenţial de a deveni mijloc de probă ulterior. Un aspect de noutate în noul Cod de Procedură Penală (legea 135/2010) și legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a acestuia este reprezentat de mențiunile legate de expertiza genetică judiciară (art. 423), alături de (rapoartele de) interpretare a urmelor, expertiza de evaluare a comportamentului infracțional și a personalității criminale (art. 52 din Legea 255 din 2013). Dacă în ceea ce privește expertiza genetică, aceasta constituie un element de noutate prin prisma alocării unui articol dedicat în C.proc.pen, în ceea ce privește celelalte trei varietăți de expertiză, acestea nu au mai fost prevăzute anterior. Genurile expertizei criminalistice sunt următoarele: expertiza grafică şi tehnică a documentelor, expertiza dactiloscopică, expertiza traseologică, expertiza balistică, expertiza de portret, expertiza vocii şi a vorbirii, expertiza biocriminalistică, expertiza fizico-chimică şi expertiza comportamentului simulat (poligraf).

3. ORGANIZAREA ACTIVITĂȚILOR DE EXPERTIZĂ ÎN ROMÂNIA:

În țara noastră activitățile de expertiză de criminalistică se desfășoară în cadrul instituțiilor publice, precum și la nivel privat. În ceea ce privește instituțiile publice amintim expertizele criminalistice desfășurate în instituții din cadrul Ministerul Afacerilor Interne și cele desfășurate în instituții din cadrul Ministerului Justiției. De asemenea, la nivelul Ministerului Sănătății funcționează Institutul Național de Medicină Legală Mina Minovici, abilitat realizeze constatări medico-legale și expertize medico-legale. INML Mina Minovici funcționează în baza legii 459/2001, OUG 57/2001 și legii 271/2004. Acesta are în subordine -institute regionale la Cluj, Craiova, Iași, Timișoara și Târgu-Mureș; -servicii medico-legale județene, care funcționează în orașe reședință de județ; -cabinete de medicină legală, care funcționează în orașe nereședință de județ. La nivelul Ministerului Afacerilor Interne, în cadrul Inspectoratului General al Poliției Române există Institutul Național de Criminalistică (INC), cu rang de Direcție. Această instituție coordonează întreaga activitate de expertiză criminalistică din cadrul Poliției Române și realizează la rândul sau o serie de expertize criminalistice. În directa coordonate a INC la nivelul fiecărui inspectorat județean de poliție există Servicii Criminalistice care au în componența lor laboratoare de expertiză criminalistică (care efectuează toate tipurile de expertize clasice). De asemenea, și la nivelul Direcției Generale de Poliție a Municipiului București

există Serviciu Criminalistic care are în componența sa Laboratorul de

Traseologie și Balistică Judiciară, Laboratorul de Grafică și Tehnică a Documentelor și Laboratorul de Identificarea Judiciară. Institutul Național de Criminalistică are la rândul în alcătuirea sa următoarele Servicii ce desfășoară activități de expertiză:

- Serviciul Expertize Criminalistice;

- Serviciul Identificări Judiciare;

- Serviciul Expertize Fizico Chimice;

- Serviciul Expertize Biocriminalistice.

Astfel, la nivelul laboratoarelor de expertiza criminalistică a Poliției Române se pot efectua următoarele genuri de expertiză:

-expertiza grafică/tehnică a documentelor; -expertiza dactiloscopică a urmelor palmare și plantare; -expertiza traseologică a urmelor lăsate de ființe și obiecte; -expertiza balistică a armelor și munițiilor; -expertiza fizico-chimică a probelor materiale; -expertiza vocii și vorbirii; -expertiza imaginilor; -expertiza biologică; -expertiza genetică; -expertiza aplicațiilor și datelor informatice; -expertiza comportamentului simulat (expertiza poligraf); -expertiza drogurilor și stupefiantelor. Competența teritorială a laboratoarelor de expertiză din cadrul Ministerul Afacerilor Interne este următoarea:

- INC are competență națională, putând efectua expertize criminalistice dispuse de orice organ judiciar indiferent de circumscripția teritorială;

- Laboratoarele de expertiză din cadrul Serviciilor Criminalistice Județene efectuează expertize în raza de competență în care este cuprinsă circumscripția organului judiciar ce dispune expertiză. În cadrul Ministerului Justiției funcţionează Institutul Naţional de Expertize Criminalistice, înfiinţat şi organizat prin HG 368/1998. INEC are ca obiect de activitate efectuarea următoarelor genuri de expertize criminalistice:

-expertiza grafică, -expertiza documentelor, -expertiza dactiloscopică, -expertiza traseologică, -expertiza balistică, -expertiza fizico-chimică a probelor materiale, -expertiza accidentelor de trafic (*), -expertiza inregistrărilor audio, a vocii şi vorbirii, -expertiza fotografiilor şi a inregistrarilor video,

-expertiza tehnicii de calcul, -expertiza mijloacelor de telecomunicații, -expertiza altor urme, cu excepția celor care fac obiectul expertizelor medico-legale, precum şi activităţi de cercetare ştiinţifică. Institutul are în subordinea sa Laboratorul Interjudeţean de Expertize Criminalistice Bucureşti, Laboratorul Interjudeţean de Expertize Criminalistice Cluj, Laboratorul Interjudeţean de Expertize Criminalistice Iaşi şi Laboratorul Interjudeţean de Expertize Criminalistice Timişoara. Institutul efectuează, în toate cazurile, o singura nouă expertiză criminalistică (contraexpertiza), după cea efectuată de unul din Laboratoarele din subordine; în cazurile de o complexitate mai mare sau pentru care Laboratoarele interjudeţene nu au condiţii tehnice, Institutul efectuează prima expertiză. 2

Competența instituțiilor de expertiză criminalistică Competența după materie 1.LIEC și laboratoare de expertiză din cadrul IPJ sau D.G.P.M.B. efectuează în toate cazurile prima expertiză criminalistică dispusă de organul judiciar potrivit articolului 119(2) Cpp, expertize care se efectuează de experți criminaliști oficiali desemnați prin rezoluție scrisă și datată de șeful LIEC sau a Serviciului Criminalistic județean; în cazurile în care obiectivele expertizei criminalistice dispuse de organul judiciar cuprind probleme ce aparțin de mai multe genuri de expertiză criminalistică, iar expertul criminalist oficial desemnat efectueze lucrarea nu este atestat pentru acele genuri de expertiză, șeful LIEC sau a Serviciului Criminalistic Județean va desemna unul sau mai mulți experți criminaliști oficiali care dețin respectiva atestare pentru efectuarea expertizei dispuse; 2.INEC sau INC efectuează expertize criminalistice dispuse de organul judiciar potrivit prevederilor legale după cum urmează:

-efectuează prima expertiză în următoarele 3 cazuri:

-când LIEC sau laboratorul de expertiză din cadrul IPJ ori D.G.P.M.B. competent material de a efectua prima expertiză nu dispune de condițiile tehnice necesare efectuării expertizei dispuse; -când în cadrul LIEC sau a laboratorului de expertiză din cadrul IPJ-ului sau D.G.P.M.G. competent material de a efectua prima expertiză nu există expert criminalist oficial atestat în genul de expertiză dispus de organul judiciar sau se află în imposibilitate sau incapacitate temporară de muncă sau în caz de incompatibilitate a expertului criminalist oficial atestat în genul de expertiză dispus de organul judiciar; -în situația în care expertiza criminalistică dispusă prezintă dificultate sau complexitate deosebită

2 www.inec.ro.

-efectuează noua expertiză dispusă de organul judiciar în condițiile articolului 181 Cpp potrivit competenței materiale stabilite prin Regulamentul de organizare și funcționare al INEC sau INC. La raportul de expertiză criminalistică este posibil și un supliment de expertiză. Suplimentul de expertiză (articolul 180 C. Proc. pen.) corespunzător primei expertize, cât și al noii expertize se efectuează potrivit competenței materiale avută atât de LIEC sau laboratoarele de expertiză ale IPj-urilor ori D.G.P.M.B., cât și de INEC sau INC, de către același expert criminalist oficial sau de către aceeași comisie de experți criminaliști desemnați anterior.

Competența teritorială a INEC și LIEC e determinată:

1. După circumscripțiile teritoriale în care funcționează organele judiciare

ce dispun expertizele criminalistice; 2.după raza de competență materială a LIEC; de regulă, efectuarea primei expertize criminalistice se realizează de LIEC în a cărei rază de competență este cuprinsă circumscripția organului judiciar ce dispune expertiza, cu anumite excepții. Competența teritorială a LIEC cu sediile în București, Cluj, Iași, Timișoara este următoarea:

-LIEC București are competență teritorială pentru județele: Argeș, Brăila, Buzău, Călărași, Constanța, Dâmbovița, Dolj, Galați, Gorj, Ialomița, Ilfov, Mehedinți, Olt, Prahova, Teleorman, Tulcea, Vâlcea, Vrancea și Municipiul București.

LIEC Cluj are competență teritorială pentru județele: Alba, Bistrița- Năsăud, Brașov, Cluj, Covasna, Harghita, Hunedoara, Maramureș, Mureș, Sălaj, Sibiu.

-LIEC Iași are competență teritorială pentru județele: Bacău, Botoșani, Iași, Neamț, Suceava, Vaslui.

-LIEC Timișoara are competență teritorială pentru județele: Arad, Bihor, Caraș Severin, Satu Mare, Timiș.

4.EXPERTUL CRIMINALIST

Noțiunea de expertiză criminalistică semnifică acea profesie reglementată ce necesită studii superioare cu diplomă. În general, expertul criminalist își desfășoară profesia sau ocupația de expert criminalist în cadrul Institutului Național de Expertize Criminalistice (INEC), a laboratoarelor interjudețene de expertize criminalistice (LIEC) aflate în subordinea INEC sau a laboratoarelor din cadrul Poliției Române Specialitățile de expertiză criminalistică în care se poate obține calitatea de expert criminalist autorizat sunt următoarele:

-expertiza grafică/tehnică a documentelor; -expertiza dactiloscopică a urmelor palmare și plantare;

-expertiza traseologică a urmelor lăsate de ființe și obiecte; -expertiza balistică a armelor și munițiilor; -expertiza fizico-chimică a probelor materiale; -expertiza criminalistică în accidente de trafic terestru; -expertiza criminalistică în accidente de trafic aerian; -expertiza criminalistică în accidente de trafic fluvial/maritim; -expertiza criminalistică în explozii și incendii; -expertiza vocii și vorbirii; -expertiza imaginilor; -expertiza biologică; -expertiza genetică; -expertiza aplicațiilor și datelor informatice; -expertiza comportamentului simulat (expertiza poligraf); -expertiza drogurilor și stupefiantelor. Examenul de expert criminalist autorizat se organizează de Ministerul Justiției și/sau Ministerul Afacerilor Interne și are scopul de a verifica cunoștințele în specialitatea pe care se candidează, gradul de cunoaștere al dispozițiilor legale în vigoare referitoare la expertul criminalist. Dobândește calitatea de expert criminalist persoana ce îndeplinește următoarele condiții:

-este cetățean român; -cunoaște limba română; -are capacitate de exercițiu deplină; -a desfășurat neîntrerupt o activitate de profil de cel puțin 4 ani; -are studii superioare dovedite cu diplomă în domeniul genului de expertiză dispuse; -este apt din punct de vedere medical; -nu a suferit o condamnare definitivă pentru o infracțiune săvârșită în exercitarea profesiei sau pentru o altă infracțiune săvârșită cu intenție.

Expertul are următoarele drepturi și obligații:

-are dreptul de a refuza efectuarea expertizei; -de a lua cunoștință de conținutul dosarului în care s-a dispus expertiza; -de a cere lămuriri suplimentare organului judiciar, precum și părților și subiecților procesuali principali (cu încuviințarea organului judiciar); -dreptul de a participa la cercetarea la fața locului; -obligația de a întocmi expertiza în termenul stabilit prin actul de dispunere. Termenul se poate prelungi, la cererea acestuia, în cazuri temeinice, fără ca prelungirea totală să fie mai mare de 6 luni; -obligația de a se prezenta în fața organului de urmărire penală ori a instanței atunci când este chemat; -expertul poate fi audiat, în condițiile prevăzute de lege pentru audierea martorilor, de organul de urmărire penală sau de instanță la cererea

procurorului, părților, subiecților procesuali principali sau din oficiu. Atunci când expertiza s-a realizat de o instituție, iar la realizarea acesteia au participat mai mulți experți, instituția va desemna un expert dintre aceștia care să fie audiat. -expertul poate fi înlocuit, conform legii. În cazul înlocuirii, expertul va pune la dispoziția organelor judiciare toate documentele și obiectele încredințate, alături de eventualele observații făcute în cauză. -nu se poate desemna ca expert persoana aflată în cazurile de incompatibilitate prevăzute de art.64 C.Proc.pen., nici persoana care a avut această calitate în aceeași cauză, mai puțin situația în care este recomandată de părți sau procuror. În caz de incompatibilitate, hotărârea judecătorească nu se poate întemeia pe concluziile expertului în cauză.

5. FAZELE/ETAPELE EXPERTIZEI CRIMINALISTICE În efectuarea sa, expertiza criminalistică parcurge următoarele 4 faze:

faza pregătitoare efectuării expertizei;

faza efectuării propriu-zise a expertizei;

faza redactării raportului de expertiză criminalistică;

faza expedierii raportului de expertiză criminalistică și a materialelor primite pentru expertizare de la organele judiciare.

Fiecare fază parcurge mai multe etape distincte. Faza pregătitoare efectuării expertizei parcurge 2 etape:

- etapa preluării lucrării de către expert de la compartimentul secretarial al instituției în care se efectuează expertiza ;

- etapa examinării prealabile.

Prima etapă este aceea în care expertul criminalist primește lucrarea împreună cu toate documentele, înscrisurile, obiectele însoțitoare pe baza unor condici de predare-primire. Când apreciază că este necesar, expertul oficial va depune, pe bază de proces verbal, mijloacele materiale de probă, orice alte documente, înscrisuri, obiecte ce au fost trimise de organul judiciar. Dacă apreciază că este necesar, expertul va fotografia mijloacele materiale de probă, documentele, înscrisurile, obiectele în starea în care au fost primite. Dacă materialele, mijloacele materiale de probă, documentele, înscrisurile, obiectele nu sunt ambalate, etichetate, marcate, sigilate corespunzător, expertul criminalist va întocmi un proces verbal cu mențiunile necesare și va încunoștința organul judiciar ce a dispus efectuarea expertizei în legătură cu cele constatate. În plus, expertul va face mențiune în partea introductivă a raportului de expertiză. Cu ocazia parcurgerii etapei a doua, expertul efectuează următoarele activități:

-ia cunoștință de genul de expertiză, obiectivele și întrebările ce îi sunt adresate de organul judiciar în actul de învestire;

-constată existența și starea obiectelor, înscrisurilor, documentelor, materialelor trimise spre expertizare; -apreciază asupra suficienței calitative și cantitative a materialelor de comparație puse la dispoziție; -se informează de la organul judiciar ce a dispus expertiza asupra împrejurărilor producerii evenimentului; -elaborează ipoteze de lucru, întocmind un plan de efectuare a expertizei; -apreciază asupra necesității participării la expertiză a unor specialiști din alte instituții; -comunică organului judiciar care a dispus efectuarea expertizei care este taxa de expertiză, solicitând, de regulă, achitarea anticipată a acesteia (cu excepția expertizelor efectuate în cadrele laboratoarelor MAI).

Faza efectuării propriu-zise a expertizei are 3 etape:

-etapa constatării îndeplinirii condițiilor de formă și de fond pentru efectuarea propriu-zisă a expertizei; -etapa examinării intrinseci; -etapa examinării comparative. Condițiile de formă pentru efectuarea propriu-zisă a expertizei privesc:

-inexistența vreunuia din cazurile de interdicție sau incompatibilitate; -inexistența vreunuia din criteriile de necompetență științifică. Condițiile de fond pentru efectuarea propriu-zisă a expertizei se referă la:

-existența tuturor materialelor necesare efectuării expertizei (sub aspect calitativ și cantitativ) la dispoziția expertului; - metodele și mijloacele tehnice, analizele, reconstituirile, experimentele ce se impun cu necesitate efectuării expertizei criminalistice, programele și softurile ce trebuie utilizate; -necesitatea de a fi contactați și alți specialiști sau instituții a căror părere este necesară. După ce s-a constatat de expert îndeplinirea condițiilor de formă și de fond pentru efectuarea propriu-zisă a expertizei, lucrarea este declarată apt de lucru.

Data constatării ca apt de lucru se menționează în planul de efectuare a expertizei, condica de lucru a expertului, Registrul general al LIEC sau INEC. Etapa examinării intrinseci constă în examinarea separată a obiectelor de expertizat pentru a fi determinate caracteristicile generale și speciale ale fiecăruia (atât ale obiectul în litigiu, cât și ale materialului de comparat obținut pe cale experimentală). Metodele folosite sunt: analiza și observația științifică. Mijloacele folosite sunt: echipamente, aparatură, instrumental diverse programe și softuri, analize chimice, probe experimentale, toate aflate în dotarea laboratoarelor de expertiză

Când în cadrul LIEC sau INEC nu există aparatură, echipament etc (infrastructură adecvată) necesară efectuării unor analize, teste, simulări, experimente pentru nevoile expertizei se apelează la institute de cercetare științifică, de învățământ superior, ce dețin o astfel de infrastructură, ori la institute similare din țară sau din străinătate. Etapa examinării comparative constă în raportarea însușirilor obiectului de identificat (obiect scop) la cele ale obiectului identificator (obiect mijloc), respectiv a caracteristicilor urmelor lăsate, comparație realizată fie între urma în litigiu și obiectul ce se presupune că a creat-o, fie între urma în litigiu și urma obținută pe cale experimentală, fotoprinturile, simulările, diagramele obținute pe cale experimentală. Tehnicile sau procedeele folosite sunt:

-juxtapunerea; -suprapunerea; -îmbinarea; -raționamentele inductive, deductive și analogice. Tot în etapa a doua sunt efectuate experimente, reconstituiri apreciate ca utile, concludente și pertinente expertizei criminalistic. În a doua etapă se întocmesc documente ce privesc desfășurarea propriu- zisă a expertizei, cum ar fi însemnările, notele, buletinele de analize și încercări , înscrisuri în care sunt consemnate rezultatele unor experimente, reconstituiri, dar și unele acte în care sunt materializate aspecte ce privesc existența unor avize luate de la specialiști din cadrul altor instituții. Toate aceste documente constituie o bază de date ce se păstrează în dosarul de casă la care se atașează întreaga corespondență ce privește expertiza criminalistică efectuată.

Faza redactării raportului de expertiză criminalistică

etape:

parcurge 2

• etapa preliminară;

• etapa finală (ce constă în redactarea efectivă a raportului).

În etapa preliminară expertul criminalist oficial poate să se consulte din punct de vedere științific în legătură cu orice problemă de natură științifică rezultată din fazele și etapele anterioare, cu păstrarea confidențialității și a secretului profesional, consultare pe care o poate face interinstituțional cu alți experți din cadrul laboratorului de expertiză. A doua etapă constă în întocmirea în două exemplare a raportului, fie de expertul criminalist oficial. Raportul de expertiză se întocmește în scris și se înaintează organului judiciar ce a dispus expertiza, se redactează în limba română, iar expresiile, locuțiunile, sintagmele, termenii care nu sunt traductibili se utilizează cu explicațiile corespunzătoare fie în cuprinsul frazei între paranteze, fie la subsolul filei.

Raportul de expertiză va cuprinde în mod necesar 3 părți (articolul 178

Cpp):

- partea introductivă;

- partea demonstrativă;

- partea finală (ce cuprinde concluziile).

În partea introductivă:

-se vor menționa în mod obligatoriu, după caz, dacă la efectuarea expertizei a fost admisă și participarea unor experți criminaliști autorizați, dacă a

fost luat avizul de specialitate și a fost acordată asistență de către alți specialiști

- sunt arătate constatările efectuate de expertul criminalist în legătură cu

obiectele puse la dispoziție de organul judiciar ce a dispus expertiza. În partea demonstrativă:

-se vor menționa aspectele legate de aparatura, instrumentele, echipamentele, softurile folosite la efectuarea expertizei, indicând datele necesare individualizării acestora; -metodele sau tehnicile utilizate, individualizarea exactă a acestora, arătarea lucrărilor de specialitate consultate; -buletinele de analiză, încercările, cu arătarea documentelor în care au fost materializate experimentele, reconstituirile, testele, iar atunci când sunt folosite formule fizice, chimice, matematice, altele decât cele uzuale, se vor indica autorul și lucrarea fie în subsolul paginii, fie în anexa la raportul de expertiză. Partea finală cuprinde concluziile formulate în termeni clari și preciși, concluzii care sunt de 3 feluri: certe, probabile sau de imposibilitate a rezolvării problemei. Raportul de expertiză se întocmește în două exemplare, unul înaintat organului judiciar, iar unul care rămâne în arhiva laboratoarelor. Durata de păstrare a rapoartelor în arhivă este nelimitată. Faza expedierii raportului de expertiză criminalistică și a materialelor primite pentru expertizare de la organele judiciare. Înaintea expedierii raportul se înregistrează în Registrul de rapoarte al laboratorului. Raportul de expertiză, adresa de înaintare și dosarul de casă se prezintă șefului ierarhic, care în termen de 3 zile lucrătoare de la primire va verifica lucrările primite, după care le va trimite la secretariat în vederea expedierii. În 2 zile lucrătoare acest compartiment va expedia raportul organului judiciar care a dispus efectuarea acestuia împreună cu materialele primite pentru expertizare.

6. REGULI TACTICE CE TREBUIE AVUTE ÎN VEDERE LA DISPUNEREA EXPERTIZELOR 1.Oportunitatea expertizei În raport cu datele materiale ce există în cauză, în raport cu probele este necesar se aprecieze dacă și în ce măsură o expertiză este utilă astfel încât nici nu se întârzie efectuarea unei expertize indispensabile soluționării cauzei, dar nici se dispună efectuarea unei expertize în mod prematur.

În practică sunt întâlnite cazuri de admitere cu ușurință a unor expertize cerute de părți sau apărători și care se referă uneori la aspecte sau împrejurări neconcludente, alteori la probleme sau împrejurări deja clarificate prin alte mijloace de probă sau expertize ale căror concluzii au fost deja acceptate. Oportunitatea unei expertize, ca regulă, se raportează și la momentul dispunerii acesteia, întrucât atât dispunerea prematură, cât și întârzierea pot avea consecințe asupra soluționării cauzei. 2.Stabilirea corectă a obiectului expertizei Obiectul expertizei judiciare îl constituie lămurirea unor fapte sau împrejurări de fapt ce reclamă cunoștințe de specialitate din anumite domenii. Organele judiciare au obligația să vegheze la respectarea cerinței de limitare a obiectului expertizei la ceea ce legea definește generic “fapte sau împrejurări”, iar nu la probleme de drept (stabilirea vinovăției sau nevinovăției unei persoane), chestiuni care cad în sarcina organelor judiciare. 3.Formularea clară a întrebărilor adresate expertului Una dintre cauzele principale ale ajungerii la concluzii eronate sau nefundamentate științific o prezintă neclaritatea în fixarea obiectivelor sau a întrebărilor adresate expertului, fără a menționa situația în care aceste obiective sunt lăsate la aprecierea expertului. Deoarece, de regulă, întrebările circumstanțiază direct obiectul expertizei, ele trebuie formulate cu claritate, concis, evitându-se exprimări generale, echivoce, confuze, care determină pe unii experți să procedeze la reformulări, cu riscul apariției de neconcordanțe între ce a urmărit instanța și ce a înțeles expertul din întrebare. Așadar, pentru eliminarea unor astfel de dificultăți se recomandă ca întrebările să fie formulare după o prealabilă consultare a expertului, iar când expertiza a fost dispusă, expertul solicite lămuriri suplimentare organului judiciar 4. Asigurarea calității materialelor trimise spre expertiză Pentru efectuarea expertizei ordonate de organul judiciar, expertul trebuie, de regulă, să aibă la dispoziție pe de o parte, urmele, obiectele ce constituie mijloace materiale de probă, iar pe de altă parte, modele de comparație sau obiectele presupuse a fi creat urmele găsite în câmpul infracțional. Prima cerință pe care trebuie o îndeplinească materialele trimise spre expertizare este cunoașterea cu certitudine a provenienței lor. A doua cerință privește calitatea pe care trebuie o aibă respectivele materiale (trebuie să conțină sau reflecte suficiente elemente caracteristice pe baza cărora să se facă identificarea).

7. GENURI ALE EXPERTIZEI CRIMIANLISTE

7.1. Expertiza grafică

Considerații generale Expertiza grafică are ca obiect examinarea scrisului de mână şi a semnăturilor, considerate ca fiind un complex de mişcări şi deprinderi care permit identificarea scriptorului sau a semnatarului prin compararea lor cu probele aparținând cert persoanei sau persoanelor bănuite. Ea este cunoscută şi sub denumirea de expertiză grafoscopică şi are cea mai mare pondere în activitatea de expertiză criminalistică. Frecvența mare cu care se apelează la acest gen de expertiză se explică prin aceea că înscrisurile sunt admise ca mijloc de probă în justiţie, iar pe de altă parte, complexitatea activităţilor economico-sociale implică întocmirea şi ţinerea unor evidenţe stricte pe o gamă largă de documente şi formulare. În practică se fac de multe ori confuzii între grafoscopie şi grafologie, datorită faptului că ambele au ca obiecte de examinare scrisul şi semnăturile. Cu toate acestea, între cele două domenii sunt deosebiri esenţiale. Astfel, dacă grafoscopia are ca obiectiv principal identificarea persoanei care a scris şi semnat un document, grafologia încearcă să stabilească temperamentul, caracterul şi personalitatea scriptorului ori semnatarului, pe baza manifestărilor grafice din caracteristicile generale (viteză, presiune, direcţia şi amplitudinea mişcării etc.). Scrisul este reprezentarea grafică a semnelor şi cuvintelor dintr-o limbă, ca rezultat al acţiunii nervoase şi musculare a omului concretizată într-un complex de mişcări şi deprinderi dobândite. La baza executării scrisului stau o serie de legături nervoase produse în cortex, asociate cu mişcările mâinii, care prin intermediul unui instrument scriptural înscrie semnele grafice. Prin exerciţii repetate, cu timpul se creează un stereotip dinamic care se manifestă sub forma unor reacţii stabile cu caracter unitar care devin în final automatisme.

Fundamentul ştiinţific Fundamentul ştiinţific al identificării persoanei după scrisul de mână îl constituie cele două proprietăţi principale: individualitatea şi stabilitatea relativă. Individualitatea scrisului se exprimă prin particularitățile de ansamblu şi ale celor de detaliu (modul de construcție a semnelor grafice şi a legăturilor dintre ele). Cu toate că fiecare dintre aceste particularităţi luată izolat poate fi întâlnită în scrisul mai multor persoane, combinația lor nu se repetă niciodată în scrisul a doi sau mai mulţi scriptori datorită manierii de elaborare a scrierii specifice fiecărei persoane, ce este influenţată de particularităţile individului şi de tipul de activitate nervoasă proprie acestuia.

Particularităţile anatomice şi funcţionale ale sistemului nervos şi muscular al braţului şi mâinii determină individualizarea gesturilor grafice.

În afară de baza fiziologică şi psihologică a formării deprinderii de a scrie care este factorul fundamental, la elaborarea şi individualizarea scrisului mai contribuie şi alţi factori:

- un rol important îl are metoda de predare a scrisului şi modelul caligrafic

oferit spre învăţare. Cu toate că sunt condiţii egale pentru toţi (vârste egale,

același profesor, aceleaşi instrumente de scriere), încă de la început se pot observa diferenţe evidente între scrisurile lor;

- după numeroase exerciţii, odată cu deprinderea mâinii de a executa

mişcările, ritmul începe să se accelereze, iar semnele grafice nu mai sunt imitate

ci memorate, iar materializarea lor în scris se îndepărtează tot mai mult de

modelul iniţial (caligrafic) conturându-se şi consolidându-se treptat particularităţile proprii, bine exprimate, rezultând un scris cu caracter grafic

individual specific fiecărei persoane. Pe măsura însuşirii deprinderilor grafotehnice, atenţia elevului se

deplasează spre conţinutul textului, apărând noi forme de construcţie a literelor,

de

îmbinare în cuvinte, care să asigure o rapiditate mai mare,un mod mai comod

de

executat şi un efort minim.

Stabilitatea relativă a scrisului este proprietatea acestuia exprimată prin faptul că, odată instaurate în grafismul unei persoane, caracteristicile generale şi majoritatea celor individuale rămân constante toată viaţa. Deprinderile de a scrie nu devin stabile dintr-o dată ci se consolidează treptat în procesul practicării scrisului. Perioada formării deprinderilor se încheie în momente diferite în timp la diferiţi indivizi, de obicei către vârsta de 25-30 de ani.

Această stabilitate a scrisului nu este însă absolută, scrisul suferind modificări în timp, de obicei fără repercusiuni asupra posibilităţilor de identificare a scriptorului. Aceste modificări nu trebuie însă să fie confundate cu variabilitatea scrisului, întâlnită la unele persoane cu posibilități grafice mari, care se manifestă prin capacitatea lor de a putea executa voit mai multe variate de scris.

Expertiza grafică a scrisului de mână 3 Problemele pe care le poate rezolva expertiza grafică sunt:

- identificarea autorului unui scris sau a unei semnături;

- identificarea persoanei care a efectuat o semnătură prin imitaţie liberă

ori servilă;

- identificarea persoanei care a folosit un scris deghizat;

- stabilirea situaţiei în care scrisul de pe un document a fost executat de

una sau mai multe persoane.

3 Popa Gheorghe, Drăghici Constantin, Lăzureanu Crişan Mucenic, Necula Ionel, Conicescu Octavian, Valorificarea urmelor şi mijloacelor materiale de probă prin constatări tehnico -ştiinţifice şi expertize criminalistice, curs postuniversitar, Bucureşti, 2008

Dacă între două scrisuri pe lângă asemănări există şi unele deosebiri, acestea trebuie să fie menţionate şi explicate, ele putându-se datora unor condiţii diferite de executare, dar şi al tendinţei de deghizare (modificarea intenţionată a scrisului de către o persoană). Pentru identificarea scriptorului expertul grafic trebuie să aibă în vedere şi următoarele aspecte care caracterizează scrisul unei persoane. Interpretarea textului şi obţinerea probelor de scris pentru comparaţie La interpretarea textului se au în vedere caracteristicile generale ale limbajului scris, cum sunt: gradul de cultură, fondul de cuvinte folosit, stilul expunerii, aşezarea textului ţinând seama de sensul conţinutului celor scrise, maniera de separare a ideilor principale şi a conţinutului principal al documentului. În afară de acestea mai există o serie de caracteristici particulare, astfel:

- natura greşelilor gramaticale;

- existenţa unor cuvinte şi construcţii specifice (arhaisme, idiotisme, provincialisme, expresii proprii unei limbi şi care nu se traduc mot-à-mot, folosirea unor cuvinte dintr-o limbă literară străină, folosirea unor termeni profesionali etc). Caracteristicile limbajului scris au o valoare de identificare auxiliară. Ele pot servi, de asemenea, în scopul formării cercului persoanelor care ar putea fi implicate în întocmirea actului în litigiu. Este absolut necesar să se aibă în vedere la interpretarea textului incriminat şi la examinarea scrisului, posibilitatea ca acesta să fi fost conceput de o persoană, iar scrierea lui să aparţină altei persoane, după dictare sau prin copierea unei ciorne 4 . Această ipoteză se verifică mai ales în caz în care se constată o evidentă discordanţă între aspectul rudimentar al grafismului şi exprimarea curgătoare, clară şi variată a conţinutului. Probele de comparaţie se împart în: libere şi experimentale. Probele de comparaţie libere sunt scrisuri executate de o persoană în condiţii obişnuite, fără să fie în legătură cu cauza respectivă. Aşadar, în momentul executării lor persoana respectivă nu numai că nu ştia, dar nici nu putea presupune că manuscrisele respective vor deveni un material comparativ (autobiografii, cereri,

scrisori, conspecte, notiţe etc.). De regulă, în acestea nu se întâlnesc schimbări în scris, fapt pentru care constituie cel mai valoros material comparativ. Aceste probe de comparaţie trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe:

- să provină cert de la persoana în cauză şi să fie certificate de ea şi de cel

care le ridică;

- să corespundă, în privinţa perioadei redactării, cu materialul în litigiu;

- să fie scrise cu instrumente de acelaşi tip şi pe acelaşi fel de suport cu cel

în litigiu;

4 Popa Gheorghe, Drăghici Constantin, Lăzureanu Crişan Mucenic, Necula Ionel, Conicescu Octavian, Valorificarea urmelor şi mijloacelor materiale de probă prin constatări tehnico-ştiinţifice şi expertize criminalistice, curs postuniversitar, Bucureşti, 2008

- să fie ridicate în condiţiile legii şi pe bază de proces verbal în care să fie

bine individualizate. Cu cât textul în litigiu este mai scurt, cu atât mai mare trebuie să fie cantitatea de scris de probă, pentru ca specialistul să poată urmări frecvenţa caracteristicilor cercetate. Probele de scris experimentale sunt manuscrise întocmite la cererea organului de urmărire penală de către persoana bănuită că a executat actul în litigiu. Ea nu trebuie să știe, de obicei despre scopul luării lor (sub dictare sau liber).

7.2. EXPERTIZA TEHNICĂ A DOCUMENTELOR 5 Consideraţii generale Acest gen de expertiză are ca scop stabilirea autenticităţii sau contrafacerii unor acte, bancnote şi alte mijloace de plată, precum şi a faptului

dacă acestea au fost falsificate. Noţiunea de „document” este mai largă decât aceea de „act” sau „înscris”, ea acoperind toată gama materialelor care pot face obiectul examinărilor criminalistice, acte care atestă identitatea, calitatea sau profesia, proprietatea asupra unor bunuri, provenienţa unor valori etc. Deşi legea penală nu face deosebire între activităţile desfăşurate pentru realizarea falsului, practica tehnico-criminalistică face distincţia între falsificare şi contrafacere. Prin falsificare se înţelege intervenţia asupra unui document preexistent pentru a schimba conţinutul acestuia sau valoarea iniţială, realizată prin radiere, spălare, corodare, retuşare, repasare, adăugire, înlocuirea fotografiei titularului. Contrafacerea constă în realizarea unui document cu totul nou, care nu are nimic în comun cu emitentul, neavând nimic autentic. De aceea, în timp ce falsificarea poate fi considerată un fals parţial, contrafacerea este un fals total. Pentru contrafacerea unui document se folosesc trei procedee:

- copierea- reproducerea unui formular autentic sau a unei bancnote cu

ajutorul unui copiator alb-negru sau color;

- tipărirea – folosirea tiparelor plane, înalte şi uneori adânci (intaglio); - editarea computerizată – implicând folosirea tandemului format din

calculator, scanner şi imprimantă. Documentele contrafăcute nu vor conţine elementele de protecţie specifice documentelor autentice, ele fiind cel mult imitate şi redate

necorespunzător. Din punct de vedere al elementelor de protecţie, contrafacerile vor avea următoarele caracteristici:

- hârtia va avea fluorescenţă proprie, ca urmare a folosirii în procesul de

fabricaţie al înălbitorului; cea a documentelor autentice nu are fluorescenţă

datorită compoziţiei speciale, bogate în fibre textile;

5 Popa Gheorghe, Buzatu Nicolae şi alţii, Exploatarea urmelor prin expertize criminalistice, Editura ERA Bucureşti 2005, pag. 19-24

- filigran-ul poate fi imitat prin aplicarea unei cerneli de culoare deschisă

cu ajutorul unui clişeu sau prin presarea ori corodarea hârtiei. În primul caz

cerneala va fi vizibilă în lumină incidentală şi în radiaţii ultraviolete, iar în celelalte hârtia va prezenta urme de apăsare sau scămoșare. Aceste aspecte nu se întâlnesc la un filigran autentic, care este vizibil numai la examinarea în transparenţă;

- desenele de protecţie foarte fine nu vor fi redate, iar cele cu nuanţe

pastelate vor fi întărite, contrastând cu fondul. Sunt redate necorespunzător zonele în degrade, trecerea fiind mai bruscă decât la documentul original;

- elementele fluorescente de cele mai multe ori lipsesc. Au fost încercări

de redare a acestora, dar fluorescenţa şi densitatea erau diferite de cele ale documentului autentic;

- fibrele colorate nu sunt inserate în masa hârtiei. Ele sunt preluate la

copiere sau scanare ca elemente ale graficii sau sunt desenate cu instrumente scriptuale cu vârf ascuţit. În cazul copierii, dacă este folosită intensitatea de culoare mică fibrele nu vor fi redate, iar dacă se foloseşte intensitatea mare, acestea vor fi reproduse accentuat contrastând cu fondul.

Problemele care pot fi rezolvate prin expertiza tehnică a documentelor În principal, sunt următoarele:

- dacă documentul examinat este autentic sau contrafăcut, ţinând cont de

elementele de protecţie specifice unui document original de acest fel - filigran,

fir de siguranţă, imprimare intaglio, hologramă, microtext, imagine latentă, elemente fluorescente etc.;

- dacă documentul prezintă modificări - radieri, adăugiri, acoperiri de text, retuşuri etc. şi în ce constau acestea;

- dacă semnătura depusă pe document este preexistentă textului - dată în

alb - sau a fost falsificată prin copiere, scanare etc.;

- dacă diverse părţi ale documentului au fost scrise cu acelaşi instrument scriptural;

- dacă vreuna din filele documentului a fost substituită;

- dacă fotografia titularului a fost înlocuită;

- dacă documentul prezentat în copie a fost realizat prin colaj, având la baza două sau mai multe documente;

- dacă impresiunile de ştampilă depuse pe document au fost aplicate cu

ştampilele autentice. Examinările sunt efectuate cu aparate optice de mărit, în lumină naturală, radiaţii ultraviolete sau infraroşii, în lumină incidentală şi în transparenţă.

7.3 EXPERTIZA DACTILOSCOPICĂ Expertiza criminalistică dactiloscopică, mijloc de probă în procedeul penal, conform prevederilor art. 64 Cod procedură penală, reprezintă etapa finală a activităţii de examinare dactiloscopică comparativă, clarificând aspecte privind modul de formare a urmelor de mâini la faţa locului, persoana care le-a creat, precum şi precizarea raportului dintre urmă şi activitatea infracţională a persoanei. Obiectul expertizei criminalistice dactiloscopice îl constituie determinarea provenienţei urmelor digitale, palmare şi plantare ridicate de la locul faptei în cazul comiterii unor infracţiuni, respectiv identificarea degetului, palmei sau tălpii piciorului care le-a creat. În mod frecvent se realizează identificarea persoanei după urmele digitale şi palmare, denumite generic „urme papilare” după papilele dermice care le creează.

Fundamentul ştiinţific Fundamentul ştiinţific al identificării persoanei după impresiunile papilare este dat de proprietăţile acestora: individualitatea, stabilitatea, inalterabilitatea şi longevitatea. Individualitatea (unicitatea) desenului papilar este o proprietate care face ca fiecare desen să fie identic numai cu el însuşi. Din calculele făcute, în care s- au luat în consideraţie doar patru elemente individuale, a rezultat că abia la şaizeci şi patru miliarde de desene pot fi întâlnite două identice. Ţinând cont de faptul că există 22 de elemente individuale, posibilitatea ca două desene papilare să fie identice este practic exclusă. Stabilitatea (fixitatea) este o însuşire caracterizată prin aceea că modificările desenului papilar în timpul vieţii individului privesc doar dimensiunile datorate procesului de creştere a acestuia, neapărând sau dispărând creste papilare. Inalterabilitatea desenului papilar se caracterizează prin aceea că el este indestructibil, indiferent de factorii externi care acţionează asupra lui, exceptând situaţiile unor afectări profunde. Dacă a fost afectat dermul, desenul papilar nu se mai reface, dar apar cicatricele, care în loc să îngreuneze identificarea persoanei, o înlesnesc, acestea fiind deosebit de valoroase prin forma, dimensiunile şi plasamentul lor. Longevitatea se explică prin aceea că încep să se formeze în luna a treia de viaţă intrauterină şi capătă formă definitivă în luna a şasea, rămânând neschimbate privind forma şi detaliile de construcţie chiar şi după moartea persoanei, dispărând în cadrul procesului firesc de putrefacţie.

Problemele care pot fi rezolvate prin expertiza dactiloscopică Expertiza criminalistică dactiloscopică poate contribui la soluţionarea următoarelor probleme:

- relevarea urmelor papilare latente de pe diferite obiecte;

- identificarea persoanei care a lăsat urmele papilare incriminate;

- identificarea persoanelor şi cadavrelor cu identitate necunoscută aflate în cartotecile antropologice;

- identificarea persoanelor care şi-au declarat o identitate falsă;

- verificarea semnăturilor depuse prin punerea degetului de către persoanele analfabete. În marea majoritate a cazurilor, acest gen de expertiză are ca obiect identificarea infractorilor care au lăsat urme papilare la locul faptei. În aceste situaţii sunt efectuate comparaţii dactiloscopice între fotogramele urmelor papilare în litigiu şi impresiunile papilare ale persoanelor incluse în cercurile de bănuiţi sau aflate în cartotecile dactiloscopice. În vederea formulării unei concluzii, expertul criminalist examinează comparativ dactilograma impresiunii luate experimental cu dactilograma urmei de la locul faptei, procedând la constatarea coincidenţelor de grup dintre ele şi apoi a celor de detaliu, specifice. În lipsa acestora, se examinează porii, cicatricele şi liniile albe pe care expertul le utilizează în subsidiar. În ceea ce priveşte expertiza criminalistică a urmelor papilare de picioare, studiate în condiţii de laborator, aceasta oferă date în legătură cu mărimea şi forma generală a tălpii detalii ale crestelor papilare de pe talpa piciorului desculţ şi deschid posibilitatea stabilirii modului de comitere a infracţiunii, atunci când sunt studiate în raport de locul şi obiectele pe care au fost descoperite, în comparaţie cu urmele de altă natură. La efectuarea demonstrațiilor din cadrul examinărilor comparative elementele coincidente ca formă, dimensiune şi plasament vor fi marcate cu săgeţi, în sensul de deplasare a acelor de ceasornic. Pot fi efectuate juxtapuneri sau diagrame ale punctelor coincidente atunci când urma papilară nu a fost imprimată decât parţial, iar numărul caracteristicilor individuale este mic.

Constatările se demonstrează şi vizual prin fotografii şi desene. În cadrul examenului comparativ nu trebuie să se aibă în vedere numai numărul punctelor de coincidenţă, ci şi varietatea (diversitatea) lor. De exemplu, într-o comparare, specialistul trebuie să nu se limiteze numai la două sau trei feluri de detalii cum ar fi: început, sfârşit de creastă, bifurcaţie, ci să caute şi altele în aşa fel încât să se ajungă la 6 – 7 feluri de detalii. Examinarea comparativă va cuprinde mai multe etape:

- stabilirea unui număr cât mai mare de puncte de coincidenţă;

- selectarea celor mai rare (valoroase) puncte de coincidenţă;

- căutarea unor puncte de coincidenţă cât mai diverse.

Modul de examinare comparativă cel mai uzitat de specialişti şi experţi dactiloscopi este tehnica juxtapunerii imaginilor şi constă în prezentarea alăturată a fotografiilor celor două amprente comparate, mărite la aceeaşi scară,

pe care se trasează concomitent cel puţin 12 puncte de coincidenţă descoperite în urmă şi impresiune

7.4. EXPERTIZA BALISTICĂ JUDICIARĂ a armelor de foc şi a urmelor lăsate de acestea Fundamentul ştiinţific Fundamentul ştiinţific al identificării armei de foc după urmele lăsate în timpul tragerii pe tub şi glonţ se datorează fenomenelor produse din momentul armării şi până la părăsirea ţevii armei de către proiectil. În acest proces complex consumat într-un timp foarte scurt, pe tubul cartuşului şi pe proiectil sunt create urme formă produse de camera de detonare, de percutor, de peretele frontal al închizătorului, de gheara extractoare şi de pragul armator.

Problemele care pot fi rezolvate prin expertiza balistică judiciară Expertiza balistică judiciară poate rezolva următoarele probleme:

a) dacă dispozitivul prezentat pentru examinare constituie sau nu armă de

foc, în sensul legii;

b) marca, modelul, seria şi calibrul armei;

c) starea de funcţionare a armei;

d) posibilităţile de tragere cu o armă defectă;

e) posibilitatea de autodeclanşare a armei, fără a se acţiona asupra

trăgaciului;

f) starea de funcţionare, calibrul şi eficacitatea unei arme de construcţie

artizanală;

g) existenţa pe ţeava armei a urmelor factorilor suplimentari ai tragerii;

h) datele care atestă o tragere;

i) distanţa şi direcţia din care s-a tras, eventual poziţia victimei şi a

trăgătorului; j) dacă ţinta a fost lovită printr-un foc tras direct sau prin ricoşeu;

k) relevarea seriei armei de foc, în cazul când aceasta a fost înlăturată;

l) tipul, modelul şi marca armei cu care s-a tras, după urmele de pe

gloanţele şi tuburile supuse examinării;

m) dacă tuburile şi gloanţele ridicate de la faţa locului au fost trase sau nu

cu arma în litigiu pusă la dispoziţie, ş.a. Cea mai importantă problemă pe care poate să o rezolve expertiza balistică judiciară rămâne însă identificarea armei de foc cu care s-a tras. Aceasta se face examinând comparativ urmele specifice (striaţii) create pe tubul cartuşului şi pe glonţul în litigiu ridicate de la faţa locului cu urmele rămase pe tuburile şi gloanţele rezultate în urma tragerilor experimentale efectuate cu arma bănuită că ar fi fost folosită la comiterea unei infracţiuni.

Examenul tehnic al armei de foc Cu acest prilej specialistul sau expertul va proceda la o examinare generală exterioară a armei pentru a stabili dacă aceasta prezintă componentele

principale (pat/crosă, mecanism de dare a focului, ţeavă), care este gradul de uzură şi dacă arma a fost bine întreţinută sau nu. Tot cu această ocazie specialistul sau expertul va urmări să stabilească particularităţile de construcţie ale armei (construcţia ţevii, sistemul de funcţionare, modul de montare-demontare a ţevii, modul de montare-demontare a închizătorului, felul şi modul de funcţionare a piedicii de siguranţă, direcţia de aruncare a tuburilor) şi în final, dacă arma este sau nu încărcată, dacă are muniţie în canalul ţevii ori în încărcător. În cazul în care examinarea tehnică se realizează asupra unei arme care, din cauza gradului avansat de oxidare a componentelor metalice, este greu de demontat, pentru stabilirea particularităţilor acesteia, dar mai ales pentru stabilirea faptului dacă arma este sau nu încărcată, se va proceda la fotografierea ei sub incidenţa razelor Gamma ori Roentgen. Metoda se bazează pe proprietatea razelor Gamma sau Reontgen de a pătrunde în mod inegal prin diferite obstacole de aceeaşi grosime şi prin material omogen de grosimi diferite.

Determinarea tipului, modelului şi calibrului armei de foc 6 Determinarea tipului, modelului şi calibrului armei se realizează prin simpla studiere a înscrisurilor existente pe piesele armei de foc. În cazurile în care inscripţiile lipsesc fie din cauza vechimii armei, fie din cauza înlăturării, fie din cauză că arma este de provenienţă exogenă, iar modelul nu este cunoscut, se procedează la stabilirea datelor tehnice ale armei, cum ar fi:

lungimea ţevii, lungimea totală a armei, sistemul de funcţionare, de blocare, de montare a mecanismului de tragere etc. Datele obţinute sunt confruntate cu tabelele, cataloagele sau bazele de date stocate cu ajutorul tehnicii de calcul, în care sunt înregistrate caracteristicile armelor de foc. În situaţia în care arma nu a fost găsită este posibilă stabilirea tipului, modelului şi calibrului pe baza datelor desprinse din examinarea tuburilor şi proiectilelor. Astfel, urmele formate pe tub de mecanismele de tragere (percutor, închizător, gheara extractoare, ejector etc.) reflectă foarte clar particularităţile de construcţie, iar urmele ghinturilor oglindesc, în ansamblu lor, caracteristicile ţevii armei şi deci ale modelului de armă.

Stabilirea stării de funcţionare a unei arme de foc Stabilirea stării de funcţionare a unei arme de foc este necesară mai ales în cazurile în care trebuie să se clarifice două aspecte esenţiale:

- dacă arma se putea declanşa accidental, fără apăsarea trăgaciului; - dacă o armă deteriorată, cu piese lipsă, putea fi totuşi folosită pentru tragere. Examinarea unei arme se efectuează în laboratoare criminalistice şi se face potrivit particularităţilor constructive ale fiecărui tip sau model de armă.

6 Stancu Emilian, Criminalistica, Editura Actami, Bucureşti, pag.241

Mai întâi se determină starea tehnică a armei şi modul de funcţionare a

elementelor componente. Apoi se studiază fiecare piesă în parte, interesând gradul său de degradare, de uzură, care pot constitui principalele cauze ale declanşării accidentale. La piese se cercetează dacă sunt originale sau improvizate. Arma se poate declanşa şi din cauza neatenţiei sau imprudenţei, cazuri întâlnite în practica judiciară. În astfel de situaţii, multe persoane invocă deseori declanşarea accidentală (deşi arma era în stare bună de funcţionare), mai ales atunci când fapta le este evident imputabilă. Una dintre metodele tehnico-ştiinţifice de investigare o constituie examinarea defectoscopică, adică cercetarea în radiaţii de tip gamma şi în radiaţii roentgen. Examinarea prin metode specifice defectoscopice devine necesară la armele aflate într-o stare de degradare sau de ruginire avansată, a căror manipulare reprezintă un pericol pentru expertul balistic. Prin gammagrafie se stabileşte dacă arma este sau nu încărcată, care este starea elementelor componente şi dacă lipsește vreunul dintre aceste elemente ale armei. Prin examinarea comparativă a clişeelor radiografice ale armei în cauză şi

a armelor de referinţă este posibilă stabilirea modelului armei folosite la comiterea unei fapte prevăzute de legea penală. Alături de aceste metode, unii specialişti au insistat şi asupra examinării „sonografice”. Această metodă constă în analiza parametrilor acustici, caracteristici împuşcării, a celorlalte zgomote produse de mecanismele de tragere (armare, percuţie, aruncarea tubului). Verificarea armei în vederea stabilirii stării tehnice trebuie să parcurgă două etape:

- verificarea în stare montată;

- verificarea în stare demontată.

Verificarea armei montate se face cu scopul de a stabili starea de păstrare

a pieselor şi modul lor de funcţionare, specialistul sau expertul urmând să observe dacă:

- părţile componente ale armei prezintă rugină, zgârieturi şi dacă piesele vizibile au fisuri, crăpături;

- şplintul extractorului şi capul percutorului sunt în poziţie normală ori

deplasată;

- arcul dispozitivului de oprire a închizătorului se menţine în poziţia

montat; - dispozitivul de oprire a închizătorului reţine închizătorul în stare deschisă la introducerea încărcăturii fără cartuşe;

- cartuşul este împins din încărcător în camera cartuşului;

- piedica de siguranţă montată în poziţia „asigurat” face imposibilă efectuarea tragerii etc.;

- dacă mecanismele de tragere funcţionează bine. În acest sens se va

verifica dacă la apăsarea pe trăgaci cocoşul scapă uşor de pe poziţia armat şi dacă la încetarea apăsării trăgaciului mecanismul de tragere va reveni în poziţia anterioară. La arma demontată se va examina fiecare piesă în parte pentru a stabili dacă toate piesele poartă aceeaşi serie ori dacă prezintă defecte. Printre defectele pieselor armei se pot enumera:

- uzura generală a suprafeţei exterioare a închizătorului şi a lăcaşului acestuia;

- uzura arcului susținător al trăgaciului;

- curbarea şi slăbirea arcului trăgaciului;

- uzura pieselor care menţin percutorul în poziţia armat;

- slăbirea arcului percutorului etc.

Aceste defecte pot provoca autodeclanşarea armei sau imposibilitatea efectuării de trageri, arma fiind astfel nefuncţională. După verificarea armei montate şi demontate, pentru stabilirea cu certitudine a stării de funcţionare se vor efectua trageri experimentale în poligoane special amenajate şi folosind muniţie adecvată calibrului armei examinate. Totodată, muniţia utilizată la efectuarea tragerilor va fi fotografiată înainte şi după executarea acestei operaţiuni. Arma va fi fotografiată atât montată, cât şi demontată. De asemenea, se vor fixa prin fotografiere inscripţiile referitoare la caracteristicile şi seria armei, precum şi defectele constatate cu ocazia examinărilor.

Examinarea muniţiei folosite la armele de foc Paralel cu examenul armei este necesar să se efectueze şi examenul

muniţiei care a făcut obiectul material al infracţiunii de nerespectare a regimului armelor şi muniţiilor.

muniţiei,

specialistul sau expertul va trebui să lămurească următoarele probleme:

Cu

ocazia

constatării

tehnico-ştiinţifice

sau

expertizării

- starea muniţiei;

- anul de fabricaţie;

- dacă muniţia poate fi utilizată pentru tragere;

- modelul, tipul şi calibrul muniţiei;

- provenienţa cartuşelor prezentate (dacă fac parte din acelaşi lot sau serie de fabricaţie);

- dacă muniţia este fabricată sau artizanală;

- dacă anumite cartuşe sau alice se aseamănă cu alicele sau cartuşele prezentate pentru comparaţie;

- modul de sertizare a cartuşelor;

- la ce tip de armă se poate folosi muniţia supusă examinării etc.

Pentru stabilirea stării de funcţionare a muniţiei se vor efectua trageri experimentale în poligoane special amenajate, folosindu-se arme de calibru similar cu al muniţiei. Muniţia supusă constatării tehnico-ştiinţifice sau expertizării va fi fotografiată înainte şi după efectuarea tragerilor experimentale. Se vor efectua fotografii de detaliu asupra inscripţiilor de pe capsa şi rozeta cartuşelor. În cazul în care specialistul sau expertul nu are la îndemână o armă de

calibrul muniţiei, acesta va proceda pentru stabilirea stării de funcţionare, astfel:

- va desertiza muniţia şi va scoate din tuburi pulberea;

- va percuta cu un dorn ascuţit capsa;

- va incendia pulberea.

Atunci când capsa, în urma percuţiei, a provocat zgomot sub formă de pocnitură, iar pulberea a ars degajând flacără şi fum, înseamnă că muniţia a fost

în stare de funcţionare. De menţionat este faptul că muniţia supusă examinării nu va fi trasă în totalitate. Este necesar ca o parte din aceasta să rămână intactă pentru a fi utilizată în cazul în care se dispune o nouă constatare tehnico-ştiinţifică sau expertiză balistică judiciară.

Identificarea armei după urmele formate pe tubul cartuşului şi pe proiectil

Identificarea armei de foc cu care s-a săvârşit o infracţiune reprezintă scopul final al oricărei expertize balistice judiciare. Mecanismul formării striaţiilor pe glonţ poate fi explicat astfel: în momentul exploziei pulberii, sub presiunea gazelor care iau naştere, glonţul se angajează complet între ghinturile existente pe canalul ţevii armei. Datorită faptului că diametrul glonţului este mai mare decât calibrul armei el se deformează, micşorându-se. Cămaşa glonţului, care se freacă de ghinturile din interiorul ţevii va fi sensibil zgâriată, luând forma canalului ţevii. La examinarea acestor striaţii un rol important îl are microscopul comparator care permite vizualizarea în paralel a câmpurilor de striaţii şi juxtapunerea acestora în cazul în care ele coincid ca formă, plasament şi continuitate liniară. Procesul de identificare constă în examinarea comparativă a gloanţelor, a tuburilor descoperite la faţa locului, cu gloanţele trase experimental cu arma găsită în câmpul infracţional ori ridicată de la persoana suspectă.

Continuitatea liniară a urmelor create de plinuri şi ghinturi pe glonţ Examinarea destinată identificării armei

Continuitatea liniară a urmelor create de plinuri şi ghinturi pe glonţ

Examinarea destinată identificării armei de foc parcurge două faze principale. În prima fază se determină grupul sau categoria din care face parte arma, în baza caracteristicilor generale reflectate de urmele formate pe proiectil şi pe tub. În a doua fază are loc identificarea propriu-zisă, prin examenul comparativ al caracteristicilor individuale specifice ţevii ghintuite şi fiecărui ansamblu al mecanismelor de tragere.

Identificarea armei după urmele formate pe proiectil (glonţ) Identificarea armei după urmele formate pe glonţ presupune, în faza iniţială, o delimitare a cercului armelor suspecte, prin excluderea din sfera cercetării a armelor ale căror caracteristici generale nu corespund caracteristicilor reflectate de glonţ. Pentru aceasta se iau în calcul numărul ghinturilor, lăţimea acestora, unghiul şi sensul de răsucire, calibrul 7 . Pentru obţinerea modelelor de comparaţie se efectuează trageri experimentale cu armele examinate. Tragerile se efectuează după prealabila verificare a stării lor tehnice, la nevoie recurgându-se la gammagrafiere. Rezultatele examinării, care pot fi cert pozitive sau negative, dar şi de probabilitate, sunt fixate prin fotografiere, procedeu care, prin el însuşi poate constitui un mijloc de examinare a proiectilelor (compararea imaginii panoramice a proiectilului).

Identificarea armelor după urmele lăsate pe tubul cartuşului Acest gen de identificare se desfăşoară în aceleaşi condiţii şi faze ca şi identificarea după urmele formate pe glonţ. Captarea tuburilor de comparaţie se realizează mai uşor, prin folosirea unor săculeţe ori sertăraşe în dreptul ferestrei carcasei închizătorului. Identificarea după urmele formate pe tubul cartuşului prezintă un avantaj important faţă de identificarea armei după urmele existente pe proiectil, tubul rămânând intact în marea majoritate a cazurilor de tragere, spre deosebire de proiectil, care se poate deforma la impactul cu obiectele mai dure. Mai mult, tubul permite şi identificarea armelor a căror ţeavă nu conţine suficiente caracteristici individuale, în special ţevile lise (din această categorie fac parte şi

7 Popa Gheorghe, Buzatu Nicolae, Hanga Gheorghe, Conicescu Octavian, Exploatarea urmelor prin expertize criminalistice, Editura ERA Bucureşti 2005, pag. 58

armele de vânătoare). Factorii de individualizare a armei sunt formaţi pe tub de către mecanismele de încărcare, tragere şi extragere a cartuşului tras. Astfel, principalele urme incluse în sfera cercetării de identificare sunt cele formate pe rozeta tubului, gheara extractoare, pragul aruncător, pereţii camerei cartuşului etc.

Pentru examinarea urmelor de pe tuburi se mai folosesc: discurile Metzger, care servesc la măsurarea unghiului format de urma percutorului cu urma ghearei extractoare; dispozitivul de grafiere „Dolegal” care permite fotografierea simultană a 12 tuburi 8 . Mijlocul tehnic de bază în examinare îl reprezintă microscopul comparator, căruia i se poate adăuga compararea de microfotograme executate separat pentru tubul în litigiu şi cel tras experimental 9 .

7.5 EXPERTIZA TRASEOLOGICĂ Expertiza traseologică are ca scop identificarea obiectelor care au creat urmele formă (de adâncime sau de suprafaţă) descoperite la locul faptei în cazul cercetării diferitelor genuri de infracțiuni. Sunt examinate urmele în litigiu ridicate de la faţa locului prin fotografiere, mulaj sau obiectele purtătoare în urme, comparativ cu modelele experimentale create de expertul criminalist cu ajutorul obiectelor presupuse că le-au creat la locul infracţiunii. Este foarte important ca modelele de comparaţie să fie create în condiţii cât mai apropiate formării urmelor în litigiu.

Fundamentul ştiinţific al expertizei traseologice este dat de unicitatea, stabilitatea relativă, individualitatea şi reflexivitatea urmelor din această categorie.

Categorii de urme care fac obiectul expertizei traseologice:

- urmele de picioare şi de încălţăminte;

- urmele de dinţi create pe corpul victimei, pe alimente, fructe, obiecte;

- urmele de buze, urechi şi alte părţi componente ale feţei;

- urmele lăsate de instrumentele de spargere;

- urmele mijloacelor de transport;

- noduri şi legături;

- aşchii de lemn, resturi de fumat, pelicule de vopsea, cioburi de sticlă,

produse textile, substanţe toxice, stupefiante ş.a.

Expertiza urmelor de încălţăminte Urmele de încălţăminte iau naştere prin contactul dintre talpă şi elementele componente ale locului faptei (sol, duşumea, parchet, linoleum,

8 Stancu Emilian, Tratat de criminalistică, Ed. Actami, Bucureşti, 2003, pag. 309

9 Roques-Carmens C., Profilometrie şi balistică.Microscopul mecanic cu baleiaj, Revista de Police Tehnique et scientifique nr. 4, 1990, Paris

gresie, covor etc.). Ele ajută să identificăm drumul parcurs de infractor şi încălţămintea care le-a creat. De regulă, sunt urme formă (de adâncime sau de suprafaţă), însă pot fi găsite şi urme materie (când încălţămintea este murdară de sânge, vopsea, ulei, noroi etc.). În cazul acestor urme valoarea caracteristicilor de identificare este dată de natura obiectului primitor, de modul de ridicare a urmei de la locul faptei şi mai ales de elementele individuale formate în procesul folosirii acesteia şi în cel de fabricaţie. Elementele generale se referă la lungime, lăţime, contur exterior, modelul desenului de pe talpă etc.

Expertiza urmelor de dinţi Studiind urmele de dinţi în condiţii de laborator, expertul poate stabili

dacă muşcătura în cauză este de om sau de animal, apreciază vârsta aproximativă a persoanei, modul cum a fost realizată muşcătura examinată şi ajunge chiar să identifice persoana respectivă pe baza unor caracteristici individuale. 10 Urmele de dinţi pot fi lăsate de infractor pe diferite produse alimentare, pe corpul victimei ori de către victimă pe corpul infractorului. În cadrul examinărilor se vor avea în vedere următoarele elemente:

- forma arcadei dentare;

- dimensiunea muşcăturii;

- dimensiunea spaţiului interdentar;

- alinierea sau nealinierea dentiţiei;

- prezenţa tuberculilor dentari;

- fisuri, fracturi dentare;

- resturi radiculare;

- malformaţii congenitale.

Prin expertiza traseologică poate fi identificată persoana care a creat urma

de muşcătură în litigiu.

Expertiza urmelor de buze, de urechi, de nas şi alte părţi ale feţei umane Urmele de buze, de urechi, de nas şi alte părţi ale feţei umane sunt urme care rămân în stare latentă pe suportul pe care au fost lăsate (capota maşinii în cazul accidentelor de circulaţie, uşi, pereţi etc.). Urmele de buze sunt reproduceri ale reliefului şi formei exterioare ale buzelor, create pe diverse suprafeţe în procesul săvârşirii unei infracţiuni. Urmele pot reproduce întregul relief (ridurile orizontale sau verticale) al buzelor şi dimensiunile lor, sau numai o parte din acestea.

10 Asanache Gh., Păşescu Gh., în colectiv, Tratat practic de criminalistică , vol. II, I.G.M., Bucureşti, 1978, pag. 68-70

După mecanismul de formare, urmele de buze pot fi statice sau dinamice, de adâncime sau de suprafaţă. Specialiştii apreciază că această categorie de urme are aceeaşi valoare de identificare ca şi urmele papilare. Papilele sau şanţurile coriale existente pe suprafaţa buzelor nu trebuie însă să fie conundate cu crestele papilare de pe suprafaţa palmelor, natura lor fiind alta. Mecanismul de formare a urmei de buze prezintă unele diferenţe, în sensul că urma papilară se formează în principal prin depunerea transpiraţiei secretate de piele prin orificiile sudoripare, pe când urmele de buze iau naştere prin depunerea altor substanţe. Suporturile pe care rămân urmele de buze sunt diverse (pahare, sticle, linguri metalice etc.), iar relevarea lor se face cu materiale dactiloscopice. Prin interpretarea urmelor de buze se pot obţine date referitoare la sex, vârstă, tip antropologic, înălţimea persoanei, urme adiacente (sânge, ruj). Urmele de urechi sunt formate de pavilionul extern al acestora, care poate lăsa, ca urmare a secreţiei glandelor sudoripare, prin contact cu obiectele care au suprafeţe plane, lucioase, urme vizibile sau latente, statice ori dinamice. Se imprimă, de regulă, marginea exterioară a pavilionului urechii (helixul) şi lobul, dar când presiunea este puternică se imprimă şi celelalte elemente, cele mai valoroase fiind urmele statice. Prin interpretarea acestor urme se pot stabili date referitoare la sex, vârstă, malformaţii ale urechii, mecanismul de formare şi se poate realiza chiar identificarea persoanei. Ele sunt cele mai valoroase, deoarece urechea diferă de la o persoană la alta, atât prin forma generală a pavilionului, dimensiunea şi modul de dispunere, cât şi prin caracteristicile proprii fiecărui element (helix, antehelix, tragus, şi lob), precum şi prin proprietăţile privind unicitatea şi fixitatea acestor elemente. Urmele lăsate de nas, frunte şi alte părţi ale feţei prezintă importanţă în identificarea persoanei care le-a lăsat, iar în anumite situaţii, în coroborare cu alte categorii de urme găsite la faţa locului, pot contribui la stabilirea apartenenţei de gen şi a altor date cu privire la persoana care le-a creat.

Expertiza urmelor de instrumente În denumirea generică de ,,instrumente” sunt incluse toate uneltele, sculele, aparatele şi oricare alte obiecte care se folosesc la comiterea unei infracţiuni. Din practică rezultă că cele mai des utilizate sunt: cleşti, ciocane, cuţite, topoare, şurubelniţe, ferăstraie, răngi, leviere, foarfeci, chei fixe şi mobile, dispozitive de forţare a butucului yalelor, chei potrivite, iar pentru autovehicule ,,piciorul de căprioară”, instrument folosit pentru forţarea portierelor, ştanţe, matriţe, iar, mai nou, copiatoare şi imprimante 11 . După procesul de formare, urmele instrumentelor pot fi: statice sau dinamice, de suprafaţă sau de adâncime, ponderea deţinând-o cele de adâncime. Forma urmelor create de instrumente depinde de următorii factori:

- felul instrumentului folosit şi procedeul utilizat;

11 Tratat practic de criminalistică, Editura M.I., Bucureşti, pag. 251

- natura suportului asupra căruia s-a acţionat sau a materialelor în care au

fost ambalate. După modul de acţionare, urmele instrumentelor pot fi create prin: lovire, apăsare, tăiere, înţepare, frecare-alunecare, prin detonarea unor fragmente din instrumentelor folosite etc.; urmele instrumentelor se caută pe corpul victimei, al făptuitorului, pe mecanismele de închidere-deschidere, pe uşi, ferestre, case de bani, dulapuri, sertare, autoturisme etc. Corpul uman sau obiectele pot fi lovite cu un anumit instrument formându-se urme de suprafaţă sau de adâncime care vor reda mai mult sau mai puţin fidel aspectul materialului de construcţie al instrumentului folosit ori a unei părţi a acestuia. Ca urmare a forţării diverselor obstacole, instrumentele folosite pot lăsa urme de frecare-alunecare, care au un caracter dinamic, fie de adâncime, fie de suprafaţă, de deformare sau de distrugere parţială a materialului. În cazul unor asemenea urme nu se poate imprima forma exterioară a instrumentului folosit, caracterul dinamic al urmei din care rezultă striaţii constituind un element important în identificarea traseologică individuală.

Prin expertizarea acestor urme pot fi stabilite următoarele:

- ce fel de instrument a creat urma;

- care este mecanismul de formare al urmei;

- care este succesiunea de creare a urmelor;

- dacă urmele au fost create cu acelaşi instrument;

- dacă urmele au fost create cu instrumentul corp delict pus la dispoziţie; - dacă fragmentele descoperite la faţa locului au făcut corp comun cu instrumentul prezentat pentru examinare;

- dacă instrumentul este fabricat în serie sau artizanal.

În cazul furturilor din locuinţe, birouri, cabinete şi alte spaţii asigurate, atunci când nu sunt descoperite urme de forţare la nivelul uşilor şi ferestrelor se creează suspiciunea că s-a pătruns prin chei potrivite. În aceste situaţii, încuietorile vor fi ridicate în vederea examinării în laborator. Cel mai des întâlnite sunt încuietorile cu cilindru (tip yalle), datorită gradului relativ ridicat de securitate, la unele tipuri existând peste 3000 de modele de chei. Odată cu butucul se ridică şi cheile folosite în mod curent, fără ca vreuna dintre acestea să fie introdusă în sistemul de asigurare. La încuietorile îngropate (cele plasate sub clanţa uşii) se marchează partea care a fost plasată spre exterior şi care ar fi putut fi deschisă cu ajutorul cheilor potrivite sau cu alte instrumente. Pentru efectuarea examinărilor comparative traseologice este necesar să se obţină modele de comparaţie. Acestea se execută cu instrumentele cu care se presupune că au fost create urmele în litigiu. Realizarea modelelor experimentale se face, de regulă, pe suporturi asemănătoare cu cele pe care au urmele la faţa locului şi prin acelaşi mecanism.

Reconstituirea întregului din părţile componente Stabilirea întregului după părţile componente prezintă un deosebit interes, întrucât adesea în timpul cercetării la faţa locului se găsesc micro sau macrofragmente desprinse din mijloacele utilizate de făptuitor, aşa cum pe instrumentele sau hainele acestuia se pot găsi micro sau macrofragmente preluate de la locul faptei. Fundamentul ştiinţific al identificării pe baza reconstituirii întregului din părţile componente îl constituie faptul că nu se pot produce două fragmente dintr-un întreg în condiţii identice. De aceea, prin examinarea macro sau microscopică a caracteristicilor rămase pe obiectul din care s-a desprins o parte, pe baza procedeului cunoscut în criminalistică drept stabilirea continuităţii liniare se poate restabili întregul de către expert. Paşii premergători efectuării examinărilor în condiţii de laborator se efectuează cu ocazia cercetării la faţa locului când trebuie să fie colectate toate fragmentele care pot proveni din obiecte sau materiale de dimensiuni mai mari. Acestea sunt fragmentele care vor fi comparate cu cele prelevate din domiciliul suspectului, din autovehiculul acestuia, de pe hainele sale etc. Fragmentele care pot face obiectul acestui gen de examinare provin de regulă de la sistemele de iluminare/semnalizare sau de la parbrize ale vehiculelor, material lemnos, instrumente utilizate de făptuitor, obiectele sparte etc. Dată fiind multitudinea de situaţii în care se impune reconstituirea întregului după părţile componente, modul de examinare a acestor caracteristici este diferit de celelalte genuri de expertiză criminalistică. Caracteristicile generale sunt constituite din forma componentelor, dimensiunile acestora, aspectul zonelor marginale şi inscripţii, date sau modele care sunt prezente. În cazul parbrizelor şi geamurilor se pot stabili forma, dimensiunea, grosimea fragmentelor şi numărul de folii de sticlă. Caracteristicile individuale care sunt utilizate în procesul examinării sunt detaliile de formă neregulată existente în conturul zonei de rupere, despicare, spargere sau detaşare. Pe toată zona de rupere se produc caracteristici care conferă un caracter strict individual, al căror corespondent se găseşte în zona din care s-a desprins fragmentul examinat. Odată determinate caracteristicile generale şi individuale proprii obiectului, ca şi cele ale macro sau microfragmentului care se presupune că s-a desprins din el, următorul pas îl constituie examinarea comparativă. Zonele marginale ale celor două obiecte se examinează cu ajutorul unui microscop comparator sub acelaşi unghi de incidenţă şi, prin tatonări repetate, se încearcă restabilirea continuităţii liniare, care se fixează fotografic. O altă metodă o reprezintă alăturarea fragmentelor în scopul obţinerii continuităţii detaliilor diferitelor inscripţii, emblemele şi nervurile sau componentele desenului existent pe suprafaţa fragmentelor examinate. În cazul fragmentelor de dimensiuni foarte mici se examinează: forma, grosimea şi alte caracteristici microscopice, căutându-se aceleaşi caracteristici şi în locul unde trebuie să fie alăturate sau suprapuse, în scopul obţinerii continuităţii liniare în cele mai mici detalii.

Ca şi mijloace tehnice sunt utilizate lupa, microscopul, microscopul comparator, aparate de fotografiat, surse de lumină, programe software, alături de pensete, şublere, micrometre.

software, alături de pensete, şublere, micrometre. Expertiza urmelor mijloacelor de transport Urmele
software, alături de pensete, şublere, micrometre. Expertiza urmelor mijloacelor de transport Urmele

Expertiza urmelor mijloacelor de transport Urmele mijloacelor de transport pot fi create de părţile de rulare ale autovehiculelor, care prezintă caracteristici ale desenelor anvelopelor şi unele defecţiuni care permit identificarea de gen sau individuală. Ansamblurile şi

subansamblurile vehiculelor pot crea urme de lovire, frecare, compresiune, produse de barele de protecţie, faruri, capote etc. Pe baza urmelor mijloacelor de transport ridicate de la faţa locului, expertiza traseologică poate stabili:

- numărul osiilor vehiculului;

- tipul, modelul, marca;

- lungimea urmelor de frânare;

- diametrul roţilor vehiculului;

- direcţia de deplasare şi viteza cu care circulă;

- dacă toate frânele au funcţionat.

Aceste date sunt foarte importante în cazul accidentelor de circulaţie cu fugă de la locul faptei, dar şi al altor infracţiuni la comiterea cărora au fost folosite vehicule, putând duce la identificarea mijlocului de transport şi implicit a autorului faptei penale.

O deosebită importanţă o prezintă urmele lăsate de anvelope care

reproduc construcţia exterioară a acestora şi care pot fi de adâncime sau de

suprafaţă (formate prin stratificare ori destratificare). Analizând urmele create de pneurile autovehiculelor trebuie să se stabilească tipul şi modelul mijlocului de transport, folosind următoarele elemente generale:

- situarea şi numărul urmelor;

- ecartamentul (distanţa dintre roţile laterale);

- ampatamentul (distanţa dintre roţile din faţă şi cele din spate);

- lăţimea benzii de rulare;

- lungimea circumferinţei anvelopei;

- desenele anvelopelor.

Pentru identificarea propriu-zisă a autovehiculului, care a lăsat urmele pneurilor la locul faptei, se au în vedere următoarele elemente individuale:

- urmele exploziilor, tăieturilor, înţepăturilor;

- urmele de vulcanizare;

- elemente de uzură a benzii de rulare;

- diferite corpuri străine în desenul anvelopei.

Expertiza urmelor de noduri şi legături

Urmele nodurilor şi legăturilor apar în cazul strangulărilor şi

spânzurărilor, fiind studiate atent pentru a se putea stabili cu certitudine dacă este vorba de înscenare sau nu.

Cu ocazia cercetării bănuitului, acesta va fi pus să facă noduri şi legături

sau să împacheteze un obiect, obţinându-se astfel modele de comparaţie. Prin expertiza traseologică se poate eventual stabili profesia persoanei care a executat nodul sau legătura, aspect ce constituie un indiciu în formarea

cercului de suspecţi.

Expertiza urmelor materie macroscopice Urmele de vopsea apar la faţa locului sub forma unor fragmente sau pelicule de diferite culori, nuanţe şi grosimi. Uneori, aceste urme apar sub formă de dungi sau ştersături ca urmare a impactului unui obiect vopsit cu altul, şi pot fi descoperite pe îmbrăcăminte, încălţăminte, obiecte de lemn sau metal. Practica a demonstrat că urmele de vopsea apar cel mai des în cazul accidentelor de circulaţie şi în furturile prin efracţie la care se folosesc instrumente de spargere. Prin interpretarea urmelor de vopsea se pot obţine date cu privire la:

- obiectul care le-a creat (forma, înălţimea la care s-au creat, culoarea peliculei de vopsea);

- mecanismul de formare a urmei (tamponare, presare, frânare, forţare);

- adâncimea aproximativă a urmei. Prin expertiza chimică a urmei de vopsea se pot stabili:

- caracteristicile vopselei (culoare, straturi, compoziţie chimică);

- dacă peliculele de vopsea trimise spre analiză provin sau nu de la

vopseaua originală;

- dacă urma de vopsea prezintă aceleaşi caracteristici (natură, culoare,

compoziţie chimică, număr de straturi) cu modelele de vopsea prelevate pentru comparaţie. Urmele de sticlă se formează prin spargere, lovire, tăiere etc. şi rămân sub formă de cioburi sau bucăţi mai mari. Datorită mecanismului de formare, aceste

particule de sticlă pot fi descoperite la locul faptei pe hainele victimei sau făptuitorului, în interiorul autoturismului, pe instrumente etc. Prin expertiză se pot lămuri, în principiu, următoarele probleme:

- care este natura urmelor şi din ce obiecte provin (geam, parbriz etc.);

- dacă urma sau fragmentul de sticlă provin dintr-un obiect care iniţial a fost spart;

- care este compoziţia chimică a sticlei;

- care este originea spărturii sau tăieturii, mecanismul de formare a

urmelor;

- dacă urmele de sticlă prezintă identitate din punct de vedere al

compoziţiei şi proprietăţilor chimice sau fizice cu modelul de comparaţie;

- dacă fragmentul ridicat de la faţa locului a făcut corp comun cu obiectul

ridicat pentru comparaţie. Alte categorii de urme traseologice (aşchii de lemn, urme de sol, urme de produse textile, resturi de fumat, urme de hârtie, substanţe toxice şi stupefiante, noduri şi legături, resturi alimentare, nasturi etc.).

Expertize fizico-chimice aferente domeniului chimiei judiciare În literatura de specialitate nu există o clasificare propriu-zisă a expertizelor fizico-chimice care să satisfacă din toate punctele de vedere. Unul dintre criteriile

de bază care trebuie luat în considerare atunci când se doreşte să se realizeze o clasificare a expertizelor fizico-chimice este genul infracţiunii, deoarece, în majoritatea cazurilor există o legătură indisolubilă între natura substanţei care face obiectul expertizei şi infracţiunea comisă. De exemplu, în cazul unui incendiu sau al unei explozii provocate cu intenţie, infractorul se foloseşte de un anumit produs sau substanţă, cum ar fi benzină, motorină, diluant sau un material exploziv (dinamită, astralită, exploziv plastic etc.). Din acest punct de vedere, expertizele fizico-chimice sunt clasificate după cum urmează:

- expertize fizico-chimice în cauze de incendii şi explozii;

- expertize fizico-chimice în cauze de accidente rutiere;

- expertize fizico-chimice în cauze de intoxicaţii cu moartea victimei

comise intenţionate sau accidental;

- expertize fizico-chimice în cauze de omor sau tentativă de omor;

- expertize fizico-chimice în cauze de trafic sau consum de stupefiante;

- expertize fizico-chimice în cauze de trafic cu metale preţioase sau

semipreţioase;

- expertize fizico-chimice în cauze de falsuri de documente;

- expertize fizico-chimice în cauze de falsuri de produse alimentare şi

băuturi alcoolice;

- expertize fizico-chimice în cauze de falsuri de obiecte de patrimoniu;

- expertize fizico-chimice în cauze de furturi etc.

Obiectivul de bază al expertizelor fizico-chimice este determinarea naturii probelor ridicate cu ocazia investigării locului faptei şi examinarea comparativă a acestora în contextul stabilirii adevărului juridic. Enumerarea categoriilor de probe care pot fi abordate analitic în cadrul chimiei judiciare este superfluă, diversitatea acestora neputând fi redată în mod exhaustiv. În tabelul de mai jos sunt prezentate principalele categorii de probe care pot fi ridicate din câmpul infracţiunii în cauze penale dintre cele mai diverse.