FARMACOLOGIE VETERINARĂ

FARMACIA VETERINARĂ

Toate unităţile productive indiferent cărui sector aparţin, de stat sau cooperatist, sunt dotate cu farmacie veterinară
ea este alcătuită din 2 încăperi: sala de receptură şi depozitul de medicamente.
Sala de receptură, indiferent de mărimea acesteia, trebuie să fie prevăzută: cu plăci de faianţă pe pereţi pînă la
înălţimea de 1,50 m; să aibă pardoseala din mozaic sau ciment şi sursă de lumină naturală sau artificială
corespunzătoare. Sala de receptură trebuie să fie dotată cu dulapuri metalice, pentru păstrarea ustensilelor şi aparatelor
necesare preparării diferitelor forme medicamentoase, pentru cîntărirea şi măsurarea medicamentelor, precum şi pentru
administrarea acestora pe diferite căi, la diferite specii de animale. In dotarea sălii de receptură trebuie să mai existe o
masă cu plăci de faianţă, chiuvetă, cu instalaţie pentru soluţii dezinfectante, o masă obişnuită sau un birou pe care să
stea registrul de evidenţă al medicamentelor şi registrul de consultaţii (cu evidenţa zilnică a folosirii medicamentelor la
animalele bolnave din fermă) şi un cuier pentru materialul de protecţie (salopetă, halat, cizme de cauciuc, şorţ de
cauciuc, bonete de pînză, ochelari de protecţie şi mănuşi de cauciuc).
Depozitul de medicamente, cea de a doua încăpere a farmaciei veterinare, trebuie să fie ferit de lumină, razele
solare, îngheţ. El trebuie să aibă dulapul de instrumente, dulapuri pentru păstrarea medicamentelor obişnuite, lipsite de
toxicitate, dulapuri speciale din metal cu o uşă ce se închide cu cheia, „Separanda", unde se păstrează medicamentele
active, caustice, volatile, puternic mirositoare, inflamabile, puţin toxice. Substanţele foarte toxice şi substanţele
stupefiante se păstrează la „Venena, in dulapuri de metal, cu două uşi, cu chei diferite pentru fiecare uşă.

APARATE, STICLĂRIE DE LABORATOR Şl MATERIALE UTILIZATE LA

LUCRĂRILE DE FARMACOLOGIE VETERINARA

Aparate folosite
Frigider, necesar păstrării preparatelor biologice, seruri şi vaccinuri;
Termostat, folosit uneori pentru sterilizarea unor soluţii, uscarea unor medicamente higroscopice.
 Baie de apă cu nivel constant, necesară preparării unor forme medicamentoase, influzii, decocţii;
 Aparat de distilat apă;
 Sterilizator pentru instrumente;
 Balanţă de cîntărit (de diferite tipuri) prevăzută cu cutii de greutăţi. Balanţa folosită trebuie să fie stabilă,
exactă şi sensibilă la greutăţi foarte mici.
Sticlărie de laborator
 Pahare Erlenmayer de diferite capacităţi;
 Pahare Berzelius de diferite capacităţi;
 Pîlnii de sticlă;
 Capsule de cîntărit;
 Biurete;
 Baloane cotate;
 Vase gradate, de diferite tipuri;
 Cilindrii gradaţi;
 Pipete de diferite mărimi, simple şi automate;
 Plăci de sticlă sau plăci de faianţă;
 Sticle şi borcane cu dop rodat.

Materiale utilizate pentru prepararea formelor medicamentoase

 Spatulă, simplă sau dublă, din metal, material plastic, porţelan sau din lemn;
 Lingură farmaceutică, simplă sau dublă, din metal, material plastic, din sticlă sau porţelan;
 Sită farmaceutică, simplă sau acoperită, de diferite dimensiuni;

 Mojarul cu pistil, din porţelan sau din sticlă;

 Ambalaje şi etichete

Ambalajele sînt necesare pentru conservarea şi transportarea diferitelor forme medicamentoase:

 pungi de hîrtie simplă sau cerată, de material plastic;

 cutii de carton;

 sticle şi borcane cu dop rodat din sticlă incoloră sau colorată;

 cutii din material plastic sau din metal inoxidabil;

 capsule de sticlă;

 fiole din sticlă, incoloră sau colorată;

Ambalajele diferitelor medicamente trebuie să aibă o etichetă pe care, alături de numele medicamentului, se
trece şi modul de administrare. Pe etichetă este trecută seria şi termenul de valabilitate. In cazul cînd de pe
ambalaj lipseşte eticheta, medicamentele nu vor fi folosite în scop terapeutic.

CÎNTĂRIREA SI MĂSURAREA VOLUMETRICĂ A MEDICAMENTELOR

Prin cintărire se determină greutatea unei substanţe de consistenţă solidă, semisolidă sau lichidă, iar prin măsurare se
determină volumul unei substanţe lichide sau semisolide.
Cîntărirea şi măsurarea medicamentelor se face folosind ca unităţi gramul, cu multiplii şi submultiplii săi, cm. cu
multiplii sau submultiplii lui.

Cîntărirea medicamentelor în farmacia veterinară se face folosind diferite tipuri de balanţe: balanţe de mînă, balanţă
farmaceutică, balanţă semianalitică şi balanţa analitică.

Balanţa de mînă este compusă din două braţe dintre care unul gradat în cg. "sau dg, pe care se plimbă un cursor care
indică unitatea gradaţiei. Citirea se face înaintea cursorului. De fiecare braţ este suspendat un platou de celuloid. Pe
platoul de sub braţul negradat se aşază medicamentul ce trebuie cîntărit, pe celălalt platou greutăţile, în cazul cînd
substanţa medicamentoasă este mai grea şi depăşeşte posibilitatea de cîntărire numai prin intermediul cursorului.
Înainte de cîntărire balanţa se aduce la „0" prin stabilirea echilibrului.
Balanţa farmaceutică (obişnuită) este compusă dintr-un suport metalic cilindric, fixat solid la extremitatea sa inferioară
pe o masă de lemn, care stă pe masa de laborator, pe patru şuruburi. De suport este fixat,înaintea sa, un fir cu plumb. La
capătul superior al suportului se află pîrghia balanţei, care este ridicată în sus sau în jos cu ajutorul unei mici manivele
aflate la marginea mesei balanţei, în faţa suportului.Capetele pîrghiei sînt prelungite în fiecare parte cu cîte o baghetă
cu ghivent, pe care se mişcă un şurub rotund. Tot pe pîrghie, în faţa suportului, este fixat un ac lung indicator, al cărui
vîrf, atunci cînd pîrghia balanţei oscilează, se mişcă în faţa unui cadran cu gradaţii în dreapta şi în stanga, punctul „0"
fiind la mijloc. De extremităţile pîrghiei atîrnă talerele balanţei.
Balanţa analitică. Există mai multe tipuri de balanţe analitice. Aceasta este construită ca şi balanţa farmaceutică, dar
are o sensibilitate mult mai mare, de o zecime sau o sutime de miligrame. Ea este introdusă într-o cutie
dreptunghiulară, prevăzută cu geamuri de sticlă, fixate într-un cadru de lemn.Pereţii laterali ai cutiei se pot deschide,
fiind fixaţi cu ajutorul unor cîrlige.
Balanţa folosită trebuie să îndeplinească mai multe calităţi:
să fie stabilă (cînd pe un platan se aşază o greutate mică să se încline şi să revină la
poziţia de echilibru după ridicarea greutăţii);
fidelă (cînd, indifferent de locul ce îl ocupă corpul de cîntărit pe un taler, la greutăţi corespunzătoare pe
celalalt taler, echilibrul sa se menţină);
dreaptă sau exactă (cînd balanţa se menţine în echilibru la aşezarea pe cele două talere a unor greutăţi egale);
sensibilă (cînd balanţa iese din echilibru la aşezarea pe platan a unei greutăţi foarte mici, revenind la starea de
echilibru după ridicarea acesteia).
Precizia de cîntărire a unei balanţe este direct proporţională cu sensibilitatea ei.
Reguli ce trebuie respectate în manopera de cîntărire a medicamentelor.
Înainte de a începe cîntărirea este necesar să se verifice balanţa, poziţia ei de echilibru, se vor şterge platanele,
operaţiune ce se va repeta şi după cîntărire.
Manevrarea greutăţilor din cutie şi de pe platan înapoi se va face numai cu penseta, pentru a nu le murdări cu mina.
Cîntărirea substanţelor medicamentoase se va face numai însoţite de ambalaje, stabilindu-se tara acestora.
Măsurarea volumetrică a lichidelor se face cu ajutorul unor recipiente cum sînt:
cilindrii gradaţi,
pipete gradate,
  biurete,
 baloane cotate,
pahare conice gradate,
sticle gradate.

Dacă este necesar să se măsoare cantităţi mai mici de 1 ml se foloseşte picurătorul normal sau oficial, care are
diametrul exterior de 3 mm şi cel interior de 0,6 mm. Măsurarea se face prin scurgerea liberă a lichidului :

1 ml conţine 0,02 g
0,02 g X 5 ml = 0,10 g substanţă activă existentă în fiola.

MASURAREA SI CANTARIREA APROXIMATIVA A MEDICAMENTELOR

Uneori, medicamentele mai puţin active şi lipsite de toxicitate se pot măsura şi cîntări cu aproximaţie,
folosind diferite măsurători.

Substanţele medicamentoase lichide se pot măsura cu linguriţa, lingura şi paharul.

• 1 linguriţă = aproximativ 5 ml;
• 1 lingură = aproximativ 15—20 ml;
• 1 pahar de vin = aproximativ 100 ml;
• 1 pahar de apă = aproximativ 200 ml.

Substanţele medicamentoase, sub formă de pulbere, se pot măsura:

• 1 linguriţă rasă = aproximativ 3,5—4 g;
• 1 vîrf de cuţit = aproximativ 1—2 g

CALCULE FOLOSITE ÎN FARMACOLOGIE

Cunoaşterea calculelor farmaceutice este obligatorie pentru practicianul veterinar, deoarece ele sînt necesare în
prepararea şi administrarea formelor medicamentoase.

Unitatea de măsură pentru medicamente,atunci cînd ele se cîntăresc, este gramul, cu multiplii şi submultiplii lui.

1,0 = 1 gram;

0,1 = 1 decigram (dg) = 10 centigrame (cg) = 100 miligrame (mg)

0,01 = 1 centigram (cg) = 10 miligrame (mg)

0,001 = 1 miligram (mg)

0,000001 = 1 microgram (mcg) a mia parte dintr-un miligram.

In cazul medicamentelor sub formă de soluţii, concentraţiile se exprimă întotdeauna în procente o/o sau la % 0, apoi
se calculează dacă este nevoie la fiole şi concentraţia pe ml. In cazul soluţiilor în concentraţie o/o , concentraţia pe ml
se exprimă în centigrame. In cazul soluţiilor în concentraţie la mie, concentraţia pe ml se exprimă în mg.
Exemple:
—sol. 1%: 100 ml conţin 1 g substanţă; 1 ml conţine 0,01 g = l cg substanţă;
—sol. 5%: 100 ml conţine 5 g substanţă; 1 ml conţine 0,05 g; = 5 cg substanţă;
—sol. 10%: 100 ml conţin 10 g substanţă; 1 ml conţine 0,1 g = 10 cg = 1 dg substanţă;
—sol. 2% 0: 1000 ml conţin 2 g substanţă; 1 ml conţine 0,002 g = 2 mg substanţă;
—sol. 20% 0: 1000 ml conţin 20 g substanţă; 1 ml conţine 0,020 g=20mg = 2 cg substanţă.

.Exemplu: 1 fiolă de 5 ml sol. 2%

 APROVIZIONAREA, PÂSTRAREA Şl EVIDENŢA MEDICAMENTELOR

Aprovizionarea cu medicamente şi produse biologice a unităţilor de creştere a animalelor şi a circumscripţiilor sanitare-

veterinare se face după un plan bine stabilit, ţinînd cont de planul tehnic al acţiunilor sanitare-veterinare şi de
medicamentele existente în farmacia veterinară,
Planul tehnic de aprovizionare se întocmeşte cu un an înainte, iar notele de comandă se înaintează la începutul fiecărei
luni. Pentru a evita formarea stocurilor supranormative de medicamente şi avînd în vedere că multe din substanţele
medicamentoase au o durată de conservare limitată se vor face comenzi foarte judicios întocmite. După achiziţionarea
medicamentelor şi a produselor biologice se va face înregistrarea lor cantitativă şi valorică în registrele de magazie şi se
vor înregistra toate consumurile, întocmindu-se lunar acte contabile pentru justificarea lor, iar anual se va face
verificarea financiar-contabilă a gestiunii.
Medicamentele pot suferi degradări sub acţiunea aerului, luminii, umezelii, temperaturii ridicate sau scăzute. Oxigenul
atmosferic oxidează lent acizii graşi din grăsimile animale şi vegetale, favorizînd, de asemenea, oxidarea fenolului, a
uleiurilor eterice. Ţinînd cont de acest lucru, substanţele acestea se vor păstra în recipiente bine închise, în aşa fel ca
aerul să nu poată pătrunde. Bioxidul de carbon care se găseşte în aerul atmosferic acţionează asupra hidroxizilor şi
bicarbonaţilor carbonatîndu-i (exemplu; hidroxidul de sodiu şi de calciu). Radiaţiile luminoase degradează
medicamentele fotosensibile, cum ar fi azotatul de argint, eterul, tetraclorura de carbon, iodoformul, antibioticele,
sulfamidele, vitaminele.
Conservarea acestor substanţe se face la loc ferit de lumină, în recipiente brune şi în dulapuri cu uşi de lemn.
Umiditatea crescută produce hidratarea medicamentelor higroscopice, a săruriIor alcaline, clorura de calciu, clorura de
sodiu, clorura ferică, umezindu-le, uneori putîndu-se lichefia. Umiditatea crescută poate duce şi la mucegăirea
drogurilor şi a extractelor vegetale. Pentru a se împiedica apariţia degradării sub influenţa umidităţii, conservarea se
face pe cît posibil în ambalaje etanşe şi în locuri uscate şi bine ventilate.
Uscăciunea excesivă produce evaporarea solvenţilor volatili, a uleiurilor eterice din drogurile vegetale, pierderea apei
de cristalizare, acestea ducînd la pierderea principiilor activi din droguri sau la o concentrare de substanţă activă.
Temperatura ridicată duce la volatilizarea medicamentelor sau la înmuierea unguentelor, pastelor, ovulelor, bujiurilor,
supozitoarelor şi separarea substanţelor în funcţie de greutatea specifică.
Temperatura scăzută poate duce la spargerea fiolelor sau altor recipiente de sticlă, cînd soluţia îngheaţă, sau se produce
recristalizarea substanţelor active din soluţia suprasaturată.
Unele substanţe volatile sînt inflamabile — eterul, alcoolul, uleiul de terebentină, de aceea se păstrează în recipiente
închise, la întuneric şi răcoare, eventual acoperite cu patura.
Agenţii biologici, microbii şi ciupercile, degradează în special extractele vegetale moi sau lichide, drogurile, soluţiile
dulci şi mucilaginoase.
Insectele şi rozătoarele atacă îndeosebi drogurile vegetale.
Uneori materialul din care este făcut ambalajul poate influenţa negativ asupra medicamentului. Astfel, se pot dizolva
pereţii din material plastic a unor recipiente în care se păstrează uleiuri, gudroane; Substanţelecu pH alcalin pot să
degradeze sticla fiolelor.
Durata maximă de conservare a medicamentelor este în funcţie de stabilitatea lor chimică şi de regulile de conservare
specifice grupului de medicamente din care fac parte.
Produsele tipizate, specialităţile farmaceutice, au imprimate pe ambalaj şi pe etichetă vechimea produselor. Primele
două cifre reprezintă luna fabricaţiei, următoarele două anul fabricaţiei, apoi seria şarjei şi uneori şi alte cifre
reprezentînd notaţii de ordine.

Exemplu: 06862153, arată că preparatul tipizat s-a fabricat în luna iunie anul 1986.

Unele preparate au notat pe ambalaj termenul limită de valabilitate, în această grupă de medicamente intră antibioticele,
preparatele hormonale, serurile hiperimune.
Limitele de conservare variază foarte mult de la o grupă la alta de medicamente, putînd fi cuprinse între 1—6 luni, pînă
la 5—6 ani, uneori pînă la 20 de ani sau chiar nelimitat.
Folosirea medicamentelor degradate duce pe de o parte la întîrzierea vindecării animalelor bolnave, prin ineficacitatea
preparatului administrat, iar pe de altă parte animalele, deja slăbite de boală, sînt expuse la riscurile unei intoxicaţii
mortale.
Este necesar să se facă distincţie între un medicament utilizabil şi eficace şi unul degradat, pentru a evita folosirea lui.
Se urmăresc caracterele organoleptice ale medicamentelor, sesizînd modificările de culoare, transparenţă, consistenţă,
miros specific, uneori chiar şi gust (numai pentru substanţele lipsite de toxicitate).
Soluţiile injectabile, de vitamina C, care au devenit galbene nu se mai folosesc (cele utilizabile sînt incolore). Soluţia
de sulfatiazol , de la culoarea galben pai, devine galben-portocaliu, devenind improprie pentru folosire. în general este
interzisă folosirea soluţiilor din fiole care au aspect tulbure, floconos (s-a produs infectarea lor). Grăsimile animale şi
vegetale care intră în compoziţia unor preparate medicamentoase pot să rancezească, căpătînd un miros caracteristic, şi
nu se mai folosesc pentru că devin iritante pentru ţesuturi animale.

PREPARAREA FORMELOR MEDICAMENTOASE

Prin formă medicamentoasă sau farmaceutică se înţelege forma sub care medicamentele se pot utiliza mai bine,
asigurîndu-se în acelaşi timp acţiunea farmacodinamică optimă.

FORMELE MEDICAMENTOASE SOLIDE

Pulberile sînt forme medicamentoase solide obţinute prin zdrobirea, măcinarea, triturarea medicamentelor cu ajutorul
mojarelor, rîşniţelor, morilor.

Comprimatele sau tabletele sînt preparate farmaceutice ce se obţin în industria farmaceutică prin comprimarea sau
presarea pulberilor medicamentoase cu sau fără adaos de substanţă ajutătoare. Ele au formă de cilindrii plaţi sau
discuri; trebuie să aibă forma regulată, marginile întregi, aspect uniform pe suprafaţă şi pe secţiune. Comprimatele care
conţin substanţe toxice conţin coloranţi.
Tabletele sau comprimatele se folosesc pentru uz intern şi extern.
Pentru uz intern, în medicina veterinară se administrează ca atare la păsări, la celelalte specii mai rar; ele se pot
încorpora în pilule, boluri sau se dizolvă în soluţii ce se pot administra pe cale orală sau pe cale rectală.
Pentru uz extern comprimatele se dizolvă în soluţii, se pot încorpora în unguente, paste, bineînţeles după ce în prealabil
au fost triturate sub formă de pulbere fină.

Drajeurile sînt preparate farmaceutice obţinute prin acoperirea comprimatelor cu unul sau mai multe straturi, formînd
un înveliş care poate conţine diferite substanţe inerte în unele cazuri chiar şi substanţe active. Acest înveliş are rolul de
a proteja medicamentele împotriva agenţilor atmosferici şi a sucului gastric, de a dirija acţiunea lor în intestin şi pentru
a masca gustul neplăcut.
Drajeurile trebuie să aibă suprafaţa netedă, lucioasă, aspect uniform, fără fisuri. Pot fi albe sau colorate. Se
administrează ca atare, pe cale orală, în special la tineret şi la animalele mici.

Pilulele sînt forme medicamentoase solide, de formă sferică, care se obţin din una sau mai multe substanţe active cu
diverşi excipienţi. Greutatea lor este cuprinsă între 0,2—0,3 g şi 2—6 g, în funcţie de specia pentru care se prepară. Ele
sînt destinate pentru mamiferele de talie mică şi pentru păsări, fiind contraindicate la porci.

Bolurile sînt preparate medicamentoase asemănătoare pilulelor, avind o greutate mai mare, între 6—50 g; sînt de formă
globuloasă, ovală sau eliptică, de consistenţă ceva mai mică ca a pilulelor, pentru a putea fi mai uşor înghiţite.
Cantitatea de substanţă activă poate fi variabilă, între 0,5—40 g; excipienţii pot fi aceiaşi ca şi la pilule, modul lor de
preparare fiind asemănător.

Supozitoarele sînt preparate farmaceutice solide, obţinute din una sau mai multe substanţe active incorporate într-un
excipient care trebuie să aibă proprietatea de a se topi la temperatura corpului animal şi a pune în libertate substanţele
active. Ca vehicul se utilizează untul de cacao, glicerogelatele (amestec de glicerină şi gelatină). Supozitorul poate avea
formă conică sau cilindrică, terminată cu un con sau cu o calotă ovoidală. Ele se introduc în rect putînd avea acţiune
locală, asupra mucoasei, sau acţiune generală absorbindu-se în sînge.

Globulele (ovulele) vaginale au o compoziţie asemănănoare cu a supozitoarelor avînd formă ovală sau globuloasă.

Bujiurile sînt asemănătoare cu supozitoarele, au forma cilindrică, sînt lungi şi ascuţite la un capăt, cu diametrul mai mic
decît al supozitoarelor şi globulelor. Ele se pot folosi pe cale uretrală, vaginală, pot fi introduse în colul uterin iar uneori
pe cale galactoforă, în fistule.
Supozitoarele, globulele vaginale şi bujiurile se pot fabrica în industria farmaceutică sau se pot prepara la nevoie.
Substanţele active se amestecă, în mojar, cu excipientul (dacă este untul de cacao trebuie ras). apoi se adaugă cîteva
picături de ulei de ricin sau foarte puţină lanolină, pentru a obţine o masă plastică şi elastică, uşor de modelat. Această
masă se pune pe o bucată de hîrtie, pe care s-a presărat licopodiu, se dă o formă de cilindru care se divide în numărul de
supozitoare dorite, apoi fiecărui supozitor i se dă, cu mîna, forma caracteristică.
Aceste forme medicamentoase se pot prepara şi prin turnarea masei topite sau prin presare, în forme metalice speciale.
Ele prezintă avantajul că pot încorpora substanţe cu gust şi miros neplăcut şi înlătură inactivarea parţială a unor
medicamente ce se administrează pe cale orală.

Capsulele gelatinoase au formă sferică, ovoidă, sau chiar cilindrică, sînt formate din gelatină, glicerină şi apă, uneori
cu adaos de gumă arabică, cand sant mai elastice. Sunt de diverse mărimi, iar în interiorul lor se introduce substanţa
activă ce se administrează oral, dar sunt iritante, volatile, vascoase, cu gust sau miros neplăcut (tetraclorură de carbon,
ulei de terebentină, extract de ferigă, unele antibiotice).Capsulele gelatinoase trebuie să aibă forma regulată, să fie
întregi, să aibă rezistenţă la manipulare, să se facă uşor dezagregarea în mediul apos. Se administrează cît mai la baza
limbii şi trebuie înghiţite fără a fi strivite. Sunt contraindicate la porci, la fel ca şi pilulele. Capsulele gelatinoase se
conservă la rece şi la loc uscat.

Creioanele medicamentoase sunt forme medicamentoase solide folosite pentru aplicări locale, pe piele, în scopul
cauterizării unor tumori mici (creioane cu nitrat de argint), pentru ecornare (creioane cu hidroxid de sodiu) sau cu efect
astringent, pentru a produce hemostază (creioane cu alaun de potasiu) în hemoragii mici, superficiale. Creioanele
medicamentoase pot fi protejate de un strat de ceară (mai ales cele caustice) şi sant ambalate în tuburi de material
plastic, fiind păstrate la loc uscat.

FORME MEDICAMENTOASE MOI

Magiunuri. Sunt forme medicamentoase de consistenţă moale formate din substanţe înglobate în diferite vehicule
lichide, semilichide. în compoziţia lor intră substanţe medicamentoase fără gust sau miros neplăcut, neiritante, lipsite
de toxicitate şi care nu oxidează. Ca vehicule se folosesc pulberi vegetale, făină de grîu, de secară, de in, sirop simplu,
melasă, magiunul, extracte vegetale, glicerina.
Electuariile se prepară de cate ori este nevoie şi se păstrează la rece, cel mult 1—2 zile.

Unguentele (pomezile, alifiile). Sunt forme medicamentoase de consistenţă moale care se utilizează extern, pe piele sau
pe mucoase. Se prepară prin incorporarea unor substanţe medicamentoase în diferite substanţe grase (vaselină, lanolină,
grăsimi vegetale, glicerină sau amestecuri din ele). Unguentele se prepară în farmacie sau în fabricile de medicamente
şi se introduc în tuburi, păstrîndu-se mai bine. La nevoie se pot prepara unguente folosind un mojar, substanţele
insolubile se triturează cat mai fin în mojar, apoi se adaugă o mică cantitate de ulei vegetal sau animal omogenizand
bine şi apoi excipientul în cantitatea necesară, pentru a avea unguentul cu concentraţia dorită. Substanţele solubile se
dizolvă într-o cantitate minimă de apă şi apoi se amestecă cu excipientul gras, care se adaugă treptat. Extractele moi sau
uscate se triturează mai întai cu o cantitate egală de amestec format din: 1 parte alcool, 3 părţi glicerină şi 6 părţi apă.
După triturare se incorporează în vehicol. Atunci cand vehicolul se obţine dintr-un amestec de mai multe substanţe
grase, acestea se topesc pe baia de apă, în ordineadescrescatoare a punctului lor de topire, amestecîndu-se pană la
răcire. Unguentele trebuie să îndeplinească anumite condiţii:
să-şi păstreze consistenţa;
să nu prezinte conglomerate (se examinează cu lupa după ce s-a întins un strat subţire pe o lamă de
microscop);
să nu prezinte miros ranced.
Se conservă la rece. Administrarea unguentelor se face numai extern, aplicandu-le pe piele sau mucoase.
Unguentele cu antibiotice se prepară în mod asemănător cu celelalte unguente dar se lucrează în mod aseptic,
sterilizand în prealabil atat ustensilele de laborator cat şi excipientul, substanţa grasă. Apa folosită pentru dizolvarea
antibioticelor trebuie să fie sterilă, cu pH 6,5, la care se adaugă nipagin (conservant). Nu se va folosi instrumentar
metalic iar unguentul se va păstra în borcane de sticlă sau de material plastic, la răcoare, ferit de umiditate şi maxim 6
luni.

Pastele sînt forme medicamentoase de consistenţă moale, ca şi unguentele, numai că substanţa activă este în
concentraţie mai mare de 25%. Pastele sînt mai dense, se topesc mai greu şi au acţiune de lungă durată. Ele se prepară
în acelaşi mod ca şi unguentele şi sînt destinate uzului extern, sub formă de aplicaţii pe piele (sub formă de pastă se
aplică substanţele caustice, revulsive, antiflogistice, antiparazitare).
Soluţiile extractive apoase se pot folosi atît pe cale internă cît şi pe cale externă. Avînd un bogat conţinut în principii
activi se folosesc ca atare sau li se mai pot adăuga substanţe medicamentoase, pentru a potenţa un anumit efect
terapeutic sau pentru a asocia un efect nou la cel datorat drogului vegetal.
Fiind produse naturale, efectele secundare, nocive, după administrarea acestor categorii de soluţii medicamentoase, sînt
foarte reduse, aproape neglijabile în comparaţie cu medicamentele obţinute pe cale de sinteză.
Maceraţiile sînt forme medicamentoase lichide, obţinute prin extragerea principiilor activi din droguri cu ajutorul apei
sau a amestecurilor hidroalcoolice, la rece, timp de 1/2—4 ore (cînd se foloseşte uneori apa)
sau timp de 2-—10 zile (cînd se folosesc amestecuri hidroalcoolice). Pentru prepararea maceraţiilor drogurile se
mărunţesc, apoi se adaugă cantitatea de apă necesară sau amestecul hidroalcoolic. Cît durează maceraţia se agită din
cînd în cînd vasul. Se lasă apoi lichidul să se decanteze, se filtrează prin vată, după care se spală reziduul cu apă, pentru
a completa soluţia la volumul prescris. Maceraţiile se folosesc ca şi celelalte extracţii apoase, pentru uz intern şi extern.
Emulsiile sînt forme farmaceutice care se obţin din amestecarea a două soluţii nemiscibile între ele, din care una este
dispersată în cealaltă. Au aspect lăptos, se prepară la nevoie, se folosesc intern pentru a masca gustul neplăcut al unor
substanţe sau pentru ,a atenua efectul iritant asupra mucoasei gastrointestinale, sau extern (emulsie de lindavet 5‰, băi
în scabie la oi).
Emulsiile naturale se obţin din seminţe de oleaginoase, seminţe de dovleac, de cînepă, de migdale. Pentru prepararea
lor se triturează seminţele în mojar şi se adaugă treptat apa.
Se pot prepara emulsii de ulei în apă, amestecîndu-se, în mojar, uleiul cu gumă arabică şi puţină apă, după care se
adaugă treptat toată cantitatea de apă necesară (10 părţi ulei de floarea-soarelui, 5 părţi gumă arabică şi 100 părţi apă).
Mucilagiile sînt preparate farmaceutice de consistenţă lichidă cu o vîscozitate mai mult sau mai puţin pronunţată. Se
pot prepara din droguri vegetale bogate în substanţe mucilaginoase (seminţe de in, boabe de orez) prin metoda
macerării, infuzării sau decocţiei, fie din gumă arabică, amidon.
Mucilagiul de gumă arabică se prepară în concentraţie de 30%, are aspect opalescent, de consistenţă lichidă, vîscoasă,
fără miros şi se păstrează la rece.Mucilagiul de amidon are concentraţia de 1%. Amidonul se amestecă cu o cantitate
mică de apă, după care se adaugă treptat restul de apă menţinînd vasul pe baia de apă în fierbere pînă la dizolvarea
completă, amestecand în permanenţă. Se completează cu apă, obţinîndu-se un produs cu o vîscozitate omogenă, cu
aspect translucid, fără miros, cu gust agreabil.
Se păstrează la rece, folosindu-se pentru uz intern, pentru efectul descongestiv, antiinflamator şi pentru înglobarea
unor medicamente iritante.
Preparatele galenice sînt preparate farmaceutice care se obţin din droguri vegetale, prin diferite procedee, urmărindu-
se extragerea principiilor activi, stabilizarea şi dozarea lor. La prepararea acestora se folosesc diferiţi solvenţi, ca atare
sau în amestec, apa distilată, alcool, eter, cloroform, uleiuri vegetale, urmărindu-se un anumit procedeu, variabil în
funcţie de preparat.
Preparatele galenice sînt prevăzute în „Farmacopeea Română" deci sînt preparate oficiale. Ele.se folosesc ca atare sau
în asociaţie cu alte medicamente. Preparatele galenice folosite în medicina veterinară sînt: fineturile, alcoolurile,
extractele (fluide, moi sau uscate), apele aromatice, licorile, siropurile, săpunurile, spirturile.

ADMINISTRAREA MEDICAMENTELOR LA ANIMALE

Efectul medicamentelor la animalelor bolnave este in funcţie de o serie de factori, cei mai importanţi fiind: evoluţia
bolii animalului, doza, concentraţia, forma medicamentoasă precum şi calea de administrare a medicamentului. în afară
de aceşti factori, în măsură mai mică influenţează sexul, vîrsta, starea fiziologică a animalului şi particularităţile
individuale.
Pentru a obţine un efect terapeutic este necesar să alegem calea optimă de administrare, indicată într-un tratament. In
afară de alegerea unei anume căi de administrare, într-un tratament este necsear să se ţină cont şi de timpul optim de
administrare.
Astfel, dimineaţa înainte de tain se recomandă să se dea antibioticele, purgativele, medicamentele cu acţiune locală
asupra mucoasei gastrointestinale inflamate sau lezionate.
In timpul dimineţii se pot administra excitante ale sistemului nervos central, roburante, tonice cardiace, antiseptice
intestinale, antispastice.
Inainte de tain se dau medicamentele care să stimuleze pofta de mîncare. In timpul administrării tainului se pot da
vitamine, clorură de calciu, acidifiante gastrice. După administrarea tainului se recomandă soluţiile alcaline,
adsorbante, antiseptice intestinale (în funcţie de afecţiune).
Seara se administrează sedative, hipnotice, antihistaminice de sinteză.
Aplicarea medicamentelor, pe diferite căi, se face după o prealabilă abordare şi contenţie a animalelor, pentru a evita
accidentarea muncitorului veterinar, ştiut fiind că, în general, animalele se opun aplicării medicamentelor, prin diferite
reacţii de apărare.
Abordarea şi contenţia se face diferenţiat, de la o specie la alta şi in funcţie de tratamentul terapeutic care se aplică.
Medicamentele se pot introduce în organism prin două căi principale:
1) Calea internă •— enterală — medicamentele sînt administrate pe cale bucală, orală sau „per os" şi pe cale rectală
sau „per rectum".
2) Calea externă sau parenterală care cuprinde aplicarea medicamentului pe tegument, pe mucoasele accesibile, sub
formă de injecţii şi pe cale traheală. Medicamentele se pot aplica şi pe piele sau mucoasele accesibile, mai ales pentru
efectul lor local. Rapiditatea şi intensitatea efectului depind de promptitudinea absorbţiei şi difuzării care sînt strîns
legate de calea de administrare a medicamentului.
Calea internă-enterală, prin forma ei de administrare, bucală sau orală, este avantajoasă întrucît nu necesită personal de
înaltă calificare. De asemenea, se pot folosi medicamentele ca atare, fără un grad de prelucrare avansat, pentru a fi
administrate.
Sînt şi unele dezavantaje; absorbţia întîrziată a medicamentului, degradarea medicamentului de către conţinutul
gastrointestinal, transformările pe care le suferă medicamentul la nivelul ficatului iar în tratamentele de lungă durată
iritarea mucoasei stomacale, modificarea pH-ului conţinutului gastrointestinal, distrugerea florei intestinale, necesară
digestiei.
La administrarea medicamentelor per os, trebuie să se ţină cont de o serie de factori care influenţează absorbţia la
nivelul tubului digestiv: starea fiziologică a mucoasei gastrointestinale, pH-ul mediului gastrointestinal, starea de
plenitudine a tubului digestiv, forma medicamentoasă administrată (soluţii, boluri, pilule).
Calea orală se preferă atunci cînd se urmăreşte o acţiune generală asupra organismului animal sau cînd se urmăreşte un
efect local la nivelul tubului digestiv.
Alimentele medicamentoase sînt obţinute prin amestecarea substanţelor medicamentoase, care nu au gust şi miros
neplăcut şi nu sînt iritante, cu hrana preferată a animalului bolnav. Ţinîndu-se cont de preferinţele
alimentare ale animalelor, alimentele medicamentoase se sărează sau se îndulcesc, cunoscut fiind faptul că
rumegătoarele mari şi mici preferă gustul sărat, iar porcii, caii, cîinii gustul dulce.
Culoarea nu influenţează cu nimic apetitul animalelor, ele consumînd fără nici o reţinere furajele medicamentoase,
divers colorate. La aceste alimente este necesară o amestecare cît mai uniformă a medicamentului, puţind să se facă
aderarea particulelor de pulbere medicamentoasă la hrană prin umectarea acesteia (medicamente sub formă de pulberi).
Alimentele medicamentoase se dau dimineaţa, pe nemîncate, cînd animalele sînt flămînde, pentru a fi consumate în
întregime.
Pentru a prepara un aliment medicamentos ce trebuie administrat unui grup de animale, se calculează întîi cantitatea de
medicamente necesare pentru un animal, la o administrare, apoi se înmulţeşte cu numărul de animale, ajungîndu-se la
doza totală (pentru toate animalele). Se calculează cantitatea de furaj combinat (sau concentrat) necesar furajării
animalului pe o zi, apoi pe un tain şi în final cît reprezintă 1/2 din această cantitate, se înmulţeşte cu numărul de
animale şi se află cantitatea de furaje ce o vom administra împreună cu medicamentul, care trebuie sa fie sub formă de
pulbere. Se ia o cantitate de 5% din acest furaj, peste el se presară pulberea medicamentoasă, omogenizînd foarte bine
(urmărind să nu se facă cocoloaşe). După ce am terminat omogenizarea, peste furajul rămas se adaugă furajul
amestecat cu medicamentul şi se omogenizează foarte bine (se poate face prin lopătare sau în amestecătoare mecanice).
Furajul medicamentos se va pune în hrănitorile goale şi curăţite, avînd în vedere asigurarea frontului de furaje pentru
toate animalele (dacă nu e corespunzător se poate împărţi lotul în două, la fel şi furajul medicamentos).

Băuturile medicamentoase se prepară cu substanţe medicamentoase care nu au gust şi miros neplăcut, nu sînt iritante şi
sînt solubile în apă sau în lapte. Se recomandă dieta hidrică 12—24 ore pentru ca animalele să consume băuturile
medicamentoase care înlocuiesc apa de băut şi se administrează dimineaţa. Ele asigură o absorbţie mai rapidă a
medicamentelor în comparaţie cu alimentele medicamentoase. Băuturile medicamentoase se pot administra în
adăpătorile animalelor sau se pot da forţat. Administrarea forţată se face atunci cînd gustul şi mirosul medicamentului
dizolvat în apă este neplăcut. Aceasta se realizează prin breuvaj sau cu sondă (bucoesofagiană pentru rumegătoare,
nasoesofagiană pentru cal).

Administrarea medicamentelor prin breuvaj se face cu ajutorul unei sticle cu pereţii groşi, la care se înfăşoară gîtul
cu o faşă de tifon pentru a nu exista pericolul rănirii în cazul în care animalul ar sparge gîtul sticlei între dinţi. Se pot
folosi butelii din material plastic sau cauciuc. Sub formă de breuvaj se administrează orice soluţie medicamentoasă, cu
condiţia să nu fie prea vîscoasă sau prea iritantă, făcînd în acest fel imposibilă deglutiţia. Breuvajul se poate face la
rumegătoarele mici sau mari, cabaline, carnasiere, şi este contraindicat la porcine.
Tehnica administrării breuvajelor

Rumegătoare mari. Contenţia animalului se face după ce operatorul se aşază în dreapta animalului, fie apucîndul cu
mîna stîngă, fie aplicîndu-i mucarniţa şi ridicîndu-i uşor capul în sus. Cu mîna dreaptă se introduce sticla sau butelia pe
la comisura dreaptă administrînd lichidul cu pauze, pînă se termină, în aşa fel ca animalul să poată înghiţi liber. La
această specie se pot administra 1—-3—5 litri de soluţie.

Rumegătoare mici. Contenţia se face sprijinind animalul cu trenul posterior de un zid şi încălecîndu-1 i se ridică capul
iar sticla cu breuvajul se introduce pe la comisura dreaptă obligîndu-1 să înghită liber.

Cabaline. Contenţia animalului se face aplicîndu-i iavaşaua la buza inferioară sau la ureche, ridicîndu-i şi un membru
anterior. Operatorul se aşază în faţa animalului, către stanga lui, introducînd sticla sau butelia în regiunea barelor
(partea stîngă a animalului) lăsînd să se scurgă lichidul încet, cu pauze, iar în caz că tuşeşte se lasă să-şi revină, după
care se continuă administrarea. Dacă refuză să înghită i se distrage atenţia, lovindul uşor pe buza inferioară sau pe
pavilionul urechii.

Carnasiere. Se contenţionează animalul, de preferat în prezenţa stăpînului, legîndu-i botul cu o bandă de tifon, după
care persoana care il contenţionează se aşază pe un scaun apucînd animalul între picioare, în
poziţia şezîndă, mîna dreaptă ţinînd-o sub bărbie pentru a ridica uşor capul iar cu mîna stîngă apucîndu-l de membrele
anterioare. Operatorul toarnă lichidul cu atenţie, folosind fie o pară de cauciuc, o seringă fără ac, sau o sticluţă, prin
buzunarul format la comisura stîngă, în spatele benzii de tifon. Asemănător se procedează şi la pisică, numai că se
recomandă să fie bine ţinută de picioare, pentru a evita zgîrieturile.

Păsări. Contenţia se execută apucînd pasărea de aripi şi de picioare. După ce se deschide ciocul, apucînd de creastă şi
bărbiţă i se toarnă lichidul printr-o seringă fără ac la care se poate adapta un tub de cauciuc (sau de material plastic).

Porci. La această specie este contraindicată administrarea breuvajelor, datorită conformaţiei anatomice specifice care
face ca lichidele administrate să pătrundă în pulmon. Din cauza acestui fapt, la porci se pot administra băuturi forţate
numai pe nări, soluţia medicamentoasă ajungînd în faringe, esofag, stomac. Se folosesc seringi de capacitate mare fără
ac sau pară de cauciuc. Contenţia se face legind animalul cu un capăt de frînghie peste maxilarul superior, iar cu
celălalt capăt de un stîlp.

Administrarea medicamentelor cu sonda

La bovine se foloseşte sonda buco-esofagiană şi uneori cea nasoesofagiană. Se contenţionează animalul, se aplică
speculum bucal, apoi se introduce sonda după o prealabilă ungere a capătului ei cu vaselină neutră sau ulei de parafină.
Sonda se introduce uşor, fără să forţăm, se ajunge în esofag, de aici în rumen sau în stomac, în funcţie de vîrsta
animalelor. Urmărim prin palparea jgheabului jugular trecerea sondei prin esofag.
Prin capătul liber al sondei se controlează dacă nu se simte cumva respiraţia în cazul în care dacă din greşeală am
pătruns cu sonda pe trahee, şi în pulmon. După ce ne-am convins că sonda a pătruns în stomac sau în rumen, se
adaptează o pîlnie la capătul liber al sondei şi se toarnă încet cantitatea de medicament lichid necesară (se pot
administra cîţiva litri).
La cabaline, la administrarea medicamentelor cu sonda naso-esofagiană se procedează asemănător ca la bovine; se
contenţionează animalul aplicînd iavaşaua la ureche, se unge capătul sondei cu vaselină neutră şi se introduce cu atenţie
pe nara stîngă sau dreaptă, avînd grijă să nu pătrundem cu ea în nara falsă. Prin palpare se urmăreşte traseul sondei,
care trebuie să ajungă în stomac. Se controlează dacă nu se simte respiraţia, dacă nu a ajuns sonda în pulmon, apoi se
adaptează o pîlnie la capătul sondei rămas liber (la exterior) si se toarnă medicamentul lichid (cîţiva litri).
La cîine modul de administrare a medicamentelor cu sonda bucoesofagiană este asemănător; se foloseşte speculum
bucal şi o sondă de dimensiuni reduse, raportate la dimensiunile speciei.

Forme medicamentoase ce se administrează pe cale orală

Pe cale bucală (per os) se pot administra o serie de preparate medicamentoase ca: electuariile, bolurile, pilulele,
capsulele, comprimatele, drajeurile.
Electuariile (magiunurile) se folosesc sub formă de aplicaţii, pe suprafaţa mucoasei bucale, cînd se urmăreşte un efect
local sau se aplică la baza limbii, deci se administrează per os, urmărindu-se un efect general.
Se folosesc în special la porci şi la canine, mai rar la cabaline şi rumegătoare.
Se contenţionează animalul, în funcţie de specie, se deschide gura şi, cu ajutorul unei spatule, se aplică cantitatea de
electuar la baza limbii, după care se lasă animalul să înghită singur.
Bolurile sînt administrate îndeosebi animalelor de talie mare, în special la cabaline. Se contenţionează animalul, se
deschide gura şi, cu ajutorul aruncătorului de boluri, se proiectează brusc la baza limbii, animalul fiind nevoit să înghită
singur. Bolul se poate aplica la baza limbii cu mîna sau cu o pensă cu braţe lungi, lăsînd apoi animalul să înghită liber.
Pilulele sînt destinate îndeosebi păsărilor, cîinilor, pisicilor, iar modul de administrare diferă în funcţie de specie. La
păsări se deschide ciocul, apucînd de creastă şi de bărbiţe, se pune pilula la baza limbii şi
apoi se lasă să înghită liber. Pilulele pot fi administrate şi liber la păsări, acestea fiind confundate cu grăunţele.
La cîine şi pisică, după ce se deschide gura cu o spatulă metalică, se menţine gura deschisă cu două benzi de tifon şi se
depune pilula la baza limbii. Cîinii înghit uneori pilulele neforţaţi, dacă sînt îndulcite.

Administrarea capsulelor, comprimatelor, drajeurilor

Aceste forme medicamentoase, de consistenţă solidă, se pot administra ca atare la păsări şi pisică, procedînd
asemănător ca la administrarea pilulelor. La cîine se administrează introduse în tocătură de came.
La rumegătoarele mici, după contenţionare, se deschide gura şi se introduc cu ajutorul unei pense cu braţe lungi, la
baza limbii, lăsînd animalele să înghită singure.
La rumegătoarele mari şi la cabaline se pot folosi ca atare sau incluzîndu-le în boluri.

Administrarea medicamentelor pe cale rectală

Pe cale rectală se administrează medicamentele atunci cînd se urmăreşteun tratament local sau cînd nu se poate folosi
calea orală. Calea rectală se foloseşte mai rar în medicina veterinară, mai frecvent la animalele de talie mică şi de talie
mijlocie. Absorbţia medicamentelor la nivelul mucoasei rectale este foarte diferită de la o specie la alta, cea mai deplină
absorbţie realizîndu-se la iepure. Se recomandă, la administrarea medicamentelor pe cale rectală să fie evacuat
conţinutul rectal. pentru a înlătura diluarea medicamentului, degradarea şi eliminarea lui prin declanşarea reflexului de
defecare, care se datoreşte destinderii pereţilor intestinului (peste fecale adăugîndu-se şi volumul substanţei
medicamentoase).
Medicamentele nu trebuie să fie prea reci, trebuie să aibă o temperatură apropiată de cea a corpului, altfel declanşează
defecarea (mai ales cînd sînt în cantitate mare, de exemplu în cazul clismelor). Pe cale rectală se folosesc următoarele
forme medicamentoase: supozitoarele, clismele (lavmentele).
Supozitoarele se administrează la animalele de talie, mică şi de talie mijlocie, la cîine, la pisică, mai rar la porci, oaie şi
iepure. Supozitoarele se introduc în rect, apoi se ţine coada apăsată 1—2 minute, pentru a
evita eliminarea. Acţiunea lor poate fi locală sau generală, prin absorbţia medicamentului de la nivelul mucoasei rectale
în circulaţia generală (se pot folosi supozitoare cu substanţe antifebrile).
Clismele (lavmentele) sînt forme medicamentoase de consistenţă lichidă, care se administrează pe cale rectală atît
pentru acţiunea lor generală cît şi pentru acţiunea locală. în funcţie de efectul pe care îl pot avea asupra organismului
animal ele se clasifică în clisme evacuante, medicamentoase şi alimentare. Clismele medicamentoase au acţiune locală
sau generală, cu diferite acţiuni asupra organismului animal. Dacă substanţa medicamentoasă este iritantă pentru
mucoasa rectală se înglobează în mueilagiu care reduce mult această acţiune. Temperatura clismei trebuie să fie în jur
de 38—40C.
Clismele alimentare se recomandă atunci cînd animalele sînt slăbite şi nu se pot hrăni din cauza leziunilor existente la
nivelul aparatului digestiv (cavitatea bucală, esofag).
Clismele evacuante se folosesc în constipaţii grave care necesită o intervenţie rapidă.
La animalele de talie mare, după contenţie, se face exploraţia transrectală evacuînd conţinutul rectal. Se foloseşte
irigatorul al cărui tub se unge cu ulei de parafină sau vaselină, după care se introduce în rect. Se ridică irigatorul
deasupra nivelului la care se găseşte rectul (e bine ca animalul să fie aşezat pe un plan mai înclinat, în aşa fel încît
trenul posterior să fie mai sus). După scurgerea întregii cantităţi de medicamentă de consistenţă lichidă din irigator, se
ţine coada apăsată pe tubul irigatorului aproximativ 1—2 minute.
Dacă animalul caută să elimine lichidul introdus, făcînd eforturi de defecare, se loveşte uşor cu palma peste crupă.
După scoaterea tubului din anus, se mai ţine coada puţin apăsată timp de 1 minut, pentru evitarea expulzării
medicamentului. La animalele de talie mijlocie şi la animalele de talie mică modul de administrare este similar, numai
că se foloseşte para de cauciuc şi se administrează cantităţi mai mici de medicament.
La animalele mari se pot introduce 1—3 litrii de formă medicamentoasă lichidă iar la cele mijlocii şi mici 20—500 ml.

Administrarea medicamentelor pe cale externă-parenterală

In această categorie sînt incluse toate căile de administrare exceptînd calea internă reprezentată de calea orală şi rectală.
Calea parenterală este reprezentată de aplicarea medicamentelor pe piele, pe mucoasele accesibile şi sub formă de
injecţii.

Administrarea medicamentelor pe piele

Pielea, prin rolul său fiziologic, cu multiplele sale funcţii, are o influenţă deosebită asupra stării de sănătate a
organismului animal. Pielea protejează organismul faţă de mediul înconjurător, are funcţie de termoreglare, de excreţie,
de absorbţie. Medicamentele se aplică pe piele mai ales pentru acţiunea lor
locală, totuşi ele se pot absorbi, avînd efect general.
Absorbţia medicamentelor prin piele este variabilă în funcţie de o serie de factori: absorbţia este favorizată de bogăţia
de capilare şi vase limfatice ale dermului, de existenţa leziunilor, a inflamaţiilor
existente pe tegument.
Pătrunderea substanţelor prin piele este facilitată de excipientul folosit la prepararea formelor medicamentoase.
Cel mai uşor pătrund medicamentele care folosesc ca excipient grăsimile de origine animală (axungia,
lanolină) mai greu pătrunzînd cele de origine vegetală şi minerală. Soluţiile uleioase pătrund mai uşor
decît cele apoase. în urma aplicării medicamentelor pe piele, se poate produce şi o acţiune reflexă (fricţiuni cu alcool,
alcool camforat).
Administrarea medicamentelor pe tegument se poate face prin ungere, masaj, fricţiune, pensulaţii, comprese,
cataplasme, spălături (irigaţii), băi, pudrări.
Ungerea se face folosind diferite unguente, linimente sau paste care se aplică cu ajutorul unei pense cu un tampon de
vată înfăşurat în tifon sau un tampon numai din tifon, în zonele cu afecţiuni cutanate.
Masajul se face cu unguente sau medicamente lichide în cazul tendinitelor, tendosinovitelor, mamitelor. După ungerea
zonei respective se masează, pentru a favoriza absorbţia şi a îmbunătăţi circulaţia sanguină locală.
Fricţiunea poate să fie uscată, cînd se foloseşte o bucată de pînză aspră (se face pentru a stimula circulaţia) şi umedă
cînd se folosesc medicamente sub formă de unguente, linimente sau soluţii care se pot aplica în jurul unei plăgi, abcese,
articulaţii inflamate, cu scopul de a reacutiza un proces inflamator şi a grăbi vindecarea (fricţiuni cu tinctură de iod,
unguent cu biodură de mercur, unguent cu emetic, alcool camforat).
Pensulaţiile se fac cu soluţii medicamentoase folosind o pensă cu braţe lungi în care se ia un tampon de tifon, de vată
înfăşurată în tifon şi se ating zonele afectate. Se poate folosi şi pentru mucoasele accesibile
(faringiană, laringiană, gingivală). Soluţiile medicamentoase pot fi antiseptice, astringente.
Compresele se aplică pe zonele afectate (entorse, edeme, afecţiuni congestive) utilizîndu-se substanţe medicamentoase
lichide. Se împătureşte o bucată de tifon, se îmbibă în soluţia medicamentoasă, se pune în zona bolnavă, peste care se
aşază o bucată de material plastic sau celofan, pentru a evita uscarea compresei. Animalul se leagă scurt, pentru a nu-şi
desface compresa (cîinele şi pisica se leagă de bot cu ajutorul unei benzi de tifon, nu prea strîns). După o oră se
reînnoieşte compresa (se poate şi mai devreme sau mai tîrziu în funcţie de afecţiunea şi de substanţa medicamentoasă
folosită).
Cataplasmele se prepară din făină de muştar sau de in, care se amestecă cu apă călduţă pînă capătă consistenţa unei
paste. Cu ajutorul unei spatule, pasta se pune între două bucăţi de tifon şi se aplică în zona afectată pentru a grăbi
vindecarea (în abces). Cataplasmele preparate cu făină de muştar se numesc sinapisme (muştarul negru — sinapis
nigra). Ele se aplică, în unele tipuri de congestii pulmonare, în regiunea toracică.
Spălaturile (irigaţiile) se fac cu soluţii antiseptice (rivanol 0,5—1‰, hipermanganat de potasiu l‰) în vederea curăţirii
mecanice a plăgilor infectate, a îndepărtării puroiului şi detritusurilor celulare. Se execută cu ajutorul irigatorului, cu
para de cauciuc sau cu o seringă de capacitate mare (150 ml).
Băile cu soluţii medicamentoase, sînt folosite mai frecvent în bolile parazitare (în rîie, la ovine, utilizîndu-se lindavet
soluţie 4‰). Se recomandă folosirea băilor numai în sezonul cald, cînd nu există pericolul
ca animalele să răcească. Se evită înbăierea animalelor care au plăgi cutanate, pentru a nu se produce intoxicaţii, prin
absorbirea medicamentului în circulaţia generală.
Pudrările se execută prin presărarea medicamentelor în stare solidă sub formă de pulbere, cu efect antiseptic,
cicatrizant, cheratoplastic, în plăgi sau în unele boli parazitare externe (cînd se pudrează toată suprafaţa corpului cu
insecticide fabricate pe bază de H.C.H. sau D.D.T.).

Aplicarea medicamentelor pe mucoasele accesibile

Medicamentele pot fi aplicate pe mucoasa bucală, nazală conjunctivală, genitourinară. Comparativ cu pielea, prin
mucoase absorbţia medicamentelor se face mai rapid şi în cantitate mai mare. Administrarea
medicamentelor pe calea mucoaselor se face cînd urmărim producerea unui efect local sau o acţiune generală asupra
organismului animal.
Medicamentele care se aplică pe mucoasa oculară se numesc colire (preparate oftalmice). In funcţie de consistenţa lor
există mai multe tipuri: lichide, moi sau solide (pulberi). Cel mai bine se absoarbe colind
lichid, acesta folosindu-se sub formă se instilaţii, care se fac cu pipeta, seringa fără ac. înainte de aplicarea unui colir se
contenţionează animalul, se trage apoi cu două degete de pleoapa inferioară, în aşa fel încît să se formeze un buzunar,
iar în unghiul intern al sacului conjunctival se pun cîteva picături (se folosesc colire cu sulfacetamidă).
Cand se fac spalaturi oculare este necesară o cantitate mai mare de soluţie, iar lichidul se proiectează oblic pe suprafala
ochiului şi cu presiune, pentr u a îndepărta corpii străini de pe globul ocular (se folosesc soluţii de acid boric 3—4°/o).
Colirele moi se aplică cu ajutorul unui tampon de tifon sau cu o spatulă mică din material plastic (în lipsa ei, cu
degetul). Se apucă pleoapa inferioară, se trage uşor de ea şi se întinde unguentul pe faţa internă iar apoi se masează.
Colirele solide se aplică, sub formă de insuflaţii, cu ajutorul unui tub de sticlă sau a unui cornet de hartie, îndepărtînd
cele două pleoape cu două degete iar pulberea medicamentoasă trebuie să fie extrem de fină ca să nu jeneze ochiul (se
folosesc pulberi cu antibiotice, cu sulfamide).
Mucoasa auriculara
Pe mucoasa auriculară se aplică medicamente ce au efect local, urmărindu-se o acţiune decongestivă, antiinflamatoare,
antiseptică, antiinfeeţioasă, în funcţie de leziunea existentă. Soluţiile medicamentoase
se administrează sub formă de picături cu seringa fără ac sau cu pipeta.
Dacă se urmăreşte efectuarea unor spălături se foloseşte o cantitate mai mare de soluţie, preferabil la 38—40°C,
utilizînd o seringă fără ac sau para de cauciuc.
Pătrunderea pe canalul auricular trebuie să se facă cu atenţie, pentru a nu se leza timpanul. Unguentele se pot aplica
folosind o spatulă iar substanţele sub formă de pulbere, prin insuflaţii.
Mucoasa respiratorie
Mucoasa respiratorie, datorită conformaţiei sale anatomice şi a suprafeţei, are uneori posibilitatea să absoarbă
substanţele medicamentoase cu care vine în contact, acestea putînd să producă un efect local sau să pătrundă în
circulaţia generală.
Pentru a se absorbi cu uşurinţă de la nivelul mucoasei respiratorii şi a alveolelor pulmonare medicamentele trebuie
transformate în particule foarte mici, ce se administrează sub formă de aerosoli. Medicamentele volatile se absorb cel
mai uşor şi în acelaşi timp se elimină prin mucoasa respiratorie, în organism rămînînd o cantitate extrem de mică.
Substanţele volatile folosite în narcoză se absorb rapid, efectul apare imediat dar, este de scurtă durată.

Administrarea medicamentelor pe cale respiratorie se face la nivelul mucoasei nazale şi a alveolelor pulmonare.

Pe mucoasa nazală se aplică medicamente, pentru acţiunea lor locală, sub formă de instilaţii, irigaţii (spălături),
tamponări, insuflaţii, fumigaţii:

Instilaţiile constau în administrarea cîtorva picături de soluţie medicamentoasă în fiecare nară, la animalele de talie
mică. Se contenţionează animalul, se ridică uşor capul şi, cu instilatorul, seringa fără ac, se piin 3—4 picături de soluţie
medicamentoasă cu efect antiinflamator, antiseptic, hemostatic.
Irigaţiile (spălăturile nazale) se fac mai mult la animalele de talie mare, care se contenţionează cu capul aplecat, pentru
a evita înghiţirea soluţiei. Se fac cu ajutorul irigatoarelor, cu para de cauciuc sau cu seringi de capacitate mare, fără ac,
folosind soluţii medicamentoase cu efect antiseptic, hemostatic, astringent, în funcţie de afecţiune.
Tamponările (badijonările) se pot face cu soluţii antiseptice, hemostatice, anestezice locale. Animalul se
contenţionează: se deschide nara cu două degete, pentru a avea o suprafaţă mai mare de contact cu medicamentul şi cu
ajutorul unui tampon de tifon prins într-o pensă sau pe o baghetă (de lemn, de material plastic) se atinge uşor toată
suprafaţa mucoasei nazale.
Insuflaţiile se fac pe suprafaţa mucoasei nazale, după ce s-a deschis nara cu două degete. Se foloseşte un tub de sticlă
sau un cornet de hîrtie prin care se suflă pulberea medicamentoasă care are diferite acţiuhi: antiseptică, astringentă,
antiinfecţioasă.
Unguentele se aplică cu o spatulă mică după ce s-a contenţionat animalul şi după ce s-a deschis nara cu două degete.
Fumigaţiile reprezintă un mod de administrare a medicamentelor, sub formă de vapori, cu ajutorul căldurii. După
modul cum se obţin se împart în fumigaţii umede şi fumigaţii uscate.
Fumigaţii umede se recomandă la animalele de talie mare. Intr-o traistă umplută pe jumătate cu paie sau cu fîn se
toarnă apă clocotită şi apoi substanţa medicamentoasă (gudron vegetal, ulei de terebentină).
Traista se aşază la botul animalului, avînd grijă să nu se opărească. Vaporii de apă antrenează substanţa
medicamentoasă iar animalul este obligat să o inspire odată cu aerul. Se recomandă în faringite, laringite,
amigdalite, bronşite.
La animalele de talie mică, fumigaţiile umede se pot efectua punînd substanţa medicamentoasă într-un vas cu apă
fierbinte şi obligînd animalul să inspire vaporii medicamentoşi. Se acoperă capul animalului cu
o bucată de pînză pentru a evita răspîndirea vaporilor în mediul exterior, aceştia trebuind să fie inspiraţi în cantitate cît
mai mare de animalul bolnav.
Fumigaţiile uscate se realizează prin punerea medicamentelor (ce urmează a se evapora) pe o cărămidă încinsă şi
obligarea animalului să respire vaporii care se degajă. Se acoperă capul animalului cu o bucată
de pînză pentru a dirija vaporii către animal,. reducîndu-se pierderile în mediul înconjurător. Se pot folosi diferite
medicamente ca şi în cazul fumigaţiilor umede.

Administrarea medicamentelor pe cale pulmonară

Medicamentele care se absorb la nivelul alveolelor pulmonare au mai puţin acţiune locală şi mai mult o acţiune
generală; ca să se poată absorbi pe această cale trebuie să se prezinte fie sub formă de vapori, în stare gazoasă sau sub
formă de particule foarte fine, cu diametrul de 0,05—0,5 microni.
Pe cale pulmonară medicamentele se administrează sub formă de inhalaţii sau aerosoli.
Inhalciţiile se fac cu substanţe medicamentoase care se volatilizează la temperatura camerei şi ale căror vapori animalul
este obligat să le inspire. Sub formă de inhalaţii se folosesc anestezicele volatile (eterul,
cloroformul, fluotanul). Se aplică pe faţa animalului o mască specială din care acesta inspiră narcoticul. în lipsa
măştilor se pot folosi două cornete de carton care au în interior vată îmbibată in narcoticul respectiv
şi care se pun în nările animalului.
Aerosolii sînt formaţi din particule extrem de fine, cu ajutorul unui aparat special care se numeşte „atomizor".
Animalul bolnav este obligat să inspire particulele medicamentoase prin intermediul unei măşti speciale, care se pune
pe figură (se pot folosi antibioticele).

Administrarea medicamentelor pe mucoasa genitourinară

Medicamentele se administrează pe mucoasa genitourinară atunci cînd se urmăreşte tratarea afecţiunilor localizate la
acest nivel, avînd deci un efect local. Se pot administra diferite forme medicamentoase:
ovule, bujiuri, comprimate, pulveri unguente, se pot face instilaţii, badijonări, spălături. Mucoasa inflamată,
congestionată, are o putere de absorbţie şi o sensibilitate crescută faţă de cea sănătoasă. Ustensilele cu care se lucrează
pe mucoasa genitourinară trebuie să fie sterilizate pentru a nu se produce infecţia.
Ovulele, bujiurile şi comprimatele se introduc în cavitatea uterină cu mîna în prealabil spălată, cu săpun, cu soluţii
antiseptice şi lubrefiată cu un unguent (osmatin). Se pot introduce şi cu o pensă cu braţe
lungi.
Pulberile se administrează cu ajutorul unui tub de cauciuc sterilizat, prin insuflarea în vagin, în cavitatea uterină sau, la
mascul, în sacul prepuţial.
Unguentele se pot introduce în vagin cu ajutorul unor seringi cu capacitate mare şi fabricate în acest scop (cu gîtul mai
lung). Unguentele pot fi aplicate şi la mascul prin orificiul prepuţial, după care se face
un uşor masaj al furoului.
Badijonările se fac prin aplicarea formelor medicamentoase pe mucoasa vaginală cu ajutorul unui tampon de tifon
prins într-o pensă anatomică.
Instilaţiile se pot face, intrauterin, cu ajutorul pipetelor pentru însămînţări artificiale la care se adaptează o seringă
prevăzută cu un tub de cauciuc. Se pot face şi în vagin numai cu seringa la care a fost adaptat
furtunul de cauciuc. Tot o seringă se poate folosi şi la mascul pentru instilaţii în sacul prepuţial.
Spălaturile vaginale, uterine sau prepuţiale se pot face cu soluţii medicamentoase antiseptice, astringente, folosind
irigatorul cu tub sau seringile de mare capacitate la care s-a montat un tub de cauciuc.

Administrarea medicamentelor sub formă de injecţii

Injecţiile sînt o formă de introducere a medicamentelor în organism cu ajutorul seringile.Acest mod de administrare a
medicamentelor este mai rapid, comparativ cu celelalte cai de administrare, absorbţia medicamentului facîndu-se în
procentul cel mai ridicat; totodată se poate face o dozare exacta a medicamentului şi este evitată bariera hepatică.
Totuşi aceasta cale prezintă si serie de dezavantaje: sînt necesare instrumente adecvate, pot fi executate numai de
personal calificat şi dăcă nu se respecta doza pot aparea reactii adverse grave.
Calea intradermică utilizată pentru medicamente cu acţiune revelatoare (tuberculină, maleină) are ca loc de elecţie, la
cabaline, marginea pleoapei inferioare, la bovine laturile gîtului, în treimea mijlocie, la
porci faţa externă a pavilionului urechii, la baza ei, iar la păsări creasta şi bărbiţele. Se folosesc seringi de 1 ml sau 2 ml
care divizează pînă la 0,1 ml şi ace mici, speciale, inoculîndu-se o cantitate mică de soluţie
(în funcţie de reacţia alergică care se execută). După injectare zona apare ca o bulă de dimensiuni mici,
corespunzătoare cantităţii de lichid inoculat, şi care este uşor depistată prin palpare.
Calea subcutanată este folosită pentru injectarea soluţiilor apoase, hidroalcoolice, eterice, uleioase chiar şi sub formă
de suspensii cu condiţia să nu fie iritante. Absorbţia se produce lent, calea subcutanată fiind
indicată pentru injectarea unor vitamine, hormoni, anestezice locale, substanţe rehidratante. Locul de elecţie este
orientat spre porţiunile de piele mai mobile şi mai bogate în ţesut conjunctiv. La cabaline se indică laturile gîtului, în
treimea mijlocie şi inferioară, regiunea presternală, regiunea spetei. La bovine, pe laturile gîtului în treimea mijlocie şi
Ia pliul cozii. La porci, la baza urechii, faţa internă a coapsei, faţa inferioară a abdomenului, regiunea iei. La
rumegătoarele mici, pe faţa internă a coapsei şi pliul cozii. La cîine şi pisică, pe laturile gîtului, faţa interna a coapsei
peretele toracelui. La păsări, regiunea pectorală, faţa internă a picioarelor, laturile gîtului. Pielea unde se va face injecţia
se apucă cu trei degete, de la mana stingă, pentru a forma un pliu iar la baza pliului, oblic, se introduce printr-o mişcare
bruscă acul.
Se controlează dacă vîrful se găseşte în ţesutul conjunctiv subcutanat şi apoi se introduce substanţa
medicamentoasă, lent. Acul se scoate apoi brusc, sub tampon cu soluţie antiseptică, la sfîrşit
masîndu-se uşor locul injecţiei.
Cantitatea maximă care se poate injecta într- un singur loc este de 50 ml la animalele de talie mare iar la animalele de
talie mică şi de talie mijlocie de 10 ml. Dacă este necesar să introducem o cantitate mai mare putem să o inoculăm în 2
—3 puncte separate.
Calea intramusculară poate fi folosită pentru toate tipurile de soluţii medicamentoase cu condiţia să nu producă
necroza ţesuturilor. Absorbţia medicamentelor se face mai rapid în comparaţie cu calea subcutanată. Locul de elecţie
este ţesutul muscular bine dezvoltat, în strat gros. La animalele de talie mare se indică muşchii coapsei, pe laturile
gîtului, in treimea mijlocie, muşchii pectorali. La animalele de talie mijlocie şi mică se recomandă muşchii coapsei,
muşchii fesieri iar la păsări muşchii pectorali. După ce s-a pregătit locul de inoculare, se palpează pentru a simţi dacă
există pulsaţiile unui vas de sînge şi al evita. Apoi, printr-o mişcare bruscă, se introduce acul puţin oblic faţă de zona
injectată, cînd se lucrează pe laturile gîtului şi perpendicular pe locul injectat în zona fesieră sau pe crupă. Se aspiră
uşor pentru a se vedea dacă nu cumva s-a pătruns pe un vas de sînge, apoi se injectează lent soluţia medicamentoasă.
La sfîrşit se retrage acul tot printr-o mişcare bruscă, sub tampon de vată îmbibat în soluţie antiseptică şi care se
presează uşor. Pe această cale se administrează antibioticele, vitaminele, preparatele hormonale.
Calea intravenoasă este indicată în stări de maximă urgenţă, cînd este necesar să se acţioneze direct asupra microbilor
sau paraziţilor din sînge sau medicamentele nu pot fi administrate pe altă cale pentru că ar produce necrozarea
ţesuturilor.
Fiind introdus direct în sînge medicamentul este integral absorbit şi nu suferă nici o modificare. Se
administrează soluţii transparente izotone, încălzite la 37—38°C, folosindu- se ace speciale cu lumenul
gros şi seringi de capacităţi mari (50—100—150 ml). Dacă sînt necesare cantităţi mai mari de
medicamente se poate folosi aparatul de suflerie, care este format dintr-un recipient gradat, prevăzut în partea
superioară cu un dop de cauciuc cu două perforaţii prin care trec două tuburi de cauciuc. Unul dintre tuburi, mai scurt
intră prin dop în borcan, cam 2—3 cm, cu un capăt iar celălalt capăt este prevăzut cu o pară de cauciuc ce serveşte lâ
introducerea aerului în recipient. Al doilea tub, mai lung, ajunge cu un capăt prin dop pînă în fundul balonului iar cu
celălalt capăt se ataşează la un ac ele seringă cu lumenul mare.
Se puncţionează vena, se adaptează tubul lung al aparatului de suflerie la acul din venă şi se pompează aer în recipient,
cu para de cauciuc, pînă ce soluţia medicamentoasă este împinsă prin tubul lung către
venă. Locul de elecţie pentru injecţiile intravenoase este, la cabaline, vena jugulară superficială şi vena subcutanată
toracică; la bovine vena jugulară superficială şi vena subcutanată abdominală; la rumegătoare mici şi cîine vena, safenă
externă sau vena jugulară; la porc şi pisică vena auriculară; Ia"păsări vena axilară. După pregătirea locului de injectare
(tundere dacă e cazul, tamponare cu soluţii antiseptice) se face staza, pentru a pune în evidenţă mai bine vena şi a face
puncţionarea ei mai
uşor (staza se execută cu un garou). Acul se introduce oblic faţă de peretele venei. Dacă nu s-a reuşit de la prima
încercare să se pătrundă cu acul în lumenul vasului, nu se retrage acul ci se mişcă uşor sub piele într-o direcţie sau alta
pentru a străbate peretele vasului. După ce s-a pătruns în vas şi sîngele se scurge prin ac, se desface staza şi se
adaptează la ac seringa sau aparatul de suflerie. Se aspiră în seringă puţin sînge pentru a ne convinge că sîntem în venă,
apoi se injectează lent soluţia medicamentoasă. După ce s-a sfîrşit injectarea substanţei se apasă cu un tampon de vată
îmbibat în soluţia antiseptică, se scoate acul şi tamponul se menţine pînă la încetarea sîngerării locului unde s-a făcut
injecţia.
Calea intraperitoneală care asigură o absorbţie bună şi destul de rapidă poate fi, folosită în locul căii intravenoase. Se
pot injecta substanţe medicamentoase cu acţiune locală sau generală, care să fie suportate de ţesuturile cu care vin în
contact. Locul de elecţie, la cabaline, este flancul stîng, pentru taurine flancul drept, la o distanţă egală de unghiul
extern al iliumului, apofizele lombare şi ultima coastă. La porci şi cîini se face înapoia apendicelui xifoidian, la 2 cm la
dreapta sau la
stanga liniei albe.
Calea epidurală, indicată în vederea instalării anesteziei regionale, in intervenţii chirurgicale sau obstetricale, este
practicată mai frecvent la rumegătoarele mari. Locul de elecţie este spaţiul dintre prima vertebră coccigienă şi ultima
vertebră sacrală.
Calea intraarticulară este folosită în tratamentul local al artritelor. Acul se introduce în sacul articular, se extrage o
cantitate de lichid sinovial care va fi egală cu cantitatea de soluţie medicamentoasă ce se va
inocula (soluţie de antibiotice). Fără să scoatem acul detaşăm seringa cu lichid sinovial, ataşăm la ac seringa cu soluţie
medicamentoasă, injectăm uşor şi, la terminare, scoatem acul în tampon îmbibat în soluţie antiseptică.