ORGANIZAȚII ȘI RELAȚII INTERNAȚIONALE

Cuprins
Domeniul relaţiilor internaţionale..................................................................................................................................3
1.1. Știinţa Relaţiilor Internaţionale...........................................................................................................................3
1.2. Sistemul internaţional şi dreptul internaţional public.........................................................................................4
1.3. Evoluţia sistemului internaţional până la 1914...................................................................................................5
1.4. Evoluţia sistemului internaţional după 1914......................................................................................................7
1.4.2. Războiul Rece (1945-1991).............................................................................................................................8
1.4.3. Sistemul internaţional după sfârşitul Războiului Rece..................................................................................11
2. Actorii sistemului internaţional...............................................................................................................................12
2.1. Introducere........................................................................................................................................................12
2.2. Noţiunea de actor internaţional.........................................................................................................................12
2.3. Actorii care evoluează pe scena internaţională.................................................................................................13
2.4. Tendinţe manifestate în sistemul internaţional contemporan...........................................................................15
3. Noţiuni generale privind organizaţiile internaţionale interguvernamentale............................................................17
3.1. Introducere........................................................................................................................................................17
3.2. Organizaţii internaţionale interguvernamentale şi organizaţii internaţionale neguvernamentale....................17
3.3. Scurt istoric al organizaţiilor internaţionale interguvernamentale....................................................................17
3.4. Factorii care au determinat apariţia şi proliferarea organizaţiilor internaţionale interguvernamentale...........18
3.5. Rolul organizaţiilor internaţionale interguvernamentale..................................................................................19
3.6. Definiţia organizaţiilor internaţionale interguvernamentale.............................................................................19
3.7. Caracteristicile organizaţiilor internaţionale interguvernamentale...................................................................19
3.8. Clasificarea organizaţiilor internaţionale interguvernamentale........................................................................19
3.9. Organizaţiile internaţionale neguvernamentale (OING)...................................................................................21
4. Personalitatea juridică a organizațiilor internaționale interguvernamentale............................................................22
4.1. Introducere........................................................................................................................................................22
4.1. Precizări prealabile............................................................................................................................................22
4.2. Personalitatea juridică internaţională................................................................................................................23
4.3. Personalitatea juridică de drept intern...............................................................................................................24
4.4. Formele de manifestare a personalităţii juridice...............................................................................................24
Capacitatea de a încheia tratate................................................................................................................................24
Clasificarea tratatelor...............................................................................................................................................24
5. Constituirea organizaţiilor internaţionale interguvernamentale..............................................................................29
5.1. Introducere........................................................................................................................................................29
5.2. Actul constitutiv................................................................................................................................................29
5.3. Cuprinsul actului constitutiv.............................................................................................................................30
5.4. Încheierea actului constitutiv............................................................................................................................30
5.5. Admiterea de rezerve........................................................................................................................................31
5.6. Modificarea actului constitutiv.........................................................................................................................31
5.7. Interpretarea actului constitutiv........................................................................................................................32
5.8. Dizolvarea organizaţiilor internaţionale...........................................................................................................33
6. Participarea la activităţile organizaţiei internaţionale.............................................................................................33
6.1. Introducere........................................................................................................................................................33
6.2. Dobândirea calităţii de membru cu drepturi depline al unei organizaţii internaţionale...................................33
6.3. Situaţii speciale de dobândire a calităţii de membru........................................................................................35
6.4. Pierderea calităţii de membru............................................................................................................................37
6.5. Suspendarea calităţii de membru......................................................................................................................37
7. Structura organizaţiilor internaţionale.....................................................................................................................38
7.1. Introducere........................................................................................................................................................38
7.2. Factorii care determină structura organizaţiilor internaţionale.........................................................................38
7.3. Clasificarea organelor organizaţiilor internaţionale.........................................................................................38
7.4. Organe principale şi organe subsidiare.............................................................................................................38
7.5. Organe plenare şi organe cu compunere restrânsă............................................................................................39
7.6. Organe politice, jurisdicţionale şi administrative.............................................................................................41
8. Funcţionarea organizaţiilor internaţionale interguvernamentale.............................................................................43
8.1. Introducere........................................................................................................................................................43
8.2. Apecte generale privind sesiunile organizaţiilor internaţionale.......................................................................43
8.3. Conducerea sesiunilor.......................................................................................................................................44
8.4. Procedura urmată în cadrul sesiunilor...............................................................................................................45
8.5. Adoptarea hotărârilor........................................................................................................................................45
8.6. Valoarea juridică a hotărârilor organizaţiilor internaţionale............................................................................47
9. Mijloacele financiare ale organizaţiilor internaţionale interguvernamentale..........................................................48
9.1. Introducere........................................................................................................................................................48
9.2. Noţiunea de buget.............................................................................................................................................48
9.3. Resursele bugetare............................................................................................................................................49
9.4. Cheltuielile bugetare.........................................................................................................................................51
10. Organizaţia Naţiunilor Unite.................................................................................................................................51
10.1. Introducere......................................................................................................................................................51
10.2. Societatea Naţiunilor.......................................................................................................................................51
10.3. Constituirea ONU...........................................................................................................................................53
10.4. Scopurile ONU................................................................................................................................................53
10.5. Principiile ONU...............................................................................................................................................54
10.6. Dobândirea calităţii de membru ONU............................................................................................................54
10.7. Pierderea calităţii de membru ONU................................................................................................................55
10.8. Organele principale ONU...............................................................................................................................55
10.9. Adunarea Generală ONU. Compunerea Adunării Generale...........................................................................56
10.10. Competenţele Adunării Generale..................................................................................................................56
10.11. Organizarea lucrărilor...................................................................................................................................58
10.12. Consiliul de Securitate ONU - Compunere..................................................................................................59
Funcţionare...............................................................................................................................................................60
Competenţe..............................................................................................................................................................60
Consiliul Economic şi Social CES (ECOSOC).......................................................................................................61
Consiliul de Tutelă...................................................................................................................................................62
Curtea Internaţională de Justiţie...............................................................................................................................62
Secretariatul ONU....................................................................................................................................................63
Instituţiile specializate din sistemul ONU...............................................................................................................65
România şi O.N.U....................................................................................................................................................66
11. Bibliografie............................................................................................................................................................68
 Domeniul relaţiilor internaţionale

Organizaţiile internaţionale trebuie studiate în contextual relaţiilor internaţionale, relaţii

care pot explica resorturile apariţiei şi proliferării acestora. Tocmai de aceea, unitatea
conturează domeniul relaţiilor internaţionale, defineşte şi explică noţiuni şi concepte folosite în
literatura de specialitate, dar şi în dicursurile şi analizele politice, economice şi militare,
prezintă evoluţia sistemului relaţiilor internaţionale oferind studenţilor cunoştinţele şi
deprinderile academice necesare pentru a-şi construi propria cheie în înţelegerea unei realităţi
vaste, dinamice, provocatoare.
Noţiunea de relaţii internaţionale are o dublă semnificaţie: aceea de relaţii stabilite între
actorii internaţionali şi aceea de ştiinţă care studiază raporturile de putere dintre actorii
internaţionali.

1.1. Știinţa Relaţiilor Internaţionale

Ca ştiinţă a socialului, Relaţiile Internaţ ionale se ocupă cu studiul raporturilor de

putere dintre actorii internaţionali.
Aşezând în centrul preocupărilor conceptul de putere, în toate accepţiunile lui, ca
putere-forţă, putere-influenţă, cu raportările sale inerente la concepte precum cele de
autoritate, legitimitate sau suveranitate, Relaţiile Internaţionale se subsumează domeniului
mai larg al Știinţelor politice.
Preocupările din cadrul Relaţiilor Internaţionale vizează cinci domenii care constituie
subramuri ale acestei ştiinţe. Acestea sunt:
1) Teoria relaţ iilor internaţionale care stabileşte semnificaţia noţiunilor, conceptelor
cu care operează această ştiinţă, oferind o înţelegere profundă a fenomenelor
studiate,
2) Istoria relaţ iilor internaţ ionale care prezintă evoluţia în timp a politicii mondiale,
3) Studiile de securitate care vizează cercetările legate de supravieţuirea statelor şi a
comunităţilor,
4) Studiile strategice care privesc aspectele militare ale politicului, cu accent pe
factorul nuclear,
5) Economia politicăint ern a ţ ional ă care urmăreşte evoluţia schimburilor
economice transfrontaliere.
Relaţiile internaţionale îşi datorează denumirea faptului că, iniţial, s-au concentrat
asupra raporturilor dintre entităţile politice suverane care sunt statele. Doar statele poartă
războaie, încheie pace, semnează tratate. În ultimele decenii, însă, pe scena relaţiilor
internaţionale s-au impus şi alţi actori: organizaţiile internaţionale, mişcările de eliberare
naţională, corporaţiile şi chiar indivizii care acţionează în nume propriu, raporturile
internaţionale devenind din ce în ce mai complexe. Tocmai de aceea, unii autori au propus
revizuirea denumirea disciplinei şi transformarea acesteia în Relaţii transfrontaliere sau
Politică mondială.
Preocupări pentru natura relaţiilor dintre state, cauzele războiului, problemele păcii,
cooperarea internaţională şi recunoaşterea actorilor internaţionali au existat din timpuri
străvechi. Istorici, filosofi, jurişti şi economişti şi-au îndreptat atenţia spre aspecte ale vieţii
internaţionale. Astfel, istoricul Tucidide a meditat asupra cauzelor conflictului interstatal în
sec. al V-lea î.Hr. Notabilă este şi preocuparea filosofilor Niccolo Machiavelli (sec.XVI) şi
Thomas Hobbes (sec.XVII) pentru raportul dintre natura umană şi relaţiile interstatale. Jurişti
de seamă precum Hugo Grotius (sec.XVII) au încercat să codifice practici ale relaţiilor
internaţionale, iar economişti precum Adam Smith (sec.XVIII) au studiat impactul politicilor
economice interne asupra legăturilor dintre state.
Cu toate acestea, ştiinţa relaţiilor internaţionale figurează ca un domeniu relativ recent,
fiind acceptată ca disciplină de studiu în universităţile lumii abia la jumătatea secolului al
XIX-lea, primele lucrări importante de specialitate văzând lumina tiparului abia înainte de al
doilea război mondial.
Aşa cum spuneam, domeniul relaţiilor internaţionale face parte din domeniul mai larg
al ştiinţelor politice, având legături puternice şi cu Dreptul internaţional public şi Economia
mondială.

1.2. Sistemul internaţional şi dreptul internaţional public

Sistemul internaţ ional sau societatea internaţională reprezintă ansamblul relaţiilor

stabilite între actorii internaţionali.
Dacă o lungă perioadă de timp, participarea la societatea internaţională era un
privilegiu al statelor, în timpurile moderne această societate s-a îmbogăţit şi cu alte elemente:
organizaţiile internaţionale interguvernamentale, organizaţiile internaţionale
neguvernamentale, popoarele şi mişcările de eliberare naţională, companiile transnaţionale şi
chiar individul, ca actor în relaţiile internaţionale. În mod corespunzător, sistemul
internaţional a fost definit iniţial ca fiind comunitatea a statelor suverane care intră în
raporturi juridice unele cu altele.
Din cele mai vechi timpuri, statele au interacţionat în cadrul unui set de reguli, de
norme care stabileau ce este statul şi care sunt atributele acestuia, precum şi modul de
purtare a relaţiilor dintre state. Aceste norme s-au cristalizat în timp, au cunoscut o
permanentă schimbare şi evoluţie şi au format dreptul international public.
Dreptul int ernaţ ional publi c a fost definit ca fiind un corp de reguli obligatorii
din punct de vedere juridic pentru state, în relaţiile dintre acestea, şi, mai târziu, un
ansamblu de norme juridice care reglementează raporturile dintre state şi celelalte subiecte
ale dreptului internaţional, norme create de aceste subiecte, pe baza acordului lor de voinţă.

Exemple

Sfera izvoarelor Dreptului internaţional public este determinată de Statutul Curţii

Internaţionale de Justiţie, Curte care funcţionează în cadrul Organizaţiei
Naţiunilor Unite şi care statuează, la art. 38, asupra dreptului aplicabil de către
această instanţă în litigiile aduse în faţa ei. Astfel, constituie izvoare ale Dreptului
internaţional public:
Tratatul
Cutuma internaţională
Principiile generale de drept
Principiile dreptului internaţional public
Echitatea
Mijloace auxiliare de determinare a normelor dreptului international
public (jurispudenţa şi doctrina)
Alte izvoare ale dreptului internaţional public şi anume actele
organizaţiilor internaţionale şi actele unilaterale ale statelor.

Normele dreptului internaţional public configurează, modelează ceea ce numim

sistemul internaţional, adică ansamblul relaţiilor stabilite între actorii internaţionali.
Teoreticienii relaţiilor internaţionale disting trei mari tipuri de configurare a
sistemului internaţ ional:
a) Sistemul unipolar care presupune existenţa unei singure puteri majore, super-
putere care domină sistemul internaţional.
 b) Sistemul bipolar care implică existenţa a două mari puteri oponente ce
domină fiecare o anumită parte a sistemului; aceste puteri se pot raporta
ideologic şi/sau militar una la cealaltă.
c) Sistemul multipolar care implică existenţa a cel puţin trei mari puteri care
să domine sistemul; este considerat ca reprezentând o configuraţie stabilă
a sistemului internaţional.

1.3. Evoluţia sistemului internaţional până la 1914

Spre deosebire de celelalte subramuri ale domeniului, Istoria relaţiilor

internaţionale se preocupă exclusiv de istoria relaţiilor de putere dintre actorii
internaţionali, de la formarea sistemului internaţional şi până în zilele noastre. Unii
autori consideră că se poate vorbi despre un sistem internaţional chiar şi în vremea
oraşelor-state antice greceşti sau a imperiilor din Evul Mediu. De-a lungul timpului a
existat o semnificativă schimbare de sisteme, modificându-se natura actorilor
internaţionali ai acestora. Astfel, oraş ele-state antice au lăsat loc în Evul Mediu
imperiilor multinaţ ionale ca actori dominanţi ai sistemului internaţional, iar acestea
au făcut loc, la rândul lor, statelor-naţ iuni la sfârşitul sec. al XV-lea. Este adevărat că în
cazul oraşelor-state antice sau a imperiilor medievale putem vorbi despre o politică
interstatală, dar considerăm că despre o politică internaţională putem vorbi doar din
momentul în care principalul, dacă nu chiar unicul actor internaţional devine statul
suveran modern, cel mai adesea constituit pe un teritoriu locuit de un anumit grup
naţional.
În literatura de specialitate s-au impus două teorii importante cu privire la structura
sistemului internaţional.
Prima teorie sau teoria ciclurilor successive (închegată în anii ’70 - ’80)
concepe evoluţia sistemului internaţional în termenii unor cicluri succesive dominate de
marile puteri, după cum urmează:
1. Ciclul portughez (care durează din anul 1497 de la expediţia lui Vasco da Gama în
India şi până la momentul cuceririi în anul 1580 a Portugaliei de către Spania).
2. Ciclul olandez (care începe în anul 1580 şi se sfârşeşte odată cu pacea de la
Utrecht încheiată în abul 1713).
3. Ciclul britanic I (care începe în 1713 şi se sfârşeşte în anul 1783 după războiul de
independenţă al coloniilor americane).
4. Ciclul britanic II (care începe odată cu Congresul de la Viena din 1815 şi ia sfârşit
după primul război mondial).
5. Ciclul American (care începe în jurul anului 1918 şi este încă în desfăşurare).
Principalele caracteristici ale acestor cicluri sunt următoarele:
- dominaţia unei mari puteri, numită şi putere-hegemon,
- existenţa unor puncte de sprijin de interes strategic pentru aceste puteri, cum ar fi
stăpânirea mărilor care erau cele mai importante rute comerciale.

A doua teorie sau teoria cercurilor concentrice (închegată în anii ’90) consideră că
sistemul internaţional a fost încă de la începuturi împărţit în trei cercuri concentrice:
1) Centrul alcătuit din puterile majore care au o mare influenţă asupra formării
normelor care ghidează sistemul internaţional şi asupra impunerii/respectării acestora.
2) Semiperiferia care cuprinde, în principal, trei mari categorii de state:
a) Foste puteri centrale aflate într-o poziţie descendentă, adică puteri în decădere
care joacă un rol destul de important în sistem. Este cazul Rusiei interbelice.
b) Puteri aflate în zona periferică şi care se află într-o poziţie ascendentă sau, altfel
spus, mari puteri în devenire. Este cazul Chinei contemporane.
c) Puteri regionale, subsistemice ale căror interese şi posibilităţi nu depăşesc aria
propriului subsistem al relaţiilor internaţionale. Este exemplul unor state ca
Taiwan, Coreea de Sud, statele din America Latină.
 3) Periferia compusă din state cu economii slab dezvoltate, cu capacităţi militare reduse
şi a căror securitate depinde în mare măsură de aranjamentele internaţionale ale
marilor puteri. Este cazul unor state precum Portugalia, statele din sud-estul Europei,
statele africane.
Asupra momentului apariţiei statului modern există o polemică puternică între istorici.
Dar, indiferent de poziţia pe care o adoptă, cei mai mulţi istorici sunt de acord că sistemul
internaţional modern apare şi se dezvoltă în Europa, ca o creaţie a statelor europene. Treptat,
statele europene depăşesc barierele continentale, purtând cu ele modul de organizare
european, extinzâdu-se treptat şi jocul de putere specific bătrânului continent la nivel global.
Trei motive au favorizat succesul puterilor europene:
a) Centralizarea politică a acestor state reflectată în două caracteristici extrem de
importante:
- secularizarea deciziei în domeniul politicii interne şi externe a statelor şi deci
eliminarea bisericii ca factor politic autonom,
- colectarea taxelor şi impozitelor la nivel central şi efectuarea de la acelaţi nivel a
cheltuielilor pentru întreţinerea aparatului de stat, ceea ce a permis şi finanţarea
flotelor de război şi a forţelor militare terestre apte să impună interesele statelor în
colonii.
b) Fragmentarea sistemului internaţional într-un număr mare de actori internaţionali,
fapt care a condus, din nevoia de supravieţuire, la concurenţa între state pentru
acumularea puterii. În acest mod o seamă de state europene au ajuns să domine alte
state ori teritorii timp de secole.
c) Revoluţia tehnologică a contribuit şi ea la dominarea adversarilor. Un rol important l-a
avut folosirea prafului de puşcă în conflictele armate şi, pentru succesul expediţiilor
maritime, folosirea galionului echipat cu tunuri. Aceste descoperiri au permis
impunerea voinţei politice, dar şi a intereselor economice.
Sfârşitul războiului de 30 de ani şi încheierea Tratatelor Westfalice (pacea de la
Westfalia) în 1648 a consacrat existenţa unui sistem internaţional. Astfel, aceste tratate
stabilesc principiul potrivit căruia singurul actor internaţional este statul, dispărând de pe
scena internaţională actori precum Papalitatea, ordinele cavalereşti, oraşele ori nobilimea. Cu
alte cuvinte, singurul subiect de drept internaţional recunoscut din acel moment era statul, al
cărui atribut primordial era suveranitatea. Suveranitatea reprezintă dreptul statului de a-şi
defini propriile interese, de a construi şi exercita politica internă şi externă, de astabili căi şi
mijloace de acţiune pentru atingerea ţelurilor propuse. Din acest moment, suveranitatea a
reprezentat elementul esenţial care a modelat sistemul internaţional. Recunoaşterea
suveranităţii însemna implicit şi recunoaşterea libertăţii de acţiune a statelor în sistemul
internaţional.
Un alt principiu important stabilit de tratatele Westfalice a fost cel al egalităţii între
statele suverane. De aici a decurs regula potrivit căreia singurele care-şi puteau lua
angajamente internaţionale erau statele, pe baza consimţământului lor liber, fără a fi supuse
coerciţiei altei puteri. Tot din acest moment, balanţa de putere a fost acceptată ca instrument
al relaţiilor internaţionale prin care se căuta stabilitatea. Scopul declarat era acela de a
împiedica o singură putere europeană să le domine pe celelalte.
Începând cu Tratatele Westfalice s-a pus şi problema legitimităţii internaţionale. Este
vorba despre modul de transmitere a puterii de la un conducător la altul la nivel naţional, pe
de o parte, şi despre legitimitatea dată de suveranitatea teritorială, adică recunoaşterea statului
şi implicit a calităţii de subiect internaţional a acestuia, pe de altă parte.
De asemenea, este recunoscută existenţa unui drept internaţional, a unor norme
acceptate liber de către statele care participau la sistemul internaţional. Dreptul internaţional
devine un instrument al relaţiilor internaţionale, reglementând relaţiile dintre actorii
sistemului internaţional.
O altă schimbare de optică în relaţiile internaţionale o constituie recunoaşterea
diplomaţiei ca instrument pentru soluţionarea paşnică a diferendelor dintre state.
În concluzie, sunt trasate caracteristicile esenţiale ale sistemului internaţional,
caracteristici care subzistă, în mare parte, şi astăzi.
 Alt moment important în istoria relaţiilor internaţionale a fost Pacea de la Utrecht
(1714) prin care s-a statuat politica nonintervenţiei în problemele de politică internă a
statelor.

Revoluţia franceză de la 1789 aduce şi ea schimbări importante. Legitimitatea

statului este dată de naţiune, iar legitimitatea conducătorilor de popor. Se produce o
separaţie între interesele statului şi cele ale conducătorilor. Politica de putere a statelor
încetează să mai fie una a monarhului şi devine una a statului propriu-zis.
Secolele XVII şi XVIII au fost caracterizate prin numărul relativ mic şi stabil de actori
internaţionali. Balanţa de putere se sprijinea pe o anumită configuraţie şi o anumită împărţire
a teritoriului. Coexistau mari imperii (otoman, ţarist, spre exemplu) cu câteva state naţionale
şi cu mici formaţiuni statale, precum cele ale Germaniei şi Italiei. Treptat, odată cu marile
descoperiri geografice şi cu colonialismul, graniţele sistemului internaţional se extind în
America de Nord, America Latină, Africa, Asia şi alte zone ale globului, lupta statelor pentru
putere fiind o luptă pentru teritorii.
Schimbări semnificative în sistemul internaţional aduce Congresul de la Viena din
anul 1815 care a marcat victoria puterilor aliate Anglia, Prusia, Austria şi Rusia ţaristă
împotriva Franţei conduse de Napoleon. Cu ocazia Congresului s-a făcut distincţie între
puterile majore (Anglia, Franţa, Prusia, Austria şi Rusia) şi puterile minore. Balanţa de
putere era înţeleasă în sensul de echilibru între marile puteri, astfel încât nici una dintre ele
să nu se desprindă de contingent şi să devină putere-hegemon. Modul în care se putea
exercita acest echilibru era acela al diplomaţiei. Astfel, au avut loc o serie de congrese
regulate ale marilor puteri, cunoscute sub numele de Concertul European. Diplomaţia devine
o instituţie a sistemului internaţional şi începe să se impună ideea de soluţionare a
conflictelor prin consultări şi negocieri. Exista o ierarhie a statelor, marile puteri având un rol
managerial în sistemul internaţional, exercitând o formă de tutelă asupra puterilor minore. Se
înmulţesc normele de drept internaţional care cârmuiesc relaţiile internaţionale.
În sec. al XIX-lea, dinamica relaţ iilor internaţ ionale a fost influenţată de următorii
factori:

1) Decăderea unor puteri şi ascensiunea altora. Menţionăm declinul imperiului otoman,

ascensiunea Germaniei şi Italiei ca urmare a unificării şi ascensiunea SUA şi Japoniei.
2) Colonialismul, proces început încă din sec. al XV-lea, a cunoscut în sec. al XIX- lea o
anvergură mondială, extinderea imperiilor coloniale devenind politica naţională a
marilor puteri europene.
3) Fragmentarea sistemului internaţional şi formarea de noi state naţionale.
Aceşti factori au condus la izbucnirea primului război mondial.

1.4. Evoluţia sistemului internaţional după 1914

1.4.1. Războaiele mondiale şi conferinţele de pace

Impactul primului război mondial asupra politicii internaţionale a fost unul profund.
Distrugerile materiale şi pierderile de vieţi omeneşti au lăsat întreaga Europă în ruină.
Conferinţele de pace au urmărit să instituie o nouă ordine mondială, complet diferită de cea
anterioară Marelui Război. Soluţia a fost propusă de Statele Unite ale Americii şi a constat în
instituirea unui nou principiu al relaţiilor internaţionale – principiul securităţii colective.
Războiul, ca instituţie a sistemului mondial, a fost considerat imoral şi s-a încercat scoaterea
lui în afara legii, prin intermediul unor mecanisme instituţionale. Sistemul securităţii colective
statua principiul interdependenţei tuturor actorilor sistemului internaţional în materie de
securitate şi necesitatea cooperării pentru asigurarea acesteia în cadrul unor organizaţii
internaţionale. În acest scop a fost constituită ora Se dorea înlocuirea balanţei de putere cu un
sistem instituţional care să-i suplinească absenţa şi să reglementeze relaţiile internaţionale.
Astfel, s-a trecut de la politica de putere la politica cooperării.
Cu toate acestea, Statele Unite, deşi au iniţiat reconfigurarea sistemului internaţional şi
aşezarea lui pe noi baze, au refuzat să ia parte la echilibrul de putere, sustrăgându-se de la
cooperarea în cadrul Ligii Naţiunilor. Pe de altă parte, marile puteri europene au privit şi ele
cu suspiciune noua politică a cooperării, renunţând cu greu la tradiţia politicii de forţă. Criza
economică a accentuat tensiunile politice internaţionale, până când, în anul 1939, războiul
izbucneşte din nou.
Sfârşitul celui de-al doilea război mondial a adus noi schimbări în sistemul
internaţional. În primul rând, Statele Unite ale Americii au înţeles, în urma celor două
conflagraţii mondiale, rolul important pe care-l îndeplineau în realizarea echilibrului de putere
în Europa şi în lume. Intervenţia SUA în cele două războaie a fost una hotărâtoare,
modificând decisiv raportul de forţe şi a fost determinată de faptul că securitatea SUA
depindea în mare măsură de balanţa de putere europeană. Ascensiunea Germaniei, care avea
tendinţa de a se comporta ca o putere hegemon, contravenea intereselor SUA. Intrarea SUA în
război în anul 1941 a fost defavorabilă puterilor Axei şi a schimbat configuraţia sistemului
internaţional care devine bipolar. Pe de o parte, puterile aliate europene şi, pe de altă parte,
SUA. Potrivit literaturii de specialitate, acesta este momentul în care puterile europene îşi
pierd rolul esenţial în politica internaţională, centrul de putere mutându-se la Washington,
unde va rămâne până în zilele noastre.

În al doilea rând, după cel de-al doilea război mondial a continuat procesul de
fragmentare a sistemului internaţional prin procesul de decolonizare şi formare a noi state
independente. Astfel iau naştere statele Lumii a Treia, care cuprind teritorii întinse în Africa,
America de Sud şi Asia, state extrem de vulnerabile, ţinte sigure ale extinderii sferelor de
influenţă ale celor două superputeri (SUA şi URSS).

1.4.2. Războiul Rece (1945-1991)

Deşi la sfârşitul celui de-al doilea război mondial au existat mai multe state
considerate învingătoare, doar două dintre acestea, SUA şi URSS, controlau într-o manieră
covârşitoare capacităţile economice, tehnologice, militare şi politice ale momentului. Lumea
era, aşadar, bipolară, fiind dominată de cei doi coloşi cărora li se aplica termenul de
superputere.
Factorii care au alimentat tensiunea dintre cele două superputeri şi au condus la
declanşarea Războiului Rece au fost:
1) Cele două superputeri erau caracterizate prin sisteme politice şi economice total
diferite şi incompatibile, confruntarea dintre cele două fiind una ideologică, alianţa
din cel de-al doilea război mondial fiind bazată pe interesul comun de a împiedica
hegemonia Germaniei în Europa şi cea a Japoniei în Asia şi Pacific.
2) Confruntarea paşnică directă a celor două puteri expansioniste, în lupta pentru
hegemonie asupra sistemului internaţional.
3) Contestarea de către URSS a modului de configurare a sistemului internaţional, a
modului cum era distribuită puterea la nivel internaţional.
Caracteristicile Războiului Rece au fost următoarele:
1) El nu a fost un conflict armat, deschis, în sensul tradiţional al termenului. Războiul
Rece a constat într-o cursă a înarmărilor pe fundalul unor incompatibilităţi
ideologice între doi actori angrenaţi într-o luptă paşnică pentru putere în sistemul
internaţional. Deşi nu au existat confruntări militare directe, indirect cele două
 superputeri s-au confruntat prin intermediul unor terţi, ca în cazul războiului
din
Vietn
am.
2) Sistemul internaţional s-a întors la tradiţionala balanţă de putere cu două
talere.
Echilibrul nu a fost unul constant, SUA înregistrând pentru o scurtă perioadă
un avantaj prin dezvoltarea, încă din perioada celui de-al doilea război
mondial, a armei nucleare. Acest avantaj este contrabalansat în anul 1949, când
URSS construieşte şi ea arma nucleară.
3) Cele două puteri împart globul în sfere de influenţă, ajungând să aibă
graniţe comune.
Aceste caracteristici au determinat ca Războiul Rece să treacă prin perioade
succesive
de răcire şi încălzire.
a) Prima etapă a Războiului Rece (1945-1948) se află sub influenţa
doctrinei
Truman, bazată pe politica de îngrădire a Uniunii
Sovietice.

Exemple: Harry Truman, preşedinte al SUA între 1945 şi 1953, a moştenit un

context internaţional extrem de tensionat. Problema cea mai spinoasă o
constituia soarta teritoriilor eliberate de armatele americane şi sovietice, una
înaintând din vest, iar alta din est. Situaţia era cu atât mai îngrijorătoare cu cât
statele europene erau epuizate de pe urma războiului şi incapabile să mai
opună rezistenţă expansiunii Rusiei Roşii. Tocmai de aceea, Truman a obţinut
un sprijin larg din partea statelor aliate, care aveau să devină parte integrantă
a politicii externe americane pentru cel puţin încă patru decenii.
Doctrina Truman cuprindea două direcţii de acţiune în planul politicii externe. În
primul rând, americanii au sesizat necesitatea de a sprijini financiar statele din vestul
Europei în scopul redresării economice în urma celui de-al doilea război mondial. Astfel,
în anul 1947 a luat naştere Planul Marshall care presupunea acordarea de ajutoare
financiare statelor din Europa Centrală şi de Vest pentru ca acestea să lupte împotriva
instaurării comunismului. În al doilea rând, politica externă americană privind
consolidarea europeană viza şi securitatea statelor din această zonă. Astfel, s-a dezvoltat
ideea constituirii Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) în anul 1949 în
spiritul principiilor Cartei Organizaţíei Naíunilor Unite constituită în anul 1945.
Doctrina Truman viza, aşadar, să îngrădească expansiunea diplomatică şi militară a
URSS.
Constatăm o revenire în planul relaţiilor internaţionale la politica de
securitate colectivă inspirată din ideile preşedintelui american W. Wilson. Lupta
ideologică dintre cele două superputeri a fost percepută în plan internaţional mai
degrabă ca o luptă între Bine şi Rău decât ca o luptă pentru hegemonie asupra sistemului
internaţional. Cu toate acestea, s-au conturat sferele lor de influenţă: SUA şi-a alăturat
Europa centrală şi de vest, iar URSS a grupat în jurul său Europa de Est.
b) A doua etapă a Războiului Rece a debutat odată cu Prima criză a
Berlinului izbucnită în 1948-1949.
Spre deosebire de prima etapă, aceasta a fost deosebit de dură şi chiar sângeroasă,
marcată de confruntări şi crize.
Ex:

10
prima criză a Berlinului, războiul din Coreea (1950-1953), a doua criză a Berlinului
(1957-1962), criza rachetelor din Cuba (1962) şi războiul din Vietnam (1965-1975)
Perioada este caracterizată prin implicarea activă şi globală a SUA în viaţa
internaţională. Dacă URSS şi-a redirecţionat politica de extindere, politica de îngrădire a
SUA s-a extins şi ea la nivel global.
Acţiunile americane erau legitimate de necesitatea apărării principiului universal
al
democraţiei.

De remarcat că între cele două superputeri nu a existat o confruntare militară

directă propriu-zisă, confruntările având loc pe teritoriul unor terţi şi prin
intermediul acestora. Criza rachetelor din Cuba a determinat însă iminenţa unei
ciocniri directe. Consecinţele catastrofale pentru întreg sistemul internaţional au fost
conştientizate la timp de SUA şi URSS, astfel încât SUA şi-a dat acordul de a nu
interveni în Cuba şi de a-şi retrage rachetele nucleare din Turcia, în schimbul promisiunii
URSS de a-şi retrage rachetele din Cuba.
Au existat, în cadrul acestei etape a Războiului Rece, şi perioade de
relaxare a relaţiilor dintre cele două superputeri, ca urmare a luptelor interne din cadrul
URSS determinate de moartea lui Stalin şi obţinerea puterii de către Nikita Hruşciov, dar
şi a problemelor care au început să apară în interiorul blocului comunist.
Ex:
Revoluţia din Ungaria (1956). La 23 octombrie 1956, o manifestaţie a studenţilor
din Budapesta – amplificată spontan până la nivelul unei demonstraţii populare de
proporţii – a căpătat, din cauza exceselor inutile ale Securităţii autohtone, caracterul unei
revoluţii. În aceeaşi noapte, intervenţia tancurilor sovietice, chemate de liderii maghiari
pentru a restabili liniştea, a radicalizat spiritele, revendicările căpătând un pronunţat accent
naţional şi antisovietic. Tăvălugul revoluţionar a obligat conducerea de la Budapesta să
accepte compromis după compromis. În numai treisprezece zile, în Ungaria s-a revenit la
sistemul pluripartit, a fost decisă retragerea trupelor sovietice şi ieşirea ţării din Pactul de
la Varşovia şi a fost proclamată neutralitatea. La 4 noiembrie agresiunea trupelor Armatei
Roşii a amânat, pentru aproape o jumătate de secol, visul de libertate al maghiarilor.
Pentru istoricii din lagărul comunist, revoluţia ungară din 1956 a fost însă o temă tabu.
Numai câţiva privilegiaţi au putut-o aborda, dar respectând întocmai versiunea oficială,
care pretindea că tot ce s-a întâmplat în Ungaria a fost o ,,contrarevoluţie a fasciştilor,
inspiraţi şi susţinuţi economic şi militar de imperialişti”.
c) A treia etapă a Războiului Rece a fost caracterizată de încercarea de
cooperare
dintre cei doi poli sistemici.
Între anii 1968 şi 1978 se produce o destindere a relaţiilor SUA-URSS. Au fost
semnate tratatele SALT I şi SALT II (Strategic Arms Limitation Treaty) care vizau
cooperarea pentru reducerea armamentului nuclear. De asemenea, în anul 1975 are loc
Conferinţa pentru Cooperare şi Securitate în Europa, CSCE devenită ulterior OSCE
– Organizaţia pentru Securitate şi Cooperarea în Europa, prilej cu care sunt rediscutate
şi completate principiile dreptului internaţional public, afirmându-se dorinţa de cooperare
a statelor pentru asigurarea păcii şi securităţii. Cu toate acestea, relaxarea relaţiilor ruso-
americane nu a mers atât de departe încât să se încheie un acord de coexistenţă paşnică.
SUA a conştientizat costurile materiale şi de imagine induse de implicarea
internaţională activă.
Ex: pierderile materiale, umane şi de imagine/prestigiu international suferite de
americani ca urmare a războiului din Vietnam considerat unul dintre cele mai mari eşecuri
ale politicii externe americane.

11
 Ca urmare, doctrina Truman care propovăduia îngrădirea internaţională a URSS a
fost abandonată şi politica externă americană s-a orientat spre apărarea interesului naţional,
orientare promovată de doctrina Nixon (preşedinte al SUA în perioada 1969-1974).
c) A patra etapă a Războiului Rece a fost marcată de invadarea
Afganistanului de către URSS în anul 1979.
Sfârşitul anilor ’70 a fost dominat de reluarea cursei înarmărilor şi de retensionarea
relaţiilor ruso-americane, culminând cu războiul din Afganistan. În acest spirit, doctrina
Reagan, preşedinte SUA între 1981 şi 1989, a înscris pe agenda internaţională problema
construirii scutului antirachetă, menit să protejeze SUA şi aliaţii săi de un eventual atac
nuclear din partea Rusiei. Incapacitatea Rusiei de a genera o creştere economică capabilă
să susţină cursa înarmărilor, eroziunea influenţei avute în interiorul blocului comunist
asociată cu tendinţa de trecere la democraţie, respectarea drepturilor omului şi economia
de piaţă, au
dat o lovitură nimicitoare Rusiei Sovietice şi au determinat destrămarea Lagărului
socialist. Acesta este momentul care a marcat sfârşitul Războiului Rece şi a configurat un
nou mediu internaţional - unipolar, cu o singură superputere, SUA.

1.4.3. Sistemul internaţional după sfârşitul Războiului Rece

Anii ’90 s-au caracterizat prin continuarea procesului de fragmentare a

sistemului internaţional ca urmare a formării de noi state independente, proces accentuat
de conflictele interetnice din Europa de sud-est şi consolidarea unor state din Africa,
Asia şi America Latină.
Ex: Formarea de noi state independente în Europa Centrală şi de Est a fost
rezultatul divizării unor state, cum este cazul Cehoslovaciei prin divizarea căreia (denumită
Divorţul de catifea) s-a format Republica Cehă şi Slovacia, sau desprinderii unor state din
statele federative, cum este cazul statelor desprinse din URSS (Ucraina, Letonia, Lituania,
Estonia, Republica Moldova,etc).
Formarea de noi state independente în sud-estul Europei a fost determinată şi de
izbucnirea unor conflicte interetnice şi avem în vedere situaţia Republicii Socialiste
Federative Iugoslavia prin destrămarea căreia, ca urmare a războaielor iugoslave, s-au
format Slovenia, Croaţia, Republica Macedonia, Bosnia şi Herţegovina, Serbia şi
Muntenegru. Independenţa autoproclamatei Republici Kosovo este recunoscută doar
parţial (România nu a recunoscut independenţa Kosovo).

Politica externă a statelor se orientează spre cooperarea în cadrul organizaţiilor

internaţionale, al căror număr creşte continuu. Apar noi organizaţii şi se dezvoltă
cele existente care vizează cooperarea regională, cum ar fi Uniunea Europeană (UE),
Asociaţia Naţiunilor din Asia de Sud-Est (ASEAN), Acordul Nord-American al
Liberului Schimb (NAFTA), Piaţa comună a Sudului (Mercosur), Uniunea Statelor
Africane. Creşte interdependenţa dintre state, iar acestea devin mai responsabile în plan
internaţional.
Se modifică şi natura actorilor internaţionali, perioada fiind caracterizată
prin afirmarea organizaţiilor internaţionale ca jucători semnificativi ai sistemului
internaţional. Creşte şi rolul organizaţiilor internaţionale neguvernamentale precum şi
puterea societăţilor transnaţionale, apar organizaţii teroriste, se recunoaşte calitatea de
subiect de drept internaţional unor entităţi nestatale.
Cu toate acestea, statul rămâne principalul actor în sistemul internaţional.
Sistemul internaţional cunoaşte o permanentă schimbare, se reconfigurează
continuu. În ultimele decenii s-a înregistrat creşterea puterii politice şi economice a

12
 unor state (China, spre exemplu) şi organizaţii internaţionale interguvernamentale
(UE).

2. Actorii sistemului internaţional

2.1. Introducere
Sistemul internaţional este un set de relaţii între actorii internaţionali, structurat
conform unor reguli şi tipare de interacţiune care stabilesc cine este considerat membru al
sistemului, care sunt drepturile şi responsabilităţile pe care le au membrii şi ce tip de
acţiuni şi răspunsuri apar între membrii sistemului.
În realitate pe scena internaţională evoluează o multitudine de actori mari sau mici,
interconectaţi la deciziile guvernelor, chiar în condiţiile în care contururile principale ale
piesei sunt definite de interacţiunile unor mari personaje conglomerate, statele, în timp ce
alţi actori apar şi dispar de pe scenă.

2.2. Noţiunea de actor internaţional

Teza potrivit căreia statul este unicul actor semnificativ în relaţiile internaţionale a
fost
o constantă a doctrinei mai vechi sau mai noi, criticată de-a lungul timpului
pentru
,,statocentrismul” său. Unele critici au provocat dezbateri aprinse, iar enunţurile despre
actori au ajuns să facă parte din nucleul dur al cercetărilor în cadrul Relaţiilor
internaţionale, dar şi a Dreptului international public.

13
 Exe
mple
Dacă în Relaţiile internaţionale este utilizată noţiunea de
actor
internaţional, Dreptul international public o foloseşte pe cea de subiect de
drept internaţional public. Categorii de subiecte în dreptul internaţional
public contemporan sunt:
a) statele;
b) organizaţiile internaţionale interguvernamentale.
Alte entităţi, cum ar fi popoarele şi mişcările de eliberare naţională,
organizaţiile neguvernamentale internaţionale, societăţile transnaţionale,
sunt incluse de unii autori în categoria subiectelor dreptului internaţional.
Acestea au un statut special, putând dobândi anumite drepturi şi asuma
anumite obligaţii internaţionale, dar fără a dispune de o capacitate juridică
deplină pe plan internaţional. De asemenea, o poziţie aparte în privinţa
capacităţii juridice de drept internaţional o ocupă individul.

Parcurgând literatura de spacialitate se poate aprecia că monopolul conferit statului

a intrat înt-o fază de contestare sistematică, mai ales după anii 70 când evoluţiile la nivel
internaţional au stimulat privilegierea actorilor nestatali, în special a celor transnaţionali.
Noii actori transnaţionali au fost învestiţi, adesea, cu un considerabil potenţial de
schimbare în politica internaţională, relaţiile internaţionale fiind înţelese drept politică
globală.
Exe
mple
Cu o origine situată în anii 60, termenul de globalizare a început să
fie
uzitat tot mai frecvent în anii 80, devenind treptat conceptul anilor
90.
Similar altor concepte centrale din vocabularul ştiinţelor politice,
precum putere, democraţie şi autodeterminare naţională, termenul
globalizare rămâne unul controversat, neavând o definiţie precisă şi nici
unanim acceptată.
Fenomenul globalizării a fost interpretat în mod diferit, conturându-se
trei
curente de gîndire
importante.
Hiperglobalismul caracterizat prin:
- Consideră globalizarea o reorganizare fundamental a cadrului
de desfăşurare a activităţilor umane,
- Apreciază că motorul globalizării este capitalismul şi
tehnologia,
- Anticipează sfârşitul statului-naţiune şi instaurarea unor forme
de guvernanţă globală, într-un mediu economic global.
Scepticismul caracterizat prin:
- Consideră globalizarea doar o internaţionalizare şi o
regionalizare,
- Apreciază că motorul globalizării îl constituie pieţele, acţiunile
şi politicile statelor,
- Consideră că statele vor rămâne principalii actori politici şi economici,
de ale căror interese şi acţiuni va depinde în permanent gradul
de

14
 instituţionalizare international.
Curentul care pune accentul pe transformarea societăţii internaţionale şi care
combină cele două opinii menţionate anterior susţinând că:
- Globalizarea constă într-o rearanjare a relaţiilor
international,
- Motorul globalizării îl constituie caracteristicile
modernităţii,
- Globalizarea presupune un nivel de interconectare a
actorilor internaţionali fără precedent,
- Apreciază că globalizarea va coexista cu fragmentarea
sistemului internaţional.
Pentru globalizare se mai folosesc termenii de internaţionalizare, liberalizare,
universalizare, mondializare, modernizare sau occidentalizare, însă în literature de
specialitate se apreciază că aceşti termini se referă la anumite dimensiuni ale globalizării,
aflându-se într-o relaţie mai degrabă de complementaritate decât de sinonimie.
Globalizarea prezintă cinci dimensiuni:
Globalizarea politică care reprezintă extinderea globală şi uniformizarea unor idei,
valori, norme, instituţii şi practice politice. Se vorbeşte despre în acest context despre
guvernare globală (global governance).
Globalizare economică sau financiară care constă în acceptarea la nivel global a
unor norme, practice şi mecanisme economice, internaţionalizarea producţiei,
relaxarea frontierelor tarifare, creşterea controlului actorilor nestatali asupra
politicilor şi instrumentelor economice, monetare şi fiscale.
Globalizarea culturală care constă în diseminarea şi hibridizarea unor valori
culturale, simboluri, semnificaţii şi formarea unei culturi globale sau cel puţin a unei
conştiinţe globale.
Globalizarea tehnologică care constă în expansiunea şi uniformizarea la nivel global a
tehnologiilor informaţiilor, comunicaţiilor şi de transport, determinând comprimarea
simbolică a spaţiului şi timpului.
Globalizarea socială semnifică expansiunea geografică a interacţiunilor sociale,
uniformizarea stilului de consum (life style), creşterea mobilităţii populaţiei, dezvoltarea
unor mişcări sociale transnaţionale şi deci comprimarea spaţiului şi timpului din
punct de vedere social.

Actorul internaţional este orice entitate care joacă un rol identificabil în

relaţiile internaţionale.
Este cea mai cuprinzătoare definiţie posibilă care permite enumerarea actorilor
actuali,
dar care lasă deschisă lista pentru a fi completată pe măsura evoluţiei societăţii
internaţionale.

2.3. Actorii care evoluează pe scena internaţională

Statele
În ciuda controverselor din literatura de specialitate, statele continuă să fie cei
mai
importanţi actori ai relaţiilor internaţionale.
Convenţia de la Montevideo privind drepturile şi îndatoririle statelor din 1933
cuprinde o un set complet de criterii pentru identificarea statelor. Articolul 1 al
acestei convenţii stabileşte că statul, ca persoană în dreptul internaţional, trebuie să aibă
următoarele caracteristici:

15
 a) o populaţie permanentă;
b) un teritoriu determinat;
c) o autoritate guvernamentală;
d) capacitatea de a intra în relaţii cu alte state.
Statele sunt cele mai importante subiecte ale dreptului internaţional public, în
calitatea lor de colectivităţi umane organizate care se bucură de suveranitate. De altfel,
suveranitatea este cea care asigură baza politică şi juridică a calităţii statului ca subiect
de drept internaţional.
Mărimea statelor poate fi apreciată în funcţie de întinderea teritoriului şi numărul
de locuitori, iar puterea acestora în funcţie de dimensiunile activităţii economice şi
capacităţile militare deţinute. Astfel, putem vorbi despre state mari şi state mici; despre
superputeri, mari puteri şi state cu o influenţă neglijabilă asupra sistemului internaţional.

Organizaţiile internaţionale interguvernamentale

Din categoria actorilor statali fac parte şi organizaţiile internaţionale
interguvernamentale
care sunt forme de asociere liberă între state, create pe baza unor tratate
internaţionale.
Exemple
Uniunea Europeană (UE), Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord
(NATO), Consiliul Europei.

Popoarele şi mişcările de eliberare naţională

Popoarele. Calitatea de subiect internaţional al popoarelor rezultă din
prevederile
Cartei ONU, care face referire la ele încă din art. 1 alin. 2: unul din scopurile organizaţiei
este cel de a ,,dezvolta relaţii prieteneşti între naţiuni, întemeiate pe respectarea
principiului egalităţii în drepturi a popoarelor şi dreptului lor de a dispune de ele însele"
şi se întemeiază pe afirmarea principiului auto-determinării ca principiu fundamental al
dreptului internaţional.
Pentru ca o entitate să poată fi considerată popor, ea trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii:
- să fie determinată, să aibă o identitate evidentă;
- să aibă legătură cu un anumit teritoriu.
Pentru a evita orice confuzii, trebuie precizat că este general acceptată norma
potrivit căreia minorităţile naţionale nu pot fi considerate popoare şi în consecinţă nu se
bucură de dreptul la auto-determinare.
Mişcările de eliberare naţională. Mişcările de eliberare naţională care
acţionează pe un anumit teritoriu pot stabili relaţii internaţionale cu state sau cu alte
mişcări de acelaşi tip. Pentru a fi recunoscute ca subiecte de drept internaţional, mişcările
de eliberare naţională trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- să aibă organe proprii de conducere, reprezentative;
- să exercite autoritatea de facto pe un anumit teritoriu;
- acest teritoriu să reprezinte o parte îmsemnată din teritoriul statului în
care acţionează;
- să constituie o forţă organizată, capabilă să ducă până la capăt lupta de
eliberare naţională în vederea constituirii unui stat independent. Această din urmă
condiţie trebuie privită în legătură cu situaţia tranzitorie în care trebuie să se găsească
mişcarea respectivă.

Organizaţiile internaţionale neguvernamentale

16
 Acestea sunt recunoscute ca actori internaţionali în măsura în care generează
consecinţe
pe scena internatională şi sunt suficient de importante pentru a fi incluse într-o analiză a
politicii internaţionale. Au caracter nestatal (sunt organizaţii neguvernamentale)
organizaţiile care sunt în mare măsură sau complet independente de finanţarea şi controlul
statal.
Exemple
Amnesty International, Societatea Internaţională de Cruce Roşie şi
Semilună
Roşie, Human Rights Watch, Greenpeace, Medecins sans Frontieres.

Societăţile transnaţionale
Corporaţiile, societăţile transnaţionale, companiile multinaţionale sau,
simplu,
multinaţionale sunt societăţi comerciale (firme) care au sucursale în afara graniţelor
statului de origine. Ele au o prezenţă veche pe scena internţională, dar perioada postbelică
a marcat creşterea masivă a numărului acestora precum şi a ponderii lor în economia
mondială. La baza expansiunii societăţilor transnaţionale se află investiţiile externe
directe, iar guvernele statelor-gazdă optează pentru măsuri de stimulare, de atragere a
acestor investiţii sau pentru măsuri de limitare ori chiar de blocare a lor, în funcţie de
interesele prevalente in anumite momente istorice.
Societăţile transnaţionale reprezintă întreprinderi formate dintr-un centru de
decizie localizat într-o ţară şi centre de activitate înzestrate sau nu cu personalitate juridică
proprie situate în una sau mai multe ţări. Determinarea locului şi rolului acestor entităţi în
cadrul comunităţii internaţionale constituie o problemă controversată. Unii autori
consideră societăţile transnaţionale ca fiind veritabile subiecte ale dreptului
internaţional, având în vedere forţa lor economică şi extinderea activităţii lor în
numeroase state, precum şi capacitatea acestor societăţi de a încheia contracte de stat,
adică acele contracte ce intervin între un stat şi o astfel de societate, privind furnizarea
unor bunuri sau servicii, exploatarea unor bogăţii naturale etc. Alţi autori arată că
societăţile transnaţionale nu pot fi subiecte de drept internaţional.

Exemple
Sunt companii multinaţionale: Ford, General Electric, General Motors, Nokia,
Samsung, Lukoil, Shell, Volvo, McDonald’s, Societe Generale, ING, Vienna Insurance
Group, Hyundai, Nike, Adidas, Dolce&Gabbana, Metro, Carrefour.

Persoana fizică.
Una din cele mai controversate probleme din doctrina dreptului
internaţional
contemporan este cea a poziţiei individului ca subiect al dreptului internaţional public.
Unii
autori susţin că individul este un subiect al dreptului internaţional public, prin aceea că
statul nu ar fi decât un instrument pentru promovarea unor interese colective, iar actele
sale sunt aduse la îndeplinire prin intermediul indivizilor, consideraţi singurele subiecte
ale dreptului internaţional public. Alţi autori neagă calitatea individului de subiect al
dreptului internaţional public, arătând că el este doar un obiect al acestei ramuri de
drept, prin legătura de cetăţenie pe care o are cu statul.
În literatura de specialitate se vorbeşte despre actori legitimi care respectă
normele dreptului international public şi actori nelegitimi care încalcă aceste
norme. În ultimele decenii tabloul actorilor internaţionali a devenit unul deosebit de
complex întrucât alături de actorii legitimi s-au afirmat şi actori nelegitimi, precum
17
 mişcările teroriste transfrontaliere şi alte grupuri transfrontaliere (transnaţionale) ale
crimei organizate, dar şi aşa-zise mişcări de eliberare naţională, miliţii şi mişcări de
gherilă a căror activitate depăşeşte frontiera unui stat.
De asemenea, în literature de specialitate se foloseşte noţiunea de actori
transnaţionali care operează ca reţele sau participă în reţele care depăşesc graniţele a
două sau mai multe state, cu alte cuvinte se angajează în relaţii transnaţionale ce leagă
sistemele politice, economice, sociale şi culturale.

2.4. Tendinţe manifestate în sistemul internaţional contemporan

Statul continuă să fie actorul principal în cadrul relaţiilor internaţionale, în

ciuda presiunii şi concurenţei exercitate de ceilalţi actori. Redăm în continuare
tendinţele sistemului internaţional contemporan.
Constituirea unor organizaţii internaţionale regionale sau cu vocaţie de
universalitate cărora statele membre le transferă dreptul de a adopta hotărâri în
anumite domenii specificate în tratate.
Exemple
Este cazul UE în care politica economică şi monetară este adoptată la nivelul
organizaţiei pentru întreg spaţiul comunitar, hotărârile adoptate fiind obligatorii pentru
statele membre. Se doreşte chiar şi integrarea fiscală a statelor membre, ceea ce
înseamnă şi adoptarea politicii fiscale pentru statele membre de către organele Uniunii. Este
şi cazul NATO sau a ONU în ceea ce priveşte securitatea naţională.

Intensificarea eforturilor normative la nivel universal şi regional în sfera

drepturilor omului. Astfel se pune în discuţie viziunea tradiţională asupra autonomiei
statului.
Exemple
Statele membre ale Consiliului Europei trebuie să recunoască jurisdicţia
Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO) care funcţionează în cadrul organizaţiei.
Eforturi similare sunt vizibile şi în domeniul democraţiei şi a economiei de piaţă şi
avem în vedere, în acest sens, hotărârile Curţii Europene de Justiţie care
funcţionează în cadrul Uniunii Europene.

Statele trebuie să ţină cont de intercondiţionările manifestate la nivel global,

de existenţa unor domenii de impact pentru opinia publică internaţională, cum ar fi
protecţia mediului ori cea a animalelor, atât în ceea ce priveşte deciziile de politică
internă, cât şi comportamentul pe arena internaţională, sub ameninţarea sancţiunilor
specifice.
Concurenţa dintre state şi ceilalţi actori internaţionali nu trebuie privită în
termeni conflictuali. Este mai important să studiem mijloacele paşnice de soluţionare a
diferendelor internaţionale, coaliţiile şi alianţele încheiate, beneficiile cooperării, decât
să răspundem la întrebarea ,,Cine câştigă duelurile dintre state şi ceilalţi actori
internaţionali?” .

18
 3. Noţiuni generale privind organizaţiile internaţionale
interguvernamentale

3.1. Introducere
Din parcurgerea unităţilor anerioare desprindem concluzia că organizaţiile
internaţionale sunt o realitate a societăţii internaţionale contemporane. Ele s-au impus în
ultimele decenii, fiind actori internaţionali importanţi care marchează hotărâtor evoluţia
relaţiilor internaţionale.
Din analiza tabloului internaţional reiese că există organizaţii internaţionale
interguvernamentale şi organizaţii internaţionale neguvernamentale, activitatea acestora
completându-se armonios pentru realizarea marilor idealuri umane.
Constituirea şi funcţionarea celor interguvernamentale presupune cooperarea
voluntară a statelor în vederea atingerii obiectivelor propuse, obiective în funcţie de care
distingem mai multe tipuri de organizaţii.

3.2. Organizaţii internaţionale interguvernamentale şi

organizaţii internaţionale neguvernamentale

O organizaţie internaţională este o asociere statală, reunind mai multe state,

sau nestatală, reunind mai multe persoane fizice sau juridice având cetăţenie şi
naţionalităţi diferite. Prima categorie de asociaţii poartă numele de Organizaţii
Internaţionale Interguvernamentale, iar a doua categorie, Organizaţii Internaţionale
Neguvernamentale.
Deşi numărul organizaţiilor internaţionale interguvernamentale este mai mic
(cca.400) decât numărul organizaţiilor internaţionale neguvernamentale (cca.13.000), în
literatura de specialitate şi analizele politice se consideră că rolul lor este prevalent pentru
că ele presupun acţiunea statelor şi au potenţialul de a influenţa semnificativ evoluţia
internaţională. Constituirea organizaţiilor internaţionale interguvernamentale este
19
 explicată prin necesitatea organizării politice a societăţii internaţionale, ca o reacţie la
anarhia care rezultă din conflictele internaţionale. Pe de altă parte, unii teoreticieni văd
organizaţiile internaţionale ca fiind embrionul unui guvern mondial, în curs de formare.
Aceste două categorii de asociaţii acoperă toate domeniile activităţii umane.
Cursul de Organizaţii şi relaţii internaţionale priveşte numai organizaţiile
internaţionale interguvernamentale, dar din motive de rigoare ştiinţifică se opreşte şi
asupra celor neguvernamentale, le defineşte, explică funcţionarea şi scopurile acestora.

3.3. Scurt istoric al organizaţiilor internaţionale

interguvernamentale

Asocieri statale au existat încă din antichitate, cele mai multe bazându-se pe
egalitatea
între membrii şi libertatea de adeziune.
Exe
mple
Liga de la Delos (sec. V Î.Hr.) a reprezentat o inovaţie majoră în practica alianţelor
militare ale antichităţii. Era o asociere politico-militară cu caracter permanent. Liga
avea un consiliu convocat anual la Delos, consiliu din care făceau parte reprezentanţii
fiecărei cetăţi aliate, inclusiv Atena, fiecare cetate având dreptul la un vot. Principalul scop
era constituirea unei flote permanente, gata să intervină în favoarea fiecărui aliat. Astfel,
fiecare cetate trebuia să participe cu un contingent de corăbii cu echipaje mobilizate
permanent sau să participe cu o contribuţie la tezaurul comun păstrat în sanctuarul de la
Delos. Liga reputează victorii, dar cunoaşte şi înfrângeri. Mai multe cetăţi încearcă să se
retragă din Ligă, iar atenienii mută tezaurul la Atena, pe Acropole, pedepsind cetăţile rebele
prin confiscarea teritoriilor şi obligarea la plata unui tribut anual.
Până la războiul Peloponesiac, 275 de cetăţi rămân afiliate Ligii.
Însă, ONUnaţionale interguvernamentale, în accepţiunea actuală a noţiunii, au
apărut mult mai târziu. În anul 1865 a apărut prima organizaţie
interguvernamentală propriu-zisă, Uniunea Telegrafică Internaţională, a cărei constituire
a fost impusă de necestitatea interconectării reţelelor naţionale telegrafice.
Exemple
Uniunea Telegrafică Internaţională (UTI) este precursoarea Uniunii
Internaţionale a Telecomunicaţiilor şi a fost creeată la 17 mai 1865 prin semnarea la
Paris a primei convenţii internaţionale privind telegrafia, scopul fiind acela al adoptării
unei reglementări care să permită comunicarea între utilizatori ai unor servicii de
telecomunicaţii situaţi în ţări diferite.
România a participat activ la activitatea organizaţiei prin trimiterea de delegaţii la
reuniunile UTI, găzduirea de evenimente organizate sub egida UTI şi propuneri de
rezoluţii la reuniunile UTI.
Până la primul război mondial, organizaţiile internaţionale interguvernamentale
au vizat cu preponderenţă domeniul tehnico-economic. Între cele două războaie mondiale
ia naştere prima organizaţie cu vocaţie universală, cu caracter politic – Societatea (Liga)
Naţiunilor. Aceasta a cuprins toate statele suverane existente în acea perioadă, cu excepţia
SUA, deşi a fost creată din iniţiativa preşedintelui american – W. Wilson.
În timpul celui de al doilea război mondial şi în perioada ce i-a urmat au fost create
Organizaţia Naţiunilor Unite şi alte 17 organizaţii ca instituţii specializate ONU. În
Europa, America Latină, Asia, Africa s-au constituit organizaţii politice şi economice cu
caracter regional şi subregional.

20
 3.4. Factorii care au determinat apariţia şi proliferarea
organizaţiilor internaţionale interguvernamentale

1. Constituirea Organizaţiilor Internaţionale Interguvernamentale a fost

determinată de factori multipli, dar în primul rând de n ec esit atea prevenirii r
ăz boiul ui şi re glement ării regulilor de purtare a lui. Acesta a fost şi scopul
primordial al constituirii Societăţii Naţiunilor şi a Organizaţiei Naţiunilor Unite
(ONU).
2. R evoluţ ia indus trială şi descoperiril e din domeniil e şti inţ ei constituie un
alt factor care a favorizat cooperarea dintre state. Domenii prioritare de
cooperare sunt comerţul, transferul de tehnologie, dezvoltarea regională.
Exemple
Cel mai important mecanism pentru promovarea şi reglementarea
comerţului internaţional a fost Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (GATT) creat în
1947. Principiile lui au fost încorporate în Organizaţia Mondială a Comerţului creată în
anul 1995. În anul 1945 au fost create două organizaţii financiare internaţionale care au ca
scop creşterea şi dezvoltarea economică:
Fondul Monetar Internaţional (FMI) şi Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi
Dezvoltare (BIRD).

3. Problemele noi cu care s-a confruntat omenirea au potenţat şi ele creşterea

numărului organizaţiilor internaţionale. Dăm câteva exemple de probleme care au
determinat un plus de cooperare: creşterea populaţiei, sărăcia şi dificultăţile
privind asigurarea hranei, deteriorarea mediului înconjurător şi nevoia de a-l
proteja, epuizarea resurselor naturale, utilizarea spaţiului cosmic.

3.5. Rolul organizaţiilor internaţionale interguvernamentale

Principala funcţie a organizaţiilor internaţionale interguvernamentale este aceea de

a asigura mijloacele de cooperare între state, în domenii de interes comun. Aceste
organizaţii au la bază principiul cooperării voluntare.
O reţea de organizaţii internaţionale de diverse mărimi şi tipuri leagă în
prezent oamenii din toate ţările, fapt care indică creşterea interdependenţei internaţionale.
Aceste organizaţii furnizează reţeaua instituţională care menţine o anumită ordine
mondială chiar şi atunci când conducătorii şi contextele se schimbă sau când normele
internaţionale sunt subminate de modificările bruşte ale relaţiilor de putere. În centrul
acestei reţele se află cea mai importantă organizaţie internaţională interguvernamentală,
Organizaţia Naţiunilor Unite.

3.6. Definiţia organizaţiilor internaţionale interguvernamentale

O posibilă definiţie, dată de unul dintre raportorii Comisiei de Drept

Internaţional a
Organizaţiei Naţiunilor Unite, ar fi următoarea:
Organizaţiile Internaţionale sunt asocieri de state, constituite prin tratat,
înzestrate cu o constituţie şi organe comune, posedând o personalitate juridică distinctă
de cea a statelor membre.

21
 3.7. Caracteristicile organizaţiilor internaţionale
interguvernamentale

1. La asociere participă, ca părţi contractante, statele prin reprezentanţii

guvernelor.
2. Asocierea se realizează pe baza acordului de voinţă al statelor, acord care
se materializează într-un tratat purtând denumirea de Cartă, Statut, Constituţie,
Pact, etc. Aceste două elemente disting organizaţiile internaţionale
interguvernamentale de
organizaţiile internaţionale neguvernamentale la care părţi sunt persoane fizice şi
juridice. Tratatul impune părţilor o anumită conduită, drepturi şi obligaţii.
3. Asocierea presupune urmărirea unor scopuri, obiective comune cum ar fi
menţinerea păcii, dezvoltarea economică, cooperarea financiară.
4. Organizaţia internaţională interguvernamentală are o structură instituţională
proprie,
adică are un număr de organe prin care îşi desfăşoară activitatea potrivit statutului.
5. Pentru a fi calificată drept organizaţie internaţională, asocierea de state trebuie
să se constituie şi să-şi desfăşoare activitatea pe baza normelor de drept
internaţional.
6. Organizaţia internaţională interguvernamentală are o personalitate juridică
proprie, adică are drepturi şi obligaţii pe teritoriul statelor membre, în
raporturile cu acestea sau cu alte subiecte de drept internaţional.

3.8. Clasificarea organizaţiilor internaţionale

interguvernamentale

Clasificarea organizaţiilor internaţională prezintă dificultăţi din cauza diversităţii

lor şi
a regulilor care le guvernează funcţionarea. Totuşi putem stabili câteva criterii de
clasificare.
1) În funcţie de compoziţie distingem între organizaţii cu caracter universal
şi
organizaţii cu caracter regional.
Din cele cu caracter universal pot face parte toate statele lumii, indiferent de
sistemul lor politic, nivelul de dezvoltare economică, orientare religioasă, etc. Ele au un
puternic caracter eterogen.
Pentru calificarea unei organizaţii ca fiind cu caracter universal este suficient ca
actele constitutive să prevadă posibilitatea ca toate statele lumii să adere la ele şi nu este
necesar ca toate statele lumii să fi devenit, în mod efectiv, membre. Tocmai de aceea, mai
potrivit ar fi să le numim organizaţii cu vocaţie universală.

Organizaţiile regionale grupează statele dint-o anumită arie geografică în baza

principiului contiguităţii geografice (apartenenţa la o anumită regiune). Ele au pronunţat
caracter omogen, grupând state cu sisteme politice, economice şi valori culturale
apropiate.

2) În funcţie de activitatea pe care o desfăşoară, distingem:

a) Organizaţii politice care militează pentru menţinerea păcii şi securităţii
internaţionale, neamestecul în treburile interne ale statelor, respectarea integrităţii

22
 teritoriale. Acestea se implică în orice probleme care privesc interesele vitale ale
statelor.

Ex: ONU, Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE)

b) Organizaţii tehnice care vizează cooperarea în pe tărâm
tehnic.

Ex: Uniunea Poştală Universală (UPU), Uniunea Internaţională a Telecomunicaţiilor,

Organizaţia Metrologică Mondială.

c) Organizaţii economico-financiare care vizează cooperarea în domeniul economic-

financiar.

Ex: Organizaţia Mondială a Comerţului, Fondul Monetar Internaţional (FMI), Grupul

Băncii Mondiale.

d) Organizaţii cu preocupări în domeniul social care vizează cooperarea pentru

apărarea
drepturilor omului.
Ex: Consiliul Europei, Organizaţia Internaţională a Muncii (OIM), Organizaţia Mondială a
Sănătăţii (OMS).

e) Organizaţii militare care vizează cooperarea politico-militară în vederea

asigurării păcii şi securităţii internaţionale.
Ex: Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO/OTAN), OSCE

f) Organizaţii care desfăşoară activităţi culturale și care acordă o mare atenţie

evoluţiei prin educaţie.
Ex: Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Știinţă şi Cultură (UNESCO)

g) Organizaţii ştiinţifice care vizează cooperarea ştiinţifică.

Ex: Organizaţia Mondială de Proprietate Intelectuală, Agenţia Internaţională pentru Energie
Atomică (AIEA).

Întrucât organizaţiile internaţionale au scopuri principale, dar şi secundare, de

multe ori nespecificate expres, mai potrivit ar fi să le numim preponderent economice,
politice, tehnice, etc.
3) În funcţie de structura instituţională, distingem între organizaţiile de
cooperare şi cele de integrare.
Cele mai multe organizaţii internaţionale sunt de cooperare. Ele se constituie şi
funcţionează cu respectarea principiilor suveranităţii de stat, egalităţii între state şi
cooperării voluntare. Structura lor instituţională este formată dintr-o adunare plenară, un
organ cu compunere restrânsă şi un secretariat. Deciziile acestor organizaţii au valoare
de recomandare pentru statele membre.
Organizaţiile de integrare tind să impună deciziile lor statelor membre,
având caracter supranaţional. Pentru a avea caracter supranaţional trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii:

23
 a) Deciziile trebuie să aibă forţă obligatorie pentru statele membre şi
cetăţenii acestora.
b) Să aibă organe proprii care să adopte deciziile obligatorii, precum şi
mecanisme de impunere a deciziilor.
c) Să exercite funcţii guvernamentale fără cooperarea statelor (spre ex.,
adoptarea
unor politici sociale, economice, monetare, financiare).
d) Amendarea şi revizuirea actelor constitutive, precum şi revizuirea organizaţiei
nu se realizează fără consimţământul organelor organizaţiei.

3.9. Organizaţiile internaţionale neguvernamentale (OING)

Organizaţiile internaţionale neguvernamentale generează consecinţe pe scena

internaţională şi sunt recunoscute ca actori în sistemul internaţional. Activitatea lor este
foarte diversă, acoperind toate domeniile de activitate.
Ex: Este binecunoscută activitatea unor OING precum Amnesty International,
Societatea Internaţională de Cruce Roşie şi Semilună Roşie, Human Rights Watch,
Freedom House, Greenpeace, Medecins sans Frontieres, Reporters sans Frontieres,
Transparency International şi multe altele care au secţiuni sau au desfăşurat acţiuni
inclusiv în România.
Tot din categoria OING fac parte şi structurile ecleziastice, sindicale,
cele care privesc partidele politice, asociaţii profesionale, federaţiile sportive
internaţionale.

Ex:
Structuri ecleziastice: Biserica Catolică
Structuri sindicale: Federaţia Internaţională a Transportatorilor
Organizaţii internaţionale ale partidelor politice: Internaţionala Liberală
Asociaţii profesionale:Asociaţia Internaţională a Universităţilor, Uniunea
Internaţională a Avocaţilor.
Federaţii sportive internaţ ionale: Federaţia Internaţională de Tenis.

În ceea ce priveşte sintagma organizaţie internaţională neguvernamentală,

atributul internaţional poate fi justificat prin sfera acti vit ă ţ ii şi nu în mod
necesar numai prin considerente de ordin structural. Chiar fără a avea structuri în
mai multe ţări, unele OING-uri se implică în jocul politicii globale. Există peste 2000
de OING-uri recunoscute de ONU ca implicându-se în politica globală. Pentru ca un
OING să poată dobândi statut consultativ pe lângă Consiliul Economic şi Social
(ECOSOC) al ONU trebuie să îndeplinească o serie de criterii inspirate de
principiile şi scopurile ONU, cum ar fi: să susţină obiectivele ONU, să aibă un
anumit grad de democraţie internă, să nu folosească şi să nu susţină violenţa, să nu
promoveze amestecul în treburile interne ale statelor.
Ex: Prin Rezoluţia 1996/31, adoptată la 25 iulie 1996, Consiliul Economic şi Social al
ONU s-a pronunţat pentru recunoaşterea unui statut consultativ ONG-urilor în raport cu
Organizaţia Naţiunilor Unite.
Caracteristicile OING-urilor:
- Se constituie pe teritoriul unui stat, conform legislaţiei acestuia;
- Au ca membrii persoane fizice şi juridice care urmăresc un scop comun;
- Au un act constitutiv, regulamente de organizare şi funcţionare;
- Au organe proprii;
24
 Mijloacele lor financiare care se compun din contribuţiile obligatorii ale
membrilor, contribuţii voluntare, donaţii, venituri din activităţi proprii. Ele pot beneficia
de sprijin financiar din partea statului sau de anumite facilităţi, cum ar fi asigurarea
gratuită a unui sediu.
Aceste organizaţii au, de regulă, o agendă internă, dar este posibil ca activitatea
lor să devină transfrontalieră atunci când se solicită sprijinul guvernului unui stat străin
ori a societăţii civile a acestuia. Este posibil ca organizaţia neguvernamentală să se
asocieze cu altele din alte ţări, mobilizate de aceleaşi scopuri, sau să-şi constituie
secţiuni şi în străinătate. Astfel, activitatea internă devine internaţională, iar organizaţia
neguvernamentală internă devine internatională, adică ONG-ul devine OING.

4. Personalitatea juridică a organizațiilor internaționale

interguvernamentale

4.1. Introducere
OIG reprezintă subiecte de drept internaţional public şi dobândesc de la înfiinţare o
personalitate juridică de drept internaţional public, ceea ce asigură exercitarea de drepturi şi
obligaţii în cadrul sistemului internaţional.
Pe lângă manifestarea unei personalităţi juridice de drept internaţional, OIG, ca
asocieri de state, se manifestă şi în ordinea de drept internă a statelor membre ale
organizaţiei respective sau chiar faţă de state terţe. În acest context OIG
dobândeşte o personalitate juridică de drept intern.

4.1. Precizări prealabile

Organizaţiile internaţionale interguvernamentale sunt acele asocieri ale statelor,

constituite în temeiul acordului lor de voinţă, în scopul realizării unor obiective şi
activităţi determinate în planul relaţiilor internaţionale.
Pentru a beneficia de personalitate juridică internaţională, o organizaţie
internaţională trebuie să întrunească următoarele elemente constitutive:
1. să fie constituită din state în calitate de membri;
2. să fie constituite în temeiul unui tratat multilateral încheiat între statele membre;
3. să aibă o structură instituţională proprie (formată din organe cu funcţionare
permanentă sau periodică şi cu atribuţii determinate de tratatul constitutiv), capabilă să
adopte acte opozabile membrilor organizaţiei.
La aceste elemente, doctrina mai adaugă şi necesitatea conformităţii organizaţiei
cu normele dreptului internaţional.
Odată întrunite aceste elemente, organizaţia internaţională dobândeşte
personalitate juridică internaţională, distinctă de cea a statelor membre.
OIG este titulară de drepturi şi obligaţii pe care le dobândeşte prin voinţa statelor.
Statele membre transferă OIG unele din puterile lor, astfel încât aceasta
promovează interesele comune ale membrilor ei. În acest scop, OIG intră în contact cu
alte subiecte de drept internaţional: state şi alte OIG.
Ele dobândesc personalitate juridică proprie, distinctă de cea a statelor ce o
compun,

25
 opozabilă erga omnes. Personalitatea juridică a OIG se
manifestă:
- în ordinea internaţională (personalitate juridică internaţională) şi
- în ordinea internă a statelor (personalitate juridică de drept intern).

4.2. Personalitatea juridică internaţională

Personalitatea juridică internaţională exprimă calitatea de subiect de drept

internaţional. Temeiul ei îl constituie acordul de voinţă al statelor, materializat în actul
constitutiv în care se stabilesc obiectivele, principiile de funcţionare, domeniul de
activitate, structura instituţională a organizaţiei şi competenţa organelor organizaţiei.
Actele constitutive nu prevăd, de regulă, că OIG au personalitate juridică internaţională,
ea apare ca implicită. Se consideră că din moment ce statele împuternicesc OIG să
încheie tratate, să pregătească textile unor convenţii noi sau, cum este cazul, să
mobilizeze forte pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, o prevedere
referitoare la personalitatea lor juridică internaţională este superfluă. Prin atribuţiile şi
funcţiile cu care sunt învestite prin actul constitutive, OIG sunt împuternicite să
acţioneze pe plan internaţional, ca entităţi distincte, în conformitate cu regulile stabilite de
dreptul international. Actul constitutiv are valoare nu numai prin ce prevede în mod expres
ci şi prin ceea ce el presupune.
Personalitatea juridică internaţională a organizaţiilor internaţionale nu este
identică, ea diferă în funcţie de natura competenţelor fixate prin actul constitutiv. Prin
urmare, întinderea personalităţii juridice diferă de la o organizaţie la alta în funcţie de
actele constitutive. Dacă statele, potrivit dreptului international, sunt egale din punct de
vedere juridic şi, în virtutea acestui principiu, personalitatea lor juridică are un conţinut
identic, personalitatea juridică a organizaţiilor internaţionale cunoaşte o varietate infinită.
Spre deosebire de state, organizaţiile internaţionale au o personalitate juridică
internaţională cu un caracter limitat şi specializat, legat de scopul şi de funcţiile specifice
determinate la constituire. Personalitatea juridică internaţională conferă organizaţiilor
internaţionale următoarele drepturi:
1. de a încheia tratate cu statele membre, cu state terţe sau cu alte organizaţii, cu
excepţia cazurilor în care actul constitutiv interzice acest lucru;
2. de a stabili şi menţine legături cu misiunile permanente ale statelor membre
acreditate pe lângă ele şi de a numi misiuni proprii pe lângă state membre, state terţe sau
alte organizaţii internaţionale;
3. de a înainta plângeri internaţionale pentru daunele suferite de organizaţie sau
de reprezentanţii săi;
4. de a-şi constitui şi gestiona resursele financiare.
De asemenea, organizaţiile internaţionale dobândesc şi o serie de obligaţii, în
temeiul personalităţii lor internaţionale. Astfel, ele sunt obligate să respecte dreptul
internaţional şi să- şi desfăşoare activitatea în conformitate cu normele acestuia.
Organizaţiile internaţionale mai au şi unele competenţe specifice, cum ar fi:
- competenţa normativă – de a elabora norme sau reguli convenţionale de drept
internaţional;
- competenţa de control sau de sancţionare în raporturile cu statele membre.
În ceea ce priveşte opozabilitatea personalităţii juridice internaţionale a
OIG
distingem două aspecte:
opozabilitatea faţă de statele membre,
opozabilitatea faţă de celelalte state (nemembre).

26
 Opozabilitatea faţă de statele membre decurge din necesitatea de a îndeplini
scopurile organizaţiei. Organizaţia are organe speciale în acest sens, iar membrii
organizaţiei se angajează să-i acorde sprijin. Organizaţia Internaţională ia măsuri,
întreprinde acţiuni, ia decizii, impune sarcini statelor membre pe care acestea
trebuie să le respecte şi să le îndeplinească. Personalitatea juridică internaţională
poate fi mai largă sau mai restrânsă în funcţie de obligaţiile asumate de statele member
prin actul constitutive, domeniul în care ele operează şi natura organizaţiei – universal
sau regional.
Rezultă deci că opozabilitatea personalităţii juridice internaţionale a organizaţiilor
internaţionale depinde de recunoaşterea acesteia de către terţi. Dar personalitatea juridică a
organizaţiilor internaţionale nu este doar o personalitate recunoscută doar de statele
membre, ci o personalitate internaţională obiectivă, opozabilă erga omnes.

4.3. Personalitatea juridică de drept intern

Pentru realizarea scopurilor propuse, organizaţiile internaţionale intră în raporturi

juridice cu persoane fizice sau juridice pe teritoriul statelor membre. Pentru aceasta se
impune ca ele să aibă capacitatea de a fi titular de drepturi şi obligaţii în raporturi pe
teritoriul oricăruia din statele membre şi chiar pe teritoriul unor state nemembre.
Ex:
Atunci când un stat nemembru este interesat de activitatea unei organizaţii, dar
nu are suficient interes pentru a deveni parte a acesteia sau nu îndeplineşte condiţiile
de aderare, el are posibilitatea de a accede la lucrările organizaţiei în calitate de observator
sau membru asociat, potrivit actului constitutiv al organizaţiei. Între organizaţie şi statul
nemembru se pot încheia acorduri speciale, în baza cărora, activităţile organizaţiei, realizate
în mod normal în beneficiul membrilor săi, sunt extinse şi asupra statului nemembru.

Ca urmare a ratificării actului constitutiv, statele membre recunosc personalitatea

juridică de drept intern a organizaţiei, astfel încât aceasta poate întreprinde pe teritoriul lor
toate măsurile şi acţiunile necesare pentru atingerea scopurilor organizaţiei. Totuşi, acest
fapt nu echivalează cu asimilarea organizaţiilor internaţionale cu subiectele de drept
intern.
Personalitatea juridică de drept intern se manifestă şi în raport cu statul pe
teritoriul căruia îşi are sediul. Această personalitate semnifică tratamentul de care se
bucură organizaţia internaţională din partea statului de sediu (stat gazdă sau de reşedinţă).
Ex:
Între organizaţie şi statul de sediu încheie acordul de sediu în care se stabilesc
drepturi şi obligaţii reciproce sau, altfel spus, conţinutul personalităţii juridice de drept
intern a organizaţiei internaţionale în raport cu statul de sediu.

4.4. Formele de manifestare a personalităţii juridice

Capacitatea de a încheia tratate

Definiţia tratatelor
Tratatul internaţional este acordul de voinţă intervenit între subiecte ce au
capacitatea de a îl încheia în mod valabil (state sau organizaţii internaţionale), cu
intenţia de a stabili raporturi juridice în conformitate cu dreptul internaţional.
27
 Clasificarea tratatelor

Clasificarea tratatelor se face după mai multe criterii.

Astfel, după efectele tratatelor faţă de părţi, se disting: tratate-legi (cu valoare
normativă) şi tratate-contract (cu efecte comparabile cu cele ale contractelor din dreptul
privat). După criteriul numărului subiectelor, întâlnim tratate bilaterale şi tratate
multilaterale. Aplicarea criteriului calităţii subiectelor determină distincţia dintre tratate
între state, tratate între state şi organizaţii internaţionale şi tratate între organizaţii
internaţionale. Un alt criteriu este cel al obiectului tratatului: tratate politice, militare,
economice, culturale etc. După criteriul aplicării în timp, tratatele pot fi cu termen sau
nelimitate în timp. După criteriul aplicării în spaţiu, distingem tratate universale şi tratate
regionale.

Codificarea dreptului tratatelor este realizată de Convenţia de la Viena privind

dreptul tratatelor (1969).

Unele acte constitutive prevăd expres capacitatea OIG de a încheia tratate, altele
nu. Astfel s-au conturat două curente de opinie:
- se consideră că organizaţiile internaţionale au capacitatea de a încheia tratate
numai dacă actele constitutive prevăd acest lucru şi numai în limitele prevăzute de
acestea;
- organizaţiile internaţionale au capacitatea de a încheia tratate chiar dacă aceasta
nu este prevăzută în mod expres în actele constitutive, în temeiul deciziilor şi
regulilor stabilite de organele organizaţiei şi în temeiul regulilor dreptului
internaţional.
Convenţia de la Viena din anul 1986 privitoare la dreptul tratatelor prevede la
art. 6:
„Capacitatea unei organizaţii Internaţionale de a încheia tratate este guvernată de
regulile
acestei organizaţii”. Putem formula următoarele concluzii:
actul constitutiv este principalul temei al acestei capacităţi,
deciz ii le organiz aţi il or i nternaţi onale pot constitui temeiul acestei capacităţi,
dacă actul constitutiv nu conţine prevederi exprese în acest sens, această capacitate
se
poate deduce din funcţi il e or ganiz aţi ei ,
organizaţiile internaţionale nu pot încheia acorduri care nu au legătură cu
obiectivele, scopul sau funcţiile organizaţiei.

 Dreptul de legaţie
Ca şi statele, organizaţiile internaţionale au dreptul de a fi reprezentate pe lângă
alte
subiecte de drept internaţional (legaţie activă) şi de a primi reprezentanţi ai acestora
(legaţie pasivă).
Ex:
Dreptul de reprezentare se exercită prin misiunile diplomatice ale căror funcţii,
structură şi personal sunt reglementate de Convenţia de la Viena privind relaţiile
diplomatice, adoptată în 1961 şi intrată în vigoare în 1964, principalul izvor al dreptului
diplomatic.

 Misiunile diplomatice
28
 Misiunile diplomatice sau reprezentanţele diplomatice au fost definite în doctrină
ca fiind acele "organe ale unui subiect de drept internaţional, instituit în mod permanent pe
lângă un alt subiect de drept internaţional şi însărcinat cu asigurarea relaţiilor diplomatice
ale acestui subiect". Misiunile diplomatice se pot clasifica după mai multe criterii: după
criteriul duratei, distingem misiuni permanente şi misiuni temporare; după subiectele
relaţiilor diplomatice, întâlnim misiuni diplomatice între state (ambasade, legaţii, nunţiaturi
etc.) şi misiuni diplomatice între state şi organizaţii internaţionale. Statul care trimite
misiunea diplomatică poartă denumirea de stat acreditant, iar statul care primeşte această
misiune se numeşte stat acreditar.
Articolul 3 al Convenţiei de la Viena stabileşte principalele funcţii ale misiunilor
diplomatice.

 Structura şi personalul misiunilor diplomatice

Organizarea internă a misiunii diplomatice este de competenţa statului
acreditant. Structura misiunii diplomatice cuprinde, în general următoarele
subdiviziuni:
- şeful misiunii;
- cancelaria – secţia centrală a misiunii, unde are loc primirea şi pregătirea actelor
care sunt de competenţa şefului misiunii şi unde se coordonează munca celorlalte secţii
ale misiunii. Tot aici se păstrează arhivele şi codurile diplomatice;
- secţia politică;
- secţia economică şi comercială;
- secţia sau biroul de presă;
- secţia consulară – gestionează activităţile legate de paşapoarte, vize, actele
administrative, notariale, judiciare, asistenţă şi protecţie consulară;
- biroul ataşatului cultural;
- biroul ataşatului militar;
- biroul pentru migraţiuni

 Personalul misiunii diplomatice se împarte, potrivit art. 1 al Convenţiei de la

Viena, în mai trei categorii: personal diplomatic, personal tehnic- administrativ şi
personal de serviciu.

 Legaţia activă. Nici o organizaţie internaţională nu este împuternicită expres

prin actul constitutiv să trimită reprezentaţi în statele membre. Totuşi acest lucru
se întâmplă.
Ex:
În ţara noastră sunt reprezentate numeroase organizaţii dintre care amintim:
Organizaţia Naţiunilor Unite, Uniunea Europeană, Fondul Monetar Internaţional, Banca
Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, Banca Europeană pentru Reconstrucţie
şi Dezvoltare, Organizaţia Internaţională a Muncii, Organizaţia Internaţională pentru
Migraţii.
Organizaţiile internaţionale pot avea misiuni permanente şi misiuni speciale.
Misiuni permanente au rolul de a informa statul despre activităţile desfăşurate şi de
a coordona programele de asistenţă, iar misiuni speciale sunt trimise temporar, cu scop
bine determinat. Asemenea misiuni pot fi trimise şi pe lângă state terţe sau alte organizaţii
internaţionale.

 Legaţia pasivă. Organizaţiile internaţionale pot primi reprezentanţi dacă acest

drept a fost prevăzut în actele constitutive şi în acordul de sediu. Denumiri

29
 folosite sunt „delegaţii permanente”, „misiune permanentă”, „reprezentant
permanent”.
România are asemenea misiuni pe lângă numeroase organizaţii, dintre care
amintim:
- Organizaţia Naţiunilor Unite (New York, Geneva, Veneţia),
- Organizaţia pentru Alimentaţie şi Agricultură - FAO (Roma),
- Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Știinţă şi Cultură -
UNESCO (Paris),
- Consiliul Europei (Strassbourg),
- Uniunea Europeană (Bruxelles),
- Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord - NATO (Bruxelles),
- Comisia Dunării (Budapesta),
- Organizaţia Mondială a Turismului (Madrid).

 Recunoaşterea altor subiecte de drept international

Organizaţiile internaţionale intră în contact:
- cu state membre,
- cu state terţe,
- cu alte organizaţii internaţionale,
- cu entităţi nestatale, cum ar fi popoarele şi mişcările de eliberare naţională,
Astfel, organizaţiile internaţionale acestea le recunosc acestora calitatea de subiect
de drept internaţional. Echivale ază cu o recunoaştere :
- admiterea ca membru în organizaţie,
- încheierea unui acord,
- invitaţia la o sesiune sau conferinţă.

 Capacitatea de a prezenta reclamaţii

Organizaţiile internaţionale trebuie să-şi apere interesele şi să-şi protejeze agenţii,
având şi obligaţia de a răspunde pentru actele acestora. Astfel, atât ele cât şi agenţii lor pot
depune reclamaţii la instanţele internaţionale sau la tribunalele administrative ale
organizaţiilor internaţionale.
Pentru soluţionarea diferendelor dintre state, mijloacele de reglementare sunt
cele paşnice, consacrate în dreptul internaţional public.
 Noţiunea de diferend internaţional
Noţiunea de diferend internaţional a fost definite în jurisprudenţa
internaţională ca fiind "un dezacord asupra unei chestiuni de drept sau de fapt, un conflict
de opinii juridice sau de interese între state".

 Principii aplicabile soluţionării diferendelor internaţionale

1. Principiul fundamental aplicabil în materia diferendelor internaţionale este principiul

soluţionării paşnice a diferendelor internaţionale.
2. Principiul nerecurgerii la forţă şi la ameninţarea cu forţa, cu caracter de
normă imperativă a dreptului internaţional.
3. Declaraţia privind relaţiile prieteneşti dintre state (1970) enumeră şi alte principii
aplicabile în materia soluţionării paşnice a diferendelor internaţionale:
- principiul bunei credinţe în relaţiile internaţionale;
- principiul non-intervenţiei în afacerile interne ale unui alt stat;
- principiul egalităţii suverane a statelor;
- principiul drepturilor egale şi al auto-determinării popoarelor;
- principiul suveranităţii, independenţei şi integrităţii teritoriale a statelor.

30
  Mijloacele de soluţionare paşnică a diferendelor internaţionale
Potrivit art. 33 al Cartei ONU, mijloacele de soluţionare paşnică a
diferendelor internaţionale sunt:
- mijloacele non-jurisdicţionale sau diplomatice: negocieri, anchetă, mediere,
conciliere;
- mijloace jurisdicţionale: arbitrajul şi soluţionarea judiciară.
Acestor mijloace li se adaugă procedurile de soluţionare a diferendelor prin
organizaţii internaţionale sau acorduri regionale.

 Mijloacele non-jurisdicţionale sau diplomatice

Negocierea (tratativele) este cel mai popular mijloc de soluţionare a diferendelor
între state.
Bunele oficii reprezintă acel mijloc de soluţionare paşnică a diferendelor care
presupune implicarea unui terţ: persoană sau stat.
Medierea este o variantă mai complexă a bunelor oficii. Dacă în cazul bunelor
oficii, implicarea terţului este minimă şi la nivelul stabilirii de contacte între părţi, în cadrul
medierii, acesta joacă un rol mai mare, prin implicarea sa în soluţionarea pe fond a
diferendului.
Ancheta presupune şi ea implicarea unui terţ în soluţionarea unui conflict, dar cu
scopul de a verifica starea de fapt care stă la baza acestuia.
Concilierea presupune de asemenea implicarea unui terţ, numit şi conciliator.
Acesta se implică în investigarea cauzelor disputei dintre părţi şi prezintă propuneri de
soluţionare.
 Mijloacele jurisdicţionale de soluţionare a diferendelor internaţionale
Mijloacele jurisdicţionale de soluţionare a diferendelor internaţionale cuprind
procedurile desfăşurate în faţa unor organe jurisdicţionale permanente sau temporare,
create fie prin tratate internaţionale, fie prin acordul părţilor la litigiu, la nivel universal sau
regional, organe ce sunt abilitate să rezolve litigiile cu caracter internaţional. Unele
instanţe au o competenţă generală, altele sunt specializate într-un anumit domeniu.
Astfel de instanţe sunt:
- instanţele arbitrale ad-hoc;
- Curtea Internaţională de Justiţie;
- Curtea Europeană de Justiţie (Curtea de Justiţie a UE);
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului;
- Curtea Inter-americană a Drepturilor Omului;
- Tribunalul Internaţional pentru Dreptul Mării.

 Arbitrajul internaţional
Arbitrajul are un caracter jurisdicţional, deoarece implică o procedură cu caracter
contradictoriu (procedură contencioasă) care se finalizează printr-o hotărâre pronunţată de
un organ independent faţă de părţi, hotărâre obligatorie pentru acestea din urmă. Potrivit
art. 37 al Convenţiei de la Haga din 1907, recurgerea la arbitraj implică angajamentul de a
se supune sentinţei cu bună credinţă.
Potrivit doctrinei, singura diferenţă dintre arbitraj şi soluţionarea judiciară provine
din modul de selectare a membrilor organelor jurisdicţionale: "în timp ce în procedura
arbitrală aceasta are loc prin acordul părţilor, soluţionarea judiciară presupune existenţa
unui tribunal stabil cu proprii judecători şi propriile reguli de procedură, pe care părţile
trebuie să le accepte."
Potrivit art. 92 al Cartei ONU, Curtea Internaţională de Justiţie este unul din
organele principale ale ONU.
31
 Privilegii şi imunităţi
Organizaţiile internaţionale se bucură în statele membre de privilegii şi
imunităţi.
Întinderea lor este stabilită în actele constitutive şi în acorduri speciale, cum ar fi acordul
de sediu. Privilegiile şi imunităţile privesc organizaţia internatională (spre exemplu
inviolabilitatea sediului şi arhivei) şi agenţii organizaţiei. Acestea din urmă sunt asimilate
privilegiilor şi imunităţilor agenţilor diplomatici, cum ar fi spre exemplu imunitate de
jurisdicţie, scutirea de impozite şi taxe vamale, dreptul de a folosi paşapoarte diplomatice.
Inviolabilitatea localurilor misiunilor diplomatice
Potrivit art. 22 al Convenţiei de la Viena: localurile misiunilor diplomatice
sunt inviolabile. Agenţii statului acreditar nu pot intra în aceste localuri decât cu
consimţământul şefului misiunii. Statul acreditar are îndatorirea specială de a lua toate
măsurile necesare pentru protecţia localurilor misiunii împotriva oricărei ingerinţe sau
pagube şi de a preveni orice tulburare a liniştii misiunii sau atingere adusă demnităţii
acesteia.

Inviolabilitatea arhivelor, documentelor şi corespondenţei diplomatice

Arhivele, documentele şi corespondenţa diplomatică sunt şi ele ocrotite de orice
ingerinţă, oriunde s-ar afla, potrivit art. 24 al Convenţiei de la Viena.

Imunităţile şi privilegiile personalului diplomatic

Potrivit art. 29 al Convenţiei de la Viena, persoana unui agent diplomatic este
inviolabilă. Acesta nu va putea fi supus nici unei forme de arest sau detenţie. Statul acreditar
îl tratează cu tot respectul cuvenit şi va lua toate măsurile corespunzătoare pentru a
împiedica orice atingere adusă persoanei, libertăţii şi demnităţii sale. Această inviolabilitate
este distinctă de imunitatea de jurisdicţie penală. Ca şi în cazul inviolabilităţii sediilor, nu
există nici o referire la situaţii de urgenţă.

Imunităţi personale
a) Imunitatea de jurisdicţie penală
b) Imunitatea de jurisdicţie civilă şi administrativă
Privilegiile diplomatice reprezintă tratamente speciale aplicate agenţilor
diplomatici de către statul acreditar, în diverse domenii.
a) Libertatea de comunicare a misiunii diplomatice
b) Privilegiile fiscal
c) Privilegiile vamale
d) Alte privilegii

Facilităţile diplomatice constau în înlesniri acordate de statul acreditar

misiunilor diplomatice în scopul desfăşurării normale a activităţii lor.

5. Constituirea organizaţiilor internaţionale

interguvernamentale

32
 5.1. Introducere
Documentul care proclamă constituirea organizaţiilor internaţionale
interguvernamentale (OIG) este actul constitutiv. Acesta este un tratat multilateral încheiat
în formă scrisă.
Constituirea OIG presupune parcurgerea mai multor etape, corespunzător etapelor
încheierii actului constitutiv.

5.2. Actul constitutiv

Organizaţiile internaţionale se constituie prin încheierea unui tratat

multilateral, în formă scrisă, care pentru a-şi produce efectele trebuie să fie supus
ratificării statelor membre.
Exemple
După criteriul formal sau al denumirii apar o multitudine de tipuri de tratate:
- tratatele propriu-zise: tratate de pace, tratate politice, etc.
- convenţiile reglementează un domeniu determinat: drepturile
omului, eliminarea discriminării rasiale, dreptul mării etc;
- pactele desemnează acorduri cu caracter solemn: Pactul Ligii
Naţiunilor,
Pactul Briand-Kellogg, Pactul Internaţional privind Drepturile Civile şi
Politice;
- acordurile sunt înţelegeri încheiate la un nivel mai concret:
acorduri economice, ştiinţifice, culturale;
- cartele şi statutele sunt, de regulă, acte constitutive ale
organizaţiilor internaţionale sau instituţiilor internaţionale: Carta ONU, Carta
Organizaţiei Statelor Americane, Carta Uniunii Africane, Statutul
Consiliului Europei, Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie etc.;
- alte tratate şi acorduri ca: protocoale, memorandumuri, concordate,
agremente, etc.

Actul constitutiv al OIG poartă denumiri diferite:

Pact – Societatea Naţiunilor,
Cartă – Organizaţia Naţiunilor Unite,
Constituţie – Organizaţia Internaţională a Muncii (OIM),
Statut – Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică (AIEA)
Act constitutiv – Organizaţia pentru Alimentaţie şi Agricultură (FAO),
Articole de Înţelegere – Fondul Monetar Internaţional (FMI), Banca
Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD), etc.

5.3. Cuprinsul actului constitutiv

Actul constitutiv cuprinde următoarele dispoziţii:

- proclamă constituirii unei organizaţii internaţionale,
- reglementează problemelor legate de funcţionarea organizaţiei,
- enunţă principiile pe care se bazează funcţionarea,
- menţionează scopurile organizaţiei,
- precizează condiţii pentru obţinerea calităţii de membru,
33
 - reglementează compoziţia şi competenţele organelor de conducere şi executive
ale
organizaţiei,
- menţionează privilegiile şi imunităţile de care se bucură organizaţia şi
reprezentanţii
acesteia,
- enunţă reguli de interpretare a dispoziţiilor actului constitutiv.
Conţinutul concret al actelor constitutive ale OIG diferă de la o organizaţie la alta
în funcţie de tipul acesteia, numărul membrilor, scopurile propuse, durata organizaţiei,
contextul istoric al înfiinţării organizaţiei, etc.

5.4. Încheierea actului constitutiv

Încheierea presupune parcurgerea următoarelor

etape:
- negocierea,
- semnarea,
- ratificarea,
- intrarea în vigoare.
Actul constitutiv se deosebeşte de tratatele internaţionale obişnuite întrucât dă naştere
unui nou subiect de drept internaţional, care acţionează în relaţiile internaţionale alături
de statele care l-au creat.
16.11.2022I. Negocierea. Negocierea reprezintă prima etapă a procesului de
încheiere a unui tratat, în care se elaborează conţinutul acestuia. Ea are loc în
cadrul unei conferinţe diplomatice, convocată de statele care doresc constituirea
organizaţiei.
Exemple
Franţa a iniţiat Conferinţa de la Paris pentru constituirea Comunităţii
Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO/CECA) Marea Britanie şi China au iniţiat
Conferinţa de la San Francisco pentru constituirea ONU.
Şi organizaţiile internaţionale pot avea iniţiativa unor conferinţe în
vederea constituirii unor organizaţii internaţionale.
Ex:
ONU a iniţiat Conferinţa de la New York din anul 1956 în vederea constituirea
Agenţiei Internaţională pentru Energie Atomică (AIEA).
Se redactează proiectul de tratat care este dezbătut, amendat (modificat) şi
adoptat.
Textul actului constitutiv poate fi adoptat
prin:
consens,
votul unanim,
majoritatea calificată a statelor prezente (2/3).

II. Semnarea tratatului de către state. După adoptare, tratatul este semnat, în
scopul autentificării textului.

II. Ratificarea. După semnare, de regulă, tratatul parcurge o procedură internă care
îmbracă forma: ratificării, acceptării, aprobării, procedură prin care statele îşi manifestă
consimţământul de a fi părţi la tratatul constitutiv şi de a fi legate de dispoziţiile tratatului.
Statele care nu au participat la negociere, semnare, ratificare pot deveni ulterior
membre urmând procedura de aderare, dacă actul constitutiv prevede această posibilitate.
34
 III. Intrarea în vigoare. Intrarea în vigoare a tratatelor este momentul de la care acestea
produc efecte şi are loc la data şi după modalităţile stabilite prin dispoziţiile tratatului sau
prin acordul statelor participante la negociere.
În cazul tratatelor multilaterale, de regulă, intrarea în vigoare se stabileşte în
funcţie de depunerea unui anumit număr de instrumente de ratificare pe lângă unul din
guvernele statelor
părţi sau pe lângă o organizaţie internaţională special desemnată ca depozitar.
Intrarea în
vigoare mai poate interveni şi după trecerea unei anumite perioade de timp de la semnare.
Momentul intrării în vigoare marchează apariţia unui nou subiect de drept
internaţional.

5.5. Admiterea de rezerve

Prin formularea unei rezerve la tratat, statul îşi exprimă poziţia diferită în legătură
cu aplicarea unor prevederi ale acestuia, refuzul de a fi legat de anumite clauze. Rezervele
pot fi formulate la: semnare, ratificare, aderare.
Articolul 2 alin.1 lit. d al Convenţiei din 1969 defineşte rezerva ca fiind
acea declaraţie unilaterală, oricare ar fi conţinutul sau denumirea sa, făcută de un stat
atunci când semnează, acceptă sau aprobă un tratat, ori aderă la acesta, prin care îşi
manifestă intenţia de a exclude sau modifica efectul juridic al unor dispoziţii din tratat cu
privire la aplicarea lor faţă de statul respectiv. Această definiţie se aplică rezervelor la
tratatele multilaterale.
Art. 19 al Convenţiei prevede că un stat, în momentul în care semnează, ratifică,
acceptă, aprobă un tratat sau aderă la el, poate formula o rezervă, cu condiţia ca:
rezerva să nu fie interzisă de tratat;
tratatul să nu dispună că pot fi făcute numai anumite rezerve printre care nu
figurează rezerva respectivă;
în alte cazuri decât cele prevăzute anterior, rezerva să nu fie incompatibilă cu
obiectul şi scopul tratatului.
Rezervele şi obiecţiile la rezerve pot fi oricând retrase.
Întrucât tratatul reprezintă constituţia unei organizaţii, formularea de rezerve nu
este de dorit pentru că modifică drepturile şi obligaţiile rezultate din tratat, ceea ce
conduce la regimuri juridice diferite pentru statele părţi ale aceleiaşi organizaţii
internaţionale. Ori, principiul de drept internaţional pe care se bazează constituirea şi
funcţionarea organizaţiilor internaţionale şi anume egalitatea între membrii şi
uniformitatea de tratament pare să nu admită practicarea de rezerve. Totuşi, în practica
internaţională s-a acceptat ideea că organizaţia poate aprecia oportunitatea şi
admisibilitatea unor rezerve la actul constitutiv. Această soluţie este consacrată şi de
Convenţia de la Viena asupra dreptului tratatelor 1969, în care se arată că în situaţia
în care un stat formulează rezerve, organul competent al organizaţiei se pronunţă
asupra rezervei formulate. De regulă, organul competent este adunarea plenară (Adunarea
Generală, Conferinţa, Consiliul etc.).

5.6. Modificarea actului constitutiv

Societatea internaţională cunoaşte o permanentă schimbare şi astfel este necesar ca

organizaţiile internaţionale să se adapteze noilor realităţi. Poate apărea nevoia modificării

35
 actului constitutive care conţin, de regulă, dispoziţii cu privire la modificare. Aceste
dispoziţii se referă la:
momentul introducerii propunerii de modificare,
iniţiatorul propunerii (statele, organele organizaţiei),
amploarea modificărilor,
modul cum se adoptă decizia de modificare (votul unanim, votul majorităţii
simple, majoritatea calificată), condiţiile intrării în vigoare.
Ca şi încheierea, modificarea tratatelor depinde de consimţământul părţilor, în temeiul
principiul libertăţii de voinţă şi al egalităţii suverane a statelor. În general, textele
tratatelor prevăd şi clauzele aplicabile modificării acestora. Uneori, se apelează la aşa-
numita clauză a
unanimităţii, potrivit căreia pentru a interveni o modificare este nevoie de consimţământul
tuturor statelor părţi. Alteori, mai frecvent, pentru o mai mare flexibilitate a procesului de
modificare, se recurge la regula majorităţii părţilor.
Pentru situaţiile în care tratatele nu conţin astfel de referiri exprese la clauzele de
modificare, Convenţia din 1969 stabileşte, în art. 40-41 un set de reguli aplicabile
modificării tratatelor.
Modificare ce se realizează în două forme:
prin revizuire care vizează schimbări de amploare ale actelor constitutive (ex.
obiective, funcţionare).
prin amendare; amendamentele privesc numai probleme punctuale, bine precizate:
crearea de noi organe, modificarea competenţelor, retragerea din organizaţie,
excluderea, etc.
Refuzul acceptării modificărilor de către unele state membre ar trebui să conducă
fie la
excludere, fie la retragerea voluntară din
organizaţie.

5.7. Interpretarea actului constitutiv

Pentru o bună aplicare a tratatului este necesară interpretarea sa uniformă de către

statele membre, ceea ce evită apariţia unor dispute. De regulă, actele constitutive cuprind
dispoziţii cu privire la interpretare şi la modul de soluţionare a problemelor puse de
interpretare.
Regula gen erală de int er pretar e a tratatelor stabilită prin Convenţia de la
Viena 1969,
se aplică şi actelor constitutive ale organizaţiilor internaţionale. Astfel, un tratat
trebuie
int erpretat cu bună -credinţă, urmând sensul obişnuit atribuit termenilor tratatului ,
în contextul lor şi în lumina obiectului şi a scopului său. Buna-credinţă cu care
trebuie interpretate tratatele semni fică evitarea interpretării abuzive a textului
tratatului , deturnând sensul obişnuit al termenilor, în propriul interes.
Ex:
Interpretarea tratatelor are ca scop asigurarea aplicării lor corecte şi uniforme de
către toate statele părţi. Competenţa principală de a interpreta tratatele internaţionale revine
statelor părţi, dacă acestea nu recurg la interpretarea unui tribunal ad hoc sau a unei
instanţe internaţionale.
Convenţia din 1969 stabileşte regulile generale de interpretare, în art. 31:
- un tratat trebuie interpretat cu bună credinţă potrivit sensului obişnuit;

36
 - interpretarea unui termen general însoţit de un termen special este limitată la
înţelesul indicat de termenul special (doctrina ejusdem generis sau a aplicării
termenilor de acelaşi fel);
- o prevedere expresă exclude orice altă interpretare (expressio unius est
exclusio alterius).
În toate cazurile, interpretarea textului tratatului este supusă principiului efectivităţii:
atunci când o normă este susceptibilă de două sensuri, trebuie înţeleasă în acel sens în
care produce efecte, şi nu în cel contrar producerii acestor efecte.
Din această regulă rezultă trei moduri de
interpretare:
- Interpretarea obiectivă – bazată pe textul tratatului (logică, gramaticală,
oficială).
- Interpretarea funcţională – bazată pe scopul şi obiectul tratatului
- Interpretarea subiectivă – care are în vedere intenţia părţilor (sensul obişnuit al
termenilor tratatului, în contextul lor).
Organizaţiile internaţionale păstrează dreptul de a-şi interpreta propriile tratate.
Ele încredinţează problemele legate de interpretare unuia dintre următoarele organe:
adunarea generală,
altor organe ale organizaţiei,
unor organisme internaţionale specializate.

5.8. Dizolvarea organizaţiilor internaţionale

Dizolvarea organizaţiei poate interveni în următoarele situaţii:

 la expirarea termenului pentru care a fost constituită,
 la realizarea sarcinilor pentru care a fost înfiinţată,
 la schimbarea condiţiilor care au determinat constituirea,
 dacă s-a ivit necesitatea creării unei noi organizaţii care să o înlocuiască pe cea
veche.
Actele constitutive pot cuprinde dispoziţii privitoare la dizolvare, însă cele mai
multe nu cuprind asemenea dispoziţii. Din momentul dizolvării Organizaţiei
Internaţionale, personalitatea juridică a acesteia încetează.

6. Participarea la activităţile organizaţiei internaţionale

6.1. Introducere
La activităţile organizaţiilor internaţionale participă membrii acesteia. Această
calitate se obţine fie în momentul constituirii organizaţiei, fie ulterior urmând
procedura de aderare. Este vorba de participarea membrilor cu drepturi depline.
La activităţile organizaţiilor internaţionale participă, însă, şi membrii asociaţi,
obsevatorii şi consultanţii, conform actelor constitutive. Este vorba despre o participare
secundară, dar care îmbogăţeşte considerabil activitatea organizaţiilor, sporind impactul
global şi regional al acestora.
Actele constitutive şi celelalte documente ale OIG reglementează modul de
dobândire a calităţii de membru, drepturile şi obligaţiile specifice, precum şi pierderea
acestei calităţi.

37
 6.2. Dobândirea calităţii de membru cu drepturi depline al unei
organizaţii internaţionale

În principiu, organizaţiile internaţionale sunt compuse din state suverane. Statele

devin membre în organizaţiile internaţionale prin participarea la constituirea oraganizaţiei
sau prin admitere într-o organizaţie deja înfiinţată. În aceste sens se face distincţie între
membrii fondatori sau originari şi membrii admişi.
În concluzie, calitatea de membru cu drepturi depline se obţine pe două căi: prin
participare la elaborarea actului constitutiv şi prin parcurgerea procedurii de aderare.
1. Participarea la elaborarea actului constitutiv
Membrii fondatori sau originari ai organizaţiilor internaţionale sunt aceia care
au
participat la negocierea şi semnarea actului constitutiv. Distincţia între aceştia şi membrii
admişi ulterior în organizaţie nu prezintă o relevanţă deosebită sub aspectul drepturilor şi
obligaţiilor, totuşi, prin actele constitutive, membrii fondatori îşi pot rezerva un loc
special, anumite privilegii, facilităţi.
2. Aderarea
Prin aderare, noi subiecte de drept internaţional dobândesc calitatea de membru
al
organizaţiei internaţionale. Pentru multe organizaţii, precum Consiliul Europei
sau Organizaţia Statelor Americane, statele sunt în continuare singurele care pot fi admise
ca membre. Totuşi, din raţiuni politice, anumite entităţi precum mişcările de eliberare
naţională au început să fie admise ca membrii cu drepturi depline în organizaţii.
Ex:
Este cazul Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei (OEP), considerată ca
reprezentantul adevărat al poporului Palestinian şi care devine, în anul 1976, membru
deplin în Liga Arabă.
La 15 noiembrie 1988, la Alger, are loc proclamarea statului Palestina prin
Declaraţia de independenţă adoptată de Consiliul Naţional Palestinian. Adunarea Generală
ONU a adoptat Rezoluţia nr.43/177/15 decembrie1988 prin care a decis ca termenul de
Palestina să fie folosit în sistemul ONU în locul OEP.
În anul 1993 se încheie acordul de la Oslo, intitulat Declaraţie de principii, între
OEP şi Israel care s-au recunoscut reciproc. În anul 1994 este constituită Autoritatea
Naţională Palestiniană, guvern autonom pentru teritoriile evacuate de Israel, care ia locul
OEP.
România a recunoscut OEP în anul 1972 şi statul Palestina în 1988, la numai 2
zile de la proclamarea acestuia.
Pe lângă state şi alte entităţi, ca urmare a creşterii rolului organizaţiilor
înternaţionale în sistemul international, organizaţiile internaţionale au început să admită ca
membrii cu drepturi depline şi alte organizaţii internaţionale. Astfel, în anul 1991 Tratatul
constitutiv al FAO, instituţie specializată ONU pentru alimentaţie şi agricultură, a fost
amendat pentru a face posibilă aderarea ca membru cu drepturi depline a
Comunităţilor Europene (CE) la această organizaţie.
Această înlăturare a criteriului statalităţii în favoarea admiterii şi a altor entităţi ca
membrii cu drepturi depline în organizaţiile internaţionale evidenţiază evoluţia
organizaţiilor internaţionale care nu mai pot fi caracterizate exclusiv ca organizaţii
internaţionale interstatale sau interguvernamentale. Iată de ce în literatura de specialitate
recentă s-a reformulat definiţia

38
organizaţiilor internaţionale, ţinând cont de evoluţia sistemului de relaţii internaţionale,
după cum urmează: organizaţ iile internaţ ionale repr e z int ă asocieri de state sau
alt e or ganiz a ţ ii internaţ ionale care au luat fiinţ ă pe b az a unui tratat int erna ţ
ional, care dispun de voinţ ă
juridi că proprie ş i au cap acit atea d e a adopt a norm e adres ate
membril or săi.
În privinţa admiterii de noi membrii, pe plan internaţional se manifestă următoarele
tendinţe:
a) apartenenţa la o organizaţie este condiţionată de obţinerea prealabilă a calităţii
de
membru în altă organizaţie .
b) apart enenţa la o anumită zonă geografică nu conduce în mod automat la
dobândirea
calităţ ii de membru al unei organi zaţi i i nternaţi onale regional e, fi
ind impuse şi
condiţ ii .
Exemple
Orice stat European care doreşte să adere la Uniunea Europeană trebuie să respecte
valorile commune definite în art.2 din Tratatul privind UE: respectarea demnităţii umane, a
libertăţii, democraţiei, egalităţii, statului de drept, drepturilor omului, inclusiv a
drepturilor persoanelor care aparţin minorităţilor naţionale.
Condiţiile de aderare sau criteriile de eligibilitate pot fi grupate după cum urmează:
- politice – existenţa instituţiilor capabile să garanteze democraţia, statul de drept,
drepturile omului, respectarea şi protecţia drepturilor minorităţilor,
- economice – economie de piaţă funcţională, capacitatea de a face faţă presiunii
concurenţiale şi forţelor pieţei din UE, capacitatea de a-şi asuma obligaţiile de stat
membru care decurg din dreptul şi politicile UE, inclusiv adeziunea la obiectivele
uniunii politice, economice şi monetare, statul candidat să dispună de potenţialul
necesar pentru integrarea sa, prin adaptarea structurilor administrative.
Consiliul Europei solicită statului candidat să probeze că împărtăşeşte idealurile care
reprezintă moştenirea comună a popoarelor Europei şi principiile statului de drept şi este
în măsură să asigure persoanelor de sub jurisdicţia sa respectarea drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului. Admiterea într-o organizaţie presupune îndeplinirea unor
condiţii, diferite de la o organizaţie la alta, uneori foarte precise. Spre exemplu pentru
admiterea în UPU (Uniunea Poştală Universală) statul trebuie să aibă un serviciu poştal
propriu.

c) fragmentarea sistemului international şi apariţia de noi

state.
Apariţia de noi s tate poate interveni în două situaţii:
- când are loc unirea a două sau mai multe state într -un stat federal ca în cazul
unificării Germaniei,
- când are loc dezmembrarea unui stat federal în mai multe state , cum
este cazul dezmembrării URSS, RSF Iugoslavia, desprinderii Pakistanului din
India.
În aceste cazuri se pune problema succesiunii la calitatea de membru. În
cazul unificării, noile state iau locul celor vechi în cadrul organizaţiilor, înlocuirea având
loc automat, fără a se mai parcurge procedura admiterii. În cazul dezmembrării, statele
desprinse parcurg procedura aderării. Astfel, cele 12 state desprinse din URSS au aderat la
ONU, continuatoarea URSS fiind considerată Republica Federativă Rusia.
În toate cazurile, aderarea este un act bilateral, se încheie un acord între statul
viitor membru şi organizaţie. Din acest punct de vedere este important de evidenţiat
care este organul îndrituit de organizaţie să decidă primirea de noi membri, iar, din partea
39
 statului candidat, care este organul, potrivit constituţiei sale, căruia aparţine decizia finală
a aderării. Regula cu cea mai largă aplicabilitate este cea a hotărârii de admitere luată cu
o majoritate de
2/3, de către organul plenar al oganizaţiei (adunare generală, conferinţă, etc.). Odată
adoptată decizia organizaţiei internaţionale de primire a unui nou membru şi îndeplinirea
de către statul candidat a formalităţilor constituţionale interne, instrumentele de
ratificare/aprobare se depun de către statul candidat la statul sau organizaţia depozitară.
După parcurgerea acestor etape, statul candidat obţine calitatea de membru şi, din acest
moment, devin efective drepturile şi obligaţiile decurgând din această calitate.

6.3. Situaţii speciale de dobândire a calităţii de membru

1. Membrii asociaţi. Majoritatea organizaţiilor internaţionale permit obţinerea

calităţii de membru asociat, spre exemplu Uniunea Europeană, Organizaţia
Mondială a Sănătăţii, Uniunea Poştală Universală. Această calitate dă dreptul de
participare la activitatea organizaţiei, însă nu dă dreptul de a fi ales în organele
organizaţiei şi nici dreptul la vot. Este o participare incompletă, secundară. Se pot
ivi mai multe situaţii.
- Este posibil ca statul să dorească să facă parte dintr-o organizaţie, dar
nu îndeplineşte toate condiţiile de aderare. (Ex: România a încheiat cu Uniunea
Europeană un acord de asociere în anul 1993.)
- Statul doreşte să participe la activitatea unei organizaţii internaţionale regionale,
dar
face parte dintr-o altă regiune.
Fenomenul de asociere externă, specific Uniunii Europene care a încheiat
acorduri de asociere cu grupe de state, spre exemplu cu ţările mediteraneene
(Turcia, Cipru, Malta, Iugoslavia) şi cu ţările în curs de dezvoltare din Africa,
Pacific, Caraibe.

2. Observatorii. Statutul de observator se acordă:

a. Statelor nemembre. Acestea pot participa la activitatea organizaţiei în
baza unei invitaţii de participare;
b. Statelor membre ale organizaţiei, dar care nu fac parte din unul sau mai
multe dintre organele cu compunere restrânsă ale organizaţiei, în cazul în
care au un interes particular într-o problemă ce se dezbate în acel organ;
c. Mişcărilor de eliberare naţională recunoscute ca autorităţi ce
controlează un anumit teritoriu aflat în procesul de constituire a unui stat
independent.
Exemple
Adunarea Generală ONU a adoptat în anul 2012 Rezoluţia nr.67/19
prin care
conferă Palestinei statutul de stat nemembru observator. Astfel,
Palestina se transformă din ,,entitate palestiniană” în stat. Rezoluţia ONU
recunoaşte statalitatea Palestinei.

d. Altor organiz aţi i i nternaţi onale.

Drepturile care decurg din statutul de observator sunt limitate şi sunt, în
esenţă,
următoarele:
- acces la şedinţele organizaţiei;
- primirea documentelor organizaţiei;

40
 - dreptul de a face, în anumite condiţii, declaraţii.
Nu au drept de vot şi deci nici dreptul de a face parte din organele
organizaţiei. De regulă, drepturile observatorilor sunt reglementate prin acordurile în
temeiul cărora fiecare organizaţie conferă calitatea de observator. Între organizaţiile
internaţionale se încheie anual acorduri privind schimbul de observatori.
3. Consultanţii. Statutul de consultant se acordă, în principal, unor organizaţii
internaţionale neguverna mentale , dar OIG se pot adresa şi unor firme private sau
unor specialişti cu înalt prestigiu profesional şi care se bucură de recunoaştere
naţională şi internaţională. Consultarea unor firme private şi specialiştilor este uzitată
mai ales în cadrul organizaţiilor cu un grad înalt de specializare. Organizaţiile
apelează la consultanţi în vederea rezolvării unor probleme de specialitate, pentru
găsirea unor soluţii care implică cunoştinţe de specialitate.

6.4. Pierderea calităţii de membru

1. Retragerea voluntară. Cea mai mare parte a actelor constitutive prevăd

posibilitatea retragerii voluntare. Soluţia este una firească având în vedere că
activitatea OIG se bazează pe cooperarea voluntară a membrilor săi. Sunt prevăzute
şi termene precise de la care este posibilă retragerea. Aceasta deoarece retragerea
membrilor poate şubrezi structura şi coeziunea organizaţiei. În toate cazurile,
membrul care doreşte să se retragă trebuie să notifice organizaţiei hotărârea sa. În
practica internaţională se cunosc numeroase asemenea cazuri de notificări. Spre
exemplu, în anul 1965 ministrul de externe al Indoneziei a notificat oficial Secretarului
General al ONU că Indonezia a decis să se retragă din organizaţie.

Din practica internaţională reiese că în numeroase cazuri, datorită

schimbării împrejurărilor sau concesiilor reciproce, notificarea retragerii nu a
fost urmată de retragerea efectivă din organizaţie sau, dacă s-a produs retragerea,
statele statele au revenit în organizaţie. Astfel, în exemplul de mai sus, în anul 1966
guvernul indonezial a informat Secretarul general al ONU că a decis să reia deplina
cooperare cu Naţiunile Unite.

2. Excluderea din organizaţie are o dublă relevanţă: este o sancţiune care se

aplică membrului organizaţiei, dar şi o măsură de protecţie a organizaţiei
internaţionale. Ca sancţiune, excluderea se aplică atunci când statul încalcă repetat şi
flagrant dispoziţiile actului constitutiv. Prin excluderea acestuia, se asigură buna
funcţionare a activităţii organizaţiei. Statul pierde drepturile rezultând din calitatea de
membru, dar şi obligaţiile faţă de organizaţia internaţională. Cazurile de excludere sunt
puţine.
Ex: În anul 1939, URSS este exclusă din Societatea Naţiunilor ca urmare a agresiunii
împotriva Finlandei.
În cazul în care actele constitutive nu prevăd dispoziţii cu privire la
excludere, celelalte state membre exercită presiuni pentru a determina „retragerea
voluntară”. Dacă presiunile se dovedesc ineficiente există posibilitatea amendării
actului constitutiv prin includerea unor prevederi referitoare la excludere. Din practica
internaţională reiese că adoptarea unei propuneri de amendare a actului constitutiv
este suficientă pentru ca statul să se retragă din organizaţie, fără a mai aştepta
ratificarea propunerii de amendare.

41
Ex: În anul 1961, Africa de Sud ,,s-a retras voluntar” din OIM (Organizaţia
Internaţională a Muncii) ca urmare a presiunilor exercitate asupra ei în cadrul
organizaţiei, din cauza nerespectării drepturilor omului.
3. Dispariţia unui membru. Dispariţia unui stat ca subiect de drept internaţional
conduce automat la pierderea calităţii de membru al organizaţiei.
4. Dizolvarea organizaţiei. În cazul dizolvării, organizaţia îşi încetează existenţa,
iar
statele membre îşi pierd calitatea de
membru.

6.5. Suspendarea calităţii de membru

În situaţiile expres prevăzute de actele constitutive, nerespectarea anumitor

obligaţii nu atrage excluderea din organizaţie, ci suspendarea calităţii de membru şi a
dreptului la vot. Cel mai des caz de suspendare a dreptului la vot intervine în cazul
neachitării contribuţiilor băneşti obligatorii la bugetul organizaţiei. Astfel, ONU,
UNESCO şi OIM prevăd această sancţiune.

7. Structura organizaţiilor internaţionale

7.1. Introducere
Din perspectivă organizatorică, structura organizaţiilor internaţionale cuprinde
organe plenare şi organe cu compunere restrânsă, organe principale şi organe
subsidiare, organe politice, administrative şi jurisdicţionale.
În funcţie de numărul statelor reprezentate în cadrul organelor respective, structura
organizaţiilor internaţionale cuprinde organe plenare şi organe cu compunere restrânsă. În
funcţie de relaţia dintre organele organizaţiei, organizaţiile dispun de organe principale şi
organe subsidiare, iar în funcţie de natura activităţii acestor organe distingem între organele
politice, administrative şi jurisdicţionale.

7.2. Factorii care determină structura organizaţiilor

internaţionale

Structura instituţională a organizaţiilor internaţionale este determinată de

următorii
factori:
- natura activităţii organizaţiei;
- numărul membrilor ei;
- scopurile organizaţiei;
- modul de participare la luarea deciziilor;
- condiţiile politice, economice, sociale, tehnice existente în momentul
constituirii organizaţiei.

42
 7.3. Clasificarea organelor organizaţiilor internaţionale

În doctrină, opiniile exprimate cu privire la clasificarea organizaţiilor

internaţionale prin folosirea unor criterii identice, nu a putut conduce la stabilirea unei
clasificări unanim acceptate. Totuşi, în încercarea de sistematizare şi analiză a
structurilor instituţionale prin care operează organizaţiile internaţionae, distingem trei
categorii de organe.
În funcţie de numărul statelor reprezentate în cadrul organelor respective,
structura organizaţiilor internaţionale cuprinde organe plenare şi organe cu compunere
restrânsă. În funcţie de relaţia dintre organele organizaţiei, organizaţiile dispun de
organe principale şi organe subsidiare, iar în funcţie de natura activităţii acestor organe
distingem între organe politice, administrative şi jurisdicţionale.

7.4. Organe principale şi organe subsidiare

Organe principale
Organele principale sunt cele prevăzute în actul constitutiv, iar cele subsidiare sunt
cele
create de un organ principal sau prin delegarea puterilor acestuia.
O trăsătură a tuturor organizaţiilor internaţionale este aceea că organelor
principale ale acestora, denumite şi organe supreme, nu li se poate modifica compoziţia şi
competenţele decât prin amendarea sau revizuirea actului constitutiv, ca rezultat al voinţei
statelor membre. În afara compoziţiei şi competenţelor, actele constitutive mai precizează
şi denumirea organelor principale.
Organe subsidiare
Organele subsidiare, denumite şi organe auxiliare, organe subordonate,
comisii,
subcomisii, grupe de lucru, trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
să fie instituite de unul sau mai multe organe principale ale organizaţiei,
funcţiile lor să fie delegate de organele principale,
deciziile sau concluziile acestora să nu fie obligatorii pentru organele principale.

7.5. Organe plenare şi organe cu compunere restrânsă

Organe plenare
Fiecare organizaţie are cel puţin un organ plenar în care sunt reprezentate toate
statele
membre, astfel încât fiecare membru să poată participa la elaborarea politicii organizaţiei
în vederea atingerii obiectivelor propuse. În afara organelor plenare există şi organe cu
compunere restrânsă, cu activitate permanentă sau periodică, în care nu sunt
reprezentate toate statele membre.
Din categoria organelor plenare fac parte adunările generale, adunările
parlamentare, comisiile plenare, reuniunile speciale. Adunarea generală este organul
suprem al organizaţiei care stabileşte orientările generale ale activităţii acesteia.
Ex:
Organul plenar poate purta şi alte denumiri decât cea de adunare generală şi anume:
„conferinţă” (UNESCO),
„congres” (UPU),
„consiliu” (OCDE),
43
 „comitetul miniştrilor” (Consiliul Europei),
„consiliul guvernatorilor” (FMI, BIRD).

În general, adunarea generală este compusă din reprezentanţii tuturor statelor

membre, acestea fiind libere, în principiu să-şi desemneze reprezentanţii. Există însă
organizaţii care conţin reguli precise cu privire la compunerea organului suprem.
Ex:
Consiliul UE nu este format din membri permanenţi. La fiecare reuniune a
Consiliului, statele membre trimit miniştrii care răspund de domeniul aflat pe agenda de
discuţii, spre exemplu, miniştrii mediului dacă reuniunea se axează pe probleme de mediu.
Reuniunea respectivă se va numi Consiliul de mediu. Consiliul care îi reuneşte pe miniştrii
afacerilor externe este prezidat permanent de aceeaşi persoană, respectiv Înaltul
Reprezentant pentru politica externă şi de securitate comună. Toate celelalte reuniuni sunt
prezidate de ministrul de resort din ţara care deţine preşedinţia UE în momentul respectiv.
Delegaţiile statelor membre sunt formate din şeful delegaţiei, membrii, supleanţi,
consilieri, experţi. Şeful delegaţiei reprezintă statul membru, dar el poate delega puterile
sale unui alt membru al delegaţiei.
Trebuie precizat că numărul de voturi de care dispune fiecare stat nu este
determinat de numărul membrilor delegaţiei, ci deciziile adunării generale sunt luate
potrivit principiului „un stat un vot”. Adunarea generală poate priva un stat de
exerciţiul dreptului său de a participa la vot, prin refuzul de a accepta deplinele
puteri ale reprezentanţilor statuluirespectiv la lucrările sale. În condiţii normale,
aprobarea deplinelor puteri este o formalitate, fiind un act de procedură. La fiecare sesiune
a adunării generale se constituie un Comitet de verificare a deplinelor puteri. Acesta
întocmeşte un raport, aprobat de adunarea generală. Verificarea deplinelor puteri nu
vizează autenticitatea documentului ca atare, ci competenţa organului care l-a eliberat în
ţara emitentă. Astfel, legitimitatea guvernului emitent este luată în considerare.
În unele organizaţii, actele constitutive prevăd prezenţa în adunarea plenară a unor
reprezentanţi guvernamentali de rang înalt (şefi de stat sau de guvern, miniştrii). Pentru a
se evita absenţa îndelungată a acestora din capitalele respective, se delegă competenţa
pregătirii deciziilor unui eşalon inferior compus din reprezentanţi ai statelor membre, de
obicei la nivel de ambasadori. Spre exemplu, în UE a fost constituit Comitetul
Reprezentanţilor Permanenţi (COREPER). Este vorba despre adunări plenare de rang
inferior.
Ex:
Comitetului Reprezentanţilor Permanenţi sau COREPER este responsabil,
conform art. 240 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, de pregătirea
lucrărilor Consiliului Uniunii Europene. Acesta este format din reprezentanţi ai statelor
membre cu rang de ambasadori ai statelor membre ale Uniunii Europene şi este prezidat de
către statul membru care deţine preşedinţia Consiliului. COREPER ocupă un loc central în
sistemul de luare a deciziilor Uniunii, este atât un forum pentru dialog (între reprezentanţii
permanenţi şi între ei şi capitalele lor) şi un mijloc de control politic (îndrumare şi control
asupra activităţii grupurilor de experţi). COREPER efectuează un astfel de control
preliminar al problemelor aflate pe agenda Consiliului UE.
COREPER funcţionează în două configuraţii:
- COREPER I care se ocupă cu problemele tehnice;
- COREPER II, care se ocupă cu problemele politice, comerciale,
economice sau instituţionale.
COREPER se ocupă cu toate domeniile lucrărilor Consiliului UE în afară de problemele
agricole. Agenda de lucru a Consiliului (Consiliul de agricultură) pregătite de Comitetul
Special petru agricultură.

44
 Unele organizaţii (UE, Consiliul Europei) şi-au creat adunări parlamentare în care
statele sunt reprezentate de parlamentari din parlamentele naţionale, numărul de locuri
atribuit fiecărui stat fiind determinat, în principiu, de mărimea populaţiei.
Adunările generale îşi pot constitui organe subordonate – comisii, comitete, grupe
de lucru – în cadrul cărora se analizează, paralel cu lucrările adunării plenare, diferite
puncte de pe ordinea de zi sau aspecte ale acestora.

Organe cu compunere restrânsă

Organele cu compunere restrânsă sunt acelea în care nu sunt reprezentate
toate
statele membre, cel mai important fiind organul executiv, purtând diferite
denumiri.

Ex: Consiliul de Securitate ONU, Consiliul Executiv al OMS

Reprezentarea în aceste organe diferă de la o organizaţie la alta, urmând

aplicarea a trei principii.
Reprezentarea geografică echitabilă. Acest principiu se referă la faptul că statele
aceleiaşi regiuni exprimă, în general, puncte de vedere similare, urmărindu-se
reprezentarea tuturor regiunilor. Se rezervă un anumit număr de locuri pentru fiecare
regiune geografică.
Accesul tuturor membrilor, prin rotaţie, în organele cu componenţă restrânsă şi la
conducerea organizaţiei sau, pe scurt, principiul rotaţiei. Există tendinţa alegerii celor
mai reprezentative state din regiune şi cea a alegerii cu precădere a statelor care exprimă
poziţiile cele mai echilibrate. Principiul rotaţiei depinde de termenul pentru care se face
alegerea: cu cât termenul este mai scurt, cu atât se asigură posibilitatea reprezentării în
timp a mai multor state.
Exemple În Consiliul de Securitate ONU, mandatul membrilor nepermanenţi este de 2 ani.
Reprezentarea echitabilă a intereselor diferitelor grupe de state, clasificate după alte
criterii decât cele geografice, spre exemplu: ţări dezvoltate/ţări în curs de dezvoltare,
importatori/exportatori, producători/consumatori.

Organele cu compunere restrânsă au două categorii de competenţe:

- rezultate din cuprinsul actelor constitutive,
- rezultate din deciziile organului plenar.
În principal, ele pregătesc deciziile pe care urmează să le ia organul plenar,
pun în aplicare aceste decizii, supraveghează executarea acestor decizii de către celelalte
organisme ale organizaţiei sau de către statele membre. Astfel, Consiliul de Securitate,
organ cu compunere restrânsă, are responsabilitatea principală în menţinerea păcii şi
securităţii internaţionale şi atunci când îşi exercită funcţiile în domeniu, Adunarea
generală nu poate face nici o recomandare în legătură cu situaţia care se află în atenţia
Consiliului, decât dacă acesta i-o cere, plasând acest organ într-o poziţie de independenţă
faţă de Adunarea Generală.

7.6. Organe politice, jurisdicţionale şi administrative

Organele politice
Organele politice sunt acelea care stabilesc orientarea generală a activităţii
organizaţiei. De regulă, organul politic este şi organul plenar, adică acela în care sunt

45
reprezentate toate statele membre al organizaţiei. Spre exemplu, organul plenar şi politic al
ONU este Adunarea Generală.
Organele jurisdicţionale
Organele jurisdicţionale sunt Curţile de Justiţie din structura organizaţiilor
internaţionale. Trebuie precizat că sunt puţine Organizaţii Internaţionale care au
organe jurisdicţionale proprii. Printre ele se numără ONU, în a cărei Cartă la art. 7 se
prevede constituirea Curţii Internaţionale de Justiţie, ca organ principal al organizaţiei. De
asemenea, UE are în structura sa Curtea Europeană de Justiţie, una din cele mai importante
instanţe internaţionale.
În sistemul ONU au fost create şi organe speciale de jurisdicţie administrative
(tribunal administrativ), în scopul reglementării conflictelor internaţionale intervenite
între instituţiile ONU şi funcţionarii sau agenţii lor.
Ex:
Tribunalul Administrativ al Organizaţiei Internaţionale a Muncii. Jurisdicţia
acestui tribunal a fost acceptată şi de alte organizaţii din sistemul ONU, cum ar fi
UNESCO, FAO, OMS. Banca Mondială are şi ea propriul tribunal administrativ. Este
vorba despre Centrul Internaţional de Reglementare a Diferendelor din domeniul
investiţiilor.
Pe plan internaţional, pentru aplicarea unor convenţii internaţionale
multilaterale au fost constituite organe de jurisdicţie cu competenţă specializată. Astfel,
în 1982 a fost creat Tribunalul Internaţional pentru Dreptul Mării, iar în 1950 a fost
creată Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Organe administrative
Din această categorie fac parte secretariatele, ca organe cu caracter permanent
conduse, de regulă, de o persoană care îndeplineşte funcţia de Secretar General şi care
răspunde de buna funcţionare internă a organizaţiei. Alte atribuţii ale secretariatului ar fi
aceea de informare şi documentare a organizaţiei, de pregătire a reuniunilor, de propunere a
unor acţiuni, de executare a unor decizii ale organizaţiei, de reprezentare a organizaţiei,
competenţe în domeniul bugetar. Anual întocmeşte rapoartele organizaţiilor.
Necesitatea constituirii secretariatului a apărut ca urmare a faptului că
organele plenare şi cele cu compunere restrânsă se întrunesc de regulă periodic.
Secretariatul are menirea de a asigura permanenţa organizaţiei. Conducătorii
secretariatelor pot purta denumirea de secretar general (ONU, NATO, UE), director
general (OIM, FMI, OMS, UNESCO) ori preşedinte (BIRD). Perioada de timp pentru
care sunt aleşi variază de la o organizaţie la alta (în general 4 – 5 ani). Conducătorii
secretariatelor sunt aleşi din rândul personalităţilor care se bucură de încrederea
statelor membre şi beneficiază de prestigiu internaţional, recunoscut în domeniul lor
de activitate. Secretarul general reprezintă organizaţia în raporturile cu alte subiecte de
drept internaţional şi are dreptul să încheie acorduri, să primească scrisorile de acreditare
ale reprezentanţilor misiunilor acreditate pe lângă respectiva organizaţie, să numească
reprezentanţi pe lângă alte organizaţii internaţionale sau state.
Personalul secretariatului este de obicei numeros, iar persoanele care lucrează aici sunt
funcţionari internaţionali. Prin funcţionar internaţional se înţelege orice persoană
însărcinată de o organizaţie internaţională să execute, continuu şi exclusiv, atribuţii
determinate în interesul ansamblului statelor membre ale organizaţiei respective.
Astfel, funcţionarii internaţionali trebuie:
să lucreze exclusiv pentru organizaţie,
activitatea lor să aibă permanenţă şi continuitate,
să se supună regulilor rezultând din statutul lor de funcţionari internaţionali.
De regulă, aceşti funcţionari sunt numiţi direct de secretarul general. Totuşi există
organizaţii în care ei sunt aleşi de adunarea plenară (FAO) sau organul executiv (FMI).

46
Aprobarea sau consultarea guvernelor ţărilor de origine nu este obligatorie, dar se
practică.

Criteriul principal de recrutare este cel al calificării, al competenţei profesionale.

Există trei categorii de funcţionari:
- permanenţi ,
- temporari, angajaţi pe o perioadă determinată, fără a se avea în vedere angajarea
lor permanentă,
- auxiliari, angajaţi pentru efectuarea unor misiuni, activităţi determinate şi a
căror angajare se încheie la îndeplinirea misiunii.
Funcţionarii secretariatelor au următoarele
obligații:
- să-şi îndeplinească sarcinile de serviciu,
- să nu primească instrucţiuni de la guvernele ţărilor de origine sau de la alte
autorităţi decât de la conducerea organizaţiei care i-a angajat,
- imparţialitate şi discreţie în exercitarea atribuţiilor lor,
- să nu se angajeze în activităţi incompatibile cu calitatea de angajaţi ai unei
organizaţii internaţionale,
- să nu se pronunţe public (fără a fi împuterniciţi în acest sens) în legătură cu
activităţile şi interesele organizaţiei,
- sa nu se angajeze în activităţi politice,
- să nu primească cadouri şi să nu beneficieze de favoruri.
Aceștia se bucură de privilegiile şi imunităţile prevăzute în actele constitutive ale
organizaţiei. Cea mai importantă este imunitatea de jurisdicţie în baza căreia nu pot fi
supuşi jurisdicţiei locale din statele pe teritoriul cărora îşi desfăşoară activitatea, cu
privire la acte decurgând din exercitarea funcţiei lor oficiale. De asemenea, ei nu au
obligaţia de a se înregistra ca străini, sunt scutiţi de plata taxelor vamale pentru bunuri
de strictă trebuinţă (îmbrăcăminte, mobilă, alimente etc.), sunt scutiţi de impozit pe
salarii, etc.
Sediul secretariatului se află, de regulă, în localitatea unde îşi are sediul
organizaţia.

8. Funcţionarea organizaţiilor internaţionale

interguvernamentale

8.1. Introducere
Funcţionarea a organizaţiilor internaţionale interguvernamentale are în vedere
procesul decizional şi exercitarea efectivă a funcţiilor normative, executive, administrative
şi jurisdicţionale cu care au fost învestite organele organizaţiei.
Cele mai multe dintre acestea se întrunesc periodic în sesiuni, procedura urmată în
cadrul acestora fiind reglementată în actele constitutive şi celelalte documente ale
organizaţiei. Deciziile adoptate au valoare de recomandare sau valoare juridică obligatorie.

47
 8.2. Apecte generale privind sesiunile organizaţiilor
internaţionale

Actul constitutiv reglementează funcţionarea organizaţiei internaţionale, astfel

încât fiecare organizaţie internaţională prezintă trăsături specifice. Totuşi, în cele ce
urmează, vom încerca formularea unor reguli cu aplicabilitate generală.
Organele plenare şi cele cu compunere restrânsă nu îşi desfăşoară activitatea,
de regulă, în mod permanent, ci ele se reunesc periodic, aceste reuniuni sau întruniri
purtând denumirea de sesiuni.
Ex: Adunarea Generală ONU se întruneşte într-o sesiune anuală, cu durată limitată.
O sesiune are o dată oficială de deschidere şi una de închidere şi se compune din
mai multe şedinţe (întâlniri, reuniuni) care se pot ţine de două sau trei ori pe zi. Între două
şedinţe, sesiunea se consideră întreruptă sau amânată. Dacă, deşi a trecut o perioadă mai
lungă de timp, lucrările sesiunii nu au fost reluate, are loc fie închiderea sesiunii, urmând
ca ea să fie redeschisă după un anumit interval de timp, fie suspendarea lucrărilor sesiunii,
urmând ca reluarea acestora să aibă loc după perioada de timp convenită.
Organele plenare se întâlnesc în sesiuni ordinare şi extraordinare. Cele ordinare
dezbat problemele de ansamblu ale organizaţiei, iar cele extraordinare sunt destinate
dezbaterii unor probleme speciale, a căror rezolvare reclamă urgenţă.
Frecvenţa şi durata sesiunilor depind de ansamblul problemelor cu care se
confruntă organizaţia şi de numărul problemelor înscrise pe ordinea de zi. Organele
plenare ale unor organizaţii se întrunesc anual, la doi ani sau chiar la intervale mai lungi
de timp.
Ex: Se întrunesc anual organele plenare ale ONU şi FMI; Se întrunesc odată la doi ani
organele plenare ale UNESCO şi FAO;Se întruneşte odată la cinci ani organul plenar al
UPU.

Organele cu compunere restrânsă se reunesc, de obicei, la intervale mai scurte de

timp, dat fiind specificul atribuţiilor acestora (au caracter executiv, îndeplinesc funcţii
executive). Durata sesiunilor diferă de la o organizaţie la alta, fiind favorizate însă
sesiunile scurte din motive de celeritate (necesitatea adoptării rapide a deciziilor) şi
economice (cheltuielile care grevează bugetul organizaţiei trebuie să fie cât mai mici).
Cheltuielile ocazionate de desfăşurarea sesiunilor pot fi grupate în două categorii:
- cheltuieli administrative (secretariat, săli de conferinţe, traduceri etc.) suportate
din
bugetul organizaţiei,
- cheltuieli legate de participarea la lucrări a delegaţiilor ţărilor membre
(diurnă şi costul transportului); în privinţa acestora practica internaţională nu este
uniformă.
Ex: ONU plăteşte numai costul transportului pentru cinci delegaţi din fiecare stat membru.
FMI şi BIRD suportă atât cheltuielile de transport cât şi diurnal membrilor
delegaţiilor participante.
OMS şi UNESCO nu suportă nici cheltuielile de transport şi nici diurna pentru
delegaţiile participante la sesiunile organelor plenare, dar le suportă pe ambele la
sesiunile organelor cu compunere restrânsă.
În mod obişnuit sesiunile organizaţiilor internaţionale se ţin la sediul acestora, dar
ele se pot reuni şi în alte localităţi decât cea de sediu din diferite raţiuni: pentru a întări
raporturile organizaţiei cu un anumit stat sau cu o anumită regiune, pentru a spori interesul
unui stat, grup de state sau a unei regiuni pentru activitatea organizaţiei, etc.
48
 8.3. Conducerea sesiunilor

De obicei, în cadrul fiecărei sesiuni se alege o persoană care conduce

lucrările acesteia, persoana care poartă denumirea de preşedinte. Alegerea preşedintelui
presupune prealabile negocieri. În unele organizaţii nu se organizează alegeri, ci
reprezentanţi ai statelor membre prezidează lucrările sesiunilor, prin rotaţie, spre
exemplu în Consiliul de Securitate ONU. Pentru stabilirea ordinii rotaţiei există reguli,
criterii diferite de la o organizaţie la alta, cum ar fi ordinea alfabetică sau data intrării în
organizaţie.
Preşedintele are următoarele atribuţii:
- conduce dezbaterile sesiunii respective,
- decide asupra unor probleme de procedură,
- iniţiază discuţii cu delegaţiile participante,
- propune soluţii problemelor înscrise pe ordinea de zi,
- atunci când numărul voturilor pro şi contra unei soluţii sunt egale,
votul preşedintelui este decisiv.
Preşedintele este ajutat de unul sau mai mulţi vicepreşedinţi. Preşedintele şi
vicepreşedinţii alcătuiesc biroul sesiunii. Din acesta mai pot face parte şi alte
persoane potrivit prevederilor actelor constitutive sau regulamentelor organizaţiei. Biroul
asigură conducerea generală a sesiunii.
Din birou fac parte şi raportorii. În cadrul organelor subordonate organelor
plenare sau cu compunere restrânsă se alege sau se numeşte un raportor care are
menirea de a informa organele superioare asupra stadiului lucrărilor. Ei întocmesc în
acest scop un raport care rezumă discuţiile purtate, propunerile făcute şi soluţiile adoptate
împreună cu motivarea
acestora. În întocmirea raportului, raportorul este ajutat de secretariatul organizaţiei sau,
dacă nu este numit un raportor, raportul este întocmit de secretariat.

8.4. Procedura urmată în cadrul sesiunilor

Lucrările sesiunilor organizaţiei se desfăşoară cu respectarea unor reguli de

procedură. Un prim pas îl constituie alegerea biroului sesiunii. Urmează aprobarea
ordinii de zi a reuniunii. Trebuie precizat că proiectul ordinii de zi trebuie
comunicat membrilor organizaţiei, într-un timp rezonabil, înainte de deschiderea
oficială a sesiunii, astfel încât aceştia să poată stabili compoziţia delegaţiei şi mandatul
acesteia la sesiunea respectivă. Este posibil ca ordinea de zi, ulterior comunicării acesteia
statelor membre, să fie modificată (anumite probleme să fie scoase şi transmise unor
viitoare sesiuni, să fie trecute noi puncte pe ordinea de zi), situaţie care ridică serioase
probleme compunerii delegaţiilor.
După alegerea biroului şi aprobarea ordinii de zi, se trece la dezbateri generale. În
cadrul acestora, şefii delegaţiilor participante expun punctul de vedere al guvernelor pe
care le reprezintă cu privire la problemele înscrise pe ordinea de zi. Timpul acordat
ţinerii unui discurs este de obicei limitat. Paralel cu dezbaterile oficiale au loc şi
dezbateri neoficiale, între delegaţiile participante având loc consultări, negocieri,
desfăşurate în sălile de conferinţe şi în afara acestora. Astfel, se pregătesc puncte de
vedere, iniţiative, poziţii şi soluţii comune.

49
 8.5. Adoptarea hotărârilor

Actele organizaţiilor internaţionale poartă diverse denumiri: decizii, rezoluţii,

declaraţii, recomandări, hotărâri.
Adoptarea oricărei decizii presupune parcurgerea următoarelor etape:
- iniţiativa (propunerea) deciziei poate aparţine statelor membre,
secretarului organizaţiei, membrilor asociaţi, consultanţilor şi
observatorilor, în limitele permise de actele constitutive,
- negocierea,
- redactarea textului,
- adoptarea deciziei.
O iniţiativă îmbracă forma unui proiect de rezoluţie, recomandare, hotărâre,
declaraţie. Dacă aparţine unui stat membru, în redactarea proiectului respectiv se
implică, în afara delegaţiei căreia îi aparţine iniţiativa, şi alte delegaţii, în calitate de
coautori. De obicei aceste proiecte sunt comunicate celorlalte state membre înainte de
data fixată pentru deschiderea oficială a sesiunii.
Orice delegaţie poate propune amendamente, înainte sau în cursul
dezbaterilor. Are loc negocierea proiectului respectiv în cadrul dezbaterilor,
redactarea textului final al rezoluţiei (deciziei etc.), urmând adoptarea propriu-zisă a
ei.
În practica internaţională sunt întâlnite următoarele moduri de adoptare a hotărârilor:
1. Consensul – semnifică acord între membrii organizaţiei asupra unei
anumite probleme, fără ca aceasta să fie supusă la vot. Această procedură de adoptare a
deciziilor s-a impus treptat în practica mai recentă a organizaţiilor internaţionale şi, în
consecinţă, actele constitutive ale acestora nu conţin, de regulă, prevederi referitoare la
consens. Elementele definitorii ale consensului sunt:
- constatarea acordului general fără a se recurge la vot,
- absenţa oricărei obiecţiuni din partea vreunui reprezentant faţă de
adoptarea hotărârii,
- nu orice observaţie formulată faţă de o propunere trebuie considerată
obiecţie, ci numai aceea care constituie un obstacol în adoptarea ei.
2. Unanimitatea. Ca modalitate de adoptare a unei hotărâri este prezentă în
actele
constitutive ale unor organizaţii international, spre exemplu în UE. În jurisprudenţă şi
doctrină
s-a arătat că unanimitatea este întrunită chiar dacă unii membrii se abţin.
Ex: Regula unanimităţii cvorumului de prezenţă sau de vot a fost dominantă la
sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX. Astfel, regula
unanimităţii a fost prevăzută în art.5 din Pactul Societăţii Naţiunilor.
Carta ONU a fost cea care a rupt tradiţia acestei reguli, adoptând majoritatea ca regulă
principală de vot. Unanimitatea nu a mai fost prevăzută nici în cadrul instituţiilor
specializate ONU. Ea a rămas ca regulă de vot în doar câteva organizaţii internaţionale,
cum ar fi adoptarea unor hotărâri ale Consiliului de Miniştri în cadrul Consiliului Europei
sau ale Consiliului Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OECD).

3. Votul ponderat. Regula generală de adoptare a deciziilor în cadrul organizaţiilor

este
,,un stat un vot”, însă există organizaţii în care anumite state au un număr mai mare de
voturi, având o putere de vot sporită şi deci o capacitate sporită de a influenţa deciziile.
Acest sistem poate crea tensiuni în procesul decizional, dacă nu sunt luate în
considerare şi interesele statelor mici sau care au un număr redus de voturi.

50
 Ex: Votul ponderat este utilizat în UE și organizații financiare din sistemul ONU (FMI și
Banca Mondială)
4. Majorităţi. În terminologia organizaţiilor internaţionale noţiunea de majoritate
exprimă numărul de voturi necesare pentru adoptarea hotărârilor. Distingem patru
categorii de majorităţi:
- majorit ate simplă : o hotărâre este luată cu majoritate simplă când în
favoarea ei votează jumătate plus unu din numărul membrilor prezenţi şi
votanţi.
- majorit ate absolută : o hotărâre este luată cu majoritate absolută când în
favoarea ei votează jumătate plus unu din numărul total al membrilor votanţi ai
organizaţiei.
- majorit ate relativă : întâlnită în cazul propunerilor cu mai multe
variante, fiind considerată votată varianta care întruneşte mai multe voturi.
Spre exemplu, dacă o
variantă întruneşte 60% din voturi şi a doua 40% din voturi, este adoptată
prima.
- majoritate calificată : de 2/3 , 3/4 etc.

Ex:
Majoritatea a devenit regula dominantă a adoptării hotărârilor în cadrul
organizaţiilor internaţionale. Majoritatea calificată poate fi exprimată în procente sau în
numere absolute. Hotărârile pe aspecte importante ale activităţii organizaţiei sunt
adoptate cu majoritate de 2/3 a membrilor prezenţi şi votanţi. Ca exemplu de exprimare a
regulii majorităţii în numere absolute, menţionăm prevederile art.27 parag.3 din Carta
ONU, potrivit căreia deciziile Consiliului de Securitate pe chestiuni neprocedurale se
adoptă cu votul favorabil a 9 state membre, incluzând votul statelor membre permanente.
Această prevedere asigură statelor membre permanente în cadrul Consiliului de Securitate
dreptul de a se opune oricărei hotărâri – dreptul de veto.
Practica organizaţiilor internaţionale a impus următoarele metode de votare:
1. Votul deschis – este cel mai des întâlnit. În documentele sesiunii se
înscriu numărul de voturi înregistrate (nu şi modul în care a votat fiecare
delegaţie).
2. Votul prin apel nominal – se înregistrează fiecare delegaţie şi modul cum a
votat
aceasta.
3. Votul secret – folosit în special la alegerea persoanelor din conducerea
organizaţiei şi în unele probleme de procedură.
4. Votul prin corespond enţă – se recurge la această modalitate atunci
când deciziile reclamă adoptarea lor urgentă, organizaţia nu se află în
sesiune şi nu se poate aştepta viitoarea sesiune. Voturile prin
corespondenţă se înregistrează prin intermediul secretariatului
organizaţiilor.

8.6. Valoarea juridică a hotărârilor organizaţiilor internaţionale

Organele organizaţiilor internaţionale adoptă numeroase decizii, unele având

valoare obligatorie, altele valoare de recomandare.
Organizaţia adoptă reguli pentru reglementarea funcţionării şi administrării
sale, precum şi pentru adaptarea activităţii sale la evoluţia mediului international. Cele
mai multe asemenea acte sunt obligatorii pentru statele membre şi sunt cunoscute sub
51
 denumirea de dreptul intern al organizaţiei internaţionale. Aceste acte au o valoare
normativă de drept international public şi sunt recunoscute ca izvoare de drept
internaţional public. Din categoria dreptului intern fac parte şi rezoluţiile cu privire la
funcţionarea organelor organizaţiei, la înfiinţarea unor organe subsidiare,
regulamentele privind statutul funcţionarului internaţional.
Organizaţiile adoptă şi acte cu valoare de recomandare adresată
membrilor organizaţiei. Adoptarea de recomandări constituie, de multe ori, regula în
cadrul organizaţiilor internaţionale de cooperare. Dar chiar şi în cazul actelor cu
valoare de recomandare, uneori se poate prevedea o obligaţie în sarcina membrilor.
Deciziile organelor organizaţiilor internaţíonale, altele decât cele care fac parte
din dreptul intern, pot fi obligatorii pentru statele membre, dar aceasta este mai degrabă
excepţia decât regula în cadrul organizaţiilor de cooperare. Aceste decizii au de cele
mai multe ori destinatar individual sau un grup de destinatari, cum este cazul anumitor
rezoluţii ale Consiliului de Securitate ONU sau ale FMI. Dar deciziile obligatorii pot
avea şi caracter general.
În ceea ce priveşte tratatele încheiate de organizaţie cu alte subiecte de drept
internaţional, contractele încheiate cu personalul internaţional care lucrează în cadrul
organizaţiei şi contractele de achiziţii, acestea sunt reglementate de actele constitutive
şi celelalte documente ale organizaţiei, de alte reglementări internaţionale şi/sau
de legea statului pe teritoriul căruia au fost încheiate.
Pentru organizaţiile de integrare majoritatea hotărârilor au valoare juridică
obligatorie.

9. Mijloacele financiare ale organizaţiilor internaţionale

interguvernamentale

9.1. Introducere
Pentru desfăşurarea actictivităţii lor, organizaţiile internaţionale au nevoie de
fonduri. Aspectele financiare ale OIG care privesc bugetul, metode de stabilire a acestuia,
contribuţia membrilor, reprezintă elemente importante ale activităţii unei organizaţii.
Sursele de finanţare cuprind contribuţiile obligatorii ale statelor membre, contribuţii
voluntare, donaţii, venituri provenind din activităţile organizaţiei. Veniturile organizaţiei
sunt folosite pentru susţinerea cheltuielilor administrative şi operaţionale necesare
funcţionării acesteia.

9.2. Noţiunea de buget

Pentru a-şi desfăşura activitatea, organizaţiile internaţionale efectuează

cheltuieli, acoperite, în mare parte, prin contribuţiile statelor membre.
Bugetul este actul juridic intern, cu forţă obligatorie, prin care
organizaţiile internaţionale îşi estimează veniturile şi cheltuielile, pe o perioadă
determinată de timp.
Bugetul este temeiul juridic al colectării fondurilor şi al efectuării cheltuielilor.
Actele constitutive ale organizaţiilor international pot cuprinde dispoziţii privitoare la:
- compoziţia (structura) bugetului,
- procedura de aprobare,
52
 - execuţia bugetară,
- controlul execuţiei bugetare.
În cazul în care acestea nu se prevăd expres în actele constitutive, organizaţiile
adoptă regulamente care detaliază aspectele bugetare menţionate.
Majoritatea organizaţiilor internaţionale au bugete anuale. Există şi
organizaţii în care bugetele se stabilesc pentru o perioadă mai lungă de timp.
Ex: În ONU bugetul organizaţiei de adoptă pentru o perioadă de doi ani.
Se alcătuieşte de obicei un proiect de buget care este aprobat în adunarea
plenară a organizaţiei.
În ONU proiectul de buget este întocmit de Secretarul General ONU şi este
aprobat de Adunarea Generală ONU.
Bugetul este planul financiar al organizaţiei pentru o perioadă determinată de
timp, plan care are două părţi: resurse (venituri) şi cheltuieli.

9.3. Resursele bugetare

Resursele bugetare alee organizaţiei pot proveni din contribuţii obligatorii, contribuţii
voluntare, donaţii şi venituri provenind din activităţile organizaţiei.
Contribuţii obligatorii
Aceste venituri reprezintă 90% din buget, în aproape toate organizaţiile internaţionale.
În privința cotei de contribuție a statelor s-au impus 3 principii:
1) Principiul cotelor egale de contribuţie care presupune ca toţi membri să participe
în mod egal la bugetul organizaţiei. Este reţinut de puţine organizaţii internaţionale dat
fiind faptul că performanţele economice a statelor membre sunt diferite.
2) Principiul opţiunii clasei de contribuţ ie potrivit căruia fiecare membru alege o
anumită clasă de contribuţie, potrivit căreia urmează să participle la bugetul organizaţiei.
3) Principiul scării de repartizare potrivit căruia fiecărui stat membru îi este atribuit
un anumit procent din cheltuielile organizaţiei. Este cel mai răspândit sistem. Stabilirea
cotei de contribuţie se face potrivit unor criterii de performanţă economică, cum ar fi
Produsul Intern Brut, Produsul Naţional Brut, Venitul Naţional, Venitul Naţional pe
locuitor. Scara contribuţiilor este revăzută periodic, fiind introduse limite minime şi
maxime.
Organele plenare au competenţă exclusivă în stabilirea contribuţiei. În general, statele
îşi achită cu regularitate contribuţiile. Pentru cele care nu-şi îndeplinesc această obligaţie,
actele constitutive prevăd sancţiuni, care cel mai adesea sunt: pierderea dreptului de vot
(ONU) şi pierderea dreptului de reprezentare (Consiliul Europei, Agenţia Internaţională
pentru Energie Atomică). Totuşi nu se recurge cu uşurinţă la aceste sancţiuni
preferându-se găsirea unor soluţii pentru ca membru restant să-şi îndeplinească obligaţia
financiară.

Contribuţii
voluntare
Acestea se referă la programe şi acţiuni aprobate de organul plenar, susţinute integral
sau parţial prin contribuţii voluntare. ex. Fondul Naţiunilor Unite pentru ajutorarea
copiilor (UNICEF), Înaltul Comisariat ONU pentru refugiaţi (UNHCR).

Ex: Aceste contribuţii sunt întâlnite în special în sistemul ONU. Există numeroase
programe aprobate de Adunarea Generală finanţate parţial sau integral din contribuţii
voluntare, precum: Înaltul Comisariat ONU pentru Refugiaţi (UNHCR), UNICEF,
Programul Alimentar Mondial realizat în comun de ONU, FAO şi Programul NU
53
pentru Dezvoltare şi care poate fi caracterizat cea mai amplă activitate finanţată de ONU
prin contribuţii voluntare. Pentru derularea programului s-a admis ca o parte a contribuţiei
să constea în produse.
Contribuţiile voluntare pot proveni de la :
- state membre,
- state nemembre,
- surse private.

Donaţii
Donaţiile se primesc din partea statelor sau particularilor şi sunt oferite, de obicei, la
începutul activităţii organizaţiilor şi se referă la clădiri şi terenuri pentru sedii, săli de
conferinţe, reprezentanţe, biblioteci, dar şi pentru dotarea acestora. O formă specială de
sprijin financiar nerambursabil o reprezintă transferul de fonduri de la o organizaţie
international la alta, transfer care echivalează cu o donaţie.

Venituri din activităţi proprii

Acestea pot proven din vânzarea de publicaţii, studii, materiale documentare,
închirieri de spaţii, emisiuni de timbre, de titluri de valoare, dobânda percepută la
împrumuturile acordate, servicii prestate statelor membre. Specific organizaţiilor de
integrare şi celor financiare este faptul că aceste venituri sunt majoritare, conferindu-le
independenţă de funcţionare.
Ex: UE şi-a constituit începând cu 1980 un sistem de venituri proprii format din:
- impozite pe salariile funcţionarilor,
- amenzile aplicate operatorilor economici care încalcă normele comunitare,
- tarif vamal extern comun,
- taxa pe valoarea adăugată,
- impozitul asupra Venitului Naţional Brut.
BIRD acumulează venituri din dobânzile percepute la împrumuturile pentru
investiţii. FMI realizează venituri din dobânzile acordate statelor pentru echilibrarea balanţei
de plăţi.
Ponderea acestor venituri este considerabilă şi în cadrul altor organizaţii.

Ex: Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică (AIEA) realizează importante

venituri din sumele pe care le percepe pentru închirierea echipamentelor, materialelor,
aparatelor şi serviciilor prestate statelor membre.
Centrul de Mediere şi Arbitraj care funcţionează în cadrul Organizaţiei Mondiale a
Proprietăţii Intelectuale aduce venituri importante organizaţiei din activităţile de
mediere, arbitraj, soluţionare administrativă a litigiilor care au ca obiect drepturi de
proprietate intelectuală.

9.4. Cheltuielile bugetare

Există două categorii de cheltuieli: administrative şi operaţionale.

Cheltuielile administrative privesc plata personalului, chirii, organizarea sesiunilor,
dotări.
Cheltuielile operaţionale privesc derularea programelor organizaţiei.
Prin actele constitutive sau regulamente, anumite organe sunt îndrituite cu
execuţia bugetară. Dacă nu sunt cheltuite toate fondurile, surplusurile sunt returnate
statelor membre, de regulă prin reducerea contribuţiei lor în anul următor.
Controlul execuţiei bugetare se realizează pe două căi:
54
 - controlul intern realizat de serviciile de control ale organizaţiei.
- control extern – organizaţia apelează la experţi numiţi de adunările plenare.

10. Organizaţia Naţiunilor Unite

10.1. Introducere

Organizaţia Naţiunilor Unite este cea mai importantă organizaţie internaţională cu

vocaţie de universalitate. A fost constituită în anul 1945 şi are ca scopuri principale
menţinerea păcii şi securităţii internaţionale şi cooperarea dintre state. Carta ONU
reglementează funcţionarea organizaţiei, funcţionare pe care o vom surprinde în secţiunile
următoare.
Contribuţia deosebit de importantă pe care ONU a adus-o şi continuă să o aducă la
pacea şi securitatea mondială, la dezvoltarea şi progresul global sunt fapte de necontestat şi
tot atâtea argumente în favoarea continuării funcţionării sale.

10.2. Societatea Naţiunilor

Societatea Naţiunilor (în limba franceză) sau Liga Naţiunilor (în limba engleză)
a fost creată la initiativa preşedintelui american Woodrow Wilson care a propus
constituirea unei organizaţii având ca obiect furnizarea de garanţii reciproce de
independenţă politică şi teritorială atât statelor mari, cât şi celor mici. Deşi, preşedintele
Wilson a iniţiat constituirea organizaţiei, initiativă pentru care a primit Premiul Nobel
pentru Pace în anul 1919, SUA nu a făcut parte din organizaţie, ca urmare a rezistenţei pe
care a întâmpinat-o proiectul în Senatul American . Această decizie a făcut ca prima
organizaţie cu vocaţie de universalitate să rămână o organizaţie predominant europeană şi
cu arie de acţiune limitată.
Pactul Societăţii Naţiunilor, tratatul său constitutiv, a fost adoptat în cadrul
Conferinţei de Pace de la Paris (1919), făcând parte integrantă din Tratatul de Pace de la
Versailles, data oficială a constituirii fiind 10 ianuarie 1920. Scopul principal al
organizaţiei a fost promovarea păcii şi prevenirea războiului. Sistemul de securitate
colectivă prevăzut în Pact se baza pe obligaţiile de dezarmare asumate de statele membre
prin art.8, pe rezolvarea pe cale paşnică a diferendelor şi prin reglementarea recurgerii la
război prevăzute în art.11 şi
15 din Pact, precum şi pe garanţiile colective de independenţă ale fiecărui membru
prevăzute de art.10 din Pact, întărite de sancţiunile prevăzute la art.16 şi 17 din Pact.
Pentru rezolvarea pe cale paşnică a diferendelor care puteau duce la o încălcare a păcii,
Pactul prevedea obligativitatea pentru părţile diferendului de a recurge la soluţionarea lui
prin arbitraj sau ancheta Consiliului Societăţii Naţiunilor.
Articolul 10 din Pact conţine o restricţie largă a utilizării forţei astfel:,,
membrii Societăţii Naţiunilor îşi asumă obligaţia să respecte şi să menţină integritatea
teritorială şi independenţa politică existentă a tuturor statelor membre ale Societăţii
împotriva oricărei agresiuni externe. În cazul în care o asemenea agresiune sau
ameninţare cu agresiunea va avea loc, Consiliul Societăţii Naţiunilor va stabili
55
mijloacele prin care o asemenea obligaţie va fi îndeplinită.” Aceste dispoziţii consacră
pentru prima oară într-o formă instituţionalizată politica păcii, precum şi stabilirea unui
sistem de securitate colectivă, introducând proceduri şi structuri care să asigure
respectarea păcii. Statele se obligau să recunoască organul executiv al organizaţiei,
Consiliul Societăţii Naţiunilor, ca ultimul arbitru al oricărei probleme care privea pacea şi
securitatea internaţională.
Structura Societăţii Naţiunilor, pe care o vom regăsi la majoritatea organizaţiilor
international posbelice, a constat în trei organe principale: Adunarea Generală, Consiliul
şi Secretariatul.
Adunarea Generală reprezenta organul plenar al organizaţiei, care se întrunea
anual şi în competenţa căreia intra orice problemă care afecta pacea lumii. Adunarea a
funcţionat ca organ deliberativ, având puterea de adopta rezoluţii şi recomandări care nu
obligau statele membre. Deciziile erau luate în Adunare, cu unanimitate, după regula
„un stat un vot”. Diplomatul român Nicolae Titulescu a deţinut pentru doi ani
consecutiv, 1930 şi 1931, preşedinţia Adunării Generale.
Consiliul era organul executiv al organizaţiei, era format din membrii permanenţi
şi nepermanenţi şi se întrunea de cinci ori pe an, putând fi convocat şi în situaţii urgente.
Deciziile erau luate cu unanimitatea celor prezenţi.
Secretariatul era compus din funcţionari internaţionali şi avea menirea de a
pregăti
agenda Adunării şi Consiliului şi de a publica rapoartele întâlnirilor, funcţionând ca
serviciu
administrativ pentru organizaţie.
În temeiul art.14 din Pact, a fost creată Curtea Permanentă de Justiţie, considerată
precursoarea Curţii Internaţionale de Justiţie care funcţionează în present ca organ
principal ONU.
Societatea Naţiunilor a reuşit să soluţioneze şi să aplaneze un număr mare de
conflicte
(cca. 30), însă aceste succese s-au referit la state mici şi mijlocii.
Ex: În anul 1925 guvernul bulgar a înştiinţat Consiliul Societăţii Naţiunilor că trupele
greceşti au invadat Bulgaria. Preşedintele Consiliului a cerut Greciei încetarea focului,
retragerea trupelor, a trimis observatori militari în teren pentru evaluarea situaţiei şi a
numit o comisie de anchetă pentru a recomanda modalităţi de soluţionare a conflictului.
Conflictul a fost stins şi s-a restabilit pacea.
Activitatea organizaţiei s-a dovedit însă ineficientă în raport cu marile puteri, a
căror expansiune nu a reuşit să o stăvilească. Excepţie fac doar sancţiunile
economice aplicate Italiei în anul 1935 pentru o perioadă de timp limitată şi
surprinzătoarea excludere a URSS din anul 1939 ca urmare a invadării Finlandei. În anii
’30 puterile Axei au promovat o politică expansionist şi s-au retras voluntar din
organizaţie.
Succesul relativ obţinut de Societatea Naţiunilor în domeniul economic, financiar,
sănătate, transport şi telecomunicaţii, problem sociale şi de muncă a fost umbrit de eşecul
organizaţiei în privinţa menţinerii păcii şi prevenirii războiului.
În data de 18 aprilie 1946, Adunarea Generală a Societăţii Naţiunilor a
decis dizolvarea organizaţiei printr-o simplă rezoluţie. Multe din funcţiile sale au fost
preluate de ONU sau instituţiile sale specializate, dar aceasta din urmă este considerată
succesoarea Societăţii Naţiunilor numai în sens politic. Tot în acest sens se vorbeşte
despre Societatea Naţiunilor că este precursoarea ONU. În ciuda eşecului, Societatea
Naţiunilor a oferit o largă experienţă, folosită de organizaţia care i-a urmat – ONU.
Înfiinţarea Ligii a reprezenta cea mai importantă contribuţie la progresul
organizaţiilor internaţionale pe care a avut-o o organizaţie în istorie. S-a contrat clar

56
 conceptul de organizaţie internaţională cu vocaţie universală, cu o structură bine definită,
cuprinzând organe cu competenţe şi proceduri clar definite.

10.3. Constituirea ONU

Expresia „Naţiunile Unite” aparţine preşedintelui american Franklin Roosevelt

şi a fost folosită pentru prima dată în Declaraţia Naţiunilor Unite prin care reprezentanţii a
26 de state se angajau să continue lupta împotriva Puterilor Axei. Declaraţia a fost
semnată la Washington, la data de 1 ianuarie 1942. La această declaraţie au aderat
ulterior alte 22 de state.
Ideea constituirii ONU a fost exprimată oficial în anul 1943, prin declaraţia
semnată la Moscova de reprezentanţii SUA, URSS, Marii Britanii şi Chinei. Doi ani mai
târziu, la 25 aprilie 1945, începeau lucrările Conferinţei de la San Francisco pentru
constituirea ONU, lucrări care au durat două luni şi s-au finalizat cu adoptarea Cartei
ONU. Textul Cartei cuprinde 19 capitole şi 111 articole, a fost aprobat în unanimitate în
sesiunea plenară la 25 iunie 1945 şi a intrat în vigoare la 24 octombrie 1945 când membrii
permanenţi ai Consiliului de Securitate şi majoritatea celorlalte state semnatare au depus
instrumentele de ratificare.

10.4. Scopurile ONU

Scopurile pentru care a fost creată ONU sunt înscrise în art. 1 al Cartei şi anume:
1) menţinerea păcii şi securităţii internaţionale - constituie scopul
principal al organizaţiei, rolul preponderent în realizarea lui revenindu-i Consiliului
de Securitate.
În realizarea acestui scop, O.N.U. va lua măsuri colective eficace pentru
prevenirea şi înlăturarea ameninţărilor împotriva păcii şi pentru reprimarea oricăror acte de
agresiune sau altor violări ale păcii şi va înfăptui, prin mijloace paşnice şi în conformitate
cu principiile justiţiei şi dreptului internaţional, aplanarea sau rezolvarea diferendelor sau
situaţiilor cu caracter internaţional care ar putea duce la o violare a păcii.
2) realizarea cooperării internaţ onale în domeniul economic şi social ,
principalul organ desemnat de Cartă pentru înfăptuirea lui fiind Consiliul
Economic şi Social (ECOSOC).
3) cooperarea internaţională pentru promovare a şi încurajare a respectării
drepturilor omului şi libertăţi lor fundamentale, fără deosebire de rasă, sex ,
limbă sau religie , principala responsabilitate în acest sens purtând-o Adunarea
Generală şi ECOSOC.

ONU se doreşte a fi un centru în care să se armonizeze eforturile naţiunilor

către atingerea acestor scopuri comune.

10.5. Principiile ONU

Articolul 2 din Carta ONU stabileşte principiile pe baza cărora organizaţia şi

statele membre vor acţiona pentru înfăptuirea scopurilor consacrate la art. 1 şi anume:
1) nerecurgerea la forţă sau ameninţarea cu forţa,
2) soluţionarea paşnică a diferendelor internaţionale,
57
 3) neamestecul în treburile interne ale statelor,
4) îndatorirea statelor de a coopera între ele,
5) dreptul popoarelor la autodeterminare,
6) egalitatea suverană a statelor,
7) îndeplinirea cu bună credinţă a obligaţiilor internaţionale (pacta sunt servanda).
Pace, securitate, cooperare, justiţie, drept internaţional, relaţii paşnice între toate
naţiunile, egalitate în drepturi a popoarelor şi dreptul lor de a-şi hotărî soarta, respectul
demnităţii omului sunt valori comune ale tuturor naţiunilor, pe care O.N.U., centrul
coordonator al acţiunilor internaţionale, este chemată să le promoveze. În realizarea
scopurilor organizaţiei, este nevoie să fie respectate principiile cuprinse în articolul 2 al
Cartei, mijlocul cel mai sigur pentru atingerea unor obiective majore, urmărite de omenire
de-a lungul secolelor.
Identificăm astfel un număr de concepte care, de la adoptarea Cartei O.N.U, s-au
încorporat în filosofia umanistă a zilelor noastre. Este o filosofie întemeiată pe încrederea
în posibilitatea progresului omenirii, în posibilităţile ei de a clădi un viitor mai bun, pe
virtuţile raţiunii, echităţii şi înţelegerii între popoare, pe existenţa unor interese comune
tuturor. Carta reprezintă astfel un efort al raţiunii umane de a instaura o nouă ordine în
relaţiile internaţionale, în armonie cu aceste concepte fundamentale.
Principiile Cartei şi-au câştigat respectul în lumea de azi. Structura conceptuală a
scopurilor şi principiilor Cartei nu constituie o încercare de modelare arbitrară a realităţii,
ci o sinteza de tendinţe cu existenţă obiectivă în viaţa internaţională, indiferent de
animozităţile şi caracterul contradictoriu al evenimentelor în curs de desfăşurare.
Necesităţile de ordin economic şi politic, care determină înmulţirea şi diversificarea
relaţiilor dintre state, reclamă crearea şi respectarea în relaţiile internaţionale a unor
re guli d e co nduit ă de max im ă generalitate ş i obligativitate – principiile
relaţiilor dintre state. Fără existenţa şi aplicarea unor asemenea principii, relaţiile dintre
state ar sta sub semnul arbitrarului, al domniei celui mai tare şi a legilor junglei.
Principiile după care statele trebuie să se călăuzeasca în relaţiile dintre ele nu sunt numai
precepte politice şi morale. Ele au, în acelaşi timp, forţ a obligatorie a normelor de
drept, constituind principii fundamentale de drept internaţ ional, care detin locul central ş
i predomi nant î n sistemul normelor acestui drept.

10.6. Dobândirea calităţii de membru ONU

Calitatea de membru ONU se dobândeşte pe două căi:

- prin participarea la elaborarea actului constitutiv,
- prin aderare.
În consecinţă, s-a ajuns la existenţa a două categorii de membrii: membrii
originari sau membrii fondatori şi membrii admişi ulterior. Membrii originari sunt
toate cele 51 de state care au participat la Conferinţa de la San Francisco, la redactarea
Cartei ONU. Prin aderare numărul membrilor ONU a sporit necontenit.
Potrivit art. 4 alin. 1 din Cartă pot deveni membre ONU ,,toate statele iubitoare
de pace care acceptă obligaţiile Cartei şi care, după aprecierea Organizaţiei, sunt
capabile şi dispuse să le îndeplinească”. Statul care doreşte să dobândească calitatea de
membru înaintează Consiliului de Securitate o cerere de aderare, însoţită de o declaraţie
că acceptă obligaţiile cuprinse în Cartă. Admiterea ca membru se face printr-o hotărâre a
Adunării Generale, la recomandarea Consiliului de Securitate. Hotărârea se ia cu
majoritate de 2/3 din membrii prezenţi şi votanţi.

58
 10.7. Pierderea calităţii de membru ONU

Pierderea calităţii de membru ONU are loc în următoarele situaţii:

- dizolvarea organizaţiei,
- dispariţia unui stat membru,
- retragerea voluntară,
- excluderea,
- suspendarea.
Carta nu cuprinde dispoziţii privitoare la retragerea din organizaţie. S-a apreciat totuşi
că Naţiunile Unite nu urmăresc să oblige statele membre să coopereze în cadrul
organizaţiei, orice stat putându-se retrage dacă se simte constrâns, datorită unor
„împrejurări excepţionale”.
Un stat poate fi exclus din ONU dacă „încalcă în mod persistent principiile cuprinse în
Cartă” (spre exemplu, excluderea Africii de Sud în anul 1974). Decizia de excludere va fi
luată de Adunarea Generală, la recomandarea Consiliului de Securitate, cu majoritate de
2/3 din numărul membrilor prezenţi şi votanţi. Statul exclus nu mai poate face parte
nici din instituţiile specializate ale ONU sau din organizaţiile internaţionale care
condiţionează calitatea de membru de cea de membru ONU.
Un membru ONU poate fi suspendat din exerciţiul drepturilor decurgând din calitatea
de membru în cazul în care Consiliul de Securitate a întreprins împotriva acestuia o acţiune
preventivă sau de constrângere. Decizia de suspendare se ia de Adunarea Generală, la
recomandarea Consiliului de Securitate, cu majoritate de 2/3 din membrii prezenţi şi
votanţi. Repunerea în drepturi a statului suspendat se poate realiza de Consiliul de
Securitate, fără intervenţia Adunării Generale.

10.8. Organele principale ONU

Articolul 7 alin. 1 din Carta ONU precizează că organizaţia are următoarele

organe principale :
- Adunarea Generală,
- Consiliul de Securitate,
- Consiliul Economic şi Social (ECOSOC),
- Consiliul de Tutelă,
- Curtea Internaţională de Justiţie,
- Secretariatul.

10.9. Adunarea Generală ONU. Compunerea Adunării Generale

Adunarea Generală este singurul organ principal al Naţiunilor Unite care se

compune din toţi membrii organizaţiei. Adunarea Generală este o conferinţă
diplomatică, este un for de deliberare în care orice stat, mare sau mic, poate să-şi
formuleze ideile, să discute o problemă, să propună o rezolutie. Adunarea Generală a
dobândit, din ce în ce mai mult, o poziţie de supraveghere generală asupra activităţilor
organizaţiei. Carta a intenţionat să confere Adunării Generale rolul de cel mai
reprezentativ organ al Naţiunilor Unite, să-i confere funcţii dintre cele mai
cuprinzătoare, esenţiale pentru activitatea organizaţiei.
Delegaţiile statelor în Adunarea Generală sunt formate din cel mult cinci
reprezentanţi şi tot atâţia supleanţi, precum şi din atâţia consilieri, consilieri tehnici şi

59
 experţi câţi consideră necesar fiecare delegaţie. ONU suportă numai cheltuielile
privind transportul celor cinci membrii ai delegaţiei.
Imediat după deschiderea sesiunii Adunării Generale se numeşte o
comisie de verificare a deplinelor puteri, formată din nouă membri, pentru a verifica
conformitatea deplinelor puteri ale delegaţilor cu Regulamentul interior al Adunării. În
practica ONU, prin verificarea deplinelor puteri ale reprezentanţilor, emanate de la
şeful statului, şeful guvernului sau ministrul afacerilor externe s-a pus în discuţie,
de fapt, prezenţa unor ţări în cadrul Adunării Generale, reprezentativitatea anumitor
delegaţii la sesiunile Adunării Generale şi, nu în ultimul rând, legitimitatea organului
trimiţător, emitent al deplinelor puteri.

10.10. Competenţele Adunării Generale

Adunarea generală asigură supravegherea generală a activităţilor

organizaţiei, pentru buna funcţionare a ei.
Ex:
Consiliului de Securitate şi celelalte organe principale ONU au obligaţia de a
prezenta rapoarte Adunării Generale, ceea ce subliniaza rolul acesteia de supraveghere
generală a activităţii Naţiunilor Unite. Este important pentru funcţionarea organizaţiei ca
toţi membrii să primească informaţii referitoare la felul cum îşi îndeplinesc atribuţiile toate
organele şi să-şi expună punctul de vedere în legatura cu aceasta.
Dintre rapoartele primite de Adunarea Generală, cel mai cuprinzator este
Raportul anual al Secretarului General, care trece în revistă toate activităţile organizaţiei şi
problemele de interes general, prezentat Adunarii înainte de începerea fiecarei sesiuni.
Consiliul de Securitate prezintă Adunarii Generale rapoarte anuale şi speciale care
trebuie să cuprindă o dare de seamă cu privire la măsurile luate de acesta în vederea
menţinerii păcii şi securităţii internaţionale.
Discutând rapoartele, Adunarea Generala poate face recomandari exprimându-şi
indirect nemulţumirea faţă de felul cum un organ a acţionat într-o anumită problemă,
propunând unele măsuri noi sau atragând atenţia asupra felului în care această
problemă a fost tratată de Adunare.
Competenţele de ansamblu ale Adunării Generale sunt precizate la art. 10 al
Cartei ONU. Astfel, „Adunarea generală poate discuta orice chestiuni sau cauze
care intră în cadrul prezentei Carte, sau care se referă la puterile şi funcţiile vreunuia
din organele prevăzute în prezenta Cartă”, putând face „recomandări membrilor
Naţiunilor Unite sau Consiliului de Securitate, în orice asemenea chestiuni sau cauze”.
Putem conchide că puterile şi funcţiile Adunării Generale se extind în toate domeniile ce
ţin de competenţa ONU.
COMPETEN
ŢE:
- Alege metodele de organizare a propriilor lucrări.
- Desemnează membrii altor organe ale ONU.
- Stabileşte regulile după care Secretarul General numeşte funcţionarii organizaţiei.
- Admite noi membrii la propunerea Consiliului de Securitate.
- Alege Secretarul General ONU.
- Face recomandări având drept scop promovarea cooperării internaţionale în
domeniul politic şi încurajează dezvoltarea dreptului internaţional şi codificarea
lui. Astfel, a fost creată Comisia de Drept Internaţional (CDI), principalele teme
studiate în cadrul ei finalizându-se sub forma unor convenţii internaţionale.

60
Ex:
Convenţia de la Geneva din anul 1958 asupra dreptului mării, Convenţia de la Viena din
anul 1969 privind dreptul tratatelor.
- Promovează, alături de ECOSOC, cooperarea în domeniul economic şi social.
- Discută orice probleme referitoare la menţinerea păcii şi securităţii
internaţionale, putând face recomandări statului sau statelor interesate ori Consiliului
de Securitate, conform art.10, 11, 12, 14 din Carta ONU.
- Încurajează respectarea drepturilor omului. Astfel, a fost adoptată
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Pactele internaţionale cu privire la
drepturile civile şi politice, la cele economice, sociale şi culturale. De asemenea, au
fost elaborate numeroase convenţii şi declaraţii vizând protecţia unor
drepturi specifice (incriminarea genocidului, crimelor de război, sclaviei, torturii,
reglementarea azilului, etc.) sau protecţia unor categorii de persoane (refugiaţi,
apatrizi, femei, copii, handicapaţi, deţinuţi).
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. A fost adoptată la 10 decembrie 1948
de către Adunarea Generală a ONU, fiind primul document cuprinzător în sfera
drepturilor omului adoptat de o organizaţie internaţională.
Declaraţia Universală cuprinde două mari categorii de drepturi: drepturile civile şi
politice şi drepturile economice, sociale şi culturale.
Din categoria drepturilor civile şi politice fac parte: dreptul la viaţă, la libertatea şi la
securitatea persoanei, interdicţia sclaviei, torturii şi tratamentelor crude, inumane sau
degradante, dreptul de a nu fi supus în mod arbitrar arestării, reţinerii sau exilului,
dreptul la un proces echitabil, prezumţia de nevinovăţie. Se mai recunoaşte dreptul la viaţă
privată şi dreptul de proprietate. Declaraţia proclamă libertatea de exprimare, de religie,
de întrunire şi dreptul la liberă circulaţie. Articolul 21 prevede drepturile politice ale
individului, inclusiv dreptul acestuia de a participa la guvernarea ţării sale, direct sau prin
reprezentanţi liber aleşi. Din categoria drepturilor economice, sociale şi culturale fac
parte: dreptul persoanei la asigurări sociale, la muncă şi la protecţie împotriva
şomajului, dreptul la plată egală pentru muncă egală, dreptul la o retribuţie echitabilă şi
satisfăcătoare, dreptul la odihnă, dreptul la educaţie. Articolul 27 se referă la drepturile
culturale: “orice persoană are dreptul de a participa liber la viaţa culturală a comunităţii, de
a se bucura de valorile artistice şi de a beneficia de progresul ştiinţific şi avantajele
acestuia”. Declaraţia Universală nu este un tratat. Ea a fost adoptată de Adunarea
Generală ONU ca rezoluţie, deci nu are putere obligatorie.
Pactele internaţionale privind drepturile omului. Cele două Pacte internaţionale au
fost adoptate de Adunarea Generală ONU şi deschise spre semnare în decembrie 1966.
Abia după un deceniu a fost posibilă intrarea lor în vigoare, prin ratificarea de către 35 de
state. Având statutul de tratat internaţional, cele două Pacte creează obligaţii juridice pentru
statele părţi.
Pactul Internaţional privind drepturile civile şi politice (PIDCP)
Pactul a fost adoptat în 1966 şi proclamă mai multe drepturi din această categorie decât
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Una din cele mai importante completări este
articolul 27, care conţine angajamentul statelor de a recunoaşte membrilor minorităţilor
etnice, religioase sau lingvistice dreptul de a se bucura, împreună cu alţi membri ai
grupului lor, de cultura proprie, de a profesa şi practica propria religie sau de a folosi
limba proprie. Printre drepturile garantate de Pact care nu sunt menţionate de DUDO se
numără: libertatea de a nu fi închis pentru datorii, dreptul tuturor persoanelor private de
libertate de a fi tratate în mod omenos şi cu respect pentru demnitatea inerentă fiinţei
umane, dreptul copilului de a dobândi o cetăţenie şi de a i se oferi acele măsuri de protecţie
decurgând din statutul său de minor. Cu toate acestea, există şi drepturi enunţate de DUDO

61
care nu se regăsesc în Pact: dreptul de proprietate, dreptul de a solicita şi a primi azil şi
dreptul la cetăţenie.
Pentru a asigura respectarea obligaţiilor asumate prin Pact, acsta instituie un mecanism
de aplicare, prin intermediul Comitetului Drepturilor Omului, organ înfiinţat prin tratat
şi format din 18 experţi independenţi aleşi pentru o perioadă de 4 ani.

Pactul Internaţional privind drepturile economice, sociale şi culturale (PIDESC)

Acest pact recunoaşte următoarele drepturi: dreptul la muncă; dreptul de a se bucura de
condiţii de muncă juste şi prielnice; dreptul de a înfiinţa şi de a face parte din sindicate;
dreptul la securitate socială; dreptul la protecţia familiei; dreptul la un standard de viaţă
satisfăcător; dreptul de a se bucura de cel mai înalt standard posibil de sănătate fizică şi
psihică; dreptul la educaţie; dreptul de a participa la viaţa culturală. Ratificând PIDESC, un
stat nu se angajează să confere tuturor drepturilor enumerate un efect imediat, ci doar să
utilizeze la maximum toate resursele sale disponibile în scopul de a ajunge treptat la deplina
realizare a acestor drepturi. PIDESC nu cuprinde prevederi referitoare la un sistem de
plângeri interstatale sau individuale. El cere doar statelor părţi să prezinte rapoarte asupra
măsurilor pe care le-au adoptat şi asupra progresului înregistrat în respectarea drepturilor
recunoscute prin Pact. Pactul nu înfiinţa nici un Comitet special pentru
examinarea rapoartelor, ci stipulează doar că aceste rapoarte sunt înaintate
Consiliului Economic şi Social al ONU (ECOSOC). Începând cu 1976, ECOSOC a adoptat
o serie de rezoluţii care au culminat cu înfiinţarea Comitetului pentru drepturile
economice, sociale şi culturale, compus din 18 experţi aleşi cu titlu personal şi nu în
reprezentarea statului de unde provin. Din punct de vedere tehnic, Comitetul este un
organ al ONU, mandatul său fiind acela de a asista ECOSOC în examinarea rapoartelor
statale.

10.11. Organizarea lucrărilor

Adunarea Generală se întruneşte odată pe an, în sesiune ordinară care se

desfăşoară din a treia zi de marţi a lunii septembrie şi până la mijlocul lunii decembrie,
iar în cazul unei agende încărcate, se poate prelungi în anul următor. Adunarea Generală
se poate întruni şi în sesiuni extraordinare, convocate de Secretarul General, la cererea
Consiliului de Securitate ori a majorităţii statelor membre. Sesiunile extraordinare sunt
convocate în termen de 15 zile de la primirea unei cereri în acest sens de către
Secretarul General. În practica s-au adaugat la sesiunile extraordinare sau speciale şi
cele de urgenţ ă care se convoacă de către Secretarul General în termen de 24 de ore de
la primirea cererii din partea Consiliului de Securitate sau a majorităţii membrilor.
La începutul fiecărei sesiuni, Adunarea fixează durata ei. Ea poate decide o
întrerupere temporara a lucrărilor şi reluarea lor la altă dată. Se alege un preşedinte
potrivit principiului rotaţiei, asigurându-se posibilitatea tuturor grupurilor de state (Asia,
Africa, Europa Răsăriteană, America Latină, Europa Occidentală, America de Nord şi alte
state) să ajungă la preşedinţia adunării. Se alege un birou şi se aprobă ordinea de zi.
Ordinea de zi a Adunării Generale are urmatoarele capitole: a) raportul Secretarului
General asupra lucrărilor organizaţiei; b) rapoartele celorlalte organe principale, ale
organelor subsidiare ale Adunarii şi ale instituţiilor specializate ONU (dacă sunt prevăzute
în acordurile încheiate cu acele instituţii); c) punctele stabilite de Adunarea Generală la
sesiunea anterioară şi reînscrise de ea pe ordinea de zi a respectivei sesiuni; d) toate
punctele propuse de alte organe principale; e) toate punctele propuse de statele membre;
f) punctele privind bugetul pe anul viitor şi darea de seamă de executare a bugetului pe
anul ce expiră; g) puncte propuse de state care nu sunt membre în O.N.U. în legătura cu
62
 diferende la care sunt părţi. Numărul punctelor de pe ordinea de zi a Adunării Generale a
crescut an de an, variind de obicei între 90 si 100.
Adunarea generală lucrează atât în plen cât şi în cele 7 Comitete Plenare, în funcţie
de natura problemelor cu care se ocupă fiecare comitet.
Hotărârile se adoptă potrivit principiului un stat, un vot cu majoritate absolută,
fiecare membru dispunând de un vot. Este vorba de „chestiuni importante” (menţinerea
păcii, compunerea organizaţiei şi calitatea de membru, compunerea organelor principale,
buget). Pentru toate celelalte chestiuni, hotărârile se iau cu majoritate simplă. Hotărârile se
iau şi prin consens, deşi această modalitate de vot nu este prevăzută în Cartă, atunci când
faţă de o anumită propunere nu există nici o obiecţie.
Cu excepţia alegerii de membrii în diversele organe, care se face prin vot secret
şi anume prin completarea unor buletine cu numele statului respectiv, votul este
deschis, prin ridicarea mâinii, de obicei a cartoanelor cu numele statului caruia îi
aparţine delegaţia.
Hotărârile Adunării Generale au valoare de recomandare, neavând forţă
juridică obligatorie. Excepţie fac hotărârile privind funcţionarea internă a organizaţiei.

10.12. Consiliul de Securitate ONU - Compunere

Consiliul de Securitate este un organ cu compunere restrânsă, având ca

principală competenţă menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. Având funcţii
circumscrise strict acestui domeniu, are puteri speciale de decizie şi actiune în
prevenirea şi rezolvarea conflictelor internaţionale. Ca organ destinat să facă faţă
crizelor internaţionale, nu numai prin negocieri şi metode de rezolvare paşnică, ci şi
prin acţiuni prompte şi eficace, compunerea sa trebuie să îndeplinească o dublă cerinţă:
de a fi limitată la un număr mic de state şi de a cuprinde, obligatoriu şi permanent,
marile puteri, a căror cooperare a fost considerată decisivă pentru preîntâmpinarea şi
stingerea focarelor de tulburare a păcii.
Consiliul de Securitate cuprinde 2 categorii de membrii: permanenţi (în număr
de 5) şi nepermanenţi (în număr de 10).
Membrii permanenţi: SUA, Marea Britanie, Franţa, Federaţia Rusă,
China.
Membrii nepermanenţi sunt în număr de 10, aleşi de Adunarea Generală pentru o
perioadă de 1 an, urmărindu-se o repartiţie geografică echitabilă şi luându-se în
considerare contribuţia statelor la menţinerea păcii mondiale. Acelaşi stat nu poate fi
ales două mandate consecutive.

Funcţionare

Consiliul de Securitate are o funcţionare permanentă şi în acest scop, fiecare

membru numeşte un reprezentant permanent la sediul organizaţiei.
Preşedinţia se asigură prin rotaţie, câte o lună, de reprezentantul fiecărui stat
membru. Cel mai important aspect al procedurii Consiliului de Securitate consta în
sistemul de votare. Carta prevede următoarele referitor la aceasta materie: 1. Fiecare
membru al Consiliului de Securitate dispune de un vot. 2. Hotărârile Consiliului
de Securitate în problemele de procedură vor fi luate cu votul afirmativ a 9 membri.
3. Hotărârile Consiliului de Securitate în toate celelalte probleme vor fi luate cu votul

63
 afirmativ a 9 membri, în care sunt cuprinse voturile tuturor membrilor permanenţi. În
cazul în care un stat membru al Consiliului este parte într-un diferend supus
acestuia, el se va abtine de la vot. Deci, Carta stabileste principiul unanimitatii marilor
puteri, membre permanente în Consiliul de Securitate, în problemele de fond pe care
acesta este chemat să le rezolve, astfel încât un membru permanent, prin votul sau
negativ – asa numitul „veto" – poate bloca orice hotarâre de fond a Consiliului de
Securitate, inclusiv cele privind întreprinderea unei acţiuni în caz de violare a păcii şi a
actelor de agresiune. Dacă între membrii Consiliului de Securitate există
neinţelegeri cu privire la determinarea caracterului de fond sau de procedura a unei
probleme, se cere un vot care să include şi pe cel al membrilor permanenţi. Abţinerea
de la vot nu este interpretată vot negativ. Tot mai mult hotărârile se adoptă prin
consens.

Competenţe

Puterile şi funcţiile Consiliului de Securitate, definite în prevederile capitolului

V, VI
şi VII al Cartei (Consiliul de Securitate), sunt
următoare:
a) atribuţiile Consiliului în soluţionarea paşnică a diferendelor internaţionale (cap.
VI). În baza cap. VI din Cartă se desfăşoară operaţ iunile militare de menţ ine re a păcii
sub mandat O.N.U., ori numai autorizate de O.N.U.;
Ex:
„Operaţiunile de menţinere a păcii” constituie un mecanism de intervenţie dezvoltat
de Adunarea Generală şi Consiliul de Securitate pentru menţinerea păcii internaţionale,
având următoarele particularităţi:
- aceste misiuni sunt iniţiate de Adunarea Generală sau Consiliului de
Securitate,
- se compun din contingente militare ale statelor membre şi misiuni de
observatori,
- mandatul (competenţele) şi durata desfăşurării operaţiunilor sunt stabilite
de organizaţie,
- sunt plasate sub autoritatea Secretarului General ONU.
b) atribuţiile Consiliului în cadrul acţiunilor ce pot fi întreprinse în caz de
ameninţări contra păcii, violari ale ei şi acte de agresiune, implicând şi aplicarea unor
măsuri de constrângere fără folosirea forţei armate şi cu folosirea acesteia (cap. VII).
Consiliul de Securitate foloseşte mijloace paşnice de soluţionare a diferendelor (tratative,
mediere, arbitraj, anchetă, conciliere etc.), iar în cazurile în care constată existenţa
unor situaţii pe care le califică drept o ameninţare împotriva păcii, o încălcare a păcii sau
un act de agresiune, acest organ este autorizat să adopte rezoluţii cu valoare obligatorie
prin care poate dispune măsuri coercitive culminând cu utilizarea forţei armate (spre
exemplu folosirea embargoului şi ruperea relaţiilor diplomatice).
c) atribuţiile Consiliului de Securitate în raporturile dintre O.N.U. şi organizaţiile
ori acordurile regionale având ca obiect menţinerea păcii şi securităţii internaţionale într-o
anumită regiune geografică (cap. VIII).
Trebuie observat că răspunderea principală a Consiliului de Securitate în
menţinerea păcii şi securităţii internaţionale nu reduce răspunderea în acest domeniu a
Adunarii Generale ca organ format din toate statele şi căruia Consiliul de Securitate,
64
după cum prevede Carta, trebuie sa-i prezinte spre examinare rapoarte anuale şi când
este cazul, rapoarte speciale. În afara funcţiilor privind direct menţinerea păcii şi
securităţii internaţionale, Carta a conferit Consiliului de Securitate mai multe atribuţii
aditionale. Referitor la funcţionarea organizaţiei, Consiliul are atribuţia de a face
recomandări cu privire la admiterea de noi state, de suspendare a unui membru
împotriva căruia întreprinde o acţiune de constrângere şi de excludere a celui care
a încălcat sistematic principiile Cartei. Numirea Secretarului General de către
Adunarea Generală se face la recomandarea Consiliului de Securitate. Consiliul de
Securitate are şi funcţii referitoare la Curtea Internaţională de Justiţie: adoptă
recomandări sau
măsuri pentru executarea hotarârilor care nu sunt aduse la îndeplinire de către o
parte în litigiu, recomandă Adunarii Generale condiţiile necesare aderării la statutul
Curţii Internaţionale de Justiţie a statelor nemembre O.N.U. (de exemplu Elveţia).

Consiliul Economic şi Social CES (ECOSOC)

ECOSOC este organul care, sub autoritatea Adunării Generale,

coordonează activităţile economice şi sociale desfăşurate în sistemul ONU. Este un
organ cu compunere restrânsă. Adunarea Generală alege în fiecare an 15 membrii
ECOSOC pentru un mandat de 4 ani, cu posibilitatea realegerii. Deşi Carta nu a
prevăzut vreun criteriu pentru alegerea membrilor ECOSOC, în practică membrii
permanenţi ai Consiliului de Securitate sunt continuu realesi, iar pentru restul locurilor
se urmează principiul reprezentării regionale. Anual se desfăşoară o sesiune principală
şi două cu caracter organizatoric dupa un program de lucru în care chestiunile de pe
ordinea de zi sunt sistematizate pe grupuri de probleme. Lucrările sunt conduse de un
birou compus dintr-un preşedinte şi trei vicepresedinţi care conduc fiecare lucrările
celor trei comitete ale sesiunii (economic, social şi de coordonare) şi sunt aleşi în
fiecare an. Dezbaterile se desfăşoara după procedura folosită în Adunarea Generală.
Toate deciziile se adoptă cu majoritatea simplă de voturi a membrilor prezenţi şi
votanţi. Statele sunt reprezentate de miniştri sau înalţi functionar.
Competenţele ECOSOC sunt largi: cooperare în domeniul economic, social,
cultural, educaţie, sănătate, drepturile omului, având un rol de execuţie în raport
cu Adunarea Generală. Este forumul principal de dezbatere a acestor probleme şi de
adoptare a unor recomandări şi strategii de dezvoltare. Se realizează studii, au loc
conferinţe, sunt pregătite proiecte de convenţii. Sunt organizate grupe de experţi pe
diferite probleme, ECOSOC fiind abilitat să consulte şi organizaţii internaţionale
neguvernamentale.
Funcţiile ECOSOC sunt stabilite în art. 62-66 din Carta O.N.U.. Aceste funcţii
pot fi împărţite în mai multe categorii. O prima categorie o reprezintă funcţiile
îndeplinite în cadrul Consiliului: studii, rapoarte şi recomandări în problemele
cooperării economice, sociale, culturale, educative, sanitare; recomandări în scopul de
a promova respectarea efectivă a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale;
elaborarea de proiecte de convenţii în domeniile sale de competenţă, spre a fi supuse
dezbaterilor Adunarii Generale; convocarea de conferinţe internaţionale în acele
domenii. A doua categorie de funcţii se refera la instituţiile specializate: încheierea de
acorduri în care să se prevadă condiţiile prin care acestea vor fi legate de organizaţie,
acordurile urmând a fi supuse aprobării Adunarii Generale; coordonarea activităţii
acestor instituţii, folosind în acest scop consultări ori recomandări adresate lor,
Adunarii Generale şi statelor membre. A treia categorie de funcţii se referă la
activitatea organelor principale ale O.N.U.: informaţii şi sprijin acordate, la cerere,
65
Consiliului de Securitate şi Consiliului de Tutelă în probleme care intră în competenţa
ECOSOC. O ultimă categorie de funcţii se referă la îndeplinirea de servicii, cu
aprobarea Adunării Generale, la cererea membrilor organizaţiei sau a instituţiilor
specializate, funcţie ce se concretizează în variate programe de asistenţă tehnică în
domenii diverse, destinate în primul rând tărilor în curs de dezvoltare. Organele
subsidiare ale ECOSOC sunt comisii în domeniul economic şi social, ca şi pentru
încurajarea drepturilor omului. Numărul acestor organe subsidiare a crescut, pe
măsură ce orientarea ECOSOC în direcţia cooperarii economice şi sociale a
devenit tot mai pregnantă. Unele dintre comisiile ECOSOC au caracter tehnic sau
funcţional, în timp ce altele au caracter regional. Uneori se recurge la grupuri de
experţi ce se constituie în comisii ad-hoc.
Conform Cartei, ECOSOC poate lua măsuri pentru consultări cu organizaţii
neguvernamentale, atât internaţionale cât şi naţionale. Organizatiile neguvernamentale
cu o competenţă largă au statut consultativ A, cele cu competenţă mai restrânsă
au statut consultativ B, iar altele sunt doar înscrise într-o evidenţă ţinută de Secretarul
General. După cum figurează într-o categorie sau alta, organizaţiile neguvernamentale
au drepturi mai largi sau mai limitate de a participa la activitatea ECOSOC.
O.N.U. se bazează pe multe organizaţii neguvernamentale, pentru a putea
finanţa unele dintre programele pe care le iniţiază, dar aceste organizaţii
neguvernamentale nu se situează sub autoritatea sau controlul său. Această implicare
face ca limita dintre funcţiile organizaţiilor internaţionale interguvernamentale şi
neguvernamentale să devină foarte subţire. Exemple în acest sens pot fi Fondul
Naţiunilor Unite pentru copii (UNICEF) şi Fondul Naţiunilor Unite pentru
Populaţie. Aceste organizaţii internaţionale utilizează fonduri asigurate de diverse
organizaţii neguvernamentale. Creşterea numărului de state membre ale O.N.U. şi a
amplificarea activităţii organelor acesteia s-au desfăşurat în paralel cu creşterea
interdependenţei ce s-a manifestat în relaţiile internaţionale după cel de-al doilea
război mondial.

Consiliul de Tutelă

A fost creat pentru teritoriile foste colonii şi care nu au atins un deplin grad de
autoguvernare, obiectivul regimului de tutelă instituit prin Carta ONU constând în
promovarea progresului tehnic, economic, social, dar sprijinirea acestora pentru evoluţie
progresivă spre autoguvernare şi independenţă. Începând din 1993 sistemul de tutelă
nu se mai aplică nici unui teritoriu şi deci Consiliul de Tutelă nu se mai întruneşte.

Curtea Internaţională de Justiţie

Curtea Internaţională de Justiţie este organul principal judiciar al O.N.U., al cărui

statut, parte integrantă din Cartă, reproduce cu puţine modificări statutul Curţii
Permanente de Justiţie creată sub egida Societăţii Naţiunilor. Totuşi, Curtea Internaţională
de Justiţie a fost considerată la San Francisco ca fiind o instanţă judiciară nouă.
Carta stabileşte că toţi membrii O.N.U. sunt părţi la Statutul Curţii. Pot deveni însă
părţi la statut şi state nemembre, cum este Elveţia. Statele părţi într-un litigiu supus Curţii
sunt obligate să se conformeze hotărârii ei. Dacă nu o respectă, Consiliul de Securitate, la
cererea celeilalte părţi, va face recomandări sau va examina măsurile pentru aducerea la

66
 îndeplinire a hotărârii. Statutul Curţii, care conţine dispoziţii în legatură cu organizarea,
competenţa şi funcţionarea acesteia, este completat de un regulament de procedură.
Judecătorii sunt aleşi atât de Adunarea Generală, cât şi de Consiliul de Securitate,
pentru 6 ani, cu posibilitatea realegerii. Sunt aleşi cei care întrunesc majoritatea absolută
de voturi, fară a se aplica, în Consiliul de Securitate, principiul unanimitatii.
Curtea este competentă să judece litigiile dintre state pe care acestea cad de acord
să i le supună judecăţii. Se pot adresa Curţii numai statele, nu şi persoanele fizice sau
juridice ori alte organizaţii.

Spre deosebire de justiţia internă, justiţia internaţională are un caracter facultativ

sau voluntar, neexistând deocamdată un mecanism de urmărire a aplicarii hotărârilor
Curţii. Totuşi, Consiliul de Securitate poate lua unele măsuri coercitive, dacă consideră că
în cazurile de nerespectare sunt aplicabile prevederile capitolelor VII sau VIII din
Carta (respectiv acţiuni în caz de ameninţări împotriva păcii, de violari ale păcii şi de acte
de agresiune şi acorduri regionale). În Statutul Curţii există o prevedere în temeiul căreia
statele pot declara că acceptă să supună Curţii orice diferende cu caracter juridic,
recunoscând jurisdicţia obligatorie a Curţii pentru asemenea diferende. Deciziile sunt
obligatorii numai pentru statele părţi ale litigiului supus judecăţii Curţii. În soluţionarea
litigiilor Curtea aplică:
- convenţii internaţionale,
- cutuma internaţională,
- principiile generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate,
- hotărârile judecătoreşti şi doctrina celor mai calificaţi specialişti de drept
public ai diferitelor naţiuni.

În afară de această funcţie, care se îndeplineşte după o procedură judiciară

similară cu cea a tribunalelor interne, Curtea acordă, la cerere, avize consultative
Adunării Generale, Consiliului de Securitate şi instituţiilor specializate ONU în care îşi
exprimă opinia în probleme de drept privind aplicarea Cartei şi funcţionarea organelor
O.N.U.. Aceste avize nu au forţă obligatorie, dar în practică acestea sunt respectate de
cei cărora li se adresează.

Secretariatul ONU

Compunerea secretariatului. Secretariatul este compus, după cum se arată în

Cartă, din Secretarul General şi personalul necesar organizaţiei. Secretarul General este
numit de Adunarea Generală, la recomandarea Consiliului de Securitate pe o perioada
de 5 ani, putând fi reales pentru încă un al doilea mandat.
Personalul secretariatului este numit de secretarul general.
Secretarul General. Secretarul General este cel mai înalt funcţionar
administrativ al organizaţiei. În această calitate el va participa la toate şedintele
celorlalte organe principale, va îndeplini orice alte funcţii ce-i sunt încredinţate de
aceste organe şi va întocmi, spre a-l înainta Adunării Generale, Raportul anual asupra
activităţii organizaţiei. Asadar, Secretarul General este învestit de către Carta cu atribuţii
administrative şi executive.
Practica O.N.U. împarte aceste atributii în mai multe categorii:
Prima categorie este alcatuită din funcţiile administrative şi executive de ordin
general. Sunt cuprinse aici atribuţiile Secretarului General în legatură cu sesiunile
organelor Naţiunilor Unite (redactarea ordinii de zi, convocarea sesiunilor şi sedinţelor,
67
examinarea deplinelor puteri, asigurarea cu personalul şi serviciile necesare). O serie de
funcţii însemnate de aceeaşi natură sunt îndeplinite de secretarul general în privinţa
coordonării sesiunilor, sedinţelor, programelor de lucru şi problemelor ce trebuie
examinate cu prioritate, inclusiv coordonarea activităţii O.N.U. cu cea a instituţiilor
specializate. Secretarul General este preşedintele Comitetului Administrativ pentru
Coordonare, ce functioneaza din 1947 şi în compunerea căruia intră directorii
instituţiilor specializate şi al Agenţiei Internaţionale pentru Energia Atomică. Comitetul
are un rol important în asigurarea funcţionării vastului mecanism al sistemului O.N.U.
Este un rol complementar celui ce revine ECOSOC, căruia Comitetul este
obligat sa-i prezinte rapoarte.
O altă funcţie a secretarului general priveşte pregătirea lucrărilor diferitelor
organe şi executarea rezoluţiilor acestora. În acest cadru, Secretarul General, prin
membrii secretariatului, asigură elaborarea de studii, proiecte, operaţiuni tehnice
laborioase în legătură cu documentele O.N.U., cum ar fi întocmirea proceselor verbale
de sedinţă, multiplicarea şi distribuirea lor, ca şi a diverselor propuneri şi amendamente,
sprijinirea raportorilor în elaborarea rapoartelor, multiplicarea şi distribuirea lor şi alte
operaţiuni asemanatoare.
Potrivit rezoluţiilor ce se adopta de diverse organe, Secretarul General este
însărcinat uneori numai să le comunice statelor membre, informând organele O.N.U.
despre felul în care sunt aplicate, solicitând informaţii şi observatii în legatură cu
aceste rezoluţii sau alte documente ale O.N.U.. În alte cazuri, Secretarul General
urmează să colaboreze la executarea rezoluţiei, ori să execute el însuşi anumite acţiuni
prevăzute în rezoluţie.
Secretarului General îi sunt încredinţate prin Cartă atribuţii de înregistrare a
tuturor tratatelor încheiate de statele membre, întocmirea unui repertoriu pentru
acordurile încheiate de O.N.U. şi instituţiile specializate, asigurând şi publicarea lor
într-o colecţie a O.N.U.
Secretarul General este şi depozitarul a numeroase convenţii internaţionale,
în primul rând al celor încheiate în cadrul O.N.U., al instrumentelor de ratificare şi
aderare la aceste convenţii şi al altor documente conexe, având şi o serie de obligaţii de
inştiintare a statelor părţi.
Printre funcţiile tehnice ale Secretarului General sunt incluse operaţiile
pentru culegerea de informaţii, elaborarea de studii, acordarea de asistenţă şi
redactarea documentelor în chestiuni procedurale potrivit hotărârilor sedinţelor
organelor O.N.U.
Secretarul general are atribuţii şi în domeniul financiar. El pregăteşte prevederile
bugetare pe care le prezintă statelor membre şi Comitetului Consultativ pentru Programe
Administrative şi Bugetare, face expuneri în faţa Comitetului Adunării Generale pentru
probleme administrative şi financiare. După adoptarea bugetului, controlează utilizarea
fondurilor, administrează bugetul, ordonă plăţi, primeşte contribuţiile voluntare şi este
depozitarul fondurilor organizaţiei.
Bugetul O.N.U. constă în trei elemente distincte: bugetul de bază, bugetul pentru
operaţiunile de pace şi bugetul pentru programele voluntare. Statele membre participă
la bugetul unor operaţiuni de pace şi ale unor programe voluntare după cum cred de
cuviinţă. Programele ce sunt subventionate din bugetul de bază şi unele dintre operatţiunile
de pace nu sunt lăsate la aprecierea statelor, bugetul respectiv fiind evaluat în Adunarea
Generală. Mecanismul, foarte precis de altfel, prin care se evalueaza capacitatea de plată a
fiecarui stat membru este destul de complicat, dar în linii mari evaluarea cuantumului
contribuţiei fiecarui stat este în strânsă corelaţie cu capacitatea sa de plată, respective cu
produsul intern brut pe locuitor raportat la produsul intern brut total. Astfel, S.U.A. care au
cele mai mari resurse dintre statele lumii contribuie cu 25% din bugetul de bază (dar mai
puţin decât contribuţia pe care o plateau la înfiinţarea organizaţiei, care era de 50% din
68
bugetul de bază). În acelasi timp, mai multe zeci de state dintre cele mai sărace au o
contribuţie redusă la bugetul organizaţiei, adica cu 0,01%. S.U.A. ramân în continuare
principalul contribuabil la bugetul acţiunilor de pace şi la bugetul programelor voluntare.
Secretarul General, direct sau prin membrii Secretariatului împuterniciţi în acest
scop, îndeplineşte şi atribuţii de reprezentare a O.N.U. în raporturile cu statele
membre, cu misiunile permanente ale acestora, cu instituţiile specializate şi alte organizaţii
şi conferinţe internaţionale. Din împuternicirea altor organe principale, el încheie acorduri
internaţionale în numele O.N.U.. Secretarul general încheie contracte pentru serviciile ce se
prestează organizaţiei şi contractele de muncă cu personalul Secretariatului.
Personalul Secretariatului este numit de Secretarul General, conform regulilor
stabilite de Adunarea Generală, pe baza criteriilor de competenţă şi integritate precum
şi pe baza unei repartiţii geografice echitabile. Pe plan internaţional, convenţia cu privire la
imunitaţile şi privilegiile O.N.U., ca şi convenţiile asemănătoare ale instituţiilor
specializate au stabilit pentru funcţionarii internaţionali şi expertii organizaţiilor
internaţionale interguvernamentale un statut apropiat de cel al personalului diplomatic,
Secretarul General, directorii instituţiilor specializate şi subsecretarii fiind asimilaţi cu
diplomaţii. În calitate de funcţionari internaţionali, atât ei cât şi Secretarul General, nu vor
solicita şi nu vor primi instrucţiuni de la vreun guvern sau altă autoritate exterioară
organizaţiei. Sunt răspunzători numai faţă de ONU.

Instituţiile specializate din sistemul ONU

Alături de menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, unul din scopurile

principale ONU se referă la realizarea cooperării internaţionale în rezolvarea
problemelor internaţionale cu caracter economic, social, cultural sau umanitar, în
promovarea şi încurajarea respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
omului. În realizarea acestui scop, diferitele instituţii specializate, înfiinţate prin
acorduri interguvernamentale, vor fi puse în legătură cu Naţiunile Unite prin
intermediul ECOSOC, organul care coordonează activitatea instituţiilor specializate
şi care le sprijină în realizarea obiectivelor lor sociale, culturale, economice,
umanitare. Fiecare instituţie specializată ONU, odată constituită, încheie un
acord cu ECOSOC în care sunt stabilite condiţiile viitoarei cooperări care va
consta în consultări, raportări periodice, participare reciprocă la lucrările organelor
organizaţiilor, recomandări adresate acestor organizaţii şi statelor membre prin
intermediul Adunării Generale ONU. Instituţiile specializate ONU sunt organizaţii
internaţionale interguvernamentale, cu o personalitate juridică distinctă de ONU,
constituite prin tratat, acţionând în domenii precis determinate şi urmărind
obiective specifice.
Din sistemul ONU fac parte 17 instituţii specializate şi Agenţia
Internaţională pentru Energia Atomică care, deşi nu este considerată o instituţie
specializată, este inclusă în sistemul ONU având în vedere relaţiile acesteia cu
Adunarea Generală, Consiliul de Securitate şi ECOSOC. Aşadar, sistemul ONU
cuprinde:
1. Uniunea Poştală Universală
2. Uniunea Internaţională a Telecomunicaţiilor
3. Organizaţia Internaţională a Aviaţiei Civile
4. Organizaţia Meteorologică Mondială
5. Organizaţia Maritimă Internaţională
6. Organizaţia Internaţională a Muncii
7. Organizaţia Mondială a Sănătăţii
8. Fondul Monetar Internaţional
69
9. Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare
10. Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare
11. Societatea Financiară Internaţională
12. Agenţia de Garantare a Investiţiilor Multilaterale
13. Fondul Internaţional pentru Dezvoltare
Agricolă
14. Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Știinţă şi
Cultură
15. Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare
Industrială
16. Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi
Agricultură
17. Organizaţia Mondială a Proprietăţii
Intelectuale
18. Agenţia Internaţională pentru Energia
Atomică.

România şi O.N.U.

România a fost admisă în O.N.U. la 14 decembrie 1955, către finele celei de a X-a
sesiuni a Adunării Generale. Rezoluţia nr.A/RES/ 995 (X)/1955 a consfinţit calitatea
României de membru în organizaţia mondială creată cu zece ani mai devreme.
La 10 iulie 1947 guvernul român a adresat secretarului general al O.N.U. cererea
de admitere în organizaţie. A trebuit însă să treacă mai mult de opt ani de la acest demers
până când România să fie admisă în O.N.U., în primul rând datorită nerespectarii unor
prevederi ale Tratatului de Pace de la Paris referitoare la respectarea drepturilor omului,
nerespectare datorată practicilor regimului comunist instaurat în România după alegerile
din noiembrie 1946.
Cu toate acestea, în anul 1948 România a devenit membră a trei instituţii
specializate din sistemul Naţiunilor Unite: Organizaţia Mondială a Sănătăţii, Organizaţia
Meteorologică Mondială şi Uniunea Poştală Universală, în Uniunea Internaţională a
Telecomunicaţiilor fiind deja membră din perioada interbelică. România a fost admisă în
Organizaţia Naţiunilor Unite, împreună cu alte 15 state: Albania, Bulgaria, Kampuchia,
Ceylon (Sri Lanka), Finlanda, Iordania, Islanda, Italia, Laos, Libia, Nepal, Portugalia,
Spania si Ungaria. Un an mai târziu ţara noastră îşi reia activitatea în Organizaţia
Internaţională a Muncii, a cărei membră fondatoare era din anul 1919. Apoi aderă la
Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Stiinţă şi Cultură (U.N.E.S.C.O.), precum
şi la Comisia Economică a O.N.U. pentru Europa, în care avea statut de observator
încă din 1949.
Ulterior ţara noastră participă, în calitate de membru fondator, la crearea
unor organizaţii internaţionale ca Agenţia Internaţională pentru Energia Atomică (1957),
devine membră a Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură (1961),
aderă la Organizaţia Intenaţională a Aviaţiei Civile (1965), la Organizaţia ă Consultativă
pentru Navigaţia Maritimă, iar în 1971 devine membră la Acordul General pentru
Tarife şi Comerţ (G.A.T.T.). În anul 1972 România devine membră a două organisme
financiare din Sistemul Naţiunilor Unite: Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi
Dezvoltare (B.I.R.D.) şi Fondul Monetar Internaţional (F.M.I.).
În prezent România face parte din toate instituţiile specializate din sistemul
Naţiunilor Unite, în cadrul cărora desfăşoară o amplă activitate de cooperare cu toate
statele lumii.

70
 România a fost membru nepermanent al Consiliului de Securitate în anii 1962, 1976-
1977,
1990-1991 şi 2004-2005, precum şi în ECOSOC în perioadele 1965-1967, 1974-1976,
1978-
1980, 1982-1987, 1990-1998, 2001-2003 şi 2007-
2009.
România a deţinut, în perioada 2004-2005, calitatea de membru nepermanent, ales,
al Consiliului de Securitate. Din această poziţie a contribuit concret la punerea în practică a
prevederilor din Carta ONU referitoare la organizaţiile regionale, prin promovarea
unui proiect de rezoluţie privind cooperarea ONU cu organizaţiile regionale în menţinerea
păcii şi securităţii internaţionale, proiect ce a fost adoptat la 17 octombrie 2005
(RCS/1631/2005). Concretizarea proiectului iniţiat de România are o dublă importanţă:
este, deopotrivă, prima rezoluţie românească adoptată în Consiliul de Securitate şi,
totodată, prima din istoria acestui organ al ONU pe tema cooperării dintre ONU şi
organizaţiile regionale.
În ceea ce priveşte raportarea la priorităţile de maximă actualitate ale ONU,
România se alătură eforturilor generale de identificare, negociere şi aplicare a unor
formule eficiente de reformare a sistemului Naţiunilor Unite.
România, prin prezenţa sa în diferite organe ale ONU, are posibilitatea de a
participa la procesul decizional din cadrul Organizaţiei mondiale, cu influenţe asupra
situaţiei internaţionale la nivel global şi în zone geografice apropiate. De
asemenea, participarea României la operaţiuni ONU de menţinere a păcii a evidenţiat
eficienţa armatei române şi disponibilitatea politică a României de a se implica în
activităţi militare multinaţionale pentru menţinerea stabilităţii internaţionale. În acest
sens, România urmăreşte cu atenţie evoluţiile conceptuale ale operaţiunilor de
menţinere a păcii, în vederea intensificării şi diversificării implicării ei în aceste
operaţiuni.
România susţine eforturile vizând eficientizarea şi asigurarea credibilităţii
Consiliului ONU pentru Drepturile Omului, care a fost înfiinţat în 2006. În mai 2011,
România a fost aleasă pentru a doua oară membru al Consiliului Drepturilor Omului
(CDO), pentru mandatul iunie 2011 - decembrie 2014. În noua calitate a României de
ţară donatoare de asistenţă pentru dezvoltare, începând cu anul 2007 este implicată
într-o nouă formă de cooperare cu ONU, prin parteneriatul dezvoltat de ţara noastră
cu un număr important de instituţii ale ONU, cu activitate în domeniul dezvoltării.
Consemnarea în documentele bilaterale încheiate de ţara noastră cu diverse
alte state a ataşamentului faţă de principiile şi scopurile Naţiunilor Unite şi a
voinţei de a recurge la mecanismele O.N.U., precum şi acordarea de către mass-media
românească a unor spaţii largi activiăţii desfăşurate de O.N.U. oglindesc şi ele locul
important pe care-l ocupa O.N.U. în ansamblul politicii externe româneşti şi în
percepţia opiniei publice din ţara noastră. Contributia deosebit de importantă pe care
O.N.U. a adus-o şi continuă să o aducă la pacea şi securitatea mondială, la dezvoltarea
şi progresul global ramân fapte de necontestat şi tot atâtea argumente în favoarea
supravieţuirii sale. Statele lumii au obligaţia morală de a continua să colaboreze
pentru a asigura popoarelor şi naţiunilor lor, ca şi umanităţii în întregul său, un
viitor lipsit de pericolul unor noi conflagraţii, aşa cum iniţiatorii Organizaţiei
Naţiunilor Unite l-au gândit în momentul semnării Cartei sale.

71
11. Bibliografie

1. Bogdan Aurescu, Sistemul jurisdicţiilor internaţionale, Ed. C.H.Beck, Bucureşti,

2013.
2. Constantin Ghe. Balaban, Securitatea şi dreptul internaţional. Provocări la început de
secol XXI, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2006.
3. Raluca Miga-Beşteliu, Organizaţii internaţionale interguvernamentale, Ed. C.H.
Beck, Bucureşti, 2008.
4. Raluca Miga-Beşteliu, Drept internaţional public.Volumul I, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2010.
5. Valentin Constantin, Drept internaţional public, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2010.
6. Joshua S. Goldstein, Jon C. Pevehouse, Relaţii internaţionale, Ed. Polirom, Iaşi, 2008.
7. Beatrice Onica-Jarka, Structuri de cooperare interguvernamentală instituţionalizată,
Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2009.
8. Cristian Jura, Rolul organizaţiilor neguvernamentale pe plan internaţional, Ed.
C.H.Beck, Bucureşti, 2003.
9. Cristian Jura, 271 de organizaţii internaţionale interguvernamentale, Ed. C.H.Beck,
Bucureşti, 2013.
10. Magdalena-Denisa Lungu, Rolul organizaţiilor internaţionale în soluţionarea paşnică
a diferendelor internaţionale, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010.
11. Mircea Maliţa, Tablouri din Razboiul Rece, Ed..C.H. Beck, Bucureşti, 2007.
12. Aurel Preda Mătăsaru, Tratat de drept internaţional public, Ed. Hamangiu, Bucureşti,
2010.
13. Andrei Miroiu, Radu-Sebastian Ungureanu, Manual de relaţii internaţionale, Ed.
Polirom, Iaşi, 2006.

72
14. Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Drept internaţional public. Sinteze, Ed. C.H.Beck,
Bucureşti, 2012.
15. Andrei Popescu, Ion Jinga, Organizaţii europene şi euroatlantice, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 2001.
16. Daniel Ștefan Paraschiv, Sistemul sancţiunilor în dreptul internaţional public, Ed.
C.H.Beck, Bucureşti,2012.
17. Ioan Rusu, Organizaţii şi relaţii internaţionale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002.
18. https://www.ces.ro/legislatie/ro/9

73