FACULTATEA DE BIOINGINERIA RESURSELOR ANIMALIERE - BIRA

PROGRAMUL DE STUDII MASTERALE - PROIECTARE ȘI EVALUAREA TEHNICO-

ECONOMICĂ A PRODUCȚIILOR ANIMALIERE
DISCIPLINA
PROIECTARE ȘI EVALUAREA TEHNICO-ECONOMICĂ A PRODUCȚIILOR LA
ANIMALELE MICI

BIOLOGIA FAMILIEI DE ALBINE

Coordonator ştiinţific:
Prof. dr. Ing. Silvia PĂTRUICĂ

Student:
Mircea Nicolae B. RAȚIU
2023
Cuprins:

1. BIOLOGIA FAMILIEI DE ALBINE.....................................................................3

1.1. Sistematica zoologică a familiei de albine................................................................................3

1.2. Componenta familiei de albine.................................................................................................4

1.3. Matca...........................................................................................................................................5

1.4. Trântorii......................................................................................................................................6

1.5. Albinele lucratoare.....................................................................................................................7

1.6. Rolul biologic..............................................................................................................................8

1.7. Producerea naturală de botci.....................................................................................................9

1.8. Însămânțatea botcilor...............................................................................................................11

1.9. Metamorfoza..............................................................................................................................12

1.10. Împerecherea mătcilor...........................................................................................................16

1.11. Anatomia și fiziologia organelor reproducătoare ale mătcii...............................................18

1.12. Depunerea pontei ...................................................................................................................20

BIBLIOGRAFIE

2
 1. BIOLOGIA FAMILIEI DE ALBINE

1.1. Sistematica zoologică a familiei de albine

Albinele melifere fac parte din :

Regnul : Animalia (vieţuitoare monocelulare şi pluricelulare cu mod specific predominant de

hrănire pe baza regnului vegetal ).
Subregnul : Nevertebrate (animale fără coloana vertebrală şi fără schelet osos intern ).
Încrengătura : Artropode (animale nevertebrate cu picioare articulate )
Subîncrengătura :Mandibulate (artropode cu mandibulă).
Clasa :Insecta (artropode cu corpul alcătuit din trei segmente distincte : cap , torace, abdomen).
Subclasa : Pterigota (insecte care prezintă pe segmental thoracic doua , trei perechi de aripi).
Ordinul : Apocrita (insect care îşi hrănesc progeniturile cu polen şi nectar floral).
Familia : Apidae .
Subfamilia : Apoidae ( insecte constructoare de cuiburi şi care prezintă la a III-a pereche de
picioare un aparat pentru colectat polen)
Tribul : Apini
Genul : Aphis (albine care traiesc în colonii permanente şi monogine au o singură femela cu
organele reproducătoare dezvoltate, capabilă să asigure perpetuarea , corpul acoperit cu peri rari
şi scurti).
Din familia Apidae mai fac parte si bondarii (Bombus), albinele fără ac
(Melipona şi Trigona), precum şi albinele solitare şi cele parazite (care depun ouăle in cuibul
altor apide) (Mărghitaș, L., 2002).

3
1.2. Componența familiei de albine

Făcând parte din categoria insectelor sociale , specia Aphis melifera si

aparţinând ordinului Himenoptera (insecte cu aripi membranoase) albinele trăiesc în familii
(colonii) , unde pe perioada sezonului activ numarul indivizilor variază intre 30 000 – 60 000.
Familia de albime este formata din matca , trântori şi albine lucrătoare fiecare
dintre acesti membri avand un rol extrem de important în mentinerea familiei ( prin
indeplinirea unor sarcini complexe )si în special pentru perpetuarea speciei.

Figura 1. -Castele familiei de albine.

4
1.3. Matca

Matca este singura femelă perfectă a fiecărei familii de albine,cu organele de reproducere
complet dezvoltate,capabilă să se imperecheze şi să depună ouă din care se dezvoltă albine
lucrătoare,trântori şi mătci,asigurând astfel perpetuarea familiei şi a speciei.Este capabilă să
depună în perioada optimă de dezvoltare a familiilor de albine (mai-iunie) până la 3.000 de ouă
în 24 de ore depăşind astfele de două ori şi jumătate greutatea ei. Pe durata sezonului activ ,
matca depune 150 000 – 200 000 de ouă .
Matca se deosebeşte de celelalte albine şi prin caracteristicile fizice, are corpul mai lung
(20-25mm), capul mai mic, abdomenul alungit şi subţire, aripile mai lungi ca la albinele lucrăto
are,picio arele sunt mai lungi şi mai deschise la culoare.
Deşi are ac,matca nu înţeapă omul, ci numai mătcile rivale acest organ mai este folosit şi la
asezarea ouălor in celulele fagurilor.
Matca are cea mai mare longetivitate dintre cele trei caste care alcătuiesc familia de
albine şi aceasta se datorează în special hranei glandulare-lăptisorul de matcă- pe care o primeste
din abundenţă de la albinele lucrătoare pe tot parcursul vieţii,şi a îngrijirii speciale de care se
bucură în cadrul familiei şi a activitatii la care se rezuma, numai la "opera" de procreaţie. În
general trăieşte 1-3 ani, dar se întalnesc mătci şi de 4-6 ani. În cadrul familiei este înconjurată tot
timpul de o gardă de 10-12 albine lucrătoare care o însotesc în permanenţă prin fagure, o hrănesc
şi preiau de pe abdomenul acesteia feromonul secretat permanent de matca ,pe care îl distribuie
tuturor albinelor din stup. (Fig.2.)

Fig. 2- Matcă înconjurată de garda de albine

lucrătoare

5
 Prin această activitate se face cunoscută prezenţa mătci în stup. Feromonii mătcii cei mai
cunoscuţi sunt doi acizi produşi de glandele mandibulare si anume : 9-keto-(E)-2 decenoic,
numit de asemena acidul 9-ortodecenoic si abreviat 9-ODA şi acidul 9-hidoxi-(E)-2-decenoic ,
abreviat 9-HDA . Dintre aceştia , acidul 9-ODA , numit şi “substanţa de matcă”, este principalul
component al feromonului de sex care atrage trântorii de la distanţă, aceştia receptând stimulul
cu ajutorul receptorilor de pe antene. Feromonul 9-ODA are de asemenea rolul în blocarea
construirii de botci. Cantitatea de feromoni 9-ODA şi 9-HDA depinde de vârsta mătcii , de
stadiul reproductiv în care se afla matca , în cazul în care avem o matca virgina în vârsta de 2
zile ,aceasta va produce până la 7 micrograme de feromon 9-ODA , în timp ce o matca virgină în
vârstă de 5 – 10 zile produce 100 – 133 micrograme , iar una fecundată şi ouătoare în vârstă de
18 luni , produce între 100 si 200 micrograme . Feromonul 9-HDA este produs în cantitate mult
mai mică decât 9-ODA , în jur de 5 micrograme .

1.4.Trântorii

Trântorii reprezintă masculii familiei având sarcina exclusivă de a produce materialul

seminal necesar fecundării mătcii, asigurând astfel perpetuarea familiei, respectiv a speciei.
Numărul trântorilor în familie variază de la câteva zeci până la două, trei sute, numărul lor fiind
influenţat de starea familiei, de sezon şi de vârsta mătcii. Prin prezenţa lor pe fagure, trântorii,
asigură realizarea unui confort termic optim creşterii puietului şi maturării mierii.
Ei nu contribuie la culesul nectarului şi a polenului, şi nici nu participă la organizarea sau
apărarea familiei. Vârsta trântorilor variază în funcţie de sezon, trântorii de primăvară trăiesc
până la două luni, cei de vară trei luni, iar cei de toamnă traiesc nouă săptămâni. Organismul lor
poate trăi mai mult, dar viaţa lor este scurtată de albinele lucrătoare care-i elimină din familie
(Dezmirean; Mărghitaş, 2007). În cazul familiilor orfane sau a familiilor în care matca nu mai
corespunde necesarului familiei, trântorii sunt toleraţi şi pe perioada iernii, dar într-un număr
redus.
Trântorii au corpul mai mare decât al lucrătoarelor cu dimensiuni cuprinse între 15-18
mm, având o greutate medie de 230 mg, cu limite între 200-280 mg. Capul trântorilor este
rotunjit cu ochi dezvoltaţi, adaptaţi la lumina cerului şi a zării, la proporţia mare a acestei lumini

6
cu raze ultraviolete şi albastre. Trompa trântorilor este mai scurtă fapt pentru care trântorii nu pot
să culeagă cu ea nectarul floral, astfel sunt dependenţi de nectarul cules de albine şi de mierea
produsă de acestea. În primele 4 zile, trântorii solicită hrană de la albinele lucrătoare.
Spre deosebire de lucrătoare, antenele acestora prezintă o articulaţie în plus care îi ajută
la depistarea mătcilor ieşite la împerechere de la distanţe foarte mari. Activitatea de zbor a
trântorilor începe de la vârsta de 4 zile,dar primul zbor începe în mod uzual, la vârsta de 5-7 zile,
din totalul trântorilor 80-90% fac primul zbor la 6-12 zile, iar o mică parte doar la 18 zile
(Mărghitaş, 2005). Îm mijlocul sezonului, durata totală de zbor a unui trântor este în medie de 4
ore, scăzând la 2,5 ore spre sfârşitul acesteia. Durata de zbor variază în funcţie de temperatura
aerului, umiditatea relativă, intensitatea luminii. Temperatura minimă a aerului trebuie să fie de
18-200C, dar în cazul în care aceştia execută zboruri la o temperatură de 150C, durata de zbor
este cuprinsă între 1-2 minute.
Durata de zbor în mod obişnuit este cuprinsă între 6 şi 30 de minute. Trântorii pot zbura
peste 7 km distnţă, la întoarcere orientându-se după forme de relief, soare şi câmpul magnetic. În
timpul zborului, trântorii emit un feromon care constituie liantul apropierii lor în aer, care are
rolul de a atrage matca virgină spre zonele de împerechere( Gerig, 1971, citat de Winston, 1987).
Spre deosebire de albinele lucrătoare, trâtorii sunt lipsiţi de ac, de piesele pentru recoltarea
polenului şi de glandele cerifere.

1.5 Albinele lucrătoare

Albinele lucrătoare constituie majoritatea în cadrul coloniei, vara pe perioada sezonului

activ, numărul lor variază într 40 000 până la 60 000. Deşi sunt femele ca şi matca, acestea au
organele de reproducere nedezvoltate, rolul lor principal fiind efectuarea întregii game de lucrări
necesare pentru dezvoltarea familie.
Dintre cele trei caste ale familiei de albine, albinele lucrătoare sunt cele mai mici,
lungimea corpului variază între 12-13 mm, iar greutatea corporală variază între 70-150 mg.
factorii de care variază greutatea sunt: gradul de plenitudine a guşii şi conţinutul de fecale în rect.
La ecloziune albinele ating cea mai mare greutate, aceasta scăzând treptat odată cu trecerea
timpului. Longevitatea albinelor lucrătoare în timpul sezonului activ când acestea suferă o
epuizare rapidă datorită solicitării intense determinată de numărul mare de sarcini (creşterea

7
puietului, clăditul fagurelui, culesul nectarului şi al polenului), acestea trăiesc aproximativ 30-40
de zile. Odată cu scăderea numărului d sarcini, în special a intensităţii de cules, perioada de viaţă
a acestora este cuprinsă între 40-60 de zile. Cele mai longevive albine sunt cele care
eclozionează toamna târziu, şi care nu participă la creşterea puietul, precum şi cele din familiile
orfane care pot să atingă vârta de 9-10 luni. Forma capului este triunghiulară, iar abdomenul este
egal în lungine cu aripile. Limba este mai dezvoltată decât la celelalte caste atingând o medie de
6,4 mm lungine, fiind special adaptată pentru culesul nectarului. Alte adaptări ce diferenţiază
albina lucrătoare de matcă şi de trântori sunt: corbiculele pentru culesul şi transportul polenului,
glandele cerifere, acul, glandele faringiene.
În cazuri excepţionale, albinele lucrătoare pot depune ouă din care vor ecloziona trântori,
deoarece ouăle depuse de albine nu sunt fecundate.

1.6. Rolul biologic

Matca – femela reproducătoare a familiei de albine

În cazul albinelor melifere , perpetuarea familiei si a specie se realizeaza strict prin
intermediul matcii , aceasta fiind singura femela capabila de o reproductie normala. Din ouale
depuse de catre matca in faguri , vor ecloziona toate cele trei tipuri de caste din familia de albine:
matci, trantori si albine lucratoare. Prolificitatea acesteia , deosebita , asigura posibilitatea
extinderii numarului de indivizi din familia de albine doar pe perioada sezonului activ, si
asigurarea unui numar optim de albine lucratoare in functie de intensitatea culesului . matca
depune pana la 3000 de oua pe zi ,aceasta depasind de doua ori si jumatate greutatea ei
corporala.in timpul sezonului active depune pana la 150 000 – 200 000 de oua(Marghitas 2005).
Problema numarului de oua depusa de matca a fost foarte controversata, in tinututile temperate,
prin fotografiere, rezultatele au fost mult mai modeste: Nolan (1908) afirma ca matca depune
1900 de oua pe zi; Rousy, utilizand un stup de observatie , in 24 de ore a inregistrat 83 de oua
pe ora, deci, in total 1992 de oua pe zi.

8
1.7. Producerea naturală de botci în familia de albine

Pierderea mătcii este unul dintre cele mai serioase si dramatice evenimente care au loc in
familia de albine si care imlpică din partea acesteia raspunsuri diferite, instinctive sau induse de
intentia apicultorului. Cercetarile evenimentelor ce succed disparitia mătcii din familie stau la
baza dezvoltării tehnicilor de crestere a mătcilor. Mecanismul prin care albinele lucratoare
recunosc dispariţia mătcii nu este încă lămurit total (Skirkevicius, 2004). în situaţia în care
familia rămâne fără matcă , aceasta devine agitată emitând un sunet characteristic pe care
apicultorii cu experienta il recunosc rapid, identificând astfel o stare care impune o rezolvare
pentru familie,cu sau fără intervenţia apicultorului. în astfel de situaţii toate albinele ,cu excepţia
doicilor care rămân să îngrijească puietul, se împraştie pe peretele stupului, cu precădere pe cel
frontal, înceteaza activitaţile caracteristice , intra într-o stare de panică şi emit sunete de
disperare atât din interiorul stupului cât şi de afara.
Conform fiziologiei şi instinctelor care guvernează comportamentul familiei de albine în
situaţia dată , este nevoie de o nouă matcă a cărei feromoni să fie din nou distribuiţi şi sesizaţi de
toti indivizii. La câteva ore de la dispariţia mătcii în situaţiile în care albinele detectează imediat
lipsa mirosului de matcă , se sesizează o activitate de hrănire mai intense a unor celule cu puiet
tânăr , astfel încât larvele respective au laptisor din albundenţă (Rutner,1980). Pe acesti faguri în
scurt timp se observă o modificare a formei celulelor în cauză , acestea prin prelucrare devenind
botci.Din punct de vedere al biologie si fiziologiei familiei de albine , producerea de botci
presupune implicit apariţia unei situaţii inedite în familia de albine care trebuie rezolvată. Astfel
distingem trei situaţii în care se cladesc botci si anume: - cladirea botcilor de roire – prevesteşte
instalarea frigurilor de roire; - clădirea botcilor de salvare – situaţie care apare în cazul în care
familia rămâne din diverse cauze fără matcă.; - clădirea botcilor de înlocuire “liniştită” a mătcii-
situaţie care implică prezenţa unei mătci ce nu mai corespunde nevoilor familie şi care va fi
înlocuită cu matca ce va ecloziona din botca de inlocuire.Studiile comparative ale diferitelor
tipuri de botci construite in familia de albine au demonstrat diferenţe în greutate între botcile de
salvare, care au în medie 176,1 mg faţă de 190.1 mg a celor de roire.
De asemenea , s-au constatat diferenţe şi între numărul tuburilor ovigene al mătcilor, care
la cele provenite din botci de salvare este în medie de 141,9 faţă de 161,1 la cele de roire. La fel
apar diferenţe şi pentru lungimea ovarelor , care este tot în defavoarea celor din botcile de

9
salvare, 2,87 mm faţă de 3,28mm (Hristea, 1979).În ceea ce priveşte calitatea si eficienţa celor
trei tipuri de botci pentru familia de abine şi implicit , pentru exploatarea acesteia de către
apicultori, se cunosc deja următoarele : mătciile provenite din botci de roire vor transmite
ereditar instinctual de reproducere al familiei – roirea – fenomen nedorit în familile crescute şi
exploatate în apicultura modernă; mătciile eclozionate din botcile de schimbare linistită
corespund dezideratului de a creste în vederea selecţiei mătcii provenite din astfel de familii
(Dezmirean D., Marghitas, L., 2007). Literatura de specialitate citează cazuri de întreţinere a
familiilor de albine fără ca ele să roiasca timp de 40 de ani(Siebental, citat de Hristea 1997)
selectionând mătcile tocmai din familii cu schimbare linistita a mătcii. Mătciile de salvare sunt
doar o alternativă în situaţii de urgenţă pentru familii. Toate aceste situaţii presupun construirea
pe fagurii din cuib a unor cellule , diferite de celulele construite pentru creşterea celorlalte caste
(albine lucrătoare şi trântori) şi anume celulele de matcă sau botci. Celulele de lucrătoare sau de
trântori , se află în zona cuibului în stup, acestea diferă doar prin dimensiuni , cele ale trîntorilor
fiind mai mari. Numărul celulelor din care vor ecloziona trântori este direct reglat de albinele
lucrătoare în funcţie de stare şi sezonul în care se găseşte familia. Construcţia celulelor nu este
însă un fenomen pe care matca să-l influenţaze prin contact direct (Pratt. 2004).
Datorită relaţiilor dintre indivizii familiei de albine , si a schimburilor de substanţe dintre
aceştia, absenţa mătcii este foarte rapid sesizată de toţi indivizii , timpul în care albinele
lucrătoare încep construcţia noilor botci este cuprinsă între o oră (Rutner,1981), 3 – 4 ore (Butler,
1958), 10 ore (Seeley,1979) sau 2 – 4 zile (Gubin, 1969). Există date bibliografice care
menţionează debutul construirii botcilor, chiar la 9 zile de la dispariţia mătcii (Winston,1987),
așa cum arată (Skirkevicius, A., 2004). În general, este acceptată o medie de aproximativ trei ore
de la dispariţia mătcii, până la declanşarea instinctului de creştere a unei noi mătcii.
Albinele lucrătoare îngăduie creşterea de noi mătci de către albinele doici numai atunci
când lipsa mătcii, mai exact a substanţei de matcă, este sesizată de întreaga comunitate. Matca
produce cu ajutorul glandelor mandibulare o serie de feromoni (Free, 1987; Kaminski, 1990;
Wossler, 2002), care influenşează mai mult aspect din comportamentul albinelor din familie,
incluzând şi creşterea de noi mătci. În construcţia botcilor, albinele ţin seama de calitatea
fagurilor şi a cerii.
În producerea industrială a mătcilor aspectele privind calitatea cerii folosite şi
dimensiunea botcilor artificiale au un rol deosebit în dezvoltarea aparatului reproducător al
mătcii, influenţând astfel performanţele acesteia în mod direct.

10
1.8. Însămânţarea botcilor

Unul din rolurile mătcii in familia de albine este depunerea pontei, pe care o conduce si
de a cărei perpetuare este responsabilă. Apariţia şi dezvoltarea celor trei caste din familie îi
asigurată de ouăle pe care aceasta le depune. Pentru ca in interiorul ouălor procesele evolutive
să-şi urmeze cursul este foarte important ca acestea să aibă condiţii optime de microclimat.
Acestea sunt oferite de atmosfera din interiorul stupului şi implicit, a celulei din fagure, insă
depind de activitatea albinelor “de cuib”.
În zona de cuib a familiei de albine matca va insămânţa toate celulele care sunt curate şi
pregătite de albinele lucrătoare şi vor fi construite şi botcile, indiferent de tipul şi momentul în
care sunt construite – botci de roire, de salvare sau de înlocuire. Însămânţarea constă în
depunerea oului fecundat pe fundul celulei care pe parcursul celor trei zile cât dureayă stadiul de
ou va avea poziţii diferite astfel: vertical in prima zi de depunere, înclinat la 450 in a doua zi,
respectiv aderent la fundul celulei în cea de-a treia zi. La polul mai puţin îngroşat al oului se
poate observa o secreţie a glandelor anexe ale aparatului reproducător femel, cu rol de fixare pe
fundul celulei.
Aparatul reproducător al mătcii prin anatomia şi fiziologia lui, determină ca ovula să iasă
direct din vagin prin intermediul orificiului vaginal, situate la baza aparatului vulnerant (a
acului). Ovulul va fi depozitat pe fundul celulei. Fecundarea oului depinde de matcă. Ea va
depune ouă fecundate în celulele mici de lucrătoare, iar ouăle nefecundate în celulele mari de
trântori.
Printr-o contracţie a valvei spermatecii se eliberează sperma din care sunt eliberaţi 1 până
la 3 spermatozoizi. În literatura de specialitate este menţionat faptul că, prin modul de depunere a
ouălor se demonstrează capacitatea mătcii de a determina dimensiunea celulelor înainte de a
elibera spermatozoizii.
Pentru a demonstra aceste fenomene există doua ipoteze. Prima ipoteză este că in funcţie
de unghiul curburii abdomenului în momentul pontei , când se provoacă o presiune important
exercitată de către proximaţia peretelui celulei de lucrătoare asupra abdomenului, presiune care
se răsprânge asupra organelor interne şi declanşeaza eliberarea spermatozoidului, in concluzie
oul fiind fecundat, matca determină dimensiunea celulelor.

11
 Cea de-a doua ipoteză prevede faptul că matca deterimă dimensiunea celulelor in timpul
inspecţiei dinaintea pontei. Înainte de a oua, matca introduce capul şi picioarele anterioare în
celulă, apoi retrage capul, se întoarce, introduce şi curbează abdomenul şi ovopoziţioneză oul
(ovula) în celulă (Mărgitaş, 2003). În sprijinul acestor ipoteze s-au efectuat experimente pe
parcursul cărora s-a observat că amputarea totală sau parţială a picioarelor anterioare a făcut ca
matca să depună ouăle fecundate în cellule de trântori şi ouă de trântori în celule de lucrătoare.
Observaţia sugerează că fecundarea ouălor este împiedictă de un stimul obţinut in timpul
ispectării celulelor de ttrântori cu picioarele anteriare.
Procesul fiziologic de depunere a auălelor în botci este acelaşi şi presupune depunerea
unei ovule normale, diploid cu zestrea ereditară de la ambii părinţi, 2n=32 cromozomi. Matca se
dezvoltă şi ea printr-o metamorfoză completă, parcurgând succesiv stadiile de ou-larvă-nimfă-
adult.

1.9. Metamorfoza

Totalitatea transformărilor morfofiziologice ce se desfăşoară în cadrul unui ciclu complet,

evouând prin stadiile de ou, larvă, nimfă sunt cuprinse în dezvoltarea unui individ. Metamorfoza,
la insecte, este controlată de trei hormone:
 homonul de creştere, care permite creşterea şi mărirea larvei
 hormonul juvenil, care menţine stadiul de larvă şi se opune minfozei
 hormonul de năpârlire, ecdisona, care provoacă nimfoza.
Secreţia hormonilor depinde de un sistem nero-endocrin comparabil cu sistemul orto-
parasimpatic de la vertebrate. Aceşti hormoni au un rol primordial in metamorfoza insectelor.
Hormonul juvenil, secretat de corpora allata este necesar în creşterea şi dezvoltarea larvelor
tinere, fiind considerat un regulator al întregului metabolism al insectei şi încetând secreţia în
ultima fază a stadiului larvar, fapt valabil pentru toate insectele. Absenţa hormonului juvenil
determină stagnarea dezvoltării ţesuturilor larvelor fiind înlocuite cu formele de nimfă, la
insectele cu metamorfoză completă, sau apar diferenţieri direct în structura “imaginală" (imago),
la insectele cu metamorfoză incompletă. Experimentele în cadrul cărora s-au extirpat glandele
care secretă hormonul juvenil au condus la o metamorfoză prematură, ceea ce relevă importanţa
acestor hormoni. O altă constatare este aceea că apar larve miniaturale sau imago în timp ce

12
furnizarea hormonului de la începutul ultimului stadiu de larvă sau de nimfă împiedică complet
sau parţial metamorfoza. La năpârlirea următoare apar indivizi cu formă de larvă sau nimfă care
manifestă o slabă influenţă asupra formei de trecere de la larvă la nimfă, nimfă -imago, sau larvă
- imago (adultoizi). La unele specii, la stadiul de maturitate hormonul juvenil este necesar pentru
dezvoltatea ouălor la femele şi pentru activitatea glandelor sexuale secundare la umbele sexe.
În cazul albinei melifere stadiul de ou durează trei zile(72 de ore) bazat pe primele
observaţii raportate de Bert Holf, în 1925. La trei zile după depunerea oului tânăra larvă
eclozionează consumând rezervele nutritive din ou în întregime. Cu câteva ore înainte de
ecloziune se produce un fenomen de adopţie a ouălor din partea albinelor doici, care le îmbracă
în lăptişor de matcă, care are rolul de a înmuia corionul (coaja oului) şi de a facilita ecloziunea.
După ecloziune larva se aşează îndoită cu spinarea spre pereţii celulei, consumă cu poftă
lăptişorul administrat larvelor de albinele doici continuu şi efectuează mişcări circulare în celulă.
Toate cele trei caste care sunt alimentate numai cu lăptişor timp de trei zile cresc în greutate de la
0,1 mg la aproape 5mg. După ziua a treia alimentaţia larvelor de lucrătoare şi de trântori se
diversifică, acestea primind un amestec de miere, polen si apă, în timp ce larvele de matcă din
botci sunt hrănite în continuare numai cu lăptişor. Larvele de matcă vor deveni mătci după 16
zile.
În privinţa greutăţii adultului rezultat există fluctuaţii. Această perioadă este numită de
Rutner ca “faza sensibilă” în care larvele pot vira în dezvoltarea lor spre o castă sau alta.
Pe durata întregului stadiu larvar, o larvă este vizitată de către doici de aproximativ 10
000 de ori, cel mai frecvent în ziua a cincea, de două ori pe minut. În literatura de specialitate
există şi ipoteza că şi lăptişorul oferit larvelor de lucrătoare şi trântori ar fi mai puţin valoros,
comparativ cu cel destinat mătcilor despre care se crede că ar conţine o cantitate mult mai mare
de acid patotenic. Hristea precizează că abundenţa şi intensitatea hrănirilor larvelor de matcă
induc la maturitate, producerea unei cantităţi mai mari de “substanţă de matcă”, pe care albinele
din suită o vor prelua de pe suprafaţa corpului acesteia.
Construcţia anatomo-fiziologică a larvei prezintă o cavitate bucală prin care se realiyeayă
consumul de hrană, iar discontinuitatea dintre intestinul mediu şi cel posterior face ca în acest
stadiu să nu se elimine fecale. Organele interne ale larvei de albină se aseamănă cu cele ale
tuturor castelor având corpul adipos foarte dezvoltat(65% din masa corporală) şi posedând
glande sericigene. Acestea au rolul de a secreta materia necesară gogoşii pe care larvele o ţes la

13
sfârşitul acestui stadiu. După părerea lui Mărghitaş masa corporală a larvelor sporeşte de 1400 de
ori la cele de lucrătoare, de 2700 de ori la cele de matcă şi de 3300 de ori la cele de trântori.
Durata stadiului larvar diferă şi ea: 5,5 zile la matcă, 6 zile la albina lucrătoare si 7 zile la
trântor. Stadiul este caracterizat prin năpârliri succesive în uma cărora rezultă exuvii larvare care
vor adera la fundul celulei. Prima năpârlire se produce la 12-18 ore, a doua la 36 de ore, a treia la
60 de ore şi a patra la 80-90 ore, durata totală fiind de 8 minute.
Sfârşitul stadiului duce la sistarea hrănirilor, albinele închizând celula cu un căpăcel
poros din ceară şi polen care permite pătrunderea aerului. La acest moment larvele de lucrătoare
au o greutate medie de 140 mg, cele de mătci şi de trântori în jur de 250 şi respectiv de 340 mg.
În celula căpăcită procesul de metamorfoză continuă, larvele urzind gogoaşa din secreţia
glandei sericigene, având loc a cincea năpârlire. O dată cu aceasta se trece în stadiul de prenimfă
şi nimfă, în care vor pierde circa 50% din masa corporală. Faza de îngogoşare durează 1,5 zile la
matcă, 2 zile la albina lucrătoare şi 3,5 zile la trântor. Faza de nimfa este caracterizată printr-o
formă asemănătoare albinei adulte, de culoare albă neavând însă aripi. Transformarea larvei în
nimfă începe la 2 zile după căpăcire, fiind foarte lentă, insesizabilă. Cele 3 părţi ale corpului:
capul, toracele şi abdomenul apar în cea de-a unsprezecea zi a metamorfozei. Sub tegumentele
încă moi încep să se formeze mugurii aripilor, picioarelor şi ai pieselor bucale, urmând o
dezvoltare normală cu ultima năpârlire chiar în ziua ieşirii din celulă a albinei adulte.
Durata metamorfozei poate fi mai lungă sau mai scurtă în funcţie de rasele de albine, dar
mai ales în funcţie de condiţiile exterioare şi cele de alimentaţie a larvelor, un rol determinant
având şi temperatura ce se creează pe fagurii cu puiet. Puietul de la periferia cuibului se va
dezvolta mai lent decât cel din mijlocul acestuia.
Pentru ca matca să eclozioneze ca urmare a unei metamorfoze complete sunt necesare 16
zile din care 3 zile durează stadiul de ou, 5,5 zile stadiul de larvă şi 7,5 zile stadiul nimfal.

Fig.3-Metamorfoza completă la matcă

ou-3 zile larvă-5,5 zile nimfă-7,5 zile

19%
47%
34%

14
 Pentru dezvoltarea normală a puietului temperatura în cuib trebuie să se menţină la 34-
360C. prin ridicarea sau scăderea temperaturii cuibului numai cu 1-20C perioada de dezvoltare se
scurtează sau se prelungeşte cu 1-2 zile. La ecloziune nici matca, nici albinele lucrătoare nu sunt
mature din punct de vedere sexual.
Poziţia mătcii în botcă înainte de ecloziune este cu capul în jos, ea având posibilitatea cu
ajutorul mandibulelor să taie sau să roadă căpăcelul de ceară al botcii, iar în unele cazuri trebuie
să fie ajutate de lucrătoare. După părăsirea botcii ea va fi cercetată de albinele lucrătoare care de
multe ori vor consuma excedentul de hrană (lăptişor de matcă) rămas neconsumat. Matca virgină
se comportă asemeni unei albine lucrătoare care, odată ieşită din celulă se plimbă vioi pe faguri.
Aspectul exterior este caracteristic unui nou-născut, matca având tegumentul moale, umed, iar
aripile sunt lipite de corp. Albinele lucrătoare o vor prelua, o vor îngriji hrănind-o, curăţind-o şi
preluând de pe tegumentul acesteia “substanţa regală” şi însoţind-o alcătuind viitoarea “suită
regală”. Matca are un pronunţat instinct de a-şi distruge rivalele care ar putea deveni concurente
la conducerea familiei. Distrugerea rivalelor se face printr-o tehnica simplă care constă în
roaderea pe lateral a botcilor din care urmează să eclozeze o potenţială rivală şi înţeparea
acesteia cu ajutorul acului lung şi curbat.
De remarcat este comportamentu agitat al mătcii după eclozionare, dar şi activitatea
ciudată din partea albinelor care o ating, o bruscheză chiar, o muşcă, o împing cu capul.
Explicaţia dată de Hristea este aceea că atitudinea albinelor din suită “imbogăţeşte hemolimfa
mătcii cu procentul de zahăr necesar energiei zborului care urmează a fi executat în vederea
împerecherii”. Matca va opune chiar rezistenţă albinelor din suită emiţând nişte sunete
caracteristice care anunţă zborul de împerechere ce urmează, provenienţa sunetelor datorându-se
vibraţiilor de la nivelul totacelui şi al abdomenului pe care aceasta le maseză cu ajutorul
membrelor stimulând astfel şi dezvoltarea aparatului reproducător.

Fig.4-Statistica ieşirii mătcilor la zborul de împerechere

15
1.10. Împerecherea mătcilor

Din succesiunea normală a fenomenelor fiziologice responsabile de perpetuarea speciei

face parte şi imperecherea mătcii cu trântorii. Regina are parte de un ritual aparte al imperecherii,
deosebit de alte specii. Astfel, matca virgină cu abilităţile de zbor ale unei lucrătoare reuşeşte să
părăsescă stupul şi să întâlnescă în zbor trântorii cu care se va împerechea.
Zborul de împerechere are loc în spaţii deschise cu temperaturi de 20-250C în zilele
senine, calde, cu o viteză a vântului redusă, de maxim 30 km/h. aspectele legate de confortul
climatic sunt foarte importante pentru evoluţia mătcilor virgine întrucât dacă ele nu reuşesc să se
împerecheze în primele 10-15 zile vor rămâne în stup, iar la declanşarea procesului ovulator
mătcile devin „trântoriţe”. Mulţi producători de mătci le distrug pe cele care nu se împerechează
până la vârsta de 15 zile deoarece acestea nu mai prezintă interes comercial.
Matca poate executa la început un zbor de orientare care poate să se transforme în unul de
împerechere dacă ea a fost reperată de trântori. Debutul primului zbor este diferit de la individ la
individ: unele mătci se întorc rapid în stup datorită şocului produs de razele solare, altele se
avântă spre înălţimi care depaşesc zona de zbor a lucrătoarelor culegătoare (9-10 m) şi parcurg
distanţe mari pentru a evita împerecherea cu trântorii din propria stupină sau chiar din familie. În
literatura de specialitate se prevede ca distanţă la care se produce împerecherea cea cuprinsă între
1,5-12 km de stupină. Aproximativ 50% din mătci execută 2 sau mai multe zboruri de
împerechere în aceeaşi zi sau în zile consecutive dacă au apărut condiţii nefavorabile pentru a-şi
completa cantitatea de spermă necesară umplerii spermatecii.
Roiul de trântori format pentru a împerechea matca este reprezentat de un grup de 100-
300 de indivizi care anterior s-au aprovizionat cu rezerve de hrană. Roiul are formă piramidală
cu vârful orientat către matcă cu o formă asemănătoare unei comete. Trântorii se orientează în
funcţie de formele de relief după soare şi după câmpul magnetic. Cercetările recente
demonstrează că trântorii au în abdomenul lor care conţine granule bogate în fier, magnetită, la
fel ca la albinele lucrătoare, care funcţionează în orientarea faţă de câmpul magnetic terestru.
Cantitatea adecvată de magnetită necesară zborurilor de orientare se acumulează de-abia după
vârsta de 6 zile.
Într-un zbor nupţial matca se împerechează în medie cu 7-8 trântori numărul lor putând
ajunge uneori până la 17. Fenomenul de poliandrie (împerecherea cu mai mulţi trântori) duce

16
implicit la un alt fenomen, respectil acela de heterospermie rezultat din amestecul de material
seminal.
Trântorii sunt atraşi de mătcile tinere datorită „substanţei de matcă” care este percepută
pe o distanţă de până la 60 m. acest feromon al mătcii secretat de glandele mandibulare conţine
32 de compuşi, dintre care 15 au fost identificaţi. Doi dintre aceşti compuşi sunt atractivi pentru
trântori: 9-orto-tans-2-decenoic, notat pe scurt 9-ODA, şi acidul 9-hidroxi-decenoic notat cu 9-
HDA. Fracţiunea 9-ODA este principalul component al feromonului de sex care atrage trântorii.
Cei doi compuşi nu sunt atractivi separat, ei putând fi in prezent sintetizaţi şi artificial, funcţia lor
fiind bine precizată.
„Substanţa de matcă” este răspândită pe tot corpul mătcii atât la cele adulte, la virgine, la
cele fecundate sau la trântoriţe. Numărul trântorilor atraşi este proporţional cu 9-ODA secretată
de glandele mandibulare ale mătcii. Cea mai mare cantitate de 9-ODA este produsă de matca
virgină când are vârsta de 5-10 zile. La rândul lor, trântorii emit si ei un feromon menit să atragă
matca virgină.
Actul propriu-zis al împerecherii constă în apropierea trântorului pe desupra mătcii şi
intromisiunea bulbului penisului în camera acului, urmată de ejacularea spermei şi retragerea
penisului. Împerecherea durează in medie 5 secunde, uneori 1-2 secunde. După ejaculare
partenerii se despart, iar datorită contracţiei musculaturii vaginale a mătcii trântorul este
derosedat de organul copulator şi nu supravieţuieşte mai mult de câteva minute sau ore după
aceasta.
„Semnul de împerechere” poate fi pierdut încă din zbor sau va fi îndepartat de către
albinele din stup cu ajutorul mandibulelor. Statistic, din totalul mătcilor revenite din zborurile
nupţiale numai 75% poartă acest semn, 6% nu au semne şi 23% prezintă mucus pe abdomen.
Dacă matca nu se împerechează în primele 4 săptămâni ea devine trântoriţă şi va depune numai
ouă nefecundate. Pentru ca spermateca să fie umplută la maxim sunt necesare mai multe zboruri
de împerechere. Timpul necesar migrării spermatozoizilor în spermatecă este de 12-18 ore astfel
încât, odată umplută ea va conţine în medie aproximativ 5,5 milioane de spermatozoizi.
Cantitatea de material seminal din spermatecă este suficientă pentru a fecunda toate ouăle
de lucrătoare pe care matca le va depune în timpul vieţii reproductive de aproximativ 4 ani. Noile
tehnologii de creştere intensivă a familiilor de albine recomandă schimbarea mătcilor dupa un
sezon, cel mult două, putând fi forţat ritmul de ouat în aşa fel încât să se epuizeze întreg
potenţialul mătcii, după care acestea să fie înlocuite. Se doreşte depunerea de către mătcile de la

17
noi din ţară a unui număr mare de ouă în periada 15 august-15 septembrie pentru a realiza o
populaţie tânară, numeroasă şi neuzată pentru iernare.

1.11. Anatomia si fiziologia organelor reproducătoare ale mătcii

Sistemul repreoducător al măcii este unul foarte dezvoltat comparativ cu cel al albinelor
lucrătoare. El funcţionează la parametri maximi pe întrega perioadă reproductivă, nedeosebindu-
se din punctul de vedere anatomo-fiziologic de cel al altor Hymenoptere. Este reprezentat de
ovare, oviducte pare care comunică şi se intâlnesc în oviductul impar, vaginul şi spermateca.
Ovarele sunt două mase voluminoase piriforme, situate în partea superiară a
abdomenului, în regiunea dorso-laterală, între al II-lea şi al III-lea segment abdominal, deasupra
guşii. Sunt formate fiecare din tuburi ovariene numite ovariole în număr de 150-180 la matcă şi
de 2-12 la albina lucrătoare. Pe traiectul lor se observă nişte ştrangulaţii care corespund ovulelor
în diferite stadii de dezvoltare. La vârful tubului ovarian se găsesc ovagoniile , pe traiectul lui se
află ovocitele, iar în partea terminală, ovulele. Pentru o ponta de 1500 de ouă pe zi, considerată
normală în timpul sezonului activ, fiecare ovariolă produce în jur de 4-5 ouă.
Oviductele pare şi oviductul impar realizează legătura între ovare şi vagin având rol în
eliminarea ovulelor. Oviductele la matcă sunt dispuse sub forma literei Y şi sunt diferite din
punct de vedere histologic. Cele pare au peretele subţire format dintr-un fascicul foarte slab de
fibre musculare unistratificat, formând săculeţi delicaţi cu numeroase cute care-i permit creşterea
substanţială a volumului. La matca tânără, care are ovarele încă mici, oviductele sunt foarte
alungite, ele contractându-se pe măsură ce ovarele cresc în dimensiuni după începerea pontei.
Oviductul impar are o structură musculară puternică, iar segmentul transversal al lui, cu o
dechidere anterioară de 0,33 mm, nu se mai poate lăţi aproape deloc, oul care trece prin el având
un diametru de 0,39-0,42 mm şi formă elipsoidală.
Spermateca sau rezervorul pentru depozitarea spermei are o formă sferică şi se află
deasupra oviductului impar respectiv vaginului şi anterior aparatului vulnerant (acul) având un
diametru de 1,2-1,3mm cu volumul de aproximativ 1mm3, destinat să adăpostescă în ambient
alcalin (pH 8,6), circa 80-90 de milioane de spematozoizi. La suprafaţă spermateca apare
strălucitoare, argintie, acoperită de o reţea fină de trahei care asigură aprovizionarea cu oxigen a

18
spermatozoizilor din spermatecă. Sub acestă reţea se găseşte peretele tare, dar transparent al
spermatecii.
La mătcile nefecundate, conţinutul ei este lichid, limpede ca apa, iar la cele fecundate se
pot vedea prin perete mănunchiu de spermatozoizi care conferă o înfăţişare marmorată. Legătura
spermatecii cu oviductul o formează ductul spermatic (ductus spermaticus), care în porţiunea
încovoiată este înconjurat de fascicule musculare puternice. Această musculatură contribuie ca
pompă seminală la transportul spermei ca spermatecă şi probabil joacă un rol în eliberarea
spermei. Cu puţin înaintea deschiderii ductului la spermatecă, în el se dechid canale celor două
glande mucoase ale spermatecii care îmbracă spermateca. Secreţia lor este necesară ca soluţie
hrănitoare pe timpul depozitării spermatozoizilor, timp de mai mulţi ani ca activator al migrării
lor.
Oviductul impar (comu) se dechide în punga genitală formată dintr-o porţiune exterioară
numită punga copulatoare (bursa copulatrix). Aceasta se deschide la exterior, în spatele celei de-
a şaptea sternite abdominale, într-o depresiune a tegumentului, sub aparatul de împuns şi prezintă
două buzunare laterale care comunică cu acesta prin intermediul a două despicături strâmte (
Lodesani, 2004).
Vaginul este acea portiune terminală a aparatului reproducător femel. El are un perete
elastic prevăzut cu mai multe pliuri şi adâncituri, astefel că forma lui se schimbă uşor în funcţie
de extensia abdomenului. Prezintă de asemenea o excrescenţă striată – valva vaginală- dotată cu
o musculatură puternică, putând deveni erectă sau dispusă spre interior, pentru a deschide sau
închide intrarea în camera vaginală. Oadată cu avansarea în vârstă această valvă degenerează,
astfel încât, se poate concluziona că funcţia se închide odată cu împerecherea mătcii. Diametrul
orificiului vaginal este de o,65-0,68 mm, atât datorită modului de hrănire din perioada larvară,
cât şi acţiunii inhibitoare a substanţei de matcă asupra dezvoltării ovarelor.
Datorită ultimelor descoperiri în ce priveşte anatomia organelor genitale ale mătcii s-au
putut aduce îmbunătăţiri tehnicilor de însămânţare artificială. Deoarece în timpul însămânţarii
artificiale lipseşte participarea efectivă a mătcii, valva vaginală poate reprezenta un obstacol de
netrecut pentru capilarul (tubul) de însămânţare.

19
1.12. Depunerea pontei

Ca anexe la aparatul vulnerant, se disting glandele veninoase: glanda „acidă” şi glanda

„alcalină”. În mod particular, acesta din urmă numită şi glanda lui Dufour, mai mică decât cea
acidă, pare că este în măsură să emită o substanţă lubrefiantă. La matcă acesta ar fi responsabilă
de producerea unui feromon încă neidentificat, cu ajutorul căruia regina marchează ouăle depuse.
Acesta lipseşte sau apare în cantităţi infime pe ouăle depuse de către albinele lucrătoare ouătoare.
Din câte se pare ea ar produce chiar o substanţă adezivă, aglutinantă, cu ajutorul căreia oul
proaspăt depus va fi lipit de fundul celulei (Lodesani, 2004).

20
 BIBLIOGRAFIE

1.Gherman, B. I., Denner, A., Bobiş, O., Dezmirean, D. S., Mărghitaş, L. A., Schluens,
H., ... & Erler, S. (2014). Pathogen-associated self-medication behavior in the honeybee Apis
mellifera. Behavioral Ecology and Sociobiology, 68, 1777-1784.
2.Lodesani, M., Balduzzi, D., & Galli, A. (2004). A study on spermatozoa viability over
time in honey bee (Apis mellifera ligustica) queen spermathecae. Journal of apicultural research, 43(1),
27-28.

3.Lodesani, M., Balduzzi, D., & Galli, A. (2004). Functional characterisation of semen in
honeybee queen (Am ligustica S.) spermatheca and efficiency of the diluted semen technique in
instrumental insemination. Italian Journal of Animal Science, 3(4), 385-392.

4.Mărghitaş, L. A., Stanciu, O. G., Dezmirean, D. S., Bobiş, O., Popescu, O., Bogdanov,
S., & Campos, M. G. (2009). In vitro antioxidant capacity of honeybee-collected pollen of selected floral
origin harvested from Romania. Food chemistry, 115(3), 878-883.

5.Marghitas, L. A., MIHAI, C. M., Chirila, F., Dezmirean, D. S., & FIT, N. I. (2010).
The study of the antimicrobial activity of Transylvanian (Romanian) propolis. Notulae Botanicae Horti
Agrobotanici Cluj-Napoca, 38(3),40-44.

6.Ruttner, F., Tassencourt, L., & Louveaux, J. (1978). Biometrical-statistical analysis of

the geographic variability of Apis mellifera LI Material and methods. Apidologie, 9(4), 363-381.

7.Skirkevicius, A. (2004). First symptoms of queen loss in a honeybee colony (Apis

mellifera). Apidologie, 35(6), 565-573.

8.Wossler, T. C. (2002). Pheromone mimicry by Apis mellifera capensis social parasites

leads to reproductive anarchy in host Apis mellifera scutellata colonies. Apidologie, 33(2), 139-163.
9.Winston, M. E., Chaffin, R., & Herrmann, D. (1987). A taxonomy of part‐whole
relations. Cognitive science, 11(4), 417-444.

21