UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE DE ȘTIINȚELE VIEȚII

FACULTATEA DE INGINERIA RESURSELOR ANIMALE ȘI ALIMENTARE

STUDII MASTERAT
MANAGEMENTUL PRODUCȚIILOR ANIMALE

ASPECTE PRIVIND NUTRIȚIE ȘI

ALIMENTAȚIA ALBINELOR MELIFERE
(APIS MELLIFERA)

Coordonator ştiinţific

Prof. Univ. dr. Mircea POP

Masterand:

Simireanu Eduard Mihai

IAŞI

2022
 CUPRINS

LISTA FIGURILOR ȘI TABELELOR.................................................................................................................... 3

INTRODUCERE .............................................................................................................................................. 4

CAPITOLUL I Particularităţi de digestie şi valorificare a substanţelor nutritive la albine ............................. 6

CAPITOLUL II Specificul alimentației la albine .............................................................................................. 9

CAPITOLUL III Aspecte speciale de nutriție și alimentație la albinele melifere (apis mellifera )................ 14

CAPITOLUL IV Considerații personale ........................................................................................................ 20

BIBLIOGRAFIE ............................................................................................................................................. 24

ANEXE ...................................................................................................................................................... 25
 LISTA FIGURILOR ȘI TABELELOR
Figura 1.1 Sistemul digestiv la albina lucrătoare.............................................................................6
Figura 2.1 Clasificarea glucidelor..................................................................................................10
Figura 4.1 Turtă proteică................................................................................................................21

LISTA TABELELOOR
Tabelul 2.1 Compoziiția nectarului și a mierii de flori....................................................................10
Tabelul 3.1 Realizarea de sirop 1/1.................................................................................................16
Tabelul 3.2 Realizarea de sirop 2/1.........................................................................................16-17

3
 INTRODUCERE

Viaţa şi productiv itatea familiilor de albine depinde foarte mult de prezenţa și continuitatea
culesurilor de nectar şi polen pe toată durata sezonului apicol. Resursele melifere locale și zo ale,
respectiv calitatea şi dimensiunea lor, reprezintă factorul de bază care se ia în calcul la optimizarea
dimensionării stupinei pentru că indiferent de progresul pe care îl face tehnologia apicolă, albinele
melifere nu pot exista în absenţa plantelor melifere. Nectarul şi polenul milioanelor de flori care
trăiesc pe suprafaţa României constituie o resursă naturală foarte valoroasă care s-ar irosi inutil
daca nu ar exista albinele melifere, întrucât nu s-a descoperit până în prezent nicio metodă de
preluare și prelucrare a lor. Cât produce o familie de albine? Este întrebarea care şi-o pune orice
apicultor. Răspunsul este greu de dat, deoarece sunt trei elemente care condiţionează
productivitatea unei familii de albine, şi anume: apicultorul, albina şi floarea. Apicultorul, prin
munca şi priceperea sa, poate creşte productivitatea stupului. Apicultorul, dacă este bine pregătit
şi informat în domeniul apiculturii, acesta va executa lucrări de calitate și la timp, va găsi locurile
cele mai bune pentru cules şi mijloacele de transport cele mai adecvate pentru practicarea
stuparitului pastoral la mică sau mare distanță, sau va şti să obțină sprijin de la toţi cei cărora
trebuie să li se adreseze. Albina, dacă este de rasă bună şi selecționată, tot prin grija stuparului,
poate să producă mult mai multă miere decât dacă nu este selecționată. În schimb, secreția de
nectar a florilor este numai parţial dependentă de om. Omul poate să pună la dispoziţia albinelor
o floră bogată şi continuă, prin practicarea stupăritului pastoral, acolo unde a constatat că sunt flori
melifere, însă producţia de nectar a acestor flori este condiționată de o serie de factori, precum
temperatura, gradul de umiditate a solului şi a aerului, insolaţia etc. Într-o anumită localitate, un
apicultor harnic şi priceput obține mai multă miere decât unul nepriceput şi delăsător, dar chiar şi
cel mai vrednic apicultor nu poate obține miere într-o localitate fără plante melifere. Dar, deşi
capacitatea unei flori de a secreta nectar este ereditară și caracteristică fiecărei specii botanice,
această capacitate poate fi influenţată cantitativ și calitativ de o serie de factori interni și externi,
mai ales dacă aceştia acţionează în complex, în faza premergătoare fenofazei de înflorire și în
timpul perioadei de înflorire. Așa că, de la un an la altul şi chiar de la o săptămână la alta, secreția
florilor este diferită, diferită fiind şi cantitatea de miere pe care albinele o pot aduna în stup.
4
Influenţa acestor factori asupra secreţei nectarului în flori s-a studiat şi se studiază şi acum. Secreţia
de nectar este maximă când plantele ajung să crească viguros, pe soluri favorabile, în condiţii de
umezeală și atmosferă caldă. Zilele calde urmate de nopţi răcoroase par a îi şi ele favorabile unei
secreţii bune de nectar. În schimb, vânturile puternice, bolile plantelor, invazia insectelor
dăunătoare pot scurta durata de înilorire a florilor, şi indirect producţia totală de miere. însă acestea
nu pot determina o lipsă totală a secreției de nectar. Producţia potenţială de miere și producţia
recoltabilă de miere nu este unul și acelaşi lucru. Aceeaşi toare meliferă, nu întotdeauna ŞI nu
pretutindeni produce aceeaşi cantitate de nectar, adică aceeaşi plantă poate să fie foarte melileră
într-o locaţie oarecare și să nu fie deloc în altă locaţie. De asemenea, în aceeaşi locaţie în unii ani.
aceeaşi plantă, poate fi foarte meliferă, iar în alţi ani nu.

5
 CAPITOLUL I Particularităţi de digestie şi valorificare a
substanţelor nutritive la albine
Digestia este un proces biochimic și mecanic complex ,care are loc în tubul digestiv și în
cursul căruia substanțele nutritive ingerate sunt transformate în substanțe simple ușor asimilabile
Aparatul digestiv la albină, este alcătuit din diferite organe care formează un tub continuu, împărțit
in trei parti: stomodeum (faringe, esofag, gușa), mesenteron (proventriculul, ventriculul),
proctodeura estinul anterior sau subțire și intestinul postertor sau rectumul);
Faringele impreuna cu aparatul bucal deja descris reprezintă o adevărată pompă de nectar.
Esofagul este un canal care continuă faringele și se deschide în gușă.
Gușa este o pungă foarte subțire, extensibilă, care servește la transportul lichidelor: nectar,
apă şi sirop, având o capacitate de cca 40mm3.
Proventriculul are rol de supapă pentru ventricul și se află în continuarea gușei. Între gușa
și proventricul există o deschidere valvulară în forma de cruce care reglează pătrunderea hranei
din gușă în proventricul; cele 4 deschideri sunt prevazute cu niște spini care rețin grăuncroarele
din polen nectarul din gușă. Când aceasta deschidere este închisă alimentele din gușa nu pot trece
în ventricul și prin mișcările sale este capabil să preia alimentele din gușă pentru a le trece în
ventricul fără a le permite să se întoarcă înapoi.
Ventriculul (stomacul) cunoscut și ca intestin mijlociu este cea mai importantă parte a
tubului digestiv unde are loc digestia proprizisă a alimentelor. El este curbat , musculos și cu foarte
pliuri. Intestinul subțire este separat de ventricol prin pilor.
Poctodeumul este subdivizat în intestinul subțire și punga rectală, ce se deschide la exterior
prin anus. Intestinul subțre are la partea proximală o porțiune denumită pilor , aici îiși descarcă
conținutul tuburilor Malpighi care acumulează deșeurile din hemolimfă.
Rectumul este o pungă voluminoasă cu pereți subțiri prevăzută cu 6 papile rectale despre
care se consideră că au rol în absorbția apei din fecale. Fiind foarte extensibil, rectumul are rol în

6
acumularea fecalelor în special în timpul iernii când vremea nu permite eliminarea acestora,
deoarece albinele nu-şi elimina excrementele decât în zbor (prin zbor de curăţire).
Sistemul digestiv este în strânsă legătură cu glandele anexe: glandele hipofaringiene,
alandele mandibulare şi glandele labiale (salivare cefalice și toracice), care îşi elimină produsele
întrun canal colector unic, cu deschidere la nivelul mentumului.
Glandele hipotaringiene sunt situate în cap şi au rol în secreția lăptişorului de matcă la
albinele tincre doici. La albinele bătrânc secreția acestora constă în amilază și invertază necesare
în maturarea mierii.
Glandele mandibulare (salivare) produc anumite componente ale lăptişorului de matcă și
intervin în prelucrarea cerii. Glandele mandibulare îndeplinesc, la matcă, o cu totul altă funcţie
decât la albină lucrătoare. La matcă, ele produc așa numita substanță de matcă, care este foarte
importantă pentru coeziunea coloniei de albine. Albina lucrătoare foloseşte o secreție cu o
combinaţie asemnătoare ca solvent pentru propolis, ceară și polen.
Glandele labiale sunt alcatuite din glande postcerebrale, situate în cap și glandele toracice
situate în torace. Ele se deschid la baza aparatului bucal şi servesc la îmbibarea zaharului cu secreții
specifice pentru invertirea acesuia, dar rolul acestora încă nu este pe deplin lămurit.
Prin funcţionarea sistemului digestiv are loc digerarea substanțelor complexe, zaharuri,
proteine sau alte substanţe în substanțe mai simple, asimilabile. Lucrătoarele produc secreţii
capabile sa transforme zaharurile complexe (zaharoza, maltoza) în unele mai simple, dar sunt şi
unele zaharuri cum ar fi lactoza care nu poate fi digerată de albine. Depozitarea elementelor
nutritive rezultate din digestie se face în principal în corpul gras (adipos).
Corpul gras reprezintă un strat de țesut moale, care se gasește în spaţiile dintre organe şi pe
lângă exoschelet în tot corpul, dar în special în abdomen. Este specific tuturor insectelor şi are un
rol important atât în perioada dezvoltării postembrionare, în metamorfoza, cât şi în perioada adultă.
În perioada postembrionară acest strat reţine glicogen care se consumă în timpul metamorfozelor,
iar în faza de pupă acesta elaborează proteine care sunt descarcate în hemolimfa ca hrană în
dezvoltarea ţesuturilor. Tot în perioada de pupă pe lângă acest țesut adipos există şi celule
excretoare sau celule cu uraţi, care ulterior la adult sunt înlocuite de tubii Malpighi.
Din punct de vedere funcțional corpul gras al albinei este un organ pentru elaborarea și
conservarea unor rezerve de hrană, dar nu are o organizare specifică, celulele sale fiind unităţi
specifice care nu sunt dependente unele de altele. Printre aceste celule se mai găsesc un tip de
celule mai mari-oenocitele, care au o citoplasmă granulară și o culoare galbuie. Rolul acestora nu
este bine definit, dar se pare că împreuna cu corpul gras formează un sistem de celule unitar care
au rol în depozitarea resurselor de hranăproteine, glicogen și lipide. La albinele adulte culegătoare,

7
corpul gras este bogat în celule adipoase. La albinele de iarnă ca şi la cele de primăvară aceste
celule conţin lipide şi granule proteice-albuminoide (Snodgrass, 1956).
Aparatul excretor — este constituit din tuburile lui Malpighi. Acestea sunt tuburi lungi,
albicioase în număr de cca 100 înfășurate în jurul organelor din cavitatea abdominală şi se deschid
în partea anterioară a intestinului subţire.

Figura 1.1 Sistemul digestiv la albina lucrătoare

Sursa:( după Snodgrass,1984)

8
 CAPITOLUL II Specificul alimentației la albine
Albinele au nevoie de numeroase elemente nutritive pentru a-și sadisface cerințele
nutriționale pentru o creștere și dezvoltare optimă. Aceste elemente sunt proteinele și aminoacizii,
carbohidrații (glucide) minerale, lipide (acizi grași), vitaminele și apa.
Albinele colectează 3 produse din natură pentru necesitățile nutriționale:apă, nectar și
polen. Aceste substanțe sunt colectate din natură de albinele culegătoare în funcție de necesitățile
lor și de disponibilitatera acestora în natură.Cantitatea și calitatea acestora nu este întotdeauna cea
optima cerințelor lor. Lipsa a cel puțin unuia dintre aceste produse conduce la probleme serioase
legate de dezvoltarea populației, longevitatea indivizilor, creșterea naturală a reproducătorilor,
susceptibilitatea la boli și chiar de existența familiei de albine.
Cerințele nutritive la albine
Nectarul - este sursa primară de energie sub formă de carbohidrați. Iniţial, nectarul este
alcătuit în principal din diverse glucide (20%) dintre care zaharoza se gasește la un nivel foarte
variabil 5-75%; albinele acceptă ncctarul cu un procent de zaharoză de peste 30%; în nectar se mai
gasesc o serie de enzime specifice plantelor, vitamine şi minerale, dar și alte substanțe specifice
din plante - ex. uleiuri volatile, precum şi un nivel ridicat de apă, compoziţie care variază în funcţie
de planta de proveniență.
Zaharoza este descompusă de către albine, cu ajutorul enzimelor specifice (invertaza) în
glucoză și fructoză,.
In tipul procesului de maturare, nectarul se transformă în miere, şi umiditatea scade la cca
16-21%. O umiditate mai mare poate conduce la fermentația mierii. Mierea fermentată este
dăunatoare pentru sănătatea familiei de albine și improprie consumului uman. După maturare
celulele cu miere sunt căpăcite.
Raportul glucoză/fructoză din miere variază în funcţie de sursa nectarului. Mierea cu un
conținut mai mare în glucoză va cristaliza mai repede (mierea de rapiță, polifloră, tei, floarea
soarelui) față de cele cu mai multă fructoză (mierea de salcâm).

9
 Substanțele minerale din miere (Petrov, 1970) variază la sorturile de miere în funcție de
sursa florală. Elemente precum K, P şi Mg sunt foarte importante, iar excesul de Na, CI, Na, Ca
poate avea efecte toxice asupra albinelor.
Mierea de mană, bogată în substanțe minerale are un efect negativ asupra sănătății albinelor
pe timp de iernare. K şi P în concentraţie crescută şi Na în concentrație scazută pot conduce la
probleme de paralizie, iar un nivel crescut al mineralelor poate fi cauza unor probleme digestive
la albinele adulte, în special pe timp de iarnă dacă se lasă spre consum.
Polenul, Compoziţia chimică generală este dată de prezenţa proteinelor, aminoaciajoe
grăsimilor şi acizilor grași, vitaminelor şi mineralelor.
Proteine. Polenul plantelor entomotile are un conținut în proteine care variază între | 40.
Necesarul de proteină în corpul albinelor a fost calculat de diverşi cercetători la un minim 4 20-
25% proteină crudă (PC).
Este cunoscut faptul că puiteul larvar tânăr este hrănit de albinele lucrătoare doici cu
lăptișoe de matcă secretat de glandele hipotaringienc, pe baza nivelului de proteină din corp. de
fapt pe polenului consumat, Dacă nivelul proteic din corpul acestora este mai mic de 20-25 şi pol
lipseşte sau are un conţinut scăzut în proteine şi aminoucizi, atunci vor rezulla generaţii de albine
un nivel scăzut de proteine care au o durută de viaţă mai scurtă (max 25 de zile). Chiar cantitativ
şi calitativ nivelul proteic se restabileşte sunt necesare aproximativ 12 săptămâni (4 cicluri de
puiet adică 1 ciclu-21 zile, de la ou la adult) pentru a creşte nivelul proteinei brute din corpul
albinelor la un nivel acceptabil. Atâta timp cât proteina brută are un nivel scăzut albinele vor trebui
să colecteze şi să consume mai mult polen pentru a aduce nivelul proteic din corp la pragul necesar.
Pornind de la aceste considerente este foarte important să cunoaştem dacă albinele au un
cules de nectar bun dar deticient în polen de calitate şi dacă nivelul proteinei brute din corp va
scădea sub 20-25%, La acest nivel creşterea puietului încetează şi colonia nu se mai dezvoltă
corespunzător.
Consumul total de proteină este indicatorul cel mai important. Atunci când colonia nu
recoltează polen sau recoltează puţin polen, inditerent de concentraţia acestuia în proteină crudă
(%PC), ea diminuează sau încetează creşterea puietului.
Analitic, nivelul de proteină crudă din polen este obținut prin măsurarea azotului (N)
inmulțit cu factorul 6,25, dar desigur aceste analize nu se pot face de către apicultor, în lipsa acestei
analize de laborator indicatorul consumului de polen fiind puietul.
Volumul de polen de care are nevoie o familie de albine depinde de condiţiile climatice de
cules, disponibilitatea nectarului, suprafaţa de puiet şi calitatea polenului în PC care la rândul său
depinde de sursa florală.

10
 Unele cercetari au arătat că o familie de albine consumă pe an o cantitate de cca 25-55 kg
polen. În ţările cu sezon continuu de creștere a puietului, nivelul de polen consumat de o colonie
poate ajunge şi la 100 kg/an.
Aminoacizii — pentru necesitățile nutriţionale la albine există 10 aminoacizi
esenţialitreonina, valina, metionina, izoleucina, leucina, fenilalanina, histidina, lizina, arginina şi
triptotan. Aminoacidul limitativ din polenul recoltat de albine este izoleucina.
Aminoacizii glicina, prolina şi serina nu sunt esenţiali pentru creştere dar exercită un ekrt
stimulativ.
Lipidele — se referă la acizi grași, steroli şi tosfolipide. Se consideră că acizii graşi sunt
componente necesare ale fosfolipidelor care joacă un rol important în ceea ce priveste integritatea
structurală şi funcţionarea celulară și a membranelor la insecte. În condiţii normale, necesarul de
jlipide, este satisfacut de consumul de polen. Conţinutul de lipide in polenul din corbicula (recoltat
d? albine) este de 0-20%. Acizii grași au un rol important în atractivitate (fagostimuleat) pentru
albinele culegătoare.
Un anumit număr de acizi grași au un rol important şi în activitatea antimicrobiană. Polenul
poate avea un rol sanitar în colonie datorită proprietăţilor antimicrobiene a unor acizi grași (acidul
linoleic, capric, lauric, miristic, linolenic) de ex acidul linoleic inhibă creşterea a doua bacterii
canre produc loca europeană (Melisococus pluton) şi loca americana (Paenibacillus larvae). S-a
observat că polenul cu un nivel al grăsimilor ridicat este preferat de albine comparativ cu polenul
cu conţunul scăzut în lipide.
O serie de cercetări arată că anumiţi acizi graşi restricționează creşterea puietului dacă
depășesc o anumită limită (acid linoleic 6% si acid oleic 200 -maximum).
Vitaminele sunt strâns legate de dezvoltarea puietului. Complexul B este esenţial pentru
majoritatea insectelor. Vitaminele din complexul B, acidul pantotenic, tiamina, riboflavina,
piridoxina, vit A şi K sunt legate de dezvoltarea glandelor hipofaringiene. Acidul giberelinic şi
inozitolul sunt legate de dezvoltarea puietului. Polenul depozitat peste 12 luni scade calitativ în
ceea ce priveşte prezenţa vitaminelor deoarece acestea nu sunt foarte stabile chimic.
Substanțele minerale. Polenul are cca 2-4 % cenușă. În polen se găsesc numeroase elemente
minerale: K, Mg, Ca, Na, Fe, Cu, Mn, Zn, ALCd, Cr, Pb, Ni, Se, şi multe elemente sub formă de
urme (cca 27 identificate). Creşterea nivelului de minerale poate conduce la diminuarea creşterii
puietului.
Principala sursă de energie a albinelor provine din oxidarea bioloigică a zaharurilor la
nivelul celulelor (tabelul 2.1 și figura2.1). Prin oxidarea celorlalte substanțe nutritive se acoperă
doar o cantitate redusă din cerințle zilnice de energie.

11
 Tabelul 2.1

Compoziiția nectarului și a mierii de flori

Compoziție (%) Nectar Miere

Apă 78,8 18,2
Zahăr 5,60 75,3
Zaharoză 11,4 1,20
Dextrine 1,60 3,60
Acizi organici 0,10 0,07
Săruri minerale 0,19 0,22
Alte substanțe 0,11 0,86

12
 CALASIFICAREA GLUCIDELOR
TRIOZE
TERTOZE
Riboză
OZE PENTOZE Arabiroză
Xiloză
Glucoză
HEXOZE Maltoză
Galactoză

Zaharoză
Dizoleside Lactoză
Maltoză

Triholoside Rafinoză
Tetraholoside Arabani
Pentozane Xilani
HOLOSIDE
Amidon
(Hologlucide)
Omogene Hexozani Glicogen
Poliholoside Insulină
OZIDE
Celuloză
pură
Hemiceluloze
Complexe Mucilagii
Lignină

Heteroside sulfuroase
Heteroside
Heteroside cardiotonice
(Heteroglucide)
Heteroside glicocide

Figura 2.1 Clasificarea glucidelor

13
 CAPITOLUL III Aspecte speciale de nutriție și alimentație la
albinele melifere (apis mellifera )

Managementul nutriție la albine

Lipsa nectarului și a rezervelor de miere conduce la diverse reacții din partea familei de
albine:
• Familiile de albine devin mai agresive în scopul apaărării coloniei
• Scade numărul de albine care culeg polen
• Scade suprafața de puiet
• Scade comportamentul de igienă a cuibului
Managementul pe timp de iarnă variază considerabil în funcție de mărimea populației,
locația stupinei și dacă are loc creșterea puietului.
Evaluarea rezervelor de hrană pe timpul iernii ar trebuii făcută de minim 2 ori, la mijlocul
iernii și spre sfârșitul iernii , pentru a aprecia necesitatea de a interveni cu hrăniri suplimentare de
completare.
Se va evita hrănirea cu sirop și turte proteice deoarece promovează apariția neosemozei.
Se vor administra numia turte glucidece solide, iar turtele glucoproteice se vor administra numai
spre sfârșitul iernii când există condiâii de zbor de curățire.
Rezervele de hrană se consideră suficente dacă pentru fiecare interval de albine exiostă cel
puțin 1,2-2 kg rezerve accesibile. Completarea se face până la nivelul de circa 10 kg rezerve pentru
1 kg de albine.
Începând cu luna martie, odată cu stabilirea zborurilor zilnice, putem interveni și cu
administrarea de siroouri de stimulare de concentrație de 1:1(cantitate egală de apă și zahăr) în
cantități progresive de la 100 la 500 ml pe familie, administrarea făcându-se în apropierea cuibului,
la un interval de 2-3 zile pentru a obține un puternic efect de stimulare.

14
 Managementul în perioadele de secetă și în creșterea albinei de iernare - este o altă
perioadă care necesită hrăniri suplimentare pentru a preveni moartea prin lipsa hranei. Familiile
de albine înregistrează un declin rapid în mărimea populaţiei și suprafață de puiet dacă nu dispun
de polen sau suplimente proteice.

Managementul populaţiei de albine a unei familii de albine este dependentă practic de

cantitatea si calitatea polenului.
• Dacă polenul are o calitate slabă atunci va trebui ca familia sa-și completeze necesarul de
nutrienți dintr-o cantitate mai mare, consumând mai mult.
• Dacă se limitează cantitatea și calitatea atunci impactul asupra coloniei se va multiplica,
reducându-se semnificativ suprafaţa de puiet.
• Dacă se limitează cantitatea dar nu și calitatea polenului atunci va exista o diminuare a
creşterii puietului dar nu la fel de semnificativă. Este ideal ca amplasamentul stupinei să
fie în zone cu flora poleniferă care să producă un polen de calitate (există informaţii cu
privire la conţinutul proteic al polenurilor).
Dacă acest lucru nu se poate asigura atunci apicultorul trebuie să intervină cu hrăniri
proteice de calitate, asigurându-se marimea populației, sănătatea acesteia, dezvoltarea corpului
gras la albinele de iernare, dar și longevitatea albinelor - obiectivul principal al apicultorului. În
sezonul activ polenul ajută la menţinerea sanătăţii și la prevenirea nosemozei.
În general zonele de amplasament asigură un polen mixt care furnizează completarea
nutrienţilor necesari, dar Sunt şi zone precum și perioade din an când există doar o sursă de cules
de polen şi care poate avea și deficiențe de ordin calitativ. In anumite cazuri, existența unui numar
mare de familii de albine pe aceeași vatră riscă diminuarea cantităţii polenului adus în stup.
Managementul în polenizare. În situaţia trasportului familiilor de albine la culturi care
necesită polenizare există trei probleme cu care se confruntă apiculturul în relaţia cu nutriția:
• Necesitatea de a dresa albinele pentru cultura respectivă (prin hraniri cu sirop aromatizat
cu planta de polenizat)
• Nutriţia deficientă cantitativ și calitativ privind polenul recoltat de la anumite culturi care
necesită polenizare.
• Necesitatea de a dezvolta colonii puternice la momentul înfloririi, care sa fie capabile să
polenizeze plantele specifice (situaţie similară ca în cazul dezvoltării coloniilor pentru
culesul de nectar, în producţia de miere)
Hrănirea cu sirop (simplă sau cu ceaiuri din planta de polenizat) s-a dovedit în practica
apicola a fi o metodă de succes care să sporească eficienţa polenizării. Administrarea siropului se
poate face în stup sau în câmp, în apropierea câmpului de vizitat, sporind astfel numărul
15
culegătoarelor ieșite din stup. Hranirea cu sirop creşte numărul culegătoarelor de polen şi
stimulează creșterea puietului. Dacă se oprește administrarea de sirop, imediat scade şi numărul
culegătoarelor de polen, chiar dacă suprafața de puiet este mare. Hrănirea stimulativă zilnică, în
cantităţi mici, în timpul dimineții este benefică recrutării mai multor culegătoare de polen şi deci
eficienţei polenizării.
Lipsa polenului de calitate la unele culturi de polenizat (lucernă, floarea soarelui cu13-19%
proteină crudă etc) are un impact major asupra dezvoltării populaţiei. Şi în aceste cazuri este
necesară completarea cu suplimente proteice. Dacă există şi alte polenuri provenite de la alte
culturi sau vegetație spontană atunci nu ar trebui să existe probleme privind cantitatea şi calitatea
polenului.
Managementul nutriţiei în creşterea mătcilor. Pe lângă aspectele genetice şi de metode
de lucru, nutriția joacă un rol foarte important în producerea mătcilor de calitate cu impact pe de
o parte asupra luării în creştere a larvelor destinate creşterii de mătci și aprovizionării cu lăptişor
a larvelor de matcă şi pe de altă parte asupra depunerii pontei de trântor, luării în creştere a
puietului de trântor şi maturizării cât mai rapide a acestora. Lipsa polenului (proteinei) conduce la
lipsa trântorilor maturi sexual.
Creşterea mătcilor necesită un cules ușor de nectar şi un cules abundent de polen. De obicei
aceste condiţii pot să lipsească de aceea sunt necesare intervenţiile apicultorului. Culesul de nectar
este ușor simulat prin hrănirea cu sirop de zahăr pe tot fluxul de producţie (în familiile mame de
trântori şi de mătci, în starter, în crescător dar şi în nuclee de împerechere). | Când nu avem cules
de polen în natură, toate familiile de albine din fluxul productiv trebuie să primească polen recoltat
din propria stupină, de la familii sănătoase, sau suplimente proteice.
Alimentția artificială
Hrănirile artificiale sunt de două feluri: hrăniri stimulente și hrăniri de completare.
Hrănirile stimulente au rolul de stimula ouatul și cresterea puietului în scopul dezvoltării
cuibului. Acetse hrăniri pot fi administrate atunci cand coloniile sunt pregătite pentru a dezvolta o
populație de albine capabilă să valorifice unele culesuri(primăvara de obicei), în creșterea de mătci
pe timpul verii pentru a menține nivelul cuibului și puietului la un nivel de dezvoltare optim, atunci
când în natură nu avem culesuri de întreținere sau dfe cules de producție. Acest tip de hraniri
stimulente trebuie să fie completate de resurse suficiente de polen pentru ca organismul albinelor
să nu fie supus unui efort energetic, iar corpul acestora să suporte o pierdere a conținutului în
proteină brută așa cum s-a amintit la începutul acestui capitol.
Hrănirile stimulente sunt realizate cu sirop de zahăr inventit 1: (1 l apă : 1 kg zahăr) sau
2:1 pentru simularea cresterii puietului şi poate fi administrat în hrânitoare speciale (de urdiniş,
de podişor, de ramă, în pungi închise cu mici orificii ) în doze mici de 150-250 ml/zi.
16
 Răspunsul familiei este diferit în funeţie de modul de administrare.
Pentru stimulare -administrarea unei cantităţi mari de sirop 50% (1/1) dintr-o dată poate
avea un efect mai puţin stimulativ, în timp ce administrarea unei cantităţi mai mici dar mai des
(zilnic sau la 2 zile) are un efect stimulativ atunci cand se doreşte acest efect. De obicei pentru un
efect stimulativ se administrează câte 1-2 litri de 2 ori pe săptămână. Administrarea a cate 10 litri
odată va avea un efect mai slab stimulativ.
Hrănirile de completare sunt acele hrăniri care se fac cu rolul de a completa proviziile
necesare iernării coloniilor de albine (în ţara noastră) sau depăşirea unor perioade de secetă
îndelungată. Hrămirile de completare se realizează cu sirop 1:2 (1 | apă:2 kg zahăr) de preferat
invertit, administrat în cantități mai mari, în toamnă, când coloniile se vor pregăti pentru iernare
sau cu turte energetice pe timp de iarnă şi energeo-proteice la sfârşitul iernii. În toamnă hrana
proteică trebuie administrată la discreţie deoarece numai asttel se vor dezvolta generaţiile de albine
care vor fi capabile să depăşească perioada lunilor de iarnă pe baza substanţelor nutritive
depozitate în corpul gras.
Apicultorului îi revine sarcina permanentă de a aprecia starea coloniilor şi a interveni cu
hrăniri specifice în cazul unor deficienţe.
Pentru completare - administrarea a 10 litri de sirop 67% (2/1) este o variantă optimă pentru
familiile puternice. La familiile slabe aceasta cantitate se reduce chiar şi la jumatate. Siropul de
zahăr în proporție 2 părţi zahăr la o parte apă se administrează în hrănitoare de mare capacitate o
dată la 34 zile. Este important de reţinut că prelucrarea siropului de zahăr uzează organismul
albinelor şi de aceea această lucrare trebuie terminată până în a treia decadă a lunii august. În
vederea unei bune iernări, la formarea rezervelor de hrană proporţia miere-zahăr va fi - cum s-a
mai amintit - pe cât posibil în favoarea mierii, zahărul nu va depăși, în nici un caz, 50 % din totalul
rezervelor;
Suplimente glucidice si proteice
Suplimente glucidice. Zahărul (sau zaharoza) este principalul înlocuitor al culesului de
nectar, Hranirea glucidică se administrează în:
• perioade de secetă sau lipsa de hrană din natură,
• perioada de iama pentru completarea rezervelor de miere,
• când se doreşte menţinerea populaţiei la un nivel maxim pentru stimularea producerii de
puiet, în special în primavara înainte de culesurile principale de nectar.
• când se doreşte stimularea culesului de polen din natură, în polenizare,
• în creşterea reproducătorilor.
• Nu se fac hrăniri artificiale în perioadele de cules pentru a nu afecta calitatea mierii
obținute!
17
 Hrănirea făcută prea devreme sau prea târziu nu va conduce la rezultatul dorit şi poate fi o
pierdere de timp și bani pentru apicultor. Zahărul poate fi adăugat în hrănitor ca atare (nu este
stimulativ), ca sirop stimulativ 1/1 în timpul sezonului activ pentru dezvoltare, sau de completare
a rezervelor pentru iarnă - 2/1 (mai puţin stimulati), iar iarna se poate administra sub formă de
turte de completare realizate pe bază de zahăr pudră.
Siropul se va prepara proaspăt (pentru dizolvare se utilizează apa potabilă încalzită) pentru
a nu administra un sirop contaminat de drojdii sau mucegaiuri (ce conduce la moartea prematură
a albinelor culegatoare). Dacă se fierbe timp de 10-15 minute și se depozitează în containere curate,
sterlizată, atunci siropul poate fi preparat cu mai mult timp înainte de administrare, putând fi
depozitat.
Tabelul 3.1
Realizarea de sirop 1/1
Apă(l) Zahăr(kg) Sirop(l) 1/1
1 1 1,575
10 10 15.75
100 100 157,5
2 2 3,15
20 20 31,5
200 200 315

Sirop de zahăr (l) Apă (L) Zahăr (kg)

10 6,35 6,35
20 12,7 12,7
50 31.7 31,7
100 63,5 63,5
200 127 127
1000 635 635

Tabelul 3.2
Realizarea de sirop 2/1
Apă (l) Zahăr (kg) Sirop(l)
1 2 2,26
10 20 22,6
100 200 226
2 4 4,52
20 40 45,2
200 400 452

18
 Sirop de zahăr (l) Apă (l) Zahăr (kg)
10 4,46 8,9
20 8,85 17,7
50 22.1 44,2
100 44,2 88,4
200 88,4 176,8
1000 442 884

Alternativa la siropul de zahăr este siroupul bogat în fructoză din porumb care este
produs pornind de la amidonul din porumb. Dezavantajele utilizării sunt legate de rezidurile de
amidon, enzime și acizi din timpul procesării amidonului. Amidonul poate si toxic pentru albine.
Un alt dezavantaj este legat de faptul că odată cristalizat siropul devine foarte tare și greu de
preluat de către albine.
Polenul oferă albinelor proteine, lipide, vitamine și minerale. Proteinele sunt formate din
aminoacizi. Toate animalele au nevoie de aminoacizi esentiali, care trebuie obtinuti extern si nu
pot fi sintetizati de animale. De asemenea, albinele au nevoie de aceiași 10 aminoacizi ca și alte
animale (de exemplu, oamenii). Acești aminoacizi sunt obținuți numai din polen, deoarece
albinele nu au alte surse de proteine. Colectarea polenului de către o colonie variază între 10 și
26 de kilograme (kg) pe an.
Polenul este amestecat cu nectarul și secrețiile de albine pentru a produce „pâine de
albine”, care trece prin fermentația acidului lactic. Creșterea unei larve necesită 25–37,5 mg
proteine, echivalent cu 125–187,5 mg polen.
Puteți cumpăra polen colectat de albine de la furnizori, dar există riscul de a aduce boli și
dăunători prin polen. O altă opțiune este să prindeți propriul polen de albine folosind capcane
pentru polen. Capcanele pentru polen sunt dispozitive plasate sub sau în fața stupilor, cu găuri
suficient de mari pentru a permite albinele să intre, dar nu suficient de mari pentru a permite
albinele cu polen să intre. Puteți face o capcană fixând o bucată de pânză cu șase ochiuri (6
găuri). pe inch), sau cumpărați capcane comerciale.
Puteți amesteca polenul cu sirop de zahăr și îl puteți oferi albinelor primăvara. Polenul
colectat de albine s-a dovedit a fi superior oricărui tip de înlocuitor de polen.

19
 CAPITOLUL IV Considerații personale

Consumul de hrană al albinelor este influiențat în mare parte de anotimpuri de schimbările

climatice și de munca pe care o prestează acestea, astfel cantitatea de hrană pe care o consumă o
familie de albine diferă de la o lună la alta.
Conform calendarului apicol consumul de hrană va fi următorul:
• Ianuarie 1-1,5 kg de miere odată cu începerea creșterii puietului în funcție de puterea
familiei de albine și de condițiile exterioare .
• Februarie, în această lună ziua devine mai mare, matca intensifica depunerea ouălor
consumul crește la 1,5-1,7 kg/ lună sau 50 kg/zi
• Martie 2-2,5 kg miere/ lună
• Aprili, luna în care flora este bogată, începe culesul polenului, matca depune zilnic 1500
de ouă ceea ce înseamnă ca efectivul va crește automat crește si conumul de păstură și
miere
• Mai, această lună marcheză cel mai mare cules al anului la noi în țară și acesta fiind cel al
salcâmului, consumul de hrană devenind irelevant pentrucă pe durata salcâmului producția
de miere este evaluată la 1000 kg/ ha.
• Iunie, producție de minim 20-25 kg miere/ famile
• Iulie, culesuri de întreținere
• August, matca depune ultima serie de ouă, puietul fiind pregătit de iernare iar consumul de
hrană fiind aproximativ de 2,5-3 kg/lună
• Septembrie, în acestă lună consumul de hrană se reduce, apicultorul trebuie să asigure
minim 1,5-2,5 kg miere căpacită
• Octombrie aproximativ 2 kg miere consum pe lună
• Noiembrie, se va asigura existența păsturii în stupul familiei cel puâin 1,5-2 kg păstură
• Decembrie 1-1,5 kg miere consum
Măsuri de asigurare a suplimentelor proteice
20
 Administrarea de suplimente proteice/polen poate fi diferită de la un an la altul. în funcţie
de situație şi necesităţile familiei de albine. Următoarele situaţii impun hrânirea cu polen sau
suph'mente proteice:
• când zborul este restricţionat (vreme rece) este perioada când începe şi s zo ul reproductiv
1 creşterea trântorilor. Lipsa de polen se transmite în colonie ca prim mnai prin oprirea
creşterii puietului de trantor.
• când familiile de albine sunt slabe —deoarece nu dispun de albine culegătoare ficiente.
• când avem o lipsă de polen în natură sau surse de polen de calitate slabă (polen mono or c
proteină scăzută).
Polenul poate fi recoltat cu ajutorul unor colectoare specifice în perioadele optime pen ru
cules (mai-august). Polenul proaspăt recoltat are 10-20% apă. Dacă nu este depozitat corect se
dezvoltă mucegaiurile.
Polenul cumpărat necesită sterilizare cu radiaţii gamma înainte de a fi utilizat în suplimente
proteice, deoarece poate conţine forme rezistente (spori) ale unor boli de la alte stupine (loca
şi puiet Văros).
În mod normal albinele depozitează ghemotoacele de polen care se vor transforma în
păstură, un produs care a suferit o fermentație lacticp, devenind astfel stabil, mult mai
digestibil, pastrându-și astfel valoarea nutritivă.
Tratamentul şi depozitarea polenului afectează grav calitatea acestuia şi conţinutul în
nutrienți. Proteinele, grasimile şi vitaminele din polen se pot deteriora prin depozitare. Cea mai
bună metodă de păstrare este păstrarea la congelator, preferabil la -15*C. Depozitarea prin
înghețare îi menţine calităţile nutritive cca 2-3 ani. Şi uscarea este o metodă bună de păstrare
a polenului, dar calităţile nutritive se deteriorează mai repede comparativ cu metoda îngheţării.
Sub forma uscată poate fi păstrat cca 1 an, dupa aceasta perioadă pierzându-și calitățile
nutritive.
Rezervele cu păstură pot fi păstrate numai la loc rece (frigider) sau prin uscare, pentru a
preveni dezvoltarea moliei cerii.
Costul polenului este un alt inconvenient în utilizare doarece acesta se produce şi se
păstrează mult mai scump decat orice al înlocuitor. Cu toate acestea suplimentele care conţin
şi polen sunt cel mai bine consumate de către albine,
Polenul iradiat gamma poate fi utilizat în diverse turte proteice în procent de 10-25 pentru
a stimula albinele să consume turtele.
Alternativele lu polen sunt reprezentate de diverse produse bogate în proteină. Cel mai de
utilizată este făina de soia.

21
 Alte produse utilizate cu diverse grade de succes sunt: făina de canola (rapiţă), făina de
șroi de floarea soarelui depresată, făina de sorg şi alte graminee, drojdie de bere, completate
de suplimente vitamino-minerale, aminoacizi şi/sau lipide (acid linoleic).
Făina de soia este cel mai utilizat produs ca înlocuitor al polenului datorită atractivității,
disponibilităţii, costului scăzut şi conţinutului mare în proteină. Făina de soia proaspată poate
usor să devina toxică pentru albine prin contaminare și învechire rapidă dacă se păstrează
necorespunzător. făina de soia trebuie utilizată în termen de 6 luni și păstrata în loc uscat şi
rece. S1 ra f rmă care poate fi utilizată pentru albine este soia procesată termic și degresată.
Este singura metodă de a avea o făină de soia cu un conţinut mare proteic, superioară celei
obținute prin procedee ch ce cu solvenţi: proteină 50%. grasimi 6%. În plus are un conţinut
scăzut de factori antmutriționa ! care există în mod normal în soia. Făina de soia pentru uz
uman are proteină 38%, ulei 18 şa cei ma; mare procent de factori antinutriționali. Soia
extrudată are proteină 38% şi ulei 18%, este produsă prin metode mecanice (presiune) şi are
costul cel mai ridicat.
Drojdia de bere (ciuperca Saccharomyces cervisiae). bogată în proteine (max 50%.) este
un produs atractiv pentru albine, furnizând şi complexul de vitamine B atât de necesar.
Completează cu succes turtele cu soia pentru a adăuga un plus de vitamine B. Unele drojdii
pot avea peste 12* sare ceea ce conduce la un conţinut mult prea mare de cenușă, fapt ce
conduce la reducerea suprafeței de puiet crescută (peste 8 %).
Premixul vitamino-mineral îmbogăţit cu aminoacizi poate fi adăugat în turte. Compozița
acestora (premixurile de uz veterinar) poate fi nesatisfăcătoare pentru albine deoarece conțin
mult calciu şi sodiu şi este sărac în potasiu. Este foarte important ca la analiza de cenușa.
suplimentele nutritive să aibă un procent cât mai scăzut de substanţe minerale (1-3%).
Înlocuitor de polen pentru albine
Un bun substitut de polen pentru albinele ar trebui să aibă aceleași caracteristici ca un polen
bun: 1) palatabilitate (se consumă ușor), 2) digestibilitate (se digeră ușor) și 3) echilibru
(conține echilibrul corect de aminoacizi și suficiente proteine brute). În prezent, în SUA există
cel puțin șase înlocuitori comerciali de polen pentru albinele melifere: AP23, Bee-Pol, Bee-
Pro, Feed-Bee, MegaBee și Ultra Bee.
Ultra Bee sau MegaBee par a fi cele mai populare printre apicultori. Deoarece AP23 este
nou, nu există teste publicate pe el. Apicultorii au raportat acceptarea și performanța AP23
similare cu MegaBee.

Sunt încă în curs de desfășurare studii pentru a găsi raportul optim de grăsime și proteine
într-un înlocuitor. Pentru bondari, cel mai bun raport dintre grăsimi și proteine este între 1:5 și
1:10. Acest lucru ar putea însemna că majoritatea înlocuitorilor de pe piață au un conținut prea

22
scăzut de grăsimi și ar trebui să luați în considerare adăugarea de 10% ulei vegetal la înlocuitorii
de polen.

Figura 4.1 Turtă proteică

sursa https://pollinators.msu.edu/
O chiflă de polen făcută din înlocuitor de polen și sirop de zahăr 50%. Siropul are aproximativ
30% din greutatea sa pentru a-i face o consistență moale și flexibilă.

23
 BIBLIOGRAFIE
1. *** Apicultura Manualul Cursantului(2018), Ediția I, ICD Apicultura, pp 79-83, 138-
147.
2. Petru Moraru. (2006), Nutriția și Alimentația Albinelor, Editura Coral Sanviet București
3. Snodgrass R.E.,(1956), Anatomia albinei, Editura Northern BeeBooks, Mytholmroyd
(UK), ediția revizuită 1984, reeditată 2004
4. Somerville D. Fat Bees, Skinny Bees (2005), Manual de nutriția albinelor pentru
apicultori Rural industries Research and Development Corporațion. Auatralia
5. Zachary Huang. (2018), Feeding honey bees, Department of Entomology Michigan State
University

24
 ANEXE

Anexa 1

25
Anexa 2

26
Anexa 3

27
Anexa 4

28
Anexa 5

29