ALBINE

Cuprins
INTRODUCERE.......................................................................................................................................2
CAPITOLUL 1. IMPORTANȚA APICULTURII...................................................................................3
CAPITOLUL 2. DESPRE ALBINE ȘI MIERE......................................................................................4
2.1 DESPRE ALBINE.............................................................................................................................4
2.1.1 Anatomia albinei.......................................................................................................................4
2.1.2 Fiziologia albinei.....................................................................................................................12
2.2. DESPRE MIERE............................................................................................................................15
2.2.1 Istoric.......................................................................................................................................15
2.2.2 Clasificare................................................................................................................................15
2.2.3 Utilizări....................................................................................................................................17
CAPITOLUL 3. BOLILE ALBINELOR...............................................................................................18
3.1 PUIETUL ÎN SAC...........................................................................................................................18
3.2 BOALA NEAGRĂ..........................................................................................................................19
3.3. LOCA EUROPEANĂ.....................................................................................................................19
3.4. SEPTICEMIA.................................................................................................................................21
BIBLIOGRAFIA.....................................................................................................................................23

1
 INTRODUCERE

Albinele sunt insecte zburătoare, clasificate în cadrul super familiei Apoidea din cadrul
subordinului Apocrita, care mai conține viespile și furnicile, care se hrănesc cu nectarul florilor
(ca sursă de energie grație conținutului de zaharuri) și cu polen (ca sursă de proteine, folosit mai
mult la hrănirea larvelor), activitate ce se soldează cu polenizarea florilor și, în unele cazuri, cu
producerea mierii și cerii.
Astfel polenul pe care în mod inevitabil îl pierd în deplasarea lor de la o floare la alta este
important pentru plante deoarece o parte din polen cade pe pistilul (structura reproductivă) altor
flori din aceeași specie, ducând la polenizarea încrucișată. Albinele sunt, de fapt, cele mai
importante insecte polenizatoare și interdependența între ele și plante fac din acestea un excelent
exemplu al unui tip de simbioză cunoscută sub numele de „mutualism”, o asociere între
organisme diferite care este avantajoasă pentru ambele părți.
Pe de altă parte unele specii de albine produc miere din nectar. Albinele de miere și
albinele fără ac adună mari cantități de miere, caracteristică ce este exploatată de apicultori, care
recoltează mierea pentru consumul uman.

Fig 1.Albinele Melifere

2
 (sursa: https://www.google.com/imgres?imgurl=https%3A%2F%2F3.bp.blogspot.com%2F-
3KIATHhB4vs%2FV)

CAPITOLUL 1. IMPORTANȚA APICULTURII

Apicultura (apis =albina, cultura = cultivare) este știința care studiaza viața, creșsterea și
ângrijirea albinelor, in scopul obținerii și folosirii produselor apicole și al polenizării culturilor
agricole. Ca ranură a agriculturii, se bazează pe instinctul albinelor de a depozita rezerve hrană
peste becesarul de consum, rezerve care sunt folosite de apicultor.
Pe meleagrile noastre apicultura s-a impus ca ocupație incă din cele mai vechi timpuri.
Mărturii in acest sens avem incepând de la Heradot. Astăzi apicultura are nu numai o importanță
economica, ci si una ecologica si socială. Daca la inceputuri apicultura era practică in mare parte
pentru avantajele de natura economică, astăzi ea a căpatat noi semnificații in contextul
golbalizării. Cercetări recente au arătat că albinele au un rol deosebit în mentinerea unui echilibru
ecologic stabil,mai întâi datrită faptului ca prin polenizare asigură perpetuarea nenumeratelor
specii de plante care se constituie ca hrană pentru celelalte viețuitoare din lanțul trofic, iar in al
doilea rând prin aceea că albinele se constituie in senzori ai poluării, produsele rezultate in urma
activității lor conținând noxele prezente in mediu pe o rază de cca. 3km in jurul stupului.
Importanța socială a apiculturii provine din faptul că oferă un mod relaxant de petrecere a
timpului, in aer liber..[1]

Fig 2. O colonie de albine

(sursa:
https://www.google.com/imgres?imgurl=https%3A%2F%2Fpreviews.123rf.com%2Fimages%2Fuhg1234
%2Fuhg12341606%2Fuhg12372-Dj0PT8AhXU5bsIHQL3DswQMygIegUIARDwAQ )

3
 CAPITOLUL 2. DESPRE ALBINE ȘI MIERE

2.1 DESPRE ALBINE

2.1.1 Anatomia albinei

Fig 3. Anatomia albinei

(sursa: https://www.lectiiapicultura.ro/anatomia-si-fiziologia-albinelor/ )

2.1.1.1 Ochii albinei

Percepţia vizuală la albine este realizată de cei doi ochi compuşi, mari (A), dispuşi lateral
şi de cei trei ochi simpli, rotunzi (ocelii) (B), situaţi în partea dorsală a capului, dispuşi sub formă
de triunghi.
a.Ochii compuşi sunt situaţi pe lateral, în partea superioară a capului. Ocupa o mare parte
a suprafetei capului dând posibilitatea albinei sa vada cu o deschidere de aproape 180 grade.
Suprafaţa fiecarui ochi compus apare, privită la microscop, ca un ansablu de hexagoane, fiecare
hexagon fiind corneea unei omatidii.
Fiecare ochi este alcatuit din celule individuale numite omatidii. Corespunzator lor pe
suprafata acoperita de cuticula se observa mici fatete hexagonale. Marginile acestora sunt opace,
dar suprafetele centrale sunt transparente si au functie de lentile. Zonele opace ale lentilelor sunt
acoperite de perisori. Fiecare omatidie este compusa din multe celule de obicei incluzând
elemente de focalizare a luminii (lentile si conuri) si celule fotosensibile (celule retinale).La
suprafaţa ochiului, la locul de îmbinare a omatidiilor, din loc în loc, sunt perilungi, cu rol tactil,
ce conferă ochiului un aspect păros.

4
 Ochii compuşi sunt formaţi din o serie de faţete hexagonale (omatidii), în număr de
4000-6000 la albina lucrătoare, 3000-4000 la matcă şi 6000-8000 la trântor (numarul este mai
mare la trantori probabil pentru ca acestia au nevoie de abilitati vizuale mai bune în timpul
împerecherii). Fiecare omatidie este un sistem optic complet format dintr-o cornee transparentă
care formează lentila convergentă, un cristalin de formă conică şi oretinulă compusă din 8 celule
sensibile la lumina, capetele acestora dând nervii retinei. Partea centrală a omatidiei este
rhabdomul, alcătuit din celule ale văzului lungi, dispuse în jurul unui ax, cu rol de direcţionare a
razelor luminoase captate de cristalin către celulele retiniene ale ochiului. Omatidiile, între ele,
sunt izolate de celule pigmentare.
Ca la majoritatea insectelor, ochii albinelor nu sunt proiectati pentru imaginii de înalt_
rezolutie, asa cum sunt ai nostri, imaginea creata de ei fiind mai mult un mozaic. Totusi ei sunt
mult mai buni decât ochii nostri la detectarea miscarii. Ochii compuşi sunt folosiţi de albină
pentru a vedea la distanţe mari.
b.Ochii simpli (ocelii)
Albinele au si trei ochi simpli numiti oceli aproape de crestetul capului.
Ocelii sunt ochi simpli care ofera informatii despre intensitatea luminii.
Ocelii sunt formaţi dintr-o lentilă biconvexă, un corp vitros şi o retină. Imaginile rezultate
din prelucrarea stimulilor luminoşi de către oceli nu sunt clare, rolul ocelilor fiind mai mult de
măsurare a intensităţii luminii. Ei funcţionează mai mult ca celule fotoelectrice decât ca ochi.
Sunt foarte sensibili la variaţiile luminii, ceea ce le permite semnalarea începutului sau sfârşitului
zilei, înnourările, înseninările de peste zi, umbrele. Deci au rol de orientare în amurg şi ajută
albina să vadă obiectele apropiate, delimitându-le pe acelea pe care urmează să se aşeze (flori,
scânduriţa de zbor, diferite obiecte), obiectele ce se află în interiorul stupului sau în floare.
Albinele pot percepe radiatia ultravioletã ( 310-380 nm),"purpura albinei", violet( 380-
420 nm ), albastru ( 460-470 nm), albastru-verzui ( 470-500 nm ), galben ( 540-580 nm ),
portocaliu si rosu-orange ( 580-650 nm ). Se pare cã confundã verdele si violetul cu albastrul.
Abinele vãd unele flori albe si vopselele pe bazã de zinc, care nu reflectã razele
ultraviolete, ca albastre-verzui iar vopselele albe pe bazã de plumb ca albastre strãlucitore. Rosul
( 650-750 nm ) pare a fi perceput ca un gri închis iar negrul ca un gol, ca o lipsã. Percepând
lumina polarizatã ( si radiatia U.V.) albinele pot stabili pozitia Soarelui când cerul este acoperit
de nori.

5
 Fiind astigmate albinele reusesc sã vadã la distanta de 25 mm forme înalte de 5 mm, la
400 mm forme cu înãltimea de 20 mm iar la distante mai mari de un metru nu mai disting detalii.
De altfel pot deosebi figurile structurate cu forme multiple.

Trei oceli îmbunãtãtesc orientarea albinei determinând intensitatea luminii.

Fig.4 Ochi de albină

(sursa: https://beelore.com/2009/01/29/bees-eyes/)

2.1.1.2 Antenele
În stare salbatica albinele traiesc în scorburile copacilor iar în stare domestica ele traiesc
în stupi. Atât într-o situatie cât si în alta lumina nu patrunde prea mult în interiorul stupului. Din
acest motiv mirosul si atingerea sunt mult mai importante în interiorul coloniei decât vazul.
Antenele sunt două structuri filamentoase cu rol de miros, pipăit şi, posibil de diferenţiere
a sunetelor, prinse de cap în partea de jos a frunţii. Au o deosebită mobilitate, putându-se mişca
liber în toate părţile.
Antenele albinelor situate de o parte si de alta a capului contin mii de senzori, unii
specializati pentru atingere (receptori mecanici), unii pentru miros iar altii pentru gust. Ele sunt
fixate la baza printr-o membrana într-un caus din cuticula capului numit soclu. Partea mai lunga
ce alcatuieste baza antenei se numeste scapus si adaposteste organul lui Johnston ce are rol în
echilibrul corpului.
Scapus-ul este continuat de pedicel si flagel (bici). Pe flagel sunt localizate urmatoarele organe
de simt:
-pentru pipait: peri tactili;
-pentru gust: conuri chimioreceptoare;
6
-pentru miros: placute perforate, unele pentru modificari de temperatura, altele pentru
concentratia de acid carbonic din aer; Fiecare parte a antenei are organe cu funcţii
variate: pipăit, miros, perceperea

modificărilor de temperatură, a vibraţiilor, a variaţiei concentraţiei dioxidului de carbon în aer

sau a umidităţii. Aceste organe sunt plăcile poroase, sensilele tricoide şi sensilele baziconice.
Plăcile poroase sunt sensibile la mirosuri. Pe antena unei albine lucrătore sunt aproximativ 3600-
6000 plăci poroase, faţă de 3000 pe antena mătcii şi 30000 pe antena unui trântor Sensilele
tricoide sunt sensibile la vibraţii.O antenă poate conţine până la 8500 de sensile tricoide, organe
considerate a fi un fel de "urechi ai albinelor". În general se consideră că albinele sunt surde, în
sensul obişnuit al cuvântului, dar ele percep foarte bine vibraţiile transmise de un substrat solid.
Sensilele baziconice sunt organe de miros, ca şi plăcile poroase. Se găsesc pe al 3-lea şi al
10-lea segment antenar. Sunt în jur de 150 sensile baziconice pe fiecare antenă.
Se considera ca albinele nu pot sa auda deoarece nu au organe de auz sensibile la presiune asa
cum au oamenii.
Din acest motiv cercetatorii nu puteau explica modul prin care lucratoarele puteau totusi percepe
bâzâitul dansului altor lucratoare.
Cu ceva timp în urma s-a descoperit ca albinele pot într-adevar "auzi" sunete generate în
apropierea lor cu ajutorul unor perisori mecano-receptori de pe antene. Aceasta decoperire a
ajutat la construirea unuei albine robot care poate fi programata printr-un computer sa danseze în
interiorul stupului ghidând astfel lucratoarele într-o anume locatie.
Prin interediul antenelor se stabilesc comunicaţiile între indivizii familiei de albine. Când
se realizează schimbul de hrană între albine, când o albină solicită şi primeşte hrană de la o altă
albină, antenele lor rămân în contact permanent, facilitând astfel schimbul de informaţie. Tot
datorită antenelor albina se poate orienta în întunericul stupului, recunoaşte mirosul specific al
florilor şi al mierii sau a unei albine din aceeaşi familie, a unei străine sau duşman. Fără antene,
albina moare curând, nefiind capabilă să se orienteze şi să stabilească relaţii informaţionale cu
mediul.

7
 Fig 5. Antenele unei albine
(sursa: https://bee-health.extension.org/characters-used-in-identifying-bees/ )

2.1.1.3. Muschii zborului

În interiorul toracelui se gasesc o parte din organele respiratorii si nervii, de asemenea
toracele adaposteste muschii zborului, muschi foarte puternici, si muschii picioarelor.

2.1.1.4 Aripile
Albina are doua perechi de aripi: o pereche de aripi anterioare, mari si o pereche de aripi
posterioare, mai mici. Cele doua aripi, la albina, sunt situate pe mezotorax si metatorax, lateral,
în partea superioara a toracelui.
Articulaţiilor mobile cu care sunt prinse de torace permit efectuarea unor mişcări foarte variate,
mişcări folosite la zbor, la ventilaţia, aerisirea stupului şi la crearea curenţilor de aer necesari
evaporării surplusului de apă din miere, a surplusului de dioxid de carbon din aer, etc.
Aripile au un aspect lucios, mătăsos, sunt transparente, membranoase, străbătute de
nervuri chitinoase, ramnificate (tuburi aflate într-o reţea comună, ce comunică între ele, al căror
lumen se micşorează în mod gradat, spre marginile aripii).
De la baza aripii pornesc patru nervuri: costala (ce mărgineşte partea anterioară),
subcostala (dedesupt de costală şi paralelă cu aceasta), mediana (la mijlocul aripii) şi anala
(dispusă spre marginea posterioară a aripii).Nervurile aripii delimitează un număr de celule
închise spre articulaţie şi deschise către margini. Aceste celule permit stabilirea caracterelor
biometrice şi identificarea astfel a raselor sau populaţiilor de albine.
Pe partea anterioară a aripii posterioare sunt o serie de cârlige (hamuli), orientaţi cu
dechiderea în sus şi posterior. Rolul acestora este de a unifica cele două aripi în timpul zborului.
Atunci când ventilează, albina nu-şi uneşte aripile, acestea mişcându-se în mod independent.

8
Numărul hamulilor este diferit la lucrătoare, matcă sau trântor. Dacă aripa lucrătoarei are 15-27
hamuli, aripa mătcii are 13-23 hamuli iar aripa trântorului 13-23 hamuli.
Pe aripa anterioară, pe partea posterioară a acesteia, este o îndoitură, o cută, puternic
chitinizată pentru rezistenţă mecanică, ce are forma unui jgheab. În stare de repaus aripia
anterioară se suprapune peste cea posterioară, aşezându-se pe abdomen. Când albina vrea să
zboare aripa anterioară alunecă peste cea posterioară, cuta se agaţă în cârligele aripii posterioare
şi astfel cele două aripi se unifică formând o singură unitate, o aripă mai mare, capabilă de o
compresie a aerului mai mare.
Consecutiv unirii, cele două aripi se ridică în poziţie oblică înainte, până când partea
anterioară a aripilor cade vertical pe torace. Aripile sunt aduse în plan orizontal de 9 muşchi
toracici puternici ce acţionează asupra rădăcinii aripilor, 5 asupra aripii anterioare şi 4 asupra
celei posterioare.
Ajunse în poziţia de zbor aripile vibrează foarte puternic, vertical, descriind o traiectorie
sub formă de semicerc, fără a se atinge între ele sau a atinge picioarele. Mişcând aripile în jos,
albina le mai şi roteşte, vârful aripii anterioare descriind o figură sub forma cifrei 8.
Albina bate din aripi de 200 de ori pe secundă. Pentru a atinge o astfel de frecvenţă mare
de bătăi/sec. albina se foloseşte de muşchii toracici, de muşchii zborului, muşchi ce sunt
controlaţi nervos să se contracte de mai multe ori la fiecare impuls nervos.
Viteza de zbor şi distanţa pe care o poate străbate în zbor albina depind de nivelul energetic al
muşchilor toracici. Energia pentru zbor este furnizată prin metabolizarea nectarului. Dacă în
sânge cantitatea de zahăr scade sub 1% albina este incapabilă să zboare. Pentru a dispune de
energie în timpul zborului, la plecarea din stup, albina se alimentează, îşi umple stomacul cu
miere, miere pe care o va consuma treptat în timpul zborului, consumul acestei rezerve fiind de
cc. 1,5mg/minut.
În mod obişnuit, viteza de zbor a unei albine lucrătoare este 24km/oră. Dacă este favorizată de
curenţii de aer şi de vânt, o albină fără încărcătura de polen, propolis sau nectar poate atinge o
viteză de peste 60km/oră. Încărcată zboară cu 6,5m/sec. iar fără încărcătură cu 7,5m/sec.
Raza de zbor utilă a unei albine lucrătoare este de 1,5 kilometri, dar în caz de necesitate
(lipsa culesului de nectar şi polen în apropiere), pentru a ajunge la aceste surse de hrană poate
parcurge distanţe de 10-12 kilometri, desigur cu consum mare de rezerve de hrană, de energie.
Temperatura corpului, a toracelui, în timpul zborului, e menţinută de albină la valoarea de 46°C
printr-un circuit sanguin accelerat ce lasă să treacă excesul de căldură spre cap, căldură ce este

9
apoi eliminată prin regurgitarea picăturilor de apă extrase din miere. Acestea răcoresc capul exact
ca şi transpiraţia la vertebrate.

Fig 6. Aripile unei albine

(sursa: https://www.forestryimages.org/browse/subthumb.cfm?sub=5003&cat=2 )

2.1.1.5 Picioarele
Albinele poseda trei perechi de picioare: anterioare (in fata), mijlocii si posterioare (in
spate).
În principal organe de locomotie, picioarele sunt folosite si pentru recoltarea polenului si a
propolisului.
Piciorul albinei este format din urmatoarele segmente:
-coxa
-trocanterul
-femurul
-tibia
-tarsul
Coxa , primul segment al piciorului, se gaseste la nivelul dintre pleurite si sternite. Este o
articulatie de forma cilindrica, dotata cu o musculatura foarte puternica , ce asigura prinderea
piciorului la torace si permite miscarea piciorului înainte si înapoi.
Trocanterul este legat de coxa prin doi condili, iar cu femurul este articulat în asa fel încât
toate celelalte segmente ale piciorului sa se poata ridica sau relaxa simultan.

10
Femurul are o forma alungita si dispune de doi muschi foarte puternici, un flexor ventral si un
extensor dorsal.
Tibia este mai subtire si mai scurta decât femurul, la picioarele anterioare si mediane, iar
la cele posterioare este mai lunga, mai turtita si, în partea distala, mai lata. La albinele lucratoare,
din cauza muncii specifice pe care trebuie sa o îndeplineasca (culesul si transportul polenului si
propolisului), tibia este mai dezvoltata, iar la matca si trântor, nefiind necesara specializarea
acesteia pentru cules si transport, este mai subtire.
Tarsul este compus din cinci tarsomere , articole dezvoltate în mod diferit. Bazitarsul ,
primul articol, are o forma alungita si cilindrica pentru prima si a doua pereche de picioare, la
picioarele posterioare este mai latit. Celalalte segmente tarsale sunt articulate liber, neavând
musculatura proprie. Ultimul articol tarsal se termina cu doua gheare si o ventuza ( pulvillus ).
Aceste formatiuni permite albinei sa se deplaseze si sa ramâna suspendate pe suprafete în plan
înclinat, rugoase sau netede (petale de flori, corpul stupului, fagurele), sa agate diferite parti ale
corpului albinelor moarte sau hoate pentru a le scoate din stup,etc. Ghearele sunt utilizate de
albine, de asemenea, pentru manipularea solzisorilor de ceara în constructia fagurilor, a celulelor.
Albina îsi poate curata antenele gratie dispozitivului de curatat de pe prima pereche de picioare.
Acest dispozitiv este format dintr-o excavatie semilunara situata în partea proximala a tarsului si
dintr-o clapeta prevazuta cu peri desi, în forma de perie, situata pe partea distala a tibiei. Când
antena este introdusa în fosa semilunara si se apropie tarsul de tibie, clapeta se închide. Prin
retractarea antenei aceasta se curata de polen si alte impuritati, de corpurile straine care ar i-ar
putea afecta receptivitatea.
Picioarele mijlocii intervin în transferul polenului, propolisului de pe picoarele anterioare
pe cele posterioare. Ele au în partea distala a tibiei un pinten ce ajuta la descarcatul polenului de
pe picioare si asezarea acestuia în celulele fagurelui.
Picioarele posterioare ale albinei lucratoare sunt adaptate pentru recoltarea si transportul
polenului si a propolisului, pe partea externa a tibiilor prezentând o serie de excavatii marginite
de peri rigizi, orientati catre interior ( corbiculele sau panerasele ).
Adunarea polenului de pe corp si depozitarea acestuia în panerase este realizata de albina
cu ajutorul perilor lungi, dispusi sub forma de perie, pe 9-10 rânduri, pe bazitars. Pentru
compactarea si transprotul polenului de pe peria bazitarsului a unui picior pe corbicula celuilalt
picior albina foloseste o presa, o adâncitura situata la piciorul posterior, între tibie si bazitars. În
principal organe de locomoţie, picioarele sunt folosite şi pentru recoltarea polenului şi a
propolisului.

11
 Fig 7. Picioarele unei albine
(sursa: https://honeybeehobbyist.com/how-many-legs-bees-have/ )

2.1.2 Fiziologia albinei

2.1.2.1 Sistemul digestiv

Hrana albinelor constă din alimente energetice recum nectarul, mana si uneori zahărul, zaharruri
simple și complexe, acizi organici și alimente plastice (polen). Întru-un an de zile o familie
consumă aproximativ 100 kg nectar si 30-50kg polen. Polenul este cinsumat prin digestie in
gușă și intestin. Hrana glucidică este folosită pentru producerea căldurii, functionarea mușchilor
și la alcătuirea rezervelor grase. Polenul (hrana proteică) este necesară doicilor la alimentarea
larvelor și mătcii.

12
 Fig. 8. Sistemul al albinei
(sursa: https://www.academia.edu/19674663/1848_CRESTEREA_ALBINELOR )

Părțile componente ale sistemului digestiv sunt:

❖ Intestinul anterior este compus din faringe (cibarium) cu rol de pompă de nectar si esofag
care continuă cu gușa si proventriculul care are rol de supapă care înre intestinul superior
si cel mediu și cel mediu și care triază polenul din nectar;
❖ Intestinul mediu este porțiunea înauntrul căreia are loc digestia polenului și nectarului;
❖ Intestinul posterior este format din intestinul subțire, punga rectală la capătul căreia se
află anusul.

2.1.2.2 Sistemul respirator

Sistemul respirator este alcătuit din tulburi traheene si saci aerieni.Orificiile care asigura
pătrunderea aerului oxigenat și exoulzarea aerului viciat sunt stigmele. Traheele sunt forte
ramificate și permit alimentarea directa cu oxigen a celulelor.
Traheele sunt nișste tuburi rigide formate din cuticula fină, chitinizată, si cu întărituri de chitină
helicoidale în interior( teidii) care mențin in permanența traheea deschisă. Traheele se divizeaza

13
in tuburi cu diametrul din ce in ce mau mic până ce in final traheolele se deschid in celule. În
corpul albinei există o serie de saci nepereche sau perechi care sunt dilatații ale traheelor primare.

Fig 9. Sistemul respirator la albină

(sursa: https://courses.lumenlearning.com/wm-biology2/chapter/different-types-of-respiratory-systems )

2.1.2.3 Sistemul muscular

Apropae toți mușchii sunt striați, cu excepția mușchilor direcția zboruk=lui. Majoritatea
mușchilor sunt legați de producerea unor mișcări ale corpului și sunt legați de chitina scheletului
fie direct, fie prin intemediul unor tendoane. Organele interne au propria lor musculatură.
Musculatura aripilor este cea mai importantă.Mușchii durectu au zborului sunt foarte puternici
putând mișca aripile de 190 de ori pe secundă. Mușchii indirecți permit transformarea milcărilor
verticale ale aripilor, printr-o acțiune transversală in miscari helicoidale care produc deplasarea
propriu-zisă a albinei prin aer.

2.1.2.4 Sistemul circulator

Ststemul circulator este foarte simplificat și este compus din: inima, aortă si lacune de
hemolimfă. Funcția sistemului circulator este aceea de a transporta substanțele nutritive către
organele efectoare și de a evacua deșeurile din organism. Circulatia se realizază prin inimă și
aortă care alcătuiesc un tub relatic continuu, in partea dorsală, și anume dinspre partea
posterioară catre către cea anterioară, până la cap, de unde se continuă cu o circulație lacunară
prin cavitatea corpului cu ajutorul diafragmelor ventrală si dorsal.

Fig 10. Sistemul circulator la albina

14
 (sursa: https://courses.lumenlearning.com/wm-biology2/chapter/circulatory-system-architecture/ )

2.1.2.5. Sistemul neuro-endocrin

Sistemul neuroendocrin este alcătuit din celule neurosecretoare, aflate în creier (celule secretoare
de hormoni) şi glande endocrine, care sunt activate de hormonii eliberaţi de celulele neurosecretoare din
creier.
Glande endocrine sunt reprezentate de glandele protoracice şi cele două perechi de glande retrocerebrale.
Glandele protoracice sunt situate difuz în apropierea tubului digestiv, în mezotorace şi prototorace, la
larve, şi secretă (ca şi celulele neurosecretoare ale creierului) ecdisonul (cunoscut şi ca hormonul
năpârlirii sau hormonul de metamorfoză).
Edicsonul un rol esenţial în creşterea şi metamorfoza larvei, precum şi în schimbarea culorii
acesteia. Albinele lucrătoare, având glandele toracice atrofiate sunt incapabile de năpârlire şi dezvoltare
ulterioară. 2

2.2. DESPRE MIERE

2.2.1 Istoric
Mierea de albine a fost prima substanță dulce folosită de om, fiind prețuită în special de
preoți în cadrul diverselor ritualuri. Există suficiente mărturii că în civilizațiile antice mierea era
folosită, printre altele, la prepararea unei băuturi alcoolice la care se adăuga polen și levuri din
faguri, însă, cele mai vechi documente referitoare la miere sunt două fragmente scrise în limba
sumeriană. De la egipteni au rămas mărturii privind modul de recoltare și folosire a mierii.
Babilonienii și diferitele civilizații străvechi din India și China, utilizau mierea atât ca
medicament cât și la ritualuri și ceremonii. În Vechiul Testament găsim scris "miere" de peste 60
ori. În Grecia antică s-a scris mult despre producerea de miere. Hipocrate recomanda mierea
pentru vindecarea unor afecțiuni (gastrointestinale, renale, respiratorii) și pentru tratamentul
plăgilor. Dioscoride, autorul unei cărți în cinci volume, „De Materia Medica”, trata plăgile
fistulizate folosind mierea în aplicații locale. Pliniu indica mierea în asociere cu untură de pește
la tratarea rănilor infectate. Musulmanii foloseau mierea ca un leac bun pentru orice boală.
Folosirea mierii în alimentație (ca hrană, băutură, conservant), în medicină, în ritualurile
religioase a fost în continuă creștere până la descoperirea zahărului din trestie și sfeclă. În anul
1871 a fost descoperită invertaza, (o enzimă care grăbește conversia zahărului în glucoză și
fructoză).
2.2.2 Clasificare
După proveniență:

15
- miere de flori, (florală), provenită din prelucrarea nectarului și polenului cules de albine din
florile plantelor melifere,
- miere de mană, (extraflorală), provenită de pe alte părți ale plantei, în afară de flori; poate fi de
origine animală sau vegetala.
După speciile de plante melifere de la care albinele au adunat nectarul:
- miere monofloră, provenită integral, (sau în mare parte), din nectarul florilor unei singure
specii:
(rapiță, salcâm, tei, floarea soarelui, mentă)
- miere polifloră, provenită din prelucrarea unui amestec de nectar de la florile mai multor specii
de plante.
După modul de obținere:
- în faguri (se livrează în faguri),
- scursă liber din faguri ,
- extrasă cu ajutorul centrifugii , - obținută prin presarea fagurilor , - topită (fagurii sunt încălziți).
După consistență:
- lichidă (fluidă),
- cristalizată (zaharisită).
După culoare: - incoloră, galben-deschisă, aurie, verzuie, brună sau roșcată.
După aromă, diversele sorturi de miere, se apreciază prin miros și degustare, indicându-se
denumirea speciei de plante din care provin.
La clasificare se mai poate lua în considerare și: compoziția chimică, puritatea, puterea
calorică.

16
 Fig 11 Tipuri de miere
(sursa: https://fagurelecumiere.ro/despre-miere/sortimente-de-miere-proprietati-si-recomandari-
terapeutice/ )

2.2.3 Utilizări
Prin calitățile sale nutritive este considerată un aliment de mare valoare în hrana oamenilor
de toate vârstele, având utilizări largi în dietetică și terapeutică.
Mierea este foarte des folosită în alimentație, în bucătărie sau ca medicament, fiind foarte
apreciată de medicina populară. De asemenea are importante aplicații în alimentația artificială, în
alimentația pre- și postoperatorie, în pediatrie și ginecologie.
Valoarea alimentară și dietetică[modificare | modificare sursă]
Valoarea alimentară a mierii constă în primul rând în bogăția ei în zaharuri (70-80%), din
acest punct de vedere, fiind un aliment energetic prin excelență. Majoritatea zaharurilor din miere
sunt zaharuri simple, (glucoză și fructoză), care nu mai necesită o prelucrare specială prin
digestie, fiind direct asimilate și arse complet, până la stadiul de dioxid de carbon și apă,
eliberând energie în toate etapele de descompunere prin care trec. Un gram de zaharuri din miere
eliberează ca și zahărul de sfeclă: 4,1 calorii, dar (spre deosebire de zahăr), această energie este
pusă în totalitate la dispoziția organismului[necesită citare], astfel că mierea este un aliment ușor
asimilat și digerabil. Deosebirea esențială a mierii de albine de zahărul comercial constă în
conținutul său ridicat în unele substanțe nezaharoase (microelemente, enzime, acizi organici și
vitamine), care își exercită efectul pozitiv atât prin acțiunea de reglare a unor funcții importante
ale organismului, dar și contribuind la conferirea calităților gustative specifice ("gust de miere").
Atât aspectul, culoarea, consistența și gustul fac din miere un aliment mult apreciat, dar mai ales
aroma sa specifică, datorită conținutului în uleiuri eterice (volatile), parfumul mierii fiind identic
cu parfumul florilor din care provine..
Valoarea terapeutică a mierii[modificare | modificare sursă]
Mierea de albine nu are doar calități nutritive ci, în urma studiilor, s-a demonstrat că are și
o acțiune terapeutică eficientă, ce se exercită atât asupra afecțiunilor digestive, cât și în
afecțiunile hepatobiliare, cardiovasculare, respiratorii, afecțiuni ale sistemului nervos, ale
aparatului urinar, în bolile de nutriție și cele infecțioase, în afecțiunile sanguine și în cele
cutanate.

17
 Cu toate calitățile sale prețioase, mierea are și contraindicații pentru pacienții care suferă
de obezitate, diabet zaharat, tulburări glicoregulatorii, insuficiență pancreatică exocrină și pentru
pacienții gastrectomizați, cât și în anumite tulburări alergice.
Indicațiile apiterapice vor fi făcute numai de către medicul specialist, ca la orice
medicament, iar tratamentele vor fi aplicate sub directa sa supraveghere, avându-se în vedere
acțiunile farmaco-fiziologice generale și specifice ale produsului apiterapic, starea pacientului și
evoluția bolii.

CAPITOLUL 3. BOLILE ALBINELOR

3.1 PUIETUL ÎN SAC
Este o boală a puietului de albine, mai puţin răspândită, fiind favorizată de acţiunea
factorilor nefavorabili de mediu.
Etiologie:
Agentul patogen al bolii este un virus filtrabil, denumit Morator aetatule, dar compoziţia
lui biochimică încă nu este cunoscută.
Rezistenţa virusului nu este prea mare. Astfel, suspendat în apă piere după 10 minute la 59°C, iar
în miere şi glicerina în acelaşi timp la 70-75°C. Razele solare îl distrug în mediu hidric în 4-6
ore, iar în mediu uscat în 4-7 ore. În fagurii cu miere rezistă aproximativ o lună, iar procesele de
putrefacţie îl inactivează după 2-3 zile.
Contaminarea se face pe cale bucală, odată cu preluarea hranei infectate, fiind receptive
mai ales larvele în perioada de transformare în prenimfă. Răspândirea bolii se face prin
contaminarea albinelor care încearcă să înlăture larvele bolnave. Apariţia bolii este favorizată de
răcirea bruscă a timpului şi de ploile prelungite şi ea poate apare în tot timpul sezonului activ.
Evoluţia bolii depinde de puterea familiei de albine în care a apărut, iar schimbarea factorilor de
mediu, cum ar fi de exemplu un cules bun, poate determina vindecarea, fără intervenţia
apicultorului. Simptome
Întrucât moartea puietului se produce după căpăcire, celulele au căpăcelele
concave, perforate şi mai închise la culoare. Larvele devin galbene, cenuşii sau brune, cu capul
de o culoare mai închisă decât corpul, sunt întoarse complet cu partea ventrală în sus, iar cu cea
dorsală se sprijină pe pereţii inferiori ai celulei, luând aspectul unor pungi (saci cu lichid). Acest
conţinut nu este vâscos sau filant, nu este mirositor, iar larvele nu aderă de pereţii celulei, putând
fi îndepărtate din stup. Prin uscare, corpul se transformă într-o crustă.
Tratamentul este similar cu cel aplicat în cazul locilor, folosindu-se sulfatiazolul
combinat cu streptomicina sau numai teramicina, rezultate satisfăcătoare dând şi cloromicetina
18
 3.2 BOALA NEAGRĂ
Această boală, cunoscută şi sub denumirea de boala de pădure sau paralizia, apare vara în
perioadele dintre culesuri, fiind condiţionată de o serie de factori nefavorabili ca seceta, mierea
de mană sau lipsa culesului.
Etiologie
Se pare că agentul cauzal al acestei boli este un virus, etiopatogeneza acestei boli nefiind încă pe
deplin elucidată. Boala poate fi generată de o tulburare a metabolismului proteic, cauzat de
diferite sorturi de polen, bacterii, ciuperci sau unele substanţe chimice sau de condiţiile de mediu
nefavorabile.
Simptome
Albinele bolnave îşi pierd capacitatea de zbor, se târăsc în faţa urdinişului, fac mişcări
dezordonate, prezintă abdomenul mărit şi corpul negru, cu aspect unsuros, ca urmare a căderii
învelişului pilos şi mor cu aripile ţinute sub formă de acoperiş, depărtate şi în jos. Albinele din
stupii afectaţi nu mai adună rezerve de miere, ci dimpotrivă consumă tot ce culeg. În interiorul
stupului, albinele bolnave cad de pe faguri, se agită pe fundul stupului, o parte ies pe urdiniş, cad
cu faţa dorsală spre pământ, se agită, au trompa întinsă şi nu pot sta în poziţie normală.
Tratamentul medicamentos nu a fost elaborat până în prezent, fiind recomandată, pe lângă
măsurile de igienă, schimbarea mătcii la familiile bolnave sau administrarea a 250 ml de sirop
călduţ (35°C) cu adaos de 10 % lapte de vacă fiert, tratament care combate eventualele intoxicaţii
sau carenţe proteice. Se mai recomandă ca mijloc de tratare a acestei boli sucul de lămâie în 4
litri sirop, sau acidul citric cristalizat, 1 g la un litru sirop, administrat în aceleaşi doze ca mai sus.

Fig 12. Albine afectate de boala neagră

(sursa: http://www.apicotef.ro/2013/01/bolile-albinelor-boala-neagra.html )

19
 3.3. LOCA EUROPEANĂ
Este o boală a puietului de albine, răspândită pe tot globul, care apa primăvara timpuriu şi
se menţine până toamna când încetează creşterea puiet. Boala afectează în special larvele tinere,
necăpăcite şi numai rareori pe cele căpăcite.
Etiologia
Nu este elucidată până în prezent, în intestinul larvelor bolnave sau moarte
găsindu-se mai multe specii bacteriene: Bacillus pluton, Bacillus alvei, Bacterium euridice,
Bacillus orpheus şiStreptococcus apis.
Loca europeană este mai puţin gravă decât loca americană, deoarece majoritatea
bacteriilor care contribuie la apariţia ei nu sporulează, iar sporii speciilor sporogene au o
rezistenţă mai scăzută faţă de acţiunea agenţilor fizici sau chimici.
Contaminarea se face pe cale bucală, prin consumul de hrană infectată, iar răspândirea bolii, prin
albinele hoaţe, trântori (care au acces liber în orice familie), precum şi prin schimb de faguri
infectaţi sau folosirea inventarului apicol nedezinfectat.
Boala apare, de obicei, în luna mai şi este favorizată de existenţa unor familii slab dezvoltate,
necorespunzător îngrijite, de timpul rece şi ploios, precum şi de lipsa culesului de nectar şi polen.
Căldura din timpul verii şi apariţia unui cules bun, de mare intensitate, fac ca boala să regreseze
sau chiar să se vindece spontan. Simptome
În faza incipientă, boala este greu de depistat. În prima fază a îmbolnăvirii, larva devine
mai transparentă, distingându-se uşor traheile şi tubul digestiv. După puţin timp, corpul ei se
înmoaie şi îşi schimbă poziţia normală, luând forme diferite, răsturnate, răsucite, devine gălbui şi
treptat se bifurcă. După 3-4 zile, larvele mor şi începe procesul de descompunere treptată. În
locul larvelor apare iniţial un lichid opalescent, apoi cafeniu, care cu timpul devine vâscos.
Mirosul larvelor în acest stadiu poate fi de putrefacţie, dacă agentul patogen determinant este
Bacillus alvei, acru, când domină Streptococcus apis, sau aromat, când procesul infecţios a fost
determinat de Bacterium euridice. Larvele nu aderă de suportul celulelor, fapt pentru care
albinele le îndepărtează cu uşurinţă, iar suprafeţele de puiet devin heterogene. Când evoluţia bolii
este înaintată şi albinele nu pot îndepărta cantitatea mare de larve care pier, acestea se usucă sub
formă de solzişori, uşor detaşabili de pereţii celulelor. Spre deosebire de loca americană,
conţinutul larvelor bolnave nu este filant.
Când se îmbolnăveşte puietul căpăcit, căpăcelele celulelor se adâncesc şi devin mai închise la
culoare. Prenimfele au culoarea maronie şi emană un miros de putrefacţie.

20
Tratamentul constă în administrarea de sirop medicamentos, preparat cu antibiotice, sulfamidele
având un efect redus. Dintre antibiotice, s-a dovedit că cea mai eficientă acţiune o are
streptomicina, 1 g la un litru de sirop, administrându-se câte 100 ml pentru fiecare interval
ocupat de albine, în patru repetiţii, la interval de 4-5 zile.
Oxitetraciclina se dizolvă în doză de 0,5-0,75 g la un litru de sirop şi se administrează câte 250-
500 ml în funcţie de puterea familiei de albine şi gravitatea bolii, 4-5 administrări la interval de
4-5 zile.
Cele două antibiotice se pot administra şi sub formă de praf, amestecând 2,5 g la 1000 g
zahăr pudră. Se fac pudrări printre rame, peste albine, cu câte 80-100 g de 4 ori la interval de 3
zile şi de încă 2 ori la interval de 5-7 zile. Concomitent cu primele 3 tratamente se pot face şi 3
administrări de sirop preparat din 1 kg locamicin la 1 litru de apă, câte 250 ml.
Pentru o mai bună dispersie a antibioticului în sirop, conţinutul acestuia se dizolvă iniţial
cu puţină apă fiartă şi răcită.
Obţinerea unei vindecări definitive presupune luarea unor măsuri auxiliare privind
distrugerea fagurilor cu mult puiet bolnav, transvazarea familiilor bolnave în stupi dezinfectaţi,
dezinfecţia stupilor, a inventarului şi utilajului apicol, înlocuirea cât mai frecventă a fagurilor,
menţinerea unor familii de albine puternice şi active.

3.4. SEPTICEMIA
Este o boală infecţioasă a albinelor adulte şi apare în toate sezoanele active ale anului,
fiind favorizată de condiţiile necorespunzătoare de întreţinere şi, în special, de locurile umbrite şi
răcoroase.
Etiologie
Agentul patogen este Bacillus apisepticus, care se întâlneşte frecvent în interiorul stupilor şi
devine virulent numai în cazul în care rezistenţa organică a albinelor scade. El se prezintă din
punct de vedere morfologic sub forma unor bastonaşe mici, cu capetele rotunjite polimorf. Prin
încălzire la
73-74°C este distrus după 30 minute, iar la 100°C după 3 minute.
Razele solare, vaporii de formol şi alţi factori fizici şi chimici îl inactivează uşor. Contaminarea
se face prin intermediul aparatului respirator de unde agentul pătrunde în hemolimfă, se
înmulţeşte şi produce moartea prin septiemie. Pe cale digestivă, contaminarea nu este posibilă în
mod obişnuit, deoarece condiţiile din intestinul albinei nu sunt favorabile multiplicării
microbului. Evoluţia bolii este uşoară, înregistrându-se adesea vindecări spontane atunci când
cauzele care au favorizat apariţia dispar sau se ameliorează. Simptome
21
 Albinele bolnave au hemolimfă cu aspect lăptos, prezintă mobilitate redusă, contracţii
abdominale înainte de moarte, se târăsc în faţa urdinişului, mor în număr mare, iar cadavrele se
descompun foarte repede, devin fragile, detaşându-se în părţile componente la cea mai mică
atingere.

Tratamentul în primul rând se recomandă măsuri de prevenţie care urmăresc îndepărtarea

cauzelor care o produc (umiditatea excesivă, familii slabe, înlocuirea mătcilor necorespunzătoare
etc.). S-a constatat totuşi că antibioticele previn apariţia unor eventuale complicaţii. În acest sens,
se recomandă administrarea de oxitetraciclină sau eritromicină (250.000 U.I./litru sirop) în doză
de 50 ml la un interval ocupat de albine, timp de 10 zile.

22
 BIBLIOGRAFIA
1. https://totul-despre-albine.weebly.com/bolile-albinelor.html
2. http://www.apicultura.md/ro/1_100/24/sistemul_neuroindocrin.html
3. https://honeycolonia.com/2021/08/31/informatii-despre-albine/
4. https://totul-despre-albine.weebly.com/anatomia-albinei.html
5. https://ro.wikipedia.org/wiki/Miere
6. https://ro.wikipedia.org/wiki/Miere
7. https://www.forestryimages.org/browse/subthumb.cfm?sub=5003&cat=2
8. https://honeybeehobbyist.com/how-many-legs-bees-have/
9.Munteanu L., (2007) - Cresterea Albinelor, Caraș-Severin
10. Abatele Warre, (1948) - Apicultura pentru toti, Tulcea.

23