Vlad-capitolul 1, O ceartă între un elev și o profesoară pe

nume Gaură

-1 septembrie 1939, Germania nazistă, aflată sub conducerea cancelarului Adolf Hitler,
invadează Polonia, sub pretextul că polonezii au efectuat niște operațiuni de spionaj la graniță, dând
astfel debutul celui mai sângeros război din istoria omenirii, mai exact cel de al doilea război mondial.
Așa că, scrieți titlu mare, al doilea război mondial, și subtitlu, invadarea Poloniei.
Fără prea mult entuziasm, începem să scriem ce ne dictează Bealcovschi, profesorul de istorie,
originar din Republica Moldova, încă U.R.S.S. pe vremea lui, mutat la Suceava în 2021, de frica
războiului din Ucraina , că desigur, fuge de bombe rusești ca să bombardeze elevii români cu note de
patru și teme, pe care oricum nimeni nu le făcea. Uscățiv și înalt, nimeni nu îi știe vârsta reală, dar e
clar trecut de șaizeci. Rămășițele de șuvițe mai albe ca varul, arată clar faptul că la viața lui a avut de
a face cu tot felul de specimene de elevi. Ajuns aproape la vârsta pensionării, dacă nu a trecut de ea,
se poate observa ușor lipsa lui de interes în a preda, din vocea plictisită și răgușită, dar, totuși
liniștitoare. Chiar dacă are el, câteodată, apucături de profesor, bărbat, în preajma fetelor, cu glume
nu foarte potrivite, sau momente în care nu predă istorie ci teoriile conspirației, este un profesor
bun, care este dispus să te ajute și care încearcă, cât mai poate, să iți predea lecția pe înțelesul tău.
-Începem cu lecția despre invadarea Poloniei acum, dar o terminăm ora viitoare, că e mult de
scris- de menționat despre Bealcovschi, povestește istoria de parcă a trăit-o, și nu m-ar mira chiar să
fie așa.
-Domn’ profesor, pot să predau eu lecția?-nu este chiar ceea mai inspirată glumă pe care am
făcut-o. Bealcovschi, se uită lung la mine, și continuă să predea. Fără să primesc reacții din partea
clasei, realizez, că și acesta a fost un alt moment în care mai bine nu spuneam nimic. Știu pe de rost
istoria celui de al doilea război mondial, mai ales a Germaniei naziste, de mic am fost pasionat de
această perioadă a istoriei și de fapt de istorie în general.
Îmi amintesc plimbările cu tata, de pe când eram mic și locuiam la bunici în Negostina. Aveam
undeva la 6 ani, și mă plimbam cu tata prin sat, ori pentru a duce mâncare la unchiul Vasile din
celălalt capăt al satului, ori pur și simplu ca să obosesc și să dorm. Pe timpul acestor plimbări, tata îmi
povestea ce apuca, dar cu siguranță subiectele mele preferate erau geografia și istoria. Cu o voce
groasă dar pe un ton calm, aproape feminin, povestea cu orele despre istoria omenirii. Câteodată,
când ne întorceam de la unchiul Vasile, ne opream pe o bancă în curtea Bisericii, și admiram stelele,
cât timp îmi povestea despre Imperiul Roman. Adeseori adormeam pe umărul lui, și mă ducea în
brațe până în pat, încercând să nu mă trezească. De fiecare dată mă trezeam, dar mereu mă
prefăceam ca dorm, ca să nu trebuiască să merg pe jos până acasă.
„Driiing”- Mă trezește clopoțelul instant. Vocea calma de bătrân a lui Bealcovschi mă adormea
aproape de fiecare dată.
-Continuăm de aici ora viitoare, și probabil peste două sau trei ore vom da și un test din cele
două războaie mondiale, dar stabilim sigur ora viitoare. La revedere!
-Vlade, vezi că mă pun lângă tine la testul de la istorie, ok?
-Da, poți sta liniștit, te ajut să copiezi, dacă vrei, hai și acum la geogra, în caz că te ascultă să îți
șoptesc, știi că asta are ceva cu tine.
-Deja m-am pus! - Energic, amuzant dar nu foarte strălucit când vine vorba de intelect, colegul
meu, Rareș, este clovnul clasei. Tot timpul face glume, adeseori adresate inclusiv profesorilor, multe
dintre ele extrem, extrem de deplasate, dar totuși, toată clasa râde, de fiecare dată. Bine, adeseori dă
și el în gropi, dar de cele mai multe ori clasa râde la glumele lui seci, pe când la glumele mele seci e
liniște.
Se comportă prietenos cu mine deoarece îi dau să copieze la istorie și geografie, mă folosesc de
această simpatie pentru a obține securitate în liceu. Statutul lui masiv, și înălțimea de un 1.98 m, la
16 ani, e de folos când cei de a 12-a nu mai au ce face decât să atace pe cine prind pe holurile reci ale
liceului, ori fizic ori verbal. Nu pot să zic că este o companie plăcută în afara liceului, dar e destul de
util în intervalul orar.
-Bă Fane, vii la maga? Știi că asta de geogra întarzie.
-Hai ca vin, da vezi că nu am bani.
-Nu e stress, dacă vrei te împrumut cu 10 lei, că nici eu nu am mulți.
-Văd acolo dacă e să îmi cumpăr ceva, mersi din avans.
La fel de înalt ca Rareș, însă nu la fel de masiv, Ștefan este unul din cei mai buni prieteni ai mei,
încă de când m-am mutat la Suceava în clasa a șase-a. Mă bucur că s-a nimerit să ajungem amândoi
în același liceu, și chiar aceeași clasă. La fel ca mine, și el e pasionat de istorie și geografie. El se
pricepe mai mult la istorie, pe când eu la geografie, astfel că adeseori ne ajutăm reciproc cu temele
sau testele.
-Deci, până unde ați ajuns acum la istorie, că eu am adormit, nu mai puteam de somn.
-Am povestit mai mult, invadarea Poloniei, și caracteristicile Germaniei naziste.
Eu cu Fane avem o prietenie interesantă. Ne-am cunoscut prima oară la Biserică când aveam
aproximativ 12 ani. Deși este în clasă cu mine, este cu aproape un an mai mare ca mine, zece luni mai
exact. Prima oară venit la oraș, necunoscând pe nimeni aici, mi-a fost foarte bine că am dat de Fane,
și că m-am împrietenit cu el încă din prima zi în care ne-am cunoscut. Ne leagă pasiunile pentru
istorie și geografie, și adeseori stăm cu orele să dezbatem subiecte din diferite domenii, nu doar
despre geografie sau istorie. Este cel mai deștept copil din clasă, după opinia mea, că nu am stat să le
fac teste de IQ la fiecare din copii clasei. M-a fascinat mult intelectul lui, și am învățat multe de la el.
Totuși, am avut și certurile noastre, majoritatea, toate de fapt, pe cine mint, cauzate de mine, care
din motive de orgoliu, sau, gelozie mai mult, am început să îl critic din toate punctele de vedere. Asta
s-a întâmplat de crăciunul anului trecut. Nu mai țin minte exact de ce, și sincer să fiu nici nu vreau să
țin minte, am început să critic, și nu doar atât, fiecare aspect al vieții lui. Nici acum nu mă pot ierta
pentru asta, de atunci până acum, prietenia scârțâie.
Încă nu m-am trezit de tot după somnul din timpul orei lui Bealcovschi, activitate destul de
foarte întâlnită la Colegiul Național Petru Rareș din Suceava, și probabil și la Școala Gimnaziala
numărul trei, am înțeles că predă și acolo.
Ora de geografie a trecut ușor, normal că Rareș a fost ascultat. Am reușit sa îi șoptesc cât de un
șase.
Având caracteristici faciale, mai ieșite din comun ca să zic așa, Marilena Gaură, profa de
geografie, având și numele acesta foarte interpretabil, automat este ținta tuturor glumelor, cele mai
multe venite de la Rareș. Normal, că după ce un an întreg cineva face glume despre fața sau numele
tău, că te superi, așa că de când a început clasa a 10-a, doamna Gaură l-a ascultat pe Rareș în fiecare
oră, din capitale, relief, din ce prindea. Cred că a scăpat doar o data sau de două ori, exceptând orele
când chiulea. De fapt, dacă lipsea o oră, ora viitoare nu doar că îl scotea pe săracul copil la tablă, dar
mai și urla la el zece minute, că de ce a chiulit, chiar dacă poate el chiar a fost bolnav. Nu a fost cazul,
de fiecare dată chiulea, dar zic și eu.
-Mai are și tupeu să urle așa la mine cu moaca aia de extraterestru, scorpie eșuată- spune Rareș
cu voce tare, crezând că doamna Gaură părăsi-se clasa, crezând..., că profa nici nu ajunse-se la ușă,
așa că, acum începe scandalul.
-MĂ NESIMȚITULE! După un an și jumătate nu te înveți minte, ești și prost și nesimțit!
-Mă scuza-ți? Tot anul m-ați ascultat numai pe mine, și nu doar că nu ascultați și pe alții, dar mă
ascultați în fiecare oră, de parcă acesta e scopul dumneavoastră, să mă asculta-ți, nu să preda-ți
geografie, unde clar nu vă pricepe-ți, că eu nu înțeleg niciodată.
-Normal că nu înțelegi, tot ce știi să faci este să faci pe clovnul.
-Poate eu fac pe clovnul, dar cu fața aia tot dumneavoastră câștigați podiumul de clovnul
secolului!
Nu ne-a venit să credem ce am auzit, toată clasa, în cor a început să strige de uimire la auzirea
acestor fraze. Cu siguranță profesoara nu era mai puțin surprinsă. Însă pe lângă surprindere, pe fața
ei încruntată de bătrânețe a început să se observe furie, furie greu de stăpânit. Sprâncenele
decolorate dar care încă nu au ajuns la albul pur, încep să se încrunte, la fel ca ridurile bătrâneții de
pe toată fața. La o fracțiune de secundă, se putea citi de pe fața profesoarei dorința incontrolabilă de
a îl strânge de gât pe Rareș. Atunci începe, urletul unui profesor care nu mai poate, a cărei limită a
fost atinsă de mult. Fraza „MĂ NEEDUCATULE, CUM ÎȚI PERMIȚI SĂ SPUI AȘA CEVA” s-a auzit în tot
liceul, ca un tunet răgușit, uimit și mai ales nervos. La intrarea în clasa noastră s-au adunat elevii de la
clasele vecine, curioși să afle și ei, ce a mai făcut Rareș de data asta. Chiar dacă doamna Gaură
obișnuiește des să urle la Rareș, niciodată nu am simțit atâta furie într-o singură frază, de fapt,
niciodată nu am auzit pe cineva să urle așa, nici măcar pe mama după ce a ajuns acasă din scurta
vacanță de trei zile și a găsit apartamentul pe dos.
-Acum mergem la director, ai întrecut măsura, începând cu modulul următor nu o să mai
predau la voi, mi-a ajuns pur și simplu.

Capitolul 2-O Dacie veche

Cu siguranță cel mai cunoscut simbol al comunismului ceaușist din România este celebra
mașină Dacia, cel mai cunoscut fiind modelul 1300. Cu primul autovehicul ieșit pe porțile uzinei de la
Pitești, modelul Dacia 1100, o berlină cu tracțiune pe spate și motor de 1100 cm3 situat tot pe spate
model produs după franțuzescul Renault 8, la Mioveni, județul Argeș începe mândria socialismului
Românesc.
Următorul model a fost Dacia 1300, celebra Dacia 1300, care a cucerit repede șoselele din
România. Motorul cu capacitatea de 1300 cm3, situat în față de data aceasta, a fost preluat de pe
altă franțuzească, mai exact Renault 12. Foarte curând fiecare familie din România avea o Dacie, la fel
și bunicul meu, care și-a cumpărat o Dacia 1300 în luna iunie a anului 1989, după mulți ani de strâns
bani. Era atât de fericit că a reușit să strângă destul cât pentru o Dacie, încât s-a dus să o cumpere
direct de la Mioveni, de la uzină.
Dacia bunicului era diferită față de restul Dacilor de pe străzi. Vopsită verde aprins, atrăgea
imediat toate privirile, mai ales datorită jantelor, care se asortau cu restul caroseriei, verzi, din
aluminiu, nu aliaj ieftin ca pe restul.
După căderea regimului comunist, bunicul s-a asigurat că are ceea mai specială mașină din
județ, misiune grea din vina creșterii numărului de mașini străine în perioada anilor 2000, dar
bunicul, talentat din naștere, a reușit să câștige acest „concurs”, cel puțin asta ne spune el. A fost
primul sucevean care și-a pus faruri xenon pe Dacia, și probabil și singurul. A început inclusiv să
modifice anumite elementele de la motor, să îl facă mai fiabil. În 98’ și-a vopsit mașina neagră, lucru
care nu era permis pe vremea comunismului, deoarece dacile securiștilor erau vopsite în negru. În
99’ a vrut să pună o turbină pe mașină, din păcate nu a reușit, nu știu de ce, dar știu că acum mașina
nu are nici o turbină.
Din păcate mașina stă neatinsă din 2013. Bunicu și-a cumpărat o mașină nouă, un Volkswagen
Passat B6 în 2011, însă a încercat să folosească vechea Dacie cât de mult putea, ca să nu ajungă fier
vechi, din păcate totuși, în 2013 a pus cheile în cui, și de atunci mașina s-a plimbat numai prin curte,
când voia bunicu, sau tata, să își reamintească de vechile vremuri.

-Vlad, David, culcați-vă la timp astăzi, mâine ne trezim la șase să mergem la Negostina, lucrăm la
Dacia lu’ Bunu, o să stăm peste weekend acolo, mai pe după-masă vor veni și mama cu fetele.
-Am înțeles, dar de ce la șase? Adică tata, zic și eu, stăm tot weekendul, plus că e februarie, la
ora aia te congelezi, în adevăratul sens al cuvântului. Fratele meu, cu doi ani mai mic ca mine, are o
dorință greu de stăpânit de a comenta fiecare decizie a părinților, la fel ca mine pe de alt fel.
Amândoi am dezvoltat o mică pasiune pentru mașini, și îl ajutăm des pe tata, ori la tractorul de la
țară, ori la Dacie, care nu funcționează niciodată, ori la Golful lui bunicu, un Volkswagen Golf 7, pe
care l-a cumpărat în 2021, după ce passatul a cedat de tot.
-Exact, e frig la ora acea.
-Vă îmbrăcați bine, și oricum la amiază vor fii aproape 20 de grade, dar trebuie să facem mașina
aceea funcțională în caz de nevoie, deoarece electrica mea nu e foarte eficientă la drum lung.- Tata
are o Șkoda Octavia 5 electrică, a primit-o de la firmă recent, și o folosim pe aceea în oraș sau la
drumuri nu foarte lungi. La drumuri lungi ori luăm golful, ori avionul. Mama nu mai are mașină de 2
ani.
-Nu înțeleg ce e la mijloc, dar fie, mâine ne trezim. Îmi dau puțin ochii peste cap, dar eram prea
obosit ca să înțeleg care este situația.
Cum poruncise ieri așa zisul șef al casei, dimineața la șase eram deja ieșiți din oraș. În mod
normal din Suceava până la Negostina faci 40 de minute, dar dacă prinzi liber și nu te interesează de
autonomia mașinii, în 25 de minute ești acolo, cum a fost și în cazul nostru.
-Ajungem la bunici și bem o cafea cât timp facem o listă de piese pe care o să le cumpărăm din
Siret la 8 când deschide la magazinul de piese auto. În jur de unu după masă o să mă duc să le aduc
pe fete.
-Am înțeles să trăiți domn’ comandant! Obosit, acesta a fost singurul lucru pe care am putut să
îl spun, dar aparent nu i-a plăcut tatei, care a început cu morala tipică unui părinte.
-Nu mai spune glume de genul acesta, pentru că sunt sigur că nu vrei să înceapă războiul. Nu
știu dacă ați aflat de la școală sau nu, dar Rusia a întărit forțele militare de la granița cu Republica
Moldova, daca rușii atacă Moldova, intrăm și noi în război pentru ei, știți și voi asta, suntem membrii
NATO.
-Am aflat, dar nu cred ca se întâmplă nimic, Rusia nu a mai făcut nimic din 2024 de când a
cucerit Kievul, și până la urmă, tovarășul Putin e bătrân, nu cred că mai are el energia necesară să
înceapă un război.
-Așa este, dar nu știi niciodată.
-Deci de aceea reparăm vechea Dacie- spune David, într-un mod mândru, de parcă a găsit cutia
Pandorei.
-Nu doar, e bine să mai avem o mașină pe combustie internă în caz de orice fel de criză
electrică, trăim vremuri foarte, foarte ciudate.
Casa bătrânească situată în spatele curții oferea un aer primitor, prietenesc, mai ales cu
răsăritul absolut minunat din ziua respectivă. Construită în stil slavon, ucrainean, cu anumite aspecte
din arhitectura evreiască, precum balconul, care avea balustradele și stâlpii care urcau spre acoperiș
rotunde, asemănător unei sinagogi, era una din singurele case cu două etaje din sat. Vopsită cu un
roz-portocaliu spălăcit era puțin probabil să nu o vezi, chiar și vara când se afla în spatele copacilor
din curtea din față, care era lungă, de obicei umplută cu flori, mai puțin iarna. Acoperișul era din
aluminiu, care lucea în razele răsăritului de iarnă. În spate se găseau două hambare, în unul se afla
tractorul cu care bunicul, tata, și unchiul Vasile obișnuiau să ară porțiunea de teren din sudul satului.
Celălalt hambar ascundea mașina la care o să lucrăm aceste zile. În restul curții bunica obișnuiește să
planteze roșii, ceapă, ridichi și aproape de terasa din spatele casei se află o viță de vie care coace cei
mai buni struguri din lume. Când eram mic, pe aici obișnuiau să mișune și găini, pe care însă le-am
vândut in 2021. Toată curtea oferă senzația unei gospodării tipice din Podișul Sucevei.
În ceața dimineții, încă din momentul intrării pe stradă de pe șoseaua principală se putea
observa bunicu’ cum ne aștepta pe băncuța din fața porții.
După ce ajungem tata cu bunicu vorbesc ceva repede, în șoaptă astfel încât noi să nu înțelegem.
La spusele tatei bunu s-a speriat și a început să își muște buza de jos, într-un mod care mă speria.
Știind și faptul că unul din prietenii tatei este ambasadorul României la Moscova, și luând în
considerare discuția de pe mașină, începe să îmi fie din ce în ce mai frică în privința posibilei începeri
a unui război, mă calmez totuși când văd frumusețea neagră din garaj.
Garajul vechi, din lemn, mai mult un hambar decât un garaj, ascundea „regina șoselelor”, cel
puțin mașina care odată a fost regina șoselelor. Acum, vopseaua neagră abia se mai vede de stratul
gros de praf depus de a lungul anilor pe caroseria mâncată de rugină. Jantele, schimbate în
momentul vopsirii cu unele făcute la comandă special pentru bunu, încă se țineau bine, chiar dacă
rugina nu le-a iertat nici pe ele. Cauciucurile, dezumflate și tocite, mai puțin în dreapta spate, unde,
de fapt, nici nu mai era cauciuc, era doar tamburul de frână ruginit și el. Scaunele din piele, probabil
erau ceea mai intactă piesă a mașinii, în afară de praful de pe ele ,care a început să le decoloreze,
erau ca noi.
Fără să stea mult pe gânduri, tata deschide capota ruginită. Din vina mișcării bruști, hambarul s-
a umplut de un strat gros de praf, care dacă îți intra în ochi te ustura pentru ore, așa că am închis cu
toții ochii până ce praful s-a reașezat.
Imediat după așezarea prafului am putut vedea ce era odată motorul mașinii. Sub capotă am
găsit un întreg eco-sistem. Praful depus pe motor nu mai era praf, era pământ, peste care a crescut
iarbă și mușchi, î care locuiau tot felul de gâze pe care nu le-am mai văzut în viața mea. Daca pe
exterior bunicu obișnuia să dea cu furtunul pe exteriorul mașinii, însă capota nu a mai fost deschidă
de aproape nouă ani, oferind mediul perfect pentru crearea unui eco-sistem.
-Pffff, Vlad, David, aduce-ți furtunul și aparatul cu presiune-Clar copleșit de situația în care se
afla motorul mașinii, tata se pune imediat să curețe din verdeață, de parca cineva sau ceva îl grăbea.
Ajungem cu furtunul cu presiune, și tata începe haotic să curețe ce a mai rămas din pământul de
pe motor. În mai puțin de 5 minute motorul a fost curățat inclusiv de rugină. După încă aproximativ
10 minute de holbat și inspectat tata începe.
-Toate bujiile sunt înfundate, blocul motor este ruginit și în anumite părți găurit, radiatorul cu
siguranță este distrus în totalitate, toate filtrele, desigur, trebuie schimbate, și cel mai grev, pistonul
numărul unu este distrus complet, și am impresia că și restul pistoanelor se află în aceeași situație,
deci, trebuie schimbat tot motorul, acesta nu mai poate fii salvat. Distribuția pare în regulă, dar ce
facem cu motorul?
-Sigur nu avem cum să salvăm motorul acesta? Construirea unui motor durează foarte mult.-
răspunde bunicul îngrijorat, știind totuși că spune o prostie.
-Mă tata, nu vezi că e distrus complet, nu ai ce să îi faci, blocul motor este găurit, privește și tu
acum, trebuie să găsim un motor de cumpărat, cel mai departe din Rădăuți, oricât de scump ar fi, altă
soluție nu e.
-Știu pe cineva de la biserica din Siret care are un mic service auto în oraș, poate are o mașină
cu motorul încă cât de cât intact.
-Păi perfect, ce mai stai tata, sună-l.
-George, calmează-te, e 7 dimineața sâmbăta, în mod normal oamenii dorm la ora asta.
-Bine, dă-i mesaj, răspunde când poate, între timp mergem în casă să bem cafeaua la căldură,
copii voi o saluta-ți pe buna, iar eu mă pun să caut motoare pe internet în caz că băiatul ăsta nu are.
Imediat la intrarea casei ne izbește un miros puternic de uleiuri esențiale, aloe vera și cafea,
combinația de mirosuri cu care aș putea descrie cel mai bine casa bunicilor. Holul lung, cu pereți de
un galben spălăcit, care era alb odată, avea urme timide de mucegai pe la colțuri. În capătul lui, într-o
parte scările, iar lângă ele se afla celebrul bufet cu oglindă, care probabil e de o vârsta cu mătușa
Doris, sora mai mică a tatei, mutată în Germania de trei ani. Bufetul, simplu, fără prea multe
elemente de design distincte, doar rafturi de lemn învechit și mânere de plastic ieftin, a reprezentat
un element de mobilier central în casă, ca un reper. Fiecare nepot al familiei are câte o poză cu
bufetul în spate, era oglinda unde făceai ultimele ajustări la coafură înainte de slujba bisericească.
Locul unde puneai cheile când soseai, și le luai când plecai, putem spune că respectivul bufet este
portarul neînsuflețit al casei.
Deasupra bufetului, exact peste oglindă, se situează singura „icoană” a casei. Un portret de a lui
Isus, cu coroana de spini pusă pe capul Lui, exact așa cum a fost răstignit. Deși practic este o icoană,
scopul tabloului este mai mult decorativ, deoarece nici un membru al familiei nu crede în necesitatea
icoanelor. În partea de jos al tabloului, este scris, cu un font foarte mic, versetul din Ioan 3:16 : ;
„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în
El să nu piară, ci să aibă viață veșnică”
De fapt, scrisul este atât de mic, încât de jos nici nu se vede, și de fapt, nici nu știam că este
acolo până într-o vară când aveam 8 ani și mă jucam cu mingea cu David în curte, cu ușa de la casă
deschisă. Cumva am aruncat mingea pe ușă direct în tablou, care a căzut instant. Când am vrut să îl
pun înapoi, am observat versetul, care mii s-a părut foarte interesant, și mi-a captat, pe scurt,
atenția, și dorința de a citi Biblia, dorință care nu a ținut foarte mult.

-Elooo, ce faceți mă nepoți, de când nu v-am mai văzut. Ați mâncat? Sunteți bine, sănătoși? V-
am pregătit niște omletă cu cârnați, luați, mâncați, la final vă dau și niște Nutella cu clătite. Cu un
entuziasm tipic de bunică, și cu masa plină de bunătăți ne aștepta buna de fiecare dată când treceam
pe la ea. Mică de statură, mai ales pe lângă tata sau bunicul, uscățivă, cu pielea uscată de la stat în
soare și lucrat în câmp, totuși sprintenă, când vine vorba de pregătit masa la nepoți. Vocea ei, calma
ca de o zână bună, te liniștește instant, nu contează ce zice, te poate și certa, ca și când zice povești
de adormit copii.
Clătitele ei sunt cele mai bune din univers, pufoase, prăjite dar totuși nu arse. Dulci ca un vis,
sunt delicioase și fără Nutella sau miere, sunt perfecte ele în sine. Din păcate totuși, ca să mă lase să
mănânc clătite, buni mă obligă de fiecare dată să mănânc mâncarea mai întâi.
După masa copioasă, tata continuă căutatul de motoare pe internet, cât timp eu și David
povestim cu bunica despre diverse. În nu mai mult de jumătate de oră intră, dezamăgit, tata în
bucătărie.
-Unde e tata?- întreabă el pe un ton care se vedea de la o poștă că e posomorât.
-S-a dus în pivniță să mai pună lemne pe foc, dar mă georgică, spune ce te frământă așa, de
când ați venit te-am văzut tot cu fața în jos.
-Of, mă supără că motorul la Dacie e distrus complet, și nu am găsit motor de cumpărat decât la
Cluj, cel mai aproape, cică ar și tata pe cineva aici la Siret pe cineva cu un service auto, dar acesta nu
răspunde, și nici nu știm sigur dacă are un motor potrivit.
-Ai, ai, ai, asta te frământă? Mă George, nu te îngrijora, Domnul se va îngriji de totul, totul, dar
totul îți zic, e în grija Lui. Vin-o aici să îți spun ceva la ureche.
Zis și făcut, tata s-a dus la bunica ca un copil mic la mama lui ca să primească dulciuri. După,
tata a ieșit în curte cu un zâmbet de parcă totul s-a rezolvat. Acesta este talentul bunicii. Cred că
orice bunică are acest talent, de a încuraja oamenii, dar bunica parcă exagerează, nici nu trebuie să
fie mesajul prea motivant, că modul cum îl spune, te poate motiva chiar să te duci să lupți pe front.
-Ce i-ai spus? Întrebăm amândoi, aproape în cor, eu am fost puțin mai rapid.
-Eh, repede să știți voi tot, treburi de bunică ce sa și sp -nici nu termină de spus propoziția că
intră agitat bunicul.
-Unde e George?
-S-a dus să se roage. Dar, Ce s-a întâmplat, intri așa brusc zici că au venit rușii peste noi -De
menționat, bunica e și glumeață, cu glume de pe vremea ei, dar măcar sunt glume.
-M-a sunat băiatul de la Siret, ne vinde un motor de Logan, 1.4 MPI, în stare perfectă cu doar
1000 de lei, cu tot cu distribuție, îl ține de câțiva ani în service, dar totuși nu s-a atins rugina de el.
-Asta e mă? Pentru asta dărâmi tu casa cu agitația ta? Ai găsit un motor, în teorie. Nu trebuie să
ne ataci așa.
-Bine Mărie, fie cum spui, mă duc să îi spun vestea și lui George.
-Așteaptă să își termine rugăciunea!
-Da, da bine, fie cum spui tu-Se putea vedea o scădere a entuziasmului vocii în pronunțarea
acestei fraze.
Se așază și bunicul pe un scaun, și a urmat o perioadă de liniște, o liniște apăsătoare, deși nu îmi
dau seama de ce, nimeni nu a avut curajul să spună ceva până ce a intrat tata din nou pe ușă, de data
asta cu un zâmbet mare pe față, cu o energie aproape contagioasă, aproape.
-Ce e cu liniștea asta?
-Maică-ta!- Îi răspunde bunicul tatei, într-un mod care categoric a deranjat-o pe buni, deși a
decis să nu spună nimic. După câteva secunde de pauză, continuă.
-Deci, ce am vrut să îți spun? AȘAA! Băiatul de la Siret are un motor de Logan, 1.4 MPI, pe care
vrea să îl vândă cu 1000 de lei, cu tot cu distribuție.
 -BINEEEEE, Ia-ți geaca, plecăm acum, luăm motorul, apoi mă duc în oraș să le iau pe fete. -
Zâmbetul de mai devreme, deja mare, a devenit de două ori mai larg, fericirea tatei se putea observa
de la o poștă, își pune repede geaca, și în repezeală deschide ușa fără măcar să salute, dar este oprit
de vocea calmă, parcă în contrast a bunicii.
-George, vin-o te rog să îți spun ceva înainte să pleci. Tata se duce, fără ezitare, cât timp bunica
ne face semn să ieșim din bucătărie. După aproximativ două minute tata iese, ne ia în brațe și pleacă
spunând fraza „Vă iubesc”.
Intrăm înapoi în bucătărie, cu dorința de a continua poveștile de dinainte, dar bunica ne ia la o
parte și ne spune șoptind, de parcă cineva ne asculta.
-Să știți că Isus vă iubește, și toate evenimentele de se întâmplă în jurul nostru de un timp sunt
semn al venirii Lui! Eu mă apuc să pregătesc ceva și pentru fete, măcar o gustare, voi vă găsiți ceva de
lucru pe aici.
După ce a terminat de vorbit s-a lăsat din nou o liniște apăsătoare în bucătărie, nu a mai spus
nimeni nimic, David s-a dus în sufragerie unde probabil s-a jucat la consolă. Eu am continuat să stau
în bucătărie pentru încă cel puțin cinci minute, în același loc unde bunica a șoptit fraza „Să știți că Isus
vă iubește, și toate evenimentele de se întâmplă în jurul nostru de un timp sunt semn al venirii Lui!”
Am stat acolo, îngândurat, ca o fantomă, bunica era preocupată cu pregătirea unei gustări pentru
fete, eram invizibil.
Am decis să ies afară. Gândurile mele erau țintite pe cuvintele „semn al venirii Lui!”. Ies afară, ci
deși temperatura era încă destul de mică, nu bag de seamă, mă pun pe balansoarul rece din curte și
încep să mă leagăn. Păsările dimineții încep să își cânte simfonia, iar scârțâitul balansoarului ruginit
parcă se potrivește cu linia melodică pe care a ales-o mama natură pentru această dimineață
friguroasă. Totuși nimic din toate acestea nu reușesc să îmi scoată din minte spusele bunicii.
Toată viața am trăit alături de Dumnezeu. Bunicul s-a convertit la penticostalism în adolescență,
pe vremea când creștinii neo-protestanți erau destul de persecutați de regimul comunist din
România. De atunci fiecare membru al familiei a trăit „alături de Hristos”, în teorie eu la fel, de mic
frecventam biserica cu familia, și da știu ca Isus este Fiul Lui Dumnezeu, care a murit pe cruce pentru
păcatele noastre, și că pentru a fii mântuiți trebuie să credem în jertfa Lui. De știut știu, dar niciodată
nu am înțeles sau mia bine zis niciodată nu m-a interesat cu adevărat acest subiect, dar toate aceste
evenimente din ultimii ani arată faptul că sfârșitul e aproape, dar totuși au fost evenimente mai
negre în istoria omenirii, cum ar fii ciuma sau războaiele mondiale, nu? Și totuși suntem încă aici, Isus
nu e, oamenii încă suferă, încă există boli, tristețe, durere dar și bucurie și fericire.
Minutele trec. Soarele începe să încălzească planeta înghețată peste noapte. Gândurile m-au
dus așa departe încât nu observ că la aproximativ zece metri de mine apare o figurină străină.
Imediat ce văd că cineva apăruse în curte încep să mă sperii. Nu îl văd bine în primă fază, dar începe
să se apropie, frica să crească și ea, nu știam ce să fac, dacă era un hoț care intenționa să fure Dacia,
bine, tabla ruginită din garaj. După ce face aproximativ cinci pași reușesc să îl văd mai bine, atunci a
început inima să îmi bată cu adevărat. Era un om înalt, îmbrăcat într-o haină alba, atâta de albă încât
strălucea, și era aproape imposibil să îl vezi. Când se apropie și mai mult a început să strălucească
atâta de tare încât am fost nevoit să țintesc capul spre pământ.
Ajunge lângă mine, strălucirea puternică parcă se diminuează, dar nu destul cât să mă pot uita la
el, să îi văd fața. Îmi întinde o mână și spune.
-Am venit, haide, sunt aici!
Nu răspund.
-Vlad! Haide, Am venit, am ajuns, Vlaaad!
Dintr-o dată toată strălucirea s-a dus, și am reușit să ridic capul. Era tata, încerca să mă
trezească. Huh, ce ușurare, a fost totul un vis, dar cine a fost omul din vis?
-Nu ți-a fost mă frig aici afară?-nu am răspuns nimic, încă nu m-am trezit de tot, iar mintea mea
era încă fixată la omul îmbrăcat în alb.
-Să vezi ce ne face mama ta dacă răcești.
-Nu e așa frig, s-a mai încălzit, nu răcesc.
 -Dacă spui tu, fie așa, dar ai grijă. Noi am cumpărat motorul, mama cu fetele vor venii cu fratele
Voicu de la biserică. Am înțeles că are de luat ceva din Siret și le-a luat și pe fete, trebuie să ajungă
imediat, noi între timp ne putem apuca de mașină.
Fără să înțeleg încă prea multe din jurul meu, mă ridic de pe balansoar și mă îndrept spre garaj.
Bunicul deja a montat roata lipsă și a legat mașina de tractor, ca să o scoatem din garaj să avem loc
să lucrăm la ea. Înseamnă că am dormit ceva. Îmi scot telefonul să mă uit la ceas, și observ că s-a
făcut deja 11:33, am dormit aproape o oră, mult.
-Ce faci somnorilă? Hai că avem treabă, du-te și vezi dacă frâna de mână pusă, ca să pot trage
mașina afară din garaj.
Mă duc. Frâna era pusă, mă chinui puțin să o eliberez, căci era înțepenită, dar reușesc O pun pe
liber, și ii dau semnal bunicului că poate să o tragă.
Imediat începe să se aude motorul vechi al tractorului cum încearcă să tragă mașina înțepenită.
Roțile ruginite abia se învârt, iar fumul tractorului care se chinuie să plece începe să umple cerul
repede. După ce abia mai puteam respira de fumul amețitor de motor diesel, vechia dacie stătea în
fața garajului, așteptând piesele noi.
Ieșită la lumină am putut să văd și mai bine stagiul degradant în care se afla bătrâna, cum
obișnuia bunica să numească mașina. Vopseaua, se afla într-un stagiu surprinzător de bun, comparat
cu roțile, care erau umplute în totalitate de rugină. Chiar dacă era încă destul de intactă datorită
vopselei de calitate, în anumite locuri, din vina ruginii, caroseria se destrăma ca o prăjitură foarte
crocantă. În spate lipsea un stop, care probabil era printre lucrurile prăfuite din garaj, iar bara de
protecție din spate lipsea și ea, probabil și ea printre piesele din garaj.
-Pfuu, avem de lucru, oricum, scopul nostru e să facem mașina funcțională, nu și frumoasă
estetic. Dacă lucrăm în echipă, mâine seară putem merge cu ea la biserica, haideți!- Încerca, și chiar
reușea, tata să ne încurajeze.
Următoarele ore le-am petrecut lucrând. Eu cu David am coborât piesele noi din remorcă, și am
început să demontăm piesele vechi, precum roțile, farurile, stopul care a mai rămas, și am ajutat
inclusiv la scoaterea motorului vechi, bine, ce a mai rămas din el. Ne-o luat aproximativ douăzeci de
minute să îl scoatem, după care tata cu bunicul s-au ocupat să monteze noul motor.
Nici nu am observat când au sosit fetele. Mama cu cele două surori ale mele mai mici. Naomi, în
vârstă de 12 ani, și Sofia, de 9, aproape 10. Mama ne-a pus numele mie și Sofiei, prenumele, numele
mijlociu tata, Daniel și Maria, pe când la David și Naomi tata le-a pus prenumele, și mama numele
mijlociu, Elias și Elisa. Mii s-a părut interesant cum mie și Sofiei mama nu ne-a pus nume biblice, și
tata da, deși mama este mult mai religioasă decât tata, aș putea spune că este mai religioasă chiar și
decât păstorul de la Biserică. Nu știu de ce e așa, știu doar că povestea preferată a tatei din copilăria
lui este David si Goliath, și că Vladimir, numele meu întreg, provine de la slavonul „volod” combinat
cu „mer”, tradus însemnând domnitorul păcii. Anumite popoare slavice traduc numele Vladimir ca și
ocrotitor. Vladimir, domnitor și ocrotitor al Bucovinei, sună bine.
Undeva în jurul orei trei după-masa, ne cheamă bunica să mâncăm. Un prânz obișnuit, nimic
special, felul întâi, ciorbă rădăuțeană urmat de friptură.
Inclusiv la masă am rămas îngândurat, de la omul din vis am trecut la motivul pentru care
reparăm mașina, și de ce o facem atât de repede, pe grabă. Mașina se află într-o stare absolut
deplorabilă, și nu știu cât au costat piesele, dar sunt sigur că nu puțin. Și chiar dacă toată presa
vorbește despre al treilea război mondial, de fapt oamenii vorbesc despre asta din 2021, după ce s-au
plictisit de pandemie, și Putin a început invadarea Ucrainei, care s-a terminat cu moartea lui
Volodimir Zelensky, fostul președinte, a fostei Ucraine, în 2024. De atunci, mai ales de când vecinii
noștri de peste Prut au intrat în N.A.T.O. în 2025, Rusia tot întărește suportul militar la granițele sale
cu țările N.A.T.O. Deci, nu e chiar nouă faza cu războiul, când vine vorba de ce știe omul de rând, dar
tata are un fost coleg de a lui, cu care încă ține legătura, care e ambasadorul României la Moscova,
persoană care daca e să știe ceva, știe mai multe decât presa, și cu siguranță îl anunță pe tata.
Am tot stat și m-am gândit pe această temă toată seara. Aveam ideile împărțite. Până l urmă,
nu se trezea tata așa dintr-o dată să repare mașina, pe de altă parte Putin, președintele Rusiei de
mulți ani încoace, omul care a invadat Ucraina, are 77 de ani, este, la propriu, un moș obosit, nu e în
stare de un război. După aceea îmi amintesc de situația din America, și de cum în 2023 toți spuneau
că mai rău decât Joe Biden nu se poate, și cum alegerile din 2028 au demonstrat la toată planeta că
se poate mult mai rău decât un dement, se poate să ajungă președinte cineva care se crede pisică.
Râdeam noi de comunitățile LGBTQ și furry prin 2020, și ia uite că au ajuns să conducă una din cele
mai puternice națiuni ale lumii, oricât a încercat Trump să ii oprească pe parcursul celui de al doilea
mandat al lui.
În jurul orei opt seara, îi dăm prima cheie noului motor. Tușind puțin, mașina pornește după a
patra cheie.
-Bineeeee, am reușit-Începe tata să strige de bucurie, bunicul și David după el, și eu, dar nu așa
de tare, eram prea obosit ca să mai arăt vreo emoție.- Mâine după biserică ne ocupăm să facem
mașina cu adevărat funcțională. Acum, copii, mergeți în casă și așteptați-ne acolo, eu vreau să discut
ceva cu bunicul.
Restul serii trece la fel ca și ziua, repede, fără să apuc să conștientizez că e deja aproape 12 și ne
pregătim să ne culcăm.

S-a făcut deja unu și jumătate când realizez că nu am somn, deși era foarte obosit, nu puteam
închide un ochi. Decid să ies în curte, să mă uit la stele. Frumusețea unui cer înstelat de la țară, m-a
făcut să uit de frigul îngrozitor de afară. Tabloul ceresc uluitor, te lăsa fără suflu instant, mai ales
faptul că multe dintre aceste stele care se văd sunt stinse de mult, dar noi totuși încă le vedem
lumina, căci sunt foarte forte departe. Mereu mi-a plăcut să mă uit la cerul înstelat al satului, și să fac
fotografii cu aceste lumini cosmice, dar niciodată nu am ieșit atât de târziu.
Mă îndrept spre balansoar, unde zăresc o lumină palidă, ca de țigară. Când mă apropii mai mult
încep să și simt fumul, era clar, cineva fuma pe balansoarul din curtea bunicilor, și nu era membru al
familie sigur, căci nimeni nu fumează la noi. Singurul care a avut de a face cu țigările, cel puțin
singurul care mi-a zis, a fost tata, în perioada adolescenței, dar nu l-am văzut niciodată fumând, deci
sigur nu era el, mai ales datorită politicii lui foarte anti-fumat.
-HEI! Cine e acolo? Vezi că asta e o proprietate privată, ori pleci de bună voie fără să furi ceva
ori te rețin până la sosirea poliției- Nu era ceea mai bună replică, dar speriat, era tot la ce m-am putut
gândi în clipele acelea. Problema ceea mai mare era că nu aveam cu ce să îl rețin sau să îl imobilizez.
-Vlad? Ce faci afară la ora asta?
-Tata?
-Da, repet, ce cauți afară la ora asta?
-Nu am somn, dar tu ce faci? Aceea e o țigară?- Când întreb aruncă repede chiștocul în iarbă și îl
calcă cu talpa, de parca a uitat că are țigara în mână, și și-a amintit doar acum că nu trebuie să o văd
eu.
-Treaba mea ce fac aici, tu du-te și culcă-te, ACUM!
-Ți-am, zis nu am somn. Acum, tu îmi spui de ce fumezi, am văzut clar că aia a fost o țigară, și
lângă tine în sticla aia ce ai?- Întrebare asta a fost urmată de un moment lung de liniște, destul cât să
văd că în sticlă era whisky din acela ieftin. Imediat după clipele de liniște a urmat un oftat lung din
partea tatei.
-Da, fumez, iar în sticlă e whisky. Ia un loc lângă mine căci nici eu nu pot dormi.
Mă pun de îndată lângă el, mirosea puternic a alcool și tutun, lucru care nu îmi face plăcere, dar
nu ripostez, eram mult prea obosit pentru a fii prea deranjat de miros.
-Eu ți-am zis că obișnuiam să fumez în adolescență, da?- confirm printr-un gest al capului, pe
care deșii nu l-a văzut probabil continuă să povestească- Ei bine, chiar dacă m-am lăsat de mult, toată
situația asta stresantă m-a copleșit, am simțit neapărat să fumez una, doar una, doar azi, promit. -Nu
spun nimic, așa că continuă- și când era să te naști tu am fumat o țigară, la fiecare de fapt, nu sunt
rezistent la stres.
-Da chiar așa, ce se tot întâmplă, adică, sigur ai un motiv să fii stresat care e acela? De ce
reparăm vechea mașină așa pe grabă, pe bune, ce se întâmplă? vreau și eu să știu.- A urmat din nou
un moment lung de liniște. Cerul înstelat lumina toată curtea. Inclusiv dealurile din îndepărtare se
vedeau foarte clar datorită cerului care lumina tot. În curte nu se mai auzea nimic, inclusiv câinele
vecinilor care lătra toată noapte s-a potolit, era liniște deplină. Acest moment îmi amintea mult de
clipele petrecute cu tata în curtea bisericii din sat, cele mai frumoase momente ale copilăriei mele,
atunci însă, tata nu mirosea a alcool. Mirosul puternic de băutură și tutun mă neliniștea puternic, așa
că după aproximativ zece minute de liniște îl întreb.
-Ai adormit?
-Nu,... dar,... ahh,... presupun că nu am de ales decât să îți spun și ție, până la urmă, oricum
trebuie să afli mai devreme sau mai târziu. Deci, este sigur, începe războiul, nu știm când, poate fi
mâine, poate fi peste un an, dar va fii un război, Putin se pregătește să invadeze Republica Moldova,
Belarusul și țările Baltice. De fapt, Belarusul a fost deja anexată, nici nu au încercat să lupte, știau că
nu au șanse.
-Știi asta de la prietenul tău de la ambasadă, așa-i?
-Da... de la Marius.
Noua informație m-a șocat. Știam că dacă prietenul tatei spune ceva, se cam întâmplă când vine
vorba de Rusia. Așa s-a întâmplat și în 2022 cu Ucraina, în 2024 cu Palestina și Israel, și așa mai
departe.
Am citit mult despre războaiele din istoria noastră, și inclusiv câteva cărți science-fiction despre al
treilea război mondial, dar niciodată nu mi-am putut imagina cum ar arăta un război în realitate. Am
auzit mărturii de la ucrainieni veniți după terminarea războiului, care au trăit prin pivnițe de bloc în
timpul bombardamentelor, simțind prezența morții lângă ei în fiecare zi, și de fiecare dată mă speriau
experiențele acestor oameni.
După aproximativ zece minute de liniște apăsătoare, continui dialogul cu tata. Vocea mea a
tăiat liniștea nopții ca un cuțit ascuțit într-un tort care este mai frumos decât gustos.
-Păi și, tot nu înțeleg de ce trebuie să reparăm vechea Dacie. Înțeleg că nu putem pleca cu
electrica, dar avem Golful.
-Da, dar familia unchiului Vasile nu are nici o mașină momentan, și de fapt, vorbisem mai mulți
de la biserică să plecăm, să ne ajutăm între noi cu mașinile.
-Inclusiv a lui Ștefan?
-Da, și familia Irimiciuc. La auzirea acestui nume, gândul meu s-a dus repede la fata ceea mare a
familiei, Eliza Irimiciuc, o fată, puțin spus, superbă. Deși probabil este doar o iubire adolescentină,
trecătoare, ea este persoana la care mă gândesc de fiecare dată când aud cuvântul „perfectă”.
Prezența ei mă bucură în orice situație posibilă. Ne știm de mici, însă doar de curând am început să
am sentimente atâta de puternice față de ea, acum aproximativ un an și jumătate, la o conferință
bisericească. Deși pe atunci avea numai 14 ani, modul cum se comporta cu copii, modul prin care se
juca cu ei, îi împăca instant în cazul unei certuri, îi învăța, îi distra, toate acestea m-au făcut să
realizez că ea va fi mama copiilor mei. De atunci am început să fim mai apropiați, să ieșim în oraș, să
vorbim și să ne ajutăm între noi la problemele care ne apar. Fiecare clipă petrecută cu ea mă face să
o doresc din ce în ce mai mult. Interesant este asemănarea de nume cu soră-mea, dar diferența aia
mică de o literă este tot ce trebuie. Dacă soră-mea adeseori poate fii enervantă, Eliza, ea nu m-ar
putea supăra niciodată și chiar dacă ar face-o, mi-ar trece imediat ce i-aș vedea ochii albaștrii ca
safirul.
-Păi și, apare întrebarea, noi reparăm mașina, dar unde mergem cu ea? Nu e ca și când restul
NATO nu va intra în război pentru Moldova.
-Elveția, am cumpărat o casă, puțin spus casă, complex de case cu tot cu buncăr antiatomic, cu
toții care vorbisem și ne făcusem planul am pus banii ca să îl cumpărăm.
-Păi, de ce Elveția?
-Elveția nu e în NATO, nu a mai participat într-un război de la Napoleon încoace, plus că munții
o fac aproape imposibil de invadat.
-Ah, are sens.
Nimeni nu a mai spus nimic după aceasta. Oboseala a început să mă prindă din urmă, iar ochii
să se închidă încetișor. După aproximativ 20 de minute decid să mă duc în cameră, frigul a devenit
destul de prezent, și pentru a evita o posibilă viitoare răceală, am intrat în casă. Tata a mai rămas, nu
știu pentru cât timp, sau dacă măcar a intrat în casă, dar dimineața următoare era gata de biserică
înaintea tuturor.
Ziua următoare a trecut foarte repede, nici nu am apucat să procesez trecerea evenimentelor.
Nu mai țin monte ce predică a fost la biserică, oricum am fost numai de dimineață, restul zilei ne-am
ocupat de mașină. Eram mult prea concentrat pe ideea începerii unui război, încât nici nu am
observat când Sofia a căzut din copac, încercând să se cațăre în ceva joc copilăresc al ei.
Mașina nu am reușit să o terminăm, a rămas ca după serviciu să se ducă tata la țară ca să o
termine de finisat, oricum, mult de făcut la ea nu a rămas, motorul l-am făcut în totalitate funcțional.
De fapt, toată săptămâna a trecu fără să procesez evenimentele, gândul meu era tot la război.
Oricâte filme sau documentare am văzut despre războaiele din istoria omenirii, nu îmi pot închipuii
un război real, mai ales un război modern. Până la urmă, cred că nici în Elveția nu am fii în siguranță
în cazul unui război din era noastră, era avioanelor de luptă, care circulă de două ori viteza sunetului,
și care la apăsarea unui buton pot bombarda un sat întreg, indiferent de localizarea acestuia.
Poate, sper cel puțin, de data asta se înșală Marius, adică, e ambasador, nu poate știi cu
exactitate chiar tot. Sau, poate, se va rupe alianța, și nu va intra nimeni în război pentru Moldova, și
țărișoara va fii rasă de pe fața pământului instant, au poate va fii o luptă strict pe teritoriul Basarabiei
sau, poate, va fi un război în toată regula.
Toate aceste posibile scenarii îmi veneau în minte ca o furtună de gânduri, imposibil de evitat,
prin care trebuia să trec. Mă ucidea presiunea situației, și viteza cu care mii se schimba starea. Acum
gândurile și situațiile negative câștigau lupta mentală, când cele pozitive.
Orele de la școală treceau pe lângă mine ca un tren de mare viteză, fără măcar să țin minte ce a
spus profesorul cu cinci minute mai devreme. Mă scotea la tablă pe motiv că nu sunt atent, și nu știu
să spun nimic, lucru care nu îmi stă de loc în fire. În situațiile acestea, parcă îmi doresc să înceapă
războiul, să mă scap de toată presiunea școlară, după îmi amintesc de nebunia unui război,
nesiguranța zilei de mâine.
Am și uitat că la finalul aceste săptămâni voi împlini 17 ani, un eveniment care pare destul de
important, probabil cel mai important eveniment al anului pentru un om, însă, cu toate
circumstanțele, probabil ziua mea o să treacă ca o zi obișnuită, repede, fără evenimente speciale,
fără vreo petrecere, căci, nu intenționez nimic de genul acesta, doresc doar liniște, fără stres, gălăgie
și așa mai departe.

Capitolul 3- 24 februarie, o zi cu multe evenimente

-Bă, Vlad, unde te duci fra, mâine e ziua ta, nu faci nimic?- Mă striga Fane vineri după ore când
plecam spre casă.-Toată săptămâna ai fost foarte liniștit, ce-i cu tine, de obicei ești o baterie Duracell.
-Bă, am fost foarte obosit, nu am prea dormit nopțile acestea, că am tot amânat temele, și am
fost nevoit să le fac pe noapte, și no, s-au adunat orele nedormite. Și nu, nu fac nimic mâine.
-Poftim? Odată faci 17 ani, cum să nu faci nimic.- Vizibil revoltat, Fane încearcă, cumva să mă
convingă să fac ceva de ziua mea.- Ți-am luat cadou fra, nu fă din acestea acum.
-Bă, pur și simplu sunt prea obosit să fac orice mâine, vreau să dorm, nu o lua personal, am avut
o săptămână grea, dar dacă vrei, să știi că ești bine-venit la mine, cumpărăm niște prăjituri,
comandăm o pizza, și aia e, dar mai mult nu vreau.
-Bă, tu sigur ești bine? Asta nu îți este absolut de loc în fire.
-Da mă, sunt doar obosit, trebuie să recuperez orele nedormite, și sunt eu însumi din nou.
Îmi este cel mai bun prieten, dar la ora asta tot ce îmi doresc e sa fiu singur. De obicei mergeam
cu el până la intersecția dintre Universității și George Enescu, căci el stă pe bulevardul respectiv, iar
eu la 10 minute mai sus spre Zamca, dar de data aceasta i-am spus că am niște treabă prin centru și
am ocolit pe acolo. Am luat-o încet pe Mihai Viteazul în sus, fără un scop precis, exact, dar nu voiam
de loc să mă duc încă acasă. Orașul era foarte, foarte liniștit, pustiu. În piața din centru se zărea doar
câte un pensionar rătăcit. E frig. Comparativ cu weekend-ul trecut, diferența este de aproape 20 de
grade. Acum o săptămână la ora asta era în Negostina, reparam la vechea rablă în tricou la 18 grade,
iar acum îmi este frig în geaca la 2 grade, dacă măcar sunt atâtea.
Orașul pustiu oferă un aer apocaliptic. Blocurile gri, vechi, și furnalele vechiului combinat
„Termica” conturau acest peisaj de oraș post-sovietic, poluat și uitat parcă și de divinitate. Bulevardul
este, totuși destul de aglomerat, din vina frigului oamenii călătoreau cu mașina, dar totuși mult mai
liber decât de obicei la ora asta.
Ca să evit zgomotul traficului, o iau în jos pe o alee prin pădure, ce coboară în strada Rădăuți. În
mod normal copacii din această zonă de verdeață ce coboară din centru, sunt verzi, și plini de păsări
care cânta ceea mai frumoasă simfonie, simfonia naturii, însă acum e gol, liniște, nici păsările nu
cântă pe gerul acesta de februarie. Deșii nu a nins de mai bine de 3 săptămâni, și zăpada de atunci
apucase să se topească, totul în jur e alb spre gri de la bruma rece de iarnă.
Liniștea asta mă face să cad imediat pe gânduri. Mintea îmi fugea repede de la ideea unui
posibil război, care m-a măcinat toată săptămâna, la Eliza, care s-a comportat foarte distant cu mine
ultimele zile. De obicei îmi răspundea la mesaje aproape instant, iar mai nou trec ore până ce să
răspundă, ci și atunci, îmi trântește un răspuns sec, precum „mhm” sau „aha”. Nici nu știu dacă am
supărat-o cu ceva, dacă și-a găsit pe cineva sau pur și simplu nu mai vrea să vorbească cu mine. Nici
curajul necesar ca să o întreb nu îl am, de fiecare dată când pun mâna pe telefon să o fac, mă oprește
parcă gândul că toată drama asta e copilărească, și mai bine las totul baltă. Dar totuși, toată lumea
spune că pentru iubire trebuie să lupți, plus că nu sunt chiar un copil, mâine am 17 ani, iar mama și
tata s-au cunoscut și ei în liceu, bine, pe vremea lor lucrurile erau puțin altfel. Pun din nou mâna pe
telefon să îi dau mesaj, să văd daca e bine, dacă nu a pățit cumva ceva, dar la fel ca de fiecare dată
ajung să pun telefonul înapoi în buzunar, ceva mă reține, exact ce, nu știu.
Afară se face din ce în ce mai frig. Cobor pe Nicolae Labiș și ajung la apa Sucevei. Râul, plin de
gunoaie ca de obicei, are o tentă verzuie, destul de ciudată și ieșită din comun, probabil iar s-au
aruncat chimicale în apă. Nu stau mult să mă uit la el și îmi continui drumul, la fel, fără un scop precis.
Trec de bazarul haotic, tipic regiunii de est a Europei și continui în sus pe lângă magazine spre gara
Burdujeni.
În gară staționează „noua” garnitură de la Alstom, achiziționată în 2023. Deșii circulă doar din
2024, deja se află într-o stare deplorabilă. Pe lateralul din dreapta, cel pe care îl zăresc prima oara, e
desenat un graffitti șters cu numele de Hayek, cel puțin părea să fie acesta, iar parbrizul e deja crăpat.
Gara am prins-o între orele de vârf de la amiază și de după-masă, deci și aici, precum în restul
orașului, liniște. Peroanele pustii de la stația pentru trenurile regionale, e dărăpănată. Peronul,
conceput dintr-un ciment vechi, e plin de gropi, prin care un copil de 2-3 ani putea să cadă liniștit, iar
din paravan, care în mod normal avea rol de acoperiș, au mai rămas numai stâlpii de susținere, dar
acoperișul propriu zis, nu mai e intact de ani buni.
La nu mai mult de 300 de metri, la contrast cu stația regio, se află maiestoasa clădire a gării
Burdujeni. Construită de austrieci, clădirea are o fațadă de cărămidă, arcade albe, renovate vara
trecută, până atunci și acestea erau ca restul clădirii, cărămidării. Pe laterale, este scris „Burdujeni”
pe ambele părți cu un font care cel mai probabil este identic cu cel folosit de austrieci când au
construit gara la sfârșitul secolului 19. Clădirea, construită simetric, are în centru sala de așteptare
principală, special amenajată numai pentru clasa 1, cu 5 geamuri înalte, de sticla, nu termopan și un
tavan absolut superb, decorat ca la sală de operă. Arcadele din jurul geamurilor sunt verzi pe din
interior, cu dungi roșii care legau o parte a sălii cu cealaltă. Totul este absolut grandios. Pe laterale se
află sălile de așteptare pentru clasa a 2-a, mai puțin maiestoase, însă totuși absolut minunate.
Podeaua e de o marmură verde, veche, și pereții pavați cu faianță de aceeași culoare. Tavanul, cu
același model ca la sala principală, e făcut dintr-un lemn închis la culoare, probabil pin. Peroanele,
parcă și ele în antiteză față de stația regio, sunt noi, curate și îngrijite, cu un pavaj de un roșu spălăcit,
cu stâlpi de iluminat poziționați din 10 în 10 metri, vopsiți recent în negru, dar cu siguranță sunt
vechi, mai ales datorită stilului tipic perioadei antebelice, semănând mai mult cu lămpi pe gaz decât
cu becuri led. Doar peronul de la linia 1 este acoperit, cu un paravan dintr-un metal verde ruginit, dar
totuși întreg.
Ajung în gara principală și începe, încetișor a fulguii, o ninsoare foarte ușoară, cu fulgi mici și
rari, mai mult tipică lunii decembrie sau chiar noiembrie nicidecum februarie, dar care totuși
conturează peisajul iernii bucovinene.
Părăsesc gara, și o iau în sus pe Jean Bart, o stradă cu blocuri ponosite, unele albe, altele gri,
anumite apartamente copertate cu roz, altele cu galben și unele absolut de loc, ceva obișnuit în
această parte a lumii.
Ninsoarea devine din ce în ce mai deasă, iar pământul rece din ce în ce mai alb. Probabil în mai
puțin de 20 de minute orașul va fi acoperit de un strat consistent de zăpadă, deșii cei de la meteo nu
au anunțat nimic pentru astăzi, se pare că, din nou, s-au înșelat. Peisajul este parcă din povești, chiar
dacă zona aceasta a orașului arată departe de a putea fii comparată cu o lume a basmelor, ninsoarea
este cu siguranță desprinsă din cele mai artistice filme.
Pun mâna pe telefon să filmez ninsoarea, moment în care, fără sa apuc să îl deblochez am văzut
o notificare neobișnuită, mesaj de la Eliza, fără să îi fi scris eu înainte. Pun repede telefonul în
buzunar, îmi era frică să mă uit. Mai rar îmi scria ea de bunăvoie și înainte, iar de un timp de loc.
Inima începe să îmi bată din ce în ce mai tare, la fel ca ninsoarea care deja se transformase în viscol.
Putea fi orice fel de mesaj, poate l-a trimis din greșeală, sau poate crede că ziua mea e azi, nu am de
unde să știu, decât dacă mă uit, dar nici nu aș vrea să par disperat. Aș putea să mă uit din notificări,
să îmi stăpânesc curiozitatea, și îi răspund mai târziu. Gata, așa fac, scot telefonul din buzunar, și îl
deblochez, cu mare grijă, ca să nu deschid din greșeală mesajul. S-a deblocat, îmi închid ochii, îmi e
frică, dar altfel nu am cum să văd, până la urmă tot o sa trebuiască să îl citesc odată și odată. Deschid
încet ochii și văd „Hei Vlad, cmf, nu am mai vorbit de mult, și aș vrea să îți spun despre această
distanțare a mea, în cel mai sincer mod posibil...”