1.

Fenomene electrice
1.1. Electrostatica

1.1.1. Sarcina electrică

Proprietatea corpurilor de dimensiuni finite de a interacţiona

atât prin forţe cu caracter atractiv dar şi prin forţe de respingere a
fost pusă în evidenţă experimental încă din antichitate. Această
caracteristică remarcabilă a materiei, starea de electrizare, a fost
pusă pe seama existenţei unei proprietăţi intrinseci a acesteia care a
putut fi explicată prin introducerea conceptului fizic de sarcină
electrică. Prin urmare, sarcina electrică, notată în general cu Q,
este o mărime fizică scalară, care caracterizează starea de
electrizare a corpurilor. Pentru a studia din punct de vedere teoretic
modul în care corpurile electrizate interacţionează între ele, trebuie
să trecem în revistă proprietăţile fundamentale ale sarcinii electrice:

a) Sarcina electrică este de două tipuri, deci poate fi împărţită

în două clase distincte: sarcină electrică pozitivă (+) şi
sarcină electrică negativă (-).

b) Sarcina electrică se conservă, deci pentru un sistem fizic

izolat, suma algebrică a sarcinilor electrice este constantă.

c) Sarcina electrică este cuantificată, fiind exprimabilă în

forma:

𝑄 = 𝑛𝑒 (1.1.1)
unde 𝑛 este un număr întreg, iar 𝑒 este modulul sarcinii electrice
elementare (𝑒 = 1,6 ⋅ 10−19 𝐶). Prin urmare unitatea de măsură pentru
sarcina electrică este [𝑄] = 1 𝐶 (𝐶𝑜𝑢𝑙𝑜𝑚𝑏).

d) Sarcina electrică este relativist invariantă, adică nu

depinde de mişcarea sistemului de referinţă în care aceasta
este măsurată.

În cele ce urmează, prezentăm modul în care poate fi distribuită

spaţial sarcina electrică în general.

a) Distribuţia zero dimensională, este cea mai simplă

distribuţie de sarcină, în care sarcina este concentrată
punctual. Prin urmare, în acest caz, sarcina electrică este
atribuită unor corpuri punctiforme, zero dimensionale. Dacă
avem o sarcină Q în punctul caracterizat de vectorul de
poziţie 𝑟⃗0 , densitatea de sarcină punctiformă, poate fi scrisă
conform expresiei:

𝜌(𝑟⃗0 ) = 𝑄 ⋅ 𝛿(𝑟⃗ − 𝑟⃗0 ) (1.1.2)

unde

∞, pentru 𝑥 = 0
𝛿(𝑥) = { (1.1.3)
0, pentru 𝑥 ≠ 0

este funcţia de distribuţie Dirac, care acceptă condiţia de normare:

∞
∫−∞ 𝛿(𝑥) 𝑑𝑥 = 1 (1.1.4)
 b) Distribuţia unu dimensională, sau distribuţia liniară de
sarcină (pentru care sarcina electrică este repartizată pe o
curbă). Poate fi definită aşadar densitatea de sarcină liniară,
în forma:

𝑑𝑄
𝜆= (1.1.5)
𝑑𝑙

adică sarcina caracteristică unităţii de lungime. Unitatea de măsură

𝐶
pentru densitatea liniară de sarcină este [𝜆] = .
𝑚

c) Distribuţia doi dimensională, sau distribuţia superficială

de sarcină (pentru care sarcina electrică este repartizată pe
o suprafaţă). Se defineşte densitatea superficială de sarcină:

𝑑𝑄
𝜎= (1.1.6)
𝑑𝑆

adică sarcina electrică a unităţii de suprafaţă. Unitatea de măsură

𝐶
pentru densitatea superficială de sarcină este [𝜎] = .
𝑚2

d) Distribuţia trei dimensională, sau distribuţia volumică de

sarcină (pentru care sarcina electrică este repartizată în
volum). Se defineşte densitatea volumică de sarcină:

𝑑𝑄
𝜌= (1.1.7)
𝑑𝑉
adică sarcina electrică a unităţii de volum. Unitatea de măsură
𝐶
pentru densitatea volumică de sarcină este [𝜌] = .
𝑚3

În acest capitol (1.1. Electrostatica), studiem proprietăţile

corpurilor încărcate electric, precum şi influenţa acestora asupra
mediului în care se află. Dacă nu facem altă specificaţie, admitem
că mediul în care realizăm acest studiu este vid, sau un alt mediu
care din punct de vedere al proprietăţilor electrice se comportă
similar cu vidul (de exemplu aerul).

1.1.2. Legea lui Coulomb

În acest paragraf, prezentăm forţa de interacţiune dintre două

sarcini electrice punctiforme aflate în stare de repaus (cel mai
simplu exemplu de interacţiune electrostatică). Fie un sistem format
din două sarcini electrice punctiforme 𝑄1 şi 𝑄2 , aflate în repus
(fig.1.1.1). Forţele care acţionează asupra celor două sarcini se află
pe direcţia care le uneşte şi sunt de tip acţiune-reacţiune (𝐹⃗12 = −𝐹⃗21 ).

Fig. 1.1.1 Forţa de tip Coulomb

Considerăm un sistem de referinţă uniaxial (fig.1.1.1) şi definim

versorul corespunzător axei (Or):
 𝑟⃗
𝜏⃗ = (1.1.8)
𝑟

Astfel, forţa de interacţiune dintre cele două sarcini este dată de

expresia matematică:

𝑄 𝑄 𝑟⃗
𝐹⃗21 = −𝐹⃗12 = 𝑘 1 32 (1.1.9)
𝑟

Ţinând cont de definiţia versorului caracteristic axei sistemului de

referinţă ales, putem scrie expresia forţei sub forma:

𝑄 𝑄 𝜏 ⃗⃗
𝐹⃗21 = −𝐹⃗12 = 𝑘 1 22 (1.1.10)
𝑟

Mărimea (modulul) acestei forţe poate fi deci exprimată aşadar

conform relaţiei matematice:

|𝑄1 𝑄2 |
𝐹21 = 𝐹12 = 𝑘 (1.1.11)
𝑟2

În expresiile de mai sus, constanta 𝑘 este dată de expresia:

1
𝑘= (1.1.12)
4𝜋𝜀0
unde 𝜀0 = 8,85 ⋅ 10−12 F/m fiind permitivitatea electrică a vidului.
Avem acum posibilitatea de a enunţa legea lui Coulomb: Forţa de
interacţiune dintre două sarcini electrice punctiforme aflate în vid
este direct proporţională cu mărimea celor două sarcini şi invers
proporţională cu pătratul distanţei dintre ele. Exprimarea vectorială
a legii lui Coulomb este dată de relaţia (1.1.9).

Este important să precizăm, în completare la enunţul de mai

sus, că orientarea forţelor de interacţiune este dependentă de
semnul celor două sarcini. Astfel, din expresia (1.1.9) putem
observa că:

a) dacă cele două sarcini au acelaşi semn (𝑄1 𝑄2 >0) corpurile se

resping (caz ilustrat în fig.1).

b) dacă cele două sarcini au semen contrare (𝑄1 𝑄2 <0) corpurile se

atrag.

c) cazul 𝑄1 𝑄2 =0 (cel puţin una din sarcini fiind nulă) este

neinteresant din punct de vedere fizic (forţa de interacţiune
fiind zero).

1.1.3. Câmpul electrostatic

a) Intensitatea câmpului electrostatic

Interacţiunea de tip Coulomb dintre sarcinile electrice

punctiforme studiată în paragraful precedent, este o interacţiune la
distanţă (fără un contact nemijlocit între corpuri). Un astfel de tip
de interacţiune, poate fi justificată numai prin considerarea unei
proprietăţi speciale a mediului din jurul corpurilor electrizate care
implică apariţia unui câmp fizic de forţe. Astfel, putem defini
câmpul electric, ca fiind forma de existenţă a materiei care se
manifestă prin acţiune asupra oricărui corp caracterizat de sarcină
electrică. Câmpul electric poate fi asociat existenţei stării de
electrizare a corpurilor şi prin urmare sarcina electrică poate fi
considerată sursa câmpului electric în general. Dacă într-o regiune
din spaţiu avem un câmp electric generat de sarcini electrice în
repaus, atunci spunem că acel câmp de forţe este un câmp
electrostatic. O primă mărime fizică pe care o putem defini în
scopul caracterizării câmpului electrostatic, este intensitatea
acestuia. Dacă presupunem că avem o sarcină punctiformă de
probă 𝑞 cu ajutorul căreia investigăm câmpul electric dintr-o
anumită regiune din spaţiu, atunci intensitatea câmpului
electrostatic este mărimea fizică vectorială dată de forţa care
acţionează asupra sarcinii de probă, raportată la mărimea acesteia
(forţa care acţionează asupra unităţii de sarcină de probă (fig. 1.1.2):

⃗
𝐹
𝐸⃗⃗ = (1.1.13)
𝑞

Fig. 1.1.2 Intensitatea câmpului electrostatic

Unitate de măsură pentru intensitatea câmpului electric este [𝐸] =

𝑣𝑜𝑙𝑡 𝑉
( ). Direcţia şi sensul vectorului intensitate a câmpului sunt
𝑚𝑒𝑡𝑟𝑢 𝑚
aşadar date de direcţia şi sensul forţei de interacţiune dintre câmp şi
sarcina de probă.
Linia imaginară tangentă în fiecare punct din spaţiu la vectorul
intensitate, se numeşte linie de câmp. Sensul liniei de câmp este dat
de sensul vectorului intensitate a câmpului electrostatic. Trebuie
precizat că, pentru o bună caracterizare a câmpului, sarcina de
probă trebuie să aibă o valoare cât mai mică pentru a nu influenţa
câmpul investigat. Prin urmare o definiţie matematică riguroasă,
mai ales în cazul distribuţiilor continue de sarcină, implică folosirea
calcului diferenţial:

𝛥𝐹⃗ 𝑑𝐹⃗
𝐸⃗⃗ = 𝑙𝑖𝑚 = (1.1.14)
𝛥𝑞→0 𝛥𝑞 𝑑𝑞

Aşadar, sarcina electrică este sursa care generează câmpul electric.

Considerăm acum cel mai simplu exemplu, în care sursa câmpului

este o sarcină punctiformă 𝑄. Investigând câmpul electric creat de
această sarcină, cu ajutorul unei sarcini de probă 𝑞 şi având în
vedere legea lui Coulomb, putem scrie expresia câmpului electric
creat de sarcina 𝑄, într-un punct oarecare din spaţiu, caracterizat
de vectorul de poziţie 𝑟⃗ (originea sistemului de referinţă fiind aleasă
în punctul unde se află sarcina 𝑄), în forma:

𝑘𝑄
𝐸⃗⃗ (𝑟⃗) = 3 𝑟⃗ (1.1.15)
𝑟

Se observă că sensul vectorului intensitate depinde de semnul

sarcinii electrice care generează câmpul electrostatic. Dacă sarcina
este pozitivă, atunci sensul intensităţii este acelaşi cu sensul
vectorului de poziţie, iar dacă sarcina este negativă sensul
intensităţii se opune sensului vectorului de poziţie (fig. 1.1.3). De
asemenea, modulul vectorului intensitate poate fi scris conform
expresiei:

𝑘𝑄
𝐸(𝑟⃗) = (1.1.16)
𝑟2

Fig. 1.1.3 Intensitatea câmpului creat de sarcina punctiformă

a) pozitivă şi b) negativă

Fig. 1.1.4 Variaţia mărimii intensităţii câmpului electric creat de sarcina

punctiformă în raport cu distanţa faţă de sarcină

Se observă că mărimea intensităţii câmpului electric, dată de

expresia (1.1.16), descreşte cu pătratul distanţei faţă de sarcina care
generează acest câmp, aşa cum se poate vedea şi în graficul ataşat
(fig. 1.1.4).

Am studiat în paragraful precedent câmpul electric creat de

o sarcină punctiformă. Putem generaliza aceste rezultate prin

considerarea în cele ce urmează a unui sistem format din sarcini
electrice punctiforme (𝑄1 , 𝑄2 ,...,𝑄𝑛 ). Folosind principiul superpoziţiei
putem spune că intensitatea câmpului electric creat de aceste
sarcini este dată de relaţia:

𝐹 ⃗ ∑ 𝐹 ⃗
𝐸⃗⃗ = rezultant = 𝑖 𝑖 (1.1.17)
𝑞 𝑞

unde 𝐹⃗rezultant este forţa rezultantă care acţionează asupra sarcinii de

probă 𝑞. Prin urmare, intensitatea câmpului electric poate fi scrisă
în forma:

𝑘𝑄 𝑟⃗
𝐸⃗⃗ = ∑𝑖 𝑖3 𝑖 (1.1.18)
𝑟𝑖

𝑟⃗𝑖 fiind vectorul de poziţie al punctului investigat din spaţiu faţă de

sarcina punctiformă 𝑄𝑖 .

Dacă avem acum o sarcină electrică distribuită în mod

continuu într-un domeniu D, câmpul electric creat într-un punct P
din spaţiu este dat de relaţia:

𝑟⃗𝑑𝑄
𝐸⃗⃗ (𝑟⃗) = 𝑘 ∫𝐷 3 (1.1.19)
𝑟
obţinută prin însumarea tuturor contribuţiilor date de fiecare

element infinitezimal de sarcină 𝑑𝑄 al domeniului D.

În funcţie de dimensiunea matematică a domeniului D, sarcina

infinitezimală poate fi scrisă, aşa cum am văzut, conform cu una
din expresiile:

𝑑𝑄 = 𝜆𝑑𝑙

𝑑𝑄 = 𝜎𝑑𝑆

𝑑𝑄 = 𝜌𝑑𝑉 (1.1.20)

b) Fluxul câmpului electric

O altă mărime fizică extrem de importantă care defineşte câmpul

electric este mărimea fizică scalară numită fluxul câmpului electric.
Această mărime fizică este o expresie a densităţii liniilor de câmp
electric, aducând o reprezentare cantitativă asupra câmpului într-o
anumită zonă spaţială. Pentru un câmp uniform, cu linii de câmp
paralele şi echidistante, fluxul câmpului electric printr-o suprafaţă
plană 𝑆, este dat de produsul scalar dintre vectorul intensitate a
câmpului electric şi vectorul suprafaţă orientată 𝑆⃗ (fig.1.1.5).
Vectorul 𝑆⃗ este un vector care are originea în centrul geometric al
suprafeţei, direcţia perpendiculară pe aceasta, sensul dat de regula
burghiului drept în concordanţă cu sensul convenit pe conturul
suprafeţei 𝛾, iar modulul coincide cu mărimea 𝑆 a suprafeţei. Prin
urmare, fluxul electric în acest caz este dat de relaţia:
 𝛷 = 𝐸⃗⃗ ⋅ 𝑆⃗ = 𝐸 ⋅ 𝑆 ⋅ 𝑐𝑜𝑠 𝜃 (1.1.21)

unde 𝜃 este unghiul dintre vectorii 𝐸⃗⃗ şi 𝑆⃗.

Am definit astfel fluxul câmpului electric pentru o situaţie extrem de

particulară, în care câmpul electric este uniform, iar suprafaţa pe
care de defineşte fluxul electric este una plană.

Fig. 1.1.5 Definirea fluxului câmpului electric

Desigur, aceste condiţii nu sunt îndeplinite în general, fapt pentru

care suntem nevoiţi să discretizăm suprafaţa investigată, împărţind-
o în elemente infinitezimale de suprafaţă. Pentru fiecare din aceste
elemente infinitezimale 𝑑𝑆⃗, sunt satisfăcute condiţiile fizice mai sus
menţionate, deci putem aplica definiţia abordată mai sus, astfel
încât fluxul infinitezimal prin această suprafaţă poate fi scris sub
forma:

𝑑𝛷 = 𝐸⃗⃗ ⋅ 𝑑𝑆⃗ (1.1.22)

Pentru a afla fluxul electric total, corespunzător unei suprafeţe

oarecare 𝛴, însumăm toate contribuţiile definite prin relaţia (1.1.22),
obţinând:
 𝛷 = ∫𝛴 𝐸⃗⃗ ⋅ 𝑑𝑆⃗ (1.1.23)

c) Legea lui Gauss (forma integrală)

Ne propunem să investigăm în cele ce urmează, fluxul câmpului

electric printr-o suprafaţă închisă. Cazul cel mai simplu, pe care îl
punem în prima instanţă în discuţie, este acela al fluxului câmpului
electric creat de o sarcină punctiformă. Pentru început, considerăm
ca această sarcină se află în interiorul suprafeţei închise. Fluxul
electric determinat pe suprafaţa infinitezimală 𝑑𝑆⃗, aparţinând
suprafeţei închise ∑ (vezi fig. 1.1.6), este dat de expresia:

𝑘𝑄𝑟⃗ 𝑟⃗⋅𝑑𝑆⃗
𝑑𝛷 = 𝐸⃗⃗ ⋅ 𝑑𝑆⃗ = ⋅ 𝑑𝑆⃗ = 𝑘𝑄 (1.1.24)
𝑟3 𝑟3

Definim noţiunea de unghi solid, în formă diferenţială, potrivit

expresiei:

𝑟⃗⋅𝑑𝑆⃗
𝑑𝛺 = (1.1.25)
𝑟3

Unitatea de măsură pentru unghiul solid este steradianul (sr), care

reprezintă unghiul solid, având ca referinţă centrul unei sfere , care
determină pe suprafaţa acesteia o arie egală cu pătratul razei sferei.
Unghiul solid total determinat la centru, care generează întreaga
suprafaţă a sferei este, după cum poate fi observat:
 𝑟⃗⋅𝑑𝑆⃗ ∫𝑠𝑓𝑒𝑟𝑎 𝑑𝑆 4𝜋𝑟 2
𝛺𝑡𝑜𝑡𝑎𝑙 = ∫𝑠𝑓𝑒𝑟𝑎 = = = 4𝜋 (sr) (1.1.26)
𝑟3 𝑟2 𝑟2

Prin urmare, fluxul câmpului electric este dat, în acest caz de

expresia (în formă diferenţială):

𝑑𝛷 = 𝑘𝑄𝑑𝛺 (1.1.27)

Fig. 1.1.6 Calcularea fluxului câmpului electric, determinat de

o sarcină punctiformă interioară pe o suprafaţă închisă

Aşadar, fluxul total pe suprafaţa sferei poate fi scris, succesiv, sub

forma:

𝑄
𝛷 = ∫𝛴 𝐸⃗⃗ ⋅ 𝑑𝑆⃗ = ∫𝛺 𝑘𝑄𝑑𝛺 = 𝑘𝑄 ∫𝛺 𝑑𝛺 = 𝑘𝑄 ⋅ 4𝜋 = (1.1.28)
𝑡𝑜𝑡𝑎𝑙 𝑡𝑜𝑡𝑎𝑙 𝜀0

Să studiem acum care este fluxul total al câmpului electric dacă

sarcina electrică generatoare a sa este plasată în exteriorul
suprafeţei închise (fig. 1.1.7).
 Fig. 1.1.7 Calcularea fluxului câmpului electric, determinat de
o sarcină punctiformă exterioară pe o suprafaţă închisă

În acest caz, putem împărţi suprafaţa 𝛴 în perechi, corespondente

aceluiaşi unghi solid (în mărime absolută), dar pentru care fluxurile
corespunzătoare sunt opuse ca semn. Conform definiţiei unghiului
solid, dacă ţinem seamă de orientările vectorilor implicaţi:

𝑟⃗⋅𝑑𝑆⃗ 𝑟⃗′⋅𝑑𝑆⃗′
𝑑𝛺 + 𝑑𝛺′ = + =0 (1.1.29)
𝑟3 𝑟′3

Atunci expresia fluxului se scrie succesiv:

𝑟⃗⋅𝑑𝑆⃗ 𝑟⃗′⋅𝑑𝑆⃗′
𝛷 = ∫𝛴 𝐸⃗⃗ ⋅ 𝑑𝑆⃗ = ∫𝛴(𝐸⃗⃗ ⋅ 𝑑𝑆⃗ + 𝐸⃗⃗ ′ ⋅ 𝑑𝑆⃗′ ) = 𝑘𝑄 ∫𝛺 ( + ) =0
𝑡𝑜𝑡𝑎𝑙 𝑟3 𝑟′3
(1.1.30)

Dacă avem acum un sistem de sarcini punctiforme, atunci

fluxul total al câmpului electric determinat de acestea pe o

suprafaţă închisă, poate fi exprimat, folosind principiul
superpoziţiei, conform expresiei:
 ∑ 𝑄 𝑄
𝛷 = ∫𝛴 𝐸⃗⃗ ⋅ 𝑑𝑆⃗ = 𝑛 𝑛 = 𝑖𝑛𝑡 𝑒𝑟𝑖𝑜𝑟 (1.1.31)
𝜀0 𝜀0

Relaţia de mai sus, reprezintă expresia matematică a legii lui Gauss

(în formă integrală) care afirmă că fluxul electric total pe o suprafaţă
închisă este direct proporţional cu mărimea algebrică a sarcinii
electrice cuprinsă în interiorul suprafeţei. Această relaţie, dezvăluie,
în spirit determinist, sursa existenţei fluxului electric pe o suprafaţă
închisă şi anume sarcina totală din interiorul acestei suprafeţe.