1

2
 GH. KARASLAVOV
TANGO

1961
BIBLIOTECA PENTRU TOȚI
EDITURA PENTRU LITERATURĂ UNIVERSALĂ

În românește de
A. Velisar

Un proaspăt îmbogățit, un oarecare Kaev, exportator de

legume, fructe și pulpe de fructe, dădea o petrecere cu ocazia
zilei de naștere a fiicei sale. Procurorul general Iorgov își repeta
în gând numele acestui parvenit din Sofia, abia ieșit din găoace,
și o mânie aprigă, nestăpânită îi răbufni din adâncul sufletului.
Kaev, cine o mai fi și ăsta? Și ce fel de om o fi? Iorgov îi ura cu
înverșunare pe parveniții aceștia, negustori ambulanți până mai
ieri, sosiți aici de prin nu știu ce sate, pierdute undeva prin
coclaurile Bulgariei, îmbrăcați în haine groase de postav
țărănesc, care la început dorm în barăci dărăpănate, se hrănesc
cu legume stricate, rămase nevândute, și, încet-încet, dar cu
răbdare, își croiesc drum în viață, izbind cu coatele în dreapta și
în stânga. Oamenii aceștia se luptă cu o dârzenie cruntă; câte
unul dintre ei reușește să pună mâna pe vâna de aur a import-
exportului. Nu mult după aceea, încep să se îngrămădească
milioanele. Cu aceste milioane își înalță case impunătoare,
cumpără apartamente mari și luxoase, se odihnesc în niște vile
splendide, proprii, așezate în cele mai pitorești locuri din stațiu-
nile balneare de prim rang, și se plimbă în cele mai moderne
mașini, a căror viteză și eleganță smulg suspine de invidie
ascunsă.
Și, într-adevăr, cum de se înfruptă indivizii aceștia din plin,
cu ambele mâini, din bunurile vieții? Cine le dă acest drept? Cu
ce soi de dibăcie sunt înzestrați și cu ce fel de strădanii obțin ei

3
aceste fabuloase succese în afaceri?... Mulți din proaspeții îm-
bogățiți, atrași în tranzacții dubioase, ajung în fața procurorului.
Tocmai de aici îi cunoaște Iorgov atât de bine. Asemenea indivizi
angajează contabili experți, căci nu cunosc decât cele patru
operații aritmetice, și pentru a face adunări se folosesc de cele
zece degete; au secretari particulari cu studii superioare,
pentru că ei înșiși nu sunt în stare să aștearnă nici cea mai
simplă scrisoare comercială de trei rânduri; plătesc salarii de
mizerie unor tineri cu o îndelungată specializare în străinătate,
să le țină corespondența cu firmele străine... Parveniții aceștia
alungă de pe piață alte firme, cu o veche tradiție, distrug
renumite case de comerț cu avuția lor strânsă în grabă și, dând
zestre de milioane odraslelor lor, devin rude cu cele mai de vază
familii din capitală...
Iorgov însuși face parte dintr-o asemenea veche și cunoscută
familie de comercianți, care își are deprinderile și obiceiurile ei,
relațiile și morala ei proprie, și care, în decursul a zeci de ani de
existență, căpătase o oarecare mândrie aristocratică. Poate toc-
mai din pricina acestei mândrii comerțul bătrânului Iorgov
decăzuse, iar firma, încetul cu încetul, dispăru de pe piață. Cele
două fiice erau căsătorite cu ofițeri. Băieții își terminaseră
studiile, părinții muriseră, iar familia se risipise. De pe urma
înfloritoarei activități comerciale nu rămăsese decât o casă cu
două etaje, în centrul orașului. Pe vremuri, casa aceasta se
ridica deasupra tuturor clădirilor din jur. Astăzi, însă, se pitea
coșcovită parcă, jalnică și cenușie printre enormele clădiri și
blocuri masive. Vecinii își cedaseră casele și curțile unor
antreprenori dibaci și primiseră, în schimb, câte un apartament
sau două în așa-numitele „proprietăți pe etaje”. Frații Iorgov mai
rezistau cu dârzenie, însă nepoții stăruiau ca vechea casă să fie
dărâmată. Procurorul general ocupa două camere la etajul
întâi. Se considera un holtei bătrân și suporta cu greu traiul în
comun cu familia uneia din nepoatele sale. Mezinul familiei,
procurorul general fusese răsfățat în tinerețe. Ani de zile trăise
cu gândul că va moșteni averea părinților și că viața îi va fi
asigurată. Dar iată că, după ce terminase dreptul la
Universitatea din Sofia și se specializase timp de doi ani în

4
Germania, din averea tatălui nu-i mai rămăseseră decât două
cămăruțe afumate. Astăzi el trăia doar din salariu, și să trăiești
la această vârstă numai din salariu, fie chiar acela al unui
procuror general, era destul de greu. Pe când un oarecare Kaev,
care abia știa să silabisească, dădea o adevărată recepție cu
ocazia zilei de naștere a fiicei sale...
Iorgov și-l închipuia pe acest parvenit ca pe un țărănoi
înfigăreț și obraznic, care nu știe să se poarte în lume, dar e
foarte abil și lipsit de scrupule în afacerile cele mai îndrăznețe și
mai necurate. Procurorul îl vedea pe Kaev cu chip brăzdat de
muntean, cu negi mari și respingători, cu nasul roșu și diform,
cu fruntea îngustă și părul aspru și țepos, ca părul de vier.
Desigur că acest proaspăt îmbogățit zâmbește nu numai fiindcă
se simte fericit și puternic, ci și din dorința de a i se vedea, între
buzele lui groase și vinete, aurul care-i îmbracă niște dinți de
altminteri complet sănătoși, dar care sclipește ca un semn
distinctiv de bunăstare și civilizație.
Și iată că fusese invitat la acest prostănac și el, procurorul
general. Dar lucrul cel mai supărător și mai jignitor era faptul
că această invitație venea, cum s-ar spune, printr-o a doua
mână.
— Cum așa? întrebase Iorgov, mirat și chiar puțin supărat,
suflând după obicei în deschizătura zăbrelită a receptorului de
bachelită. Ce fel de invitație este asta, făcută în numele unei
persoane pe care nici nu o cunosc?
— Ei, lasă și tu, Gavrile!... se auzi, pe un ton familiar, glasul
din receptor. (Procurorului general parcă îi apăru în fața ochilor
zâmbetul molâu și nepăsător al lui Havadjiev, pe care îl
cunoscuse cu câteva luni în urmă.) Ce atâtea scrupule! Pentru
Kaev prezența ta va fi o adevărată onoare! Și, trăgând aer în
piept, după cum își putu da seama Iorgov prin receptor,
Havadjiev adăugă, silindu-se să fie energic: Eu te invit, măi!... și
Katia insistă...
Iorgov păli ușor și în același timp mâna începu să-i tremure.
Se temu să nu se zăpăcească de emoție și de aceea tăcu o clipă.
Apoi, parcă pe negândite, curmă convorbirea:
— Ei, fie... lasă... am să vin.

5
 După ce se dezmetici, fu cuprins de o îndoială chinuitoare și
de o neliniște pe care nu o mai încercase niciodată până atunci.
În neputința de a se stăpâni, se scutură, ca și cum ar fi fost
cuprins de friguri, și începu să fumeze țigară după țigară.
Numele străduței pe care i-l comunicase Havadjiev i se înfipse
dureros în minte. Și numărul i se întipărise adânc în creier,
atât de bine, încât cifra parcă-i juca în fața ochilor. Iorgov
încercă să examineze un dosar, dar gândurile îi rătăceau
întruna spre stradela unde se va afla în această seară și Katia.
Furios pe el însuși din pricina acestei pasiuni de licean, cum o
numea el însuși, rușinat de slăbiciunea pe care nu o mai
încercase niciodată până atunci, Iorgov apăsă de câteva ori
butonul soneriei de pe birou.
În crăpătura ușii întredeschise apărea de fiecare dată figura
supusă a aprodului. Se uita țintă la șef și îi aștepta poruncile.
Dar procurorul general nu avea nimic de spus, și de frică să nu
se compromită în fața celui mai mărunt dintre funcționarii lui,
începea să-l înjure. De fiecare dată aprodul intra speriat în
birou și holba ochii mari, dornic să-l înțeleagă pe șef. Procurorul
general însă zbiera la el, strigându-i să piară din fața ochilor,
iar bietul om se retrăgea, buimăcit și înspăimântat. După care,
Iorgov se trântea pe scaun cu coatele pe birou și-și spunea: „N-
am să mă duc!” Această amenințare avea ceva din înverșunarea
dârză și încăpățânată a procurorului general. Iorgov își mușca
buzele palide, știind prea bine că se va duce. În urechi îi
stăruiau parcă și acum vibrațiile blestematei membrane a te-
lefonului: „...și Katia insistă...”
Procurorul se considera un vajnic cuceritor de inimi. Se
mândrea cu faptul că până acum nu-l pasionase serios nicio
femeie. Trăia cu convingerea că este de mii de ori superior
tuturor femeilor de pe pământ și în stare să obțină cu ușurință
ceea ce pentru mulți bărbați reprezintă un roman pasionant și
un capitol de neuitat al vieții. Iar acum, ajuns la vârsta și în
situația socială care îl făceau să se considere înarmat cu o
bogată experiență și cu o minte pe deplin formată, acum o
întâlnise pe Katia Havadjieva. Femeia îl impresionase încă de la
prima vedere. Nici măcar nu se întrebase cum și de ce anume:

6
simțea doar că dorea s-o știe cât mai aproape, că dorea ca până
și cel mai neînsemnat lucru pe care l-ar face să fie cunoscut și
apreciat de ea... De la primele cuvinte pe care le schimbase cu
dânsa, Iorgov își pierduse cumpătul. Agerimea și suplețea minții,
felul lui degajat de a se purta în societatea feminină se topiră.
Avea impresia că orice cuvânt spus în fața ei își pierdea
originalitatea, devenea plictisitor. Iorgov fusese învins fără să
lupte, fără să opună cea mai slabă rezistență de parcă și-ar fi
cedat în prealabil toate pozițiile. De față cu dânsa era în stare
să facă tot felul de nebunii și în același timp să îndure cele mai
cumplite umilințe.
Cu timpul își reveni, și propriile-i cuvinte nu-i mai sunau în
urechi goale și stereotipe. În suflet, însă, continua să-i stăruie
acel sentiment de neastâmpăr pe care îl încearcă numai liceenii
îndrăgostiți pentru prima oară.
Seara, când se culca, Iorgov se întreba uneori cum de se
întâmplaseră toate acestea? Recunoștea că Havadjieva te putea
cuceri împotriva voinței tale. Era oare frumoasă? Da, fără
îndoială, era foarte frumoasă. Dar totul nu se mărginea numai
la frumusețea ei. Dincolo de această frumusețe era ceva care nu
putea fi exprimat, delimitat sau cântărit. Iorgov întâlnise
destule femei frumoase și avusese cu multe din ele legături mai
scurte sau mai trainice, dar niciuna din ele nu-l răscolise într-
atâta. Femeia aceasta însă parcă nu-i dădea omului răgaz să se
dezmeticească și ca să se poată apăra. Loviturile ei veneau prin
surprindere și aveau puterea unui trăsnet. Ochii ei aveau un fel
de putere hipnotică. Te fascina cu zâmbetul ei, cu strălucirea
ochilor, cu linia arcuită a sprâncenelor, cu expresia întregului
ei chip luminos, fermecător și autoritar. Dar făcea ea oare asu-
pra oricui o asemenea impresie uluitoare?
Da, Iorgov era convins că făcea tuturor aceeași impresie. Și
avea sentimentul că dacă nu se va grăbi să i se destăinuiască și
să o cucerească, un alt bărbat mai îndrăzneț și mai perseverent
i-o va lua.
Cu două ore înainte de a se duce la recepția lui Kaev,
procurorul general se bărbieri, se pomădă și se parfumă, de
parcă era gata să intre în scenă. Îmbrăcă o haină nouă

7
bleumarin, care-i venea impecabil, dar care, spre disperarea
lui, mirosea a naftalină. Încercă vreo cincisprezece cravate,
până ce se opri la una de aceeași nuanță cu haina. Cravata
avea picățele mărunte, albe, care păreau a fi mici perle risipite.
Timp de cincisprezece minute își potrivi în buzunarul de sus al
sacoului, cu mișcări suple și unduitoare ale degetelor, batista
fină și spumoasă. Și, după ce își luă țigările, Iorgov porni emo-
ționat – de parcă se ducea la prima lui întâlnire de dragoste –
spre mica și liniștita străduță din centrul orașului, unde avea să
fie și Katia.
De când făcuse cunoștință cu Katia și până în clipa în care
urca scările micului imobil aparținând câtorva coproprietari,
Iorgov își punea mereu aceeași întrebare, căreia nu-i găsea
răspuns: cum de era cu putință ca o femeie atât de
fermecătoare să fi căzut în mâinile unui porc ca Havadjiev?
Havadjiev era un om dubios. Făcuse studii juridice, își
terminase stagiul de avocat, dar nu-și luase diploma; era
asociat la câteva firme mari și participa la multe afaceri
obscure, în care implicase cu abilitate personalități politice de
vază. De fapt, tocmai aici se ascundea secretul succeselor lui
comerciale: atrăgea în afacerile lui oameni din cercurile
guvernamentale, și mai ales pe cei care aveau acces la palat.
Apoi clipea satisfăcut și șiret din ochi, rânjea și fredona cele mai
răsuflate șlagăre. Se introducea ușor și degajat la toți oamenii
care îl interesau. Mai avea și acea calitate prețioasă de a deveni
familiar cu toți cei de care avea nevoie, fără a-i frecventa prea
des și fără a da impresia că urmărește un scop anumit.
Havadjiev era deștept, dar vicios și leneș. În anii petrecuți la
liceu răsfoise diverse enciclopedii și înghițise cele mai diverse
cunoștințe, dar nesistematic, fără nicio ordine. La universitate,
înainte de a se înscrie la Drept, schimbase câteva facultăți și
păstra carnetele, vizate pe câte un semestru. La Facultatea de
medicină se pregătise chiar și pentru examene. Și, astfel,
puținele cunoștințe adunate le folosea cu dibăcie, pentru a-i
uimi pe interlocutorii de ocazie. Din dreptul roman cita câteva
fraze în latinește. Din chimie – pe care o răsfoise destul de
superficial – știa câte ceva din proprietățile „apei regale”, ceva

8
despre fragilitatea ciudată a „lacrimii batavice”, iar până acum
trei-patru ani era chiar în stare să scrie lunga și complicata
formulă pentru obținerea indigoului din naftalină. Povestea
despre curioasele migrațiuni ale țiparilor, explica în ce consta
eroarea lui Cuvier în controversa acestuia cu Saint-Hilaire 1,
pomenea despre unele obiceiuri stranii ale eschimoșilor și cita,
chipurile cuvânt cu cuvânt, discursul lui Napoleon în fața
piramidelor egiptene... Dovedea „pe cale pur științifică” că doi și
cu doi nu fac patru și executa cu destulă îndemânare diverse
scamatorii cu cărți de joc, cu lănțișoare, monezi și batiste... De
câte ori avea ocazia, înșira – cu un patos deosebit – exemple de
exploatare din lumea animală și vegetală și trăgea concluzia că
această stare de lucruri este deci cu totul logică, naturală,
justificată și legitimă și în societatea umană. Ascultându-l,
doamnele din „înalta societate” și neghiobii de negustori cădeau
în extaz. Îl recomandau și-l invitau cu plăcere în cercurile lor,
iar el folosea toate aceste împrejurări ca să-și aranjeze afacerile
lui necurate. Procurorul general știa prea bine că Havadjiev
legase și cu el cunoștință în mod interesat; îl suporta însă din
cauza soției lui.
Și acum, pe când urca scările ca să ia parte la această
petrecere vulgară, unde era așteptat, se gândea la moravurile
atât de respingătoare și totuși necesare din zilele de azi... Să
vedem cum arăta casa. Era o casă nouă cu mai mulți
proprietari și, judecând după intrarea principală, după
balustradă și după tencuiala proastă, era una din miile de
clădiri de speculă – ridicate de antreprenori nepricepuți și la-
comi – cu apartamente ieftine de paiantă, cu bucătării micuțe,
în care omul abia se putea mișca, și cu toalete și băi vârâte prin
unghere strâmte și mucegăite. Judecând după fațada îngustă a
clădirii, se putea presupune că apartamentele nu sunt prea
mari. Unde va primi oare acest nou îmbogățit atâta lume?
1
Georges Cuvier (1769-1832), zoolog francez și filozof idealist, a susținut
teoria metafizică a imuabilității și invariabilității speciilor, ducând o luptă
acerbă împotriva lui Geoffroy Saint-Hilaire (1772-1844), celebru om de
știință francez, reprezentant ale evoluționismului, al transformismului în
biologie (n.r.).

9
Desigur că într-un hol îngust, slab luminat și plin cu canapele
vechi.
Pe ușa singurului apartament de la etajul întâi era bătută o
tăbliță de email, pe care scria: „Manol Kaev, import-export”.
Procurorul general se opri emoționat. Va să zică aici este! Apăsă
nerăbdător butonul soneriei electrice și, cu inima bătând,
enervat pe sine însuși și în același timp curios, privi îndelung
literele negre și clare de pe placa de email, care, cine știe de ce, i
se părea a fi o pată de iaurt...
O femeie modest îmbrăcată, cu un chip blajin de țărancă și
cu o amabilitate firească, însă reținută, îl pofti în vestibulul
îngust și lung și-i luă pardesiul. Nu părea a fi stăpâna casei, dar
nici slujnică. Agăță cu îndemânare pardesiul pe cuierul
supraîncărcat și, cu un zâmbet prietenos, îi deschise ușa cu
geam, prin care se auzeau discuții zgomotoase, râsete... Iorgov
păși înăuntru stânjenit și cu inima strânsă de emoție. Îl mai
tulbura și faptul că nu știa cum să se comporte față de femeia
care îi deschisese: ca față de o gazdă sau de o servitoare? Un
val de fum dens și acru îl izbi în față. Privi uluit în jur și făcu un
gest cu mâna, parcă ar fi vrut să alunge o nălucă din fața
ochilor. Ceea ce vedea nu era un mic apartament compus dintr-
un vestibul slab luminat și vreo trei-patru cămăruțe. Avea în
față un salon strălucitor, prelung, care în fund, spre stânga,
devenea foarte încăpător. Pe jos erau așternute covoare
persane, frumoase și multicolore. Trei lustre mari și numeroase
aplice cu becuri mate împrăștiau o lumină plăcută și
abundentă. Ici-colo erau așezate măsuțe, înconjurate de câte
patru fotolii și de taburete. Pe fiecare masă erau câte o
scrumieră mare de cristal, cutii enorme cu țigarete, țigări de foi
și chibrituri. Lângă peretele din stânga, aproape de ușă, stătea
un dulăpior elegant cu radio și patefon. Partea de jos a
dulăpiorului era împărțită în câteva compartimente, care
conțineau, în afară de discuri de muzică ușoară și de dans, și
plăci cu bucăți de Beethoven, Mozart, Schubert, Wagner, Liszt,
Grieg... Iorgov, care se așteptase să găsească un interior mic-
burghez mobilat cu o caracteristică lipsă de gust, rămase
locului uimit, neștiind ce să facă...

10
 Havadjiev, care după toate aparențele îl așteptase cu
nerăbdare, se repezi spre el, îl apucă de braț și-l trase în fundul
salonului, unde era un bufet bogat, aranjat cu gust și pricepere.
În fața bufetului încărcat roiau domni și doamne, care mâncau
și beau în picioare, ca în bodegile moderne din capitală, cu-
fundați în discuții aprinse sau făcând glume zgomotoase.
Iorgov se încruntă. Ar fi fost de mii de ori mai la largul lui
dacă ar fi nimerit într-adevăr într-un mediu de mojici. Atunci
și-ar fi simțit cel puțin superioritatea de intelectual. Dar așa?
Cum putea să-și exprime disprețul față de vulgaritatea unor
asemenea parveniți? Avea în față un mic salon de recepție care
putea să satisfacă până și gustul celui mai pretențios diplomat
european.
Iorgov știa însă că aici și gustul fusese cumpărat cu bani.
Întregul interior fusese probabil aranjat de vreun decorator
priceput, dar sărac, în schimbul unei remunerații mizere. Un
ochi experimentat putea să descopere cu ușurință în spatele
acestei străluciri și acestui lux nepăsarea unui artist plătit.
Havadjiev îl trase spre bufet și-i șopti la ureche:
— Să-ți fac cunoștință cu gazdele... Niște oameni drăguți, fără
mofturi...
Îl prezentă întâi bătrânei Kaeva, o femeie uscățivă, înaltă, cu
fața obosită și chinuită. Deoarece fiica ei îi interzisese să se lase
prinsă în discuții, ceea ce ar fi trădat simplicitatea ei de
țărancă, ea nu făcea decât să zâmbească întruna, fie că se po-
trivea, fie nu, și să dea vag din cap. Iar interlocutorul nu-și
putea da seama când era și când nu era de acord cu el.
Altminteri, se prezenta corect îmbrăcată, potrivit vârstei și
situației ei materiale. Fiecare cută a rochiei măslinii din mătase
scumpă dezvăluia grija deosebită a croitoresei.
În timp ce Iorgov cerceta fața pudrată a bătrânei doamne
Kaeva, neștiind spre ce subiect să îndrepte conversația,
deoarece femeia nici nu părea să-l înțeleagă, Havadjiev întinse
mâna către un grup de bărbați, care duceau o conversație
aprinsă în spatele lui, și trase parcă de acolo un omuleț cu o
față mică și cu expresie servilă, cu mișcări nesigure și timide,
care părea că se așteaptă în orice clipă să primească o lovitură

11
pentru vreo greșeală involuntară. Iorgov rămase cu ochii căscați
când își dădu seama că acesta este stăpânul casei. Capul mic,
chel și rotund, neînsemnat și jalnic nu avea nimic comun cu
imaginea țărănoiului vânjos, grosolan și obraznic, așa cum și-l
închipuise el. Și tocmai fiindcă Iorgov se așteptase să
întâlnească un bogătan mătăhălos și bădăran, i se păru că
Havadjiev îl trage pe sfoară: omul acesta nu este și nu poate fi
Kaev. Havadjiev îl prezentă pe înaltul oaspete și sublinie de
două ori că este procuror general. Omulețul își manifestă
bucuria și surpriza căscând gura, în care nu numai că nu se
vedea nicio coroană de aur, dar se puteau zări la maxilarul de
jos trei dinți complet cariați.
Această scenă stupidă fu întreruptă de apariția fiicei gazdei,
„eroina acestei plăcute petreceri”, cum se exprimase una din
invitate, și Havadjiev o apucă de mână. Fata tresări, dar când îl
văzu, îi zâmbi ca unui om al casei.
— Mai domol, Lioli, să nu treci pe lângă norocul tău, spuse el
cu vocea lui leneșă și insinuantă.
— Eu m-am născut fără noroc, răspunse calm Lioli Kaeva.
— Ba nu se știe... Havadjiev clipi șiret și arătă către oaspete:
Domnul Iorgov, procuror general!... Celibatar și candidat la o
dragoste ideală... Numai că – și ridică arătătorul mâinii drepte –
sunt obligat să previn o domnișoară atât de încântătoare: este
un om fără viitor, fiindcă... Havadjiev strânse ușor pleoapele.
— De ce fără viitor? se miră tânăra fată, oarecum intrigată.
Havadjiev, care provocase și așteptase tocmai această
întrebare, adăugă:
— Fiindcă nu are decât treizeci și doi de ani și a obținut de pe
acum totul... Dacă ar mai fi avut câțiva ani în plus, ar fi fost cu
siguranță ministru... Dar, cu voia domnului, se va întâmpla și
asta...
Gazdele îl priveau zâmbind pe omul care obținuse totul și
avea să fie într-o zi ministru, convinși că face parte și el dintre
numeroșii pretendenți la mâna fiicei lor. Fata însă, obișnuită cu
atențiile unor asemenea celibatari de vază, printre care îl
socotea și pe procurorul general, se făcu că nu-i dă nicio im-
portanță.

12
 Havadjiev propuse să se bea câte un pahar de vin, iar, între
timp, Lioli Kaeva profită de ocazie și, salutând ușor, se
îndepărtă, pentru a scăpa de societatea plictisitoare a
părinților. Iorgov nici n-o băgă în seamă. El stătea ca pe ghimpi:
cât putea cuprinde salonul cu ochii o căuta și nu o zărea
nicăieri pe Katia Havadjieva. Se întoarse anume cu paharul plin
în mână, pentru a putea cerceta încă o dată toate colțurile, dar
n-o descoperi nici de data aceasta. „N-a venit, își spuse el
oftând adânc. Poate că nici nu știe de această serată.” Se simțea
jignit, abătut și cu inima grea. „Este o capcană a ticălosului ăs-
tuia, chibzui el. Voia să mă prezinte acestor țărani, care au cu
siguranță niscaiva buclucuri și speră să preîntâmpine vreun
proces de speculă... Să aștepte mult și bine! Am să-i fac una, să
mă țină minte. Mincinosul ăsta! îl amenința el în gând pe
Havadjiev. Am să i-o plătesc cu vârf și îndesat”...
Iorgov dădu pe gât paharul și, fără a-l pune jos, își plimbă din
nou privirile prin toate colțurile salonului. Interiorul era plăcut
și nu avea nimic vulgar. Se vedeau numai obiecte de preț,
aranjate cu gust și cu cea mai mare simplicitate artistică. Da,
pe aici trecuse o mână pricepută. Aceasta se vedea și din
tablourile de pe pereți – erau într-adevăr alese, dar alese din
cadrul expozițiilor de pictură dintr-un singur sezon, căci o
adevărată colecție artistică nu cere numai bani și gust, ci și
timp. În spatele procurorului general o doamnă nu mai putea
de admirație. Fără a-și lua ochii de pe pereți, asigura că nu mai
văzuse tapete atât de frumoase.
— Le-am adus de la München, spuse bătrâna Kaeva, cu un
aer de superioritate și fără teamă de a scăpa vreo vorbă
nepotrivită, pentru că știa că tapetele fuseseră într-adevăr
aduse de la München. Dacă Manol își pune ceva în cap...
hârtiile astea ne-au costat o jumătate de milion.
— O asemenea splendoare merită într-adevăr o jumătate de
milion, spuse un bărbat roșcovan, sufocându-se parcă din
pricina grăsimii și a fumatului.
Iorgov își mușcă buzele.
„Am să i-o plătesc eu, amenința el, devenind parcă din ce în
ce mai furios. Ce mai stau eu aici? De ce nu plec?... Și lui am

13
să-i arăt eu... Cu mine și-a găsit nașul...”
Procurorul general sorbi cel de al doilea pahar cu vin ce-i
fusese turnat și se pregăti să o șteargă în vreun fel oarecare,
când Havadjiev, mereu zâmbitor, mulțumit de sine, îl luă de
braț, cu un gest molatic, și-l trase la o parte. Mergeau încet, cu
pași solemni, măsurați, de parcă-i desfăta această plimbare.
Havadjiev povestea ceva, dar Iorgov, care se gândea mereu la
Katia și la înșelătoria prin care Havadjiev îl adusese încoace,
nici nu-l auzea. Dar unde-l ducea oare? În fundul salonului,
lângă fereastra care ocupa aproape întregul perete, se ridica o
mică estradă pentru orchestră. Deși estrada era mobilă și nu
fuseseră aduși muzicanți, o lăsaseră pe loc. Desigur că n-aveau
unde s-o ducă.
În nișa din fundul salonului, care nu se vedea nici de la ușă
și nici dinspre bufet, era o masă înconjurată de fotolii și
taburete, la fel ca și în prima parte a salonului. Cufundați în
fotolii și așezați pe taburetele din jurul mesei, câțiva dintre
musafiri susțineau o conversație însuflețită. Printre ei era și
Havadjieva. De îndată ce-i zări piciorul, sculptat parcă, în
ciorapul bej-deschis, fin ca o pânză de păianjen, Iorgov,
surprins, își umflă pieptul și scoase un oftat adânc. Un
simțământ complex, un amestec de bucurie, tulburare și gelozie
îi răscoli inima. Cine erau acești bărbați din jurul ei? Oare
numai flirta cu ei, sau se găsea vreunul cu care mersese mai
departe? De ce se retrăsese în acest colț singuratic? Se
ascundea cumva de priviri indiscrete și invidioase?...
Multe întrebări, una mai chinuitoare și mai arzătoare decât
alta, treceau prin mintea procurorului general. I se părea că toți
bărbații cărora ea le acorda o cât de mică și cât de
întâmplătoare atenție îi erau superiori. Și aceasta îl chinuia
profund.
Nepăsător și apatic, cu veșnicul lui surâs pe buze, Havadjiev
îl prezentă musafirilor necunoscuți. Unul era student în
medicină, altul, fabricant de oțet și membru al unei societăți
anonime de import-export, al treilea – un om impozant, cu
părul lucios și pieptănat cu îngrijire – funcționar în Ministerul
Afacerilor Externe; Havadjiev îi șopti că are legături cu oameni

14
influenți de la curte și că e viitor ministru plenipotențiar. Și –
cine știe de ce – lui Iorgov i se păru că tocmai acest viitor
ministru plenipotențiar este un rival primejdios și că Havadjieva
este îndrăgostită de el. Iorgov îl urî chiar din momentul în care
făcuseră cunoștință și căută ocazia să-l jignească, să-l
umilească. Își simți inima îndurerată, o bănuială chinuitoare
puse stăpânire pe el. I se părea că Havadjieva nu se prea
bucurase văzându-l. Dăduse numai de formă din cap și nici
măcar nu-l invitase să ia loc lângă ea. Acum era momentul să
se întoarcă pe călcâie, să plece și să termine o dată pentru
totdeauna cu această femeie îngâmfată. Dar procurorul general
n-avea puterea s-o facă. Stătea și se uita, cuprins de emoție, ros
de un sentiment insuportabil de gelozie și neputință.
Havadjiev, care se dusese până la masa din fața estradei să-și
ia o țigară de foi din cutia de lemn, apucă de braț pe unul din
chelnerii angajați pentru această serată și, cu acel aer de
superioritate care în asemenea cazuri se ascunde înapoia unui
ton de familiaritate, îi spuse:
— Dragul meu, adu niște scaune pentru doi bătrâni.
După ce chelnerul aduse două taburete, el îl instală pe
procurorul general lângă soția sa și-i făcu semn chelnerului să
aștepte.
— Dar n-ați băut nimic, se uită el peste masă. A! Așa nu
merge! Tu, Katia, ce iei? se întoarse el cu un ton de alintare
către nevastă-sa. Vinișor sau bere?
— Comandă o băutură mai tare, îi răspunse ea fără să-l
privească, pe un ton oarecum brutal, vădit nemulțumită și
plictisită.
Toți cei care o cunoșteau n-o văzuseră niciodată atât de
întunecată și supărată. De obicei era foarte drăguță, amabilă și
zâmbitoare, vorbăreață, amuzantă și spirituală. Procurorul
general se întreba tot timpul dacă nu cumva se posomorâse din
cauză că venise el. O urmărea cu coada ochiului cum își mușca
cu dinții albi buzele moi și delicate, senzuale și foarte violent
înroșite. Lui i se părea, deși n-avea niciun motiv temeinic, că
face toate acestea pentru că-l disprețuiește și nu-l poate suferi.
— Și dumneavoastră, domnilor? aștepta comanda Havadjiev.

15
 După câtva timp dădu comanda la bufet, aruncând câte o
glumă în dreapta și în stânga.
— De ce este doamna într-o dispoziție atât de proastă, dacă
pot îndrăzni să întreb?
Îmbujorat de emoție și îngrijorare, procurorul general
prinsese momentul potrivit și, încetișor, aproape șoptit, puse
această întrebare vecinei lui. Își ciocănea nervos genunchii cu
degetele și aștepta, cu aceeași încordare cu care acuzații
așteaptă să audă sentința: viață sau moarte.
Ea se întoarse ușor spre dânsul și-i zâmbi abia vizibil:
— N-am... nimic... sunt puțin indispusă. Și privi în jur, de
parc-ar fi căutat pe cineva.
Iorgov răsuflă ușurat. Adierea unei speranțe vagi și
îndepărtate îl însenină. Deci sentința fusese favorabilă. Ea nu-l
disprețuia și nu era el pricina proastei ei dispoziții.
Havadjiev se întoarse cu chelnerul încărcat de sticle și
pahare.
— Dă-mi o țigară, se adresă Havadjieva bărbatului ei.
Acesta își duse alene mâna la buzunarul interior al sacoului
pentru a-și scoate tabachera de aur, dar în aceeași clipă, cu o
repeziciune fulgerătoare, procurorul general și viitorul ministru
plenipotențiar își oferiră tabacherele lor. Procurorul general
nereușind să-și deschidă imediat tabachera, Havadjieva păru că
șovăie o clipă, măgulită pesemne de graba amabilă a celor doi,
apoi, fără vreun semn deosebit de mulțumire sau recunoștință,
luă o țigară din tabachera procurorului. Viitorul ministru
plenipotențiar nu-și pierdu curajul, cu aceeași dexteritate de
scamator își scoase bricheta, o aprinse repede și o oferi cu un
gest elegant. Mica flăcăruie linse vârful țigării ca o limbă palidă
de foc. Havadjieva trase cu aviditate fumul parfumat și se
cufundă în fotoliul adânc, își sprijini frumosul cap de spetează
și urmări, dusă pe gânduri, micile inele de fum alb, care se
destrămau alene și dispăreau.
După ce puse paharele pe masă, chelnerul rămase în
așteptarea comenzilor. În poziția aplecată, semăna cu o
paranteză mare și neagră. Havadjieva îl privi cu coada ochiului:
— Ce dorește doamna? se întoarse respectuos către ea

16
chelnerul.
— Ce aveți? întrebă ea plictisită parcă de întrebare, așa cum
era plictisită de toate aceste băuturi cunoscute și fine.
— Lichior? Benedictină? oferea el amabil și stăruitor. Poate
un cocktail?
— O șliboviță, comandă Havadjieva.
— Ascultă, drăguțule, se adresă chelnerului viitorul ministru
plenipotențiar, ia toarnă-mi și mie o șliboviță.
După ce chelnerul îi umplu și lui paharul, el se ridică solemn
și, înclinându-se ușor, spuse cu extremă amabilitate:
— Doamnă, vă felicit; uite, asta înseamnă să ai gust. Arătă
cu capul paharul plin. E curat, natural, e de-al nostru și e bine
venit.
Telefonul de pe măsuța înaltă din lemn masiv de nuc, așezată
în colț, lângă fotoliul în care ședea viitorul ministru
plenipotențiar, sună. Studentul în medicină ridică receptorul.
Toți cei din jur întrerupseră conversația și se uitară la el.
— Da, da, spuse studentul în medicină dând din cap, 2-43-
34, dar, scuzați, ați greșit, domnule!... Nu, vă rog, aici este
biroul asociației tinichigiilor... Puse receptorul pe furca de
bachelită și izbucni în râs. Îl căuta pe Kaev... pentru niște
butoaie... l-am trimis la plimbare...
— S-ar putea să fi fost poate cerută convorbirea, observă cu
tonul înțelept al unui om de afaceri negustorul de oțet.
— Ei, dădu plictisit din umeri viitorul ministru
plenipotențiar. Cheamă musafiri și comandă convorbiri
telefonice!
— E o glumă nesărată! observă Iorgov aspru și tăios.
Havadjieva se uită cu o oarecare dușmanie la viitorul
ministru plenipotențiar, ceea ce ridică și mai mult moralul
procurorului. Deci ea aproba atitudinea lui față de acești domni
răzgâiați. Procurorul general era mulțumit că venise la această
recepție, de altfel destul de searbădă. Acum simțea dorința să
pornească o discuție serioasă și îndeajuns de captivantă, pentru
a o uimi pe Havadjieva, pentru a-i atrage atenția asupra lui, a o
intriga și înflăcăra. Voia s-o vadă mai înviorată și mai
entuziasmată decât era de obicei. Dar Iorgov nu știa cum să

17
înceapă. Altă dată această femeie urmărea toate discuțiile cu
niște ochi luminoși, plini de bucurie și fericire, zâmbitoare și
încântată, iar astăzi era tăioasă, iritată și abătută. Sprâncenele
ei subțiri, smulse cu grijă și prelungite cu o linie subțire de
cărbune, erau încruntate nervos. De ce era oare Havadjieva atât
de abătută în această seară? Se certase cu bărbatul ei? Nu,
acesta era ca de obicei indiferent și familiar și, ca întotdeauna,
extrem de politicos cu ea. De fapt această politețe era pur
formală, dar așa fusese întotdeauna.
Femeia care îl întâmpinase pe procurorul general la sosire
trecu pe lângă ei. Îmbrăcămintea ei contrasta cu rochiile
luxoase ale celorlalte femei de la această recepție, și de aceea
toți cei din colțul liniștit se uitară fără să vrea la ea.
— Cine e? întrebă încet Havadjieva pe soțul ei.
— Cred că este mătușa lui Kaev, răspunse el în șoaptă.
Mascota familiei. Adevăratul dictator al etajului de sus.
Mătușa îl ducea la culcare pe fiul lui Kaev, elev la liceul
german, dar acesta se oprise puțin și ea fu nevoită să-l aștepte.
Simțea că atrăsese atenția oamenilor necunoscuți, și acest lucru
o stânjenea. Când băiatul o ajunse din urmă, ea îi spuse cu
severitate:
— Haide, Spiridoane! Când te mai scoli mâine?
Mătușa apăsă cu mâna undeva pe peretele tapisat, și apăru
un dreptunghi de mărimea unui canat de ușă dublă. Ea întinse
mâna, suci comutatorul electric și o lumină palidă se răspândi
pe scara așternută cu un preș țărănesc, în culori țipătoare.
Scara aceasta ducea la etajul de sus. Toți rămaseră surprinși.
Numai Havadjiev nu se miră, iar când ușa se închise în perete,
dădu din cap și spuse:
— Ce ordine e în casa asta. Uite, asta zic și eu disciplină:
cine trebuie să petreacă, petrece, iar cine trebuie să doarmă,
doarme.
— Mda, mormăi ca pentru sine procurorul general, acum
înțeleg de ce întregul etaj de jos e transformat în salon!
Înseamnă că dormitoarele, bucătăria, toate sunt sus.
— Ideea este bună, murmură îngândurat viitorul ministru
plenipotențiar, pufăind din țigară, clipind și aruncând prin

18
perdeaua ușoară de fum priviri de vulpoi spre gâtul alb, delicat
și tare pudrat al Havadjievei. Jos musafirii, sus familia! Și, după
o clipă de tăcere, adăugă cu o ușoară înclinare a capului:
Foarte deștept.
— Nu e nevoie de prea multă deșteptăciune dacă ai destule
parale ca să cumperi două apartamente, unul deasupra
celuilalt, și să le unești cu o simplă scară, observă pe un ton
sec, cu o dușmănie vădită, Havadjieva. Asta poate s-o facă orice
dulgher.
Tulburat de acest ton provocator, viitorul ministru
plenipotențiar zâmbi prostește, scoase din buzunarul interior
un mic pieptănaș și începu să și-l treacă zadarnic prin părul
pieptănat cu grijă. Iorgov trase din țigară cu desfătare și cu o
adâncă mulțumire sufletească, suflă câteva rotogoale de fum și
le urmări clipind rar din ochiul drept. Era gestul lui obișnuit în
sala de ședințe, când președintele sau unul din membrii
tribunalului punea o întrebare reușită unui acuzat comunist.
Nimeni nu știa cum să întrerupă tăcerea apăsătoare
survenită în urma observației tăioase a Havadjievei, când, din
celălalt colț al sălii, apăru Kaev, umflat în pene, cu un pahar în
mână. Fața lui mică, căreia el încerca să-i imprime o
importanță deosebită, era caraghios de roșie, iar chelia lucea
puternic sub razele abundente ale luminii electrice. Se răsuci
ca o sfârlează și, bombându-și pieptul mic ca de pui, pe care
strălucea capătul unui lănțișor de aur, ridică paharul.
— Doamnelor și domnilor! spuse el pe un ton declamator și
cu un patos fals, fără să-și dea seama că aici nu era decât o
singură femeie. Am plăcerea să vă împărtășesc o știre
îmbucurătoare. Tocmai s-a comunicat la radio că germanii au
reocupat două din orașele lor.
— Cum așa „reocupat”? întrebă răstit Havadjiev, subliniind
tare ultimul cuvânt și aruncând o privire nimicitoare spre Kaev.
Cine și când a cucerit orașe nemțești pentru ca ei să le reocupe
acum?
Omulețul păli.
— Păi... dar... rusești, orașele sunt ale rușilor, dar acum
germanii le-au recucerit... bombăni Kaev tulburat, speriat și

19
șovăitor. Știa că e destul un simplu zvon că s-ar îndoi de
victoria germană, ca să-și vadă ruinat întregul comerț.
— Domnul Kaev are dreptate, spuse viitorul ministru
plenipotențiar. Ceea ce germanii au cucerit o dată este
german... Iar în război, ca în război, câteodată se poate
întâmpla să cedezi ceva, oricât de puternic ai fi... Și el aruncă
pe furiș o privire către Havadjieva, care se rezemase de fotoliu
și-și mușca până la sânge buza ei subțire și senzuală.
— Așa... așa... dădu din cap Kaev, privind cu speranță și
recunoștință către apărătorul său neașteptat. Uită chiar să-și
golească paharul, așa cum ar fi trebuit, ci îl lăsă să se aplece și
vărsă puțin vin pe jos. Tocmai asta voiam să spun și eu... ceea
ce au cucerit o dată germanii este al lor... nici vorbă că-i așa...
— Deci au recucerit două orașe din teritoriile ocupate în
Răsărit, explică cu un ton competent, de cunoscător,
procurorul general, apăsând pe fiecare cuvânt: ai fi spus că
dictează o formulă.
— Da, așa-i... așa este... chiar așa, i se adresă și lui gazda, cu
o expresie jalnică, de parcă ar fi implorat ceva. Orașele lor... și
la radio tot așa s-a spus...
— Dar la Stalingrad s-au cam împotmolit, observă așa, într-o
doară, studentul în medicină.
Nimeni nu acordă atenție acestor cuvinte. Numai Havadjieva
tresări ca atinsă de un curent electric, și umbra unei mânii
întunecate trecu prin ochii ei frumoși și luminoși. Își încordă
auzul pentru a mai prinde ceva despre Stalingrad, dar nimeni
nu dădu atenție observației studentului în medicină, scăpată
parcă cu totul întâmplator.
Havadjieva, care terminase colegiul francez și trăise în
Germania, nu se mulțumea numai cu romane ușoare și reviste
ilustrate germane. În orele târzii, cele mai liniștite și mai tainice
ale nopții, când soțul ei, mulțumit de reușita afacerilor lui
comerciale complicate și dubioase, dormea fericit și mormăia
satisfăcut în somn, ea – întinsă pe divan lângă radio – asculta
bucăți de muzică clasică și aștepta știrile în franceză și germană
din Londra, Berna, Stockholm, Moscova... La început ea
prindea știrile de la Moscova doar ca o variație, pentru a se des-

20
făta de neputința acelora pe care îi ura cu fiecare fibră a
trupului ei gingaș, zvelt și frumos. Dar aceste noutăți deveneau
din ce în ce mai interesante și mai alarmante. Alarmante,
deoarece ceea ce se spunea la Moscova și ceea ce nemții
încercau să dezmintă prin strigăte și printr-o frazeologie
sforăitoare și amenințătoare era treptat confirmat, sistematic și
neîndurător. Fiică a unuia dintre călăii din regiunea Moraviei
din timpul primului război mondial, care după înfrângere fugise
la Berlin, Havadjieva era educată în spirit germanofil și-i ura de
moarte pe comuniști. Era convinsă că aceștia nu au suflet, că
nu sunt capabili de vreo idee măreață și că manifestă cele mai
sălbatice instincte barbare. Ea spera că bolșevicii vor fi zdrobiți
și exterminați până la unul, după care omenirea va renaște, și
un soare nou va răsări deasupra lumii... Urmărea de multă
vreme la radio cumplita luptă de lângă Stalingrad, dar credea
că rezistența bolșevicilor era ultima împotrivire a unor
muribunzi. Pentru ea nu exista nicio îndoială că Armata
Sovietică aruncă în luptă ultimele tancuri, ultimele avioane,
ultimele arme. Iar după aceea, bolșevicilor nu le va mai rămâne
nimic altceva de făcut decât să fugă dincolo de Urali. Un
general german – foarte cult și inteligent după părerea ei – îi
explicase o dată în mod convingător că americanii și englezii,
chiar dacă ar fi vrut, nu i-ar fi putut înzestra pe ruși cu tehnica
necesară unei rezistențe serioase împotriva armatei blindate
germane. Și pe deasupra, explicase generalul german,
americanii și englezii nici nu doresc să-i ajute pe aliații lor
roșii... Cum era atunci cu putință această rezistență de la
Stalingrad? Și cui se datorau aceste victorii ale roșiilor?...
Armata lui von Paulus era încercuită. Această știre era
confirmată de toate posturile de radio. E ceva îngrozitor, chiar
dacă armatele germane încercuite ar reuși să se desprindă, așa
cum au făcut-o la Staraia Rus. Pentru ca o armată atât de mare
și de puternică să poată fi încercuită este nevoie de o armată și
mai puternică, și mai mare... Havadjieva nu împărtășea
nimănui îngrijorarea ei în privința Stalingradului. Nici măcar cu
soțul ei, pe care nu-l încerca nici urmă de îndoială, având o
încredere oarbă în geniul german, nu schimbase nicio vorbuliță

21
despre situația grea de la Stalingrad... Deprimată de știrile
proaste, apăsată de o grea presimțire, obosită de nesomn și
încordare nervoasă, ea nu făcea decât să-și muște buzele și să
fumeze țigară după țigară.
Havadjiev se ridică. Era puțin băut, bolborosea, și limba i se
împleticea în gură:
— Domnilor, spuse el pe un ton deosebit de confidențial și
oarecum emoționat, puteți fi siguri că lumea va vedea minuni
nemaiauzite și nemaivisate. Trase din țigară, privi auditoriul,
pentru a vedea impresia pe care o făcuseră cuvintele lui de
introducere, clipi cu înțeles și ridică ușor capul: Știu dintr-o
sursă sigură – aici făcu un gest cu țigara și continuă, apăsând
pe fiecare silabă – si-gu-ră că toate pregătirile pentru ul-ti-ma
ofensivă pe frontul de est sunt terminate, se așteaptă doar
ordinul Führer-ului. Noile arme sunt gata instalate pe locurile
lor... Puse jos paharul și plescăi din limbă: No-i-le ar-me!
Germanii i-au prevenit pe bolșevici că, dacă nu se vor preda
într-un anumit termen, Reich-ul își declină orice răspundere în
privința urmărilor. Noile proiectile germane „X” distrug orice
vietate pe o rază de patruzeci și doi de kilometri...
— M-am plictisit să tot aud de noile voastre arme! șuieră
înciudată, printre dinți, Havadjieva.
— Cum? Tu nu crezi, Katia? o întrebă bărbatul ei foarte
surprins și o privi cu un aer mustrător.
— Ce să cred? Cu buzele încleștate, strângând țigara între
degetele subțiri și lungi ale mâinii ei drepte, sprijinită în cot pe
linia curbă a genunchiului atrăgător, privea cu un aer de
provocare și dispreț spre micul grup.
— Nu crezi că nemții au dat acest ultimatum? o tot privea
mirat bărbatul ei. Doar știi că nemții sunt un popor cult,
umanitar, ei nu vor să verse sânge în zadar... Și doar acolo nu
sunt toți comuniști. De ce să piară oameni nevinovați?...
— Comuniștii stau cu biciul în mână în spatele armatei,
spuse viitorul ministru plenipotențiar pe un ton de parcă ar fi
fost supărat pe cineva. Ei silesc poporul să se bată.
Havadjieva scrâșni din dinți, gâtul i se înroși și ochii i se
întunecară cu totul. Stinse nervos țigara, pe care n-o fumase

22
nici până la jumătate, și, lăsându-se pe spate în fotoliu,
întoarse ușor capul.
— Of, cât îi urăsc pe comuniștii ăștia! spuse ea încet, ca și
cum ar fi vorbit pentru sine însăși, dar cu o voce atât de adâncă
și pe un ton atât de pătimaș, încât până și bărbatul ei o privi
mirat. Dar pe ei... pe ei... cel puțin îi stimez mai mult decât pe
asemenea eroi cum sunteți voi, deoarece ei se bat pentru
triumful ideilor lor barbare, iar voi nu ridicați nici măcar un
deget pentru salvarea civilizației și nu faceți decât să vă lăudați
cu vitejia altora!...
Enervată, aprinse o nouă țigară și, trăgând cu sete fumul
aromat, privi în sus, strângând din pleoape. Era cuprinsă de
mânie și disperare ori de câte ori își imagina viitorul acestei
„egalități a dobitoacelor”, după cum se exprima tatăl ei. În
conștiința ei nici nu-și putea găsi loc ideea că s-ar putea asigura
bunăstarea materială și avântul spiritual al întregului popor.
După părerea ei, cultura era cultură tocmai fiindcă numai o
mică parte, o parte aleasă a societății, era întotdeauna sătulă și
avea acces la marile realizări ale artei. Ce mai viață putea să fie
aceea în care și un simplu țărănoi va asculta și va înțelege
Sonata lunii sau se va extazia ore întregi în contemplarea
surâsului enigmatic al Giocondei?... Numai că acești lași și
carieriști băloși și plini de mulțumire de sine n-aveau nici pic de
fantezie ca să-și închipuie ce se va întâmpla dacă vor învinge
comuniștii... Iar acolo, pe frontul de est, se petrecea ceva
groaznic. Acolo germanii sufereau înfrângeri. Ea înțelegea din
emisiunile posturilor de radio suedeze și elvețiene că acest fapt
nu este deloc întâmplător. Numai naivii se amăgeau cu calmul
nemților. Dar ea știa de la tatăl ei că nici în războiul trecut ei
nu-și pierduseră calmul până în ultima zi, în care au capitulat.
Patefonul începu să cânte. Se porni și dansul. Havadjiev se
uită la ceas.
— Vai, se miră el, cum mai trece vremea! Luă paharul și bău
restul de vin, apoi făcu câțiva pași înapoi și se înclină cu
stângăcie: Ei bine, noapte bună și petrecere frumoasă. Vă rog
să mă scuzați, domnilor, dar mai am puțin de lucru și trebuie
să plec. Mai făcu câteva plecăciuni în dreapta și în stânga și se

23
întoarse către soția lui: Tu, Katia, când vei fi obosită,
telefonează să vină mașina să te ia.
Havadjiev nu strânse decât mâna gazdei și porni în direcția
bufetului.
Viitorul ministru plenipotențiar se ridică, pocni ușor din
călcâiele pantofilor de lac, se înclină adânc în fața Havadjievei și
o privi zâmbind.
— Mersi, spuse ea și întoarse supărată capul ei frumos.
Viitorul ministru plenipotențiar se mai înclină o dată, însă de
data aceasta fâstâcit, cu surâsul prefăcut în grimasă.
Legănându-se ușor, de parcă mijlocul i-ar fi fost de cauciuc,
viitorul ministru plenipotențiar se îndreptă către estrada pe
care se învârteau perechile.
Procurorul general răsuflă ușurat. Acest tânăr pisălog și
neobrăzat îl sâcâia ca o muscă. Îl mira faptul că, în ciuda
disprețului vădit și al dușmăniei Havadjievei, el continua să-și
impună prezența. Și, cine știe de ce, procurorul general socotea
că tocmai în seara aceasta avea să se hotărască totul, și de
aceea voia să rămână singur cu frumoasa femeie. Voia să
încerce terenul, să vadă dacă poate spera să-i câștige simpatia,
sau dacă nu cumva va trebui să înghită pilula amară și să
îndure chinul în taină. Trebuia să fie însă atent – ea era o
femeie independentă, o femeie de caracter și plină de spirit.
Procurorul general căuta să afle dacă acest spirit este
împrumutat de la alții, sau dacă este rodul unei vaste culturi.
Câteodată îi treceau prin minte diverse presupuneri. Nu este ea
oare o foarte bună actriță pe scena vieții? se întreba el. Și ceea
ce-l atrăgea atât de puternic nu era oare masca unei iscusite
aventuriere?... Își dădea seama că, atunci când voia, ea putea
să-și ascundă foarte bine gândurile. Și câteodată, când zâmbea,
nu-ți puteai da seama de ce anume zâmbește: cunoștea oare
foarte bine obiectul discuției, sau habar n-avea despre ce este
vorba?... Avea ceva enigmatic, și tocmai asta îi ațâța și mai mult
ambiția de a o cuceri.
De câte ori avusese ocazia s-o întâlnească în ultimul timp, îi
ghicea dispoziția după glas. Când se prefăcea, vocea îi era
pițigăiată, iar atunci când vorbea cu pasiune și din inimă, avea

24
un timbru deosebit de cald, pornit parcă din adâncul sufletului.
Mai ales acum Iorgov sesiza foarte bine această deosebire.
Se cânta un tangou. Procurorul general se învioră. Fiori, în
ritmul muzicii, păreau să-i treacă prin tot corpul. Havadjieva își
dădu seama de aceasta. Și deoarece până acum nu-l văzuse
decât în atitudini rigide, ea îl socotise drept un om sec, fără
imaginație și pedant, un om al paragrafelor și alineatelor. Știa de
la soțul ei că este un bun jurist și că-și cunoaște meseria. Iar
atitudinea degajată, faptul de a se lăsa antrenat de tactul
acestui tangou, într-adevăr minunat, o surprinse și-i făcu
plăcere. Până acum ea se temea întrucâtva de procurorul
general, deși îl stima. Acum, însă, îl privi pentru prima oară ca
pe un om cu care s-ar putea înțelege.
— Vă place mult muzica? întrebă ea cu interes. În vocea ei
era o nuanță de căldură sinceră.
— Da.
Era fericit pentru că ea îl înțelesese.
— Muzica este viața, spuse ea încet, dar cu însuflețire.
— Da, există bucăți la auzul cărora mă topesc, recunoscu el
cu vocea unui copil mângâiat și arătă în direcția patefonului. Iar
acesta este tangoul meu preferat.
— Numai preferat? îl privi ea cu o expresie șăgalnică și ochii
ei recăpătară acea strălucire adâncă și luminoasă pe care i-o
cunoștea. Văd că v-a emoționat! Respect sentimentele adânci și
pasiunile înfocate. Vă place să și dansați?
— Nu întotdeauna. Însă acest tangou...
— Atunci?
Ea se ridică ușor, privindu-l atent în ochi.
Iorgov îi întinse mâna.
— Și ce va spune cel pe care l-ați refuzat? o tachină el la
rândul său, în timp ce o cuprindea de mijloc.
Ochii ei se întunecară ușor.
— Un tânăr încrezut, care nu se bazează pe propria sa forță,
ci pe relațiile sale cu cei puternici.
Iorgov o înțelese. Acest viitor ministru plenipotențiar își dădea
aere numai fiindcă avea relații cu oameni de la curte. Ea știa de
la bărbatul ei că diplomatul avea asemenea legături. Se prea

25
poate însă ca bărbatul ei să fi aflat acestea chiar de la ea.
Numărul perechilor începu să crească. Lumea dansa cu mult
antren. Unii își șopteau câte ceva și zâmbeau fericiți. „Eroina
serii” dansa și ea cu un tânăr, pe umărul căruia sprijinise cu
grijă căpșorul ei coafat. Tachina un bătrân general în rezervă,
care pândea o tânără doamnă. Bătrânul general aștepta ca
dansul să se oprească numai pentru o clipă, ca să pună mâna
pe ea și s-o ia la dans. În așteptare, își tot aranja cravata și-și
îndrepta haina.
Cu toate că se apropia miezul nopții, foarte multă lume se
mai îmbulzea la bufet. Amatorii de vinuri bune și de băuturi
tari stăteau rezemați în coate de barul strălucitor și aruncau
din când în când priviri indiferente spre dansatori, ca și cum ar
fi vrut să spună: „De ce vă pierdeți vremea?”
— Ce seară plictisitoare, murmură încet, cu voce profundă,
Havadjieva.
— Aceasta se referă și la mine, desigur, îi spuse în grabă și cu
șiretenie procurorul general, și inima începu să-i bată tare,
deoarece de răspunsul ei depindea pasul următor.
Ea zâmbi prietenos.
— Dacă ar fi fost așa, nu v-aș fi spus-o. Vorbise simplu și cu
sinceritate.
— Câteodată îi mai scapă omului câte un cuvânt.
— Încă nu mi-am pierdut capacitatea de a deosebi lucruri
atât de elementare, replică ea. Apoi adăugă cu o hotărâre
calmă: Dacă n-ai fi fost dumneata, aș fi plecat cu Ștefan.
— Vă mulțumesc, spuse el îmbujorându-se, emoționat de
bucurie. Dacă ați ști cât sunt de fericit... Aș vrea ca această
seară să nu se mai termine... El se poticni în pași și fu cât pe-
aci s-o calce pe picior. Neștiind ce să mai spună, bâlbâi: În
acest caz nu se poate vorbi de plictiseală... Cuvintele i se
părură banale și convenționale, dar nu le mai putea retrage.
Havadjieva tăcu pentru o clipă.
— Vorbesc despre mediul acesta, spuse ea, când se
îndepărtară puțin de celelalte perechi.
— Mediul n-are nicio importanță.
— Chiar atunci când este atât de vulgar? se aplecă ea spre

26
urechea lui.
— Pentru oameni inteligenți și fericiți totul trebuie să fie
interesant.
— Ei, da, oftă ea ușor, ca și cum îi părea rău de ceva, dar
depinde și de caracterul omului... Eu îi urăsc de moarte pe
oamenii aceștia proști și plicticoși.
Când ajunseră în dreptul bufetului, ea spuse:
— Mi-e sete. Și se dădu puțin la o parte.
Însuflețiți și puțin tulburați, comandară câte un șpriț slab.
Ciocniră în tăcere, dar cu acele priviri scurte care spun mai
mult decât cuvintele, și băură câte o înghițitură. O clipă
rămaseră pe gânduri, apoi goliră paharele dintr-o sorbitură.
Chiar atunci, generalul în rezervă, înghesuit între bufet și
spatele lat al unui exportator de pulpe de fructe, apăru în fața
Havadjievei și se înclină curtenitor. Aceasta nici măcar nu-i
răspunse, ci se întoarse cu un gest brusc și dezgustat.
Generalul se fâstâci și se retrase abătut.
Patefonul se opri. Până să se schimbe placa, perechile se
risipiră și înconjurară într-o clipă bufetul. În fața procurorului
general și a Havadjievei se opri Lioli Kaeva, gâfâind și cu un aer
afectat. Părea entuziasmată. Târa după ea un tânăr arhitect,
fiul unui mare și cunoscut antreprenor de construcții din ca-
pitală. Fata salută din cap pe procurorul general și se lipi de
Havadjieva cu acel aer de încredere și intimitate caracteristic
fetelor tinere față de femeile mai în vârstă și mai experimentate,
care în ochii lor reprezintă idealul.
— Ați dansat? o mângâie drăgăstos pe obraz Havadjieva și o
trase ușor și protector spre ea. Un asemenea tangou pune în
mișcare chiar și pe cei bătrâni. Aplecă capul spre piept, ca să
arate că vorbește despre ea însăși. Nu-i așa?
— Ah, își strânse Lioli Kaeva genele unse. E un tangou
minunat!
— Este tangoul favorit al domnului Iorgov, arătă Havadjieva
din ochi spre acesta. Ați făcut cunoștință? E procurorul general.
Iorgov explică că Havadjiev îl prezentase întregii familii, și în
acest timp Lioli Kaeva și arhitectul își comandară câte un pahar
de citronadă, grăbindu-se să-l bea, deoarece patefonul începuse

27
să cânte, din nou, un vals. Și când tinerii se pierdură în cercul
perechilor de dansatori, Havadjieva o urmări pe Lioli Kaeva cu
privirea unei femei care socotește că se poate bucura de la
distanță de fericirea tineretului.
— E simpatică, nu-i așa? se adresă ea procurorului general,
atingându-l ușor cu cotul. Și acum să mergem iar dincolo. Nu
pot suporta această... Voia să spună că nu poate suporta
această adunătură, dar fiindcă musafirii din jur puteau s-o
audă, întoarse vorba: Acest talmeș-balmeș.
Masa din colțul retras al salonului, la care stătuseră mai
înainte, era ocupată. Se adunaseră acolo taburetele strânse de
pe la mesele libere din jur și mai erau și două scaune cu
spetează, aduse probabil de la etajul de sus. Din societatea de
adineauri rămăsese numai studentul în medicină. El înghionti
ușor pe un tânăr așezat în fotoliul pe care-l ocupase înainte
Havadjieva. Tânărul sări brusc în picioare și oferi doamnei
locul. Procurorul general trecu lângă perete, își aprinse o țigară
și se rezemă de măsuța telefonului.
Cu toate că tinerii din grup fuseseră oarecum tulburați de
venirea lui Iorgov și a Havadjievei, discuția lor aprinsă nu fu
întreruptă cu totul. Discutau dacă printr-o singură lovitură și
cu niște raze încă necunoscute nemții ar putea să distrugă
întreaga Armată Sovietică, sau dacă aceasta era numai o
simplă închipuire. Susținătorul loviturii-fulger, cu ajutorul unor
raze încă necunoscute, era un tânăr inginer de la Calea Ferată,
foarte încrezut și foarte limbut. Deși toți credeau în minunățiile
tehnicii germane și deși admiteau că într-un viitor mai îndepăr-
tat ar fi posibile și asemenea raze, pentru moment se îndoiau de
existența lor.
— Pot să vă încredințez, stimate doamne și stimați domni,
declară pe un ton categoric inginerul – ca un om căruia îi este
dat să dețină un secret, dar care, în situații excepționale și fără
a dăuna prin ceva cauzei respective, dezvăluie un adevăr de
importanță vitală pentru omenire – că aceasta nu este niciun fel
de fantezie, că aparatele emițătoare de raze ale morții sunt de
pe acum transportate pe frontul de răsărit. Zilele acestea lumea
va fi uluită când își va da seama ce înseamnă știința și tehnica

28
germană. Spuse toate acestea dintr-o răsuflare, ca și cum le-ar
fi învățat pe de rost, strânse pumnul și bătu în masă cu un gest
teatral.
Convingerea fermă a acestui specialist impresionă plăcut
întreaga societate. Chiar și procurorul general îl privi cu interes.
Numai Havadjieva zâmbi demonstrativ, cu un dispreț amar.
„Uită-te la el, își spuse dânsa în gând, caraghiosul ăsta vorbește
ca și bărbatul meu, chiar cu aceleași cuvinte. De unde toate
aceste povești, care nu fac decât să ne încânte cu promisiuni în
fața groaznicului pericol? În primul rând este stupida noastră
presă care le împrăștie, și prin aceasta tocește simțământul viu
al luptei împotriva comunismului înverșunat...” Of, cum îi mai
ura pe acești țângăi răzgâiați și seci din jurul ei, care se tot
împăunau cu un eroism de operetă!
— Va să zică zilele acestea ne putem aștepta la o catastrofă
pe frontul de est? întrebă moștenitorul principalului acționar al
societății „Fructul bulgăresc”.
Întrebase nu ca să se informeze, ci pentru a avea din nou
plăcerea de a auzi ceea ce știa de mult că trebuie să se
întâmple.
— După ce Rusia bolșevică va fi lichidată, celorlalți n-o să le
rămână decât să ridice mâinile în sus! spuse un tânăr și
proaspăt speculant.
— Și ce va face atunci Anglia? pocni vesel din palme
studentul în medicină. Atunci perfidul Albion va răspunde
pentru toate crimele sale istorice.
— Se va preda! afirmă serios, competent și liniștit o
domnișoară uscățivă, care până atunci tăcuse și nu făcuse
altceva decât să legene în fața Havadjievei niște cercei lungi, de
modă veche. Și deoarece observase că tocmai la exprimarea
acestei certitudini Havadjieva se întoarse cu o grimasă vădit
disprețuitoare, domnișoara o privi bănuitoare și o întrebă răstit:
Cum, doamnă, nu credeți?
Havadjieva se înroși. O clipă i se păru că-și pierde stăpânirea
de sine. Simți cum o îneacă un val de suferințe îndelung
ascunse, de ură reținută, de adânc dispreț și de împotrivire
nestăvilită. În același timp era plină de sentimentul propriei ei

29
superiorități. Două vinișoare de pe gâtul ei lung și alb începură
să pulseze, iar nările ei frumoase se dilatară. La cine oare se
răstea această sperietoare? Știa oare bufnița asta că ea,
Havadjieva, nu dormea nopți întregi nu fiindcă se îndoia de
victoria germană, ci fiindcă știa, vedea că drumurile către
această victorie devin tot mai înguste și abrupte și că de nicăieri
nu vine vreun ajutor real, în afară de strigătele de laudă privind
eroismul german pe care le scoteau papagalii ăștia? Havadjieva,
nedorind să-și arate mânia, miji puțin ochii, ca să-și mai revină.
— Cred în puterea Germaniei, spuse ea cu un calm aparent,
dar care nu putea ascunde faptul că era zguduită de emoție. Nu
cred însă în vorbele goale spuse departe de fronturi, acolo unde
adevărații eroi și cavaleri se bat și mor pentru civilizație. Germa-
nia nu are nevoie de arme secrete, despre care se trăncănește la
stânga și la dreapta. Ea are destule arme obișnuite pentru a
învinge, dar nu are destui bărbați viteji care s-o ajute. (Toți o
priveau fix, tulburați și tăcuți.) Ceva mai mult, spuse Havad-
jieva, ridicând capul ei frumos, pe care se citea tristețea. În
timp ce aici eroii noștri de cafenea cântă Vom zbura împotriva
Angliei, comuniștii, chiar sub nasul nostru, subminează statul
și securitatea lui. Și nimeni nu mișcă nici măcar un deget,
pentru ca cel puțin aceștia să fie puși la locul lor... (Se așeză
picior peste picior și întinse mâna să ia o țigară din tabachera
deschisă în fața ei, dar își aduse aminte că este o tabacheră
străină și se trase înapoi ca înțepată.) Pardon!
Aruncă o privire către procuror, care o asculta extaziat și-i
urmărea fiece mișcare; îi oferi imediat tabachera lui. Ea aprinse
o țigară, pufăi de câteva ori și se rezemă supărată de brațul
fotoliului. Prin întreaga ei ținută, prin comportarea ei, prin
expresia feței, prin strălucirea ochilor avea aerul să le spună:
„Vă disprețuiesc, pentru mine nici nu existați!”
— Dar ce ar dori doamna să facem? întrebă inginerul de la
Calea Ferată, și mustățile lui mici tremurară ca aripioarele unui
bondar negru.
Vorbea ca un om care fusese jignit. Se vedea că și ceilalți
tineri din această societate se simțeau insultați.
— Ce vreau eu? îl fulgeră după o clipă de tăcere Havadjieva.

30
Nimic, eu nu vreau nimic! Dar voi trebuie să vă faceți datoria de
cetățeni conștienți și de patrioți. Să vă duceți să luptați. Și nu
numai să lăudați armata germană, să proslăviți tehnica
germană și să vă dați ifose cu curajul germanilor. Domnilor, nici
cea mai bună mitralieră nu poate să tragă singură, și arma cea
mai perfecționată va cădea în mâinile inamicului dacă nu se vor
găsi bărbați curajoși și tari care să o țină bine. Trase adânc din
țigară și spuse răstit: Vedeți, noi, care am primit cel mai mult de
la Reich și care ne îndopăm cel mai mult de pe urma victoriilor
armelor germane, numai noi, dintre toate țările Europei, n-am
dat nici măcar un singur voluntar pentru frontul de est... E o
rușine...
— Noi apărăm Balcanii, zise șovăind studentul în medicină.
— Nu apărăm nimic, făcu Havadjieva un semn cu mâna ei
frumoasă. Nu putem apăra nici măcar viața acelora care se
bizuie pe siguranța noastră internă. Nu este oare o rușine ca
soldații germani să circule în afara taberei lor de lângă
Dianabad numai în grupuri, deoarece altfel riscă să fie
împușcați în pădure ca niște iepuri? Astăzi, un ofițer german a
fost împușcat în fața ochilor mei. L-au împușcat în plină zi pe
bulevardul Patriarhul Eftimie, iar asasinii au fugit. Și nu s-a
găsit un singur bărbat sau o singură femeie care să ajute la
prinderea lor. Toți se făceau că n-au văzut și n-au auzit nimic...
Și aceasta în centrul capitalei noastre... Pfui!... O furie
nestăpânită o cutremură, iar ochii i se întunecară și mai mult.
Apoi se întoarse brusc către studentul în medicină: Aceasta
numești dumneata, domnule, a apăra Balcanii?... Se lăsă din
nou în fotoliu, ca și cum ar fi fost foarte obosită, și strecură
printre dinți: Of! ce silă îmi este să tot aud laude și amenințări...
cu arma germană și cu vitejia germană!...
Nu se găsi nimeni să scoată vreun cuvânt. Toți clipeau din
ochi și tăceau. Nu știa niciunul ce să facă. Să protesteze, sau să
aprobe mustrările ei sincere și juste?
— Nu este oare nimeni aici care să fie în stare de un singur
act de vitejie? întrebă ea trist, cu o adâncă mâhnire.
Pronunțase aceste vorbe parcă și-ar fi vorbit sie însăși. Cât de
mult aș dori să întâlnesc un om care să nu trăncănească și care

31
să nu amenințe pe socoteala altora, ci să-și facă cu modestie
datoria de cetățean și să-i nimicească cu toată energia pe
comuniști!... Da, sublinie ea cu hotărâre, înflăcărându-se parcă
de propriile ei cuvinte, mi-e dor de un asemenea om!... Își
mușcă buzele, și vocea ei de contralto răsună ca ecoul unei
acuzații grave, imposibil de respins.
— Există și astfel de oameni, spuse procurorul cu o voce
scăzută și parcă puțin stânjenit.
— Nu-i văd, i-o tăie scurt Havadjieva, fără să privească spre
cineva.
Atunci procurorul general strivi țigara neterminată în
scrumiera de pe masă și ridică receptorul de pe furca
telefonului.
— Dați-mi închisoarea centrală! ceru el încet.
Toți îl priviră cu mirare. Îl privea pe furiș și Havadjieva. Ce-și
pusese oare în gând omul acesta, pe a cărui față era o expresie
atât de severă și încordată? El își lipise receptorul de ureche și
aștepta cu nerăbdare.
— Aici procurorul general, spuse el, dă-mi-l pe directorul
închisorii.
În jurul mesei din acest colț al salonului se lăsă o tăcere
grea. Toți așteptau încordați, să vadă ce se va întâmpla mai
departe. În sfârșit, telefonul vibră.
— Directorul închisorii? întrebă repezit și răstit Iorgov. Aici
procurorul general. Își luă un aer solemn și-și umflă puțin
pieptul. Domnule director, în procesul conspirației sătești sunt
condamnați la moarte trei comuniști. La ora patru va avea loc
executarea sentinței. Dispuneți cele necesare și trimiteți la ora
trei și un sfert o mașină să mă ia. Băgați de seamă, execuția
trebuie să aibă loc precis la orele patru. Verificați-vă ceasul,
acum este ora unu fără douăzeci și două... Procurorul general
ridică mâna stângă, se uită la ceas și o lăsă în jos. Poftim? Își
încordă auzul. Da, da, cei trei țărani tineri condamnați la
moarte pentru sabotaj. Apoi comunică adresa la care urma să
vină șoferul, indicând toate amănuntele privitoare la străduță,
bloc, etaj și numele proprietarului. Un bloc nou, repetă el, fățuit
cu piatră albă.

32
 Iorgov puse receptorul în furcă, scoase tabachera, alese
țigara cea mai tare, o aprinse și începu să fumeze calm, cu
desfătare, ca un om care a executat o muncă grea și
importantă. Privea concentrat, drept înainte și nu-și întoarse
nici măcar o clipă privirea către Havadjieva. Dar era sigur că ea
se emoționase și că-i mulțumea în tăcere. Confirmase acuzațiile
ei împotriva acestor flecari și în același timp îi dovedea că în
Bulgaria există bărbați care știu să-și facă datoria...
Știrea referitoare la spânzurarea celor trei comuniști se
răspândi imediat prin întregul salon. Dansul se opri, perechile
se împrăștiară, grupurile se amestecară; se ridică un murmur.
Bărbații dădeau aprobativ din cap și se prefăceau că această
veste nu-i surprindea prea mult. O dată ce tribunalul își vede
de treabă, trebuie și procurorul să-și îndeplinească corect
obligațiile de serviciu. Dar femeile erau foarte intrigate, se
căutau una pe alta, se luau de braț și se întrebau cu ochii mari:
„Cine e?”, „Unde este?”, „Când vor fi spânzurați?”... „Va să zică
de aici a transmis ordinul?”... „Ah! să fie printre noi un om atât
de interesant și noi să nu știm...” „Omul acesta din față? E
tânăr! Și bărbat frumos... Părul puțin cârlionțat și obrazul mat...
Și ce ochi expresivi... Un erou!...” „Uite acela, uite-l colo... Uite-l
acolo, cel care stă sprijinit... Și ce modest pare...”
Soțiile și fiicele marilor negustori și fabricanți se îmbulzeau și
se strecurau prin mulțime pentru a se uita la el cu ochii lucind
de admirație și curiozitate. Fetele tinere găseau că este mai
fermecător decât un căpitan abia promovat, mai seducător
decât un artist de la Hollywood... Și, într-adevăr, Iorgov stătea
sprijinit și fuma ca în filme... Multe dintre femeile tinere căutau
mijlocul de a-i fi prezentate. Se îngrămădeau în jurul Liolei
Kaeva și, fără a-și ascunde invidia, o întrebau de când îl
cunoaște, de câte ori fusese la ei în casă și dacă au ieșit
împreună... Îi aflaseră numele, îl repetau una alteia și aflaseră
până și cercurile pe care le frecventa... Însă cel mai mult le
surprindea faptul că era atât de tânăr și totuși procuror general,
se minunau că e celibatar și erau impresionate că provine
dintr-o familie veche, bogată și distinsă.
Iorgov nu se așteptase ca ordinul de spânzurare a celor trei

33
comuniști, dat într-un mod oarecum ieșit din comun, dar care
în fond era un ordin cât se poate de obișnuit, să provoace un
interes atât de mare. Se făcea că nu acordă nicio atenție
animației generale, dar, trăgând cu coada ochiului, observa cu
o emoție care creștea repede cum toți – și mai ales femeile – se
înghesuiau să-l vadă și cum și-l arătau unii altora cu admirație.
O vedea pe Katia deosebit de mulțumită de interesul pe care îl
stârnise, și aceasta îl bucura și mai mult.
— Și îi vor spânzura într-adevăr? întrebă o tânără doamnă pe
o prietenă, lungindu-și gâtul gros și pudrat. Chiar în noaptea
aceasta? Doamne, ce interesant va fi...
În vocea ei răsuna o nuanță de ușoară neîncredere,
caracteristică copiilor cărora li se promite o distracție
ispititoare, dar care se îndoiesc că le va fi oferită tocmai din
pricină că n-au căpătat-o încă niciodată.
O doamnă grasă, diformă se lovi gâfâind de generalul în
rezervă.
— E adevărat că vor fi spânzurați trei comuniști? îl întrebă
ea, ca și cum generalul era obligat să-i răspundă.
— Nu, o să-i gâdile cu o pană de gâscă! mormăi acesta,
ștergându-și cu o batistă albă de mătase gâtul nădușit. Ce
atâtea mofturi cu acești trădători de patrie!... Ștreangul, și gata!
Și, aruncând încă o privire spre Iorgov, spuse ca și cum și-ar fi
vorbit sieși: Uite, acest procuror îmi place, bravo!...
— Același lucru l-am spus și eu, sări Kaev. Să se ia măsuri...
măsuri severe! Altfel, acești comuniști sunt în stare să facă
multe fărădelegi.
— Da, da, aprobă tânărul arhitect, îi parașutează din avion și
îi debarcă din submarine.
— Nimic, nu vor face nimic, îl liniști generalul în rezervă, ca
un om inițiat în secretele siguranței statului. Au fost cu toții
lichidați până la unul. Și adăugă, plin de înțeles: Dar nu în
aceasta constă totul. E prost că ei ne compromit în fața
nemților.
— Și de ce, mă rog, își strânse umerii înguști Kaev, doar le
venim de hac!
— Le venim noi de hac, dar... ne încurcă treburile, i-o tăie

34
generalul în rezervă. Îi ațâță pe aliații noștri, îi fac bănuitori, și
prin aceasta întârzie unificarea națională.
După ce toate întrebările în jurul spânzurării celor trei
comuniști fură lămurite sub toate aspectele și după ce toți îl
priviră pe procurorul general, începu refluxul către bufet. Și
patefonul fu pus din nou în funcțiune...
La ora fixată sosi mașina trimisă de directorul închisorii.
Șoferul fu lăsat să intre în salon și i se făcu loc să treacă. Se
prezentă în fața procurorului general. Iorgov părăsi măsuța
telefonului.
— Execuția va avea loc fix la ora patru, spuse el fără să se
adreseze cuiva în special, dar de fapt cuvintele îi erau destinate
Katiei. Vă rog să vă verificați ceasurile, spuse el cu voce tare,
apăsând pe fiecare cuvânt. Și, aplecându-se în fața Havadjievei,
adăugă: Vă rog, doamnă, dacă binevoiți, să puneți exact la ora
patru să cânte tangoul meu favorit.
Ea ridică capul și clipi din pleoape.
Era semnul că-l înțelesese.

Trecuse de miezul nopții. Ogrăzile înghesuite erau întunecate

și adormite. Din când în când un vântuleț rece se strecura cu
un scrâșnet uscat și surd printre ultimele frunze pipernicite de
pe crengile copacilor. De undeva, din dosul vreunei porți
strâmbe, se auzea grohăind un porc, ici-colo răzbătea mugetul
prelung al unei vite. În răstimpuri, cocoșii, respectând un vechi
obicei, fără rost, dar tradițional, scoteau câte un cucurigu
grăbit. Munca câmpului fiind terminată, nimeni nu se mai
scula așa de dimineață și nimeni nu mai sta să-i asculte. Doar
moș Țeko Proev și baba Dara ridicau capul la cele mai slabe
zgomote, care veneau din curte sau de undeva din sat. Bătrânii
dormeau într-o odăiță mică de lângă staul și auzeau toată
noaptea boii și vacile scărpinându-se cu înverșunare,
răsucindu-se și tropăind pe dușumeaua de scânduri. Bătrânii
nici nu se sinchiseau de zgomotele astea. Erau atenți la uruitul
trenurilor și șuierăturile stridente ce veneau dinspre gară. Moș

35
Țeko clipea prin întuneric cu ochii săi mici și lăcrimoși, neștiind
ce să facă: să se scoale, să mai stea? Bătrânul se învârtea, se
sucea, se mai mânia pe baba Dara, care sta ghemuită și
nemișcată. În sfârșit, nu se mai putu stăpâni și o scutură:
— Ei, nu e timpul încă?
Ea se săltă puțin, potrivindu-și repede șuvițele de păr scurte
și albite,
— Știu eu? Când e vorba de muncă, niciodată nu-i prea
devreme. Dar când e vorba de tren... nu știu... Ceasul este la
Todor. Du-te vezi cât e ceasul!
— Ceasul! mormăi disprețuitor moș Țeko. Prostii! Cu ceasul
nu faci nicio scofală. Poate să se oprească și să te înșele... iar
trenul nu așteaptă. Și pe urmă n-ai decât să fugi după el...
— Vor lăsa astăzi lumea să intre la închisoare? întrebă baba
Dara, cu toate că de trei zile încoace nu se vorbea în casă decât
de asta.
— Eu așa zic, c-o să lase, bombăni bătrânul supărat și trase
o înjurătură. Nu-i nicio regulă... cum se nimerește...
— Și dacă nu lasă? se neliniști bătrâna. Of, doamne, de i-ar
trăsni dumnezeu pe călăii ăștia...
— Chiar dacă nu ne dau drumul, mâncarea tot o s-o
primească! se înfurie bătrânul. Vaniu așteaptă mâncarea. Acolo
nu li se dă mai nimic, adăugă el și se ridică greoi.
— Ei, stai să mă duc să-i trezesc, nu cumva să întârzie.
Bătrânul începu să se îmbrace cu degete tremurânde,
gemând, ca și cum fiecare mișcare îi stârnea dureri. Pași ușori,
cunoscuți se auziră în dosul ușii. Bătrânul întinse gâtul,
căscând gura. „E Todor, s-a sculat, gândi el. Înseamnă că e
timpul.”
Și pe când bătrânul se învârtea prin întuneric ca și cum ar fi
uitat pentru ce se sculase, baba Dara se strecură repede afară
din pat, se scutură o dată și ieși, potrivindu-și basmaua.
— Ce-i, mamă? o căută Todor prin întuneric, și după glas ea
înțelese că e tot atât de descurajat, tot atât de abătut și
îngândurat cum era mereu din ziua în care Vaniu fusese
condamnat la moarte. E prea devreme, mai dormi.
— Aș, am dormit destul, răspunse bătrâna. Cu toate că ea

36
însăși era mâhnită și copleșită de durere, încerca să-l
îmbărbăteze, să-i insufle mai multă nădejde într-un
deznodământ fericit. Dacă oricum nu putem dormi, cel puțin să
ne pregătim de drum... E mai bine să așteptăm în gară decât să
stăm aici... Crezi că trenul vrea să știe ce te doare și încotro o
pornești? Fluieră și pleacă. Și bătrâna se îndreptă spre cămara
din dosul odăii mari, unde, într-un dulap lat din lemn de brad,
țineau pâine și alte alimente. Într-un colț era lada cu făină.
Încă de cu seară bătrâna copsese o plăcintă și pregătise și
alte lucruri pentru nepotul ei. Își rupeau de la gură, puneau la
o parte din te miri ce, numai și numai să-i poată trimite ceva.
Pentru Ivan vânduseră tot ce ce se putea vinde. De când Ivan al
lor, băiat tânăr și voinic, ajunsese acolo, ei nu mai cumpăraseră
nimic nici pentru ei și nici pentru casă. Se zgârceau pentru
fiecare para, și tot ce câștigau lua drumul închisorii. De altfel,
acum nu le stătea capul la cumpărături! De când fusese
condamnat Ivan la moarte, toată casa era întoarsă pe dos, de
parc-ar fi fost părăsită. Singură baba Dara se ținea bine, ca și
cum nu se întâmplase nimic, dar numai ea știa ce-i în sufletul
ei. Umbla cu inima strânsă și se ruga în taină pentru nepot.
Îmbucăturile i se opreau în gât, iar noaptea lacrimi tăcute îi
udau perna. În fața altora, însă, se ținea dârză, căutând să-i
încurajeze.
Kuna, noră-sa, se topea văzând cu ochii. Mai ales în ultimele
două săptămâni zăcuse aproape tot timpul cu fața în pernă,
gemând de parcă ar fi fost bătută; abia își putea târî pașii prin
casă sau prin curte. Tot așa se pierduse cu firea și în primele
zile după condamnarea lui Ivan. Pe urmă, încredințată că sen-
tința va fi comutată și că Vaniu va fi grațiat, își mai revenise
puțin. Dar în ultimul timp o doborâse din nou deznădejdea. Era
sleită. Todor o vedea cum se topește și nu știa ce să-i facă și
cum s-o mângâie. Deși tot ce se putea face fusese de mult făcut,
ea îl îndemna mereu pe bărbatu-său și se ruga de el să alerge
pe la avocați, pe la tribunal, doar-doar vor obține schimbarea
sentinței de condamnare la moarte. Să fie condamnat la
închisoare pe viață, numai să știe că trăiește, numai să
nutrească speranța că-l va vedea într-o zi, că-l va alinta, că se

37
va bucura privindu-l... I se tot părea că Ivan fusese condamnat
la moarte din greșeală, că vina lui nu poate fi atât de mare.
Doar nu omorâse pe nimeni! De ce să-l spânzure? Dacă a tăiat
o sârmă de telegraf și dacă a dat foc unei căpițe de fân n-au
decât să-l condamne la închisoare! Vor plăti cu toată averea lor
și firul, și fânul, și vor munci câte zile vor avea... Numai să nu-i
ia viața, să nu-l omoare... Se mângâia cu gândul că oamenii
care l-au condamnat nu pot fi chiar atât de răi. E drept că în
timpul procesului stătuseră supărați și încruntați, dar oare
judecătorii nu trebuie să fie aspri? Altminteri, ce fel de jude-
cători ar mai fi? Iar ceilalți, cei de care depindea grațierea fiului
ei, erau și dânșii oameni, credea ea, și și-ar înțelege greșeala,
dacă ar fi lămuriți cum trebuie. Todorița își învinuia bărbatul că
nu găsise cei mai buni avocați, că nu umblase destul pe la tri-
bunale, că cererea de grațiere n-a fost bine scrisă...
Stăruia să fie dusă la Sofia și să fie lăsată în preajma
palatului. Va găsi ea un mijloc să pătrundă înăuntru și să se
arunce la picioarele țarului. Se va ruga de santinele, au și ele
inimă, au s-o înțeleagă. Dacă nu va fi lăsată să intre, va aștepta
în fața porții până va trece țarul. Va plânge, se va ruga. Văzând-
o atât de nenorocită, țarului i se va face milă și va porunci ca
Vaniu al ei să fie grațiat.
Todor îi explica cu răbdare și blândețe că tot ceea ce era în
puterile lor și tot ceea ce era legal fusese făcut. Dar Kuna n-
avea încredere în el. „E prost, se gândea ea, e nepăsător,
oamenii îl înșală și nu fac decât să-i ia banii... Lui nici nu-i pare
rău de băiat, el are inimă de bărbat...”
Nu-l lăsa în pace nici pe socru-său. Îl ruga mereu să trimită
o scrisoare la palat, să scrie că a luat parte la toate războaiele,
c-a fost rănit de două ori, că a fost decorat cu crucea „Pentru
bărbăție” și că, drept răsplată, roagă să-l grațieze acum pe
nepotul său. Într-o zi Kuna se mai învioră. Îi trecuse prin cap
să strângă semnături de la întreg satul și să le trimită
judecătorilor, ca să vadă că băiatul ei este bun și cumsecade și
că n-a făcut nimănui din sat vreun rău. Asemenea semnături
se strânseseră pe vremea când fusese scos învățătorul
Panaiotov. Își așteptă bărbatul cu nerăbdare și îi spuse într-un

38
suflet ce-avea de gând să facă. Acesta rămase însă nepăsător,
nu scoase un cuvânt, se scărpină la frunte și după un timp îi
spuse că semnăturile nu vor ajuta la nimic, deoarece tribunalul
nu-l condamnase pe Ivan pentru că e un băiat rău, ci pentru că
e comunist...
În zilele de lucru, Kuna se târa prin ogradă și prin casă, mai
făcea câte ceva, plângea tot timpul și nu-și dădea seama cum
trece vremea. Și oamenii erau mai apropiați și mai înțelegători.
Foarte greu îi venea însă în zilele de sărbătoare. Parcă toți se
schimbau, deveneau mai străini, mai reci, mai nepăsători, tre-
ceau țanțoși pe lângă poarta lor, având aerul să spună: „Ce-a
căutat fiul vostru asta a găsit”. Hainele de sărbătoare în culori
vii ale fetelor și flăcăilor îi aminteau zilele frumoase când Vaniu
al ei ieșea din casă dichisit și vesel. Inima i se frângea de o
durere neîndurătoare. Chiotele vesele ale flăcăilor și râsetele
voioase ale fetelor îi sfâșiau sufletul. Căuta să se ascundă de
ochii lumii. De obicei se ghemuia în odaie lângă lada în care
ținea hainele lui Ivan, își smulgea părul și-l bocea ca și cum ar fi
fost mort. Erau și clipe când, după asemenea izbucniri de dez-
nădejde, își ridica capul ciufulit și chipul i se lumina o clipă,
printre șiroaiele de lacrimi. Nu, n-au să-l spânzure pe fiul ei, e
atât de tânăr! Și doar nu este vreun bărbat învățat și de vază ca
să i se dea atâta importanță. Ei știu că fapta lui e o fapta de
copil și-l vor grația... Doar e copil încă, a avut și el o rătăcire,
dar se va îndrepta... Și purtată de dorințe și gânduri, își
închipuia că e chemată de judecătorii aceia încruntați și ea le
făgăduiește că în viitor îl va păzi pe fiu-său... Jură în fața lor,
iar ei dau din cap și-i primesc juramântul...
De când Ivan fusese condamnat la moarte, Kuna parcă
uitase de ceilalți copii ai ei. Dancio fusese trimis într-un lagăr
de concentrare și scria că este bine și sănătos, n-aveau de ce
să-și facă griji pentru el. Fiica ei, măritată cu un acar, locuia la
gară. Venea să-i vadă din când în când, dar fiind mama unui
sugaci, nu se prea gândea la frate-său. Ginerele venea și mai
rar, dar o îmbărbăta: „Ehei, dacă ar spânzura pe toți cei
condamnați la moarte, spunea el, până acum ar fi făcut de
petrecanie la o mulțime de inși... De fapt, le citește sentința, îi

39
chinuie cât îi chinuie, iar apoi îi grațiază.” Ginerele fusese și ieri
pe la ei, și de data asta arăta mai vioi și mai bucuros. Fiind
mereu pe drumuri și întâlnindu-se prin Sofia cu oameni mai
răsăriți, aducea totdeauna vești noi. „Acum, spusese el în taină,
situația s-a îmbunătățit mult. Rușii i-au înconjurat pe nemți la
Stalingrad și-i vor nimici până la unul. Se zice că guvernul
nostru este foarte îngrijorat și se pregătește nu numai să
grațieze pe toți condamnații la moarte, dar chiar să-i amnistieze.
Un inginer ar fi spus șefului de gară că Armata Sovietică
înaintează repede. S-a anunțat chiar și la radio. Se observă de
asemenea, în gară la Sofia, că nemții își fac bagajele, fiind
trimiși pe frontul de est pentru că n-are cine să-i oprească pe
ruși. În această situație, încheie ginerele, fasciștii noștri se vor
gândi bine înainte de a atârna pe cineva în ștreang. Acum vor
grația cu siguranță pe toți condamnații la moarte, în privința
asta nu poate fi nicio îndoială.”
Atâta timp cât ginerele stătuse la ea și-i dăduse asemenea
vești bune, Kuna era mai liniștită. Dar nu mult după plecarea
lui gândurile negre o năpădiră din nou și iar o cuprinse
deznădejdea. Știa că Rusia este foarte departe, și până să vină
Armata Sovietică, fasciștii puteau să-i omoare băiatul. Seara,
când sosi Todor, îi spuse și el că nemții au fost încercuiți la
Stalingrad. Prin cârciumi și cafenele nu se vorbea decât despre
asta.
Condamnaților la moarte li se acorda vorbitor foarte rar și în
ocazii întâmplătoare. Aveau loc o dată pe lună, dar dacă
administrației închisorii i se năzărea ceva, toți cei ce se
îmbulzeau să vorbească cu condamnații la moarte erau
alungați. Zdrobiți, părinții, frații, surorile și rudele lăsau traistele
cu mâncare și plecau cu capul în jos. Îi mai îmbărbăta doar
faptul că alimentele aduse fuseseră totuși primite. Dar dacă
într-o bună zi n-o să le primească nici pe astea?...
Și cu scrisorile lucrurile mergeau prost. Până acum primiseră
de la Ivan cu totul două cărți poștale de câteva rânduri. Cu
două săptămâni în urmă un necunoscut îi aduse lui Todor o
scrisoare lungă – o scosese în taină un deținut. Un timp se
mângâiaseră cu scrisoarea aceasta. Ivan scria că este bine

40
sănătos și că spera să-i fie comutată pedeapsa în detențiune
grea pe viață. Le scria foarte amănunțit de mâncarea care li se
dădea, le descria cum îi scot în curtea închisorii, cum își
folosesc timpul cât stau în celulă... Le mai scria să nu-i poarte
de grijă, că lucrurile își vor urma cursul lor. Făcuseră doar tot
ce se putea face pentru el...
Ultimele cuvinte o neliniștiră pe Kuna. Plânse câteva zile și
nopți în șir, ca și cum s-ar fi terminat cu Ivan al ei. Apoi
începură să se depene iar zilele obișnuite, când se gândea din
zori și până-n seară la cei închiși, în așteptarea unei scrisori, a
unei știri noi. Deveni iar tăcută și mohorâtă.
În încheierea scrisorii sale Ivan trimitea tuturor multe
salutări și spunea că nu-i pare rău decât că a irosit în zadar
atâtea zile; acum a învățat să prețuiască timpul, iar dacă va
scăpa viu și nevătamat din închisoare, va ști cum să-și
organizeze munca în viitor.
— Așa, așa... dădu din cap a încuviințare baba Dara. Să se
lase de politica asta blestemată și să se ocupe mai temeinic de
treburile lui, ca toată lumea.
— Dar el nu scrie despre astfel de treburi, mamă, spuse
Todor. El are de gând, dacă iese, să se apuce și mai vârtos de
politică...
Bătrâna îl privi mirată.
— Doamne, se închină ea, nu-i ajunge ce-a pățit? Nu i-a
venit încă mintea la cap?
Zilele în care puteau fi vizitați numai deținuții de drept
comun, și în care se primeau pachete pentru toată lumea, îi
păreau Kunei dintre cele mai grele și mai chinuitoare. Ore
întregi, tresărind clipă de clipă, se uita cu înfrigurare în uliță,
să-l zărească pe Todor, să vadă cum se întoarce el: amărât, cu
bocceaua plină, sau liniștit și cu câte un pachețel mărunt
pentru casă.
În zilele în care era îngăduit să se ducă de mâncare celor
închiși, Todor o pornea și el. Dar era parcă bolnav: i se muiau
genunchii, îl copleșeau gândurile, presimțirile și temerile cele
mai îngrozitoare. Până ajungea acolo, până i se primeau
alimentele și până i se înapoia bilețelul semnat de Ivan, era

41
sugrumat de spaimă; i se părea că i se oprește inima în loc.
Deosebit de grele și încordate erau clipele în care paznicii nu
voiau să ia îndată pachetele: atunci i se tăiau picioarele și i se
făcea negru înaintea ochilor.
La plecare se uita la zidurile reci de piatră ale închisorii,
arunca pe furiș câte o privire spre turnulețele înfiorătoare din
colțuri, în care stăteau santinelele, și se întreba cu ce vești și
cum îi va fi inima când va ieși data viitoare prin poarta
scorojită, prin care intraseră și ieșiseră mii și mii de oameni și în
fața căreia așteptau mereu bărbați și femei... Todor se silea să
fie cât mai liniștit și să nu se gândească numai la rău. Dar
gândurile i se îndreptau mereu într-acolo, către închisoare și
celulă...
Câteodată îi apărea în fața ochilor un tablou înfricoșător, pe
care-l trăise în zilele primului război mondial. Era în
Macedonia. Împreună cu alții, a fost luat și dus la o execuție.
Trei ostași fuseseră legați de niște stâlpi. Erau soldați simpli,
oameni obișnuiți, slabi, prăpădiți, care tremurau de frig. În fața
stâlpilor se aliniase un pluton, compus din camarazi de-ai lor,
cu armele încărcate. Se auzi un ordin, o salvă răsună, și când
Todor deschise ochii, pe care-i ținuse închiși până atunci,
atârnau de stâlpi, străpunse de gloanțe, trei trupuri care se
zbăteau. Ce simplu, dar ce îngrozitor a fost. Și a fost îngrozitor
tocmai fiindcă a fost atât de simplu. Ostașii împușcați aveau și
ei familie, aveau și ei neamuri, care desigur nu bănuiau nimic și
se amăgeau cu speranța că-i vor mai întâlni, că-i vor mai vedea,
că-i vor îmbrățișa... Tabloul acesta înfiorător al execuției, „care
să servească de pildă”, păli de-a lungul anilor și se șterse treptat
din mintea lui. Todor îl și uitase până nu demult. După ce,
însă, Ivan fusese condamnat la moarte, tabloul îngrozitor al
execuției ieși din nou la suprafață din străfundul conștiinței lui.
Degeaba căuta el să scape de amintirea acelor trupuri atârnate
de stâlpi, care tremurau de parcă mai simțeau frigul. Această
amintire nu-l părăsea o clipă pe Todor, deși se străduia s-o
gonească. Uneori, vrând să se ducă în pivniță, ajungea în grajd,
și abia după ce auzea tropăitul boilor și-i vedea întorcând spre
el ochii lor mari și umezi, tresărea și o lua repede înapoi...

42
 Câteodată însă se întâmpla să-i treacă prin minte și gânduri
mai încurajatoare. „Nemții fuseseră opriți la răsărit, Armata
Sovietică începuse să-i respingă și să înainteze. O armată
întreagă de nemți fusese încercuită la Stalingrad. Dacă va fi
strivită, atunci va începe să bată și aici un vânt nou. Numai să
nu se execute până atunci sentințele de condamnare la moarte.
Și oare de ce să-i execute? se întreba Todor. Cine-i Ivan? Cine
sunt tovarășii lui? Țărani de rând, băieți simpli. Nu sunt
conducători, nu sunt comuniști de vază și nici măcar n-au făcut
cine știe ce. Au tăiat un cablu și au dat foc la câteva căpițe de
fân. Mare scofală! Poate că o să mai zacă puțin în celula
condamnaților la moarte, iar când se va vedea încotro bate
vântul, pedeapsa le va fi comutată în detențiune pe viață... și
apoi vor fi eliberați... Bandiții ăștia n-or să rămână doar în veci
la putere... Li se apropie sfârșitul, o să le vină și lor ziua
judecății. Numai să rămână băieții în viață... Bine zice bătrâna:
«Cât timp ești rob, mai poți nădăjdui, doar în groapă nu mai ai
nicio nădejde».”
Muncit de gânduri negre, plin de îngrijorare și de presimțiri
chinuitoare, legănat uneori de speranța într-un deznodământ
fericit, Todor umbla de colo-colo prin casă și prin ogradă,
vorbind de unul singur cu glas tare, răspunzând cu întârziere
când era întrebat și aruncând priviri spre poarta de intrare: tot i
se părea că vine cineva să-i aducă o veste...
Dimineața aștepta cu nerăbdare ziarele. Le cumpăra pe toate
și, alb ca varul, desfăcea cu degetele tremurânde foile mari,
care foșneau ușor. Privirile lui Todor alunecau peste titlurile
mici, peste rubrica faptelor diverse și pe cronica judiciară. Aici
se anunțau câteodată, în cuvinte reci și nemiloase, execuțiile ce
avuseseră loc. Pe urmă, după ce venea acasă, se uita din nou
în toate ziarele, coloană cu coloană, și abia după aceea se mai
liniștea puțin, până-n dimineața următoare. Kuna, care nu știa
de ce cumpără bărbatul ei atâtea ziare și căreia Todor nu-i
spunea pentru ce scormonea ore întregi prin coloanele lor, îl
dojenea adesea:
— Todore, Todore, ce inimă ai tu, Todore! Noi nu știm unde
ne stă capul de griji, și ție îți arde să citești ziarele.

43
 Se temea să-i spună nevestei ce caută cu atâta râvnă în
paginile lor. Și nu-i răspundea nimic. Todor mai trebăluia puțin
prin ogradă, apoi se strecura în odaie. Mama lui și Kuna
pregătiseră și strânseseră de mult toate cele de trebuință, dar
mai cotrobăiau pe ici, pe colo, ca să se afle în treabă, ca să mai
uite de necazuri. Mutau de câte trei ori același lucru, se
întrebau una pe alta ce-i în boccea, o desfăceau, o cercetau și
mai adăugau câte ceva. Scoteau bucăți de pâine, le puneau la o
parte, pe urmă le luau iar, și făceau totul cu atâta încetineală,
încât până și moș Țeko se înfuria privindu-le. De obicei el se
învârtea în jurul lor și le urmărea cu încordare. Nu scotea o
vorbă. Numai când rămânea singur se uita cu băgare de seamă
de jur împrejur, lăsa mâinile în jos și spunea cu o voce stinsă:
— Ne-au lovit, bre! Ne-au nimicit! Trăsni-i-ar dumnezeu!
Dar atunci când femeile se porneau pe plâns, ridica capul și
le dojenea cu asprime:
— Ajunge, ajunge! Îi vor ierta, nu vedeți că-i o treabă
copilărească?... Așa sunt vremurile, o să-l mai țină puțin, și
după un timp o să se întoarcă acasă...
— Iar în curând le vine și nemților rândul, spuse Todor, pe
când bătrânul încerca să liniștească femeile. Iar o dată cu
nemții vor pleca și bandiții de la noi.
Todor spusese aceste cuvinte cu o adâncă credință într-un
viitor luminos. Fără să vrea, privi în jur, ca nu cumva să-l fi
auzit cineva.
Moș Țeko îl străpunse cu o privire încruntată:
— Mă... bâlbâi el, făcând o mișcare cu palma. Astfel de
vorbe... să nu scapi nici măcar față de ai tăi... De s-ar duce
cineva să le spună ălora... Doar fiu-tău e în mâinile lor...
— Hei, mult se mai gândește el la fii-su! prinse Kuna prilejul
să-și ocărască bărbatul. Stă tot timpul înfundat în ziare și nici
nu se gândește măcar să-l ajute cu ceva pe băiat.
Todor, doborât de durere, dădu neputincios din mâini. Nu
putea să-i spună de ce citește ziarele. Era o femeie simplă, care
o ținea una și bună.
— Numai să mi-l lase în viață pe bietul meu băiat, murmura
baba Dara, cu ochii plini de durere.

44
 De obicei, după astfel de certuri, o jale nemărginită se abătea
asupra casei. Și acum Kuna se retrase într-un colț și începu să
geamă. Din timp în timp, scotea un urlet prelung, sfâșietor.
Bătrânul îl trase pe Todor afară și începu să-l dojenească:
— Ține-ți gura, fiule! O nenorocești pe nevasta-ta. La ce bun
să-i spui toate vorbele astea... Bre, bre! Ai îmbătrânit, dar tot
nu ți-a venit mintea la cap...
— Dar ce-am spus? se dezvinovățea Todor. Numai între noi...
Cine ne aude?
Cu toate că moș Țeko îi îmbărbăta pe ceilalți, el însuși
tremura de spaimă ca nu cumva nepotul lui să fie spânzurat.
Trecuse prin trei războaie, făcuse și politică, își dădea seama de
vremurile pe care le trăia și știa că în asemenea cazuri
tribunalele nu glumesc. Ofta nopți întregi, se sucea în pat și ore
în șir nu putea să adoarmă. Ziua, după ce-i liniștea pe ceilalți,
se strecura în grajd, cică să îngrijească vitele, se ghemuia în
vreun colț, și acolo, copleșit și zdrobit, dădea îndelung din cap,
suspinând adânc și greu. Boii întorceau din când în când capul
spre el și-l priveau blând, cu ochii lor mari, deschiși, de parcă
se mirau că stă singur acolo. Bătrânul trăgea adânc în piept
izul cald al paielor încinse și mirosul lor acru, și aerul acesta, în
care-și petrecuse toată viața, îi dădea un fel de puteri tainice.
Moșul se ofilea din zi în zi, fața i se micșora văzând cu ochii,
părul rar de după urechi îi încărunțise în întregime, trupul
parcă i se usca, dar în schimb era tot mai harnic și mai vioi. Îl
găseai peste tot, muncind prevăzător și cumpănit.
În ajunul zilelor în care se primeau pachete cu alimente sau
când erau îngăduite rarele vizite ale rudelor celor condamnați la
moarte, moș Țeko era neliniștit și plin de neastâmpăr, i se tot
părea că vor întârzia, că vor scăpa trenul și că Ivan îi va aștepta
zadarnic. Moș Țeko, văzând pâinea de tărâțe scoasă de brutarii
din sat că se înăcrea peste o oră și că la piață nu se mai găsea
niciun fel de grăsime, se gândea că fără mâncare de acasă
băiatul va muri de foame chiar dacă îl vor grația...
Dimineața, până să pornească spre oraș, moș Țeko se temea
mereu să nu întârzie.
— Ceilalți or fi oare gata? îl întrebă el pe Todor.

45
 Todor mormăi ceva, căci n-avea chef de vorbă.
— Haide, du-te de-i zorește, stărui el.
Todor, care număra și el fiecare clipă din aceste ore de
zbucium, îi răspundea mai întotdeauna că mai e timp și-l ruga
să nu se bage în treburile lui, lucru care îl supăra foarte rău pe
moș Țeko.
— Du-te, du-te, bre, du-te de-i zorește, stăruia bătrânul, că
n-au să-ți cadă picioarele...
Todor n-avea chef să stea acasă. Nu-i plăcea să privească
cum pregătesc femeile bocceaua, văitându-se și plângând din
când în când, dar nici nu-i venea s-o pornească prin sat la o
oră atât de nepotrivită. Și apoi de ce s-ar duce să-i zorească? Ce
era el? Supraveghetorul lor? Dar ce, ei erau nevârstnici?...
Bătrânul însă nu-i dădea pace, și până la urmă Todor o porni
în silă, zăpăcit, umblând ca beat de-a lungul uliței pustii și reci.
Se opri mai întâi la Ilo Mitovski, împinse alene poarta
strâmbă de nuiele și intră în curticica strâmtă și tăcută. În fund
sta cocoșată casa veche; una din ferestruici era luminată.
Lumina gălbuie, tremurândă se urca până sub streașină și se
pierdea neputincioasă în straturile dese ale întunericului. Un
cățel sări de după stupi, se năpusti cu un lătrat furios spre el,
dar văzând că Todor nu-l ia în seamă, se trase înapoi, apoi se
apropie șovăind, îi adulmecă picioarele și începu să dea din
coadă. Todor bătu în geam. Șorțul cenușiu ce acoperea fereastra
fu dat la o parte. Ilovița, somnoroasă și despletită, se uită afară;
știa că în zilele și la ora aceasta Todor Proev trecea de obicei să-i
trezească, totuși nu era sigură că este el. Todor se aplecă ca să-
l poată vedea, îi rugă să se grăbească și vru s-o pornească către
poartă, dar nevasta lui Ilo deschise ferestruica și-i strigă să
aștepte.
— Ia, stai! Ce, ești grăbit? strigă ea. Ilo vrea să-ți spună ceva.
— Ei, ce, acum, la ora asta? mormăi Todor plictisit, știind că
iar vor începe să se vaite. Totuși se opri.
Ilo ieși în curte. Încărunțise și se zbârcise de timpuriu, avea
chipul ursuz, încruntat și era scump la vorbă. Abia coborâse
din pat și era înfășurat într-un palton ros din șiac grosolan,
cenușiu. Ilo îl rugă pe Todor – o dată ce tot se duce la Sofia – să

46
ia și pentru Boris al lui de-ale mâncării și o cămașă. Nu e cine
știe ce greutate, și apoi o să i le aducă el până la tren și o să i le
dea în vagon. Nu se știe, spunea el, dacă astăzi le vor îngădui
să-i vadă, și chiar dacă ar fi așa, avea el cine să meargă la
Boris. Era ca și cum s-ar fi dus el însuși, de ce să mai
cheltuiască bani dacă nu era sigur că-l va vedea? La Sofia stă-
teau cei doi fii mai mari ai lui.
— Treci pe la Stoian, îi spuse Ilo, să te odihnești și să aștepți
până vine timpul să mergeți la închisoare. Și autorizația de
intrare tot împreună o s-o scoateți.
Todor se gândi că era mai bine așa. Poate că Stoian se va
duce singur după autorizație, iar între timp ei se vor putea
odihni. Altminteri ar trebui să moțăie prin gară.
Nevasta lui Ilo apăru la geam și strigă că totul este gata și că
aduce îndată lucrurile. Dar Todor spuse că voia să mai treacă
înainte și pe la Milanov. Va lua pachetul la înapoiere. N-are rost
să bată Ilo drumul până la gară. Ilo mormăi a încuviințare și
dădu să intre în casă. Bine, dacă e așa, nu mai are ce să aștepte
afară. În ușa bucătărioarei, în care nevastă-sa strângea într-un
coș vechi de nuiele tot ceea ce pregătise pentru fiul ei, Ilo dădu
peste noră-sa. După ce încercase în zadar să adoarmă
copilașul, care se trezise și nu mai putuse adormi din cauza
forfotelii din casă, pornită de cu noapte, auzi vorbindu-se în
curte. Își luă copilul în brațe ca pe o pisică și veni în fugă, să
vadă despre ce e vorba. Cât de mult ar fi vrut să meargă și ea la
Sofia! Poate că astăzi vor putea să-l vadă, iar dacă nu, se va
duce împreună cu cumnatul ei la procuror, să-l înduplece. O
singură dată, doar nu-i mare lucru. Dar socru-său n-o lăsa.
„Nu e sigur – spunea el posomorât – ai să cheltuiești doar banii
de pomană. Pentru tren, pentru tramvai, pentru una, pentru
alta, și iată că n-ajung două sutare”, făcea el socoteala supărat
și rece. Ea știa la ce se gândea socrul ei în clipa aceea. Își
aducea aminte că pentru procesul lui Boris cheltuiseră
patruzeci de mii de leva, și ăștia sunt bani, nu glumă. Ilo era om
sărac, de unde să scoată atâta bănet? Numai avocatul luase
douăzeci și cinci de mii. Cum de nu i-a fost milă să-l
buzunărească până la ultimul ban? Un pungaș! Avea trecere,

47
cică era om de-al guvernului, îi cunoștea pe judecători, era
prieten cu procurorii. Îi dusese cu vorba, făgăduise că totul va
merge strună și că, orice s-ar întâmpla, va scăpa capul
băiatului. Când colo... S-au dus și banii, și... De când aruncase
atâta bănet, Ilo nu mai dădea nicio leva. Se făcuse și mai aprig,
și mai închis. Nimeni nu îndrăznea să-l roage a doua oară dacă
apucase să spună o dată nu. „Ce să mai batem drumurile?”
mormăia el, ca pentru sine însuși, morocănos și supărat. La
drept vorbind, nu mai avea de unde lua bani. Tot ce putea fi
vândut fusese vândut. Făcuse chiar și datorii.
Nora luase cinci sute de leva de la mamă-sa, dar nu
îndrăznea să spună că are banii ei. Dacă afla de bani, socrul
putea să se supere. Și de aceea ea îl rugase numai s-o lase să-l
vadă pe Boris. Iar de bani nici nu avea de gând să aducă vorba.
Din odăița de deasupra beciului, strâmtă și întunecoasă ca
un mormânt, se auzi vocea babei Stana. De ani de zile ea se
târa șchiopătând, dar după ce Boris fusese condamnat la
moarte, bătrâna slăbise de tot, iar de o lună zăcea și gemea,
uitată și părăsită. Trebuia s-o sprijine cineva ca să se poată mă-
car sălta puțin, dar n-avea cine s-o facă. Toți cei din casă aveau
treabă, alergau de colo-colo, văicărindu-se și plângând,
certându-se și blestemând. Numai după ce adormea micul Ilcio,
maică-sa se strecura în odăița babei și se arunca, plângând
deznădăjduită, la pieptul ei uscat, care abia se mai zbătea.
Bătrâna căuta s-o amăgească, vorbindu-i de bunătatea
oamenilor de care atârna viața lui Boris, și o mângâia, cerșind
mila lui dumnezeu. Dar nora nu credea în vorbe goale. Ea știa
că lupta devenise și mai aprigă și își punea toată nădejdea în
Armata Sovietică. „Dacă Armata Sovietică înaintează, con-
ducătorii fasciști de la noi se vor speria și nu-l vor spânzura.”
Uite, chiar în seara trecută aflase că armatele sovietice i-au
încercuit pe nemți la Stalingrad. Dorea atât de mult să-l vadă
pe Boris, să-l atingă măcar cu degetul prin gratii și să-i aducă
vestea îmbucurătoare! Să i-o spună numai prin mișcarea
buzelor. Dar socrul era un om tare îndărătnic...
La cel mai mic zgomot din casă, la cel mai slab scârțâit al
vreunei uși, baba Stana deschidea ochii mari. De dimineață

48
auzise pași și vorbe și înțelesese că a venit cineva străin. Suferea
îngrozitor că nu se putea scula să vadă ce se întâmplă.
— Naida, cine a venit, fă? strigă ea către nevasta lui Boris.
Dar fiindcă Naida nu răspundea, baba Stana crezu că-i
nevasta lui Ilo, și o strigă și pe ea:
— Cine a venit, Vela?
Copilul, care ațipise în brațele maică-si, se trezi de strigătele
și larma din casă și începu iar să scâncească.
— Naida, tu ești? striga și se ruga baba Stana. Ai?
— Eu sunt, bunico, spuse Naida apărând în ușă. Fi-i-ar
numele să-i fie, înjura ea fără pricină. A venit Todor Proev,
arde-l-ar focul iadului pe el și pe blestematul lui de fiu... A
trecut cică să ne spună, ca și cum noi n-am ști ce zi e astăzi...
Și tata i-a spus că, dacă tot se duce acolo, să-i ducă și lui Boris
mâncarea și cămașa...
— Dar Ilo nu merge, oare? se uită la ea baba Stana cu milă și
mirare.
— Nu, răspunse Naida printre hohote înnăbușite de plâns.
Auzind suspinul de supărare și nemulțumire al bătrânei, Naida
se aruncă la pieptul ei și – strângând în brațe copilul – își
sprijini capul de ea. Bunicuțo, gemu ea înnăbușit, cu o voce
atât de rugătoare, încât bătrâna începu s-o mângâie cu milă pe
creștet, spune-i să mă lase, bunicuțo... Bunicuțo, roagă-l.... să
mă lase. Pe tine te ascultă... Ție nu-ți spune niciodată o vorbă
rea... N-am să-i cer bani, bunico dragă, am eu bani... Ai să-i
spui, nu-i așa, bunicuțo?
— Am să-i spun, fetițo. De ce să nu-i spun? Dar parcă m-
ascultă, câinele... Nu-l vezi ce negru e în cerul gurii?... Ptiu,
cum de am născut un blestemat ca ăsta... Uite, dacă aș putea
umbla, m-aș duce să-l... Dar... Of, doamne, de ce nu mă chemi
la tine, să nu mă mai chinui atâta...
— Strigă-l, bunico, se ruga Naida, strângându-se la pieptul ei
și ținând cu o mână copilul, care plângea. Pe tine te va
asculta...
Baba Stana făgădui să-l cheme pe fiul său și să-l certe
pentru inima lui de piatră. Se apucă să scâncească îndelung și
tărăgănat din odăița ei întunecoasă, dar Ilo nu-i răspunse.

49
Bătrâna blestema din nou.
Așa fusese el de mic: tăcut și aspru, mereu îngândurat, o fire
închisă, încăpățânat ca un catâr. Nu era un om certăreț, nu era
răzbunător și nu purta nimănui pică. Oamenii, însă, se temeau
de el. Dar îl și respectau, pentru că era deștept; când vorbea,
spunea numai lucruri drepte și cu rost. Bogătanii satului nu
îndrăzneau să-l bruftuiască, așa cum făceau cu ceilalți săteni
săraci. Nu căutase să lingușească niciodată pe nimeni, nu
ceruse nimănui nimic, se întindea cât îi era plapuma și robotea
zi și noapte. Rămas orfan, mâncase pâinea amară a argaților,
trăise în casa unui tată vitreg și umblase după lucru, împreună
cu câțiva meșteri zidari, pe alte meleaguri. Dârz, voinic și
ducând la greu, era pus să facă munci care nu se potriveau nici
cu anii lui, nici cu simbria primită. Dar el nu se dăduse
niciodată la o parte de la nimic și nu se lăsase doborât. Era
îngăduitor, dar nu putea să sufere când vreun șmecher încerca
să-i fure din munca lui. Față de prieteni era un adevărat
prieten, iar față de dușmani, un dușman înverșunat. Cu oamenii
cinstiți era cinstit și blând. Își dădea greu cuvântul, dar dacă
făgăduia ceva, își împlinea făgăduiala la timp.
La douăzeci de ani, la stăruința maică-si, se însurase. Ea
voia ca atunci când îl vor lua la armată să aibă pe cineva în
casă. Se temea ca după terminarea serviciului militar să nu
plece undeva în lume și să nu se mai întoarcă acasă. Deși de
obicei era foarte scump la vorbă, uneori se apuca să-i spună că
vrea să plece în America numai pentru doi-trei ani, că de acolo
se va înapoia bogat, și atunci vor începe o altă viață. După
căsătorie încetă să mai vorbească de America; totuși făcea
mereu socoteli cum să câștige mai mulți bani, pentru ca să
trăiască cu toții mai bine.
Se pregătea să-și caute de lucru la Sofia după terminarea
stagiului militar. Dar la câteva luni după lăsarea la vatră,
izbucni Războiul balcanic. Până în 1918 își petrecu viața prin
cazărmi, în campanii și pe câmpurile de luptă. Iar când se
înapoie acasă, în sat, se pomeni capul unei familii de cinci
persoane, cu desăvârșire sărăcită, nemaiavând câștigurile supli-
mentare din meseria lui de zidar. Banii nu mai aveau preț, viața

50
se schimbase cu totul, lucrurile erau scumpe foc, oamenii se
uitau unul la altul ca lupii. Mulți erau revoltați fiindcă războiul
îi despuiase, cereau răzbunare și dreptate; alții se îmbogățiseră
și erau gata să apere cu dinții și cu ghearele ceea ce jefuiseră în
spatele frontului. Apărură noi îmbogățiți, noi milionari. În piața
satului se ridicaseră clădiri noi. Se deschiseseră prăvălii și
cârciumi. Centrul satului, și mai ales partea dinspre gară,
aducea acum a târgușor.
Puțin după izbucnirea războiului, lui Ilo i se născu încă un
fiu, Boris. Acum erau șase guri. Iar kilogramul de grâu ajunsese
la cincisprezece leva. Câte meserii n-a schimbat Ilo, pe unde n-
a umblat el să caute de lucru. În timpul evenimentelor din
septembrie 19231 a fost deținut un timp, fiind socotit comunist.
În aprilie 1925 se descoperi o conspirație, în care a fost și el
băgat. A fost arestat, bătut la poliție, judecat, împreună cu alți
tovarăși de-ai lui, și condamnat. A zăcut în închisoare un an
încheiat.
Lui Ilo, cu toată înfățișarea lui aspră și neprietenoasă, îi
plăcea să viseze; să viseze la viitorul lumii. În timpul orelor de
odihnă, sau seara după lucru, cu țigaretul scurt de lemn între
dinți, se gândea la timpurile când avea să biruiască socialismul.
Atunci oamenii nu se vor mai sfâșia ca niște câini pentru câteva
firimituri, atunci vor fi cu toții îndestulați; toți vor munci cu
hărnicie și vor fi buni unii cu alții. Cum va fi oare orânduită
viața atunci? Unde va fi el? Va mai trăi oare, ce loc va fi hărăzit
unor oameni ca el?
Ilo nu era zgârcit, însă prețuia banii fiindcă o viață întreagă
luptase împotriva sărăciei. Copiilor le dădea foarte rar câte o
leva să-și cumpere ceva. „Să nu se învețe”, spunea el aspru
atunci când mama lor se ruga pentru ei. Și fiindcă nu se lăsa
niciodată înduplecat și nici măcar nu spunea de două ori ceea
1
În noaptea de 22 spre 23 septembrie 1923, sub conducerea Partidului
Comunist din Bulgaria, a avut loc începutul insurecției antifasciste – prima
insurecție antifascistă din lume – proclamându-se, în multe sate și orașe,
puterea muncitorească-țarănească. Deși a fost înnăbușită, insurecția din
1923 a avut o importanță deosebită în desfășurarea evenimentelor
ulterioare din Bulgaria (n.r.).

51
ce hotărâse, ea îl privea și da din cap:
— Ce fire!
Dar când într-o zi Boris îi spuse în taină că grupa de partid
strânge bani, că trebuie mijloace pentru a porni o luptă mai
organizată, Ilo, care tocmai pusese mâna pe o sumă măricică
din vânzarea cartofilor, nu spuse niciun cuvânt, împărți banii
în două și-i dădu jumătate.
Boris se uita la bancnote:
— Toate astea? se miră el.
— Pentru partid e prea puțin, răspunse hotărât Il și o luă din
loc, pentru a pune capăt discuției.
Zidar, pietrar, săpător, vărar, hamal, umbla totdeauna după
meserii grele. Femeile și copiii se îngrijeau de cele două ogoare
mici și de grădinița de zarzavat. Era obișnuit cu munca cea mai
obositoare și se simțea mândru că e în stare să facă asemenea
muncă. Nu se abătea niciodată pe la cârciumi și nu ținea „să
prindă puteri” cu rachiu. Dar, o dată sau de două ori pe an, la
ocazii mai deosebite și într-o anumită stare sufletească, Ilo se
îmbăta strașnic. Se îmbăta de obicei după o zi întreagă de
muncă istovitoare. Se înapoia acasă târziu după miezul nopții,
îi trezea pe toți ca să stea drepți în fața lui și să-l slujească, îi
privea furios, dădea din mâini și striga din când în când cu o
voce răgușită:
— Ce lume murdară! Da-ți-o încoa! Să-i dau foc!
Țipa până nu mai putea, apoi se culca și cădea într-un somn
adânc și lung, de parcă își scotea pârleala pentru toate nopțile
cât nu dormise îndeajuns. După ce se scula, trezit din beție și
supărat pe sine însuși, de rușine nici nu se uita la nevastă și la
maică-sa, iar dacă se întâmpla să fie întrebat de vreun lucru –
chiar dacă n-avea nicio legătură cu faptul că se îmbătase – lăsa
capul în jos și spunea:
— Halal de mine!... Dar, ce să-i faci? Omu-i om!...
Îi lăsa pe copii să crească în voie, și cu toate că era destul de
aspru, niciodată nu-i bătea. „Fă-l să înțeleagă, nu-l lovi, spunea
el... Măcar și un animal înțelege de vorbă, darămite un copil...”
Fiii mai mari erau muncitori la Sofia. Acolo s-au stabilit și s-
au însurat. Numai Boris a rămas în sat, cu el. Lui Boris îi

52
plăcea mecanica, se ocupa de electrotehnică, și câteodată, în
timpul verii, ajuta femeilor la munca câmpului – pe cele două
petice de pământ – și în grădina de zarzavat. În ultimii ani
sădiseră cartofi, din care puneau câte ceva la o parte și pentru
vânzare. Fierbeau și câteva cazane de prune și mai câștigau
astfel câțiva gologani pe deasupra.
Ilo, om deștept și ager la minte, vedea limpede cum Boris se
prinde tot mai mult în lupta politică, dar niciodată nu-i spusese
un cuvânt măcar și nu încercase să-l oprească sau să-l abată
din drumul lui. „Băiatul este pe calea cea bună, își spunea el.
Uite, oameni ca el vor îndrepta lumea.” Și nu se văitase
niciodată după ce îl arestară pe fiu-său, deși știa cât de grea
putea fi condamnarea. După citirea sentințelor, el fu singurul
din neamurile celor condamnați la moarte care nu se lăsă
cuprins de panică și nu se repezi cu jalbe la țar, să-i ceară
îndurare. De altfel se străduise mult, chiar mai mult decât toți
ceilalți, ca să asigure o bună apărare fiului său, să-i ușureze
situația. Știa că lupta este îndârjită, că vremurile sunt grele și
că cei condamnați la moarte sunt victimele momentului politic.
Odinioară, pentru vini mult mai grele se dădeau doisprezece
ani, și în cel mai rău caz se condamna la închisoare pe viață.
Întorcându-se în sat, după ce cunoscuseră sentința, văzând
că femeile nu mai contenesc cu urletele și plânsetele, încercă să
le liniștească:
— N-ai ce-i face! Așa-i la luptă, trage și dușmanul, și trebuie
să cadă cineva.
Deși se arăta liniștit, chibzuit și aprig în felul său, după
condamnarea la moarte a lui Boris, Ilo se schimbase. Se sfrijise
parcă, obrajii i se scofâlciră și i se zbârciră, ochii i se înfundară
și mai adânc în orbite, iar de sub sprâncenele încruntate
privirea i se făcu și mai aspră. Îi iubea în aceeași măsură pe toți
copiii și se îngrijea la fel de toți, dar în adâncul sufletului avea
pentru Boris un simțământ mai puternic de dragoste. Îl vedea
așa cum ar fi dorit să fie el însuși în tinerețe: deștept, cu
picioarele pe pământ, de sine stătător, cu simț politic.
În multe seri, care urmară după pronunțarea sentinței de
moarte, Ilo se ghemuia într-un colț liniștit din curte, fuma

53
mecanic, scoțând un fum gros, și se gândea la fiul lui mai mic.
Îi era dor de el, îi era milă și s-ar fi dus cu bucurie să stea în
locul lui în celulă; s-ar fi dus chiar și la spânzurătoare, știind că
Boris este mai necesar cauzei, partidului și luptei. Ar fi dorit să-
l înlocuiască aici, cât îi stătea în puteri, și era gata să ajute pe
cei care continuau lupta, dar nimeni nu venea la dânsul și
nimeni nu-i căuta ajutorul. Asta îl umplea de amărăciune. I se
părea că-i de prisos... voia să-i cunoască pe cei ce luaseră locul
comuniștilor condamnați, dar nu-i găsise; poate că se temeau
să se lase descoperiți de el. În orice caz, dăduse mereu greș... Se
vedea că ei nu stăteau degeaba chiar și din faptul că poliția îi
urmărea și încerca să mai aresteze pe vreunul, dar nu reușea;
cel urmărit se strecura și se făcea nevăzut. Începea să activeze
în altă localitate... Dacă ar ști cel puțin cine sunt, Ilo le-ar oferi
găzduire, le-ar da de mâncare, le-ar face orice serviciu de care
ar avea nevoie. Dar nimeni nu venea la Ilo. De ce?
Adormea foarte târziu și se trezea devreme. Nu se scula
îndată, ci, cu ochii pironiți la pereții întunecați ai odăii, își făcea
fel de fel de planuri.
Câteodată, nevastă-sa ar fi vrut să-l mai întrebe câte ceva de
Boris, să audă de la el măcar un cuvânt de mângâiere, dar îi
era teamă, știa că Ilo își va spune gândul deschis, brutal. Într-o
zi ea adusese vorba, cu multă sfială, despre un zvon privitor la
grațierea celor condamnați la moarte.
— Nu cred, răspunse el rece, și o lămuri îndată: Pe frontul de
răsărit nemții se retrag, aici poporul se răscoală, iar fasciștii
trebuie să sugrume pe cineva ca să arate că sunt puternici.
Vela închise ochii, ca și cum ar fi lovit-o cineva în moalele
capului. Se clătină și se ținu de ușă să nu cadă. „...«trebuie să
sugrume pe cineva!» Doamne, cum vorbește!” Toată ziua și toată
noaptea aceste cuvinte crude îi ciocăniră prin minte. Ar fi putut
fi mai blând, mai grijuliu, așa cum erau și alți bărbați, dar, în
adâncul sufletului, ea îl iubea și așa și-l respecta. Nici ea nu știa
de ce îl iubea și de ce îi ierta din toată inima asprimea,
îndărătnicia și firea lui închisă.
Vela nu-l luase din dragoste; nu era frumos și nici bogat, n-
avea nimic deosebit. Dânsa, cu toate că săracă, era printre cele

54
dintâi fete din sat... Mamă-sa o îndemnase să-l ia. Era singur,
tot ce avea îi rămânea numai lui, Vela nu va avea socru, iar
soacra era bună și se va înțelege cu ea... O fată tânără este ca o
mlădiță, dacă o apleci mereu în aceeași parte, până la urmă se
îndoaie. Așa se îndoi și Vela. Și se supuse. N-ar fi avut de ce să
se plângă dacă n-ar fi fost acele blestemate războaie. Timp de
aproape șase ani ba îl întâmpina, ba-l petrecea la cazarmă.
Greu mai era fără el. Lipsa lui însemna suferințe, sărăcie,
muncă multă, dar totul trecu și fu uitat. Nu este suferință pe
lume care să nu poată fi uitată, totul e să rămâi în viață și să fii
sănătos. Vela trăise mulțumită până când se abătu asupra
capului ei nenorocirea asta cu Boris. Fiii ei crescuseră. Nu erau
nici ciungi, nici orbi, ci oameni normali, deștepți, care o
cinsteau și o iubeau, dar... veni lovitura cu Boris, și totul se
prăbuși dintr-o dată. De atunci umbla ca năucă. În fața
celorlalți, chiar și în fața soacrei și a nurorii sale, nu se trăda,
deși plângea uneori, după cum era și firesc. În clipele cele mai
grele, însă, tot dânsa îi mângâia pe ceilalți, deși numai ea știa ce
are pe suflet.
Treptat-treptat, se închega în sufletul Velei o nădejde: Boris
va scăpa. Ea nu se pricepea la politică, dar i se tot părea că
undeva – unde, nu știa – este undeva... o ființă puternică, și
această ființă știe că fiul ei e cinstit și bun; ea nu va permite ca
Boris să fie spânzurat... Vela nu împărtășea nimănui speranțele
privitoare la salvarea celor condamnați la moarte, dar Naida îi
ghicise gândurile și se mira. Ea o socotea pe soacră-sa o femeie
proastă și neștiutoare și o privea cu milă.
Atunci când Naida se plânse că n-o lasă să se ducă și ea să-l
vadă pe Boris, Vela începu s-o mângâie:
— Nu-i nimic, fato, spuse ea. Dacă nu te lasă să te duci
acum la Sofia, te va lăsa săptămâna viitoare, sau cealaltă... Și
adăugă în taină: I-am trimis vorbă lui Stoian să-mi dea de știre
printr-o scrisorică... când îl vom putea vedea pe Boris.
După ce-l petrecu puțin pe Todor Proev, care se dusese la
Milanovi, pentru a-i chema și pe ei, Ilo, cu paltonul lui gros de
culoare cenușie pe umeri, făcu de câteva ori drumul din curte
până în casă și înapoi. În cele din urmă, trecând pe lângă

55
bucătărioară și auzind strigătele neputincioase ale bătrânei,
băgă capul prin ușa întredeschisă a cămăruței:
— Tu ești, fiule? (Bătrâna se săltă puțin, anevoie.) Las-o pe
Naidicica să se ducă până la Sofia! Poate că astăzi îi vor lăsa să
intre. Ar fi păcat de dumnezeu să nu-l vadă. Nu?... Și chiar
dacă n-o lasă, o să se plimbe și ea puțin. Să-și mai uite și ea
durerea; aici e închisă ca într-o cușcă, sărăcuța...
Ilo nu scoase niciun cuvânt. Parcă nici nu auzise. Se uită
prin bucătărie.
— Grăbește-te, îi spuse el nevestei. Todor se întoarce
numaidecât, n-o să stea după noi...
Milanovii erau prinși de treburi, ca întotdeauna. Îl poftiră pe
Todor în camera de oaspeți, se grăbiră să-l ospăteze cu ceva. Îl
întrebară ce mai e pe acasă, dacă bătrânii sunt sănătoși; dar
plutea ceva greu, întunecat și apăsător asupra tuturor. Milan se
silea să lege o discuție oarecare, dar uita ce voia să spună, își
ațintea privirea la vârful ghetelor și dădea pierdut din cap.
Milanova încerca să fie prietenoasă ca în fața unui oaspete și se
silea chiar să zâmbească, dar se vedea că abia se ține pe
picioare și că sufletul i-e tare cătrănit. Cele trei fiice ale lui
Milan veniră să-i dea bună ziua. Două din ele se făcuseră fete
mari, de măritat, cea mai mică era încă elevă.
— Aveți vreo scrisorică de la Vaniu al vostru? îl întrebă cu o
privire tristă și îngrijorată nevasta lui Milan.
— Numai cele trei-patru rânduri pe care le-am primit zilele
trecute.
— Da, atunci când ne-a scris și Iordan al nostru, spuse ea și
lăsă mâinile în jos.
— Ești gata? o întrebă Milan pe nevastă-sa.
— Uite-acuși, se întoarse ea, trezindu-se brusc din gândurile-
i negre. Apoi ieși afară.
Trebuia să plece Milan, nevastă-sa și Liliana, cea mai mică
dintre fiice. Surorile mai mari strângeau lucrurile, împătureau
îmbrăcămintea, împachetau mâncarea; o învidiau pe surioara
lor că se duce la Sofia, la fratele mai mare. Îl va vedea, va sta
cu el de vorbă, iar ele vor sta acasă și vor tremura de frică. De
obicei se întorceau din oraș cu trenul de seară, dar până să

56
vină trenul, până să-i audă fluieratul, să-i vadă farurile și să
înțeleagă cum stau lucrurile privind chipurile părinților, fetelor
li se tăiau picioarele de spaimă și-și umezeau mereu buzele
uscate.
Liliana era plină de neastâmpăr și bucurie fiindcă se ducea
să-l vadă pe fratele cel mare. În același timp, inima îi era
strânsă ca într-un clește. Un amestec chinuitor de frică și
durere îi apăsa sufletul. Liliana era fată destul de mare și nu i
se mai putea ascunde nimic. Fratele ei drag era închis,
condamnat la moarte, și putea fi ucis în orice clipă. Când era în
prima clasă de liceu, citise cum fusese închis, condamnat și
spânzurat Vasil Levski1. Dar în închipuirea ei, Levski era de o
măreție cu neputință de atins. Nici prin minte nu-i trecea că
asemenea fapte vitejești s-ar putea repeta acum. „Astăzi
Bulgaria nu mai este sub jugul turcesc, gândea Liliana. Oare
nu ne-au adus rușii independența acum șaizeci și patru de ani?
Acum Bulgaria este liberă, și fiecare are libertatea să-i învețe pe
oameni cum să lupte și să muncească pentru o viață mai bună.”
Și iată că toate ideile ei despre libertatea poporului bulgar se
încurcaseră: tribunale bulgare osândiseră la moarte pe bunul ei
frate... De ce? Pentru că a luptat împotriva nemților, care ne-au
cotropit țara și au atacat pe eliberatorii noștri. Are dreptate
fratele ei? Da, are! De ce l-au închis atunci, de ce vor să-l
omoare? Și în mintea ei începură să se închege gânduri noi,
prețioase. Sunt deci și bulgari răi: cei care conduc țara acum. Ei
sunt de partea nemților, îi ajută. Și sunt împotriva Rusiei –
eliberatoarea noastră. Uite, acești bulgari răi, care țin cu nemții
și l-au osândit la moarte pe fratele ei, sunt fasciștii. Auzise ea și
mai înainte vorbindu-se despre fascism, dar nu înțelegea ce
anume înseamnă. Fratele ei îi numea deseori pe unii oameni
din sat fasciști. Dar Liliana nu pricepea de ce. De la fratele ei
știa că fasciștii sunt răi și nesuferiți. Numai că cei pe care el îi
numea fasciști ea îi cunoștea – unii dintre ei le erau chiar rude
și vecini – și, după părerea ei, aceștia nu erau oameni răi.

1
Vasil Levski (1837-1873), fruntaș al mișcării de eliberare a poporului
bulgar de sub jugul turcesc (n.r.).

57
Atunci de ce fratele îi numea astfel? Dar acum înțelegea. Acum
știa că acești oameni îi ajută pe nemți, și toți cei care îi ajută pe
nemți sunt răi și sunt fasciști. Îi blestema din toate puterile pe
fasciști, căci din pricina lor nu se auzea de luni de zile în casa
lor decât gemete și plânsete. Toți din casă erau mereu în
așteptarea unei vești îngrozitoare. Din această pricină era și ea
mereu la pândă. Și ea aștepta această cumplită știre, cu inima
strânsă și copleșită de durere. Știa că ea nu va afla dintr-o dată
știrea îngrozitoare, fiindcă o socoteau prea mică. Dar nu mai
era o fetiță și se uita întotdeauna cu bănuială la cei vârstnici.
Voia să-i întrebe despre multe lucruri, dar nu îndrăznea,
fiindcă se temea să nu fie certată. Nu putea înțelege, de pildă,
de ce tatăl și mama ei, atunci când plângeau, îl învinovățeau și-l
blestemau întotdeauna pe Boris Mitovski. El este vinovat –
spunea tatăl ei – că Iordan a fost arestat. Dar de ce oare e
vinovat, căci și Boris Mitovski e condamnat la moarte! El era
doar comunist, nu fascist! Și fratele ei a fost condamnat la
moarte din vina fasciștilor, nu-i așa? Mama spunea că fratele ei
Iordan ar fi fost acum liber dacă nu s-ar fi înhăitat cu Boris,
dacă nu l-ar fi ascultat. Dar atunci de ce a fost condamnat și
Ivan Proev la moarte? Și de condamnarea acestuia sunt oare vi-
novați atât fasciștii, cât și Boris Mitovski?
Asemenea gânduri încâlcite și grele o tulburau pe Liliana.
La început a fost rău de tot. Mama ei plângea întruna. Pe
urmă se mai liniștise. Uneori însă ofta atât de adânc și-și
smulgea părul cu atâta deznădejde, încât, după părerea
Lilianei, era și mai rău ca înainte. Tatăl ei tot vorbea mereu de
grațiere, de amnistie, și cuvintele lui mai dădeau puțin curaj
celor din casă. Dar asta nu dura decât puțin, căci, chiar în
clipele când se duceau să-l vadă și strângeau de-ale mâncării,
nimeni nu știa dacă Iordan mai este viu sau mort.
Teama de care erau cuprinși părinții și surorile zdruncinaseră
parcă sănătatea fetiței. Se ofilea, slăbea, se uita cu îngrijorare la
cei din jur. Se făcuse prea serioasă și prea chibzuită pentru
vârsta ei. Ieșea rar la joacă pe uliță, fiindcă i se tot părea că
dacă se va juca... fasciștii îl vor omorî pe fratele ei. Și lecțiile le
învăța cu greu; când citea, literele îi jucau în fața ochilor, iar în

58
mintea ei nu-l vedea decât pe Iordan, bunul ei frate, pe care
nu-l putea uita. Se întâmpla ca dânsa, elevă bună, cu cea mai
bună memorie din toată școala, să citească nu știu câte pagini
și să nu rețină niciun rând. Ca și ceilalți, stătea la masă fără
poftă și mânca în silă. Maică-sa o privea aspru și o dojenea.
„Mănâncă, ce tot molfăi! se supăra ea. Uită-te cum arăți!” Când
se înapoia de la școală, Liliana se ascundea într-una din odăi,
cică să citească, dar de fapt se gândea la cei condamnați la
moarte. Încerca să-și închipuie cum trăiau ei acolo la
închisoare.
O dată au luat-o și pe ea să-l vadă pe Iordan, însă n-au fost
lăsați să intre. Au predat numai pachetul, și ăsta după multe
rugăminți. Atunci a văzut întâia oară închisoarea. Au mirat-o
zidurile înalte de piatră. Erau foarte interesante turnulețele din
colțuri. La ferestruicile lor înguste stăteau de veghe soldați. Îi
păzeau pe cei închiși, să nu fugă vreunul. Tot ei îl păzeau și pe
fratele. Iar el era înăuntru, în clădirea mare și cenușie. Încerca
să-și închipuie cum trăiește în mica lui odăiță, chinuit de dorul
de libertate, de sat, de casa părintească; cum e patul,
mâncarea. Și ori de câte ori și-l închipuia cum stă de unul
singur, ca prizonierul de pe poza unei vechi cărți, de citire, și
cât îi e de dor de toate, cum suspină, zărind prin ferestruică
doar un petic de cer, simțea o strângere de inimă, un nod i se
punea în gât și apoi începea să plângă pe tăcute.
Înainte de a fi închis, fratele ei fusese un flăcău ca toți
ceilalți. Ca oricărui flăcău, îi plăcea să glumească cu fetele, să
joace la hore. De muncit muncea ca toți ceilalți din familie.
Pentru Liliana el nu era pe atunci decât un frate mai mare, și
nimic mai mult. Dar într-o zi fu arestat, dispăru din casă și din
sat, și deodată oamenii de primprejur începură să vorbească de
ei, de fratele și de tovarășii lui. Despre proces s-a scris și în
ziare. S-a scris și de condamnare. Și dintr-o dată el, flăcăul de
la țară, pe care-l socotise deopotrivă cu toți ceilalți flăcăi, cu toți
ceilalți oameni, și pe care îl iubea numai ca pe un frate, crescu
în ochii ei, fără să-și dea seama, și deveni până și pentru ea o
mare și importantă personalitate. Desigur că era un om de
temut, o dată ce fusese osândit la moarte. Ca și Levski. Și se

59
mira cum de nu bănuise nimic pe vremea când stătea acasă și
săvârșise acele fapte... grozave și primejdioase.. Cu cât trecea
mai mult timp de la arestarea lui, cu atât el devenea pentru ea
mai însemnat și mai greu de ajuns... Se spunea că în sat mai
erau încă mulți comuniști. Dar pe aceștia nu-i arestau. Deci
fratele ei era cel mai de seamă, căci pe el nu numai că-l
arestaseră, dar îl și condamnaseră la moarte...
Liliana nu putea să-și explice multe lucruri. De aceea trăgea
cu urechea ori de câte ori se vorbea, ca să prindă ceva. Știind-o
inteligentă, ageră la minte și prudentă, părinții ei vorbeau
deschis despre toate problemele politice. Dar câteodată înce-
peau să șușotească. Și tocmai aceste vorbe spuse pe șoptite
încerca Liliana să le prindă. Căci, după părerea ei, tocmai ele
conțineau lucrurile cele mai însemnate pe care și ea ar fi vrut să
le știe. În casă se vorbea mereu despre războiul dintre
Germania și Uniunea Sovietică. Tatăl ei urmărea cu atenție
ofensiva Armatei Sovietice și spunea că dacă această ofensivă se
va înteți și mai mult, Iordan va scăpa cu viață. Dacă războiul va
mai tărăgăna însă pe acolo, atunci... Tatăl ei nu-și termina
gândul, ci dădea doar disperat din mâini, dar toți înțelegeau ce
voia să zică prin asta. Liliana își cumpără o hartă a frontului de
răsărit. Acum, cele mai înverșunate bătălii se dădeau acolo:
pentru Stalingrad. Și ziarele scriau numai despre asta. Liliana
privea micul punct de pe malul drept al Volgăi și se lăsa dusă
de gânduri. Dacă orașul va cădea, viața fratelui ei este în
primejdie. Iar dacă nu va cădea, situația lui se va îmbunătăți.
Din zi în zi ea devenea tot mai nerăbdătoare. De ce nu
înaintează mai repede Armata Sovietică? Liliana trăgea cu
creionul o linie de-a lungul frontului și se gândea cu îngrijorare
că va fi foarte rău dacă nemții vor ajunge până la Marea
Caspică. De aceea voia să cunoască întocmai distanța dintre
front și Astrahan...
Îi privea pe soldații și ofițerii hitleriști, care treceau pe șosea
sau cu trenul, cu o dușmănie aprigă, ca pe niște vrăjmași
personali care-i făcuseră un rău și-i furaseră fericirea. La
fiecare succes al nemților anunțat în ziare, ea își înfigea unghiile
în palme și gemea chinuită. Stând în fața porții, pe stradă, la

60
școală, sau în vreo prăvălie, trăgea cu urechea la discuții și
reținea numele celor care se bucurau de victoriile nemților. Pe
toți aceștia îi socotea dușmani personali.
O dată, cu prilejul unei serbări, venise la școală primarul și le
vorbise de victoriile repurtate asupra Uniunii Sovietice. Până
atunci ea nu-i dăduse niciun fel de atenție. Dar, după acest
discurs, Liliana nu putu să mai vadă fără ciudă mutra lui
grasă, roșie, zâmbăreață și mulțumită. Când îl întâlnea, întorcea
capul, fiindcă nu-l mai putea suferi. După părerea ei, era și el
vinovat de condamnarea lui Iordan.
Mama ei observase că fata era acum din cale-afară de
simțitoare; lucrul acesta o îngrijora uneori, dar deocamdată nu
avea timp să se ocupe de ea. Liliana era din ce în ce mai tăcută
și mai închisă. Trăgea pe-ascuns cu urechea la discuțiile
surorilor ei mai mari, le cunoștea toate tainele, dar nu se trăda
niciodată și prin nimic față de ele. Le împărtășea numai ceea ce
afla nou în legătură cu situația de pe frontul de răsărit, le
spunea cine-i laudă cel mai mult pe nemți și se bucură de
victoriile lor, cine amenință că în scurt timp se va termina cu
Uniunea Sovietică și ce predică a ținut popa Todor la biserică...
În dimineața aceea, în care urmau să plece la Sofia, ea se
trezi, se sculă cea dintâi și fu gata înaintea tuturor. Se strecură
binișor în odaia de oaspeți, se piti într-un colț și ascultă discuția
dintre tatăl ei și badea Todor Proev. De cum începură să
vorbească, auzi ceva ce-i aprinse curiozitatea.
— S-a sfârșit. E-adevărat! spuse Todor. I-au încercuit.
— I-au încercuit? sări cu bucurie, dar și cu o umbră de
neîncredere, tatăl ei.
— Mi-a spus-o și agronomul. A auzit la radio.
— Dar vor rezista oare ai noștri? întrebă în șoaptă Milan,
aplecându-se ca și cum ar fi vrut să zică: „Dacă te îndoiești,
spune-mi numai mie”...
— Cum să nu reziste? îl privi cu ușoară dojană Todor.
Ascultă – spuse el punându-i mâna pe umăr, și în vocea lui era
o asemenea încredere și siguranță, încât Milan simți cum îi
treceau fiori prin tot corpul – Armata Sovietică este atât de
puternică, încât îi va mătura ca pe niște fulgi... Apoi sări în

61
picioare și spuse nerăbdător: Să nu întârziem cumva, ai? Să nu
scăpăm trenul!
Milan se uită la ceas și se strâmbă, de parcă ar fi vrut să
spună că după știrile acestea n-ar mai avea mare importanță.
— Avem tot timpul, glăsui el și dădu nerăbdător din mână.
Spuneai că vor rezista? Și spuneai că sunt o forță, ai?
— O mare forță, o forță grozavă, nemaivăzută, se înflăcără
Todor.
O umbră de îndoială și îngrijorare trecu pe fața lui Milan.
— Dar de ce s-au retras până acum? întreba el cu durere și
părere de rău.
— S-au retras! zâmbi disprețuitor Todor. Ce fel de retragere
este asta pentru Uniunea Sovietică?!... E o țară mare, frățioare,
n-are nici capăt, nici fund... Te adâncești, zici că ai învins, iar
când te uiți mai bine, vezi că s-a zis cu tine.
— Eu nu mă îndoiesc că, până la urma urmelor, tot frățiorii
vor învinge, spuse Milan ridicând brațele. Dar de ce i-au lăsat
atâta... de ce nu le-au tras un perdaf încă de la graniță... Altfel
ar fi fost acuma...
Todor înțelegea suferința lui Milan.
— Da, și la noi era să fie altfel, încuviință el.
— Ticăloșii noștri n-ar fi ridicat capul... și nici băieții n-ar fi
ajuns unde-au ajuns, încheie Milan.
Când veni vorba de băieți, Todor ridică din umeri, deschise
palmele cu un gest de resemnare și nu spuse nimic. Ce ar fi
putut să spună? Se retrăseseră. De bună seamă că așa trebuia.
Dar tocmai retragerea astă mare îl neliniștea pe Milan. În
sufletul lui se strecurase o îndoială măruntă și chinuitoare. Îl
tulbura tărăboiul continuu pe care-l făceau ziarele despre unele
arme necunoscute și secrete ale nemților. Cine știe, ei sunt
șireți, poate or fi inventat vreo mașină drăcească, se speria
singur Milan.
La început, când hitleriștii atacaseră Uniunea Sovietică, nu
se speriase de loc. „Luptele se desfășoară departe, se gândea el,
numai să nu dea foc și casei noastre.” Și socotea că pentru un
plugar ca el, cu o sută de decari și o familie numeroasă, asta
era cea mai înțeleaptă purtare. De fapt, el dorea ca Rusia să

62
învingă, să învingă cei ce ne-au ajutat să câștigăm
independența. Dar se justifica față de el însuși, spunându-și că
lupta este departe și că nu o poate împiedica cu nimic. Și
rămase așa, mulțumit și fericit de viața și soarta lui, până ce
Iordan fu închis. Arestarea îl lovi ca un trăsnet căzut din cer.
Credea că-și cunoaște copiii și era convins că aceștia nu vor face
un pas în viață fără încuviințarea lui, iar deodată văzu că se
înșelase, că a fost orb. La proces află că Iordan se apropiase de
comuniști încă din cazarmă. De doi ani era membru al
partidului comunist. Boris Mitovski îl atrăsese în munca ile-
gală. Din rechizitoriul procurorului reieșea limpede că
organizatorii conspirației și sabotajelor din sat erau Boris și
Iordan.
În primele zile după ridicarea lor, Milan crezu că e vorba de
arestări obișnuite, pentru delicte mici și neînsemnate, că vor fi
ținuți puțin la poliție, sau că totul se va termina doar cu o
reținere la subprefectură. Mai târziu înțelese că lucrul este mai
serios, dar spera că e o poznă tinerească, că judecătorii – dacă
se va ajunge la judecată – îi vor achita, și totul va fi curând
uitat. Numai după ce se scurseră săptămânile și de la poliție nu
mai venea nicio veste, numai atunci Milan se sperie. Totuși nu
bănuia cât de gravă era situația. Or fi greșit cu ceva băieții, își
spunea acum, or fi făcut vreo prostie și desigur că vor fi
condamnați la trei-patru ani. Abia după ce fură trimiși la
închisoare și părinții începură să caute avocați, Milan își dădu
seama cât de serioasă era situația singurului său fiu. Pentru el
fu o adevărată nenorocire. Scos din făgașul său obișnuit, fu
cuprins la început de o spaimă cumplită și se pierdu cu firea.
Însă întâlnirile dese și de neocolit cu Ilo, cu Todor, cu părinții
altor arestați, precum și discuțiile cu unul din avocați îl mai
îmbărbătară puțin. Pricepu că soarta fiului lui depinde nu atât
de un avocat bun, cât de situația de pe frontul de răsărit.
Începu să se intereseze de evenimentele politice, citea regulat
ziarele, își fixa în minte toate noutățile de pe front. Titlurile
bombastice din ziare privind victoriile nemților pe frontul de
răsărit se săpau în creierul lui. Voia să-și dea seama dacă sunt
adevărate. Spre marea lui mirare, ziarele mințeau fățiș și fără

63
rușine. Știrile umflate care anunțau victoriile germane pe
frontul de răsărit nu erau decât simple lăudăroșenii. Hitler
declarase solemn că va intra în Leningrad, dar se împotmolise
la marginea orașului și nu mai înainta. Dăduse sfoară în lume
că soldații lui zăreau cupolele Kremlinului, și iată că aceștia au
dat înapoi. A jurat că Stalingradul căzuse, dar Stalingradul
rezista. Urlase că nu există forță în lume care să-l întoarcă din
drum, și iată că Armata Sovietică i-a încercuit trupele. Milan
știa încă din experiența primului război mondial că nemții sunt
ostași buni, ordonați și că știu să se bată. Încă de pe atunci
nemții i se păruseră foarte mărginiți, se lăsau duși ca oile.
Văzuse cu propriii lui ochi cum rezistau cu dârzenie, dar
această dârzenie a lor nu era inspirată nici de rațiune, nici de
vreun sentiment. Nu se mișcau de pe pozițiile lor, trăgeau
mecanic, ca niște mașini, și se lăsau secerați până la unul.
După părerea lui Milan, ei nu știau nici să înainteze și nici să se
retragă cu cap. Și în cursul primului război mondial urlaseră
până la ceruri despre victoriile lor, iar în cele din urmă au
mâncat bătaie. Și iată că mergeau din nou pe aceeași cale: se
aruncau orbește înainte, ca niște bivoli, fără să țină seama ce
lovitură îi așteaptă. Milan socotea că prin această ofensivă în
Uniunea Sovietică ei nimeriseră tocmai sub o asemenea
lovitură. Dar va fi ea oare destul de puternică ca să-i strivească
o dată pentru totdeauna, sau cei doi dușmani se vor istovi, iar
foloasele le vor trage englezii și americanii?
Oricât era de neîncrezător în ziarele care proslăveau victoriile
nemțești, se temea totuși că Uniunea Sovietică nu este atât de
tare cât ar fi dorit el să fie. Într-o zi îl întrebă pe Ilo Mitovski
dacă nu-i e frică de victoriile nemțești de pe frontul de răsărit.
Ilo clătină hotărât din cap:
— Mi-a fost frică până să înceapă, răspunse el aspru și
hotărât. Acum însă nu mă mai tem de nimic. Uniunea Sovietică
va învinge.
Milan nu răspunse, dar nu fu mulțumit de vorbele lui Ilo. E
ușor de spus „va învinge”, se gândea el. Dar cum? Ilo nu
spunea cum. El avea numai un fel de încredere oarbă în
puterea Uniunii Sovietice. Dar poți oare să învingi numai cu

64
încrederea?
Milan se socotea un om inteligent, capabil să înțeleagă
politica externă. Nu putea admite că, după o astfel de retragere,
Armata Sovietică ar fi în stare de o nouă ofensivă și ar putea
înainta atât de năprasnic de-a lungul întregului front.
Încercuirea nemților la Stalingrad îl uimi. Dacă sovieticii vor
reuși să nimicească armata încercuită, atunci s-a zis cu nemții.
Milan se înșela și în altă privință. Apreciind situația internă și
externă, se aștepta ca, după condamnarea la moarte a lui
Iordan, sentința să fie executată la expirarea tuturor termenelor
legale. Dar iată că trecuseră atâtea luni, și condamnații tot mai
zăceau în închisoare. În primele zile de după proces se simți
complet istovit; încărunți, se topi de groaza așteptării de fiece zi.
Apoi, treptat, se mai potoli puțin. „Am avut noroc”, se bucura în
sinea lui. Iar acum, după știrea încercuirii nemților la
Stalingrad, se liniști cu desăvârșire. După asemenea victorii ale
Armatei Sovietice, băieții vor scăpa.
Nevasta lui, tot dereticând prin casă, trăgea din când în când
cu urechea, să audă ce vorbesc. Pe vremuri, înainte de
condamnarea lui Iordan, nici nu-i păsa de politică. Dar acum
numai la auzul cuvântului Stalingrad ciulea urechile. Rușii i-au
încercuit pe nemți! Pentru ea asta însemna că fiul ei va scăpa.
Seara, când se culcau, îl asculta cu atenție pe Milan vorbindu-i
despre evenimentele politice, de situația de pe fronturi, pe care i
le tălmăcea așa cum le înțelegea dânsul. Îl socotea pe bărbatul
ei drept omul cel mai priceput, avea încredere deplină în tot ce
spunea și nu se îndoia vreodată de adevărul spuselor lui. Nu se
întreba niciodată de unde avea el știri atât de sigure, atât de
neîndoioase, după cum nu se întreba cine scrisese cărțile din
care citea preotul la biserică și pe care ea le socotea fără greș.
Se ruga numai pentru un singur lucru, și nu visa decât asta:
sentința de condamnare a fiului ei să fie schimbată, să-și
termine închisoarea și să se întoarcă iar liniștea și bucuria care
domneau în casă înainte de arestarea lui. Iar fetele să înceapă
din nou să cânte, așa cum cântau înainte...
Fata cea mare îi anunță că totul este gata și că e timpul s-o
pornească. Stăpâna casei era și ea gata de plecare.

65
 — E timpul? întrebă Milan și, uitându-se la ceas, răspunse:
Este!
Se ridică și oaspetele.
— Trebuie s-o pornesc, să-mi iau bagajele, zise el.
— Ai timp și pentru bagajele tale, îl liniști Milan. Cât ne
trebuie? Uite, gara e colea.
După câteva clipe, ieșiră cu toții în curte, unul după altul,
încărcați cu coșuri, cu traiste și cu felurite legături.
Afară mai domnea o liniște desăvârșită. Satul își dormea
somnul său adânc dinaintea zorilor. Mergeau pe partea dreaptă
a uliței, călcau cu băgare de seamă, iar uneori se loveau ușor
unul de altul. Într-un loc, o pisică li se încurcă printre picioare,
în alt loc fură cât pe-aci să dea peste un cal, o mârțoagă neagră,
care scormonea pământul, lipită de zid. Dinspre gară venea
geamătul surd și înfundat al locomotivei de manevră. Din când
în când se auzea un fluierat strident; răsuflarea sacadată și
pătrunzătoare a locomotivei răsuna puternic în pustietatea
adormită.
În fundul uliței se zărea piața satului. Până la ea, și în jurul
ei, luminau becuri electrice. În partea de jos, însă, se mai
foloseau lămpi de petrol. În fața primăriei, la lumina becurilor,
se vedeau înălțându-se doi brazi uriași. Pe șosea auziră înaintea
lor tropotul unei birje. Era, deci, timpul să se grăbească spre
gară. Trecură pe lângă casa lui Ilo. Ilo și Naida le ieșiră în
întâmpinare și-i petrecură o bucată de drum. Vela se întoarse
acasă, să vadă de bătrână și de nepoțel. La despărțire, înainte
de a se înapoia acasă, Naida începu să plângă înfundat. Ilo, ca
de obicei, era încruntat și scump la vorbă.
— La câte pleacă trenul? întrebă el.
— La ora patru, răspunse Todor, și coti repede într-o
ulicioară alăturată, pentru a-și lua bagajul.
În poartă, moș Țeko, baba Dara și Kuna stăteau de mult în
așteptarea lui. Le era frică să nu întârzie și să scape trenul.
Curând, micul grup străbătu șoseaua și porni tăcut pe ulița
care duce spre gară: la lumina becurilor electrice se putea
merge mai repede și cu pasul mai sigur.

66
 3

După ce-i duceau pe deținuți până la latrină și după ce se

făcea apelul de seară, lungile coridoare ale închisorii amuțeau
treptat-treptat. Se lăsa o tăcere adâncă, neliniștitoare,
întreruptă deseori de o izbitură puternică sau de strigăte
venind din celule. Șoaptele se potoleau încetul cu încetul, și
numai pașii târșiți de pe scările din jurul „roții” răsunau de-a
lungul coridoarelor. Marea clădire cenușie și lugubră se
cufunda în somn. Ici-colo, deținuții adormiți începeau să
sforăie, și sforăiturile lor puternice și supărătoare se auzeau ca
gemetele unor oameni în agonie, sugrumați de o mână
puternică și neîndurătoare.
Coridorul secției a opta, sau, cum i se mai spunea, „secția
condamnaților la moarte”, era parcă și mai tăcut, și mai trist
decât coridoarele celorlalte secții. Aici scândurile date la rindea
și prinse de balustrada coridorului accentuau înfățișarea
sumbră și mohorâtă a acestui etaj din aripa de răsărit a
închisorii. Scândurile erau așezate deasupra unui gol de patru
etaje, ca să-i împiedice pe condamnații la moarte să se arunce
de-acolo. S-ar fi găsit poate unii care, aruncându-se, și-ar fi
scurtat chinurile îngrozitoare ale așteptării, încălcând astfel
regulile execuției oficiale.
Bineînțeles că asemenea condamnați disperați se puteau
arunca și de pe „roată”, dar acolo nu se puneau scânduri.
Administrația închisorii luase și aici măsuri de prevedere, și
anume: jos, cam la înălțimea parterului, fusese întinsă o plasă
groasă de funii, țesută parcă de un păianjen uriaș și însetat de
sânge. Dacă un sinucigaș s-ar fi aruncat totuși de la ultimul
etaj, s-ar fi ales cel mult cu câteva vânătăi. Dar îi era cu
neputință „să-și ia singur viața”, așa cum se exprimau în
asemenea cazuri funcționarii serviciului judiciar.
Administrația închisorii luase și alte măsuri de pază a vieții
celor condamnați la moarte. Condamnatului nu-i era îngăduit
să aibă la îndemână nimic cu care să-și poată lua viața. Înainte
de a-l băga în celulă, supraveghetorii îi scoteau cingătoarea, îi
luau briceagul, precum și orice corp tăios sau orice obiect din

67
care se putea face un ștreang. În celulele condamnaților la
moarte nu erau nici paturi. Li se lăsa doar o veche saltea de
paie, pusă de-a dreptul pe podeaua de ciment. Celula trebuia
să fie cu desăvârșire goală, tristă, una la fel cu cealaltă.
În asemenea celule reci, cu ciment pe jos, așezate în partea
de nord a secției a opta, fuseseră aruncați – după citirea
sentinței de condamnare la moarte – Iordan Milanov, Boris
Mitovski și Ivan Todorov Proev. Erau închiși în trei celule
așezate la rând una după alta, purtând numere cu soț. Fiind
aproape de „roată”, orice pas, oricât de ușor și furișat, dădea de
bănuit și răsuna groaznic în inimile lor. Se obișnuia ca cei
condamnați la moarte să fie ținuți câte unul în celulă, dar în
zilele acelea atât tribunalele militare, cât și cele civile lucrau de
zor, drept care celulele întregii secții a opta erau ticsite cu
condamnați la moarte. Mai erau condamnați la moarte și în
câteva celule din secția a șaptea, așezată în cealaltă aripă, în
partea de apus a etajului. Pe vremuri, erau închiși aici numai
deținuții politici cu vini mai grave.
Deținuții se culcau de-a latul, și nu de-a lungul celulei, ca să
încapă cu toții. Seara, se întindeau înghesuiți ca sardelele, iar
atunci când vreunul se scula să meargă până la ușă, trebuia să
pășească cu grijă printre tovarășii săi, ca nu cumva să calce pe
vreunul. Se puteau răsuci cu greu, iar dacă unul din ei voia să-
și îndrepte trupul, sau să-și dezmorțească picioarele, se scula,
se lipea de perete și stătea așa, în picioare, o oră, două. Între
timp, ceilalți deținuți îi ocupau, fără să-și dea seama, locul.
În secția condamnaților la moarte regimul era din cele mai
aspre. Deținuții aveau dreptul la un singur vorbitor pe lună.
Uneori, însă, când procurorul era ocupat sau în toane rele,
până și folosirea acestui drept era amânată fără termen. O dată
pe lună li se puteau aduce alimente. Condamnații la moarte
aveau dreptul să scrie și să primească scrisori o dată pe lună.
De fapt scriau mai des. Erau deținuți care scoteau scrisori pe
ascuns, deși era complicat și primejdios. Condamnații la moarte
și deținuții în general aveau mult timp liber și se puteau gândi
la feluritele chipuri de a lua legătura cu lumea din afară.
Condamnații la moarte nu aveau nici măcar posibilitatea să

68
se întâlnească cu ceilalți deținuți. Ieșeau la plimbare o oră
înainte și o oră după masă, câte unul, în careu: curtea
condamnaților la moarte. În timpul acestor ore fericite,
așteptate cu înfrigurare de-a lungul zilelor și nopților
înfiorătoare, Iordan, Boris și Ivan se întâlneau și schimbau
priviri pline de un înțeles adânc și tainic și își aruncau pe șoptite
câte o vorbă, care trebuia să exprime ceea ce au gândit ceasuri
întregi.
Cei trei noi condamnați la moarte fură izbiți de purtarea
paznicilor; oricât de înrăiți și cruzi erau, totuși cu condamnații
la moarte se purtau mai blajin. Lui Iordan i se părea că față de
ei vădeau acea blândețe cu care oamenii mângâie mielul de
Paște după ce l-au ales și pus la o parte, în vederea tăierii.
Paznicii mai aveau și oarecare teamă, teama de ceea ce avea să
fie înainte de execuție, teama de înșiși condamnații la moarte.
Căci nimeni nu putea ști la ce s-ar putea hotărî vreunul din ei
în situația fără de scăpare, în starea chinuitoare și groaznică în
care se găseau. Chiar și la împărțirea hranei celor condamnați
la moarte paznicii se purtau cu, oarecare sfială. Artelnicul și
paznicul deschideau ușa celulei pentru a turna câte un polonic
de mâncare în cănile condamnaților, având aerul să le spună:
„La ce bun mai prăpădiți hrana, căci oricum vă cărați pe lumea
ailaltă”...
Apelul de seară era o mică petrecere, în felul ei, și cu toate că
se desfășura totdeauna după același tipic, condamnații la
moarte îl așteptau cu nerăbdare.
Termenul legal de recurs trecuse și cei trei tineri condamnați
la moarte, înghesuiți în trei celule diferite, printre alți tovarăși,
erau în așteptarea execuției. Condamnații la moarte prin
împușcare nu știau niciodată la ce oră anume vor fi duși în fața
țevilor de pușcă. De obicei erau chemați la „vorbitor”, pentru o
„informație” la cancelarie sau pentru a fi „mutați” în altă
închisoare. Dar ei știau pentru ce fel de „informații” sunt
chemați și plecau luându-și rămas bun de la tovarășii lor. Erau
clipe îngrozitoare, de nedescris. În asemenea clipe întreaga
închisoare se punea în mișcare. Un strigăt de împotrivire
izbucnea din sute de piepturi: jurământul de devotament

69
tovărășesc, făgăduiala că cei vii vor lupta mai departe pentru
cauza tovarășilor executați. Sute de galenți începeau să
ciocănească în ușile celulelor, și zgomotul sinistru cutremura
întreaga masă cenușie a clădirii de piatră și fier.
Pentru condamnații la moarte prin spânzurare procedeul era
altul. Erau scoși din celule pe la miezul nopții, în deplină tăcere
și cât mai repede cu putință, cu mâinile legate și cu un căluș în
gură. Unii dintre ei încercau câteodată să se apere, și atunci
erau târâți jos sub o ploaie de lovituri.
De obicei stăteau treji mult peste miezul nopții, de teamă să
nu fie luați pe neașteptate. Dar, obosiți de încordarea continuă,
cădeau într-un somn adânc, se trezeau în zori și-și frecau
îndelung ochii, pentru a se încredința că erau vii și nevătămați.
Iordan, Boris și Ivan aflaseră toate aceste amănunte încă pe
când se găseau în arestul preventiv, și de aceea, în prima
noapte după expirarea termenului legal și confirmarea sentinței,
stătură treji până in zori. Istoviți, vlăguiți, cu ochii roșii de ne-
somn, cu privirile îngrozite, întâmpinară prima dimineață.
Acum avea să urmeze o a doua noapte de groază. Vor mai fi
oare în viață și în dimineața următoare? Se vor mai bucura oare
de lumina ce pătrunde prin ferestruica celulei?... Cu toate că
tovarășii lor așteptau și ei moartea, în orice clipă, se străduiau
să-i îmbărbăteze și să le ușureze chinul. Deținuții mai vechi din
celulele secției a opta se obișnuiseră, căpătaseră o oarecare
deprindere în așteptarea ultimelor clipe. Dar soarta comună,
firea veselă a unora dintre osândiți, bărbăția altora, încrederea
tuturor în victoria comunismului pentru care mureau, toate
acestea creau în celulă o atmosferă deosebită. Cu greu puteai
să-ți pierzi curajul aici, căci descurajarea era un semn de
capitulare politică.
În prima celulă de lângă „roată” stătea Iordan. La sosire,
găsise aici șapte condamnați la moarte. După o săptămână, doi
din ei fură duși să dea „lămuriri”. Înainte, Iordan îi însoțea pe
condamnații duși în fața plutonului cu strigăte și ciocănituri,
curând însă trecu printr-un adânc zbucium sufletesc. Poate că
mâine sau într-altă zi, la miezul nopții, tovarășii de celulă îl vor
conduce și pe el cu asemenea strigăte și ciocănituri în ușile de

70
fier ale celulelor. Îi vor fi oare de ajutor prin asta? Se gândea la
clipa îngrozitoare, și fiecare fibră a trupului se încorda să scape
de lațul spânzurătoarei. Se lăsa purtat de visuri fantastice, de
neînfăptuit; apoi, zguduit de fiori reci, se trezea parcă dintr-o
amețeală tulbure.
De obicei nu i se prea întâmpla să adoarmă înainte de
primele ore după miezul nopții. Cu brațele îndoite și cu capul
sprijinit în palme, stătea de veghe, ciulind urechile, atent la
orice zgomot care venea dinspre scară. Pașii grei, pașii
bocancilor țintuiți ai soldaților, îi răsunau în urechi ca niște
lovituri de ciocan. Se uita cu mirare la tovarășii lui care dor-
meau liniștiți, ca și cum n-ar fi condamnați la moarte ca și el.
Poate că la început fuseseră și ei la fel de neliniștiți. Cu timpul,
însă, se obișnuiseră, în afară de un fost învățător, care se uita
întruna la fotografia fetiței lui, în vârstă de trei ani.
Începând să pândească, îndată după miezul nopții, „pașii
grei”, Iordan petrecuse câteva nopți pe care socotea că nu avea
să le uite chiar dacă ar fi fost să trăiască încă trei sute de ani.
Era sigur că vor veni să-l ia. La început îi fu frică, nu știa cum
va îndura scrâșnetul cheii în broască, deschiderea ușii, vederea
paznicilor și a soldaților cu baioneta la armă. Cumpănindu-și
forțele sufletești, i se părea că nu va putea îndura, că va începe
să scâncească, că va leșina. Și, treptat-treptat, începu să se pre-
gătească, închipuindu-și fiecare clipă pe care avea s-o trăiască,
fiecare mișcare, fiece pas ce avea să facă. În sfârșit, câștigase
stăpânirea de sine, știa acum că va rezista, fără să-și piardă
curajul. Și acesta era lucrul cel mai important. Cel puțin să
moară ca un comunist.
După ce-și fixă bine atitudinea pentru clipa când aveau să-l
scoată din celulă, Iordan parcă se mai liniști. Liniștea se datora
și faptului că trecuseră câteva nopți în care niciunul dintre ei
nu fusese chemat. Cei trei ieșeau de două ori pe zi la „plimbare”
în careul condamnaților la moarte, schimbau între ei priviri și
păreri, înțelegându-se asupra unor lucruri, și se înapoiau în
celule, mai întăriți și mai îmbărbătați. Iordan începu să se
obișnuiască cu acest fel de viață, începu să creadă că așa va fi
mereu, că mereu va sta treaz până în zori, convins fiind că ziua

71
următoare îl va găsi viu și nevătămat.
În decursul acestor ore de veghe, ca și în al celor de dulce
piroteală, gândurile îl duceau departe de închisoare. Se gândea
mai ales la sat, la părinți. Se regăsea pe ulițele atât de
însuflețite, unde, seara, după terminarea lucrului, se plimba și-
și întâlnea prietenii și tovarășii. Îi era dor de zilele de sărbătoare.
După horă și plimbarea pe șosea, cei tineri se împrăștiau,
chipurile pentru a merge acasă. De fapt, se retrăgeau fiecare cu
aleasa inimii în vreun loc ferit din curte sau grădină, unde
pălăvrăgeau până noaptea târziu. Nu-și spuneau mare lucru,
dar ce plăcut era!
Acolo, în livada Rilkăi, în dosul unei grămezi de lemne aduse
de la munte cu un an și jumătate în urmă, la umbra deasă a
pomilor, ascultă amețit gunguritul iubitei lui. Dar spre
deosebire de mulți alți flăcăi, el nu-i vorbea numai despre felul
în care aveau să trăiască după nuntă, ci și despre viitorul
luminos, care va urma înfrângerii și doborârii fascismului.
Atunci oamenii aveau să muncească cu bucurie și să trăiască
fericiți. De obicei Iordan începea prin a-i zugrăvi viitorul, dar
sfârșea totdeauna cu clipa de față. Îi povestea ce se întâmplă pe
diferitele fronturi și-o încredința că nemții, în ciuda victoriilor
lor trecătoare, vor fi învinși de Armata Sovietică și că fascismul
va fi nimicit în Europa. Rilka nu se pricepea prea mult la
complicata politică europeană și mondială, dar o uimeau
cunoștințele lui și-l asculta cu ochi mari, lipită drăgăstos de el.
Deodată o cuprindea de umeri, o îmbrățișa și o săruta îndelung,
nesățios. Rilka, cuprinsă uneori de sfârșeală, alteori zbătându-
se ca o păsărică, îi răspundea la sărutări cu alte sărutări. În
ciuda întunericului care se lăsa, el vedea cum obrajii ei se fac
tot mai rumeni și cum fața ei rotundă, drăgălașă și albă se
încinge de parcă ar fi cuprinsă de friguri... În somnul lui ușor și
scurt, în picoteala neliniștită, el retrăia aceste clipe de dragoste
fericită, dar tresărea la orice mișcare a tovarășilor lui de celulă,
la orice zgomot întâmplător de pe coridorul închisorii. Și atunci
se trezea din nou la cruda realitate – înghesuiala din celulă,
aerul înnăbușitor, pâlpâitul lămpiței, gratiile de la ferestruică...
Târziu, după ce se despărțea de Rilka, nu se ducea de-a

72
dreptul acasă. Trecea întâi pe la tovarășii lui, să afle noutăți.
Într-o seară îl chemă Boris Ilov, spunându-i că au de făcut un
lucru important, și-l duse afară din sat. Înaintară cu multă
băgare de seamă, furișându-se ca pisicile prin grădinițe pline de
buruieni, dincolo de mahalaua de sus. Din umbra plopilor lui
Ianișev, răsări Ivan. Cei trei ocoliră plopii, se pitiră sub un tufiș
la marginea câmpului și-și apropiară capetele. Boris le spuse că
primise din partea partidului sarcina să organizeze câteva
sabotaje serioase. Trebuiau să lucreze cu multă băgare de
seamă, să fie dibaci, să meargă la sigur. Boris propuse să dea
foc clăilor de fân din dosul gării, despre care aflaseră că erau
pregătite pentru nemți. Ivan avea cu el un bidon plin cu gaz,
furat de la o unitate germană care cantonase în sat în aprilie
trecut.
— De data aceasta se vor face cu siguranță arestări, îi
preveni Boris. Fiecare trebuie să se gândească din vreme unde
să spună că a fost în timpul în care vom da foc fânului. Țineți
minte, în noaptea asta noi nu ne-am văzut, nu ne-am întâlnit,
n-am stat de vorbă. Nimeni n-a văzut și n-a auzit nimic, nu știe
nimic.
Iordan asculta în tăcere și inima îi bătea neliniștită; înțelegea
că acțiunea aceasta era serioasă. Acum, pentru prima oară,
avea să fie limpede că focul fusese pus de comuniștii din
localitate, și nu de niște oameni care au trecut din întâmplare
pe acolo, cum se spunea despre celelalte sabotaje mai mărunte
făcute până atunci.
Se furișară până acolo, făcând un ocol mare în dosul gării, și,
după ce stropiră cu grijă fânul, aruncară câte un chibrit aprins
pe clăile alese dinainte. Câteva clipe mai târziu, limbi mari de
foc se înălțară năvalnic, luminând câmpia până departe, la
orizont. În gară se iscă învălmășeală. Câțiva feroviari se
învârteau în jurul vagoanelor, neștiind ce să facă. Telefonară la
primărie, dar nu le răspunse nimeni. Șeful gării trimise un om
să-l anunțe pe primar. Boris, care știa că un asemenea incendiu
putea fi stins cu ușurință, luase cu el vreo zece pachete de
cartușe grecești, care nu se potriveau la niciuna din puștile
aflate în sat, și le îngrămădise în jurul clăilor. În claia cea mai

73
mare pusese o grenadă. Grenada putea omorî pe cei care ar
sări să stingă focul, dar n-aveau decât să nu-și bage nasul în
treburi care nu-i priveau. În primul rând trebuia să-i sperie,
pentru ca altă dată să fugă de foc, în loc să se repeadă să-l
stingă. Ici-colo explodară câteva cartușe răzlețe, totuși
detunăturile puternice alarmară atât gara, cât și satul. „Atacă
partizanii!” strigă cineva în gară. Șeful gării fugi în grădinița lui
și se ascunse în dosul cocinii, în care grohăia liniștit un vier.
Primarul, jitarii, jandarmii secției, în frunte cu șeful lor, aler-
gară spre gară. Dar pe când se apropiau de semafor, se auzi
dinspre locul incendiului o detunătură deosebit de puternică.
Ce se întâmplase oare acolo? Jandarmii se trântiră la pământ,
gata să tragă, iar jitarii se aruncară în șanț și începură să se
târască repede în sus, către sat. Era vorba de un atac. Dar
nimeni nu înțelegea ce fel de atac. Unde e? Cine atacă? Pe cine?
Iordan, Boris și Ivan se strecurară neobservați spre casele lor,
iar după puțin timp ieșiră pe uliță, căscând gura neștiutori și
întrebându-i pe ceilalți țărani: „Ce-i cu flăcăraia asta? De unde
vin pocniturile?...”
Dimineața sosiră niște agenți din oraș, se învârtiră în jurul
gării, cercetară clăile arse, șușotiră cu primarul și plecară. Nu
arestară pe nimeni. Primarul spunea de câte ori venea vorba că
focul fusese pus de o mână de meșter și că în sat nu se găsesc
asemenea meșteri.
După vreo zece zile, Iordan, Boris și Ivan coborâră ca la
doisprezece kilometri în josul satului, retezară câțiva stâlpi de-a
lungul șoselei pe care era întins un cablu telefonic, tăiară cablul
pe o distanță de vreo sută de metri, strânseră cu grijă bucata
tăiată, o băgară în văgăuna de lângă baltă, acolo unde începe
stuful, și plecară. Cei de la postul de jandarmi se frământară
din nou, iar veniră niște agenți din oraș să cerceteze, trecură și
prin satele vecine; apoi totul se liniști. De două ori Iordan, Boris
și Ivan încercară să dea foc și vagoanelor care plecau spre
Germania. Dar nu izbutiră.
Îmbărbătați de reușita celorlalte acțiuni, Boris organiză
difuzarea de apeluri împotriva predării de alimente. Spunea
apelul că producătorii vor mânca pâine din mălai necopt, iar

74
grâul va fi exportat pentru a hrăni hoardele nemțești care calcă
în picioare pământul sfânt al fraților noștri – eliberatorii ruși...
Aceste apeluri fuseseră bătute la mașina de scris a primăriei
de către un mic funcționar, de curând primit în partid. Câteva
zile nu se făcu, nicio anchetă. Apoi, într-o zi, funcționarul fu
arestat. Nimeni nu pricepu de ce. Nu se aștepta nimeni ca
tocmai el să fie arestat. Și de ce l-au arestat?... Abia în cursul
anchetei se lămuri totul. Agenții poliției comparară literele celor
două mașini de scris ale primăriei cu literele de pe apel și
stabiliră astfel că apelurile fuseseră scrise la mașina „Adler”.
Unul din paznicii primăriei raportă că-l văzuse de câteva ori pe
conțopist învârtindu-se seara prin primărie. Chiar de la prima
bătaie la poliție, conțopistul recunoscu totul. Poliția arestă
imediat pe toți membrii de partid și pe toți activiștii cunoscuți
lui. La poliție începură interogatoriile și anchetele. Sando
Kumov, căruia băieții îi vorbiseră de incendierea fânului, nu
putu răbda bătăile și mărturisi ce știa despre sabotaj. Ivan
recunoscu, de asemeni, tăierea firelor telefonice. Toți cei nouă
comuniști fură arestați. Numai trei membri de partid, cu care
Boris și Iordan ținuseră legătura aparte, scăpară.
În închisoare, în timp ce așteptau rândul la proces, tinerii
conspiratori făcură cunoștință cu tovarăși mai vechi și mai
experimentați și înțeleseră cât de nerod, de naiv și de nechibzuit
lucraseră. Deosebit de uimit era Boris, care se socotea un
activist deștept și dibaci. Rămase cu gura căscată când află că
se putea cerceta ușor la ce mașină fusese scris un apel, după
literele mașinii de scris. Până atunci crezuse că literele diferi-
telor mașini de scris se aseamănă între ele ca firele de nisip din
mare și că, aidoma firelor de nisip din mare, sunt nenumărate.
La închisoare, tinerii conspiratori își dădură seama că acțiunile
lor de sabotaj nu fuseseră bine organizate și înțeleseră marea
importanță pe care o are buna organizare a sabotajelor în lupta
împotriva fascismului și a ocupanților nemți. Și fiindcă
autoritățile îi urmăreau fără milă pe sabotori, ei bănuiau
pedeapsa la care aveau să fie condamnați. Iordan, Boris și Ivan
se așteptau la sentința cea mai grea. Se gândeau adesea la
sfârșitul lor apropiat și groaznic care-i aștepta, dar, în afara

75
rarelor ore de vădită descurajare, căutau să ascundă față de
tovarăși îngrijorarea lor, de altminteri foarte firească. Moralul
din închisoarea în care nimeriseră era sănătos și puternic.
Cuprinși de această atmosferă, căpătară și ei curaj. Acum ar fi
știut cum trebuie să lucreze. Numai să aibă norocul să scape,
să fie din nou liberi! În mijlocul deținuților politici se căliră
sufletește și se maturizară mai mult decât ar fi fost de așteptat
la vârsta lor. Învățau cu înfrigurare în fiece zi, în fiece oră din
lecțiile politice ale membrilor de partid mai vârstnici și mai
experimentați. Nu se mai aflau într-o închisoare, ci la o școală
cu totul nouă și deosebită, pe care nici n-ar fi putut-o bănui că
există. În grelele condiții de viață din închisoare aflară prețul
libertății și învățară cum să lucreze în viitor. După condamnare,
Iordan, Boris și Ivan nu aveau altă speranță decât comutarea
pedepsei în detențiune pe viață...
Până la fixarea termenului de judecată, și chiar până în clipa
în care procurorul expuse lungul act de acuzare, Iordan crezuse
că ei – țărani simpli și neștiutori – nu vor primi pedeapsa cea
mai grea. Dar când auzi învinuirile procurorului, se simți
copleșit. La început, judecătorii îi păruseră oameni obișnuiți,
care-i priveau pe acuzați și publicul cu un dispreț blajin, și din
când în când se aplecau unul spre altul, ca să-și spună câte
ceva, zâmbind ușor. După citirea sentinței, însă, judecătorii
deveniră niște ființe aspre, crude, neîndurătoare și surde la
rugăminți. Plânsul înăbușit al mamei lui, fața înmărmurită a
tatălui, țipătul ascuțit al surorii lui mai mari, toate acestea îl
doborâseră pentru o clipă. Abia când intră în mica celulă ticsită
a condamnaților la moarte se dezmetici. Făcu cunoștință cu noii
săi „colocatari”, și întrebările, răspunsurile, comentariile în
legătură cu procesele politice din ultimul timp îl făcură să-și
mai vină în fire. Mai târziu însă, când se culcă și căzu pe
gânduri, îi reveni în minte scena condamnării și oftă adânc: „S-
a sfârșit!” I se păru că gemuse și că rostise cu glas tare cele
două cuvinte nefericite. Privi în jurul său: tovarășii nici nu se
mișcaseră. E drept că vorbise doar în gând, dar atât de puternic
îl frământau gândurile, de parcă întreaga sa ființă ar fi scos un
ultim strigăt de bun rămas. Puțin după aceea, închipuirea îi

76
înfățișă într-o străfulgerare clipa spânzurării. Nu putu îndura
până la sfârșit priveliștea asta îngrozitoare. Se scutură și
întoarse capul. Apoi, încercând să-și abată gândul, își spuse:
„Dacă e vorba să mori, mai bine mori într-o bătălie pe câmpul
de luptă. Acolo omul poate s-o ia înainte, să se retragă, sau să
se ascundă în dosul vreunui adăpost.” Iordan își închipuia o
bătălie așa cum o trăise în timpul manevrelor, pe când era
ostaș. Inamicul trăgea cu mitralierele și tunurile. Se auzea
ordinul de atac. Rândurile cenușii țâșneau din tranșee și
porneau năvalnic înainte. Gloanțele șuierau pe la urechi ca
niște viespi mâniate. Se și vedea la un asemenea atac: se
aruncă înainte, face câțiva pași, un glonte îl nimerește în piept,
el se oprește o clipă, se uită în jur cu ochii larg deschiși, cade cu
fața în jos și... gata... Așa credea Iordan că ar muri într-o luptă
deschisă. Dar nu voia să moară nici măcar în închipuire. O
clipă mai târziu, gândul îi lunecă în altă parte: vedea cum își
revine și-și dădea seama cu bucurie că nu este mort, ci numai
greu rănit. Visa cum avea să stea la spital, cum îl vor îngriji zi și
noapte medicii și surorile, în sfârșit, cum se va însănătoși și se
va întoarce acasă.
În celula înghesuită cineva îl împinse cu cotul, și Iordan se
trezi din visare. Tovarășii din celulă, zidurile de ciment,
ferestruica zăbrelită, țeava caloriferului înfiptă ca o țeapă lângă
ușa de fier cu vizetă, hainele vărgate ale deținuților, toate
acestea îi aminteau locul în care se afla și soarta care-l aștepta.
Când erau scoși pe coridor, arunca priviri lacome ba spre curte
și încăperea telegrafiștilor, unde oameni liberi se plimbau
nestingheriți și fără grijă, ba către secția a șaptea, unde cea mai
mare parte a deținuților nu erau condamnați la moarte. Auzea
zgomotul ce venea dinspre etajele de jos, unde mii de fericiți
ispășeau condamnări pentru delicte de drept comun sau chiar
politice, dar nu tresăreau în fiece noapte de teama pașilor
suspecți ai călăilor și nu așteptau să fie scoși afară și să li se
pună ștreangul de gât...
Cea mai mare bucurie pentru deținuții politici, și mai ales
pentru cei condamnați la moarte, erau știrile în legătură cu
înaintarea Armatei Sovietice. Se terminase cu comunicatele

77
demoralizante, care anunțau ocuparea orașelor sovietice de
către hitleriști. Roata se întorsese. Din zi în zi veștile deveneau
tot mai îmbucurătoare și mai încurajatoare. Cum ajungeau oare
aceste vești în celulele cimentate și izolate ale condamnaților la
moarte? Pe ce căi tainice treceau ele, prin ce crăpături nevăzute
se strecurau? Ca niște furnici care, alergând pe drumurile lor,
se apropie una de alta și se înțeleg în limba lor ciudată, deținuții
își treceau unul altuia noutățile din afară. Întâlnirile cu avocații
și cuvintele aruncate printre gratii în spatele gardienilor,
arestații abia sosiți, care povesteau ultimele știri auzite la
posturile clandestine de radio, multe și întortocheate erau căile
prin care se transmiteau noutățile. Astfel pătrunsese în celulele
celor condamnați la moarte și vestea îmbucurătoare despre
încercuirea trupelor germane la Stalingrad. Era oare adevărat?
Bilețele lăsate în anumite colțuri confirmau cea mai minunată
dintre toate veștile primite până acum în închisoare: Armata
Sovietică a străpuns toate fronturile, a înfrânt orice rezistență,
a încercuit trei sute de mii de hitleriști ca într-o gaură de
șoarece și i-a strâns apoi ca într-un clește... Iordan asculta și
tresărea de bucurie. Știa că această armată iubită și glorioasă
va mântui lumea. Dar va apuca oare și el să cunoască lumea
nouă, în care popoarele vor trăi libere și fericite?
În celula învecinată era închis Ivan. Nici schingiuirile de la
poliție, nici arestul preventiv, nici încordarea din zilele
procesului nu reușiseră să frângă acest organism tânăr și plin
de sănătate. Puterea lui de viață se asemăna cu aceea a
copiilor. Clocotea de forță, de elan, de entuziasm. Voia să
trăiască, să respire, să se miște, să se bucure. Erau clipe în
care uita că se găsește în secția cea mai îngrozitoare a închisorii
și că deasupra capului lui atârna ștreangul spânzurătorii.
Râdea și cânta cu glasul scăzut, dar cu un puternic simțământ
de bucurie. Erau totuși clipe în care Ivan cădea într-o adâncă și
neagră deznădejde. Ce-i drept, ținea puțin, ca la copii, dar lui
Ivan i se părea că totul este pierdut, că n-are niciun rost să mai
lupte, să sufere și să se chinuiască, că viața este deșartă și
zadarnică. Tocmai într-un astfel de moment, în care era abătut
și-l părăsise încrederea, recunoscu că au tăiat cablul telefonic.

78
Avea oare vreun rost să tăgăduiască, își spunea el atunci, o
dată ce fuseseră trădați de un ticălos, de un nemernic, un
mârșav?... Puțin după aceea îi păru rău de această lașitate, se
mustră amarnic și jură în sinea lui să îndure cu bărbăție orice
încercare de acest fel, sau chiar una și mai grea, dacă-i va fi dat
să mai treacă prin asemenea încercări în viață... Ivan se gândea
deseori la execuție, dar nu i se părea posibil ca el... Își simțea
inima bătând puternic și regulat și i se părea de necrezut ca un
organism care funcționează atât de bine să se oprească...
Respira cu desfătare chiar și duhoarea îmbâcsită a micii celule,
ticsită de oameni. Se întindea de la un perete la altul cu atâta
încântare, de parcă s-ar fi lungit pe o pajiște. Mânca cu o foame
de lup, cu atâta plăcere, încât, până și pâinea cleioasă pe care o
primeau i se părea cozonac. Număra zilele în așteptarea
mâncării de acasă. Ziua, clocotind de viață, aștepta cu
nerăbdare orele de „plimbare”, iar apoi, închis în celula
strâmtă, pășea cu grijă peste picioarele tovarășilor săi, se uita
prin vizetă, și iar se înapoia la locul lui.
După apel îl năpădeau din nou gândurile negre. Se lăsa
noaptea. Ce avea să se întâmple? Vor veni, oare?... I se părea că
dacă n-ar fi fost condamnat la moarte și dacă nu s-ar fi culcat
purtând în suflet teama că după miezul nopții ar putea să-l
cheme, el ar fi fost aproape fericit, chiar și într-un loc atât de
înspăimântător.
După potolirea treptată a zgomotelor în marea clădire, după
sunetele de afară, după trecerea unor trenuri, el își dădea
seama că se apropie miezul nopții. Numai atunci, în preajma
acestor ore fatale, Ivan cădea pe gânduri. Poate că este ultima
lui seară, poate că doarme pentru cea din urmă oară pe patul
tare al închisorii. Poate că pentru ultima dată privește micul
bec electric, care arde cu un singur firicel subțire și dă o lumină
jalnică și zgârcită. Ivan veghea până târziu după miezul nopții,
dar în adâncul sufletului era încredințat că sentința nu va fi
adusă la îndeplinire. Fusese dată, după părerea lui, numai
pentru a-i speria pe comuniștii din satele vecine. Uite, voiau să
spună judecătorii, autoritatea nu glumește, stați liniștiți, că, de
nu, o să vă punem și vouă ștreangul de gât. De fapt, n-aveau să

79
le pună nici lor ștreangul de gât, căci astfel ar fi întărâtat și mai
mult împotriva autorităților toate neamurile și toți cunoscuții, pe
toți tovarășii din împrejurimi. Până târziu după miezul nopții
Ivan se gândea cum Armata Sovietică va face praf și pulbere din
lepădăturile hitleriste și cum tuturor fasciștilor din țară le va
pieri piuitul...
În mijlocul acestei încordări, al gândurilor zbuciumate, al
visurilor pline de spaimă, când se apropia miezul nopții, se
depăna înainte firul vremii. Trecuseră câteva săptămâni. Ivan
începu să se potolească. După părerea lui, totul se desfășura
așa cum prevăzuse. Adormea liniștit, sigur că dimineața avea să
se trezească zdravăn sănătos. Rareori, la vreun zgomot ceva
mai tare și suspect după miezul nopții, se trezea, se sprijinea în
coate și, cu urechile ciulite ca un iepure fugărit, asculta cam
speriat. Dar după ce se stingea zgomotul, se culca din nou,
mulțumit că totul trecuse cu bine. De obicei dormea adânc și se
trezea abia în zori, când coridoarele închisorii începeau să
răsune de pașii gardienilor și deținuților de corvoadă.
Deseori gândurile îi zburau acasă, la satul lui, la părinți.
Întreba de fratele său, căuta să-și închipuie cum trăiește în
lagărul de concentrare, trimitea – când avea prilejul – multe
salutări surorii sale și o ruga să-i trimită o fotografie a copilului
ei, să se bucure și el privindu-l. Dar cel mai mult se gândea la
bătrâni. Îi era dor de bunicii care-l iubeau atât de mult; îi era
dor de tatăl și îndeosebi de mama, care tremura de grija lui
parcă ar fi fost un copil și care acum era cu siguranță zdrobită
de teamă și de atâta plâns. Îi compătimea, voia să-i ajute în
vreun fel oarecare. Dar cum? La ultimul vorbitor observase cât
de tare slăbise tata. Obrajii îi erau supți, iar pielea feței i se
făcuse cenușie. Ivan încercă să-l îmbărbăteze prin câteva
cuvinte aruncate printre gratii, dar taică-său dădu doar din
cap. Înainte, lui Ivan îi era frică de el, cu toate că-l știa om bun
și blând. Se simțea depășit de el cu mult și i se părea că nu se
va putea ridica niciodată la înălțimea lui. Abia acum, dincolo de
gratii, când îl văzu istovit și descurajat, Ivan simți că l-a
întrecut și că el, Ivan, îl privește de sus, că-i e milă de el și-l
iubește și mai mult. „Așa se întâmplă când bătrânii nu știu ce

80
fac tinerii!” spusese tatăl la despărțire. Ivan zâmbise cu
îngăduință și răspunsese: „Ei, mai este timp ca și cei bătrâni să
învețe câte ceva de la cei tineri” și, cu privirea ațintită asupra
părinților, îi urmări până când ieșiră din cămăruța întunecoasă,
cu grilaj dublu la mijloc...
La fiecare vorbitor Ivan întreba de bunică-sa, Dara, și-i ura
multă sănătate. Această bătrână neobosită îl uimea. Cât era
ziua de lungă nu se așeza, nu-și încrucișa brațele, nu stătea
locului. Nu-și aducea aminte să se fi sculat vreodată înaintea ei,
nici măcar în timpul secerișului, sau s-o fi găsit vreodată dor-
mind. Când întârzia noaptea la o adunare conspirativă, sau la o
ședință secretă, când se întorcea de la șezători în orele târzii ale
nopții, bunica era trează, îl simțea venind, îl striga. Numai o
singură dată îl dojeni, încredințată că umblă după fete: „Pe
vremea noastră băieții nu hoinăreau atâta. O să-ți zdruncini
sănătatea, băiatul babei!” Abia când fu arestat înțelese de ce
venea acasă atât de târziu. Dar chiar și atunci când își dădu
seama unde își petrecuse atâtea nopți, nu suflă nimănui o
vorbuliță... Într-o noapte Ivan o văzu în vis: se făcea că intră în
celulă, care în vis devenise casa lui, iar el o întâmpina în pragul
ușii, cu brațele deschise. Era supărat că n-o auzise venind, ca
să-i iasă în cale. Intrase tot pe nesimțite, așa cum umbla acasă
din odaie în odaie, și-i zâmbea. Celula era goală și nu se afla
decât dânsul acolo. Nu avea nici măcar un scaun ca s-o
poftească să șadă. Dar ea parcă știuse că nu e niciun scaun. Se
uită cam supărată la el, dar cu dragoste, apoi spuse aspru: „Și
până când ai de gând să trăiești singur ca un cuc? Când o să-ți
găsești o nevastă?” Apoi zâmbi. Zbârciturile pe care i le
cunoștea se resfirau pe întregul ei obraz mic și blând. Se așeză
pe jos, își desfăcu legăturica și îi așternu să mănânce, privindu-l
cu înduioșare. Abia acum își dădu seama că nu mai e la pușcă-
rie, ci la Vâlciovo, pe câmp, și că bunica lui șade pe un răzor
lângă păduricea de liliac... El se uita voios de-a lungul
câmpului verde și-i venea să râdă fiindcă fusese atât de zăpăcit:
„Ia te uită! Să fii liber și să nu-ți dai seama de asta, să crezi că
mai ești în celulă!...” Visul fusese atât de lung, de liniștit și
adânc, încât după ce se trezi, Ivan mai clipi mult timp mirat și

81
pe jumătate amețit, de parcă bunica lor fusese într-adevăr la el;
îi simțea încă răsuflarea caldă, bătrânească...
În ultimul timp era mai tulburat: regimul din închisoare se
înrăutățea pe zi ce trecea, cu deosebire la secția condamnaților
la moarte. Execuțiile erau destul de rare, dar mereu soseau noi
condamnați la moarte. Acum judecau numai tribunalele
militare, care dădeau sentințe foarte grele. Nu era proces fără
condamnați la moarte. Celulele deveneau tot mai înghesuite și
mai înăbușitoare. Cei care fuseseră condamnați de mult, și
amorțiseră tot așteptând comutarea pedepsei în detențiune pe
viață, începeau să se neliniștească. „Au de gând să facă
«curățenie» prin celule”, își spuneau ei. Pe de altă parte, mulți
din cei condamnați nici nu apucau măcar să ajungă la închi-
soare – din sala tribunalului erau duși direct în fața plutonului
de execuție. Tot mai des dădea tribunalul militar asemenea
sentințe definitive, fără drept de apel, și care, ca urmare a
situației interne excepționale, trebuiau să fie aduse imediat la
îndeplinire. Ivan știa că tribunalul nu procedează astfel din
proprie inițiativă și că primește dispoziții. Era clar că înaintarea
Armatei Sovietice speria și întărâta pe conducătorii fasciști din
Bulgaria. Într-o asemenea pornire, ei ar fi putut să execute pe
toți condamnații la moarte, care își așteptau de mult rândul.
„Totul depinde de repeziciunea cu care înaintează Armata So-
vietică”, își spunea Ivan.
Mai erau și orele liniștite ale după-amiezii, ore care urmau
scurtei și multașteptatei „plimbări”, în care Ivan visa la
eliberarea lui. De obicei își închipuia că totul se va petrece într-
un chip deosebit, neprevăzut. Va fi atâta frământare și neliniște,
atâta spaimă și, în același timp, atâta bucurie, încât oamenii vor
avea ce povesti și cânta cât o fi lumea și pământul. Ivan socotea
că Uniunea Sovietică a pregătit o armată de multe milioane de
parașutiști și o sută de mii de avioane. Și iată că într-o noapte
cerul se întunecă și pământul începe să se cutremure de larma
motoarelor. Milioane de parașutiști coboară în spatele nemților,
îi lovesc din toate părțile, și întreaga armată hitleristă e strânsă
într-un sac uriaș. Hitleriștii încearcă să se opună, dar loviturile
Armatei Sovietice sunt nimicitoare... Aici, în Bulgaria,

82
aterizează patru sute de mii de ostași ai Armatei Sovietice... De
ce tocmai patru sute de mii? Ivan n-ar ști să spună. În tot
cazul, el vede o puzderie de oameni. Coboară peste tot: peste
orașe și sate, peste munți și câmpii, pe drumuri și prin gări...
Ivan încearcă să-și închipuie această masă de oameni, care se
împrăștie pretutindeni. Și deodată începe să râdă. La ce bun
atâția oameni? Vor ajunge și două sute de mii. Nu, și două sute
sunt prea mulți. De ce să-și irosească armatele? E de ajuns ca
poporul nostru să vadă că frățiorii aterizează, și se va ridica ca
un singur om, să li se alăture. Se poate și cu mai puțin – cu o
sută de mii de parașutiști. Socotind că toți se vor alătura
eliberatorilor și că ostașii vor trece imediat de partea poporului,
Ivan găsi că sunt de ajuns și cincizeci de mii, ba chiar numai
treizeci de mii. De ce să se împrăștie oamenii pe câmpiile și
munții pustii, prin toate sătulețele și cătunele îndepărtate? E de
ajuns să vină la Sofia, Plovdiv, Varna, Burgas, Pleven... Chiar
dacă ar veni numai la Sofia, dacă ar strivi căpeteniile fasciste,
tot ar fi destul, căci toți ceilalți ar ridica mâinile și fără luptă.
Desigur că ar fi bine dacă ar veni și la Varna și Burgas, ca să
poată debarca imediat și nestânjenit. Să dea numai răgaz po-
porului să răsufle puțin, să simtă arma în mână, și vor vedea ei
cum știe acesta să lupte împotriva fascismului...
Ivan încercă să-și închipuie cum vor fi eliberați deținuții; se
gândea că atunci când parașutiștii vor ateriza la Sofia, ei vor
înconjura în primul rând cazărmile și închisorile. Vor înconjura
cazărmile pentru a frânge rezistența fasciștilor. În același timp
se vor duce la închisori, pentru că aici sunt deținuți atâția
oameni prețioși. În cazul în care închisoarea nu va fi eliberată în
timpul atacului dat împotriva hoardelor fasciste, s-ar putea ca
fasciștii, în disperarea și furia lor, să extermine pe toți deținuții
politici. Și Ivan se lăsa dus de visul unui asemenea atac
fantastic, își închipuia cum va zări pe primul ostaș din Armata
Sovietică și cum se vor privi tovărășește și frățește. Nu va fi timp
pentru strângeri de mâini și îmbrățișări, vor trebui să se
grăbească să dezarmeze paznicii, să-i aresteze, iar după aceasta
va fi organizat atacul pentru cucerirea secțiilor de poliție, a
instituțiilor... Și numai după ce dușmanul va fi strivit

83
pretutindeni, Ivan se va repezi la primul ostaș al Armatei Sovie-
tice care îi va apare în față, îl va îmbrățișa și-i va spune doar
atât: „Vă mulțumim”. Astfel, cu o singură vorbă pornită din
adâncul sufletului, va mulțumi întregului popor rus, tuturor
popoarelor sovietice.
Câteodată, Ivan se gândea la răscoala întregului popor.
Situația i se părea a fi deocamdată foarte grea, deoarece, în
afară de armatele guvernului, mai erau multe unități germane
împrăștiate pe tot cuprinsul Bulgariei. Mai erau nemți și în
Serbia, Grecia, România. Dacă se întâmplă ceva la noi, aceștia
se vor năpusti numaidecât asupra noastră. Într-un asemenea
caz va putea oare Uniunea Sovietică să ne dea un ajutor
imediat? Ivan nu-și putea da seama. I se părea că nemții sunt
încă puternici și că fasciștii bulgari se mai țin bine. Și Ivan
continua să viseze la libertate, la luptele pe străzile Sofiei...
Dimineața și după-amiaza, când se întâlnea în curticică cu
Boris, pe Ivan îl trecea un fior ușor, ca o furnicătură prin spate.
Boris se uita la el neprietenos, puțin chiorâș. Foarte rar se
întâmpla să schimbe între ei câte o vorbă. Ivan știa că-i supărat
pe el fiindcă mărturisise cine a tăiat cablul și recunoștea că
dăduse dovadă de o slăbiciune de neiertat. De altfel, mărtu-
risirea aceasta îngreunase cu mult situația lor – era un cablu
militar nemțesc. Dar oricum ar fi fost condamnați la moarte,
chiar numai pentru incendierea fânului. Ivan căuta mereu
prilejul să stea de vorbă cu Boris, să-i ceară iertare pentru
mărturisirea asta și să promită că, dacă va rămâne teafăr, nu
va mai destăinui dușmanului nici cel mai mic lucru, de-ar fi să-
l ardă de viu. Dar nu avu prilejul...
Boris era de felul lui dârz, tăcut, aspru. În timpul procesului
se ținuse tare și neînfricat, iar atunci când avocatul lui se lăsă
de două ori purtat de propriile-i cuvinte și încercă să critice
partidul, el îl întrerupse și spuse că renunță la o astfel de
apărare. Povestise singur cum a fost schingiuit la poliție și
folosise asemenea cuvinte despre organele siguranței, încât pre-
ședintele îl întrerupse. „Băiete, ține-ți gura, îți agravezi situația!”
îl certa avocatul. „Oare în fața tribunalului nu se spune numai
adevărul?” îl întrebă Boris, liniștit. La citirea sentinței, fața lui

84
mușchiuloasă, aspră, cu pomeții obrajilor ieșiți nici măcar nu
tresări. Abia dacă păli puțin. Boris dădu ușor din umeri, de
parcă voia să zică: „Ei își fac treaba lor, se apără cum înțeleg
ei”, apoi lăsă brațele în jos și oftă adânc. Îl durea inima când se
gândea la copil. Era încă tare mic. Va crește orfan și nici nu-și
va aduce aminte de părintele lui. Nevasta e tânără; va plânge,
va fi mâhnită, dar apoi va pune cruce la toate și se va remărita.
Așa se întâmplă. Fie! Lupta e luptă. Victimele sunt victime. Iar
viața își cere dreptul ei. Și tata va suferi, dar el e tare, va răbda
totul și nu-și va arăta durerea. Mama va plânge, va plânge până
la istovire, își va smulge părul din cap și nu va uita niciodată.
Dar se va mângâia cu ceilalți fii și se va bucura cu nepoții.
După citirea sentinței, rudele celor condamnați la moarte
izbucniră în plâns. Boris se încruntă puțin înciudat. De ce
plângeau? Credeau oare că prin lacrimile lor îi vor îndupleca pe
judecători și le vor ușura pedeapsa? Agenții, care își urmăreau
victimele pas cu pas chiar și în sala tribunalului, începură să
scoată afară rudele condamnaților. „Să plece, destul cu mior-
lăiala!” se gândea Boris.
Nu semnă cererea de grațiere către țar, iar atunci când, la
primul vorbitor, taică-său îi spuse în treacăt să încerce și el,
doar-doar va fi de folos, Boris răspunse liniștit și hotărât: „Dacă
fac cererea de grațiere, înseamnă că mă dezic de activitatea
mea, or, eu nu mă lepăd de ea”. Avocatului îi spuse: „Dacă au
hotărât să ne spânzure, n-o să ajute nici o mie de cereri de
grațiere”.
Fusese încarcerat într-o celulă în care mai erau trei
condamnați la moarte pentru „sabotaje și acțiuni subversive
împotriva ordinii și siguranței statului”. Doi dintre ei erau
oameni deștepți și învățați. Știau pentru ce luptă și pentru ce vor
muri. Al treilea era un capitulard; un egoist și un ambițios,
implicat încă înainte de izbucnirea războiului într-o rețea de
spionaj străin. Se lăuda că fusese pe vremuri socialist, dar mai
târziu, înțelegând că „socialismul nu corespunde condițiilor
noastre și caracterului poporului, care-i un popor de plugari”,
evoluă spre „concepții politice mai realiste”. Lui Boris i se părea
– ca și celorlalți doi condamnați – că acest om ar fi fost în stare

85
să facă orice ca să-și scape pielea. Toți se fereau de el. Căuta
totdeauna să ocupe un loc mai bun, unde să se poată întinde și
mișca mai în voie, cerea să i se dea lui cel dintâi mâncarea care
se aducea de la cazan, să intre ultimul în celulă... Mai târziu fu
mutat în secția a șaptea. Veniră alți doi oameni de treabă, însă
puțin mai târziu unul din ei fu și el mutat, și în celulă rămaseră
din nou patru condamnați.
În seara de după citirea sentinței Boris se culcă îndată ce se
făcu apelul și stătu pe gânduri până în zori. Ce era de făcut ca
să scape de ștreang? Această întrebare îi muncea cu îndârjire
creierii. N-avea de ce să spere într-o grațiere din partea țarului,
și de altfel nici n-o dorea. Să ceară milă însemna să recunoască
el însuși că a fost un criminal. Iar ceea ce făcuse era un lucru
bun, numai că era cam puțin. Trebuia făcut mai mult. Ceilalți,
care erau liberi, aveau să ducă munca mai departe. Cum aveau
să lucreze ei, cum vor continua nobila cauză dacă el începea să
scâncească, cerând îndurare dușmanului? Și totuși nu trebuia
să se lase atârnat de funie ca un popândău. Va evada. Cum?
Boris se gândea mereu la asta. Și avea tot timpul să se
gândească. De-ar prinde numai prilejul prielnic, nu va șovăi
nicio clipă, va fugi. În cel mai rău caz îl vor împușca. Ce avea
deci de pierdut? Va pierde ștreangul. Atât.
Dar dacă prilejul nu se ivea de la sine? Trebuie oare să stea
cu mâinile în sân și să aștepte până ce într-o noapte va fi scos
din celulă? Boris se întreba ce ar putea face pentru a scăpa din
mâinile călăilor. Cel mai ușor i-ar fi să evadeze în cazul când l-
ar duce undeva, afară din închisoare. Dacă l-ar transfera în
altă închisoare, sau l-ar chema ca martor într-un proces. Dar
ce proces? Începu să se frământe. Se putea scorni ceva, putea fi
citat într-un proces chiar fără să știe despre ce este vorba. Așa,
numai ca să iasă din închisoare. I se părea că după aceea totul
se va aranja de la sine. Era convins că avea s-o scoată la capăt
cu lanțurile și cu cătușele – dacă i le vor pune – și cu paza, chiar
dacă l-ar păzi trei ostași.
De câteva ori Boris se cățără pe perete și se uită cu atenție
prin gratiile ferestruicii. Jos se vedea curtea din dos, careul
pentru „plimbare”, grădina de zarzavat, potecuța; până la zidul

86
de piatră era un spațiu liber și ispititor. În fiecare colț al zidului
se ridicau turnurile sinistre cu ochiuri, prin care santinelele
puteau trage în orice clipă. Capul unui om în cadrul micii
ferestre a celulei oferea o țintă minunată. O apăsare pe trăgaci
și totul era gata. Boris se uita afară și se înfiora. De fapt, mai
toți soldații din turn erau niște băieți buni și se făceau că nu văd
nimic. Dar se găseau și santinele neroade, care executau
orbește ordinele și trăgeau asupra tuturor celor care îndrăzneau
să se arate la fereastră... Dincolo de zid era o cazarmă de
artileriști. Se vedeau câteva tunuri, camioane, într-un loc un
afet, într-altul un cheson cenușiu... În fața clădirii niște soldați
umblau încolo și încoace, un autoturism, intrat acum pe
poartă, străbătea curtea întinsă... Plecând de la fereastră, Boris
se gândi îndelung la așezarea clădirilor, la piedicile și primejdiile
de tot felul. Nu trebuia să se arunce orbește, la nimereală,
numai fiindcă și-a pus ceva în gând. Trebuie să riște numai în
cazul unei oarecare posibilități de izbândă. Altfel nu avea niciun
rost. Și de aici e într-adevăr foarte greu să evadezi. Să cobori
aproape patru etaje, să te strecori pe lângă atâția paznici, pe
lângă santinelele din turn, să treci peste atâtea obstacole și să
scapi nevătămat. Nu, asta e aproape cu neputință. Și Boris
revenea din nou la ideea de a fi citat ca martor, pentru a putea
ieși în mod legal din închisoare, însoțit de vreun jandarm
neghiob.
Adeseori Boris se așeza în dreptul vizetei și privea îndelung și
cu jind micul spațiu de pe coridorul întunecos al secției a opta.
În dreptul vizetelor din față străluceau alte pupile dilatate și
arzătoare.
În buzunarul hainei lui de deținut găsise un ac mare de
siguranță și, dumnezeu știe de ce se bucură ca și cum ar fi făcut
o descoperire grozavă, care-l va scăpa. La ce putea oare să-i
servească acest fleac? Îl cercetă mult timp, cu atenție, dar nu
știa ce să facă cu el. În sfârșit, stând sprijinit de ușă și uitându-
se din când în când prin vizetă, începu să zgârie stratul cenușiu
de vopsea de pe ușa de fier. Timp de două zile zgârie cu acul...
Își scrise numele, locul nașterii, condamnarea și motivul
condamnării. Într-un alt loc desenă o stea cu cinci colțuri, iar

87
sub stea scrise cu litere mărunte: „Trăiască partidul comunist,
trăiască poporul bulgar!” După aceea scobi cu grijă și cele patru
litere dragi „U.R.S.S.”. Steaua, „U.R.S.S.” și „Trăiască partidul,
comunist” le zgâriase într-un astfel de loc și în așa fel, încât să
nu fie observate la deschiderea ușii. Numai atunci când se
culca pe partea dreaptă le vedea și se putea bucura, privindu-
le.
Boris era un fumător îndârjit și pasionat, dar după
condamnare se hotărî să se lase de tutun. Otrava blestemată îi
tocea voința și-i slăbea puterile. Grija de țigări nu-i lăsa răgaz să
se gândească mai liniștit cum ar putea să scape de ștreang.
Într-o dimineață, la câteva zile după ce fusese adus la
închisoare, încruntând din sprâncene, așa cum făcea de obicei
când avea să ia hotărâri importante, își spuse: „N-am să mai
fumez”. Această hotărâre îl costase multe sforțări și chinuri.
Timp de trei zile și trei nopți nu putu să-și adune gândurile ca
lumea. O dorință stăruitoare, de neîndurat îi răscolea sângele.
Degetele mâinii lui drepte se zgârceau, căutând țigara jinduită.
În piept simțea o mâncărime ciudată, de parcă plămânii tânjeau
după fumul dulce și liniștitor. Când ațipea, vedea și în somn
numai țigări și fumători, dar totul se petrecea în așa fel, încât
nu putea să tragă nici măcar o dată din fumul aromat. La
început, timp de o oră sau două după ce mânca, nu era în stare
să se gândească aproape la nimic altceva decât la tutun. Dar
Boris respinsese toate atacurile și toate ispitele legate de
această puternică deprindere. Se bucura simțind că pe zi ce
trece aerul pe care-l respiră devenea tot mai plăcut. Plămânii i
se umpleau până în adâncime și dădea afară cu ușurință aerul
viciat. Un fel de prospețime pe care n-o mai cunoscuse din anii
tinereței îi cuprindea tot organismul. Simțea că-l pătrunde o pu-
tere de care ar fi avut neapărat nevoie dacă s-ar prezenta ocazia
fericită de a ieși sub un pretext oarecare din închisoare... Se
putea întâmpla să fie nevoit să sară, să fugă, să se lupte, să
smulgă ceva, să arunce cu ceva... După ce nevoia și gândul la
tutun se mai potoliră, Boris începu să facă exerciții de
gimnastică. Căutând să nu-și stingherească tovarășii, se lăsa
timp de ore întregi ba pe un picior, ba pe altul, dădea ritmic din

88
mâini, se îndoia pe spate și se apleca în față și în părți. Tovarășii
lui îl priveau cu o curiozitate batjocoritoare. Ce mai face ăsta
exerciții? Într-un rând îi spuseră, cu acea resemnare
caracteristică oamenilor care împărtășesc aceeași soartă grea și
de neînlăturat: „Noi am pătimit atâtea la poliție, încât sfântul
Petru ne va lăsa de bunăvoie să intrăm în rai”. Boris nu
răspunse nimic, dar își făcea mai departe exercițiile de
gimnastică, neobosit, cu același zel.
Într-o zi Boris se văzu cu fratele său, într-un mod cu totul
întâmplător. Paznicul, un om de treabă, se făcea că nu vede
nimic și căuta să se țină cât mai departe de gratii. Plin de
speranță, convins că această întrevedere este foarte importantă
pentru soarta lui, ba chiar hotărâtoare, Boris își lipi buzele de
gratii și spuse apăsat:
— Aranjați să ies ca martor... Găsiți pe cineva care să mă
citeze... se găsesc dintr-ăștia... să mă acuze de ceva... orice-o fi,
mi-e totuna... Voi lua totul asupra mea, numai să pot ieși de
aici...
Fratele îl asculta mirat.
— Pentru ce? întrebă el în șoaptă.
— Asta n-are importanță... vei vedea pe urmă! răspunse
poruncitor Boris. Neapărat...
Mult timp așteptă cu încordare să fie citat ca martor. Când
veni tatăl său, iar aduse vorba despre asta; tatăl său dădu din
umeri, neînțelegând măcar ce voia. Poate că fratele nu-i
spusese nimic, vrând el să pună totul la cale. Boris credea că
se va face și spera ca, de îndată ce se va vedea dincolo de porțile
închisorii, s-o ia la fugă. Va putea să fugă chiar în plină zi... .
Zile și nopți întregi făcea planuri și chibzuia cum să se
descurce dacă va fi însoțit de un singur jandarm, de doi, sau –
în cel mai rău caz – de trei, care să-l urmeze cu baioneta la
armă. Boris era stăpânit de gândul acesta și căuta să prevadă
toate amănuntele. Socotise și măsurase fiecare pas, fiecare
mișcare... Dacă va izbuti să evadeze, dacă va putea să scape de
sub escortă, atunci va avea timpul trebuincios să mai vadă ce-i
de făcut. Se hotărâse unde să se ascundă și cu cine să ia
legătura, pentru a se putea încadra din nou în munca de

89
partid. Până la primăvară. Iar atunci va lua desigur drumul
pădurii...
Suferea foarte mult din pricină că se lăsase prins. Se
învinuia, se ocăra pe el însuși că nu prevăzuse ce avea să se
întâmple, că nici măcar nu se gândise la posibilitatea că
încercarea lui ar putea să dea greș. Se condamna cu asprime
pentru că lucrase prostește într-o acțiune atât de importantă.
Se lăsase înșelat de faptul că poliția nu făcuse la început nicio
arestare. Ea stătea la pândă, și-l atrăsese în cursă. Poliția
căutase punctul cel mai slab și-l găsise. Ori tocmai acest lucru
nu putuse el să-l prevadă... Ah, dac-ar fi avut atunci mintea de
acum, experiența pe care o strânsese în această celulă mică și
strâmtă! Acum ar acționa cu totul altfel. Dar acum sta încătușat
și neputincios, cu o condamnare la moarte atârnându-i
deasupra capului.
Câte idei bune și prețioase îi treceau prin cap stând întins pe
salteaua asta de paie! Cât de nesocotit fusese el atunci... Ar fi
trebuit să fie cu ochii în patru, atent, vigilent... Da, pe bună
dreptate spun oamenii: cât timp trăiește, omul învață... Dar
până când va trăi el oare pentru a putea trage foloase din toate
câte învățase la poliție, în arestul preventiv, în cursul zilelor
încordate ale procesului și acum în secția condamnaților la
moarte?... Nu. El nu se va lăsa, va evada, numai să-l scoată din
închisoare... sub orice pretext!

În noaptea în care se serba ziua de naștere a domnișoarei

Lioli Kaeva și în care patefonul cânta tangoul preferat al
procurorului general, cei trei comuniști condamnați la moarte
dormeau în celulele lor. Nervii, ca și arcurile, slăbesc atunci
când sunt prea întinși. Mult timp condamnații la moarte se
așteptau să fie treziți într-o noapte și duși în spatele atelierului
de cartonaje al închisorii. Treptat-treptat, însă, ei începură să
se potolească și să adoarmă liniștiți, ca și toți ceilalți deținuți.
Rareori tresăreau, târziu după miezul nopții. Se obișnuiseră să
întâmpine diminețile vii și teferi și să se dedea grijilor și
speranțelor de fiecare zi. Dormeau adânc, parcă mai adânc
decât în alte nopți. Se ghemuiseră unul într-altul, căci nopțile

90
începuseră să fie reci.
Lui Iordan fiindu-i prea scurtă pătura, se încolăcise și-și
sprijinea genunchii de șalele vecinului, mai mărunt de statură.
Din timp în timp, dintr-un vechi obicei, scotea în somn un
geamăt dureros, și apoi iar se liniștea. Visa că e în baie, că apa
e călduță; podeaua, pe care sutele de galenți au adus tot felul
de murdării, e rece, de o răceală care pătrunde chiar prin
galenții uzi... Dar când se uită în jur, ca să vadă dacă hainele
lui sunt tot acolo unde le lăsase, se pomeni că nu mai este în
baie, ci în gârla satului. Se bălăcea ca o rață. Pantalonii îi erau
uzi, și apa era rece, căci venea din omătul de pe dealurile din
față, acolo unde primăvara topea acum zăpezile...
Ivan sta culcat pe partea dreaptă și dormea somnul lui
obișnuit, ușor și sănătos, care nu-i lăsa nicio urmă în conștiință.
Răsufla regulat, adânc și liniștit, ca un om pe care îl așteaptă o
zi frumoasă și fericită. În vinele cefei lui mușchiuloase și
puternice sângele zvâcnea cu forța pe care o dă tinerețea
înfloritoare.
Boris dormea lângă perete. Stătea întins pe spate, iar unul
din picioarele lui, uscat și vânos, ieșea afară de sub pătură. Se
vedeau unghiile lungi și înguste, negre, netăiate de mult și puțin
îndoite, ca ghearele de vultur. Fața-i tânără, de pe care nu
dispăruseră încă urmele arșiței soarelui și ale vântului, era
liniștită și plăcută. Cuta aspră a buzelor, semnul voinței lui pu-
ternice, dispăruse acum. În gura lui întredeschisă cei doi dinți
de sus, din față, sclipeau în lumina palidă. În somn Boris parcă
zâmbea unei priveliști vesele și frumoase. Erau orele celui mai
adânc și mai dulce somn. Boris visa că merge cu trenul,
coboară într-o gară necunoscută și, abia după ce-l recunoaște
pe bătrânul acar, își dă seama că este gara lor. I se pare că a
fost undeva departe, mobilizat la Dervișka Moghila, la granița
turcească. Se grăbește să ajungă acasă, dar în aceeași clipă îi
iese în întâmpinare o căruță, în care sunt toți ai lui: nevasta,
copilul, mama și tatăl. Tata îi întinde mâna, dar vechea tuse de
fumător îi sfâșie pieptul... Boris deschise ochii și se întoarse
brusc pe cotul drept. Și deodată înțelese parcă cu fiecare
părticică a trupului său, mai curând decât cu mintea, că sosise

91
clipa pe care o aștepta de atâtea luni și că-i sunase ceasul.
Încercă să înghită în sec, dar, lucru ciudat, nu mai avea o
picătură de salivă în gură. Sări deodată în sus și se repezi la
peretele dinspre nord. Ofițerul de serviciu, însoțit de alți câțiva
gardieni, mai tuși o dată și dădu capul pe spate, ca și cum nu s-
ar fi întâmplat nimic și nici nu trebuia să se întâmple.
— Strângeți lucrurile, te mută la Sliven, spuse el.
Între timp, doi ostași cu baioneta la armă apărură în cadrul
de fier al ușii. Boris, care fusese timp de o clipă gata să creadă
că îl mută într-adevăr la altă închisoare, înțelese totul. „M-au
prins”, oftă el. O deznădejde cruntă și sălbatică se revărsă că
plumbul prin tot trupul lui. Încercă să se miște, dar mișcările îi
erau greoaie. Buza de jos îi crăpase, și o dâră subțire și limpede
de sânge i se prelinse pe bărbie. O linse, și gustul sărat și grețos
îi trecu ca un fior pe limba uscată. „Nu mai e scăpare! S-a
sfârșit!” își spuse el. Într-un colțișor al conștiinței lui îi revăzu pe
cei dragi și-și luă rămas bun de la ei. Chipurile soției și al
copilului îi apărură cel mai limpede în minte. Vedea ceea ce
voia să vadă – cum copilașul îi zâmbește și dă cu bucurie și fără
rost din mâinile mici și grăsuțe. Și în același timp își adună toate
puterile pentru a lua hotărârea cea mai potrivită în această
ultimă clipă din viața lui. Știa și trebuia să știe un singur lucru:
că era de datoria lui să se țină demn. Da, demn! Dar va rezista,
oare? Va avea oare putere să suporte cu tărie tot ceea ce-l
așteaptă?...
Da, o va avea!
— Haide, Bore, spuse surd ofițerul de serviciu, zâmbind cu
fățărnicie. Haide, că scăpăm trenul...
Fără să-și dea seama, Boris își luă ghetele și chiar dădu să le
încalțe, dar pe când ridica un ciorap, se mai dezmetici parcă.
Atunci unul din condamnații la moarte, acela pe care Boris îl
asculta până la uitarea de sine, se sculă și făcu un gest
amenințător cu mâna.
— Călăilor! spuse el, tremurând de indignare, dar cu glasul
puternic. Smulgeți încă o victimă din rândurile noastre!
— Ia mai ține-ți gura și tu! Nu face pe prostul! se răsti la el
ofițerul de serviciu, mijind ochii de furie. Și scoțând ceasul din

92
buzunar, îi arătă lui Boris cadranul: Na, uită-te cât e ceasul.
Până să întocmească actele, până ajungeți la gară, sosește
trenul pentru Burgas.
Ostașii și gardienii stăteau lângă ușă și priveau stânjeniți, cu
un aer ce dădea de bănuit. Aceste clipe de minciună și violență
erau insuportabile. Toți cei care veniseră să-l ridice pe băiatul
acesta tânăr și dezghețat ar fi fost de mii de ori mai mulțumiți
dacă li s-ar fi ordonat să se arunce asupră-i de îndată ce intra-
seră și să-l lege, așa cum făceau de obicei, decât să-l privească
cum se zbate într-o nesiguranță chinuitoare și cum îi tremură
mâinile.
— Repede! ordonă sever și nerăbdător ofițerul de serviciu.
Boris își lăsă ghetele și apucă unul din galenți. Ofițerul de
serviciu crezu că are de gând să-l lovească și făcu semn
gardienilor. Aceștia se azvârliră asupra lui. Începu o încăierare
mută, care ținu numai câteva clipe. Gardienii prinseră mâinile
lui Boris în cătușe și îi legară gura.
În același moment în care gardienii se aruncaseră asupra lui
Boris, scrâșni cheia în ușa celulei în care era închis Ivan.
Sunetul ascuțit răsună în urechile tuturor condamnaților la
moarte și-i făcu să sară în sus, cu ochii mari de spaimă.
— Ivan Todorov Proev, spuse cu voce de actor gardianul.
Haide!
Ivan se răsuci când într-o parte, când în alta, ca și cum ar fi
căutat s-o ia la fugă, apoi privi cu ochii măriți de groază către
gardieni și către ostașul care rămăsese în prag, dincolo de ușă.
Pentru ce veneau acești oameni? De ce-l chemau? „În spatele
atelierului de cartonaje!” îl străpunse gândul îngrozitor, pe
care-l gonise de atâtea ori și cu atâta dârzenie. Știa încă din
timpul prevenției că în spatele atelierului de cartonaje al
închisorii se ridicau spânzurătorile. Acolo se sfârșea drumul din
care nu se mai înapoia niciun condamnat la moarte. Gândul la
atelierul blestemat parcă stătuse ascuns până acum într-un
colț al conștiinței lui, iar în clipa aceasta puse stăpânire pe el cu
o forță nestăvilită.
Voia să strige, dar nu mai avea glas. I se părea că vocea i se
cufundă undeva în adâncuri și nu mai poate străbate până

93
afară.
— Scoală! Ești chemat jos la cancelarie, minți cu stângăcie
gardianul.
Ivan dădu din mâini, de parcă gonea muștele. În cele din
urmă însă vocea lui izbucni cu o putere neobișnuită:
— Nu vreau! strigă el. Plecați! și glasul lui străpunse tăcerea
din coridorul secției a opta.
Undeva se auzea bătând cu picioarele în ușa de fier a unei
celule.
Gardienii îl prinseră de mâini și încercară să-i pună cătușele.
Dar el îi dădu la o parte dintr-o lovitură. Cu ochii ieșiți din
orbite, stătea gata să-i strivească. Ofițerul de serviciu, auzind
strigătul și înțelegând că le-a scăpat victima, se năpusti în
celulă și sări asupra lui. Ivan îl izbi în ceafă, dar, între timp,
ceilalți gardieni, care își reveniseră, se aruncară asupra lui și-i
prinseră mâinile. Ivan își adună toate puterile ca să scape de ei,
însă ofițerul de serviciu îl pocni în cap cu o bucată de fier, pe
care-o purta de obicei asupră-și când venea să-i ia pe
condamnații la moarte. Lovitura îl ameți pe Ivan. Se zăpăci o
clipă, în care timp gardienii, stropiți de sânge, îi puseră cătușele
la mâini și-i legară gura.
— Duceți-l jos! ordonă ofițerul de serviciu, roșu de furie,
stropit și el de sânge.
Dar cele două secții de la ultimul etaj al închisorii erau deja
în picioare. Ochi curioși se lipeau de vizete, se auzeau huiduieli
îndreptate împotriva călăilor, iar în câteva din ușile de fier se
bătea cu galenți.
Înainte ca gardienii să deschidă celula lui Iordan, acesta era
în picioare. Și tovarășii lui se sculaseră. Toți așteptau cu ochii
căscați, încordați, albi ca varul. Inimile le băteau gata să se
spargă.
Unul din gardieni răsuci cheia și împinse ușa de fier.
— Iordan Milanov Iordanov! strigă el tare, pe un ton puțin
declamator.
Fața lui Iordan păli cu totul, brațele îi căzură în jos, ca și cum
ar fi fost spânzurate de umeri. Se lupta să înțeleagă dacă toate
acestea nu fac parte din visul acela îngrozitor, care fusese

94
întrerupt de zgomotul de pe coridor... „La moarte”, se dezmetici
el, și dintr-o dată își reveni. Dar cât era ceasul? Nu era oare
prea târziu pentru execuție?
— Te cheamă jos pentru o informație, încercă să-l înșele
gardianul cu aceeași minciună răsuflată și cunoscută de toată
lumea.
— Știu, spuse Iordan, și, aplecându-se, îmbrățișă pe rând pe
fiecare din tovarășii lui, îi sărută cu căldură, apoi se strecură
desculț, așa cum era, spre coridor, printre gardienii uimiți și
ostașul care stătea deoparte drept ca o lumânare. Pe coridor se
întoarse spre „roată” și strigă cu o voce puternică și limpede:
Adio, tovarăși! Mergem la moarte! Răzbunați-ne!
Gardienii se azvârliră asupra lui, dar până să-i pună cătușele
și să-i lege gura, nu încetă să strige.
Închisoarea răsună dintr-o dată de ciocănituri de galenți. Nu
numai condamnații la moarte ciocăneau, nu numai cei din
secția a șaptea, nu numai cei politici, ci și deținuții de drept
comun ciocăneau. Ferestrele largi din fundul coridorului
vibrau. Uriașa clădire cenușie fremăta în noaptea rece și întune-
coasă, răsunând de miile de lovituri.
Procurorul general, care sosise între timp, fuma supărat în
cabinetul directorului. Din când în când sărea în picioare,
deschidea ușa și se uita pe coridor, unde așteptau câțiva oameni
din personalul inferior al închisorii. Tropăitul și strigătele care
veneau dinspre celule îi străpungeau urechile ca sunetele
stridente ale unui fierăstrău. Dinspre ferestrele de sud ale
secției a șaptea se auzi un cântec:
„Sculați, voi, oropsiți ai vieții,
Voi, osândiți la foame, sus!
Să fiarbă-n inimi răzvrătirea,
Să-nceapă-al lumii vechi apus!”
— La carceră! scrâșni din dinți procurorul general. La carceră
toți, până la unul! Se întoarse către directorul închisorii: Ce
înseamnă asta, domnule director? Nu există nicio ordine, nu
există autoritate?
— Mâine... nu, nu, chiar acum... îi vom căuta pe vinovați,
domnule procuror general...

95
 — Vom căuta pe vinovați, șuieră tărăgănat procurorul
general, îngânându-l. Ce mai e de căutat? Arătă spre celule.
Ceea ce trebuie este un regim... un regim sever. Să nu
îndrăznească nici să crâcnească!
— Comuniștii... îi cunoașteți doar... încercă să se justifice
directorul. Dar se întrerupse în urma unui gest al procurorului
general. De pe coridor se auzeau pași și zgomot. Îi aduceau pe
condamnații la moarte. Procurorul general deschise din nou
ușa. Privirile condamnaților se întâlniră pentru o clipă cu
privirea lui. El se retrase repede în spatele biroului, se așeză pe
scaunul directorului și-și aprinse o altă țigară.
— Să-i spovedească dincolo, arătă el cu mâna și se uită la
ceas.
Cei trei osândiți la moarte fură introduși într-o încăpere
aproape pătrată, în care se făceau de obicei spovedaniile.
Încăperea avea ferestrele spre curtea de nord și semăna mai
mult a șopron părăsit; era murdară și avea dușumeaua
nespălată, nici măcar măturată. Gardienii îl împinseră pe Boris
lângă peretele dinspre nord, pe Iordan la cel dinspre vest, iar pe
Ivan spre cel din sud. Ofițerul de serviciu le spuse să se
întoarcă cu fața la perete, dar ei nici nu se clintiră, parcă nici
nu-l auziseră; atunci se năpusti asupra lui Boris și-l împinse
brutal de umăr.
— Stânga-mprejur!
Boris îl privi disprețuitor și nici nu se urni.
Ceilalți gardieni se aruncară asupra lui Iordan și Ivan, ca să-i
întoarcă spre perete. În acest timp ușa se deschise, și un preot
intră în camera de spovedanie. Cercetă cu privirea pe cei trei
condamnați la moarte, și ochii i se opriră asupra lui Ivan, pe
care îl privi țintă. Cei doi se fixară îndelung. Ivan înfruntă
privirea popii.
— Lăsați-mă singur cu băieții, spuse acesta.
Gardienii se retraseră.
— Copiii mei, se adresă el lui Boris, uitându-se apoi la Ivan și
la Iordan. Întoarceți-vă către perete, pentru ca să pot vorbi cu
fiecare dintre voi în parte.
— Noi n-avem nimic de ascuns unul față de altul, răspunse

96
Boris.
Preotul parcă nici nu-i auzise.
— Iar dacă unul din voi are să-mi spună ceva deosebit,
atunci ne putem duce în altă cameră. Ai?
Nimeni nu scoase o vorbă, niciunul nu se mișcă.
Atunci preotul se apropie de Ivan.
— Fiule, spuse el cu un glas dulceag, care încerca să fie
prietenos și apropiat, ai ceva să-mi spui? Poate ai vreo greutate
pe suflet. Spovedește-te din inimă, ca să primești iertarea
domnului nostru milostiv și îndurător!
Ivan, stropit de sus până jos cu sânge, amețit de lovituri, cu
privirea istovită și indiferentă, dădu negativ din cap.
— Părinte, nu-ți mai da osteneală, noi suntem atei, spuse
Boris.
— Tu ai să răspunzi pentru tine, îl dăscăli preotul. Fiecare
să-și vadă de treaba lui. Fiii mei, reluă preotul cu blândețe
profesională, nimeni nu va rămâne pe lumea asta. „Că din
țărână ne-am născut, și în țărână ne întoarcem.” Așa e voia
domnului. Iar cel vrednic de împărăția cerurilor va intra în îm-
părăția cerurilor...
— Părinte, îl întrerupse Boris, poveștile astea să le spui
babelor.
Preotul nici nu clipi.
— Căci, continuă el cu aceeași voce monotonă de dascăl,
dacă trăim, tot pentru dumnezeu trăim, și dacă murim, tot
pentru dumnezeu murim, așa cum se spune în epistola
apostolului Pavel...
— Părinte, noi suntem comuniști și murim pentru popor, zise
Boris.
— Fiii mei, ridică brațele preotul, comunismul este învățătura
Satanei, care a dus trupurile voastre la pierzanie. Iată,
mântuiți-vă sufletele în ceasul din urmă... Dumnezeu îi iubește
mai mult pe cei ce au văzut în ultima clipă lumina învățăturii
lui...
— Dacă ne vei spovedi sau nu, părinte, tot ți se va plăti, se
auzi vocea lui Iordan. Lasă-ne în pace, te rugăm.
— Fiule, se întoarse preotul către Ivan, spune-mi durerile

97
tale, spovedește-te în această ultimă clipă.
Ivan își mișcă mâinile îndurerate de strânsoarea oțelului rece
al cătușelor.
— Părinte, n-are rost să ne mințim, spuse Ivan și-și mișcă din
nou palmele nervos și neputincios.
Preotul dădu din umeri, se uită lung la ei, apoi ieși.
Condamnații fură scoși pe coridor. Ofițerul de serviciu intră
în cabinetul directorului și-l întrebă dacă e timpul să-i ducă.
Procurorul general se uită la ceas. Da, era ora trei și patruzeci
de minute.
Condamnații ieșiră afară și cotiră spre coridorul care lega
secția administrativă de clădirea în care erau celulele. Acest
coridor, aruncat ca o punte peste curtea din față, era cunoscut
în secția a opta sub numele de „pod al morții”. Trebuia neapărat
să treci sub el ca să ajungi la locul de execuție din spatele
atelierului de cartonaje. Acești o sută, o sută cincizeci de pași
alcătuiau drumul îngrozitor, care părea a nu se mai sfârși,
drumul fără de întoarcere al celor condamnați la moarte.
Noaptea era întunecoasă și rece, sufla un vânt tăios. Cei trei
condamnați traseră cu nesaț în piept aerul curat și priviră spre
ferestruicile etajelor. Deodată Boris ridică capul:
— Tovarăși, strigă el, de parcă se pregătea să țină o
cuvântare lungă și înflăcărată. Noi mergem la moarte!
Răzbunați-ne!
— Tovarăși! Ne despărțim! spuse Ivan cu voce tare, dar plină
de o adâncă tristețe. Rămâneți cu bine, tovarăși!
— Tovarăși, continuați lupta! se adresa Iordan către
ferestruici. Trăiască partidul comunist!
Dinspre clădirea cenușie a închisorii, care de-abia se liniștise,
răsună răspunsul. Se auziră strigăte, lozinci, din nou zgomotul
ciocăniturilor. De undeva porni iarăși cântecul:
„Hai la lupta cea mare,
Rob cu rob să ne unim,
Internaționala
Prin noi s-o făurim!”
— Potoliți-i pe ticăloșii ăia! strigă din urmă procurorul
general.

98
 Spânzurătorile se ridicau între curtea închisorii și partea de
răsărit a atelierului de cartonaje. De obicei, în închisoare nu
erau spânzurați mai mult de doi în același timp. Dar de data
asta ordinul procurorului general fusese precis și limpede: la
orele patru toți trei vor fi spânzurați.
Condamnații se opriră. Se opriră și ceilalți. În fața lor, la
mijloc, se așezase procurorul general. În stânga lui, cu un dosar
sub braț, grefierul tremura ușor. La dreapta lui, directorul
închisorii privea tulburat și înfricoșat. Ceva mai la urma
întregului grup stătea, cu un aer nepăsător, medicul. Strâns
înfășurat în palton, arunca din când în când o privire plină de
adâncă dușmănie spre comuniștii condamnați. Nu-i ura numai
fiindcă erau comuniști, ci și pentru că fusese smuls la o oră atât
de nepotrivită din patul lui, cald, moale și plăcut, din cauza lor.
Subdirectorul închisorii și ofițerul de serviciu se învârteau în
jurul condamnaților la moarte. Preotul și călăul trecuseră în
față, la stânga. Tot aici se aflau toți gardienii de serviciu,
precum și șeful gărzii, ostașii și doi funcționari, care fuseseră
treziți și aduși fără măcar să știe cine avea nevoie de ei și pentru
ce.
Condamnații la moarte își ocupaseră locurile, iar grefierul
deschise dosarul. Condamnații îl priveau pe acest omuleț
proaspăt ras, cu obrazul rotund, și-și spuneau că dacă mâinile
lor ar fi fost libere, l-ar strivi ca pe un vierme, dintr-o singură
lovitură. În lumina palidă ce cădea pe dosarul deschis
cuprinzând sentințele, el le păru și mai odios, și mai nesuferit.
Cu buzele strânse, cu gândul aiurea, procurorul general
aștepta. Grefierul, care până acum răsfoise doar dosarul, se
opri, se întoarse către procurorul general și-l întrebă cu voce
scăzută dacă poate să înceapă. Procurorul tresări nervos și
răspunse aspru: „Da”. Grefierul începu să mormăie, de parcă n-
ar fi citit o sentință de condamnare la moarte, ci vreun tropar
într-o bisericuță îndepărtată de țară. „În numele majestății-
sale...” bolborosi el la început, apăsând pe cuvântul „sentință”...
„declară pe condamnații Boris Ilov Mitovski – urmau apoi
vârsta, locul nașterii și datele obișnuite – bulgar, ortodox, știe
carte, fără cazier”. După aceea repetă același lucru și pentru

99
Iordan Milanov Iordanov și în sfârșit pentru Ivan Todorov Proev,
„vinovați de faptul de a se fi alăturat unei grupări comuniste
ilegale, cu scopul de a provoca incendii, a comite asasinate și
sabotaje...”
Boris nici nu se mai uita la mutra respingătoare a grefierului
și nici nu mai asculta înșirarea bolborosită a articolelor și
alineatelor din legea pentru apărarea statului și din codul
penal, pe care le știa pe de rost și pe baza cărora fuseseră
condamnați la moarte. Acum Boris nu se gândea decât la un
singur lucru: că sosise sfârșitul. Stătea ca împietrit, susținut
numai de o singură forță – forța ideilor lui comuniste. El nu
trebuia să moară ca un laș, spre bucuria și mulțumirea acestor
călăi. Trebuia să le arate cum mor comuniștii.
Procedura fiind terminată, fură întrebați pe rând care le este
ultima dorință. Boris strigă:
— Trăiască Bulgaria! Trăiască partidul comunist! Trăiască
Armata Sovietică!
Iordan privi împrejur, ca și cum n-ar fi înțeles ce voiau de la
el, apoi spuse:
— Am scris o scrisorică... încă atunci când ni s-a citit
sentința... este pentru tata. Și ceru să i-o scoată din buzunar.
După aceea se uită în sus și strigă: Trăiască poporul bulgar!
Trăiască Uniunea Sovietică!
Ivan își revenise datorită ciocăniturilor și cântecelor care
răsunau din celulele închisorii. Aceste strigăte ajungeau și
acum în frânturi până la urechea lui, îmbărbătându-l.
— Mor pentru partid, spuse el. Și-și strânse umerii largi și
puternici: era frig.
Se terminaseră toate pregătirile, dar procurorul nu dădea
încă ordinul de execuție. Se uita nervos la ceas. Se grăbiseră:
până la ora patru mai erau opt minute. Și timp de opt minute
condamnații la moarte au stat și au așteptat. Minute
îngrozitoare, de coșmar, pline de deznădejde sălbatică și de
speranțe deșarte, care zburau ca liliecii prin conștiința lor.
În sfârșit, procurorul general făcu un semn cu mâna:
— Executați sentința!
Și se uită la ceas.

100
 Era mulțumit. Știa că, în aceeași clipă în care el îsi făcea
datoria, în salonul cald și plin de lumină ea asculta tangoul lui
preferat...

CIUMĂFAIA

Bulgării de lut răpăiră surd. Lopețile se puseseră în mișcare.

Mama întinse brațele și da să leșine. Două vecine o sprijiniră.
— Cuscră!
— Mariola!
— Apă! strigă un bărbat, uitându-se ca amețit în jur și
întorcând apoi privirile spre bătrână.
— Mincio! Dragule! Cui mă lași? răcni tânăra noră și dădu să
se arunce în groapa descoperită.
— Fato! Toșca! Of, și tu! se îmbulziră în jurul ei câteva femei.
— Dragule, drăguțule!... se zbătea ea, smulgându-și părul și
gemând deznădăjduită. Vanio, cumnățelule! Învie-l! Dă-mi-l
înapoi! se ruga ea de fratele mezin al mortului.
Ivan se uita ba la maică-sa, palidă și sleită, ba la cumnată-
sa, înnebunită, cu părul despletit, și nu știa ce să facă. Îl
sugrumau și durerea și mila, voia să plângă, dar ochii îi
rămâneau uscați și sticloși, cum e cerul pe vreme de secetă.
Înmormântarea luă sfirșit.
Popa mormăi câteva cuvinte despre deșertăciunea și
zădărnicia vieții, și apoi plecă.
— Așa i-a fost scris, își dădu cu părerea un sătean mai în
vârstă, privind mormântul proaspăt și îndesându-și căciula în
cap.
— L-am întâlnit mai zilele trecute, începu o rudă îndepărtată.
Un om atât de zdravăn, atât de vesel... nici nu ți-ar fi trecut
prin cap...
— La început nu mi-a venit nici mie să cred, adăugă un
altul. „A murit Mincio Milev”, ziceau unii. „Nu mai spuneți,
oameni buni”, m-am mirat eu, și, ce să vezi...
— Dar cum așa, măi Vanio? întreba mereu unchiul Prodan.

101
Să fi bolit, dar așa...
— S-a dus un om de treabă! se tânguia un bărbat uscățiv. Ce
s-o mai fi bucurând alde Ganciovski...
Prietenii lui Mincio rămaseră mai la urmă și se strânseră în
jurul lui Ivan. Un flăcău cu ochii albaștri îl trase de mânecă:
— Cum de l-a nimerit pacostea aia de copac?
— Ce să-ți mai spun... dădu Ivan din umeri. L-am rugat să
aștepte: „Stai, frate, lasă-l până la toamnă...”
— Ce să lase?
— Ulmul. Dar el, îl știați doar. „Nu, zice. Să-l luăm de aici cât
mai ține vremea uscată, că la toamnă sunt și alte treburi.” Ivan
oftă. Și iaca... așa i-a fost scris...
— Scris! dădu din mână flăcăul cu ochii albaștri. Lui
Gheorghe Ganciovski nu-i e scris să doboare copaci!
— Dar cum de l-ați prăvălit într-o singură zi? întrebă parcă
supărat un bărbat îndesat și cu fața lată. Copacul era mare.
— Am săpat și în ajun, se dezvinovățea Ivan. Și ne-am apucat
devreme de treabă, credeam că o isprăvim până-n seară...
— Frumos ați isprăvit-o, sări cu gura cineva din spate.
— I-am zis și eu, bade Dimo, se întoarse Ivan, ulmul e bun, i-
am zis, dar el, doar îl știați, când spunea ceva... „E bun, a spus,
dar niciun folos de pe urma lui...” Voia să sădească peri.
— Și cum s-a întâmplat? A căzut din copac? S-a împiedicat?
întreba cu durere în glas un bătrânel mărunt, care o tot lua
înainte.
— Nu, l-a legat cu o funie și s-a dat jos. Îl săpaserăm destul
de bine. Mincio a tras numai așa, ca să-l încerce, dar copacul a
pârâit, iar el s-a dat ba încoace, ba încolo și... s-o fi zăpăcit, nu
știu nici eu, n-am putut pricepe... L-a pocnit o cracă-n cap și l-a
lăsat întins pe loc.
— Ti, tii, tii!
— Tiu, tiu, tiu!
— Ia te uită!
„Măcar să fi murit altminteri!” se gândeau cu toții.
Femeile în grupuri-grupuri o luaseră înainte.
— Păcat de tinerelul ăsta, oftă o băbuță căreia îi dăduseră
lacrimile din pricina rachiului.

102
 — Păcat de el, dar păcat și de nevestica lui, o străfulgera cu
priviri răutăcioase Ghela Arnăutka, sora vitregă a celui de al
doilea tată al Toșcăi.
— Și ce băiețaș a lăsat, dumnezeule, ca o lăcrămioară,
suspină alta.
— Fiecare cu norocul său, zise o a treia și dădu trist din cap.
— Ce noroc o mai fi și ăla fără tată, tușico...
— Așa-i omul, nu știe ce-l așteaptă, cugetă o vecină scundă și
grasă.
— Și ce mândrețe de băiat! își înghiți amarul o rudă
îndepărtată. Au crescut amândoi, el și cu Vaniu, s-au apucat de
muncă și ne-am spus: „Ferice de mamă-sa, are și ea o
mulțumire...” Și ce să vezi... scurtă vreme s-a bucurat, sărmana
de ea...
— Până să-i vadă mari, a mâncat-o sărăcia, sughiță băbuța.
— N-o să capete pensie?
— Ei aș, pensie! dădu din cap mătușa. Badea Milio a murit
aici. E drept că boala a adus-o din război, dar cine o să
recunoască?
— Și parcă ce pensie dau? clătină din cap o femeie uscățivă.
Vreo cinci-șase sute de leva, o dată la trei luni...
— Tot e un ajutor, fato! răspunse băbuța. Ia să-i fi avut
cumătra Milovița, ai fi văzut cum i s-ar fi uitat în gură și nora, și
fiii...
— Și așa i se uită în gură, își dădu cu părerea mătușa.
— Se uită... încheie cu îndoială băbuța, și gura știrbă i se
strânse pungă.
Vreo zece vecine și rude o însoțeau pe Mariola. Soră-sa o
sprijinea ușor de subsuoară și încerca să se țină tare și dârză.
Celelalte căutau să aducă vorba despre muncile câmpului,
despre nevoi și lipsa de bani, dar abia deschideau gura, și
începeau să se încurce, să se înece, și iar tăceau. În apropierea
satului, bătrâna se desprinse ușor de soră-sa și o porni singură.
Nu mai avea putere să plângă și, din când în când, îi scăpa
doar câte un sughiț. Soră-sa căuta s-o aline:
— Ei, Mariolo, o să ne ducem cu toții acolo, numai el nu se
mai întoarce la noi...

103
 — Cel puțin dacă mă lua dumnezeu pe mine, dadă Kuno, pe
mine!
— Ehei, dacă ne-ar întreba... Fiecăruia ce-i e ursit...
Toșca, încovoiată de plâns, mergea mai la margine. Vocea i se
pierduse undeva, în adâncul pieptului, și numai un sughiț surd
îi scutura umerii înguști. „Ce-am să mă fac acum? Cum am să
trăiesc așa singură? Cine o să se uite la mine? Cui o să i se facă
milă de mine? se întreba ea înecată de lacrimi. Cine o să
îmbrățișeze pe odorul meu, cine o să-l sărute, cine îi va face
cărucioare și plugușoare?... Mincio, dragul meu!” izbucni ea
tare, grăbindu-se apoi să-și astupe gura cu batista udă. Femeile
o priveau cu milă. „Sărmana fată!” se gândeau ele. Dar niciuna
nu găsi să-i spună vreun cuvânt de mângâiere.
Când intrară în sat, bătrâna începu să se vaite din nou:
— Toate numai pe capul nostru, dumnezeule? Numai noi să
ne cernim, numai noi să jelim și să plângem? Numai noi să
umblăm la cimitir, numai noi să facem pomeni?
Își trăgea mereu basmaua neagră peste ochi: fiece ogradă,
fiece gard, fiece poartă îi aduceau aminte de Mincio.
— Uite casa lui Peniu. Cu Peniu a stat în aceeași bancă când
mergeau la școală... Prin ușa asta intra... Lângă zidul ăsta de
piatră avea obicei să stea de vorbă...
— Ei, mamă, ce vrei, șușoti o femeie. Nu-i ușor să duci la
groapă coșcogeamite băiat...
— Pe cine-l pocnești, pe ăla îl doare, își suci gâtul băbuța.
— A pocnit-o pe mamă... Iar cei tineri, fiecare cu norocul lui,
adăugă împăciuitor vecina cea grasă.
Două-trei femei aruncară pe furiș o privire spre Toșca.
— E frumușică, găsește ea bărbați câți vrei, spuse o femeie
tânără, cu fața rotundă, și-și roti ștrengărește ochii negri.
— Abia de-acu încolo o să se vadă norocul! observă alta și se
uită pieziș la ele.

După ce Petiu adormea, Toșca îl mângâia îndelung pe părul

ciufulit. Apoi începea să-și frângă mâinile, să se zvârcolească de

104
durere: Mincio al ei nu mai era; nici căldura amețitoare a
trupului lui sănătos, nici mângâierea caldă a mâinii lui
puternice, nici mustăcioara lui, deasă și scurtă, care o înfiora
atât de plăcut. Era gol locul lui Mincio. Ea îl striga încetișor, îl
chema, îi șoptea cuvinte de dragoste și de alintare. Și așa,
copleșită de durere și arzând de dorul lui, se lăsa prinsă de o
ațipeală ușoară și i se părea că vede aievea pe dragul ei. Sărea
repede în sus, ridica capul. I se părea că a întârziat la vreo
adunare și că deschide ușurel ușa. Dar o străfulgera
înspăimântătorul adevăr: e mort, mort, nu mai este, nu se va
mai înapoia niciodată...
Capul îi cădea înapoi pe pernă, și în mintea ei se înșiruiau
din nou, ca pe o pânză albă, amintirile acelei zile îngrozitoare. Îl
vedea întins în căruță, cu fața galbenă și cu capul spânzurând
în jos. Dintr-o rană adâncă, de pe obrazul drept, se mai
prelingea sângele. Îl lovise un ciot uscat și ascuțit. Toșca nu
avea să uite niciodată clipa aceea. Era mort? O scânteie de spe-
ranță îi mai rămăsese totuși: poate era numai grav rănit, poate
leșinase?! Încerca să se amăgească singură, de frică să nu-și
piardă mințile. Dar degeaba! Vedea prea bine că-i mort. Și apoi
răcnetul ce-l scosese soacra, furia cu care-și dădea cu pumnii
în cap, își smulgea părul, de parcă dărăcea lână albă. Clipa
asta fusese cea mai îngrozitoare, mai îngrozitoare chiar decât
aceea când s-a coborât coșciugul în groapă...
Și ce grele au fost nopțile după înmormântare. Toșca plângea
tot timpul, iar dimineața se scula frântă, cu ochii înroșiți și se
apuca de treabă prin casă. Primele zile după moartea lui n-a
lucrat nimeni din casă, nu dădea voie bătrâna. Cică așa se
cuvenea. Ivan se împotrivi:
— Prostii! Mortul e mort. N-o să lăsăm acum să ni se
pârlească grâul!
— Așa, așa, îl ocăra bătrâna. Nici el nu se temea de nimic, și
iată că dumnezeu ne-a pedepsit pe toți. Iar acum și tu...
— Și ce-i? nu se lăsa Ivan. Se poate întâmpla oricui... Numai
cui nu doboară copaci nu-i cade nimic în cap, ăsta-i lucru știut.
— Când trăiești fără frica lui dumnezeu, fiule, copacul îți
crapă capul și în casă... Nici Ștefan al lui Konakciikin nu credea

105
pe timpuri, dar când au început să-i moară copiii, atunci să-l fi
văzut...
— Copiii lui Konakciikin au murit de oftică, spuse Ivan puțin
batjocoritor. Iar când ești sărac, nici cel de sus nu te poate
scăpa de oftică...
— Haide, haide, îl bruftului bătrâna. Când ai să fii stăpân în
casa ta, atunci ai să faci ce vrei...
Lui Mincio n-ar fi îndrăznit să-i vorbească astfel: „Când ai să
fii stăpân în casa ta...” Da ce, oare ea e stăpâna? Ivan stătu
puțin pe gânduri, gata să se răstească la ea, dar tăcu. „E
îndurerată și ea și dă din gură... își spuse el împăciuitor. S-a
cam înrăit, dar ce să-i faci?...”
Bătrâna jelea întruna. Pomeții obrajilor ei zbârciți se
înroșiseră de lacrimi, parcă erau arși. Iar atunci când nu
plângea, se uita îmbufnată, se încrunta și, din când în când,
bombănea câte ceva. Dar Toșcăi nu-i spusese încă un cuvânt
măcar și nici nu ridicase ochii să se uite la ea. „Din pricina
durerii ei prea mari”, se gândi Toșca la început. Mai târziu,
tăcerea batrânei începu s-o neliniștească. „E supărată, e su-
părată pe mine.” Când se luă la ceartă cu Ivan din pricina
secerișului, bătrâna se așteptase să se bage și Toșca în vorbă,
dar ea nici nu deschisese gura.
— O să stăm o săptămână degeaba, iar pe urmă o să ne
spetim de atâta muncă, zise Ivan îmbufnat, dar resemnat.
Prostii!
Deodată bătrâna se porni iar pe plâns. Cuvinte grele și
jignitoare îi ieșeau din gură. Toșca tresări, bătrâna o înțepase de
câteva ori.
Nu fură nevoiți să aștepte o săptămână. Într-a cincea zi, când
abia trecuse de miezul nopții, bătrâna începu să trântească cu
ușile, cu tingirile...
— Ivan, noră, striga ea, haide, sculați-vă, că dacă mai
dormim, se apleacă grâul la pământ!...
Toșca se sculă cu capul greu, Petiu dormea adânc. Îl scutură
binișor, îl strigă drăgăstos de câteva ori, îl mângâie, dar copilul
se întinse, dădu din piciorușe, miorlăi ceva și se culcă pe burtă.
Văzând că nu-l poate trezi, Toșca îl luă în brațe și-l duse la

106
căruță.
— Lasă copilul, noră! țipă bătrâna. Ce-l cari ca pe o pisică...
— Păi... ne ducem doar cu toții, se întoarse Toșca
descumpănită.
— Cu toții! Unde naiba să mergem cu toții? Nu trebuie să
pregătească cineva de mâncare?
— N-am știut, mamă...
— Of, când ai știut tu vreodată ceva?... Să vă tot învețe omul
și să vă tot împingă...
Toșca își înghiți lacrimile și se întoarse în casă cu copilul în
brațe.
— Și mâncarea cine o aduce? întrebă aspru Ivan.
— Eu, cine s-o aducă?
— Și ai să cari copilul pe arșiță până la Ciataldere?
Bătrâna nu răspunse.
— Ia câte ceva de-ale gurii și n-ai să vii nicăieri, spuse Ivan
pe un ton poruncitor și-și văzu de treaba.
— Ei, fie și-așa, zise bătrâna. Noră, noră fă, adu copilul, ce să
mai bată atâta drum pe arșiță...
— Sucită femeie! strecură printre dinți Ivan. Caută numai să
muște...
Toșca se chirci de durere. Simți un junghi în piept și o
amărăciune în gură. A și început s-o jignească. O ocărăște ca pe
un câine. Ce e ea în casa asta, noră sau vită?... Lui Mincio îi
împlinește pomenile de trei zile, se pregătește să le facă și pe
cele de nouă și de patruzeci de zile, iar ei îi aruncă vorbe atât de
grele și otrăvite. Toșca își dădea seama că suferă, e mamă și și-a
îngropat un fiu. Dar de ce e supărată pe ea? Oare e ea vinovată
cu ceva?... Dacă s-ar scula Mincio să audă!... Nu s-a cernit oare
și viața ei? Nu s-a zis și cu tinerețea ei? Poate să-i treacă ei
vreodată durerea? Poate ea oare să-l uite?
Ziua întreagă seceră și plânse. Plângea pe furiș, se ascundea
printre snopi, se retrăgea pe haturi și-și înghițea lacrimile.
Bătrâna ofta și se uita urât pe sub basmaua neagră. Ivan tăcea
și fierbea de ciudă, îi era necaz că pierduseră cinci zile de lucru.
Era furios pe maică-sa, care tot umbla bosumflată, fără pricină.
Mai era supărat și de altceva, dar de ce anume nu-și putea da

107
nici el seama. Numai Petiu alerga voios încolo și încoace prin
miriște. Desculț, cu capul descoperit, cu pieptul dezgolit, se
vâra prin iarba înaltă și pârlită de pe haturile învecinate, prin-
dea greieri, buburuze și gândaci și-i arunca în sus. Unchiul îl
păcălea cu cuiburi de păsări, iar bunica îl dojenea blajin.
Numai atunci le auzea Toșca vocile. Și câtă voie bună fusese
înainte de moartea lui Mincio! Acum până și zăpușeala zilei era
mai înăbușitoare și mai grea ca înainte, și cerul, mai cenușiu și
mai apăsător...
Seara se întoarseră obosiți și posomorâți, de parcă-l
înmormântaseră a doua oară pe Mincio. Bătrâna se așeză pe
prispă, îl îmbrățișă pe Petiu și începu să îndruge printre lacrimi:
— Micuțul meu orfan, drăguțul babei! A rămas fără ocrotire,
mititelul, n-are cine să-l îngrijească, n-are cine să-i cumpere o
cămășuță, umblă, sărăcuțul, ca un copil fără căpătâi...
Vorbele loviră în plin. Toșca auzi, și inima i se strânse de
durere. Doar mai ieri murise tat'su, abia de au ieșit pentru
întâia oară la muncă. Atunci, când i s-a rupt cămașa? Când a
pornit singur și părăsit și când a rămas fără ocrotire?... Sunt
săraci, ce-i drept, și de ani de zile n-au mai cumpărat fire
toarse, iar Toșca, cu toate că muncește din zori și până noaptea
târziu, găsește totuși timp să toarcă destul bumbac. Iar după ce
se culcă ceilalți, ea se așază, frântă de oboseală, în fața lămpiței
care pâlpâie și-și scoate ochii cârpind hăinuțele copilului,
făcându-i altele noi din cele vechi. Da, copilul n-are tată, dar
Toșca n-o să-l lase de râsul și mila oamenilor... De ce oare
vorbește așa soacra ei, de ce-i frânge inima? „E îndurerată”,
căuta Toșca să-i dea dreptate. Apoi clătina tristă din cap. Nu
era numai durere, mai era și altceva...
O dată, Ivan adusese un iepure. Îl prinsese în fântâna cea
nouă din Meșovița. De bună seamă căzuse noaptea înăuntru. Îl
gătiră și-l puseră pe masă. Petiu scotea bucățelele de carne, le
ronțăia lacom și arunca oasele lângă strachină. Toșca îl dojeni o
dată, îl dojeni a doua oară iar apoi îi trase furculița din mână și,
arătând spre strachină:
— Ia și din ciorbă, mă!
Apoi înfipse și ea furculița într-o bucată de carne, prima pe

108
care și-o lua. Soacra o privi supărată, copilul băgă de seamă, se
porni pe plâns și se târî până la ea. Bătrâna îl îmbrățișă de
parcă ar fi vrut să-l ocrotească împotriva vreunei primejdii, în
timp ce ochii ei scăpărau fulgere de sub basmaua neagră legată
peste frunte.
— Las-o pe ea să se îndoape, băiatul babei, ce-ți trebuie ție o
mamă sfrijită?
Pe Toșca o podidiră lacrimile, și îmbucătura i se opri în gât.
Așa a ajuns oare?... Ivan azvârli furculița și o măsură supărat
pe mamă-sa. Dar aceasta nici nu tresări. Strânse doar mai tare
copilul, pe care-l ținea pe genunchi.
— Nu ți-e rușine, femeie bătrână! izbucni el. Ai tu minte? Îți
dai seama ce vorbești?... și se întoarse către Toșca. N-o asculta,
dadă. Îndrugă vrute și nevrute...
Ca un copil mângâiat după o dojană nemeritată, Toșca
izbucni într-un plâns nestăpânit. Șiroaie de lacrimi amare îi
udau obrajii scofâlciți.
Bătrâna nu zise nimic, nici nu se uită măcar la ea. Strângea
copilul, muia încet bucăți de pâine și le molfăia și mai încet.
Ochii îi erau reci și uscați, întreaga ei față părea a fi cioplită în
lemn.
„Ce i-am făcut? se întreba Toșca sughițând și mai tare. Ce, i-
am spus vreo vorbă? M-am uitat strâmb la ea? Mi-am lăsat
treaba neisprăvită?....”
Ivan se sculă de la masă, își scoase briceagul și începu să
cioplească fără rost o creangă de dud. Cruzimea mamei lui îl
uimea. Cum putuse să spună o vorbă atât de grea și de
nedreaptă? Doar înainte nu fusese așa, se purtase cu Toșca ca o
mamă adevărată. „Toșca încolo, Toșca încoace”, parcă îi curgea
miere din gură, nu alta. Iar acum, dintr-o dată... De ce? Lui
Ivan nici nu-i trecea prin cap că Toșca ar fi în stare s-o supere
cu ceva. „Ciudat... ciudat, repeta el. Până ieri a fost bună... iar
acum, deodată...”
Ivan se gândise că se vor obișnui greu cu moartea lui Mincio,
că în casa lor nu se vor auzi cu lunile și chiar cu anii decât
plânsete și bocete. Dar, fără să știe de ce, era sigur că durerea o
va apropia și mai mult pe Toșca de mama lui, că-și vor plânge

109
una alteia amarul și dorul. Se aștepta ca, după greaua
încercare, ele să trăiască mai departe în dragoste, pace și bună
înțelegere. Și, când colo... Bătrâna era vinovată de toate. Îi
arătase Toșcăi colții de îndată ce se întorseseră de la
înmormântare. La început numai prin tăcere, dar acum
începuse s-o împungă și cu vorbele.
Casa devenise pustie și posomorâtă, nu se mai auzea nicio
vorbă bună, nu răsărea niciun zâmbet, toți umblau abătuți și
tăcuți. Când își termina treaba în casă, Toșca se ascundea într-
un ungher, punea capul în palme, și umerii ei înguști se
zguduiau de plâns. Plângea după bărbatul său, singurul ei
sprijin, plângea viața grea și jignirile din partea soacrei. A murit
Mincio și totul în casă s-a întors pe dos. Ochii bătrânei se
holbau ca ochii unei bivolițe speriate. „Cât mă dușmănește,
plângea Toșca. De mult își ascuțise dinții, dar se prefăcea, îi era
frică de Mincio. Și de ce? Ce i-am făcut?...” Toșca se lăsa dusă
de gânduri, de visuri, de dorințe. Numai să aibă zile și sănătate,
să-l crească pe Petiu, să-l însoare, și o va îngriji pe nora ei ca pe
o floare. O va giugiuli ca pe propria ei fiică, îi va face toate voile,
ca unui copil... Și de ce să n-o mângâie, de ce să nu-i facă pe
plac? Oricât de rea ar fi, tot om este, și se vor înțelege! De ce s-o
urască și s-o otrăvească cu vorbe grele și jignitoare, așa cum
face bătrâna cu ea?... Toșca își amintea de toate câte se
întâmplaseră de când intrase ea în casă și până la
înmormântare. La început, când Mincio se cufundase cu totul
în treburile satului și când veneau să-l caute din toate părțile
pentru politică, bătrâna încercase să-l oprească. „Uite, acum
ești însurat, ai o casă pe cap, lasă-te de nebuniile astea. Ce-a
fost când erai flăcău a fost, îl dojenea ea. Ca mâine pun mâna
pe tine, te cară pe la post și-ți vin de hac. Cine o să se uite
atunci la tine, cui îi va fi milă, cine te va scăpa? Ăștia pentru
care te lupți tu acum vor fi cei dintâi care să arunce cu
piatra...” Repeta aceasta ori de câte ori era îngrijorată. Mincio o
asculta, zâmbea și-i punea mâna pe umăr: „Tu, măicuțo, nu
pricepi treburile astea, dar eu am să ți le lămuresc. Să vezi că
atunci ai să pornești și tu cu mine.” Se întâmplase ca, după
două-trei asemenea ciorovăieli, Toșca să țină și ea partea lui

110
Mincio. De atunci bătrâna se uita strâmb la ea. „Da, spusese ea
o dată, ce-ți pasă ție dacă i-or face de petrecanie.” Toșca înghiți
hapul și se dojeni singură: „Cine m-a pus să mă bag!” Dar îl
iubea atât de mult pe Mincio, încât ținea neapărat ca soacră-sa
să înțeleagă că dreptatea era de partea lui.

Trecuse o lună de la moartea lui Mincio.

Bătrâna se pregătea de parastasul cel mare de patruzeci de
zile. Trebuia să aleagă un băiat, un flăcău mai tânăr decât
răposatul, și să-l miluiască, îmbrăcându-l din cap până-n
picioare. Flăcăul avea să-i fie ca un al doilea fiu, cu el avea să
se mângâie. Îl și alesese, iar acum se gândea cum să pună
mâna pe mai mulți bani, ca să nu se facă de râs față de rudele
cele noi și față de vecini și neamuri. N-avea de unde lua nici
măcar o leva. Ivan scosese un „treieriș de foamete”, cum era
numit în sat treierișul timpuriu, și dăduse la măcinat două-trei
banițe de grâu pentru pomelnice, iar restul îl amestecase cu
secară și orz pentru toate zilele. Bătrâna moțăia mereu în fața
cuibarelor, mai scormonea pe furiș și prin grâul din hambar și-l
vindea pomacilor1. Toșca vedea totul, dar tăcea.
La început, Ivan avusese de gând să nu facă parastasul de
patruzeci de zile pentru Mincio. „Pentru cel mort e totuna” își
spunea el. Și apoi ar fi trebuit să cheltuiască mulți bani. Dar
bătrâna... cum să te înțelegi cu ea? O să se dea peste cap, și tot
îl va face, nu din evlavie, ci numai așa, în ciuda lui și a Toșcăi.
Fără încuviințarea lui, însă, ea nu putea face nimic. Și el
aștepta ca mamă-sa să aducă vorba despre asta.
— Ascultă, începu ea într-o duminică seară, să duci mâine
un sac de grâu în oraș, să pui mâna pe câteva leva pentru
parastasul lui frate-tu.
— Eu mă gândeam să-l facem mai cumpătat, zise Ivan, cu
glasul împăciuitor.
— Vom face așa cum face toată lumea! îl repezi ea. Nu putem

1
Bulgari musulmani care trăiesc în Rodopi (n.t.).

111
să ne deosebim numai noi de ceilalți oameni...
— Dacă m-ai întreba pe mine, aș spune că nici nu e nevoie
de asemenea lucruri, dar...
— Dar pe tine nici nu te întreb! îi tăie ea scurt vorba.
Ivan se făcuse foc, dar se stăpâni.
— Da ce sunt eu în casa asta, argat?
Bătrâna nu răspunse, însă Ivan văzu cum îi scăpărau ochii
sub basma.
— Câți bani îți trebuie? întrebă el domol.
— Câți? Trebuie să cumpărăm o pereche de ghete, doar n-o
să-l înțolim cu opinci... Apoi... ceva bomboane, batiste,
lumânări...
— Stai... ascultă... pe cine-o să miluim? întrebă el și o privi
țintă.
— L-am ales eu! răspunse bătrâna țâfnoasă și dădu din cap.
Asta nu-i treabă de bărbat.
— L-ai ales tu, dar să vedem dacă-l vrem și noi, spuse el
puțin înciudat.
— Băiatul e bun...
Ivan tremura de furie.
— Bun, bun, dar cine e?
— Stamenko, feciorul cuscrului Peniu...
— Care cuscru Peniu? se oțărî Ivan.
— Cuscrul Peniu al lui Trandafilov. Ce, sunt o sută în sat?...
— Numai ăsta n-o să fie! izbucni Ivan.
— Ba o să fie, o să fie!... Le-am și trimis vorbă...
— Puțin îmi pasă de vorba ta!
— Și de ce nu, mă rog?
— Ei, uite de-aia, na... Ticălosul ăsta... derbedeul ăsta... Pe
ăsta să-l las eu să intre în ograda mea? Pe el să-l înțolim în
amintirea bădiței?... Să ne înrudim cu tâlharii ăștia!...
— De ce-s tâlhari, bre?...
— Pentru că sunt de-ai lui Ganciovski, de-aia! Ce, nu știi?...
Nu era el să-l omoare mai an în bătaie pe Mincio al nostru
pentru izlazul comunal?... Iar acum tu te apuci să-l îmbraci! Of,
cap sec!...
— Iote ce fecior deștept am crescut eu! îl arătă cu mâna

112
bătrâna. Toate le știe el, toate le pricepe... Ce-a fost, fiule, a
fost, adăugă ea ceva mai moale. Dacă ne-am certat, o să ne
împăcăm... Nu mai vreau să umbli cu fel de fel de derbedei și să
te care pe la jandarmi... Vreau să ne adunăm cu oameni mai cu
stare, cu oameni mai de vază... Destul ne-am amestecat cu cei
răpănoși...
— Of, și ea! N-are o cămașă în spinare, dar vrea să fugă de
răpănoși... Haide, du-te! Du-te la Ganciovski! Scuipă pe
mormântul bădiței! și o împinse de umeri.
— Bate-mă, omoară-mă! Haide, omoară-mă! zbiera bătrâna
și buzele îi tremurau. Bate-mă, dă în mine, pentru că te-am
crescut coșcogeamite om! Și de ce? Pentru că-ți vreau binele.
Dar eu pentru tine fac totul, măi! Pentru tine! Vreau să ne
înrudim cu oameni mai bogați. Să vezi și tu ceva mai bun...
Omul are putere, poate să te ajute și să te bage într-o slujbă...
— Nu-mi trebuie slujba lui! Tu să nu-mi porți mie de grijă!
Auzi? Treaba mea dacă am să umblu gol și flămând... Galben,
tremurând, Ivan înainta spre ea și o amenință cu pumnul. El să
dea izlazul înapoi, n-am nevoie de slujba tâlharului ăstuia...
— O să-l dea, așteaptă! Și ce-ai să câștigi tu dacă dă izlazul
înapoi? O să se îndoape primarii... Tu să ai grijă de tine. De
tine, auzi? Or să-ți smulgă și ce-i al tău și o să ți-l ia chiar de
sub nas...
— Ajunge! dădu Ivan din mână. Ce ți-ai pus tu în cap n-o să
izbutești, asculți? Golanul lui Peniu Trandafilov n-o să-mi calce
pragul, asta s-o știi...
— Ei, nu mai poate el... Dacă nu vrei, n-ai decât. Dragoste cu
sila nu merge... Iar tu dă-i înainte cu mintea ta neroadă, să
vedem unde ai să ajungi! clătină ea din cap.
— Unde am să ajung, acolo am să fiu, se îmblânzi Ivan.
Dar bătrâna izbucni iar:
— Acum să-l alegi tu, eu nu mă mai amestec. Ia-l pe
Văliulov, nu face nimic că-i văduv. Bagă tu singur lupul în
coșar...
— Cum pe Văliulov? Ivan nu pricepea încotro bătea maică-
sa. Doar trebuie să fie flăcău și să aibă mai puțini ani ca
bădița...

113
 — Nu știu... eu nu știu nimic... eu nu sunt mamă în casa
asta, sunt o cățea... Dacă am crescut un fiu atât de mintos, de
ce să-i mai port de grijă...
— Ți-am spus: nici nu vreau să-mi duci tu grijă.
— N-am să-ți duc. Eu o să stau doar așa și o să mă uit. Faceți
ce vreți și cum știți, eu nu mă amestec în treburile voastre... Eu
nu mă pricep la nimic, sunt nătângă, sunt proastă... Alege tu
băiatul.
— Am să-l aleg.
— N-ai decât.

Dimineața, se opri în fața lui și-l întrebă tăios:

— Cine va fi?
Ivan rămase puțin pe gânduri, apoi, când pricepu că n-are
încotro, răspunse încet, dar hotărât:
— Mladen al lui badea Dimo Stoikov.
Bătrâna răsuflă ușurată. Băiatul era bun. Avea umbletul ca
al lui Mincio. Și tat'su era om cumpănit și așezat. Ogoarele lui
erau bine îngrijite, nu muncea în zadar și era bine văzut în sat.
Numai că și el, om bătrân, își pierduse capul cu politica asta
blestemată. Numai asta nu-i plăcea ei...

Masa era întinsă în tindă. Oaspeții isprăviseră de mâncat, își

scuturau poalele, se ștergeau cu șervetele. Femeile se uitau la
Mladen, iscodeau cu privirile darurile îngrămădite lângă el, le
cântăreau.
— L-au înțolit destul de bine, șopti Stanka Saraidarkina
Ganei Maltrifonova, dar în gând își spuse: „Halal miluire! Numai
ca să nu se spună că n-a fost...”
— Nu i-au făcut nimic nou, răspunse Gana.
— Ghetele sunt noi.
— Numai ghetele...
Față-n față cu Mladen ședea Ghela Arnăutka. Mladen purta
pieptarul de sărbătoare al lui Mincio, brâul lui cel nou și ițarii
de vară, decolorați și roși la cusături.

114
 — Îi sunt cam largi, zise Arnăutka către vecina ei și arătă cu
privirea spre Miaden.
— Mincio, dumnezeu să-l ierte, era mai voinic, răspunse
vecina, luând cu lingura puțină colivă și mestecând-o încet. Îl
cercetase pe flăcău și cântărise totul, iar acum adăuga, fără să
se mai uite la el: Dar nu-i vin rău...
Ghela Arnăutka n-o mai asculta, își aplecase urechea către
Dimo Stoikov.
— Și până unde zici c-a ajuns afacerea cu izlazul lui
Gheorghe Ganciovski? întrebă unchiul Prodan.
— Păi să vezi, nici de la primărie nu poate înțelege omul
nimic, explică Dimo cu gesturi largi. Ei spun că cercetările ar fi
început, dar până unde au ajuns n-aș putea să-ți spun. Ai lui
Ganciovski au turbat: amenință pe martori, făgăduiesc mită,
țipă că-i vor scoate din sat pe toți dușmanii lor...
— Atunci ar trebui să scoată tot satul, se amestecă în vorbă
un omuleț bătrân, în ițari cenușii, privind șiret pe sub
sprâncenele lui albe și stufoase.
— N-o să facă nimic, dădu împăciuitor din cap unchiul
Prodan. Dacă se scoală întreg poporul pentru dreptate, este
greu să mergi împotrivă-i... Când s-a apucat Mincio de asta, nu
credeam că o să iasă ceva. Îi spuneam că e de pomană să ridici
întreg satul împotriva lui Gheorghe Ganciovski, căci e o treabă
pierdută dinainte. Măi, dar avea putere omul ăsta, nu glumă...
Căci, ce să vezi, puțin câte puțin s-au aprins oamenii, de nu-i
mai recunoșteai... Este bunul tuturor deopotrivă, și de aia nu se
prea omoară ei cu firea, dar ajunge și atâta...
— N-avem unde duce vitele la păscut! zise Ivan, întinzând
brațele în lături. Al tuturor sau nu, ne folosim cu toții de izlazul
ăsta. Cine are un fânaț, bine de el, dar câți sunt dintr-ăștia?
Ceilalți își pun nădejdea în cel comunal...
— Oameni nevoiași, ce să faci? se băgă în vorbă Kina.
— Trebuie să știi să-i câștigi de partea ta, observă unchiul
Prodan, iar Mincio, dumnezeu să-l ierte, era foarte priceput la
treburi dintr-astea...
— A întors-o el bine, spuse Dimo apăsat. A ațâțat împotriva
lui Ganciovski oameni unul și unul! Și el nu poate să le zică nici

115
pâs.
— Ganciovski a cumpărat doar pământul! îl fulgeră Ghela
din partea cealaltă. Cum să i-l ia omului?
— S-a încheiat un târg nedrept, lămuri Ivan.
— Păi primăria i l-a vândut, stărui Arnăutka.
— L-a vândut pe vremea când Ganciovski era deputat! se
răsti Dimo. A dat deoparte consiliul, și-a pus argații în comisia
celor trei, și apoi a încheiat târgul.
— Halal! adăugă Ivan cu însuflețire.
— E o afacere ca toate celelalte ale lui. A publicat anunțul
într-un ziar de-al lor, la oraș, și a cumpărat toate ziarele, ca să
nu încapă în mâna nimănui. Așa și-a făcut treburile... Dimo
vorbea cu dușmănie și se uita aspru la Arnăutka.
Unchiul Prodan asculta cu gândul dus și dădea din cap a
încuviințare.
— Iar la licitație cum credeți că a fost? ridică el amenințător
mâna. N-au lăsat pe nimeni să intre înăuntru.
— Păi, așa tâlhărie nici nu s-a mai pomenit! se întoarse el
către Dimo. Sunt o mie de decari, sau câți...
— O mie și o sută, zise Ivan.
— A cumpărat o mie și o sută de decari la o mie cinci sute de
leva decarul, și chiar în același an le-a arendat lui Niko Orezarul
cu o mie și opt sute...
— Trei sutare în cap. I-a băgat cu mâna stângă în buzunarul
drept, se amestecă Mladen.
— Și asta numai în primul an, spuse unchiul Prodan, dar
după aceea?... Milioane, milioane...
— Cine se pricepe n-are decât să câștige! aruncă Arnăutka.
— Așa se pricepe oricine! se răsti Dimo. Fiecare s-ar pricepe
dacă i s-ar vinde pământ cu o mie cinci sute de leva decarul,
când până și cel mai netot știe că-l poți arenda pe loc cu o mie
opt sute de leva...
— Ascultă, cumetre, zise moale unchiul Prodan. Atunci... în
ce an a fost, mai știi?
— Când s-a făcut târgul? se uită la el Ivan. Asta a fost în
nouă sute treizeci.
— Pe atunci pământul se vindea la Djendembair cu cinci mii

116
decarul... Ce vorbe-s astea? Cine se pricepe... Că a fost o treabă
murdară, asta-i limpede. Dar ia spune-mi tu mie, o să dea el
oare înapoi toți bănișorii pe care i-a băgat de atunci în
buzunar?
— O să-i dea! Ca popa! amenință Ivan.
— Om vedea noi! aruncă cu răutate Arnăutka și se întoarse
spre celelalte femei.
Bărbatul ei, Mihail Arnăutul, lucra la moara lui Ganciovski.
Pe ea n-o poftiseră la praznic, și toată lumea știa că Mincio și
Toșca nu puteau s-o vadă-n ochi. Se învârtea mereu în jurul
lor, îi lingușea, și cum prindea vreo vorbuliță, o și ducea la ai lui
Ganciovski. Toșca crescuse la ea în casă, și Arnăutka repeta
mereu că o iubește ca o mamă.
„O, ce mai mamă ai fost tu pentru mine numai eu știu”, o
blestema Toșca. Și în minte i se perindau amintirile anilor grei și
fără bucurii ai copilăriei și ai tinereții sale.
Când părinții Toșcăi muriseră după război de gripă spaniolă,
mătușa Ghela o luase la ea. Toșca nu-și aducea aminte de tatăl
ei bun. Murise de tânăr, pe când era ostaș. Pe vremea aceea ei
stăteau la Svatovo. Bunicul îi alungase, și mama ei se remă-
ritase. Al doilea tată fusese cantonier la Calea Ferată. Venea rar
pe acasă, numai când se găsea cineva să-i țină locul. Aveau în
sat o căsuță și un petic de jumătate decar. Le-au vândut, dar
Toșca n-a văzut niciun ban. Mătușa-sa Ghela dăduse gata până
la ultimul bănuț.
Pe Mincio îl cunoscu la întoarcerea lui în sat, după ce
stătuse închis timp de trei ani. Ce n-a făcut tușa Ghela ca să-i
despartă! A încercat cu farmece, cu blesteme, ba s-a apucat să-
l și reclame la primărie... Voia s-o dea după un văduv bătrân și
bogat din Breagovo. Era negustor, avea mult pământ și spunea
că o s-o țină ca pe o împărăteasă... „N-am nevoie nici de
ogoarele lui și nici de împărăția lui!” spusese Toșca scurt.
Arnăutka turbase de mânie: „Ești o proastă, începuse ea s-o
certe și s-o ocărască, fugi de noroc, nici nu-ți dai seama ce te-
așteaptă. Să scapi tu asemenea prilej pentru un golan! N-am să
te dau după tâlharul ăsta, am să te snopesc în bătaie și tot n-
am să te dau...” Dar Toșca nu se învoise, și atunci Ghela o

117
lovise zdravăn cu fusul... A doua zi Toșca își adună lucrurile,
zvârli legăturica unei prietene peste gard, și seara fugi cu
Mincio.
Oaspeții nu știau cât o chinuise Arnăutka pe timpuri, dar
știau că după nuntă făcuse ocolul satului și trăncănise atâtea
pe seama lui Mincio, încât el se jurase să-i rupă picioarele când
o da ochii cu ea.
— De unde a mai ieșit și ticăloasa asta? se întreba Ivan. Ar fi
dat-o afară, dar, într-o zi ca astăzi, nu se cuvenea.
— Pramatia dracului! se uita chiorâș la ea unchiul Prodan, și
trase furios din țigară.
— Iscoadă! scrâșnea Dimo. Toate i le va duce lui Ganciovski.
Arnăutka, cu toate că stătea întoarsă către celelalte femei,
trăgea cu urechea spre Dimo. Dar în curând nu-l mai asculta,
Stanka Saraidarkina povestea cum o gonise Ștefan Hăcibărzov
pe nevastă-sa.
— Și când a apucat-o, fa, matahala aia de om, și i-a tras o
cotonogeală, și dă-i, și dă-i, până ce a învinețit în mâinile lui...
Și pentru ce? Pentru că n-a vrut să-i dea pământul ei... Unui
nepricopsit ca ăsta eu nu i-aș da nici măcar o opincă ruptă,
darmite pământ!
— N-a mâncat bătaie, astea-s povești. A dat-o afară din casă,
zise Kina încet.
— A snopit-o, cuscră, sări Stanka.
— Nu-l băga pe Ștefan, spuse Kina. Hăcibărzoaica a gonit-o.
Noi, a zis ea, am cheltuit cinci mii numai pentru nuntă, iar tu,
a zis, îmi vii fără o brazdă măcar...
— Așa e, drept a zis cumătra Kina, se băgă în vorbă
Arnăutka. Au așteptat să moară Krăstancio, tatăl nurorii lui
Hăcibărzov, ca să pună mâna pe vreo zece decari, și, când colo,
ce să vezi? Au ieșit la iveală niște polițe, și niște încurcături de...
să te ferească dumnezeu!... Și cel puțin să le fi mâncat el, tot ar
fi fost bine, dar n-a fost decât chezașul lui Baliu Mangov, și,
după cum știți, Baliu a dat faliment. Și toți ai lui Krăstancio
trebuie să plătească... Iar Hăcibărzoaica a rămas cu buzele
umflate...
— Doamne, doamne! se închină Stanka. Nevasta lui Mangov

118
vrea s-o facă pe orășeanca pe socoteala altora... Strâmbă lume!
— Lumea e bună, dar oamenii nu sunt buni de nimic, clătină
din cap Arnăutka. Feciorul lui Hăcibărzov se apucă să îndrepte
lumea și să pună la cale treburile sătești, dar își gonește nevasta
de acasă... Iar când omul nu-i în stare să gospodărească la el în
casă, mai bine lasă-l naibii...
Ivan se înroși de parcă fusese urzicat. Hăcibărzov își băga
nasul în toate treburile obștești, se certa cu toți, nimic nu-i
plăcea din ce făceau alții, voia să fie în frunte peste tot, dar
niciodată nu-și lua o treabă anume. Ca să-și acopere greșelile,
sărea întotdeauna asupra altcuiva. Femeia lui era bună,
deșteaptă și dezghețată. Își vedea de gospodărie și căuta să-l
ajute și pe el. Tot aia era cine o dăduse afară din casă, Ștefan
sau maică-sa. Dar iată că Arnăutka bate acum în altă strună,
cuvintele ei lovesc în plin. Mâine o să împrăștie prin tot satul:
„Uitați-vă la ei, își gonesc nevestele din casă; nu sunt în stare
să-și vadă de gospodărie, dar au pornit să pună țara la cale...”
Și toată apa asta va curge drept la moara lui Ganciovski.
Ivan voia să-i vorbească lui Dimo despre asta, dar Dimo se
aplecase către unchiul Prodan și-l asculta încordat. După
izlazul satului, după orezărie și după seceta din vară, veni
vorba și despre anason. Din tot satul numai nea Prodan
strângea regulat anasonul. Mai ales în anul acesta tot anasonul
se uscase, doar al lui scăpase teafăr.
— Îi faci farmece, sau i-ai găsit buba, spuse glumind Dimo,
dar știu una și bună: ai un câștig sigur, și asta e...
— Farmecele sunt aicea, zâmbi mulțumit și măgulit Prodan,
ciocănindu-se cu degetul în cap.
— I-am spus omului meu, zise domol și tărăgănat o femeie cu
fața rotundă, care-și lingea buzele la fiecare două-trei vorbe,
uită-te, i-am spus: „Cum îl seamănă cumătrul Prodan,
seamănă-l și tu așa”. Dar el îmi spune: „M-am uitat, dar tot nu
crește afurisitul meu de anason! Cumătrul Prodan, zice el, știe
să-și pregătească ogorul și să-și aleagă semințele, iar noi, zice,
halal plugari mai suntem!”
Unchiul Prodan își șterse mustața, ca să-și ascundă zâmbetul
larg, și zise fudul:

119
 — Fiece lucru își cere meșterul lui. Și Gancio Hadjiolov mă
întreabă: „Cum îl semeni, de nu dai greș niciodată?” Iar eu îi
răspund: „Să-mi spui, îi zic, cum faci de nimerești așa de bine
porumbul în fiece an, și atunci ți-oi spune și eu”.
Unii din musafiri își strânseseră șervetele, dar mai ciuguleau
rămășițele din farfurii. Toșca lua seama la tot, aducea bucate,
mai umplea ici-colo o farfurie, îi îmbia pe musafiri să mănânce:
— Mănâncă, mătușă... Ia, cumetre... Nene, nici n-ai gustat
din colivă...
— Ia șezi și tu puțin, o dojeni drăgăstos unchiul Prodan, de
când tot stai în picioare... Și de altfel nu are rost să mai aduci
mâncare. Am mâncat și am prea mâncat...
Oaspeții ridicară ochii, o priviră lung și încuviințară din cap.
Toșca semăna cu o trestie bătută de vânt, fusta ei neagră,
vopsită, spânzura pe ea ca agățată de un toiag. Nu mai avea în
obraji bujorii de odinioară. Fața i se topise, ochii, încercănați și
duși în fundul capului, îi ardeau ca în friguri.
— S-a uscat, sărăcuța, murmură Stanka Saraidarkina,
plecându-se spre Arnăutka.
— Dac-ai fi în locul ei, te-ai usca și tu, răspunse Arnăutka
aruncând o privire plină de răutate către soacră.
Bătrâna ședea încovoiată într-un colț al tindei si molfăia
încetișor. Tăcea și numai din vreme în vreme îmbia oamenii:
— Mâncați, măi, mâncați!
Cum vedea că bucatele din fața vreunui musafir se sfârșiseră,
se proptea anevoie în mâini, se ridica oftând și, sprijinindu-se
de spinările femeilor care stăteau la masă, o pornea spre
bucătărie. Făcuse drumul acesta de trei-patru ori, și de fiecare
dată adusese câte ceva.
— Ce te tot târâi așa, Mariola? o ocăra Kina rușinată... Dacă
ai nevoie de ceva, spune-i Toșcăi, și o să aducă ea.
— Pot și eu, dadă, răspundea ea liniștită, ca și cum n-ar fi
făcut toate astea dinadins.
— Da, poți să-ți otrăvești nora, șuieră Arnăutka.
Oaspeții se prefăcură că n-au auzit nimic, dar se uitau cu
înțeles unii la alții. Bătrâna nici nu clipi. Continua să molfăie,
aplecată peste masă, și numai uneori tresărea, ridica capul și se

120
uita trezită parcă dintr-un somn greu.
— În numai patruzeci de zile s-a prăbușit, nici n-ai spune că
e Mariola, se uita cu milă la ea Gana Maltrifonova.
— Parcă nu se prea înțelege cu noră-sa, șopti aplecându-se
vecina cu fața rotundă.
— Asta cam așa-i: când moare stăpânul, se năruie și casa...
— O să-l însoare pe Ivan! zise încă o dată în șoaptă vecina.
— I-a venit vremea.
Femeile șușoteau, priveau una la alta, dădeau din cap. Unele
începură să-și adune colacii, să întindă șervetele, să se foiască.
— Ce-i asta? se uita la ele Kina. Mâncați, mai luați ceva.
— Mulțumim, bogdaproste, am mâncat, răspunse Gana și se
trase înapoi.
Praznicul luă sfârșit.
Toșca și soacră-sa își luară rămas bun de la oaspeți și-i
petrecură până la poartă, tot vorbind și sporovăind. Pe uliță își
povesteau noutățile mai proaspete, își aduceau aminte de fel de
fel de povești uitate, și în chip de despărțire își șușoteau tot soiul
de bârfeli. Acum, până și bătrâna fu silită să intre în vorbă, găsi
câte un cuvânt pentru fiecare, și, în schimb, se alese cu tot felul
de noutăți.
Când Toșca trecu prin tindă și se repezi până la bucătărie,
Arnăutka o pândi, îi făcu semn cu ochiul și-i arătă cu privirea
spre coșar. Toșca stătu pe gânduri, șovăi și, în cele din urmă, se
duse. Mătușa o trase repede înăuntru.
— Toșca, fata mătușicăi! o măsură ea cu o privire dojenitoare.
De ce-ai slăbit așa, fetițo?... Se poate una ca asta, fa? Păi tu ai
început să semeni a sfântă. Ce înseamnă asta, ce s-a
întâmplat?... Cum de te-ai ofilit așa? Unde-i chipul tău frumos?
— N-am nimic, tușico, sunt sănătoasă, răspunse Toșca cu
vocea tremurândă.
— Cum să n-ai nimic, fetițo, ia uită-te la tine! Și să nu vii tu
până acum la mine, să-mi spui în ce hal ai ajuns!...
— Cum să vin? începu să se moaie Toșca.
— Cum să vii? se zgâi la ea Arnăutka. Da ce, să-ți fie ție frică
de ea? Să asculți tu de ciuma asta?... Ce, te potrivești ei? Ei ai
să-i fii pe plac numai când te-o vedea întinsă pe năsălie.

121
Bufniță afurisită!... De ce nu mi-ai spus nimic până acuma, de
ce ai tăcut?
Toșca abia își mai reținea lacrimile.
— Ai tu pe cineva care să-ți fie mai aproape ca mine, fato?
Doar eu îți sunt ca și o mamă, te-am crescut de când erai de-o
șchioapă, cum s-ar spune... Cum s-o las eu să-mi chinuiască
copilul? Da ce, a crescut ea vreo fată ca să știe cum se hrănește
și cum trebuie îngrijită, cum se umblă cu ea? Cățeaua
dracului...
Arnăutka tăcu o clipă, să-și tragă suflarea. Ochii îi scăpărau.
Toșca scoase un scâncet.
— Te chinuie, ai? o îmbrățișă Arnăutka.
— Mă chinuie...
— Of, ticăloasa asta colțată! Of, ce viperă blestemată! scrâșni
din dinți Arnăutka. Stai, că o învăț eu cum să chinuie copilul
altuia!...
— Tușico, te rog! se lipi Toșca de ea. Nicio vorbuliță, auzi?...
Te rog din suflet, ca pe o mamă... O să intrăm în gura satului,
și atunci n-o să mai am viață...
— Tu ai să intri în gura satului, fetițo, tu? Dacă o să
vorbească oamenii, o să vorbească de cățeaua asta. Știu ei câte
parale face. Ție ce-ți pasă de ea?
— Nu! Am să mă supăr pe tine, să știi! zise cu hotărâre
Toșca.
— Ha-a-lal treabă! se trase Arnăutka înapoi, puțin mirată. Ai
să te superi pe mine fiindcă-ți vreau binele?... Așa? Și, la urma
urmelor, n-ai decât să te superi. Dacă te superi sau nu, eu n-
am să-mi las așa copila.
Toșca își șterse lacrimile cu poalele șorțului negru de lână și
se dădu la o parte.
— Să mă duc dincolo, să nu mă vadă, se uită ea cu teama de
jur împrejur.
— Cine? zbieră Arnăutka. Și ce dacă te vede, doar n-ai venit
să furi! Ia te uită la ea! O s-o vadă, auzi! Să te vadă! Doar nu e
stăpână pe voia ta! E-hei! Așa cum e ea stăpână în casa asta,
ești și tu. Ce poate să-ți facă? Așa cum poruncește ea, ai să
poruncești și tu. Iar dacă-și ascute limba prea tare, uite colo,

122
știi casa noastră!... Vino la mine, și apoi îi arăt eu din care parte
răsare soarele...
— Of, mătușo, să nu faci asta, te rog...
— Ce? se aplecă Arnăutka. A început să te ocărască, ai?
— Mă ocărăște...
— Pentru ce te ocărăște, ticăloasa?!
— Pentru nimic. E și ea întoarsă pe dos. Da ce, parcă mie mi-
e mai bine?
— Să dea dumnezeu să se întoarcă pe față când o fi în
groapă! izbucni Arnăutka. Ce vină ai tu și ce i-ai greșit
baborniței? Tu ești încă un copil, fetița tușicăi, ea trebuie să te
țină ca pe un ou încondeiat... Las', că-i arăt eu ei, am s-o învăț
eu minte...
— Tușă! se repezi rugătoare Toșca. Nicio vorbuliță... te rog
tare mult!
— De ce, măi fato?
— O să mă mănânce de vie.
— Aha! Crezi c-am s-o las eu să te mănânce? Când și-o crește
ea o fată, atunci s-o mănânce...
— Of! Ai să pui ceva la cale... și ai să mă pierzi...
— Sst! Stai tu liniștită, mă răfuiesc eu cu ea...
Și Arnăutka porni repede către casă.
Bătrâna își petrecuse oaspeții și se uita cu băgare de seamă
de jur împrejur. Văzându-le, se încruntă și clătină din cap:
— Aha! Iată cine bagă fitilurile!
Toșca coti în dosul grădiniței, strânse câteva vreascuri și intră
în bucătărie. Basmaua neagră a soacrei era trasă adânc peste
ochi, dar ea n-o pierdea din priviri pe Toșca:
— A scâncit, cățeaua!

Ivan era furios. Musafirii simțiseră că în casa lor se petrece

ceva. Bătrâna se uitase parcă tot timpul strâmb la ei,
pleoscăise tăcută și fusese cu gândurile aiurea. Rudelor celor
noi nu le spusese nici măcar o singură vorbă. Nici la Mladen nu
se uitase, cu toate că-i era acum ca și un fiu. „Afurisită femeie!

123
șuieră Ivan. E îmbufnată pentru că nu s-a făcut după capul ei.
O să mai aștepte...”
Acum Ivan era capul familiei. Îl frământa un simțământ
nedeslușit de mândrie, se simțea serios, cu mintea coaptă. Însă,
pe lângă mândrie, i se strecurase în suflet și o oarecare teamă
de toate greutățile știute și neștiute încă. Și atunci îl cuprindea
un fel de deznădejde, care-l umilea și-l umplea de rușine. I se
părea că, după moartea lui Mincio, viața devenise mai grea și
mai încurcată. Lui îi cereau acuma pâine, lui îi cereau haine.
Dar nu avea bani. Și nu putea pune mâna de nicăieri pe vreo
leva. Grâul abia avea să le ajungă până la primăvară și mai
aveau de făcut față la o mulțime de alte cheltuieli mărunte. Se
zvonea că în curând va trece perceptorul prin sat, și de data
aceasta nu va ierta pe nimeni. „Rău!” suspina Ivan. Via este
mică, strugurii nu-s la preț, iar vinul nu-l cumpără nimeni.
Înainte sătenii mai scoteau câte o leva și din tutun, dar acum li
se interzicea să-l semene, și nu era nici el la preț... Greutățile
nu erau doar una, două. Răul venea și din afară și dinăuntru.
Înainte de moartea lui Mincio parcă și munca în gospodărie
era mai simplă și mai ușoară. Atunci parcă mergeau toate
singure, trebuia doar să ieși la câmp și să muncești. Și iată că
acum s-au schimbat lucrurile. Pământ era puțin, și muncă
multă. Ogorul nu dădea cine știe ce roade, îngrășăminte nu
erau de ajuns. Totul trebuia bine chibzuit, socotit și cântărit.
Vara era pe sfârșite, începea să se gândească la semănat.
Unde să pună grâul? Ce mai rămâne pentru porumb? Mai
trebuiau lăsați și câțiva decari de pârloagă. Și apoi mai era
nevoie de loc și pentru bostănărie, pentru bumbac, pentru
floarea-soarelui, pentru fasole... Dacă greșește la un singur
ogor, se încurcă toată socoteala.
Nu aveau nici destule bucate. Luni întregi trăiau numai cu
fasole și murături. În timpul verii se găseau mai ușor de-ale
gurii: mai niște pătlăgele roșii, mai ceva ardei, cartofi, ceapă
verde. Toșca știa să pregătească la repezeală niște ciorbe, iahnii,
salate și le potrivea de minune. Dar și mâncarea asta era prea
ușoară pentru munca grea a câmpului. Nu erau ouă, nu era
carne, nu erau grăsimi. Dacă se întâmpla să-și rupă vreo vită

124
un picior sau să se îmbolnăvească rău de tot, atunci trunchiul
vânăt și vânos era agățat la măcelăria din fața cooperativei.
Carnea se vindea ieftin, dar, cu toate acestea, Ivan nu putea să
ia decât capul, burta sau picioarele, și încă pe datorie. Dar și
asta se întâmpla destul de rar.
După masă se întinse puțin pe arie, dar nu-și găsi astâmpăr.
Aveau porumb la Baliovdol, și câțiva oameni îi spuseseră că
măturile trebuiau tăiate. Nu prea avea poftă s-o întindă până
acolo, dar n-avea încotro. Era împins și de simțământul de
mândrie că totuși el este capul familiei, că cei din casă își pun
nădejdea în el și că de la el așteaptă totul. Vârî un codru de
pâine în brâu, își acoperi capul cu pieptarul și porni spre câmp.
Zăduful greu unduia deasupra dealurilor din față, miriștile
străluceau sub soarele orbitor. Un abur străveziu și subțire ca
mătasea, abia deslușit chiar de un ochi sănătos și odihnit, se
ridica de pe câmpii. Zările se topeau în arșița după-amiezii, iar
cerul albastru-palid se înălțase parcă și mai sus. Nu se zărea
niciun nouraș, nicio pată, nici cea mai mică umbră. Minunate
zile pentru treieriș, pentru seceriș și pentru cosit!...
Și ziua asta frumoasă de vară fusese pierdută și otrăvită cu
vorbe grele la un praznic bătrânesc și fără rost...
Ivan lipăia desculț prin colbul încins al drumului îngust de
țară și se gândea la prostia oamenilor. Parcă le fusese lăsată
moștenire din moși-strămoși. Iată, cei mai mulți dintre țărani își
dau seama că parastasele astea nu fac decât să amăgească
mințile, că sunt curată pagubă, și totuși nu se pot dezbăra de
ele. Se lăsau duși de nas de femei, fete, babe și țațe limbute.
Chiar el, Ivan, știa că parastasele sunt o mângâiere deșartă, o
înșelăciune veche de sute de ani, dar a făcut voia maică-si și a
irosit atâta timp și atâta bănet... Dacă l-ar fi nimerit copacul pe
el, Mincio n-ar fi încuviințat să se facă asemenea pomeniri. S-ar
fi împotrivit și i-ar fi cinstit altminteri amintirea...
Arareori, câte un car cu loitre îl făcea să tresară. Se cărau
ultimii snopi de pe câmp. Boii, sleiți de munca grea, se târau,
cu limbile atârnând afară, pe drumurile întortocheate și
prăfuite.
— Încotro, Vanio? îl striga când și când vreun flăcău.

125
 — La porumb, la Baliovdol.
Uneori se opreau, schimbau câte o vorbă, aprindeau o țigară
și se despărțeau. Ivan trecu o colină, trecu alta și ajunse la
porumb. Tulpinile erau de un galben aproape cenușiu, foile
erau pârlite pe la capete, moțurile trebuiau tăiate. Dacă îl mai
lăsau încă câteva zile, nu mai puteau culege niciun fel de nu-
treț. Și așa bobul era foarte mic...
Seara, la întoarcere, Ivan se abătu pe la cafeneaua lui Peiu
Alaturca. Cafeneaua era goală, Peiu ședea afară, în față, și
răzuia cu un briceag tocit o bucată lată de coajă de pepene
verde.
— Ce-i, Vanio, ai terminat cu treierișul? se întoarse Peiu
lingându-și cu poftă buzele și ștergându-și mustățile.
— N-am terminat. Azi am făcut parastasul de patruzeci de
zile pentru frate-meu.
— Aha! răspunse celălalt cu o compătimire prefăcută. Bre,
bre! Au și trecut patruzeci de zile?... S-a dus băiatul, ti, tii, tii!
Lume deșartă! Asta-i.
— S-a dus, răspunse trist Ivan.
— Bun băiat a mai fost Mincio. Înțelept... Cu el nici cei
învățați nu puteau s-o scoată la capăt... A pătimit el destul,
numai că atât timp cât trăiește omul uită...
Dar Ivan nu-l mai asculta. Se răsuci într-o parte, într-alta și
începu să se uite peste gardul pe jumătate dărâmat spre curte
și spre căsuța joasă din fund. Peiu îl privi pe sub sprâncene,
căscă, se întinse și se întoarse apoi către el:
— La ce te uiți?
— Mă uit la pere, minți Ivan. Sunt multe roade anul ăsta,
tare multe. Și, întorcându-se, întrebă parcă întâmplător: Vasile
e aici?
— Nu-i, s-a dus la oraș să aducă rahat.
— Când s-o întoarce, să dea și pe la noi, spuse Ivan plecând.
„Va aduce ziare”, își spuse el bucuros.
— Nu se lasă băieții ăștia, bre, își suci Alaturca gâtul după el
și îl privi chiorâș. Cel mare a crăpat, iar cel mic a și pornit pe la
casele oamenilor...
Prin arii băteau vânturătorile, și praful se învolbura în nori

126
groși deasupra satului. În răstimpuri treceau care pe uliță. Se
auzea zdrăngănitul monoton și surd al roților hodorogite.
Căruțașii se sprijineau de loitrele lungi și se uitau prin ogrăzile
pustii, pline cu grămezi de paie. Câinii ieșeau de prin țarcuri și
coșare și se învârteau prin fața caselor, gonind cu înverșunare
muștele sâcâitoare. Ici-colo, copiii alergau prin ogrăzi, se
cățărau pe pomii roditori, apoi o zbugheau din nou către arii,
unde, în jurul vânturătorilor, se zoreau furcile, greblele și
lopețile.
Erau cele mai grele zile din vară. Oamenii nu se mișcau de pe
arii, moțăiau pe tăvălug, vânturau grâul, măturau, înghițeau
praful și se umflau cu apă. Și nimeni nu găsea măcar o oră
liberă ca să dea o fugă până undeva, să se vadă cu neamuri și
prieteni, să mai schimbe o vorbă.
— Cum e porumbul? îl întrebă bătrâna.
— Puțin cam ars, trebuie să tăiem cocenii.
— Ei, știu și eu că trebuie... Dar cine s-o facă, măi băiete,
cine?
— Noi.
— Și aria?
— O s-o lăsăm o zi.
— Of! Of! Ne-am încurcat, și nu știu...
— Ne-am încurcat, întări Ivan.
— Hai să cinăm cât mai e lumină... Ni s-a terminat și gazul și
n-avem cu ce aprinde lampa...
— Hai să mâncăm, mi-e tare foame. Unde-i dada?
— Pe arie, răspunse înțepată bătrâna.
— Petiu?
— Tot acolo.
Ivan se târî până în tindă și se întinse puțin sprijinit în cot.
Picioarele îi erau ca plumbul, capul îi era amețit de arșiță. Era
obosit, dar nu oboseala îi îngreuna inima... Îl apăsa
neînțelegerea din casă. „N-am știut că mama e o femeie atât de
rea, își spuse el cu amărăciune. E pornită împotriva dadei și ar
sfâșia-o cu dinții dacă ar putea... Și de ce-i așa de pornită? Ce i-
a făcut dada?... Nu! amenință el. Am să-i tai eu cornițele... N-
am s-o las așa.”

127
 La început Ivan crezuse că bătrâna este mâhnită și supărată
din pricina morții lui frate-său. Dar de-atunci trecuseră
patruzeci de zile, și ea se îmbufna din ce în ce mai mult și se
împosoca numai față de noră-sa. Cu el vorbea ca și înainte, îi
făcea în voie, îi citea din ochi dorințele, îl mângâia cu privirea.
Cu Petiu era și mai drăgăstoasă. Îl îmbrățișa întruna, aproape
să-l sugrume. Îl săruta și-i vorbea duios.
— Ei, bunico, lasă-mă, se supăra copilul și o zbughea de cum
se smulgea din mâinile ei.
Îl momea cu mere, cu pepeni galbeni, cu pepeni verzi. Copilul
se uita neîncrezător la ea, apoi se repezea și i se urca în poală.
Bătrâna știa că vine la ea împins de lăcomie, și asta o mânia
tare mult. Ar fi vrut să-l rupă de maică-sa și să-l lege de ea, să-i
fie o a doua mamă.
Ivan băgase de seamă că bătrâna n-o striga niciodată pe
Toșca pe nume. Chiar și acuma trecuse în dosul grădiniței și se
uita de jur împrejur.
— Petiu, veniți să cinăm!
— Îl cheamă pe Petiu numai ca să nu-i vorbească dadei!
murmură furios Ivan. Ptiu! am mai văzut eu răutate, dar chiar
așa!...
Mâncară, ca de obicei, în tăcere. Masa îi aduna numai ca să
mestece supărați, să se uite strâmb unul la altul și să scape
câte un oftat. Nu le ajungea durerea pricinuită de moartea lui
Mincio? De ce se otrăveau singuri? Ce aveau de împărțit? Ivan
nu putea pricepe cum se întâmplaseră toate astea. „Rea femeie,
rea femeie!” zicea el mereu. Nici Toșca nu înțelegea prea bine de
ce se schimbase totul. „Și cum era înainte, dumnezeule, nici n-
o recunoști!” gândea ea despre soacră-sa. Bătrânei i se perinda
prin minte viața ei grea și lipsită de bucurie. „Cui i se croiește
rău, rău îi merge tot mereu.” Aplecată peste măsuță, cu
basmaua neagră trasă pe ochi, stătea și-și afurisea soarta. „Asta
vine de la dumnezeu!” își spunea ea, și ar fi vrut să-l blesteme,
să se răscoale împotrivă-i. Dar nu îndrăznea. Se temea să nu-l
mânie și mai tare. Să nu i se întâmple ceva și lui Ivan sau lui
Petiu. Se cutremura la acest gând, și lacrimile îi țâșneau din
ochii înroșiți. I se așeza o piatra pe inimă. Gândurile îi zburau în

128
trecut. Ce viață a avut, prin ce cazne a mai trecut... O năpădiră
amintirile și o duseră departe. Își amintea de ziua când
cumpăraseră Kabatina de parcă ar fi fost astăzi. Cum s-au mai
bucurat cu pământul acela!... Cum au așteptat să culeagă
primele roade!... Și, când colo... Dăduse grindina cea mare, și
grâul, și porumbul, totul se făcuse una cu pământul. N-au avut
bani pentru țigle, și acoperișul casei lor rămase căscat, ca gura
unui balaur, birurile se îngrămădiseră, dobânzile pentru datorii
începuseră să curgă. Și, capac peste toate, niciun bob de grâu
de nicăieri... De la unul au luat cu împrumut, de la altul cu
cerșeală, și-au mai legat un capăt de altul, atât cât să nu crape
de foame. Dar cu câtă amărăciune! Și prin câte au trecut numai
ea și cu Milio o știu... Iarna se prăpădi Mita, prima lor născută.
O înăbușise boala cea rea de gât. Până să-și dea ei seama, se
dusese frumusețea de copil. Era în clasa întâi și de-abia îi
cumpăraseră o tăbliță. I s-au scurs ochii de plâns atunci. Grijile
și munca au scăpat-o, căci altminteri ar fi înnebunit de durere.
— Vin ani răi, nevastă, spusese îngrijorat Milio. Cu viața
noastră s-a zis, barem să facem ceva pentru copii.
După ce au plătit datoriile pentru Kabatina, a mai ridicat el
puțin capul și a cumpărat pământul de pe Ortamoghila. Abia l-a
luat în stăpânire, și a fost chemat la manevre. Iar căzură toate
pe spinarea ei. Alerga ca năucă, se ruga de oameni să-i semene,
dar n-o lua nimeni în seamă. Se înhămă singura la treabă. Își
lăsă casa în părăsire, își lăsă copiii și porni la câmp. Ară totul,
semănă și făcu față. Cu o săptămână înainte ca Milio să se
întoarcă de la manevre, Stanka, cea de a doua născută, căzu
de-o boală grea și se prăpădi. Încă un copil pe care-l crescuse și
pe care-l pierdea, și iar plânsete, și iar pomeni! În două zile îi
albise părul. Îi rămăsese numai Mincio, tremura ca nu cumva
să i se întâmple ceva. Umbla cu el cum umbli cu un ou moale.
Se înhămară iar să plătească pământul de pe Ortamoghila. Și
ce chinuri au îndurat!... De câte lucruri s-au lipsit!... Toată
vara n-au mâncat decât tarator1 cu ceapă, ardei copți și
corcodușe fierte. Pâinea o făceau numai din porumb și se

1
Mâncare de iaurt cu castraveți (n.t.).

129
fărâma ca țărâna. Iar dacă vreun vecin mai avut le dăruia vreun
codru de pâine de grâu, îl păstrau numai pentru Mincio.
— Măi nevastă, nu cumpărăm puțină carne? întreba rugător
Milio. Mi s-a făcut burta grădină...
— N-avem bani de aruncat! îi tăia ea vorba. După ce-om plăti
pământul, atunci...
Trei ani încheiați au răbdat de foame. Trei ani n-au avut o zi
bună, și asta pentru un biet petic de pământ. Și astăzi încă o
doare inima de o întâmplare pe care nu poate să și-o ierte. Se
duseseră la un iarmaroc de Sfântul Petru și Mincio ceruse să-i
cumpere un fluier. Copilul înțelegea de vorbă și știa că nu sunt
timpurile de aruncat bani în vânt. Dar toți copiii căpătaseră
câte un fluier, și se îndârjise și el. Nu costa decât cinci gologani,
dar ea nu dăduse voie. Copilul era înciudat, își mușca
buzișoarele, dar se ținu tare și nu plânse. Abia întorși în sat, toți
copiii din mahala se apucară să fluiere. Mincio se bosumflă, se
bagă în șopron și începu să plângă. S-a dus la el, a încercat să-l
mângâie, dar n-a izbutit. Tăcea și, din când în când, sughița... I
se cătrănise inima de mâhnire...
Și pentru ce toate astea?
Au plătit pământul de pe Ortamoghila și au mai răsuflat
puțin. Dar Milio iar prinse curaj și iar începu să vorbească de
pământ. Umbla ca un năuc, făcea mereu socoteli, se tot
învârtea pe câmp. Își aruncase ochii pe o fișteică, dar izbucni
războiul cu Turcia. Și de atunci n-au mai apucat zile bune. Ivan
se născu tocmai când se pregăteau să fugă de turci. Alergau toți
ca niște oi băgate în sperieți. Nu se găsi nici măcar cine să-i lege
buricul. De Milio nu mai auzise nimic, se spunea că fuseseră
duși să se bată cu sârbii și cu grecii. Mai târziu le dădu de știre
dintr-un spital și-i mai îmbărbătă puțin. Mincio căzu bolnav de
friguri, ea era lăuză. Și totuși izbuti să îngroape în pământ
îmbrăcămintea și grâul și să bată coviltirul pe căruță. Trecu și
asta. Turcii nu veniră. Războiul se sfârși. Se întoarse Milio și,
încă neînzdrăvenit, se apucă să umble după alt pământ. Și iar
alergătură, iar strâmtorare și iar muncă din zori și până-n
noapte.
Și iar izbucni războiul. Oamenii erau istoviți. Nici nu

130
răsuflaseră bine în urma celorlalte războaie, și trebuiau să-și ia
din nou traistele în spinare. Războiul își urma drumul. Poporul
era stors de vlagă. Rechiziții, jale, sărăcie. În sat rămaseră
numai femeile, bătrânii și copiii. Și cei de la primărie jefuiau tot
ce agonisiseră cu trudă oamenii, chipurile pentru armată, iar
apoi le vindeau daaliilor1 și negustorilor de la oraș. Plecă și
Milio; le rechiziționară și lor tot ce găsiră. Trei ani l-a așteptat
Mariola, trei ani a alergat încolo și încoace, trei ani în șir i-a
trimis colete cu pesmeți, cu tutun și îmbrăcăminte călduroasă.
Și apucă să-l vadă întors. Dar se întorsese numai pe jumătate
om, îl distrusese războiul. Boală de rinichi, reumatism, astmă,
nimic nu l-a iertat. Nici nu se împlini anul după întoarcerea din
război și se prăpădi.
Își amintea de fața lui uscățivă, galbenă ca ceara, de
mustățile lungi lăsate în jos, de părul lui încărunțit. O podidiră
lacrimile. De ce-a mai trăit? Ce-a văzut el în viață? Ce bucurii a
avut pe lumea asta? „Copiii, copiii!” Și uite că nici copiii n-au
avut parte de nimic. S-a prăpădit Mincio, și după lege nora va
lua o parte din avut. Și-l va lua pe Petiu, și se va mărita cu
vreun nătărău, care va pune mâna pe averea lor. Iar dacă va
mai naște și alți golani, atunci partea din pământul ce i se
cuvine va trece în mâini străine. Și ce-i va rămâne lui Petiu?
Vor trage alții foloase de pe urma avutului său, alții vor culege
roadele, iar când va crește mare, îi vor face socoteala că le
datorează atât și atât pentru că l-au crescut... „Se va mărita”, își
spunea mereu bătrâna deznădăjduită. Va intra în avutul lor,
alegându-și partea cea mai bună, și apoi le va pune sula în
coastă...
Și cum a venit Toșca? A venit goală pușcă. Cu o fustă pe ea și
cu o bocceluță în mână. Și acum iat-o stăpână. Peste vreun an
se va mărita cu altul, va lua partea cea mai bună din averea lor
și o va duce în casă străină... Cu ce-a ajutat ea la averea asta?
A strâns ea ceva? A găsit totul de-a gata. Și casă, și curte, și
pământ... Ce grijă avea Mincio de ea, pe palme o ținea. Și ce trai
a avut ea? De împărăteasă! Numai că ofta sau strănuta, și el

1
Munteni din Rodopi (n.t.).

131
îngenunchia la căpătâiul ei și începea: „Toșca-ncoace, Toșca-
ncolo... Ce-ai vrea să mănânci? Să-ți aduc doctorul?” Iar ei nu-i
dădea voie sa-i spună niciun cuvânt. „Nu așa, fiule, nu o mai
dezmierda atâta!” îi spuse ea o dată. Dar el o privi râzând și
atât. Altă dată, bătrâna îl dojeni iar: „Și pe mama ta tot așa au
îngrijit-o?” „Și ce, i-a fost bine?” răspunse el încetișor.
„N-au fost a bine atâtea dezmierdări”, își zise bătrâna și se
uită chiondărâș la noră-sa.
Cât de netrebnică și de respingătoare i se părea Toșca! Ea e
vinovată de toate. Are să le distrugă casa. Dacă ar fi om să zică:
„Mamă, uite-l pe Petiu, ce-a rămas de la tat'su să fie pentru el,
mie mi-a ieșit norocul în cale, rămâneți cu bine”! Să iscălească
și apoi ducă-se pe pustii, că n-are nevoie de ea! Da ce, are să
lase ea atâtea bunuri? E șireată ca o vulpe. Se preface, tot
oftează, chipurile e mâhnită... Și în sufletul ei cine știe cât se
mai bucură!... Iar Ivan hoinărește, își vede de-ale lui și nu vrea
să știe de nimic. Și doară pământul lui o să-l ia, și curtea lui o
s-o împartă.. Ea, bătrâna, și-a trăit traiul, și-a mâncat mălaiul...
Toșca nu îndrăznea să se uite la soacră-sa, îi simțea privirile
pline de ură. Îmbucăturile i se opreau în gât. O să-i scoată
sufletul. O s-o gonească din casă. Dar unde să se ducă? Să
aibă ce vorbi mătușă-sa Ghela? Cine știe ce socoteli și-o fi făcut
ea. Acuma își închipuie, fără îndoială, că va putea s-o dea după
un vădan bogat. După ce-o să-și facă voia într-un fel oarecare,
îi va întoarce spatele. Și atunci încotro? La cine să se ducă?
Bătrâna oftă adânc. Se ridică, trecu prin spatele Toșcăi și luă
o jumătate de pâine.
— Nici n-am văzut că s-a terminat pâinea, spuse Toșca
rușinată. Dar de ce nu mi-ai spus, mamă, uite-o, e lângă mine,
aș fi pus-o eu pe masă.
— De, știu eu, ești foarte isteață, șuieră bătrâna printre dinți,
cu o voce ucigătoare, și aplecă iar capul.
Toșca lăsă furculița din mână, se întoarse și izbucni în plâns,
cu capul în poale. Copilul se uită sfios de jur împrejur, se
întoarse către unchiu-său, către bunică, apoi se aruncă de
gâtul maică-si și începu și el să plângă. Bătrâna tresări și ridică
capul. Ochii îi scăpărau răutăcioși.

132
 — Vino, băiatul babei, vino la bunica în brațe! se rugă ea
duioasă și întinse brațele către el.
Dar copilul o privi supărat și dădu din mânuțe:
— Nu vreau, ești rea!
— Sunt rea... tot eu sunt rea...
— Chiar ești rea! izbucni Ivan. Să nu te crezi o sfântă! Zvârli
bucata de pâine din care mușcase și-și scutură firimiturile de pe
el. Ești femeie bătrână, ia seama ce vorbești!... Poți să-l faci pe
om să căpieze!...
— Așteaptă, așteaptă! dădea bătrâna amenințător din cap.
Cei care tac te fac mai curând să căpiezi...
Toșca își prinse capul în mâini, acoperindu-și ochii. O
înăbușea o obidă amarnică. „De ce m-ai născut, măicuță, își
blestema ea soarta, de ce m-ai hrănit și de ce m-ai crescut?...
Sunt oare atât de vinovată, sunt eu atât de rea?... Oare nu mi-e
de-ajuns durerea mea, nu sunt destul de otrăvită și așa?...” se
zbătea ca înjunghiată și-și zgârcea degetele, de parcă ar fi vrut
să prindă ceva ce nu se lăsa prins.
— Aici nu mai e viață! Nu mai e de trăit! repeta mereu Ivan,
lovind cu pumnul în masă. Ce naiba s-a întâmplat? Ce diavol a
intrat în casa noastră?... O să-mi iau lumea în cap, am să fug...
Petiu se vârî lângă maică-sa și o mângâia, plângând:
— Taci, mamă, taci, te rog, măicuțo!...
Bătrâna se uită la el și chipul i se schimonosi. Nu tresări nici
la țipetele lui Ivan, n-o înduplecară nici plânsetele noră-si. Dar
rugămințile copilului o împungeau drept în inimă.
— Nu mai plânge, te rog, repeta copilul. Când am să mă fac
mare, am să-i trag eu o chelfăneală bunicii, să vadă ea...
„O să tacă ea, o să tacă, pân-o amuți!” amenința în gând
bătrâna, privind pe furiș de sub basmaua neagră.

După moartea lui Mincio, bătrâna nu scăpa nicio slujbă la

biserică. Aprindea lumânări în toate sfeșnicele, săruta pe rând
toate icoanele din fața altarului, lăsând apoi câte un dar
mărunt: un mic ștergar, niște bumbac scămoșat, bucățele de

133
zahăr, bănuți. Apoi se întorcea în strana femeilor și se amesteca
în vorbăria lor. Cea mai mare parte a timpului, însă, era dusă
pe gânduri și șoptea întruna, parcă ar fi avut mereu să-și spună
câte ceva.
Cu două-trei zile în urmă, căută și dădu de icoana cea veche,
cu rama de lemn și cu penele de tinichea în culori pestrițe, și o
atârnă în odaie. Candela pâlpâi din nou. Când o zări, Ivan se
supără, dar nu cuteză să spună nimic. Știa că de data asta nu
se va da bătută și pricepea de altfel că ea atâta așteaptă: s-o
zgândăre puțin, ca să se arunce asupră-i. În seara aceea însă,
când o făcu pe Toșca să plângă, Ivan nu se mai putu stăpâni.
— Otrăvești oamenii, și apoi te rogi de iertare! i-o trânti el. (O
văzuse ridicându-se după rugăciunea terminată cu adânci
mătănii.)
— Pe cine am otrăvit, fiule? sări bătrâna ca arsă. Te-am
otrăvit pe tine, nu?
— Păi și pe mine... Dacă cauți pricină altora...
— Altora!... șuieră ea. Altora, ai? Care altora, măi? Cui?
— Dadei, na!
— Spre binele tău, măi prostule, îți deschid ochii!... Sau ai
vrea să-mi încrucișez mâinile și să spun: „Vino, lupule,
mănâncă-mă!” Așa vrei?
— Da ce, dada-i lupoaică? întrebă Ivan nedumerit.
— Când o să te înhațe, ai să vezi tu ce este! clătină ea
amenințător din cap. Lupii nu umblă numai prin pădure...
— Bre, bre! zâmbi Ivan a batjocură. A mai mâncat pe cineva?
— Pe tine o să te mănânce, așteaptă... O să te mănânce cu
țoale cu tot...
— Femeie nebună! se înfurie Ivan. Ți-au intrat sticleți în cap!
— Sunt nebună, nebună... dar când o să-ți înhațe avutul,
atunci ai să vezi tu ce sunt!...
Ivan se zgâi la ea.
— Cine?
— Aia pe care o aperi cu atâta foc. Cine altcineva?
— Cum așa? se întoarse lingându-și buzele crăpate.
— Uite-așa. Că i se cuvine.
— Ce i se cuvine?

134
 — Averea. Ce altceva?
— Cum i se cuvine?
— Așa. După lege.
Ivan se uită la ea ca scuturat din somn.
— Cum după lege?
— Ca și Stankăi lui Văliu. După ce a murit Văliu, ea s-a
măritat a doua oară cu Mandiuv și a înhățat pământul cel mai
bun. Duminică, la biserică, am văzut-o pe cumătră Marina și
am întrebat-o. Adică nici n-am întrebat-o. S-a apucat ea
singură să-mi povestească. „Cumătro, zice ea, și voi aveți o
scorpie în casă. O să vă mănânce, zice ea, vino să vezi ce ne-a
făcut nora noastră... Ne-a jefuit, soro, până și lingurile ni le-a
luat... Și acum, zice, dacă ai apuca o mâță de coadă și-ai
învârti-o prin casă, n-are de ce s-apuca...”
Ivan asculta ca opărit. Până acum nici măcar nu-i trecuse
prin gând așa ceva.
— Doar are copil... spuse el surd.
— Tocmai de-asta! se aplecă bătrâna în taină către el. Din
pricina copilului... De n-ar fi fost copilul, era ușor... Dar așa...
Va lua și partea lui, și partea ei... Așa e legea, se zice.
Ivan începu să tremure. Fiori reci îl treceau unul după altul
de-a lungul șirii spinării. Parcă deodată s-ar fi lăsat frig în casă.
Picioarele i se muiară. Simți o slăbiciune în piept. Se cocârji ca
un bătrân și se așeză în tindă, lângă patul maică-si. Voia să afle
ce va lua Toșca și cum va lua. Dar bătrâna tăcea, ghemuită,
uitându-se din tinda scundă către cerul înstelat de vară. Își
plimbă fără țintă ochii pe sus, apoi își coborî încet privirea și o
opri asupra celor două coșuri de pe casa lui Maltrifonov. Și cu
cât se uita mai mult la ele, cu atât mai mult i se părea că nu
sunt coșuri, ci oameni, care se ridică încet-încet și se pregătesc
să sară în curtea lor. Bătrâna știa prea bine că nu sunt decât
coșuri, dar totuși își frecă ochii și se uită nedumerită la ele.
Din odaia Toșcăi se auzi un plâns din somn. Plângea Petiu.
Se auzi cum dă cineva scoarța la o parte și apoi un glas încet și
trist: „Taci, scumpul mamei. Taci... Vrei puțină apă,
porumbelule?”
„Uite cum se aude”, își spuse bătrâna și ciuli urechile. Dar

135
totul se liniști din nou. Răzbea numai cântecul monoton al
greierilor, pe care chiar și omul crescut la țară abia îl poate
desluși. Era glasul somnoros al nemărginitei tăceri din nopțile
luminoase de vară, era freamătul stelelor, adierea vântului ne-
văzut? Pe uliță urui un car întârziat. Răsunară pași. Apoi se
pierdură. Câinele lătră leneș, parcă în silă.
— Să ne culcăm, tresări bătrâna. E târziu.
Ivan se ridică și porni tăcut spre arie. Acolo, lângă fân, se
înveli într-o cergă ruptă și privi spre drumul robilor. Cunoștea
cerul ca în palmă. Era obișnuit cu toate schimbările lui, îi știa
toate culorile. Privea drept înainte, dar de fapt nu se uita
nicăieri; nimic nu putea să-i abată gândurile. Își repeta numai
vorbele bătrânei. O deznădejde adâncă îl copleși și-i slei
puterile. Hăul nu vine niciodată singur. S-a prăpădit Mincio, și
toate și-au schimbat rostul, toate s-au încurcat. Fără să-și dea
seama, trecu de partea maică-si, acum, după ce ea îi
deschisese ochii: acolo era și locul lui. Până adineauri era gata
să se supere și să se certe cu ea fiindcă-i căuta mereu pricină
Toșcăi. Dar după aceste dezvăluiri totul parcă dispăru, se
prăbuși. „Va să zică, după lege! își repeta el mereu, căutând să-
și adune gândurile. Înseamnă că și dada va face la fel ca Stanka
lui Văliu...” Dacă maică-sa nu i-ar fi amintit de această
întâmplare, nici nu i-ar fi trecut prin minte, cu toate că o
cunoștea foarte bine. Știa și câți decari le luase, și din care
pământuri anume, și cum s-au judecat. Pe atunci întregul sat
se împărțise în două. Unii spuneau că nu era drept să-și ia
partea, măcar că i-o dădea legea, alții îi luau apărarea și îi
dojeneau pe soacra și pe cumnații ei pentru că voiau s-o bată.
Mincio și toți prietenii lui fuseseră de partea ei. „Are dreptul să
ia, este și ea om, spunea el. Și ce-i dacă nu i-a adus nimic,
trebuie acum să se întindă și să moară?”... De-abia acum își
aminti Ivan de sfada asta. Pe vremea aceea Ivan era încă mic și
n-o băgase în seamă. Chiar se și mirase pe atunci că frate-său
se ia la harță cu oamenii pentru treburi străine. Atunci Petcu
Văliu se certase cu Mincio, începuse să-l dușmănească și
trecuse de partea lui Gheorghe Ganciovski... Oare i-ar fi dat
prin minte lui Mincio că se va abate așa ceva și asupra casei

136
lor?
„Va să zică e după lege!... dădea cu deznădejde din cap Ivan.
Va lua, așadar, din toate. Vor împărți cu ea ca și cu un frate.”
Și ce le va rămâne lor? El cu maică-sa vor lua două părți.
Toșca și cu Petiu vor lua o parte. Au cu totul patruzeci și opt de
decari de pământ și un decar locul pe care este curtea și casa.
Ea va lua șaisprezece. Ce le va rămâne lor? De unde vor lua bu-
catele de care au nevoie? Din ce vor trăi? E drept că vor rămâne
numai ei doi, el cu maică-sa. Dar îi va veni și lui timpul să se
însoare, nu-i așa?... Și doar n-aveau să rămână mereu în trei!...
Iar cei treizeci de decari ce pot să dea? Căci Toșca va lua pă-
mânturile cele mai bune, pământul care îi hrănește... Ba, mai
mult, va lua și o parte din curte, și din casă, și din toate... Iar
pământul bun nu e decât de cincisprezece decari, restul e lut,
care se lipește ca cleiul: se lucrează greu și nici nu dă roade.
„Ce va lua oare? se întreba speriat Ivan. Din care bucată va
cere?...”
Cum ar putea să împartă ca să-i cadă ei părțile cele mai
proaste? Începu să împartă în minte pământul de lângă
Pătceto. Nu-i venea să-i dea Toșcăi niciuna din fișteici. Îi erau
dragi și copacii, și tufișurile. Chiar și de mărăcinii de pe răzor îi
părea rău. Acolo se odihnea el, acolo întorcea brazda și îi ocolea
cu plugul și cu secera, acolo, de crengile copacilor, își atârna el
traista și ulciorul. Fiecare pumn de țărână îi trecuse prin mână,
se lovise de fiecare bulgăre de bălegar... Pe aceste ogoare și-a
petrecut el cele mai frumoase zile din viață. De acolo a privit
fetele la seceriș și la săpat. Acolo visa el la ibovnicele sale, acolo
i-a bătut inima a dragoste, acolo s-a gândit la căsnicie...
Dacă ar fi fost vorba de partea lui Petiu, i-ar fi dat cele mai
bune pământuri. Dar nu va călca oare acolo un picior străin,
nu vor culege mâini străine roadele, nu se vor bucura ochi
străini de un bun câștigat ușor și fără trudă?
— De unde și până unde? Nu e drept! șuieră Ivan.
Și începu să-și facă socoteli: oare n-ar putea să ia copilul să
trăiască cu ei? De altfel, vădanele fără copii se mărită mai ușor.
Iar partea ce i se cuvine ei să și-o ia. Sau ar putea să i-o
plătească. Vor semna un contract, și în doi-trei ani vor strânge

137
ei banii...
Ivan își încordă gândurile.
Dar cum se pot strânge bani în vremurile astea? El nu-i în
stare să-și strângă nici măcar bani de ghete, darămite să
plătească partea ei! E în zadar!... Ea nu va cere numai o parte
din pământuri, va cere și parte din curte, și din casă, și din
lucruri.
„Nu! dădu Ivan din mână, și o durere ascuțită îi trecu prin
inimă. Nu putem găsi atâția bani în nevoia asta. Iar timpurile
sunt din ce în ce mai grele: socotelile de anul trecut nu se mai
potrivesc cu socotelile de anul ăsta... De altfel, ea nici nu se va
învoi: o să-și ia copilul, o să-și ia averea și ne va lăsa s-o
scoatem la cap cu treizeci de decari de argilă...”
„Are dreptate mama!” își spuse în cele din urmă mâhnit și
pieptul îi clocoti de o ciudă grea. Toșca îi păru o hrăpăreață
prefăcută și rea. Plânge numai de ochii lumii, iar durerea ei
după frate-său nu-i decât fățărnicie. În sufletul ei se bucură și
de-abia așteaptă să se împlinească anul, ca să culeagă roadele
din casa lor. Cum o să-i mai jupoaie apoi cu împărțirea asta
blestemată, cum îi va face să joace ca niște urși...
„Ce-ar fi s-o rugăm? se întrebă Ivan, prinzând puțină
nădejde. Nu-i chiar atât de rea. Uite, așa și așa, îi vom spune,
dacă ți-a ieșit norocul în cale, du-te, numai nu ne păgubi prea
mult, nu ne strica rostul...” „Ei, fie, va zice ea, casa am să v-o
las, dar să-mi dați în schimb Kabatina.” Și o să fie silit să i-o
dea. Cum o să mai facă altă casă în anii ăștia? Iar fără
pământul de pe Kabatina sunt pierduți, el îi hrănește...
„Poate nici nu se remărită!” se liniști pe neașteptate Ivan. Și
deodată se agăță de acest gând izbăvitor. Va rămâne să trăiască
la ei, va vedea de copil, va fi de treabă. Se vor purta cu ea ca și
cu o regină, vor avea grijă de ea ca de ochii din cap. Așa va fi
mai bine și pentru Petiu: va crește în casa lui, între ai săi. O să-l
țină ca pe un odor; o să-l dea la învățătură. De dragul lui Petiu,
Toșca se va învoi. Altfel, s-ar putea face o haimana, ar putea să
apuce pe căi greșite...
„Nu! își strânse iar buzele Ivan. E femeie tânără, cu un
singur copil și cu atâta avere... O să se remărite, n-o să rămână

138
așa... Și apoi mama... dacă îi otrăvește viața...”

În cele din urmă Ivan pricepu de ce se purta așa maică-sa cu

nora ei. Viața i se păru grea și întortocheată, și toate se
încâlceau din ce în ce mai mult. Ar fi vrut să-i dea dreptate
maică-si și s-o învinuiască pe Toșca, dar în minte i se înfigea ca
un cui ruginit gândul: „Ce vină are ea? Muncește ca o vită, își
vede de copil. E tăcută și supusă. Poate că nu se va remărita.
Poate se va lipsi de partea ei...”
La început se uita la ea pe furiș, se căznea să-i ghicească
gândurile, planurile pe care și le croiește. Și cu cât o privea mai
mult, cu atât se încredința că nu-i va fi milă de ei, că-și va lua
tot ce i se cuvine, până la ultimul capăt de ață. Ura i se
strecura în inimă și se cuibărea încet, încet... Fără să-și dea
seama și fără să vrea, începu s-o privească ca pe o străină, ca
pe un dușman al casei. Căutătura i se făcu piezișă, în ochi îi
scăpărau scântei de ură...
Chiar a doua zi Toșca își dădu seama de schimbarea lui Ivan,
și inima i se strânse.
„L-a ațâțat și pe el!” se jeli ea în gând.
Acum nu mai avea sprijin de nicăieri. Numai faptul că Ivan
tăcea, că nu-i spunea nicio vorbă și se uita chiorâș la ea, era de
ajuns. Dar dacă o începe și el s-o ocărască? Atunci nu va mai
putea răbda. Ăștia doi au s-o omoare...
Petiu! Nu-i mai rămânea decât micuțul Petiu! El nu se va
lepăda niciodată de ea, nu o va părăsi. Și oare nu trăia numai
pentru el? Numai el o liniștea, numai el îi dădea puteri să
îndure vorbele veninoase ale soacrei...
Toșca știa că Ivan nu va deschide gura și nu-i va spune nicio
vorbă potrivnică. Îl cunoștea bine. Știa că e bun și milos. Dar
cum o să-l rabde mereu încruntat și supărat?
„Poate e supărat din altă pricină, căuta să se amăgească
singură. De ce să fie supărat pe mine, ce i-am făcut eu?”
Și amintirea zilelor frumoase, pe care le trăiseră când Mincio
mai era în viață, o învălui din creștet până-n tălpi. Ivan nu-i

139
ascundea nimic Toșcăi. Îi destăinuia suferințele lui de dragoste,
i se lăuda povestindu-i ce fete îl iubesc; ea îl sfătuia și-l ajuta.
Batistele, inelele, șorțurile de dar, toate treceau prin mâinile ei.
Ea îi spunea când e timpul să le dea, când, cum și unde să le
înmâneze.
Amintirile astea treceau câteodată și prin capul lui Ivan, dar
acum nu-i ardea de fete și de dragoste. Teama că va pierde
atâta avere îl ținea ca pe o pradă. Oriunde se așeza, oriunde sta,
își tot frământa mintea cum să scape în chipul cel mai ușor și
mai ieftin avutul lor drag. De două-trei ori se văzu în somn
împărțind avutul cu niște străini. De fiecare dată împărțeala se
termina cu bătaie la cuțite, cu capete sparte.
Înainte ca bătrâna să-i spună de împărțeala cu Toșca, mai
pleca de acasă, se mai întâlnea cu flăcăii, mai afla vreo știre
nouă, mai citea câte un ziar. Dar de când auzise de blestemata
de împărțeală, se ghemuise în casă, îngrozit de ce avea să vină.
Începu să se bage din ce în ce mai des în fân; se uita în gol,
măcinat de gânduri. Câteodată auzea cum îl strigau prietenii,
dar stătea ascuns și tăcea chitic. Atunci mamă-sa ieșea afară și
răspundea tăios:
— Nu-i acasă.
— Unde e?
— Nu știu. A ieșit.
Ea îl pândea ca o lupoaică. Știa unde se ascunde, dar nu le
spunea. Iar în gând: „Numai să nu-i audă”. Astfel, bătrâna se
obișnui să-l vadă rupt de prieteni, să-l aibă sub mână, așa cum
își dorea. Uneori se pregătea să se scoale, dar ea îl oprea:
— Șezi, șezi tu, am să le spun că nu ești aici!
Și se arăta în ușă.
— Nu-i aici! Nu-i aici!
Numai un lucru începu s-o neliniștească. Fie de mâhnire, fie
de altceva, Ivan se sfriji, slăbi. Și când se uita le el cum se
topește de-a-mpicioarele, o amenința pe Toșca și șuiera pe sub
basmaua ei neagră:
— O să-mi omoare băiatul, cățeaua afurisită!
Ar fi vrut să-l liniștească, să-l mângâie, dar ziua rămâneau
rareori singuri, rareori puteau schimba câte o vorbă. Numai

140
seara, ghemuiți în colțul tindei, șușoteau în taină.
Ivan tot așteptă ca bătrâna să aducă iar vorba despre partea
ce-i revenea noră-si, dar ea socotea că e un lucru înfăptuit. O
dată el nu se mai putu stăpâni și o întrebă:
— Ești sigură?
— Sigură de ce?
— De dada... că are dreptul să ia...
— Hm, cum să nu fiu sigură?! zâmbi ea biruitoare. Doar știu
cum au luat și celelalte.
— Poate că la noi nu-i același lucru, nu-și pierdu Ivan
nădejdea.
— Același lucru, răspunse ea resemnată.
El rămase puțin pe gânduri.
— Păi, ascultă, mamă... să mă duc până-n oraș... să întreb
vreun avocat...
— Da, de întrebat va trebui să întrebăm, fiule. Dar ne vor lua
numai bănișorii.
— N-o să ne ia nimic... Am acolo un cunoscut. Un prieten al
lui Mincio...
— N-avem vreme de umblat, i-o reteză scurt bătrâna,
încruntându-se.
Știa că Mincio îl trimitea pe la avocatul acesta cu treburi
politice, și de aceea se temu să nu se ducă acum pe acolo, să
nu se încurce cumva cu cine știe ce alte treburi.
Ivan nu stărui, dar hotărî să se ducă dacă va avea răgaz.
Avocatul era un bărbat tânăr și zâmbitor. Mincio îl trimitea
deseori la el, după ziare și cărți. Ivan credea că, fiind un prieten
și un cunoscut de-al lor, avocatul va găsi, va scormoni prin
cărțile lui groase să găsească vreo lege pitită acolo și cu ajutorul
ei să-l scape de Toșca. Îl va ruga din tot sufletul, îi va făgădui și
bani. Numai să le scape avutul. Să-i scape de prăpăd.
Grâul fu dus în hambare, treierișul luă sfârșit. Acum, când
lucrul se cam termină, oamenii, după ce se scuturau de pleavă,
se îmbulzeau prin crâșme, prin cafenele și pe maidane. Le
rămânea să mai strângă porumbul, dar treaba asta era ușoară
și, de altminteri, și plăcută.
Într-o zi de sărbătoare Ivan scosese boii la pășune; se

141
întoarse acasă devreme, ca să aducă două căruțe de pământ:
bătătura lor făcuse gropi în unele locuri. În ogradă, în fața
tindei, Dimo Stoikov ședea pe un scăunaș cu trei picioare și
vorbea cu Toșca. Dimo îi dădu prietenos mâna, dar Ivan parcă
văzu pe fața lui o supărare, o nemulțumire. Toșca era palidă,
ofilită, ochii îi erau umezi și înroșiți. Plânsese. Ivan pricepu.
Simți un gust searbăd și neplăcut. De fapt Dimo era un om
tăcut și ascuns, dar dacă totuși s-ar fi întâmplat să iasă niscai
vorbe din casă, apoi du-te și întoarce-le! Și-ar lua zborul prin
sat și s-ar duce valvârtej. Dimo îi va povesti neveste-si, aceasta
va spune mai departe soră-si și cumnatei, iar ele vor duce
vorbele mai departe, în tot satul. Va afla Arnăutka și va veni
glonț, gata de gâlceavă. Iar bătrâna e și așa pornită împotrivă-i,
ascuțită ca un brici. Or să se încaiere ele două, or să se ia de
păr, și până la urmă o să iasă o papară pe care tot el va trebui
s-o înghită...
— Am auzit că vrei să cari niște pământ... se întoarse Dimo.
— Da.
— Când?
— Acuma.
— Hai, înhamă, că vin și eu.
— Nu-i nevoie, mormăi Ivan. Uite, sunt îndată gata.
Dar Dimo se și urcase în căruță și se așezase pe capră, lângă
el. Nici nu apucaseră bine să iasă pe poartă, când el o luă pe
departe: muncă multă, au uitat unul de altul, n-au timp să se
întâlnească, să se vadă, să mai schimbe o vorbă... Flăcăii parcă
sunt cam supărați, dau a înțelege că Ivan se ascunde, că fuge
dinadins de ei. Dimo le spunea că acum el e cap de familie, că
pe spinarea lui s-au pus toate și că n-ar trebui să-i caute prea
multe pricini.
Ivan asculta și nădușea de necaz și de rușine. Dacă Dimo l-ar
fi dojenit drept în față, nu s-ar fi simțit așa de stingherit. Atunci
ar fi putut și el să-și arate colții și să se dezvinovățească în
vreun fel. Dar Dimo nu-l învinuia de nimic. Ba îi și luase
partea. De fapt era un fel de dojană, o ocară ticluită cu
șiretenie, la care nu putea răspunde nimic.
Pe urmă Dimo aduse vorba despre Toșca. Ivan tresări. O

142
sudoare caldă îi umezi fruntea. Îi era teamă că nu se va putea
stăpâni, că ar izbucni dacă l-ar lua prea aspru. Dar nici de data
asta Dimo nu zise cine știe ce. Spuse numai că prin sat se
împrăștie vorbe, se trăncănește că bătrâna o ocărăște pe Toșca,
că vrea s-o gonească, și altele, vrute și nevrute.
— Cine povestește toate astea? întrebă supărat Ivan.
— Cine? își strânse Dimo buzele. Poți oare găsi capătul
flecărelilor? Unul le-a auzit de la altul, ăla de la nu știu cine, și
când te uiți, s-au întins ca o pomană țigănească. Și apoi ce?
Puțini dușmani avem?... Arnăutka pălăvrăgește în stânga și în
dreapta. Dar s-o lăsăm pe Arnăutka. Mătușă-ta Kina a adus
vorba despre avutul vostru, a fost și nevastă-mea acolo și a
auzit totul cu urechile ei. Și tu știi cât de bine îi prind vorbele
astea lui Gheorghe Ganciovski. Nici cu mii de leva n-ar fi putut
să le cumpere... Și tocmai acum, când se va face adunarea
pentru izlaz, noi nu trebuie să îndepărtăm singuri oamenii de
noi... Ce-o să spună? „Uite-i, vor să pună la cale treburile
satului, iar în casa lor se mănâncă unul pe altul...” După
iarmaroc va trebui să orânduim toate pentru adunare... Dacă o
să fim fiecare la locul nostru, o să-i dăm la cap tâlharului.
Altfel... dacă ne lăsăm pe tânjeală, dacă dăm noi singuri prilej
să se împrăștie felurite vorbe, de pomană ne vom strădui... Să
nu crezi că răfuielile noastre din casă nu privesc pe ăilalți...
Mincio a lăsat un nume bun și, pe lângă el, oamenii te respectă
și pe tine. Orice cuvânt rău despre voi lovește în treburile obștii
noastre...
Ivan asculta, și o încântare tăcută și adâncă îi cuprindea
sufletul. Până acum îl cunoscuse pe Dimo ca pe un bun plugar
și un sătean dezghețat. Dar nu știa că poate să vorbească atât
de limpede și de convingător. „Totul se va îndrepta, totul se va
îndrepta, se va isprăvi cu toate!” își jură în sinea lui Ivan.
— Mama e cam bosumflată, dar, să-ți spun drept, nici eu nu
știu de ce, minți el.
— Dar tu ce păzești în casa asta? îl măsură șiret Dimo. Dacă
se apucă de ceartă, ai să le împaci, dacă greșesc, ai să le
îndrepți... Numai să nu fii părtinitor... Dacă mamă-ta o începe
să latre prea mult, să-i legi limba... Așa se rânduiesc

143
trebușoarele astea...
— Ce vrei, bade Dimo, așa sunt muierile! ridică Ivan din
sprâncene. Nu poți s-o scoți ușor la capăt cu ele.
— Vezi, coace-ți mintea. Nu mai ești mic să te învăț eu de-
alde astea, îl sfătui Dimo puțin amenințător.
La plecare, adăugă:
— Mai dau eu pe la voi...
Seara, Vasil Peev se abătu pe la ei și-i spuse să vină la Maria
Sintenev. Dar să sară prin grădini și să vină drept prin arie în
dosul șopronului.
De două luni Ivan nu se mai dusese nicăieri. De aceea inima
îi bătea cu teamă pe când pășea printre măturile dese și uscate
și printre vrejii răsfirați ai dovlecilor.
Întârziase puțin, și ceilalți îl așteptau în dosul șopronului.
Vasil Peev și Ștefan Hăcibărzov stăteau aplecați și fumau în
căușul palmei. În colț ședea Mladen și ciulea urechile. Era un
băiat sfios și sperios, însă nu întârzia niciodată și era
conștiincios în toate cele. Marin era îndesat, greoi și nepăsător,
și dacă maică-sa, mătușa Ghina Sinteneva, n-ar fi fost o femeie
vioaie și isteață, de mult s-ar fi înhăitat cu fel de fel de derbedei,
ca să se țină de năzbâtii și de chefuri. Chiar acum ea făcea
ocolul ariei și trăgea câinii spre poarta de intrare. În sat se știa
că se ținea de politică, dar nimeni nu râdea de ea din această
pricină. Tușa Ghina își vedea de casă mai abitir decât cele mai
bune gospodine, numai că-și rânduia în așa fel lucrul, că-i
rămânea timp să facă și politică și să pună la cale și treburile
satului. Pe la diferite pomeni și șezători, rareori s-a întâmplat să
nu ia cuvântul.
Pe cât era ea de isteață, de deșteaptă și rânduită, pe atât era
bărbatul ei, Sin Teniu, de leneș, neîngrijit și lasă-mă-să-te-las.
Când venea vorba despre el, moș Boniu Hafjikoliuv spunea:
„Așa e lăsat de dumnezeu, omului trândav să-i pice nevastă
harnică și gospodină”.
Mătușa Ghina îl întâmpină pe Ivan, îl apucă de mânecă și-l
împinse către șopron.
— Aici, aici! și, ducându-l până acolo, le spuse tuturor:
Vedeți numai să nu vă simtă Toșavra... E un câine de n-are

144
pereche...
Ivan se întoarse acasă foarte târziu. Bătrâna se întărâtase
împotrivă-i și voia să-l certe; îl așteptase până spre miezul
nopții, dar nu apucă să-i vorbească. Ivan se strecurase tiptil
spre arie și se ghemuise în fân. Încercă să închidă ochii.
Trebuia să doarmă, noaptea era pe sfârșite, dimineața îl aștepta
munca. Dar somnul nu se lipea de el. Se gândea la atâtea
lucruri! Gândurile îi erau frământate, dar era bucuros. Se
simțea limpezit, renăscut. Toate grijile și temerile de împărțeala
pământului i se păreau acum caraghioase și mărunte. Se mira
chiar că se putuse uita chiorâș la Toșca din cauza flecărelilor
muierești ale maică-si...

Noaptea următoare Ivan întârzie din nou. Bătrâna îl

așteptase și de data aceasta, dar în zadar. Atunci luă țolul lui
din bătătură și-i făcu patul în tindă, lângă ea. Ivan se supără.
Apucă țolul și-l trase după el, dar bătrâna se aruncă asupra lui,
îl îmbrățișă și i se agăță de umeri. Era șireată: dacă i-ar fi spus
că vrea să-l ocrotească, el s-ar fi supărat și, de ciudă, s-ar fi
vârât în vreun ungher din șopron. Ea, însă, îl luă cu binișorul,
rugându-se de el:
— Culcă-te aici, măi, fiule. Doar sunt mama ta, vreau să am
și eu bucurie de tine. Vreau să te mai văd lângă mine... Azi-
mâine ai să te însori, și atunci n-ai să poți, nici dacă ai vrea...
Doar ești copilul meu, îmi ești drag... Nu vreau să te silesc, dar
te rog... Rămâi aici, vreau să mai stăm de vorbă. Sunt atât de
singură, că-mi îngheață sufletul de urât...
Ivan nu se mai împotrivi și se întoarse.
După două seri întârzie iarăși. Bătrâna stătu de veghe până
începură să cânte cocoșii, dar până la urmă adormi,
încredințată că-l va simți când se va întoarce. Dar Ivan se furișă
ca o pisică și se băgă tiptil sub țol, ținându-și răsuflarea.
Duminică seara se înapoie iar după miezul nopții. Umbla în
vârful picioarelor; dar de data aceasta bătrâna îl pândea. Când
se acoperi cu țolul, ea se prefăcu că se trezește atunci. Se ridică

145
într-un cot și-l privi aspru:
— Unde umbli la ora asta, bre?
— Am fost la șezătoare.
— Știu eu șezătorile tale! Nu-mi trebuie asemenea șezători,
auzi?... Să știi că nu vreau s-o apuci pe drumul lui frate-tu...
Lasă-mă să mai trăiesc și eu câțiva ani în liniște, mi-ajunge câte
necazuri am avut pân-acum... Vocea ei aspră și supărată se
făcu blândă și dojenitoare: Vezi-ți de treabă, urmă ea mai
moale, politica nu-i pentru oameni săraci, ea nu-ți dă de
mâncare... Cine s-a prins în hora asta a rămas un nepricopsit...
Ascultă-mă pe mine, sunt bătrână, am văzut multe, știu
multe... O să te înhațe într-o zi, așa cum l-au înhățat pe timpuri
pe frate-tău, și o să mă lași aici singurică cuc... Și pentru cine?
Pentru niște oameni străini! Crezi c-o să-i fie milă vreunuia de
tine, c-o să te ajute careva? N-o să-i pese nimănui de tine. N-o
să te ajute nimeni. Asta să-ți bagi bine în cap. Ba, mai mult, vor
căuta să-ți facă și rău. Așa sunt oamenii. Dacă te împotmolești
până la genunchi, o să te împingă, să te cufunzi până-n gât...
Așa-i lumea, fiule. Iar tu ai pornit să te lupți pentru ea...
— Eu mă lupt pentru mine, răspunse el surd. Ce, noi nu mai
putem de bine?
— Cum te lupți pentru tine? Nu-i adevărat! Asta înseamnă să
te lupți pentru tine? Să te cerți cu oamenii, să te dușmănești cu
vecinii... N-ai nevoie, fiule, nu te agăța ca păduchele de om. De
făcut, n-ai să faci cuiva vreun bine, dar ai să-ți faci ție rău... Iar
celor bogați să nu le cauți pricină, că ei nu iartă... Dacă ești
bine cu ei, poți să mai pui mâna pe o slujbușoară, te mai poți
pricopsi cu ceva...
Ivan clipea vinovat, se zvârcolea în culcuș și nu știa ce să-i
răspundă. Parcă i se tulburase sufletul. Simțea un gust
searbăd. Gândurile frumoase pe care le avusese până adineauri
începură să se întunece, să se încurce, și printre ele se strecura
îndoiala, nehotărârea, șovăiala, ciuda. Ea n-avea dreptate, asta
știa. Dar cum s-o facă să-și schimbe părerea, cum s-o facă să
înțeleagă că el avea dreptate? Altfel fusese frate-său. Atunci
când bătrâna începea să-l certe, el o apuca de mână, zâmbea
șăgalnic și i se uita drept în ochi.

146
 — Bagă-mă într-o sticlă, mamă.
Nu-i putea ține piept; zâmbea și ea.
— Vezi-ți de casă, Mincio, devenea ea din nou serioasă, nu
mai ești copil, să te învăț eu.
Mincio se pricepea să spună adevăruri chiar și atunci când
glumea:
— Cine-și vede numai de casa lui nu vede nimic. Mă
așteptam s-o pornești și tu cu mine, nu să mă ascunzi sub
poala ta.
Acum, când ea îl dojeni ca pe un copil, Ivan se rușină, se
mânie pe el însuși și izbucni:
— Ajunge, nu-i treaba ta ce fac eu!
— Așa! Așa! se supără ea. După ce crești un fecior, să n-ai
grijă de el, să-l lași să umble haimana!
— Da ce, eu umblu haimana? se supără el.
— Doamne-dumnezeule! se închină bătrâna în culcuș. Vine
acasă la o oră ca asta și mai și întreabă! Apoi se culcă la loc, se
întoarse cu spatele și oftă adânc: Umblă, fiule, umblă! Doar și
cântecul spune: „Când era Vaniu mititel, mama nu avea ne-
cazuri...” Cine n-are noroc dimineața, n-are noroc nici seara...
N-am avut parte de bine în tinerețe, darmite la bătrânețe?...
Umblă, umblă!... Umblă, că după ce oi crăpa eu, ai să te saturi
de umblat...
— Haide, lasă-mă să dorm...
— Am să te las. O să mă duc în mormânt... Dormi, ca s-o
pornești mâine iar la hoinăreală cu fel de fel de derbedei...
— Ce tot îndrugi? Cu care derbedei am hoinărit?
— Cu care? Hăcibărzov e o poamă bună, nu? S-a apucat să
pună lumea la cale, iar pe nevastă-sa o dă afară din casă.
— A dat-o afară mamă-sa, o înțepă Ivan.
— Mereu mamele... Fir-ar ele de mame să fie... Iar feciorii,
sfinți, nu alta!... Ai văzut tu o mamă care să vrea răul copilului,
bre?... Nu vreau să fii ca ei, auzi? Nu vreau să hoinărești cu
nepricopsiții ăia!...
— De bună seamă că și mamele lor vorbesc așa despre mine.
— Și au dreptate, reluă ea povățuitor. Toți aveți aceeași minte
și căutați care de care să fiți mai mare... Când nu se bagă

147
printre de-alde ăștia, când merge pe drumul cel bun, omul
înțelege și de vorbă... Dar așa, își lasă lucrul baltă, și pentru
cine? Pentru niște străini. Nu și-a găsit rostul lui, dar duce grija
altora. Era aici la noi un învățător, unul Nikiforov: tu nu umblai
încă la școală pe vremea aia, dar poate că-l ții minte... El l-a
ațâțat pe Mincio cu politica asta blestemată... De unde era să
știu, de unde?... Venea pe la noi. Om învățat, îmi spuneam, o
să-l învețe ceva bun... Și ce să vezi... Dac-ar fi apucat pe alt
drum, azi ar fi avut un rost și nu s-ar fi prăpădit din pricina
unui copac...
Ivan pufnea și asculta vorbele maică-si. Se mira cum, fără să
fi citit și fără să fi auzit multe, pricepuse ea unde se ascunde
puterea oamenilor. Când omul e singur, șovăie, rătăcește,
deznădăjduiește. Când are însă cine să-l sprijine, atunci
lucrurile stau altfel.
Îi părea rău lui Ivan că nu putea s-o asculte în liniște. I se
urâse cu nesfârșitele ei dojeni; prea îl urmărea pas cu pas, cu
teama ei veșnică pentru viața lui. Într-o anumită măsură îi
dădea dreptate: nu-l mai avea decât pe el. Sfaturile ei învechite
și răsuflate îl supărau, dar în același timp îl chinuia un gând:
nu cumva o fi având dreptate?
Ivan se căznea să gonească acest gând, dar i se învârtea ca o
muscă în jurul capului, care te înțeapă din când în când.
— Să știi că n-am să te las, amenința bătrâna, încurajată de
tăcerea lui. Sunt mamă-ta, îți vreau binele și trebuie să asculți
de mine.
El îi făgădui... așa, într-o doară. Se simțea tulburat: Cine
știe?...
După această ciocnire, Ivan căuta să nu mai întârzie, dar
treburile nu se terminau într-un ceas, două. Chipurile, voiau
doar să se vadă la repezeală, să schimbe câteva cuvinte, dar se
luau cu întrebările și cu lămuririle, care nu se mai sfârșeau, și
afurisitul de timp zbura.
O dată izbuti să se întoarcă acasă la vreme. A doua oară se
descălță încă din drum și se furișă fără ca ea să-l simtă. Sau
poate se prefăcea numai că doarme? Dar a treia oară o găsi
trează, îl aștepta cu ochii căscați, zburlită și supărată. Nu-i

148
spuse nimic. Își băgă capul în pernă și începu să se tânguie,
bocind a mort, cu glasul trist și stins:
— De ce nu m-am dus și eu cu tat'tu? De ce nu m-a luat cu
el? De ce am rămas să trag eu, de ce mai trăiesc, să-și bată joc
de mine, să mă otrăvească, să nu fiu nimic în casa asta?...
Dumnezeule, ia-mă mai repede, las' să umble pe unde vor, să
nu zică că mă bag în treburile lor cu vorbele mele rele, să scape
de mine, să scape de mama lor cea netrebnică!...
Ivan zâmbea în sinea lui. Ea vorbea ca despre doi, de parcă
ar mai fi trăit Mincio. Și tare ar fi vrut să i-o spună, dar nu avu
putere. I se făcu silă de plânsul ei; întâmpinarea asta
neașteptată îi pricinui o adâncă amărăciune. Ce să-i spună?
Cum să-i răspundă? O înțelegea: îi rămăsese numai el, căuta
să-l ocrotească. Dar nu-l putea înțelege! S-o lămurească?... Nici
nu-l va asculta, își va irosi vorbele de pomană...
— Haide, n-am să mai fac! făgădui el înciudat, numai ca să
curme acest plâns sâcâitor. E târziu, dormi.
— Să dea dumnezeu să adorm în pământul negru, să adorm
și să nu mă mai scol niciodată, să nu mă mai trezesc
niciodată... Ai să te saturi atunci de umblat, să nu mai stai
niciodată în casă, să nu te mai uiți la nimic, să nu mai ai grijă
de nimic...
— Ajunge, ți-am spus!...
— Țipă, ocărăște-mă!... Dacă casa-i fără stăpân, apoi ceartă-
mă, dă cu piciorul în mine. Ceartă-mă! Ceartă-mă! Că eu
vorbesc spre răul tău, eu nu-ți vreau binele... Ăia, străinii,
vorbesc lingușitor, vorbele lor sunt frumoase... Of, doamne-
dumnezeule mare! Până când ai să mă ții, până când ai să mă
pedepsești așa...
Ivan apucă țolul și fugi spre arie. Se săturase până peste cap,
îi venea s-o pornească unde l-or duce ochii, oriunde o fi, la
nimereală. Mama n-o să-i dea pace, o să urle, o să bocească, o
să turuie mereu, așa cum a făcut în noaptea asta...
Deznădăjduit, vlăguit, se târî până la claia de fân, unde mai
dormise, și se vârî înăuntru. Dar se gândi că bătrâna va porni
să-l caute, și se mută în șopron, unde se piti într-un colț. Afară
domnea o liniște desăvârșită. Nu se auzea niciun zgomot, niciun

149
lătrat; șezătorile se terminaseră. Nu mai răsunau în sat
glasurile limpezi ale fetelor. Se auzeau numai carii nevăzuți,
care rodeau grinzile vechi ale șopronului, le rodeau cu o râvnă
care te scârbea. Ivan încercă să scape de zgomotul acesta, se
sili să nu-l audă, dar zadarnic. Parcă îi făceau în ciudă. Cu cât
se căznea mai mult să nu-l ia în seamă, cu atât zgomotul
devenea mai puternic, mai sâcâitor; parcă ar fi pornit din
propriul său creier. Gândurile învălmășite îi zburau cu repezi-
ciune. Voia să se oprească asupra vreunui lucru, dar nu
izbutea. În urechi îi răsunau când sporovăielile cu tovarășii lui,
când bocetele maică-si, ba și unele vorbe goale și uitate,
schimbate cândva cu cunoscuți și necunoscuți... Se gândi și la
ibovnica lui, la ultimele întâlniri, la vorbele pe care și le
spuseseră. Dar nici asupra lor nu-i poposiră gândurile. Toate i
se păreau mărunte, deșarte, și chiar se mira cum de-i treceau
asemenea prostii prin cap...
Cântară cocoșii.
Ivan ieși afară cu țolul pe umeri.
Noaptea era luminoasă, liniștită și răcoroasă.

Toșca se ofilea, rumeneala ușoară de pe obraz se topise. Fața

i se lungi și mai mult, pomeții obrajilor i se ascuțiră, iar nasul i
se subție și se făcu străveziu. Ochii i se rotunjiră, dar nu mai
aveau acea voioșie sinceră care se revărsa pe întregul ei chip.
Sprâncenele erau ridicate a îngrijorare, și două cute adânci îi
brăzdau fruntea dreaptă și înaltă. Din ziua accidentului, nimeni
n-o mai văzuse zâmbind. La început o doborâseră durerea
adâncă și plânsetele necontenite. Apoi dușmănia și cuvintele
grele ale soacrei îi ferecară inima. O teamă apăsătoare îi
strângea buzele. De altfel știa că dacă ar zâmbi numai din colțul
gurii, soacra și-ar spune de îndată: „Îi pare bine c-a rămas
văduvă”. Câteodată Toșca încerca să se îmbărbăteze, s-o uite pe
soacră-sa cu privirile ei piezișe și vorbele-i otrăvite, dar nu izbu-
tea. Adeseori gândurile îi zburau spre trecut, își amintea cât de
frumos trăiseră înainte. Cum se duceau la muncă, cum se

150
odihneau la umbra copacilor și pe răzoare, cum glumeau și cum
veneau la ei și cei de pe ogoarele învecinate. Mincio le povestea
ce se petrece prin lume, le lămurea evenimentele politice. De la
el știa Toșca că Germania vrea să atace Rusia, că Japonia voia
să-i vină Germaniei în ajutor; Italia și Anglia stau gata să se
încaiere, dar de ce anume nu era ea prea lămurită. Aveau de
împărțit o mare, ori Toșca nu putea să-și închipuie cum se
poate împărți marea. Ea n-o văzuse în viața ei, dar știa din
povești că mările n-au capăt și că fiecare poate să colinde pe
mare așa cum vrea el. Să împarți pământ, asta înțelegea. Dar
apă... Toșca își amintea de acest trecut și toate i se păreau un
vis frumos, dar scurt. Își băgase în cap că este născută numai
ca să se chinuie și să sufere, că bucuria și mulțumirea sunt
pentru alții. Viața frumoasă pe care o trăise câțiva ani cu Mincio
parcă-i fusese dăruită anume ca să simtă acum și mai puternic
strâmbătatea acestei blestemate lumi. Câteodată îi fulgera prin
minte gândul unei alte căsnicii și, deși îi era rușine să se
gândească măcar la acest lucru, totuși o făcea, împotriva voinței
ei. Fără să vrea, se lăsa dusă de închipuiri ciudate. Chipul
vreunui văduv cunoscut se contopea cu al lui Mincio. Dar își re-
venea repede. Îl vedea intrând pe Mincio și amenințând-o în
glumă cu degetul. Ce-o să-i spună atunci? El n-ar judeca-o, nu
s-ar supăra pe ea, dar ar rușina-o prin bunătatea lui. Nu va
găsi ea un al doilea Mincio. Unul mai bun și mai deștept ca el
nu se afla în tot satul, și de altfel nicăieri. Afară de Petiu! Numai
el e bun și deștept ca taică-său! Dar și pe el putea să i-l smulgă
soacră-sa. Îl alinta, îi cumpăra bomboane, îi cocea colăcei, îi
prăjea felii de pâine. Copilul înfuleca totul, iar apoi alerga la
mamă-sa. Numai o dată, când bătrâna îi adusese din oraș niște
pantofi de cauciuc, luciul lor îl vrăji într-atâta, încât toată ziua
nu se depărtă de poala ei.
De ce voia să i-l ia?
Toșca se gândea deseori la asta. Și totdeauna își spunea: „Din
răutate”. Dar în suflet îi rămânea mereu o îndoială arzătoare:
„Poate că mai e ceva?” Dimo adusese vorba pe ocolite despre
avere, dar Toșca nu înțelesese bine despre ce avere vorbise.
Poate că erau supărați pe ea fiindcă venise fără niciun fel de

151
zestre și mânca pâine de-a gata? Acest gând i se cuibărise
adânc în minte pe vremea când și Ivan începuse să se încrunte.
„L-a asmuțit și pe el!” își spuse Toșca, și o deznădejde adâncă îi
tăie picioarele. De câteva ori încercă să intre în vorbă cu el ca
să vadă dacă nu e cumva supărat pentru altceva. Și se ruga
fierbinte: „Numai să nu fie supărat pe mine!” Ivan umbla ca
amețit și o tot măsura bănuitor. Se ferea să i se uite drept în
față, deci asta însemna că gândea ceva rău despre ea. Acum
Toșca era sigură de asta. Și, găsind prilejul, îl întrebă de
departe:
— Petiu întreabă de ce ești supărat pe el...
— Nu sunt supărat pe el, zâmbi Ivan în silă și parcă vinovat.
Dar nu mi-e bine... Nu știu nici eu ce am...
— Te doare capul?
— Nu, niște fiori... și parcă m-ar durea și capul...
„Minte”, își zise Toșca.
Ivan păru să înțeleagă. Se aprinse deodată la față, de
tulburare i se înroșiră până și urechile. Toșca nu era femeie
proastă, asta o știa și el. Iar întrebările ei îi zgândăreau rana. Îi
părea rău de ea, îl durea pentru frate-său, era mâhnit și
amărât, dar nu știa ce să facă. Pe de o parte se dojenea pentru
ura cu care bătrâna îi împroșca Toșcăi sufletul ca dintr-o
stropitoare, iar pe de altă parte nu se putea împăca și n-o putea
ierta pentru partea ei din avere. Că-și va lua tot ce i se cuvine,
de asta nici măcar nu se îndoia. „O va lua! O va lua!” își repeta
el cu înverșunare, iar privirile îi deveneau mereu mai crunte și
mai furișate. Toșca începu să se teamă de ele. De ce îi e privirea
așa de ațintită și piezișă? De ce umblă atât de îngândurat și
întărâtat? Nu mai încape nicio îndoială, în casa asta se petrece
ceva, nu miroase a bine. În jurul ei se țese un păienjeniș în-
tunecos. A bârfit-o careva. Dar cine s-o bârfească? Nici măcar
nu iese din casă, nu se întâlnește cu nimeni. O fi trăncănit
mătușa Ghela? O fi flecărit despre bătrână și despre Ivan?
Deodată i se făcu lumină, totul i se păru limpede. „Ea e de vină,
zdreanța, secătura! amenința Toșca. Am să mă duc la ea și am
să-i trag o papară, să mă țină minte. Tocmai ea s-a apucat să
mă apere în fața oamenilor... Tocmai ea s-a găsit să-mi țină

152
partea?... Pe vremuri câte n-a mai pălăvrăgit pe socoteala lui
Mincio, iar acuma: fetița mătușii în sus, fetița mătușii în jos...”
Câteva zile Toșca se purtă cu gândul acesta. Tare ar fi vrut ca
mătușă-sa să fie pricina necazurilor din casă. Dacă o fi așa,
Toșca se va jura că n-a vorbit nimic, că mătușă-sa a îndrugat
verzi și uscate. Soacră-si și lui Ivan le va trece supărarea, va
domni iar înțelegerea în casa lor și se vor auzi iar vorbe bune ca
înainte... Deodată Toșca tresări: „Dar dacă bătrâna l-o fi mințit
pe Ivan?”
Zilele treceau și nimic nu se îndrepta. Toșca se chinuia, se
topea, slăbea din zi în zi, picioarele i se subțiară, rochiile i se
lărgiră. Vecinele o priveau, clătinau din cap și li se făcea milă de
ea.
— S-a topit, mândrețea de fată!...
— Muncă multă și bucate puține, asta e! spuse în treacăt o
țață guralivă, ca să nu mai lungească vorba.
— Nu-i din muncă, dadă, ci din pricina ciumei ăleia, a
soacră-si.
Aduceau vorba despre certurile din casa Toșcăi, despre
împărțeală, despre îmbufnările Mariolei.
Numai Toșca nu pricepea încă bine de ce soacra și Ivan se
uitau chiondărâș la ea. Munca o țintuia pe loc, n-avea timp să
se ducă nicăieri, să se vadă cu cineva. Chiar atunci când era
ceva mai liberă, bătrâna tot îi găsea ea vreo treabă prin casă,
cică „să nu stea cu mâinile în sân”. Nici oaspeți nu prea ve-
neau. Fie din pricina muncilor, fie din alte pricini, aproape
nimeni nu le călca pragul. Numai Kina se mai abătea pe la ei la
o zi, două. Se tot învârtea pe lângă Toșca, îi vorbea de una, de
alta, o mai lingușea.
— Tare a mai slăbit fata leliței, îi zise într-o zi, privind-o cu
milă prefăcută. Nu te mai gândi atât, mortul e mort, iar cel viu
trebuie să trăiască... Tu ești încă tânără, ai viața în față...
Mișcată, Toșca clătină tăgăduitor din cap.
— Mie să nu-mi dai așa din cap, se răsti Kina. Ce ai? Uite,
ești tânără, ești frumoasă, poate să-ți iasă norocul în cale...
Toșca își dădu drumul:
— Mi-am văzut eu norocul, lele!

153
 — Da ce, te gândești să rămâi așa?
— Și ce să fac?
— Ei, bine zici, fă, nu se știe niciodată peste ce dai. Rareori o
potrivește omul... Doar așa se și spune: „Cine se mărită își leagă
piatra de gât”. Să ferească dumnezeu... Când mă uit la cumătra
Dafina, îmi spun mereu: întâia oară fie c-o nimerești bine, fie că
nu, asta este. Ei nu i-a fost așa de rău, dar i-a venit să se
mărite a doua oară, și s-a măritat. De unde să știe muierea
peste ce avea să pice? Față de oameni – om ca toți oamenii, iar
în casă – câine. Nici să-i vorbești, nici să taci... A stropșit-o în
bătaie... iar apoi a și gonit-o, și acuma, sărmana, n-are nici
măcar casă...
Kina trăncănea și cu ochii iscodea întruna fața Toșcăi. Dar
Toșca nu mai scoase niciun cuvânt. La început nu-și dăduse
seama încotro bate Kina și-i răspunsese cinstit, ca unei mame.
Dar apoi bănui ceva și tresări ca arsă. „Atât de repede? se
întreba cu mustrare Toșca. Cum de i-a trecut prin cap să-mi
vorbească despre asta?... Are de gând să mă pețească cu vreo
rudă de-a ei?... Și-o fi pus ea ceva în minte?... Și soacra și-a
băgat coada aici. Tușa nu poate să-mi vorbească fără știrea ei...”
Dădu fără voie din mână, de parcă voia să se apere de niște
viespi care o năpădeau: „Nu! Nu! Doar n-a trecut nicio jumătate
de an de la moartea lui!...”
Abia a doua zi înțelese întrebările Kinei. „Dacă ar fi avut de
gând să mă pețească pentru vreun neam de-al ei, se gândea
Toșca, nu mi-ar fi dat ea pace, ar fi căutat să-mi dovedească că-
i bine să mă mărit iar, să mă duc la casa mea... Pe când ea,
când i-am spus nu, a fost de părerea mea... Fără doar și poate
că totul a fost ticluit de soacră... Nu, nu s-au gândit ei să mă
mărite, au vrut doar să mă încerce, să vadă ce gânduri am”...
Toșca parcă se trezi. Multe lucruri începură să i se limpezească.
Soacra se teme ca nu cumva să ia înainte de vreme vreun
bărbat și să știrbească amintirea lui Mincio... De asta-i ardea
ei? Și deodată durerea îi încleștă inima, îi țâșniră lacrimile...
Cum de se pot gândi la una ca asta când de-abia ieri, cum s-ar
zice, l-au îngropat, iar pe mormântul lui nici n-a apucat să
încolțească iarba?...

154
 La partea ei de avere Toșca nici nu se gândea decât ca la
averea lui Petiu; era sigură că nici bunica, nici unchiul lui nu-și
făceau vreun fel de socoteli ca să nu i-o dea. La partea ei nici n-
o dusese capul. Totul era al lui Petiu. De-ar fi nevoie, și-ar da și
cămașa de pe ea, și-ar da și sufletul... Îl va da la învățătură. Va
roboti din zori și până-n noapte, va munci și pentru ea, și
pentru ceilalți, își va rupe de la gură, dar la învățătură tot îl va
da. Fusese cea mai arzătoare dorință a lui Mincio: să aibă un
fiu cu școală. Așa voise Mincio, așa voia și ea. Numai de l-ar
vedea pe Petiu la școală, și apoi... poate muri împăcată...
Toșca nu știa bine ce avea să învețe Petiu. Mincio nu se
gândise la treaba asta. Ea voia să-l știe... învățat! Pentru ea
atâta era de ajuns. Îl și vedea: înalt, subțire, frumos, cu o
mustăcioară sub nas ca un bondărel, cu haine frumoase de
oraș, cu ghete lustruite. Va citi din cărți groase și va vorbi limbi
străine...
Pe atunci, când mai trăia Mincio, Toșca nici nu se îndoia că
visul lor se va împlini... Era încredințată și acum că va găsi
banii trebuincioși pentru a-l da la învățătură, dar își spunea cu
teamă și cu inima strânsă: „Numai să nu i se întâmple vreun
rău! Să nu se îmbolnăvească și...”
Moartea îngrozitoare și neașteptată a lui Mincio o băgase în
sperieți. Nimeni nu știe ce i se poate întâmpla omului. Mincio
vorbea deseori despre un nou război. Și dacă izbucnește?... Cât
de curajoasă fusese ea înainte! Pe Mincio îl amenințau, îl închi-
deau, îl prigoneau, dar ea nici nu tresărea măcar, i se părea că
pe el nu-l poate nimeri niciun glonte, că el va trăi și va apuca să
vadă aievea visul pentru care luptă și suferă... Și iată că un
copac putred, uscat, un nenorocit de copac, l-a omorât în
mijlocul câmpului!... Și cu cât se gândea mai mult la moartea
neașteptată și năprasnică a lui Mincio, cu atât mai tare tremura
pentru viața lui Petiu. Și lui i s-ar putea întâmpla... S-ar putea
să-l omoare un bou, s-ar putea să-l lovească un cal, să-l calce
vreo căruță, să cadă din copac, s-ar putea să-l izbească cineva
cu o piatră... S-ar putea întâmpla multe, multe. Iar bătrâna nu-
l lăsa să meargă cu ea pe câmp, îl ținea în sat. Toșca nu-l vedea
zile în șir, și zile în șir se gândea la el, cuprinsă de teamă...

155
 10

Au treierat oftând, au cules porumbul supărați și bombănind.

Au isprăvit cu munca grea și, până să se usuce porumbul în
arie, au mai tras câte o fugă ba să culeagă bumbacul, ba să
aducă struguri. Iar dacă n-aveau altă treabă, se învârteau prin
arie, măturau, strângeau una, alta... își căutau de lucru. Vara
parcă trecuse vremea mai ușor; munca grea nu le lăsase timp
să se uite strâmb unul la altul. Dar acum? Au dezghiocat patru
care de porumb, dar n-au schimbat patru vorbe. Lucrau până
în miez de noapte, ascultau cântecele de la clăci și tăceau. Au
dezghiocat știuleții, au uscat boabele, le-au vânturat și se
pregăteau să le toarne în saci. Ivan umbla țanțoș în jurul
grămezii, așa cum făceau toți gospodarii, măsura, socotea... Își
mușca buzele. „Puțin, își spuse el cu voce tare. N-o să ne ajungă
nici măcar pentru jitari și paznici. Darămite pentru mâncare și
pentru vite!”
Grâul e slab, porumbul slab și el; cum au s-o ducă până la
anul? Trebuia plătit și ceva din impozite; anul trecut i-a păsuit,
dar acum, când s-o porni perceptorul, la ei o să vină mai întâi.
Mai aveau și alte datorii mărunte, și nici pe acelea nu le puteau
amâna. De cinci ani socotelile ieșeau tot pe dos... Nu numai ei,
ci întregul sat era înglodat în biruri și datorii; dar când e vorba
de plată, fiecare trebuia să se gândească la el...
După ce vânturară porumbul, bătrâna aduse doi saci și-i
puse lângă grămadă.
— Umpleți-i! porunci Ivan.
Deodată Petiu sări de după vânturătoare, se aruncă în
grămadă și împrăștie porumbul prin toată aria.
— Las', că-ți arăt eu, ștrengarule! fugi maică-sa după el.
Îl prinse și-i dădu câteva la spate. Copilul alergă mai departe,
strigând voios, ca un boboc de rață fugărit. Dar se împletici
într-o lopată, întinse, mâinile, căzu pe burtă și începu să urle.
Bătrâna aruncă sacul și se repezi să-l ridice.
— Scoală, băiețașul babei, scoală! Ea vrea să te
nenorocească!

156
 Toșca închise ochii de necaz și-și mușcă buzele. O podidiră
lacrimile, dar le înghiți, înecată de o durere ascuțită. Adună cu
mătura porumbul împrăștiat, umplu banițele și se uită după
Ivan. Ivan, înjurând, fugărea un purceluș al vecinilor. Bătrâna
șterse obrăjorul lui Petiu și se uită după Ivan.
— Uite că iar a luat-o din loc! strigă ea. Mai bine-ar pune
mâna să ajute aici.
— Am să vă ajut eu! spuse cineva în spatele ei.
Bătrâna lăsă copilul și se ridică.
— Ilia? tu ești, bre, pe unde ai venit?
— De la dada Dina vin. Am ceva treabă cu Vaniu. Nu ne-am
văzut toată vara.
Toșca lăsă mătura, zâmbi într-o doară și dădu din cap.
— Bine-ai venit!
Bătrâna aruncă o privire aprigă către cei doi și mârâi în sinea
ei:
„De unde-a mai picat și blestematul ăsta de Văliulov?!” Și,
întorcându-se spre el, începu să-i zâmbească și se apropie:
— Ei, bine-ai venit, Iliiko! Ce mai e pe-acasă? Sunteți bine,
sănătoși? Copiii bine?
— Sunt bine, se joacă.
— Să dea dumnezeu să fie numai bine. Al nostru era să-și
spargă capul mai adineauri. Îi spun nurorii: „Lasă-l să se joace,
nu te lua după el”. Că așa-s copiii, unde-i joacă, iese și o
boroboață...
Dar Ilia nu asculta flecăreala bătrânei. Dădu la o parte un
sac greu și se repezi în întâmpinarea lui Ivan. Ivan, roșu de
alergătură, gâfâia. Vorbiră, la început, cu glas tare, apoi se
traseră încet-încet la o parte și se apucară să șușotească. Oricât
ciulea urechile, bătrâna nu putea prinde nicio vorbuliță. Dar
era încredințată că puneau la cale ceva rău și tot arunca priviri
mânioase spre spinarea lată a lui Ilia. Ivan stătea cu fața spre
ea și, deși căuta să se ascundă, se vedea cum clipește cu teamă
și scutură din cap. Văliulov dădea din mâini, și umerii lați îi
jucau sub cămașa îngustă și ieșită de soare. Din când în când
arăta cu degetul spre Ivan, amenința, căuta să-l convingă.
Bătrâna tremura de necaz, de furie și de frică. Îi venea să sară

157
între ei, să-i ocărască pe amândoi și să le taie vorba. În cele din
urmă, Ivan încuviință din cap, se învoi.
— Așa! îi bătu Ilia pe umeri și se uită la fața lui trasă. Haide
acum să ducem porumbul.
— Lasă, că ai treabă, atâta cât e pot să duc și eu. Nu e cine
știe ce...
— Am să-ți ajut, n-am nicio treabă. Puse mâna pe sac, îi
răsuci capetele, se așeză pe vine și strigă: Ei, hop!
Șugubăț cum era, Ilia se ținea de glume, râdea. Știa că
oamenilor ăstora nu le ardea de râs, dar tocmai de aceea căuta
să-i mai înveselească. Pe vremuri se simțea la ei ca acasă. Dar
asta a fost înainte de moartea lui Mincio. Acuma ei stăteau ca
pe ghimpi, se uitau cu bănuială unul la altul, și numai când
bătrâna încrețea puțin colțul gurii într-un zâmbet, atunci cuteza
și Toșca să facă la fel. Ivan umbla ca speriat, iar în privirea
bătrânei pâlpâia un licăr tulbure. La urechile lui Ilia ajunseseră
fel de fel de vorbe despre gâlcevi, despre certuri, dar el credea
că totul se sfârșise și trecuse.
Oricât căuta să se stăpânească, Toșca se lăsă prinsă; jinduia
după glume și râsete. Dar nu apucă să deschidă gura, și o
privire tăioasă de sub basmaua neagră o făcu să înțepenească.
— Uite, uite-o, că-și arată cornițele... bombăni sub nas
bătrâna. Nu mai rămâne decât să-i facă și cu ochiul... Dar o să
ajungă și aici dacă se mai strâmbă mult unul la altul...
Ivan căra ultimul sac. Bătrâna se închină și, după ce-și lăsă
mâinile în jos:
— Să ajungem la anu teferi și sănătoși... și să dea dumnezeu
să sporească...
Ilia și Toșca priveau în jos și tăceau.
Ivan se întoarse, se sprijini de vânturătoare și aprinse o
țigară. Abia atunci Ilia păru să-și amintească de urările
bătrânei.
— Prost an, spuse el.
— Și anu-i prost, și prețurile-s proaste, oftă Ivan. Moș Petko
Koșuntia se jură că pacostea asta este pedeapsa lui dumnezeu.
— Totul este de la dumnezeu... dădu din cap bătrâna.
— Asta-i din pricina războiului, zise apăsat Ilia și se întoarse

158
către Ivan. Îți aduci aminte? Moș Toliu povestea în crâșma lui
Mitoșov că dumnezeu i-a apărut în vis și i-a spus: „Criza asta va
trece numai atunci când veți cumpăra un policandru pentru bi-
serică și veți tăia de Sfântul Petru un vițel...” Atunci a sărit
Mincio cu gura și a început să le deschidă capul la toți. Trakev
a încercat să i se împotrivească. Să fi auzit ce zarvă, maică-
măiculiță, cum s-au pornit cu toții!... Trakev a fost învățător,
știa el multe, dar nu i-a putut ține piept. „Ești învățat, dar nu ai
dreptate”, i-au spus oamenii. Atunci am văzut cine-i Mincio...
La câți le-a băgat mințile-n cap...
— Le-a băgat... mormăi într-o doară bătrâna și-și trase
basmaua neagră până peste ochi.
Toșca se trase într-o parte, își ascunse obrazul în șorț și
izbucni în plâns. Ivan și Ilia se uitară unul la altul. „Ce ți-a
trebuit?” îl dojeni Ivan cu privirea. „N-am știut”, răspunse Ilia
vinovat și începu să-și răsucească ciucurii brâului.
Deodată totul în jur amuți. Tăcere. Parcă nu mai era niciun
suflet pe arie. Tăcuse și Petiu. Stătea la o parte pe vine, turna
apă dintr-o tărtăcuță în crăpăturile din pământul bătătorit și
scotea păianjeni și gândăcei. Ivan încercă să spună ceva, dar
înghiți în sec și se uită la Ilia, parcă s-ar fi simțit și el vinovat.
De ce izbucnise Toșca în plâns? Pentru că vorbiseră de Mincio
sau pentru că i se urâse cu cicălelile neîncetate ale maică-si? Și
dacă se apucă să-i povestească lui Ilia și să i se plângă? Se uită
pe furiș la maică-sa și căzu pe gânduri. „Nu, n-o să i se plângă,
se îmbărbăta el singur. Nu va îndrăzni să-l ia la o parte. Ce-ar
zice mama? Se prea poate s-o mai vadă și vreun străin...” Ivan
se liniști, dar pentru puțin timp. Alte gânduri îl năpădiră. Noi
temeri îi strânseră inima. Toșca putea să se plângă și vreunei
femei. Atunci se va afla de bună seamă în tot satul. Și iar se vor
sparge toate în capul lui. Îl și vedea pe Dimo cum se uită la el
cu dojană: „Pe alții îi învățăm, iar pe noi n-are cine să ne învețe.
Nu merge așa, Vaniu. E rușine.” Vasil Peev îl va înjura în față.
Ivan nu i-ar putea răspunde nimic. Dar cel mai mult se temea
de Dimo. Ăsta o să-l ia pe departe: „Tu ești un băiat de înțeles.
Bătrânele sunt proaste... Toșca nu ți-e numai cumnată, e
văduva fratelui tău. Cu ea trebuie să te porți mai frumos... Lasă

159
la o parte socotelile mărunte... La urma urmelor, e și ea om,
vrea și ea să trăiască...”
— Ei, să ne vedem cu bine! se întoarse deodată Ilia.
— Da ce, pleci? tresări Ivan.
— Să le dai multă sănătate, spuse tărăgănat bătrâna. Maică-
ta cum o mai duce, e bine?... Ei, a tras și ea destule, săraca...
Băiatul tău o fi crescut mare, ai? Parcă Vâlco îi spune...
Ivan îl petrecu. Când cotiră după șopron, Ilia porni să-l
mustre:
— Ai început să ne ocolești, Vaniu. Și suntem doar puțini
care... Fără Mincio... ne-am încurcat...
— Muncă multă, măi Ilia, se dezvinovățea Ivan, toate au
căzut pe capul meu. Doar știi și tu ce înseamnă... Încă nu pot s-
o scot la capăt...
— Așa suntem cu toții. Să nu crezi că eu mă descurc mai
bine decât tine. Mai repede-te și tu pe seară, că munca nu se
termină niciodată...
— Și seara... știi... femeile, nu le pot lăsa singure, mormăi
Ivan.
La poartă se opriră. Bătrâna trecu după vânturătoare și-i
urmări. Ilia iar dădea din mâini, iar arăta ceva și iar clătina
amenințător din cap.
— Mânca-l-ar viermii pe puturosul ăsta! șuieră ea și se trase
înapoi.
Toșca mătura aria, strângea banițele, ciururile, lăzile, sacii,
lopețile, greblele. Se isprăvise munca grea de pe arie. Trecuse o
vară apăsătoare și aprigă. Ce-o aștepta oare de acum înainte?
Pe când se apleca să mai ridice o lopată, bătrâna zise ca
pentru ea însăși:
— Am ajuns să ne sară și gardul!
Toșca parcă luă foc. I se urcă sângele la cap și i se întunecă
mintea. Dar își veni repede în fire și se întoarse:
— Cine, mamă?
— Holteii.
Bătrâna nimerise în plin: Ilia Văliulov era văduv.
— Cum de nu ți-e rușine, mamă, nu-i păcat să vorbești așa?
izbucni Toșca și se înecă într-un plâns deznădăjduit și sălbatic.

160
 La început bătrâna se zăpăci puțin. Apoi își reveni, și fălcile ei
începură să scrâșnească cu răutate:
— Da ce, a venit pentru mine, ai?
— Doar nu l-am poftit eu!
— De unde să știu? Până nu-și ridică cățeaua coada, nu
umblă câinii după ea.
— Of! Of! Of! se chirci Toșca, de parcă i-ar fi făcut o rană
adâncă. Cum de nu ți-e rușine? Cum de poți vorbi așa ceva?...
Bătrâna se uita către ogrăzile vecine. Se temea ca nu cumva
să tragă cineva cu urechea.
— Și de ce să-mi fie rușine? întrebă ea rece. Ce, îi adun eu pe
arie?
— Dar eu îi adun, mamă? De ce vorbești așa? o privi Toșca
rugător, frângându-și mâinile.
— Uite-l! și bătrâna arătă spre poartă. Ce caută aici Văliulov?
Văduvul ăsta boșorogit! Să se ducă la Velika Kiprina, dacă i s-
au aprins așa de tare călcâiele după muieri!...
Bătrâna voia să zică: „Să se ducă la ea să-l pețească dacă
vrea să se însoare”. Dar Toșca o răstălmăci altminteri.
Velika lui Kiprin era văduvă. Cu câțiva ani în urmă îi
omorâseră bărbatul la mai puțin de un an după ce se luaseră.
De atâta durere și mâhnire, biata femeie se pierdu cu firea și se
sminti. Umbla ore întregi prin fața primăriei, îl pândea pe
primar, îl înjura și-l scuipa. Într-un timp au ridicat-o, au cărat-
o pe la spitale, pe la case de nebuni și au adus-o înapoi. Iar
după câteva luni a născut un băiat: l-a lepădat, umblând pe
stradă, ca o oaie. Vuise întreg satul. Cine o fi tatăl copilului? Au
vorbit, s-au sfătuit sătenii și, la urmă, au socotit c-a rămas grea
undeva prin spitale sau prin trenuri. Și lumea amuți. O dată ce
tatăl nu era din sat! Numele mamei nebune rămase însă de
batjocura oamenilor.
Toșca răcni ca înjunghiată.
— Urlă! Răcnește! Să audă toată mahalaua! se rățoi bătrâna.
Haide, du-te în casă, nu mai ai nicio treabă aici. Am să adun
eu ce mai e de adunat...
Toșca, îndoită de mijloc, se târî spre ogradă. Ar fi vrut să
meargă mai repede, să alerge, dar n-avea putere. Și de ce să

161
alerge? De ce voia să fugă? Nu-și putea da seama. Mintea îi era
tulburată. Sufletul trecea prin clipe înspăimântătoare. Mai întâi
se gândi la Petiu. Ar fi vrut să-l vadă, să-l mângâie, dar se
simțea împinsă înainte. Copilul era cufundat în joacă în dosul
fânului, dar ea nu știa că-i acolo. Apoi îi apăru în fața ochilor
fântâna, răcoroasă și adâncă, cu un ochi luminos în mijloc.
Văzu funia în dosul ușii de la bucătărie, aceeași funie cu care
Mincio trăsese copacul doborât. Fugi în cămară, se trânti ca
lovită de trăsnet și stătu o vreme cu capul în jos. După ce
plânse în voie, greutatea din suflet se mai muie, se mai topi.
Era întuneric și liniște în cămară, departe de ochii vecinilor
curioși. Plânse vreme îndelungată. Iar când nu mai avu putere
să plângă, începu să scâncească trist și stăruitor, ca o pisicuță
lepădată. „Mincio, drăguțule, comoara inimii mele, de ce m-ai
părăsit, cui m-ai lăsat?... Nu știai cum e ea?... Of, măicuțo, m-a
otrăvit, m-a omorât... Mi-a ars sufletul, și nu am unde să mă
duc, nu am cui să mă plâng... Sunt părăsită, măicuțo, părăsită
și cernită... Am rămas de una singură, singurică cuc...” Vorbea
încet, și vocea îi răgușea puțin câte puțin. Iar lacrimile ce
curgeau necontenit, șiroaie, îi spălau sufletul și inima și o
scăldau în limpezimea și neprihănirea lor. Sâmburele amar din
inima ei se făcu mai ușor, se topi ca o bucățică de gheață într-o
apă adâncă și liniștită. Și un gând alinător i se strecură tot mai
limpede și mai hotărât în minte. O să moară, o să scape. Ea nu
mai are viață, nu mai are bucurie, nu mai are nicio zi
luminoasă. N-au decât să trăiască cumnatul și soacra, să se
bucure ei. Așa a sfârșit și Lena Mâlceva. Dar nici soacra ei nu se
pricopsise și nu scăpase de gura lumii. Orișiunde se duce, o
arată lumea cu degetul: „Și-a omorât mândrețea de noră,
blestemata!”

11

Când Ivan se întoarse pe arie, bătrâna cernea rămășițele de

porumb și smiorcăia ca gutunărită. El se înfipse ostășește drept
în fața ei. Știa că venirea lui Ilia și șușotelile lor nu vor trece fără
supărare și ceartă. Clipea vinovat și aștepta. Dar bătrâna, is-

162
teață, scutura mai departe ciurul rupt, de parcă nici nu-l băga
în seamă.
— Ce mai e? întrebă într-un târziu Ivan cu teamă.
Ea dădu să întoarcă puțin capul, dar apoi îl suci în partea
cealaltă. Palmele ei uscate se mișcau ca roțile unei mașini, și în
jurul picioarelor ei desculțe și plesnite se ridicau nourași de
praf.
— Mamă!
Tot nu se uita la el.
— Ce să fac? întoarse el capul, înghițindu-și cu greu
scuipatul strâns în gură.
Bătrâna lăsă jos ciurul și luă mătura.
— Unde-i dada? întrebă el puțin ațâțat. „S-a întâmplat ceva!”
îl străfulgeră o presimțire rea.
Bătrâna trase rămășițele cu mătura către grămada de gunoi.
Se vedea că mătură doar așa, să se afle în treabă.
— Da ce, n-auzi? izbucni el supărat.
— Ce? îl privi ea încruntată.
— Ei, asta-i! Unde-i dada, te-ntreb!
— La dracu!
— Ajunge! îi sări țandăra. Bătu cu piciorul în pământ. Ești
femeie bătrână, poate să-ți fie rușine. Ai s-o omori!
Ea se întoarse, stătu drept în fața lui, îl privi și strecură
printre dinți, cu toată ura strânsă în suflet:
— Și tu... să nu-mi aduci în curte pețitori. Ai înțeles?
Ivan ridică mirat din umeri.
— Pețitori? Ce pețitori? Ce te-a apucat? și făcu un semn cu
mâna, vrând să-i spună că-i într-o ureche.
— Aha, ce m-a apucat?!... O să vezi tu pețitori... Uite-așa. Ca
derbedeii și argații tăi de prieteni... Clătina din cap; ochii îi
scăpărau mânioși sub basmaua neagră.
Ivan se fâstâci.
— Ce tot îndrugi?... Cine? Când?
— Nu-mi trebuie o haită de câini care să se învârtească în
curtea mea, asta să-ți intre bine în cap... N-am ajuns chiar
până la unul ca Văliulov.
— Palavre! o fulgeră Ivan cu dispreț. Doar știi ce prieten a fost

163
cu bădița.
— Măcar să se fi împlinit anul! boci ea.
— Sucită muiere!... Păi de când a murit bădița omul vine
pentru întâiași dată.
— Așteaptă tu, nătângule! amenința ea. O să te bage el la
strâmtoare. Atunci am să te întreb eu pentru a câta oară vine...
Ivan înțelesese greșit. Credea că ea se teme să nu-l bage la
închisoare.
— Ei, și tu! Așa spuneau și de bădița: cum închideau pe
cineva, tot el era cel vinovat... Și, după ce tăcu un timp, adăugă
răstit: La urma urmei, n-am să mă bag sub poalele tale!
Era pornit, gata să se certe cu ea, să o ocărască, să-i spună
că n-are dreptul să se amestece în treburile lui. Întâlnirea cu
Ilia, vorbele înflăcărate, veștile politice, amenințările împotriva
lui Gheorghe Ganciovski, toate acestea îl îmbărbătaseră, îl
învioraseră, îi redaseră credința nezdruncinată în propriile sale
puteri. Și iată că ea începea din nou vechiul ei cântec.
— Știi tu de ce dă ăsta târcoale pe-aici? întrebă ea arătând
supărată spre poartă.
— Vine la mine pentru treburile noastre. Ți-am spus doar.
— Vine pentru avutul tău, prostule. Pentru asta vine, nu
pentru tine!
— Sfârșește și tu odată cu avutul tău! Oricine îți intră în curte
ți se tot pare că vine pentru avutul tău. Ce să-ți spun? Mare
avut! O moșie întreagă!
— Atâta l-au ajutat puterile pe taică-tău, dumnezeu să-l
ierte, atâta am agonisit... Ție îți vine ușor să vorbești, dar pân-
acu n-ai fost în stare să câștigi nici măcar de-un nasture... Pe
noi să ne întrebi cât am alergat până ce l-am adunat!
— Știu.
— Nu știi nimic! sări ea. Dacă știai, nu ți-ai fi adus lupul în
coșar.
— Ascultă ce-ți spun, reluă el blând, dar totuși hotărât. Ce-o
să se întâmple o să se întâmple! Ce să mai lătrăm cum latră
câinele la lună... La urma urmei, putem noi s-o împiedicăm pe
dada dacă vrea să plece? Nu putem. Iar dacă nu putem, e mai
bine să ne vedem de treabă. Vorba dulce, cum se spune, mult

164
aduce. Cu binele ne vom înțelege mai ușor. La ce bun să ne
certăm, de ce să ne dușmănim? Și așa ne vorbesc prin sat,
acum așteaptă să mai audă câte ceva, și s-a zis cu noi... Dacă
ne-or scoate o dată vorbă, e de-ajuns să strănute cineva, că tot
noi o să fim vinovați.
Bătrâna tăcea.
— Și chiar dacă dânsa n-are de gând să se mărite, tu ai s-o
gonești cu sila de aici dacă o s-o ții tot așa, încheie Ivan.
— Tu dormi, prostuțule, dormi.
Ivan se sperie. Ce se petrecea oare? Aveau datorii, se
descoperiseră polițe de care el nu știa? Tatăl lui murise de mult,
dacă era ceva, ar fi aflat el până acum.
— Nu înțeleg nimic, vorbește omenește! se supără el.
— Ocărăște-mă, fiule, ocărăște-mă! plângea ea. Eu nu-ți
vreau binele, pe mine să nu m-asculți... Să ai grijă de alții, să
asculți ce spun ei... Și tocmai ăla de care ți-e milă, ăla o să ți-o
facă...
— Cine să mi-o facă?
— Uite aia de acolo, și bătrâna arătă spre casă. Aia căreia îi
porți atâta grijă.
— La urma urmelor, hotărî Ivan, partea ei îi va rămâne lui
Petiu.
— O să-i rămână opincile! Multe știi tu! sâsâi bătrâna ca o
gâscă înfuriată. O să ia și din partea lui Petiu, și când o să mai
vină încă un golan, o să se aleagă praful din toate și n-o să
rămână nicio palmă de pământ pentru el. Tăcu puțin, apoi se
aplecă spre Ivan și șopti gâfâind: Și dacă îi face și de petrecanie?
După lege o să pună mâna pe toată partea lui...
„Și dacă-i face de petrecanie?... repetă Ivan în minte și se
înfioră. Dacă-l omoară...” Rămase o clipă ca înlemnit, apoi făcu
un semn cu mâna. „Nu!” Bănuiala bătrânei i se părea
îngrozitoare.
— Bagă-ți mințile-n cap! amenință ea plecând. Viața mea s-a
sfârșit. Mâine-poimâine, când o să mă bage în pământ, n-o să-
mi trebuiască nici ogoare, nici alte drăcii... Dar tu? Vei rămâne
gol pușcă...
Și porni repede spre casă.

165
 Ivan privi buimac în jur. Se înnopta. Stelele licăreau,
sclipeau și străluceau ca niște scântei de iască. Se stingeau
ultimele pete de lumină ale asfințitului. Totul amuțise și se
învăluise tainic în amurgul care se lăsa. Dinspre șopron se
auzeau greierii. Cuibul de barză de pe ulmul lui Primov se
căsca ca o umbră neagră. Nu se mai auzea cloncănitul voios al
păsărilor blânde cu picioare lungi, nici fâlfâitul aripilor obosite.
Plecaseră berzele și curțile se pustiiseră dintr-o dată. Înainte de
a-și lua zborul, se sfătuiseră îndelung; cele tinere învățaseră să
zboare, că aveau să treacă peste atâtea mări și țări. Gândurile îl
duseră pe Ivan la anii copilăriei, când aștepta cu atâta
înfrigurare și bucurie pe acești oaspeți ai primăverii. Pentru el,
lumea bucuriei și a durerii se întindea pe atunci numai până la
crângul Marâșca. Dincolo de crâng era țara viselor și a
basmelor, într-acolo își luau zborul berzele. Pe atunci încă nu
știa că în țările spre care o luau păsările nu era nimic de basm,
că acolo trăiesc popoare cu pielea neagră, popoare coloniale,
care mor de prea multă trudă, de foame și de boli... În curțile
învecinate domnea liniștea. Departe, în capul satului, răsuna
un cântec. Se auzea un glas limpede de femeie; apoi tăcere.
Câinii lui Maltrifonov începură să latre cu înverșunare, dar
cineva strigă la ei și îi fugări. De pe ariile din jur nu răzbătea
niciun zgomot. Totul fusese strâns, numai ici-colo erau
împrăștiați bostani cu coaja gălbuie, turte de floarea-soarelui
golite de semințe și sorg de curând tăiat. În răstimpuri, se
auzeau pași de picioare desculțe prin ogrăzile pustii; apoi amu-
țeau. Răsunau întrebări răzlețe, răspunsuri nedeslușite,
înjurături și mugete de vite. Dar toate sunetele, toate zgomotele
se topeau în tăcerea nemărginită a nopții răcoroase. Munca se
isprăvise și totul amuțise, ca la poruncă. Sub streșinile
șoproanelor și ale hambarelor stăteau înșiruite furcile, lopețile,
greblele. Istoviți și necăjiți, oamenii se băgaseră prin case și sub
tinde. Câte suferințe îngrămădite, câte speranțe înșelate, câtă
deznădejde încleștaseră inimile! Apuseseră de mult timpurile
când, după atâta trudă și zbucium, oamenii încheiau vara
încredințați că au o bucată de pâine pentru la iarnă. Până de
curând, țăranii amărâți așteptaseră cu răsuflarea tăiată să se

166
întoarcă recoltele de odinioară, dar în ultimii ani începură și ei
să piardă nădejdea și să dea din mâini a disperare. Dar se tot
împotriveau, nu voiau să pornească pe singurul drum care
putea să-i ducă la ogoare roditoare.1 „Necesitate istorică, îi
plăcea lui Mincio să repete. Orice lucru nou se naște în
chinuri.”
E plăcut să te străduiești pentru ceva nou! Cu câtă bucurie îl
ajuți să se nască! Dar să te frămânți pentru fleacuri, să te
amesteci în ciorovăieli prostești din casă, asta este urât,
înjositor, dezgustător...
Ivan oftă. E greu să trăiești când crezi într-un lucru, lupți
pentru izbânda lui, dar ești silit să-ți pierzi vremea cu fel de fel
de fleacuri. Iar îl zăpăcise bătrâna. Iar îi vârâse un vierme în
creier... Căsătoria Toșcăi nu-i dădea pace. Iar împărțeala îl
urmărea și în somn. Ar fi vrut să scuipe pe toate, să uite, dar
nu izbutea. Aceleași întrebări îi bâzâiau ca muștele în cap. Ce
ogoare o să ia? Va cere și din vite? Va mai lua și vreo bucată de
vie?... Toate îi erau dragi, nu voia să piardă nimic. Nu era
supărat că avea să ia și Toșca ceva; era obișnuit să se uite la ea
ca la un om de-al casei. Și de altfel toate aveau să-i rămână lui
Petiu! Dar era supărat că în bunurile lor se va băga un om
străin, necunoscut, care va folosi tot ceea ce bătrânii
agonisiseră cu atâta trudă, iar pe deasupra va mai râde de ei:
„Uite, voi ați adunat, iar de mâncat am să mănânc eu”. Asta nu
putea răbda Ivan, cu asta nu se împăca. Dacă, pe lângă toate,
se va nimeri să fie și vreun om cu care să nu te poți înțelege,
care va căuta nod în papură, atunci ar putea să ajungă și la
bătaie... Ce-i de făcut? Bătrâna spune că va lua după lege. Dar
oare e dreaptă legea asta? Iată ce rămâne de văzut.
De câte ori se întâmpla ca gândurile lui să alunece spre
ogoare, spre curte, spre casă, să i se adune în piept ura
împotriva Toșcăi, Ivan își amintea de Mincio. „Ce-ar fi făcut
1
Încă din timpul războiului din 1877-1878, au început să apară la sate
primele forme de cooperație agricolă, ca mijloc de apărare al țăranilor
contra exploatării chiaburești. În perioada dintre cele două războaie
mondiale, Partidul Comunist Bulgar a susținut aceste cooperative, și în
multe sate a fost chiar inițiatorul lor (n r.).

167
bădița dacă era în locul meu?” se întreba Ivan. O dată, într-o
discuție cu câțiva săteni, Mincio spusese: „Avutul vă stă ca o
legătură peste ochi. Din pricina lui nu vedeți cum vă încalecă
chiaburii!”
— Vaniu, haide! strigă bătrâna din curte.
Ivan tresări, privi în jur. Liliecii începuseră să-și încrucișeze
zborul în întunericul nopții senine. Fiori reci îl furnicară prin
spate. Se cutremură ca un animal care se scutură de vreo
boală. „E timpul”, spuse el îngândurat și porni spre casă.

12

Până la urmă Toșca obosi de atâta plâns. Lacrimile îi secară,

inima îi era rece și împietrită. Gândurile i se limpeziră ca cerul
după o răpăială de ploaie. Da, să moară, așa va fi cel mai bine.
Pentru ce să trăiască asemenea viață? Va muri, fără să spună
cuiva o vorbă. De ce ar spune, dacă tot n-are pe lume nicio
ființă apropiată care s-o înțeleagă, căreia să-i fie milă de ea? Va
muri, și atunci soacra n-are decât să vorbească și Ivan să fie din
nou vesel... Și Petiu? Toșca se înfioră. Ce se va face Petiu?... Să
rămână și fără mamă?... Se înspăimântă la gândul acesta, apoi
se liniști. Fiecare cu norocul lui. Poate să se facă om, să învețe,
să ia locul lui taică-său. Taică-său!... Toșca tresări. Iată că trec
zilele și lunile. Vor trece anii. Totul se va uita. Chinurile și
amărăciunile se vor șterge din amintirea ei. Dar cuvintele lui
Mincio nu le va uita niciodată. El vorbea despre ce avea să fie,
despre vremurile în care oamenii nu se vor mai hărțui pentru o
bucată de pâine, când fiecare va munci și va trăi omenește.
— Dar noi, Mincio, noi vom apuca oare vremurile astea?
întreba ea cu ochii visători.
— Noi?... el tăcea pentru o clipă. Se prea poate să le apucăm.
Dar noi vom avea de dus greul. Și, mângâind căpșorul ciufulit al
copilului: Muncim pentru ei, lor le va fi bine...
Lor. El se gândea la toți copiii, la toți oamenii. Iar acum n-are
cine să se gândească la nevastă-sa și copilul lui n-are pe nimeni
să-l mângâie... S-a gândit el oare la copilul său, la nevastă-
sa?... A știut el, el cel deștept, cel bun, a știut cui îi lasă? Unde

168
să se ducă ea? Cui să se plângă?... Înainte trăia greu, dar
aveau și bucurii. Când se întâmpla să-l închidă la oraș, ea
pornea la muncă cu puteri îndoite. Împărțea oamenilor ziare,
cărți, foi volante. La început făcea totul fiindcă știa că el o va
lăuda. Dar apoi începu ea singură să-l întrebe despre una,
despre alta, gândurile lui deveniră și ale ei, credința lui îi
umpluse și ei inima. Se căznea să citească. Nu terminase decât
clasa a doua, silabisea și se împiedica din două-n două litere.
Când se luaseră, își puseseră în gând să citească în fiecare din
serile lungi de iarnă. Dar se născu Petiu. Mincio stăruia să
meargă înainte și după ce se născuse copilul, însă vorbele
bătrânei căpătaseră deodată o greutate deosebită.
— Lasă, mai bine să-și vadă de copil! se răstea ea. Orice
lucru la timpul lui!
Nimeni nu i se împotrivi. Mincio zâmbi și clipi împăciuitor:
— Bine, bine!
El o înțelegea pe bătrână. Nu voia s-o lipsească de autoritatea
și mândria ei de bunică. Și Toșca o înțelegea. Cu câtă mulțumire
primea ea și vorbele cele mai aspre, când nu erau spuse cu
gând rău. Ba se și bucura, pentru că nu erau cuvinte jignitoare
și n-o împungeau drept în inimă, nu-i otrăveau sufletul. Iar
atunci când întrecea măsura, Toșca n-o lua în seamă. Știa că
are lângă ea un tovarăș bun și drept.
Acum totul se schimbase și din zi în zi era mai rău, era mai
îngrozitor. Toate pot fi îndurate într-o măsură oarecare. I se
părea că s-ar ușura dacă s-ar putea plânge cuiva. Dar cui?
Atâția oameni, atâtea rude și prieteni, și nu se poate opri la
niciunul. Să se ducă la Dimovița?... Nici ea n-o va înțelege. Da-
că-i spune lui Dimo, o să-l cheme pe Ivan, o să-l certe zdravăn,
și încă în aceeași zi Ivan are să-i povestească totul bătrânei,
care va izbucni: „Să mă vorbească prin sat! Să mă ponegrească
în fața oamenilor!...” Chiar dacă Ivan tace, lucrurile tot vor
ajunge la urechile bătrânei, pe alte căi. Dimovița se va lăuda în
fața vreunei rude, și gata cleveteala prin tot satul: „Auzi, măi!
Mariola o gonește pe noră-sa!” Nu, mai bine să tacă. Oamenii
sunt răi, nimănui nu-i va fi milă de ea. Se vor bucura numai...
Dar va putea oare să trăiască așa? Să îndure atâtea cuvinte

169
urâte și jignitoare? Să privească mereu fețe încruntate și
schimonosite?... Nu, n-are nevoie de o asemenea viață!...
Toșca se gândea cum să-și facă seama. Și în fiece clipă
gândurile i se întorceau la Mincio. Dacă ar fi avut credința că
după moarte vor fi iar împreună, s-ar fi hotărât mai ușor. Dar
nu credea. „Toată viața noastră e aici, pe pământ, spunea el.
Omul trebuie să muncească pentru oameni și să răspundă în
fața oamenilor.” În fața oamenilor! Și ce vor spune oamenii
despre ea? Mincio îi învăța pe ceilalți să trăiască, să nu
deznădăjduiască, să fie tari și dârji. Iar pe nevastă-sa n-a
învățat-o nimic... A avut mulți prieteni, dar nici dușmanii nu-s
puțini. Vor folosi orice prilej pentru a-i ponegri numele.
Toșca își aduse aminte... Secerau pe ogorul de pe Ada. Se
așezaseră să se odihnească, când Ghiorghev Ștefan veni în fugă,
galben ca frunza de tutun pârlită: „Anghel Mahmuz, spuse el,
s-a omorât lângă cișmeaua de la Mezlișca”. Mahmuz era un
băiat de treabă, venea deseori la Mincio, căuta să învețe de la
el, îl asculta. Se spunea că în casa lor nu era trai. Mama lui îl
suduia mereu: „De unde mi-ai adus nora asta, sărăcia asta? Nu
s-au mai găsit alte fete, fir-ar ale naibii să fie și dragostea asta a
ta, și alegerea pe care-ai făcut-o! Fir-ar a naibii aia care ți-a
aprins inima, de ne-a ars nouă casa! De-ar crăpa chiar mâine,
ca să-ți deschizi ochii, nătărăule, și să-ți iei alta!...” Dar noră-sa,
cu toate că o chinuia în halul ăsta, nu voia să moară. Până
când, într-o zi, Mahmuzoaica a pus mâna pe vătrai: „Marș, țipă
ea, cățea afurisită, l-ai încurcat cu farmece pe fiu-meu, de te-a
luat goală ca un toiag...” Anghel s-a împotrivit, dar i-a făcut și
lui zile fripte. I-a făcut zile fripte și i le-a tot făcut, până i s-a
urât de toate și și-a tras un glonte... „S-a dovedit om slab, spuse
Mincio, s-a dat bătut.” Toșca parcă-l vede și acum în fața
ochilor: sprijinit de o căpiță, supărat de parcă i s-ar fi furat
avutul. După câteva zile, Mincio aduse iar vorba de Mahmuz, și
de data așta îl judecă și mai aspru. Și pe ea ar judeca-o așa. „E
slabă”, ar spune. Nu s-ar întreba de ce a făcut asta, nu ar
căuta o îndreptățire. Viața era grea, asta știa și el. Dar el
luptase. Pe când ea? Ce-i trece prin minte?
Cineva trânti ușa odăii, stătu puțin locului ascultând și porni

170
spre cămară. Toșca se ridică în capul oaselor, își frecă ochii și-și
potrivi părul.
— Mamă!
— Sunt aici, răspunse ea.
Petiu intră pe dibuite.
— Ce faci aici în întuneric, mamă?
— Nimic, am treabă.
— Dar bunica de ce-a zis c-ai intrat în pământ?
— Bunică-ta nu știe.
— Și ce lucrezi?
— Ceva.
Petiu tăcu puțin, apoi, aducându-și parcă aminte de un
lucru:
— Nu vii să mănânci? întrebă el repede.
— Nu mi-e foame.
— Ți-e foame, dar ești supărată.
— Nu sunt supărată.
— Ba ești.
— Cine ți-a spus că sunt supărată?
— Bunica. I-a spus lui nenea: „Te-ai supărat și tu ca noru-
mea?”
— Și nenea ce i-a zis?
— Nu i-a zis nimic. Tace întruna.
Toșca înțelese: și între ei se petrecea ceva. Bătrâna umbla
după el ca o cloșcă. Îl mustra. Se supăra. Poate-și pusese în
gând să-l însoare. Poate se gândea să mai aducă o noră și s-o
ațâțe împotrivă-i? Dar dacă nora cea nouă va fi o fată de înțeles?
„O, de-ar fi așa! De-ar fi așa!” ofta Toșca. Nu prea-i venea să
creadă. Și Ivan era pornit împotriva ei, se uita la ea ca un taur
înfuriat.
— Mamă, mi-e somn, o trase Petiu.
Ea se ridică în picioare.
— Îndată, puiule, îndată...
Și mult timp după aceea se mai zvârcoli în pat, chibzui... Nu,
nu va muri. Va trăi. Va trăi pentru Mincio. Va trăi pentru Petiu.
Va munci și va avea grijă de el: va crește mare, va fi bine văzut
de toată lumea, fetele se vor ține scai de el. Ea nu se va

171
amesteca în treburile lui. Nu va face decât să-l privească și să
se bucure de el. Îi va ajuta cât îi va sta în puteri. Vor trece
necazurile, lucrurile se vor orândui cum trebuie. Cuvintele grele
ale bătrânei vor fi date uitării, ca un vis urât. Atunci lui Ivan îi
va crăpa obrazul de rușine. Dar Toșca îl va ierta. Toșca nu-i va
spune nicio vorbuliță. Numai să trăiască bătrâna până atunci,
ca să vadă cum o s-o îngrijească și pe ea, cum va ști ea să-i
plătească pentru jignirile de acum. Va avea grijă de ea ca de
propria ei mamă. O va face de dragul lui Mincio. Va vedea ea...

13

Toșca hotărî să nu se plângă nimănui, dar cu soacră-sa nu

mai putea trăi.
Din gura bătrânei nu ieșeau cuvinte, ci vipere, șerpi
veninoși... Mai întâi hotărî să-și strângă lucrurile și să fugă la
mătușă-sa Ghela. Oricât de rău ar fi acolo, tot n-o să fie așa ca
aici. Dar după ce chibzui bine, părăsi acest gând. Se va duce cu
copilul, se vor înghesui într-o odăiță strâmtă, tușa o va răbda o
zi, două, iar apoi va începe să strâmbe din nas. Toșca mai
mâncase și altă dată din ciorba ei și o cunoștea.
Dacă s-ar hotărî să se despartă, să se retragă undeva cu
copilul? Dar unde? Cine o s-o lase să stea acolo singură?
Atunci bătrâna i-ar otrăvi și mai tare viața. De altfel și satul ar
începe să trăncănească, ar spune vrute și nevrute. Câte nu
sunt în stare să scornească afurisiții ăștia!...
Se va plânge lui Dimo. Îi va povesti toate, iar el o să se
socotească după aceea cu ei. Și nu se va afla nimic, niciun om
din afară nu va ști despre gâlcevile lor din casă. Bătrâna se va
înfuria și așa, dar ce vină are Toșca?
Într-o zi Dimo se abătu pe la ei. Bătrâna scărmăna cânepa pe
arie. Toșca îl întâmpină, îl pofti în tindă și-i povesti toate cele.
Pe alocuri vorbea domol și curgător de parcă citea dintr-o carte,
dar câteodată o podidea plânsul, se îneca în lacrimi, sughița și
nu știa ce să-i spună mai întâi. Dimo asculta și tăcea. Dar se
vedea că toată povestea nu-i era deloc pe plac:
— Eu i-am mai vorbit o dată despre asta, spuse el până la

172
urmă și clătină amenințător din cap.
Toșca căscă gura și holbă ochii de mirare.
— I-ai mai vorbit? Cui i-ai vorbit? Când?
— Lui Ivan. De curând.
— I-ai vorbit despre mine?
— Da, chiar despre tine. Doar au mai umblat niște vorbe...
— Ce vorbe? Când?
— Vorbe goale. Cică te-ai fi certat cu dada Mariola... Mătușă-
ta Ghela ar fi povestit... Iar neveste-mi parcă i-a spus dada
Kina Bunardjiikina.
Toșca păli, buzele i se încrețiră.
— Bade Dimo, zise ea rugător, dar eu n-am scos nicio
vorbuliță... nimănui... numai, ție, acuma... asta-i totul.
Dar își aduse aminte cum plânsese în fața tușii Ghela. De
acolo venea totul. De acolo au pornit vorbele. Acum Toșca
pricepu de ce se uitau Ivan și soacra ei strâmb la ea... „Tușa
Ghela... tușa Ghela!... își repeta Toșca în gând. De la ea vine
totul...”
— Lui Ivan îi fac o praftură zdravănă, amenință Dimo. Când
l-am întrebat dacă este ceva adevărat în cele ce se spune, el a
zis: „Mama e îmbufnată, dar nu știu nici eu de ce...”
— Ți-a zis drept... Numai mama... El tace, dar parcă-i
supărat... Nu se uită la mine, nu-mi spune o vorbă...
Toșca căuta să-l apere, se temea că Dimo îl va ocărî prea
aspru. De altfel știa bine că numai soacră-sa era vinovată de
toate.
— În casa asta trebuie să aibă și el un cuvânt! răspunse
Dimo aspru.
— Numai un lucru, bade Dimo, zise Toșca cu teamă și cu glas
rugător, vorbele astea să rămână între noi... Să nu spui
nimănui... Ar fi vrut să adauge: „Nu-i spune nici dadei Vela”,
dar se sfii și nu mai putu scoate o vorbă.
Toșca se temea că Dimo îi va spune femeii lui, care va
trăncăni prin tot satul. Dimovița era o femeie închisă și tăcută,
dar astfel de lucruri e greu să le treci sub tăcere. Și, într-
adevăr, Dimo îi povesti totul. O întrebă pe cine e mai bine să
certe: pe Ivan, pe bătrâna sau pe amândoi?

173
 — Ai să-l cerți pe Ivan, hotărî îndată Vela. Dacă îi zici o vorbă
dadei Mariola, o să înceapă o dușmănie, de n-ai să știi pe unde
să scoți cămașa... Și apoi nici nu prea cred că va lua în seamă
vorbele tale...
— Dar despre toate astea nu sufli o vorbă nimănui, mă auzi?
îi aminti Dimo.
— Cui vrei să-i povestesc? întrebă ea puțin jignită. Tu caută
să-i împaci, să nu se facă de râsul oamenilor, asta-i...
Însă chiar în aceeași seară o întâlni pe cumnata ei cea mică
și-i povesti totul. Cumnata căută să se afle în treabă în fața
soră-si. Soră-sa stătea lângă Arnăutka, și încă în seara aceea se
repezi s-o întrebe dacă toate câte se povestesc despre
necazurile Toșcăi sunt adevărate. Arnăutka atâta aștepta.
— E adevărat, fă, cum să nu fie adevărat!... O să-mi omoare
fata, țigani afurisiți! Chiar azi mă duc s-o iau la mine... Chiar
acu mă duc!...
Arnăutka nu făcea decât să amenințe. Nu se duse nicăieri.
După cele ce vorbise ea înainte, Ivan se jurase că, dacă o mai
prinde în curte, o gonește cu bâta. Dar s-o pornească prin sat
n-o putea opri nimeni. A doua zi tot satul știa că Mariola
Saibiisca își alunga nora. Și toată lumea nu vorbea decât de
asta. Femeile se opreau pe uliță, se strigau peste gard, nu mai
conteneau cu întrebările, fiecare mai punea ceva de la ea...
— Se ceartă, fă, își scot ochii!
— Of, ce muiere și Saibiisca asta, foc!...
— Mușcă pe tăcute, ca o cățea de moară...
— Nici tânăra nu-i un mielușel... Apa stătătoare e des
înșelătoare...
— Se spune că atunci când se apucă de ceartă se adună
toată mahalaua să le asculte.
— Ce ceartă? S-au luat și la bătaie, și, dacă n-ar fi fost
Maltrifonov să le despartă, și-ar fi smuls părul din cap.
— Da ce, Maltrifonov le-a despărțit?
— Da, Maltrifonov.
— Ce i-a trebuit? N-aveau decât să se omoare în bătaie!
— Ce vrei, s-au smintit! Dacă amândonă sunt văduve, ha,
ha, ha!...

174
 Înainte ca Dimo să fi vorbit cu Ivan, bârfelile muierilor
ajunseseră la urechile bătrânei. Kina îi povestise tot ce se
vorbea prin sat. Mariola sări în sus. Și iar se aruncă asupra
Toșcăi:
— Scârba asta! Cățeaua asta! Parcă are altă treabă?! Umblă
numai să se plângă oamenilor! Am s-o învăț eu minte... Am s-o
gonesc din casă, cel puțin să aibă ce povesti!...
Dar nu găsi prilej de ceartă cu Toșca. Tocmai când se
pregătea s-o ia în răspăr, fără niciun ocol, intrară Ivan și Dimo
în curte și se-ndreptară tăcuți spre arie. Se vedea că amândoi
erau cam întărâtați.
— N-are a face de unde a pornit vorba, spunea Dimo
supărat. Eu ți-am mai spus și înainte, dar tu... că nu-i nimic! Și
uite că tot a fost ceva. Cuvintele nu ies pe degeaba. Până nu
bate vântul, nici pădurea nu se leagănă. Știi tu cum ațâță ai lui
Ganciovski toată povestea asta? Arnăutka umblă din casă în
casă...
— Da cine-i de vină? dădu Ivan din umeri. Cui i se povestește
n-are decât să povestească mai departe. Nu pot pune lacăt gurii
lumii...
— N-ai dreptate. Tu nu trebuie să lași lucrurile așa.
— Și ce să fac?
— S-o cerți pe mamă-ta, asta să faci.
— Dar nu-i nimic, mama și-a ieșit puțin din fire după
moartea lui Mincio. Ce vrei să-i spun? Se prea poate să fi
scăpat vreo vorbă de prisos. Și mie îmi bate capul întruna...
— Tu să nu-mi povestești mie de-alde astea! izbucni Dimo.
Dada Mariola i-a mai zis ceva Toșcăi și atunci când ați turnat
porumbul în saci...
— Da tu de unde știi? se uită Ivan la el.
Dimo se încurcă o clipă.
— Treaba mea de unde știu! bolborosi el și se roși. Dar își
reveni îndată: Și dacă vrei neapărat să afli de unde știu eu și de
unde știe tot satul, am să-ți spun: Maltrifonova a tras cu
urechea de după gard când dada Mariola o ocăra pe Toșca.
Ivan se dădu bătut.
„Va să zică... Maltrifonova!” se miră el în sinea lui.

175
 — Și ce-a auzit?
— Ce-a auzit? Când tu și cu Ilia v-ați îndepărtat, dada
Mariola a sărit asupra Toșcăi: „Ce, i-a spus ea, îi aduci în curte
ca o cățea?”
— Așa i-a spus?... se zbârli Ivan, și ochii îi scânteiară.
— Și nu numai asta, prinse curaj Dimo, se vorbesc și alte
lucruri...
— Am înțeles! își aduse Ivan aminte și începu să clatine din
cap.
De-abia acum se lămuri el de ce fusese mamă-sa așa de
îmbufnată atunci și de ce se ascunsese Toșca în cămară și nu
voise să mănânce.
Până-n seară Ivan o tot pândi pe bătrână, dar ea îl ocolea
parcă dinadins. Prin cap i se perindau toate vorbele grele pe
care se pregătea să i le spună. Era atât de dus pe gânduri,
încât uneori începea să-și șoptească singur, ba chiar să dea din
mâini.
— Ce-ți tot vorbești de unu singur, ca popa Manole? îl făcu ea
să tresară. Ai să-ți pierzi mințile cu politica asta afurisită!
— Am să mi le pierd din pricina gurii tale, sări el colțos.
Ar fi vrut să-i spună cuvinte și mai aspre, dar nu le nimeri.
— Ai să ți le pierzi de pe urma haimanalelor pe care mi le
aduci aici ca pe o turmă de măgari! Din pricina lor! se repezi ea
ca o cloșcă înfuriată. Am să le rup picioroangele dacă-i mai
prind vreodată în curtea mea. S-o știi!
— Haide, slăbește-mă! dădu el din mână. Una știe baba și aia
o spune întruna. Eu te întreb: Ai spus tu în ogradă că dada
Toșca e o cățea și mai știu eu ce?
Bătrâna se văzu încolțită.
— Când am spus asta?
— Când am dus porumbul în pătul.
Bătrâna tăcu o clipă. Întoarse capul și-și strânse buzele.
— Și dacă am spus ce-i cu asta?
— Ce e? S-a împrăștiat vorba prin tot satul și ne-am făcut de
râsul oamenilor! Asta e!
— În casa noastră putem vorbi ce vrem! se năpusti ea ca un
uliu. Cine a scos vorbele din casă, cine? Și fiindcă Ivan nu

176
răspunse îndată, bătrâna repetă cu nerăbdare: Cine?
— Le-a scos nebunia ta... De afurisită ce ești, nici nu-ți trece
prin gând că și gardurile au urechi.
— Aia le-a spus? Ia te uită la ea, frumusețea pământului!
— Altcineva mi-a spus, nu căuta s-o împungi mereu... Ce tot
încerci să le pui toate în seama dadei Toșca?...
— Dada Toșca! se strâmbă bătrâna. Mult o mai dădăcești.
Bine, să fiu iar eu aia rea...
— Tu, tu ești vinovată de toate.
— Și chiar dacă am vorbit ca o mamă, tot eu am pălăvrăgit
prin sat, mă?... Tot eu?
— Tu, și apoi nici n-ai dreptul să vorbești așa...
— Eu sunt mamă, eu pot să spun orice...
— N-ai să spui nimic! răcni Ivan. N-ai dreptul să-i spui!...
„Eu sunt mamă!”... Ești o gură spartă, fără minte, nu ești
niciun fel de mamă!... Ai îneca-o într-o picătură de apă! Asta se
cheamă mamă?... N-ai să te mai agăți de ea, s-o știi!...
— Și ce, ai să mă bați?
— N-am să te bat eu, te va lovi Maltrifonova, când o trage iar
cu urechea la gard.
Bătrâna înlemni.
— Maltrifonova? întrebă ea cu gâtul uscat.
— Da, Maltrifonova. Când ai sporovăit pe arie, ea asculta în
dosul gardului.
Bătrâna stătu ca buimacă. Cum de nu-i venise în minte?
Cum de nu se gândise că vecinii sunt oameni răi ca viespile, că
ei caută să-i înghită cu țoale cu tot?... „Maltrifonova, ai?... Las',
c-o să vadă și ea... amenința bătrâna. O să-mi pice ea în
mână... O să vadă atunci cum am să-i vin de hac...”
— Ascultă, măi fiule, zise bătrâna cu o voce înceată și tristă.
De ce mă cerți ca pe o țigancă? Dacă am spus ceva, tot spre
binele tău l-am spus... Nu te amăgi că Văliulov vine numai
pentru tine... Pentru ea vine, să-ți bagi bine în cap asta. Femeia
este ca un aluat, e moale și se lipește... Se va învârti pe aici o
dată, se va învârti de două ori, o să se înțeleagă între ei, și, până
să-ți dai tu seama, o să-ți înghită avutul... Uite, vremea trece, se
împlinește anul și noi dormim...

177
 — Ascultă, spuse Ivan apăsat, nu-i poți face nimic! Cu binele
tot putem s-o mai ținem un timp oarecare... Dar dacă o duci
așa, n-o să aștepte nici măcar anul, o să se mărite, și gata.
— O să se mărite cu pământul cel negru!... șuieră bătrâna, și
ochii îi scăpărară.
— Și o să ne bârfească tot satul, încheie Ivan.

14

Bătrâna se răsucea în pat și se frământa. Din partea lui Ivan

nu se mai putea aștepta la niciun sprijin. Se dăduse bătut. Dar
ea trebuia să facă ceva: anul trece, Toșca o să se remărite, și, pe
urmă, pas de aleargă după ea... Dacă nu va face ea ceva, se
duce pe gârlă avutul lor, se strică tot rostul. Toșca o să-i lase
goi-goluți, ca pe niște pribegi. Dar ce-i de făcut? Dacă s-ar
îmbolnăvi, dac-ar apuca-o boala rea de gât, dac-ar lovi-o
brânca sau dalacul... Pare uscată și pirpirie, dar de când l-a
luat pe Mincio, n-a spus măcar o dată „of”. Au trecut prin sat
atâtea boli, au bântuit gripe și alte molimi, numai ea n-a bolit,
numai ea n-a avut nevoie de doftor. A smiorcăit câte o zi, două
și atât. De s-ar tăia, de și-ar sparge capul, de i s-ar otrăvi
sângele, de-ar lua-o apa sau ar lovi-o trăsnetul...
Ce nu-i trecea prin cap bătrânei? Se zvârcolea în pat și
vorbea de una singură: „Nu i se va întâmpla nimic, e sănătoasă
tun, cățeaua blestemată... Și nu e timp de așteptat. Iată că trece
iarna, primăvara se vor lua cu treaba, și a și zburat anul. Se
prea poate nici să nu aștepte un an. Mina Hadjiikina s-a
remăritat după șase luni și nimeni n-a suflat măcar un cuvânt
împotrivă-i. «Ei! au spus cu toții, morții cu morții și viii cu viii.»
Și Toșca ar putea să-și ia boarfele, dac-ar vrea, chiar și mâine.
N-are nimeni nevoie de ea. Numai să nu pună mâna pe avut...”
Bătrâna se lăsa dusă de gânduri. Ce putea face? Se spunea
că dacă pui argint viu în urechea unui om adormit, moare fără
să-și dea seama. Se mai spunea că mori fulgerător dacă te
înțeapă cineva cu un ac ascuțit în ceafă. Iar mai târziu nu poate
nimeni să afle de ce ai murit. Dar astea erau numai vorbe.
Bătrâna nu văzuse niciodată cu ochii ei și nu știa dacă lucrurile

178
se petrec într-adevăr așa. Iar dacă n-o izbuti? Maică-măiculiță!
Ce-o să mai fie atunci! O s-o care la bătrânețe cine știe pe
unde... Nu, așa nu merge!... Dacă nu te pricepi la ceva, mai
bine nici să nu te apuci. Căci și pentru astfel de lucruri trebuie
să ai o inimă tare... Dacă s-ar hotărî la vreun pas, l-ar face
după ce adoarme Toșca. Totuși, e nevoie de multă putere ca să
iei viața altuia...
„Nu, nu!” goni ea gândurile și se zvârcoli în pat ca peștele pe
uscat. Nici n-are rost să se gândească măcar, fiindcă de
asemenea lucruri nu e ea în stare... Altceva ar fi dacă n-ar
trebui să le facă cu mâna ei. Ceva care să pară că s-a petrecut
ca din greșeală... S-o împingă undeva, să răstoarne peste ea o
căldare cu apă fiartă... Arsura este un lucru groaznic. Dacă e
prea întinsă, omul se vindecă greu... Dar cum s-o ude toată?
Dacă o va opări, o s-o opărească numai pe picioare. O s-o
ologească... și atunci e mai rău, vor trebui să cheltuiască bani
ca s-o tămăduiască...
Câteodată bătrâna pierdea orice nădejde. Scutura din cap și
asculta încordată în tăcerea nopții. Auzea cum îi bate inima,
cum îi vâjâie urechile. Vremea trecea, și somnul nu se lipea de
ea. De două ori cântaseră cocoșii, afară se răcorise, întunericul
cuprinsese totul. O pisică trecu pe o grindă deasupra ei; ochii îi
străluciră ca două luminițe, apoi se stinseră. Câinele străbătu
curtea, se opri, se scărpină cu laba și se ghemui pe undeva. La
Maltrifonovi mugi o vacă de parcă făta, dinspre drum răzbi un
uruit de căruță. Bătrânei i se păru că nu e zdrăngănitul unei
căruțe, ci pașii vremii care trece. În curând se va lumina de
ziuă, oamenii se vor apuca de treabă. Ziua se va scurge ca toate
celelalte, va trece și iar va veni noaptea, grea și fără somn. Și ea
tot nu va găsi nimic, tot nu se va hotărî la nimic. Vor trece
multe zile și multe nopți albe ca asta, apoi va sosi ziua în care
Toșca îl va lua pe Petiu de mână și se va duce în casa ei cea
nouă. Iar apoi? Totul va fi împărțit, fărâmițat, prădat ca de
bașbuzuci... C-o fi Văliulov, c-o fi altul, cineva tot o să se
înfrupte din avutul lor, o să-l ia fără să fi vărsat măcar un strop
de sudoare...
Numai gândul la asta o făcea să se cutremure de turbare. Ea

179
și-a irosit viața ca să strângă ce-a strâns, pentru copiii ei,
pentru nepoții ei; și acum va veni un străin, un trântor, să-i
smulgă avutul din mână, să-l înghită în fața ochilor ei... Cât
timp va trăi ea, una ca asta n-o să se întâmple!...
Și totuși are să se întâmple dacă ea nu va chibzui bine ce e
de făcut. Trebuia să găsească ceva, trebuia să se hotărască
într-un fel. Trebuia să meargă la sigur, să nu dea greș. Dacă nu
nimerește în plin din prima dată, lucrurile ar putea lua o altă
întorsătură. Să se sfătuiască cu soră-sa? „Nu!, alungă ea cu
hotărâre gândul. Astfel de lucruri nu trebuie să le știe doi
oameni. Copilul cu multe moașe moare cu buricul netăiat.” Nici
lui Ivan nu-i va spune. Cum e molatic, va răspunde: „Lasă-te de
asemenea lucruri, nu vreau așa ceva...” „Apoi e copil încă, n-a
trudit pentru averea noastră. Nu știe cum se strânge, cum se
umple traista, bob cu bob...”
„Ne paște nenorocirea, se zbuciuma bătrâna, dacă Toșca ne-o
va lua înainte. Și o s-o facă. Dacă s-au pornit vorbele prin sat,
se vor găsi oameni care s-o dăscălească. Îi vor alege bărbat, îi
vor da o mână de ajutor și la mutat, și totul va fi așa cum scrie
la lege... N-am să-i mai spun nimic! hotărî bătrâna. Bine zice
Ivan: «Dacă o doare capul, tot noi suntem vinovați». Dacă am s-
o cert întruna, o să tacă cât o să tacă, apoi se va duce prin sat
să se plângă. Și oamenii parcă ce așteaptă? Să se văicărească
pentru tine, să-ți plângă de milă și, dacă pot, să te ajute, dar
din munca altuia... N-am să mă mai agăț de ea, nu! își tot
repeta bătrâna, de parcă se temea să nu uite. N-am să-i mai zic
nicio vorbuliță. Să se potolească și ea! Să se mai uite puțin în
sat de gâlcevile noastre... Dacă-i așa de închisă la suflet, cine
știe ce poate să-i mai treacă prin gând! Cine vrea răul altuia,
acela e și bănuitor...”
Bătrâna începu să se mai liniștească. Are destul timp să
chibzuiască. De cum luă această hotărâre, gândurile i se
limpeziră; își aminti cum a murit... Iskra, fiica lui Todor
Kazandjiev: se otrăvise mai anul trecut cu sublimat, îl
cumpărase de la Peniu Pramatarin, chipurile pentru albit, iar
apoi o pățise și el, bietul om. Își făcuse seama fata pentru te
miri ce. Dar și tatăl ei se arătase neînduplecat. A zis: „Nu o dau

180
după al lui Piștigov”, și n-a dat-o, încăpățânatul! Iar Dona
Peicova, când a pățit-o cu spoitorul acela, a înghițit o strachină
întreagă de chinină. Și ar fi scăpat, dacă le-ar fi trecut prin
gând s-o ducă repede la doctor. „Nu-i nimic, a zis tată-său, o
să-i treacă, alții iau asta ca leac...” Și Mihalcio, băiatul
Sukmangoviței... Asta a fost demult, Mariola era încă fată și în
iarna aia se măritase, dar își aducea foarte bine aminte. El
mâncase ciumăfaie. S-a dus pe arie, s-a așezat lângă gard, a
început să ciugulească căpățânile uscate, a înghițit semințele de
la una, apoi de la alta... N-a mâncat cine știe câte, după cum se
spunea atunci, nu mai ținea minte... L-au auzit urlând în
grădină, dar nimănui nu-i veni în gând ce-ar putea să fie. Seara
l-au găsit învinețit și schimonosit, cât pe-aci să nu-l
recunoască... Cu ciumăfaie s-a otrăvit și Naida, nevasta lui Ivan
Maslarea din capul de sus al satului. A vrut să lepede; a fiert
un pumn de grăunțe într-un ibric, a băut fiertura și s-a dus
femeia cât ai zice pește...
Bătrâna nu-și mai lua gândul de la ciumăfaie. Pe timpuri,
unele fete o înghițeau pentru ochi, să-i aibă mai frumoși, mai
luminoși, numai că luau puțintel, puțintel de tot. De cât o fi
nevoie ca să omori un om?... Pacostea asta n-o mănâncă nici
vitele. Nici boii, nici caii, nici caprele...
Se lumina de ziuă.

15

Cineva bătu în poartă. Câinele se repezi, lătrând. Se auziră

două opinci, dându-se înapoi cu pași mici. Bătrâna zări
opincile, stătu pe gânduri, șovăi, apoi începu să suduie.
— O fi iar vreunul din derbedeii ăia. Trăsni-i-ar Dumnezeu!
Dar nu se mai putu ascunde; ajunsese până în fața porții și
fusese desigur văzută prin vreo crăpătură. Dădu să deschidă,
cu gândul să spună o minciună: că Ivan nu-i acasă.
Afară, în fața porții, îl găsi pe Diniu Mangalov. Stătea
încovoiat, învinețit, înspăimântat. Mangalov îi dădu ziua bună
cu jumătate de glas, ca un cerșetor. Bătrâna îl privi mirată. De
ce o fi venit? Era omul lui Gheorghe Ganciovski, avea și el o

181
bucățică de pământ în orezăria lui.
— Ivan e acasă? întrebă el și se înroși.
„O fi trimis de Ganciovski!” se bucură bătrâna.
— E aici! Intră! Hai în casă!... Marș! goni ea câinele și
deschise larg poarta. S-a dus să dea de mâncare vitelor, se
pregătește să se ducă mâine la arat... mai are de semănat vreo
două-trei brazde la Krușaca...
Și Ivan se miră când îl văzu: „De ce o mai fi venit și ăsta?” Cu
un an în urmă, Mangalov își dăduse pământul lui Gheorghe
Ganciovski, și de atunci trecea drept omul acestuia. Nu era nici
rău, nici dușmănos și nu făcuse nimănui nimic, dar toți îl
socoteau ca pe omul lui Ganciovski. Și pe drept cuvânt. Unde-i
interesul omului, acolo e și inima lui.
Bătrâna se gândea în sinea ei: „Fără doar și poate că
Ganciovski l-a trimis să se împace... Uite că a venit timpul ca
Ivan să-și vadă de interesele lui...”
„Îmi aduce ceva din partea lui Gheorghe Ganciovski, se
supără Ivan de îndată ce-l zări, și-l întâmpină cu răceală. Să
îndrăznească numai să-mi propună ceva! se înfurie el. Am să-l
azvârl afară ca pe o zdreanță!”
Mangalov parcă pricepuse totul. Se fâstâci și mai mult, se
încurcă și nu mai știu cum să înceapă.
— Ce vânt te-aduce pe-aici? îl întrebă rece Ivan.
— Am venit pentru adunare... să întreb când o faceți... se
bâlbâi Diniu.
Ivan se zburli. Îl cuprinse mânia: Diniu voia să-l tragă de
limbă, și asta fără ocolișuri.
— Ce adunare? Care adunare? se răsti el.
— Adunarea satului... pentru izlaz...
— Du-te de-l întreabă pe Gheorghe Ganciovski! îi sări
țandăra lui Ivan. Nu sunt eu crainicul satului!
— Știu, se încurcă Mangalov. Dar tu te pricepi mai bine la
astea... doar frate-tău...
— Să fi venit să-l întrebi pe el. Eu nu știu nimic.
— Ascultă... își luă Diniu inima în dinți. Vreau să fac o
plângere împotriva lui Ganciovski... pentru pământul meu,
adică...

182
 — Ce pământ?
— Pe care mi l-a luat pentru orezărie.
— Ei, și ce-i cu asta? întrebă Ivan tăios și neîncrezător.
— Nu vrea să mi-l dea înapoi.
— Cine?
— Cine! Ganciovski!
Ivan se mai îmblânzi.
— Cum așa, doar pământul e al tău!
— E al meu, dar nu vrea să mi-l dea înapoi. Vrea să-mi dea
în schimb o săpătură pe Karadjabair. Ce-mi trebuie mie
mărăcinișul ăla? Acolo nu-i pământ, ci...
— I-ai vândut pământul?
— Cum să i-l vând?... se mai învioră Diniu. N-am vândut
nimic. I-am dat așa... ca tovarăș la orezărie! S-a învoit să-mi
plătească opt sute decarul. Anul trecut mi-a dat patru mii, și
atâta tot. Când m-am dus acum să-i mai cer ceva bani, mi-a
spus: „Nu-i așa că vei lua pământul de pe Karadjabair?” „Ce pă-
mânt, i-am zis, doar ne-am învoit să-mi plătești chirie.” „Nu,
zice, n-ai înțeles tu bine...” „Dar n-am făcut niciun schimb, nu
vorbi așa”, îi spun eu... „Dacă nu ești mulțumit, a spus, du-te
de mă dă în judecată...”
— Cum i-ai dat pământul? Prin contract?
— Prin contract. Așa ne-am înțeles. Doar prin ogorul meu a
tras apa. Dacă s-a făcut șoseaua, nu putea să treacă apa prin
altă parte...
— Dar ați semnat ceva?
— Ce să semnez? Am semnat numai pentru banii pe care mi
i-a dat acum un an... Eram la mare ananghie și mi-au picat ca
dăruiți...
Ivan zâmbi răutăcios.
— Bine te-a mai păcălit. Ai martori că ți-a dat banii?
— Nu, că n-a fost nimeni de față. A venit la mine în casă, mi-
a dat banii, și gata.
— La avocat ai fost?
— Chiar de la el vin. Avocatul mi-a spus să-l dau în judecată.
„Dacă ți-a luat pământul cu japca, a spus, trebuia să te plângi
la judecătorie în câteva zile după asta. Acum, a zis, trebuie să

183
te judeci.”
— Ce japcă? îi aruncă Ivan cuvintele în obraz. Te-ai băgat
singur în gura lupului. Iar acum, de s-ar face și o sută de
adunări sătești, tot n-o să-ți fie de niciun folos. S-a dus
pământul tău, și gata...
Diniu căscă gura și se zgâi la Ivan de parcă l-ar fi lovit cineva
cu leuca-n cap. Nu prea avea el încredere în judecăți și avocați.
Toată nădejdea și-o pusese în adunarea sătească. Și uite că
Ivan i-o spulbera, de parcă i-ar fi retezat-o cu securea. Dar lui
Diniu parcă nici nu-i intraseră în cap cuvintele lui Ivan. Îl tot
privea uimit, înspăimântat, uluit. Și sărind deodată de pe
scaun, începu să dea din mâini și să zbiere într-un fel care-ți
făcea milă, dar te făcea și să râzi:
— Tâlharul! Tâlharul! Să-mi facă mie una ca asta!... Da nu
se poate! Nu vreau lotul lui... nu vreau banii lui... O să-i dau
banii înapoi!... Sunt sărac, dar tot am să-i dau banii. Să se
înece cu ei! Diniu dădea din mâini parcă erau niște aripi, ochii
îi scăpărau de mânie. Să mă înșele! Să mă înșele pe mine! Să-și
bată joc de un om sărac!... Doar pământul ăsta îmi dădea de
mâncare... Fără bucata asta de pământ sunt pierdut... Să mă
jefuiască... Să ia bucata de pâine de la gura copiilor mei... Of!
Ticălosul!... Să încerce numai!... Am să-i arăt eu, o să-l țină
minte pe Diniu Mangalov!...
Auzind strigăte, bătrâna o porni fuga spre odaie si se opri
mirată în prag. Ivan ședea liniștit pe scăunel și o urmă de
zâmbet îi juca în colțul buzelor. Zărind-o pe maică-sa, surâse
larg și dinții îi străluciră.
— Ce s-a întâmplat? Ce-i asta? întrebă ea.
— Gheorghe Ganciovski i-a luat pământul pentru orezărie,
râse apăsat Ivan.
— Cum așa? Cum se poate? Pământul altuia?
— Se poate. La Ganciovski se poate orice.
— Doar pământul e al lui. Al lui Mangalov! Îl are de la tată-
su.
Diniu tăcea. Ivan dădu din umeri.
— Doamne-dumnezeule! se închină bătrâna. Ce mai lume...
fără teamă, fără rușine... Dar parcă erați ortaci?

184
 — Ortaci! începu iar să tremure Diniu de furie. A făcut tot
ce-a putut ca să mă înșele cât mai bine... Dar nu-i va merge! Cu
mine și-a găsit nașul! Nici pe mine nu m-a cules de pe drumuri!
Am să mă duc și am să-i spun: „Ori îmi dai pământul înapoi,
ori...”
— N-o să-ți dea el înapoi pământul! încheie Ivan cu vădită
mulțumire. Îi părea bine de întorsătura asta. „Mama a crezut că
vine din partea lui Ganciovski, îi trecu prin minte. Să vadă
acum și ea! Și-o fi zis: «Vine să ne aducă vorbă...» Și când
colo...”
— Totuși o să mă sprijini la adunare, nu-i așa? întrebă
rugător Diniu în timp ce-și lua rămas bun.
Ivan ridică din umeri a părere de rău.
Adunarea nu poate să-ți facă mare lucru. Trebuie să-l dai în
judecată; dacă câștigi, bine, iar de nu...
Diniu stătea ca împietrit, cu privirile în jos. Ivan îl măsura
din ochi; îl vedea încovoiat, zdrobit de trudă și necazuri și i se
făcu milă.
— Dacă facem adunarea și dacă izbutim să-i dăm la cap, vei
avea și tu foloase, îl îmbărbătă el. Atunci o să vadă toată lumea
că nu se oprește el la un petic de pământ dacă-i în stare să ia
cu japca un izlaz întreg.
Diniu dădu deznădăjduit din cap și plecă. Avea privirea fixă și
sălbatică...
Ivan se întoarse în casă și se așeză lângă bătrână.
— Fiara! Fiara! repeta el. Te înghite cu țoale cu tot și tot nu
se satură. Vrea să înghită tot satul, balaur nesățios... Să-i ia
pământul sărăcanului ăstuia! Doar asta e toată averea lui,
toată viața lui, de pe peticul ăsta scoate el de-ale gurii pentru
toți ai săi, sărmanul...
Ivan tot înjura și-o privea pe furiș pe mamă-sa. Nu-i era atâta
milă de Mangalov, cât voia să-i facă în ciudă maică-si, căci
altădată ea nu lăsa să se spună nicio vorbă împotriva lui
Ganciovski.
— Judecată! continuă Ivan. Să-l dea în judecată. Și cum să-l
dea? Ce, are el putere să se judece? Ăla o să-i lucreze
pământul, o să-l folosească, iar Mangalov, dacă o mai trăi vreo

185
douăzeci de ani de-aci încolo, poate că o să vadă capătul
procesului.
Bătrâna parcă nici nu auzea. Torcea alene, răsucea firele și
tăcea. Abia după ce isprăvi Ivan, îndreptă fuiorul, învârti iar
fusul și spuse, ca pentru sine:
— Ani grei... Am ajuns să nu mai avem încredere în nimeni.
Și iar tăcu.
Ivan nu-și găsea locul. Parcă-l mânca sub limbă. Voia să
ducă cât mai curând prin sat vestea despre noua tâlhărie a lui
Ganciovski. Să vadă toată lumea cum se strâng averile și cum
îți poți da ifose pe spinarea altora. Oamenii erau oricum porniți
împotriva lui Ganciovski.
Ivan intră în grajd, văzu de boi, își scutură nădragii și-o porni
pe uliță.
Trecu mai întâi pe la cooperativa de credit, unde se aduna de
obicei mai multă lume și unde în fiecare seară se aflau veștile
din sat.
Dar în seara aceea nu era prea multă lume la cooperativă.
Moș Iliu, fost plutonier, ședea în colțul lui obișnuit. Într-un alt
colț se ghemuise moș Boniu Jadjikoliuv. Tineretul îl poreclise
moș Boniu Control. Moș Boniu avea obiceiul să se bage în vorbă
numai atunci când cineva spunea ceva greșit. Într-o zi, după
ce-l întrerupse de câteva ori pe Tiliu Drăndavelu, învățătorul
Manolov îl dojeni în glumă:
— Ei, ajunge, moș Boniu. Ce-i controlul ăsta?
De atunci așa-i rămase numele.
Ivan crezuse că va fi cel dintâi care să povestească despre
noua tâlhărie a lui Ganciovski, dar la cafenea se și vorbea de
lotul lui Mangalov. De bună seamă că el se plânsese mai
multora, și, până la urmă, îi venise cuiva gândul să-l trimită la
Ivan. Nu se îndoia nimeni că Gheorghe Ganciovski îl înșelase,
dar niciunul nu îndrăznea să-și spună sus și tare părerea.
Făceau doar glume, râdeau și se uitau cu înțeles unul la altul.
Nu voia niciunul să fie primul. Nu voia nimeni să fie luat la ochi
de copoii lui Ganciovski. De altfel, de vreo zece zile, Gheorghe
Ganciovski se învârtea prin sat. Se întorsese de la băi pentru
culesul orezului. De doi-trei ani el își supraveghea singur

186
orezăria. În jurul lui se învârtea un bărbat înalt și frumos, bine
îmbrăcat, de care nu se știa dacă este tovarășul sau ajutorul
lui. În ultimul timp ieșiseră felurite zvonuri în legătură cu fiica
lui Ganciovski, elevă la Colegiul francez din Plovdiv, și de aceea,
după pământul lui Mangalov, veni vorba despre ea.
— De ce zici că s-a dus la băi la Narecene? întrebă hâtru
Stoiko Altăncev, chelnerul cafenelei. Doar acolo se duce lumea
să se caute de nervi.
— A dus-o pe fată, împărtăși Ghencio vestea cu vădită
mulțumire. Făcuse o prostie, și apoi a vrut să se otrăvească,
prea bine nu știu cum a fost, dar n-a fost lucru curat... Cică o
dragoste...
— Doar mai e fetiță mică, ce dragoste? întrebă cu prefăcută
naivitate Anghel Macikov, și făcu ștrengărește cu ochiul.
— Tocmai alea tinere se lasă înșelate, adăugă într-o doară
Altăncev, mângâindu-și bărbia.
— Dacă era mai mare, ar fi avut mai multă minte, încheie
serios moș Iliu, trăgând adânc din lulea.
— Și ce dragoste, cu cine? întrebă șiret Macikov.
— Cu un elev de la Liceul comercial, răspunse Ghencio.
— Aha! dădu din cap a încuviințare Stoikov. O să fie negustor
bun dacă a știut să-și facă atât de bine socotelile.
— Dar se spune că băiatul nu-i prea cu stare, observă
Ghencio.
— Așa, așa! adăugă Macikov. De la săraci iei, săracului dai. Și
clipi iar din ochi. O fi el negustor, n-o fi, dar s-a dovedit vrednic
băiatul, nimic de zis.
De obicei familia lui Ganciovski își petrecea verile la țară.
Fiica lui umbla cu fetele din sat, învăța să brodeze, să țeasă, se
prindea în horă. Băiatul lui Ganciovski era încă mic, și taică-
său îl trimitea să pască vițeii.
— Să se învețe cu munca, să vadă cum se scoate o pâine și
să-l mai pârlească soarele, spunea Ganciovski cu oarecare
mândrie.
Dar în vara asta nu veniseră în sat. Se spunea că fata lui
Ganciovski fugise cu un elev, că rămăsese grea și că voise să-și
facă seama, să se înece sau să se otrăvească, și că de-abia o

187
scăpaseră de la moarte. Ganciovski o trimisese la băi la
Narecene, ca să-i mai întărească nervii și să mai stea puțin
ascunsă de oameni. El se arătă de câteva ori prin sat, dar apoi
dispăru din nou. Și de fiecare dată nici nu apuca să se
îndepărteze bine, că se și porneau vorbe și ațâțări împotrivă-i.
Fratele lui încerca să-și dea aere în fața sătenilor, încerca să-i
amenințe, dar nimeni nu-l băga în seamă. Oamenii își dezlegau
limbile, își dădeau drumul și începeau să aducă vorba nu
numai despre izlaz, dar și despre multe altele, care se
petrecuseră pe când era el deputat.
Ganciovski avea oameni de încredere numai în capul de jos
al satului, acolo unde era casa lui. Era o clădire mare, cu două
caturi și cu o anexă așezată alături și despărțită de curte printr-
un gard de scânduri. Aici stătea fratele lui, Ștefan. Tot acolo
trăia și mama lui Ganciovski, însă bătrâna se ținea departe de
familia lui Ștefan. Ștefan era fiul ei vitreg, și după moartea lui
Ganciovski, fusese ceartă mare pentru pământ și pentru bani.
Bătrâna nu se prea amesteca nici cu femeile din sat, se ținea
deoparte și căuta mereu să le arate că este mai presus de ele,
mai bogată și mai de neam decât celelalte. Purta straie de oraș,
de modă veche, care-i dădeau un aer și mai țanțoș, mai îngâmfat
și mai fudul. Mergea des la biserică, tăinuia mereu cu popii și
venea regulat la toate parastasele...
— Așa e soiul lor, se amestecă în vorbă și moș Boniu.
Bătrânul Ganciovski era destul de vârstnic când i-a sucit capul
unei fete de optsprezece ani...
— Ei, nu era el atunci chiar așa bătrân, dădu din cap moș
Iliu, și apoi nici fata nu mai era atât de tânără...
Moș Boniu deschise gura să răspundă, dar Anghel Macikov i-
o luă înainte:
— Ascultă, moș Iliu, se întoarse el, și după zâmbetul lui
pricepură cu toții că vrea să-l ia peste picior, e-adevărat că
bătrâna Ganciovski era în vorbă cu tine, dar că bătrânul
Ganciovski ți-a suflat-o de sub nas?
Vreo zece șiruri de dinți rânjiră către moș Iliu.
— Nu era în vorbă cu mine, astea-s palavre, se împotrivi el.
Cu el a fost în vorbă de la bun început. Eu n-am făcut decât să-

188
i ajut.
— Aha! Atunci am înțeles eu greșit, răspunse zâmbind
Macikov. Și o luă de la capăt: Și cum i-ai ajutat?
— Cum i-am ajutat? își mușca moș Iliu mustața. Uite, i-am
ajutat... ca pe o rudă, ca pe un om de-al tău. Sunt ani de-
atunci... Eram tineri, aveam gărgăuni la cap... Ni se părea că
tot ce zboară se mănâncă...
— Și când a fost asta?
— Ehei, e cam multișor de-atunci, era încă înainte de Unire1,
începu să povestească moș Iliu. Eram pe atunci plutonier la
secția de ocol. Iar badea Ivan, dumnezeu să-l ierte, era deputat
la Filibe2. Dar nu-și vedea deloc de deputăția lui, ci cutreiera
Rumelia în lung și lat. Mai trăiau pe vremea aia unul Zaharia
Stoianov și un căpitan Panița, pe care l-au spânzurat mai târziu
la Sofia, și, cum am zis, umbla cu ei să înjghebe comitete
împotriva stăpânirii. Li se mai alăturase și un popă: popa
Anghel. Cu toții i-au atacat pe grecotei la Stanimaka. Popa
Anghel a fost omorât mai târziu la niște alegeri... Sunteți tineri,
n-aveți cum să țineți minte lucrurile astea... Aprige vremuri au
fost atunci, să te ferească dumnezeu! Era o învălmășeală de
greci, turci, bulgari, de nu puteai să înțelegi a cui e țara: a
bulgarilor, sau nu? Noi știam una și bună: dacă se întâmplă să i
se facă de petrecanie vreunui grec sau vreunui turc, era mâna
lui badea Ivan la mijloc, dumnezeu să-l ierte. Când izbucni
răscoala de la Cirpan, era amestecat și el. Au vrut să-l bage la
închisoare, dar n-au izbutit să pună mâna pe el. Se mâncau
oamenii ca câinii! Și erau doar frați de sânge, cum s-ar zice.
Când zâzania crescu prea de tot, m-au trimis și pe mine cu
cinci jandarmi la Filibe, să păzim ordinea. Am sosit noi acolo,
ne-au găzduit, ne-au trecut în porție... Într-o seară ies să-mi
mai dezmorțesc picioarele, să mă plimb pe malul Mariței, să
casc și eu gura. Și, ce să vezi, dau peste badea Ivan, dumnezeu
să-l ierte. Intrăm în vorbă și deodată îmi zice: „Sunt urmărit,
ascunde-mă undeva, fi-mi tu și tată, și mamă”, zice el... Ei, ce
1
Este vorba de unirea înfăptuită în septembrie 1885 prin alipirea Rumeliei
orientale la principatul autonom al Bulgariei (n.r.)
2
Numele turcesc al orașului Plovdiv (n.t.).

189
să fac? Pe de o parte, slujba-i slujbă, pe de alta, e om de-al
nostru, suntem chiar și puțin neamuri: bătrâna Ganciovska,
mama bădiei Ivan, dumnezeu să-l ierte, și bătrâna Tașina
Simitliika, mama mamei mele, au fost verișoare de-a doua sau
de-a treia... M-am gândit, m-am răzgândit, nu-l puteam lăsa
așa pe om, trebuia să-l ajut. Atunci, mi-am adus aminte că la
Filibe stă un om de-al nostru, plecat de mult de la noi din sat și
care ține o dugheană la Karșiiaka. Îl iau pe badea Ivan și țuști la
el. „Să aveți grijă de dânsul, le-am spus, să-l păziți ca pe ochii
din cap, că, dacă nu, aveți să răspundeți.” Și a rămas badea
Ivan ascuns la ei până s-a făcut unirea. Da n-a stat cu mâinile
în sân, i-a sucit capul fetei omului. Pe-atunci era băiat frumos,
voinic, fudul, și fata se pierduse cu firea din pricina lui. „Îl
vreau, și-l vreau!” a zis. Mamă-sa cam trăgea să i-o dea, dar
tatăl se încăpățânase. „Am o singură fată, spunea el, n-o dau
după un văduv.” Dar nici badea Ivan nu era ușă de biserică.
După unire, m-a luat într-o zi și m-a dus glonț acolo. M-am
lăsat înduplecat și i-am șoptit fetei o vorbă. Și-a strâns lucrurile,
iar seara am tulit-o cu ea. Badea Ivan ne aștepta cu o brișcă.
Avea el pe unul din mahalaua catolică, Ioso îi spunea; brișca
era a lui. Caii, parcă aleși, negri, lucioși ca smoala. Și în trei ore
am ajuns în sat... Moș Iliu tăcu, trase din luleaua stinsă,
începu să scormonească prin buzunarele șalvarilor largi, ce-
nușii, și adăugă cu vădită mulțumire: Iată, așa s-au petrecut
lucrurile.
— Acu spui că s-au petrecut așa, sări cu gura moș Boniu,
zâmbind pe sub mustață. Altă dată, când mai trăia bătrânul
Ganciolu, parcă altfel o povesteai.
— Nici nu știi cum a fost și nici nu știi cum am povestit-o!,
răspunse parcă jignit moș Iliu. Hai, povestește tu dacă le știi așa
de bine.
— Uite c-am să povestesc.
— Haide, povestește!
— Păi chiar tu spuneai pe atunci că te-ai dus la omul acela
să-l vezi și că ai dat acolo peste bătrânul Ganciolu, care ți-a zis
să nu sufli nicio vorbă. Și-atât.
— Pe toate le știi tu! răspunse supărat moș Iliu și se suci într-

190
o parte. Habar n-ai ce om era badea Ivan, de ce era el în stare.
Să-mi găsești acum câțiva oameni ca el și să vezi tu atunci...
— Ce fel de om era?! spuse Altăncev: Om ca toți ceilalți. Doar
îl țin minte.
— Ca toți ceilalți! Ai vrea tu... Era om cu inimă largă, ehei!...
Făcea niște chefuri ce n-a pomenit lumea... Fără el nu era
nuntă, nu era botez, nu era horă... Pentru un cântec care-i
plăcea dădea pe atunci câte cincizeci de leva... Cincizeci de
leva!...
— Și el, ca și fiu-său, jefuia poporul, zise Ivan cu vocea
tremurândă.
Toți se întoarseră spre Ivan, parcă-l vedeau pentru întâiași
dată.
— N-a jefuit pe nimeni... oameni ca el... Și moș Iliu clătină
din cap. Câte lucruri bune n-a făcut el pentru sat, de care tu
nici măcar n-ai visat... Cine a adus înapoi pământurile de la
Bozalâțî, pe care le luaseră cu japca cei din Kostievo, ai?
— El a adus pământurile de la Bozalâțî, iar fiul lui a pus
mâna pe izlaz, îi tăie scurt Ghencio.
— Ei da, unul a dat, altul a luat, zise moș Iliu împăciuitor.
— Da ce, vrei să asemuiești pământurile de la Bozalâțî cu
izlazul? izbucni Ivan. Pentru Bozalâțî nu poți lua nici măcar o
sută de mii, iar izlazul face milioane...
— Se spune că bătrânul ar fi lăsat mulți bani, grăi Ghencio
visător. Dar Ștefan nu s-a ales cu nimic, Gheorghe a luat tot
caimacul...
— N-a lăsat bani, zise cu convingere moș Iliu. Gheorghe a
făcut avere din politică...
— Și din tâlhării! adăugă Ivan.
Toți râseră cu gura până la urechi. Chiar și Filip,
magazionerul, își scoase capul prin ușă și clipi repede din ochi,
stârnit de larma veselă.
— Ei, s-a îmbogățit omul, spuse moș Iliu, cum și ce fel, asta și
copiii o știu.
— Bătrânul nu avea mulți bani, răspunse cu amenințare în
glas moș Boniu. Numai că era ca lupul – lupul împrejurul lui
nu strică... Iar feciorașul lui s-a năpustit asupra noastră...

191
 — A avut el bani, ce tot vorbiți, nici nu se putea să nu aibă,
întări Ghencio. O asemenea avere cum are Gheorghe nu crește
fără cheag.
— Păi cum să nu fi avut?! țipă deodată moș Boniu ieșind din
ungherul în care ședea. Doar numai în timpul războiului, când
a fost deputat, a strâns atâta bănet, cât nu ești tu în stare să
cari în spinare.
— Păi asta a fost... cât a ținut războiul, răspunse moale moș
Iliu și se strânse ca un melc.
— Zici că numai în timpul războiului! se porni pe râs Stoicio
și făcu un pas înainte. Uite, să vă spun eu...
Dar rămase țintuit pe loc, fără să mai scoată o vorbă: în
cooperativă intrase Gheorghe Ganciovski cu bărbatul cel
necunoscut.
Toți amuțiră. Se răsuceau de parcă se simțeau cu musca pe
căciulă. Fiecare se foia, ca și cum voia să le facă loc să șadă
lângă el. Numai Ivan nu se clinti, cu toate că era și el puțin
tulburat de intrarea lor neașteptată. Ganciovski își scoase
pălăria, privi în jur, și abia atunci dădu ziua bună. Om de vreo
patruzeci și cinci de ani, puțin adus din spate, se ținea bine.
Părul, pieptănat în sus, era puțin încărunțit și îi dădea un aer
sever și mai bătrânesc. Mustățile îi creșteau în voie, nu le
tundea niciodată, încredințat că astfel insuflă mai mult respect.
Însoțitorul lui dădu și el bună ziua și făcu o ușoară
plecăciune. Era un bărbat voinic, frumos, îngrijit.
De-abia după ce noii-veniți se opriră în fața unei mese libere,
Altăncev își reveni din buimăceală, se repezi în dosul tejghelii,
luă o cârpă, strânse cu repeziciune de pe masă, trase două
scaune și se dădu cu un pas înapoi. Toți băgară de seamă, de
cum intrase, că Ganciovski nu prea era în apele lui. Dar după
ce văzu ce repede și politicos e slujit, își veni în fire și porunci:
— Două cafele!
Sub tavanul cenușiu se lăsase o tăcere apăsătoare.
Necunoscutul zâmbea ca pentru sine. Întoarse încet capul și-și
aținti privirea spre colțul afumat de dincolo de tejghea.
Ganciovski îl zări pe moș Iliu, ceru și pentru el o cafeluță și apoi
încercă să aducă vorba despre porumb, despre arături, despre

192
semănat... Dar oamenii zâmbeau stingheriți, mormăiau ceva pe
sub nas și apoi amuțeau iar. Însoțitorul lui încercă și el să intre
în vorbă, dar nici lui nu-i răspundea nimeni. Oamenii ar fi vrut
să-i spună câte ceva, dar nu-și găseau cuvintele, se sfiau, erau
stânjeniți. Cei doi își băură cafelele, mai statură puțin, apoi își
luară rămas bun și ieșiră.
Nici după plecarea lor nu îndrăzni nimeni să spună vreo
vorbă, cu toate că fiecare avea câte o glumă sau o înțepătură pe
limbă. Li se părea tuturor că cei doi stau în dosul ușii și trag cu
urechea.
— Se zice că și ăsta are multe parale, spuse în sfârșit
Ghencio. E din Pazardjik. Cică are multe orezării.
— Ei, ce vrei, n-o să se adune Ganciovski cu un sărăcan,
adăugă moș Iliu.
— Dacă are nevoie de sărăcani, n-are de ce să-i caute în altă
parte, uite că suntem noi aici, zise moș Boniu și privi spre
tejghea.
Dar de data asta nu se mai vorbi despre Ganciovski. Ivan
aștepta să înceapă iar poveștile dinainte, însă toți se uitau
stingheriți unul la altul, înghițeau în sec, zâmbeau ca și cum s-
ar fi simțit vinovați. Înainte parcă și Ivan își dezlegase limba, dar
la intrarea celor doi mușterii neașteptați se fâstâcise, și acum nu
mai putea nici el să aducă vorba despre ceea ce voia. În cap i se
tot învârteau cele spuse de moș Iliu. „Auzi, se gândea Ivan, va
să zică și pe timpuri au fost lupte între partide.” Astăzi auzise
pentru prima oară despre căsătoria bătrânului Ganciolu. Ivan
și-l amintea cu greu, îl văzuse la o nuntă, îndată după război,
cu două-trei luni înainte de moarte. Pe atunci Gheorghe era în
străinătate, plecase să învețe ingineria. Curând după moartea
lui tată-său se întorsese, făcuse împărțirea cu frate-său și
plecase la Sofia. Dar nici acolo n-a rămas mult. A mai stat
puțin pe la Varna, unde se însurase, iar apoi s-a întors în sat.
De atunci Ivan știa totul despre el. Mincio povestea mereu pe
unde umblă Ganciovski, ce face el, cum îl certa și cum se
pândeau unul pe celălalt. Până la 9 iunie 1923 1, Ganciovski s-a

1
La 9 iunie 1923 a avut loc în Bulgaria o lovitură de stat fascistă (n. r.).

193
tot învârtit prin sat. Umbla prin cafenele îmbrăcat în niște
pantaloni bufanți ofițerești, roșii și într-o tunică ponosită, îi
cinstea pe adepții răposatului său tată și tăcea. Era un om
închis, și când zâmbea, nu știai niciodată dacă îți vrea binele
sau răul. Oamenii nu-l iubeau și se temeau de el. Pe dușmani îi
urmărea până la a noua spiță și se răzbuna cum putea și cum
știa. După lovitura de stat fascistă, fu ales deputat, și timp de
opt ani porunci atât în sat, cât și în împrejurimi. Prin mâna lui
treceau toate numirile și toate concedierile, fără încuviințarea
lui nu era numit nici măcar un pădurar. De atunci i-o luă
înainte lui frate-său. Ștefan încercă să se împotrivească, nu-i
putea ierta împărțeala nedreaptă, dar, văzând cum crește mereu
puterea lui Gheorghe, fu nevoit să se împace cu starea de
lucruri și deveni omul lui de încredere în sat.
Ivan tot aștepta să vină vorba despre Ganciovski, dar în
cafenea se lăsase o tăcere atât de adâncă, de parcă nu s-ar fi
aflat țipenie de om acolo. Moș Boniu ațipise, sprijinit în toiag.
Ghencio se adâncise în citirea unui ziar vechi. Stoicio se
rezemase de tejghea și-și înfipsese privirea într-o grindă
înnegrită din față. Chiar și moș Iliu, care găsea întotdeauna câte
ceva de spus, înghețase parcă, își strânse mai aproape pieptarul
lui larg de lână și trăgea tăcut din lulea.

16

Ivan se săturase să tot stea încruntat și să tacă de câte ori o

vedea pe Toșca; dar cum încerca să-i spună o vorbă, glasul îi
pierea, cuvintele i se opreau în gât și gura i se strâmba. Înainte,
pe vremea când trăia Mincio, Toșca glumea adesea cu dânsul
de câte ori venea vorba despre drăguțele lui: „Ascultă, Vanio,
spunea ea în șagă, să pun o vorbă bună pentru tine la
Malamka? Las-o pe Lena lui Peikov, nu vezi că se tot învârte în
jurul feciorului lui Balabancev? N-o să-i meargă, știu eu. Iar
Malamka te are la inimă...” Atunci când la iarmarocul din
Kostievo lui Ivan îi plăcuse fiica lui Koliu Kavaldjia și începuse
să-i dea târcoale, Toșca îl dojenise prietenos: „N-are rost să-ți
rupi opincile pe ulițele din Kostievo, că mama nu vrea noră din

194
alt sat... Iar dacă m-ai întreba pe mine, apoi ți-aș spune: că ai
avea o nevastă bună și eu o cumnată...” Ivan încerca să-și
ascundă zâmbetul, dar zâmbetul îi desfăcea buzele fără voia
lui.
Ar fi vrut și acum ca ea să mai șuguiască, să se uite
ștrengărește la el, să-l descoasă, să-l întrebe de ibovnică. Dar
Toșca tăcea. Și cum să-i vorbească când nici el nu deschidea
gura, iar bătrâna nu făcea decât s-o înțepe mereu cu vorbe
otrăvite? Ivan fusese cel dintâi care amuțise, se îmbufnase și
începuse să se uite chiorâș la ea. Să fi vrut și nu s-ar fi putut
purta cu ea așa cum se purtase înainte. Parcă-l strângea cineva
de beregată; gândurile îi zburau aiurea. Știa că toți bărbații se
uită la ea cu gânduri murdare, că șușotesc în spatele ei, că-i
aruncă vorbe urâte și jignitoare. Și nimeni nu se împotrivea; era
oare în rânduiala lucrurilor ca fiecare să bârfească pe socoteala
văduvelor tinere și frumoase? Ivan mârâia când auzea
asemenea vorbe de batjocură, dar în adâncul sufletului i se
strecurase un simțământ de care-i era rușine. Ochii îi lunecau
fără voie pe trupul ei, și fără să vrea privirea i se lipea de
picioarele ei rotunjite și vânjoase. Orice unduire a trupului ei îi
tulbura gândurile, îl amețea. Simțea cum îi trece un fior pe sub
piele. Ivan se mustra în sinea lui, se căznea să-și abată
gândurile în altă parte, să se stăpânească, dar capul i se
răsucea pe nesimțite, ca floarea-soarelui, pupilele i se
strângeau... Când se întâmpla să mai fie și altcineva de față, era
parcă mai liniștit. Dar cum rămâneau în doi, îi era teamă să se
uite drept în ochii ei, se temea să nu-i citească gândurile, să
nu-l scuipe cu dispreț... Nici el singur nu mai știa de ce era atât
de tăcut în fața ei: din pricina pământului, sau a gândurilor
sale vinovate?
Într-o zi bătrâna rândui așa lucrurile ca să se ducă împreună
la muncă.
— Vanio, strigă bătrâna, hai, dați o fugă până la bumbac și
culegeți ce-a mai rămas.
Ivan se duse la Toșca s-o poftească, se străduia să fie liniștit.
— Strânge ceva de-ale gurii, spuse el, și vocea-i tremura. A
zis mama să mergem la bumbac.

195
 — Ce să iau, se întoarse Toșca, un sac sau o traistă?
— O traistă.
Încărcați cu ulciorul și cu traista plină, porniră pe drumul
care ieșea din sat. Ivan hotărî să lege vorba. Își scormonea prin
minte ca prin cenușă ca să găsească un prilej. Dar i se părea că
dacă ar scoate un cuvânt, l-ar trăda glasul. Despre ce să
vorbească? Despre frământarea din casă nu voia, despre
oameni și șezători îi era peste mână să vorbească cel dintâi, iar
despre treburile sătești se ferea să amintească, căci nu mai știa
nici el cum stau.
Ivan lipăia cu picioarele desculțe prin praful gros și fierbinte,
iar privirea i se pierdea în zările tulburi. Colinele erau cenușii și
pustii, rareori se zăreau vite răzlețe și câte un plugar singuratic.
Cerul era limpede, numai doi nourași, albi și groși ca smântâna,
pluteau peste Dăbace. Muncile câmpului se terminaseră, ogoa-
rele stăteau cufundate într-o amorțeală tăcută. Tulpinile de
porumb erau cenușii, roase de vite. Numai pe colina din față,
prelungă și joasă, se deslușeau petele de un verde-închis ale
viilor. O bucurie caldă izvora din țărâna bătătorită și încinsă.
Viile se odihneau ca niște ființe vii, și de sub frunzele
îngălbenite pândeau ciorchinii copți, plini de mierea belșugului
de toamnă. Albine mici și cenușii zumzăiau neobosite, iar viespi
prădalnice zburau din ciorchine în ciorchine și, aidoma
oamenilor răi și hapsâni, străpungeau cu acul lor otrăvit
boabele umflate, care putrezeau apoi în frunzișul pârlit al viei.
Pe vârfurile piersicilor și cireșilor stăteau înșiruite ciori; deodată,
întorcând capetele în dreapta și în stânga, se lăsară jos, grele ca
niște pietre. Vrăbii guralive se opreau în stoluri și, după un
scurt sfat, se risipeau cu alai.
Și Toșca privea spre vii. Zărise zarzărul rămuros și colina care
coboară către Kukureakkoria. Strânse pleoapele; amintiri din
trecutul ei fericit: aici se abătea deseori cu Mincio. Câteodată se
duceau pe câmp pentru vreo treabă măruntă, iar apoi o luau
spre vie, să îngrijească de zarzăr sau să aducă struguri. Se
așezau sub copacul umbros, se ghemuiau lângă o viță, se
priveau în ochi ca doi tineri îndrăgostiți, se sărutau îndelung.
Ea se lăsa în brațele lui, topindu-se de dragoste și fericire. Dinții

196
ei frumoși străluceau, iar buzele abia de se mișcau: „Mincio,
dragul meu!...” El întindea surtucul, o așeza cu băgare de
seamă pe el și o strângea mai s-o înnăbușe.
Unde-i el acum? Nu mai este! Dar credința lui într-o lume
viitoare, când oamenii vor trăi mulțumiți și fericiți, rămăsese.
Numai această credință o ajuta pe Toșca să mai trăiască, o
întărea, îi dădea putere să îndure și cuvintele otrăvite ale
soacrei, și încruntarea lui Ivan. Această credință îl păstra viu pe
Mincio în sufletul ei: nu-l va uita niciodată.
Ivan și Toșca mergeau pe drumul îngust de țară, brăzdat de
roțile căruțelor hodorogite și uruitoare. Umblau cufundați în
gânduri, pierduți în amintiri. Deodată tresăriră ca dintr-un vis
ușor și dulce.
Dinspre răzorul popii se auzi un pocnet de pușcă și apoi
lătratul întretăiat al unui câine. Un iepure mare se dădu peste
cap în miriștea arată și o zbughi spre drum. Din dosul
tufișurilor scunde ieși un vânător, gâfâind și înfierbântat, sări în
sus, ținti și descărcă a doua țeavă. Iepurele făcu o ultimă
săritură, se rostogoli într-o parte și se mai târî puțin.
Cei doi se opriră. Ivan scăpă un țipăt și desfăcu brațele să
prindă iepurele. Dar când animalul căzu străpuns, deschise
ochii mari și privirea i se pironi asupra vânătorului. Era
Gheorghe Ganciovski. Purta bocanci grei, cenușii, cu moletiere
verzui, pantaloni verzui prinși sub genunchi și o haină verzuie
cu cingătoare. Avea o cartușieră lată, și pe umăr îi atârna o
tolbă. Când îl văzu pe Ivan, se opri stingherit, și o mânie
înciudată îl cuprinse. Strigă câinele, care stătea neclintit lângă
iepure. Atunci Ganciovski se îndreptă cu pași mari într-acolo,
mai aruncă o privire spre Ivan și Toșca, se aplecă și-și lovi brutal
victima cu cizma. Stătu câteva clipe aplecat peste animalul
rănit, apoi îl înjunghie, îl răsuci de două-trei ori, îl puse în tolbă
și o luă înapoi spre răzor.
Ivan răsuflă ușurat. Gândurile tulburi în legătură cu Toșca se
împrăștiară. Fața i se învioră.
— Umblă la vânătoare, își face toate chefurile, spuse el și
clătină din cap, fără a lăsa să se înțeleagă dacă-l amenință sau
îl pizmuiește.

197
 — Toate-i merg strună, de ce să nu-i meargă? adăugă Toșca.
Se spune că are de gând să se mute la oraș...
— De ce să se mute? strânse Ivan din buze. Ei și așa stau
mai mult la Plovdiv... Și chiar dacă se mută, nu pierde nimic: și-
a încărcat bine căruța, nu mai are pe cine înșela...
— A jefuit frumușel...
— A jefuit el, dar acum îi arde pământul sub picioare. Dacă-l
dăm peste cap cu izlazul, o să vadă stele ziua-n amiaza mare...
— Nu-mi prea vine a crede, clătină Toșca din cap. E în stare
să cheltuiască jumătate din cât face izlazul cu bacșișuri și
avocați și tot n-o să se lase... Și apoi, dacă se vede la ananghie,
îl trece pe numele nevestei sau al maică-si...
— Numai să-l răsturnăm noi, că după aceea n-are decât să-l
treacă cui o vrea... Tare mai sunt stârniți oamenii împotrivă-i și
totuși se tem, nu-s destul de puternici... Acu câteva seri venise
vorba despre el la cooperativă, dar când a intrat el, au amuțit
cu toții, de puteai să auzi bâzâitul muștei... E izlazul tuturor
deopotrivă, e comunal, dar nu-și dau prea multă silință... Ivan
oftă. Oameni adormiți, nu văd mai departe de vârful nasului!
— Totuși s-au mai deșteptat, spuse Toșca, față de cum erau
înainte.
— S-au deșteptat pentru că le spunem mereu că dacă vom
lua înapoi izlazul, îl vor folosi cu toții... Așa cum e acum n-avem
nici unde paște vitele. Unul de-ai lui Ganciovski ar fi spus că tot
n-o să ne alegem cu nimic... Știe Ganciovski, e vulpe bătrână...
Dar și bădița i-a făcut una bună; întâi și-ntâi i-a înșurubat pe
morari împotriva lui...
— De ce tocmai pe morari?
— Fiindcă le abătuse apa. Și cine a tras câștig dintr-asta? Tot
Ganciovski: întreg grâul se macină la moara lui... Iar morile
lipsite de apă au rămas pe uscat. Toată vara stau părăginite...
— Acum morarii sunt împotriva lui?
— Da! Și înainte erau din același partid. Numai Alexe Ganev e
cu el, avea vreo zece decari de luncă lângă moară și le-a făcut
orezărie... Numai el trage foloase, toți ceilalți au rămas de
căruță.
— Aha! clătină Toșca din cap, se opri în loc și puse jos

198
traista: ajunseseră pe ogor.
Bumbacul era cam strivit și ros de vite. Pe vârfurile tulpinilor
uscate rămăseseră capsulele zbârcite, pipernicite, de parcă
înfloriseră cu de-a sila. Ivan se opri pe hat, privi câmpul și
spuse cu hotărâre:
— Trebuie cules.
Toșca se aplecă în tăcere și înaintă cu pași mici. Umbla
repede și vioaie, degetele ei subțiri desfăceau cu îndemânare
capsulele uscate și culegeau ghemotoacele bătute de bumbac.
Ivan căuta s-o ajungă, se clătina greoi și tot bombănea. Toșca
strângea bumbacul în șorț, și asta îi înlesnea mult munca. Ivan
trăgea sacul după el, se îndrepta mereu și măsura ogorul cu
privirea. „Bine că ea culege repede, își spuse el, că dacă ar fi
rămas numai în seama mea, nu m-aș fi descurcat nici în două
zile.”
Își făcea socoteala c-o să aibă vreme să se repeadă și până la
vie. Ar fi dorit tare mult să se ducă singur, în timp ce ea
muncea aici, dar nu îndrăznea să-i spună. Ea nu l-ar fi oprit,
nu i-ar fi zis nimic, asta știa el, dar cum să aducă vorba? Doar
e supărat! Altă dată i-ar fi spus chiar ea: „Haide, Vanio, repede-
te până la vie. De bine, de rău, am să culeg eu ce-i de cules
aici...” Dar acum... Acum tace și ea și nu-i spune niciun
cuvânt...
Ivan își aprinse o țigară, pufăi și se uită după Toșca. Lucra ca
o mașină; când își îndoia mijlocul, cutele fustei negre se
învolburau în jurul picioarelor albe. Când se întindea să
culeagă de pe jos vreun pufuleț căzut, i se dezveleau până și
coapsele prelungi... Ivan clipea din ochi, simțea un val de
căldură prin vine. Trăgea adânc din țigară, și după un timp
dădea iute drumul la fum, în șuvițe subțiri. Sfredelea cu privirea
țărâna arsă, își pironea ochii pe vreo gâză și o urmărea cum
fuge încolo și-ncoace fără rost, până ce valul de sânge se
retrăgea...
O întrebare spinoasă i se înfigea atunci ca o căpușă în minte:
„De ce mă tot uit chiorâș la ea?”
Se căznea să-și alunge gândurile rele; dar îl năpădeau, fără
voia lui, din toate părțile, îl vlăguiau și-l asaltau ca pe o cetate

199
gata să se predea dușmanului. Ar fi vrut să vorbească cu ea ca
pe vremuri, să glumească, s-o privească ca pe-o soră. Dar...
împărțeala pământului, omul străin, care avea să pună mâna
pe avutul lor, nu-i dădeau pace. Și chiar, cu ce drept voia s-o
facă? Tatăl și mama lui se trudiseră o viață întreagă, se
străduiseră să agonisească ceva, și acum să tragă altul foloase?
Cu cât se gândea mai mult la pământ și la împărțeală, cu
atât mai tare îl năpădeau gândurile, ca niște tăuni. Îi tulburau
conștiința, îi întunecau privirea. Întreaga lume nu mai era
pentru el decât ogorul, curticica și căsuța. Era parcă încătușat
de toate acestea. Gândurile i se loveau ca o muscă de geamul
unei ferestre închise, căutând în zadar să scape, să-și ia zborul
spre libertate și spre întinderea nemărginită...
Toșca ajunse până la răzorul din față și se întoarse. Ivan o
cerceta pe furiș. Ochii îi erau umezi și roșii. Plânsese. Aici,
fiecare tufiș, fiecare firicel de iarbă îi amintea de Mincio. Nici de
ea nu era bine. Atât de tânară și cu viața cernită de pe acum...
Nici ea n-a vrut; nici ea nu s-a gândit că se va întâmpla așa... Și
de ce o chinuie ei doi, el și cu maică-sa? De ce o tot privesc
chiondărâș?... Ivan se gândi la starea ei, la viața și dorințele ei și
i se făcu milă. „Ascultă, dadă, ar fi vrut să-i spună, nu sunt eu
de vină, mama m-a ațâțat!” Deschise gura, dar nu avu putere, îl
gâtuia ceva. O întrebă:
— Iese un sac?
— Cine știe? răspunse Toșca și se uită la bumbacul cules.
Obrajii îi erau umezi, glasul tremurător.
Trecuseră unul pe lângă altul. Ivan se târî iar mai departe, și
gândurile despre căsătoria ei și împărțirea pământului îl
cuprinseră din nou în păienjenișul lor. Se cufundă în socoteli
grele și chinuitoare. Nu, ea nu va rămâne așa. E atât de tânără,
să tot aibă douăzeci și cinci de ani, nu mai mult. Se va mărita
de îndată ce se va împlini anul de la moartea lui frate-său, vor
începe să-i dea târcoale, să-i trimită fel de fel de mătuși și
neamuri ca s-o pețească. Și ea se va lăsa amăgită de careva,
căci omul e ca apa, care curge încotro o abați... Dar pe cine o să
aleagă? Ghencio Cifteliev? E bogat, înstărit, dar e bătrân. N-o
să-l ia Toșca. Stamenko Popov? Nici el nu e prea tânăr și se mai

200
spune că a umblat după fel de fel de muieri până a îmbolnăvit-
o pe nevastă-sa dintâi de o boală de care a și murit. Mitko al lui
Intizapce? E lingav și face pe orășeanul. Când Gheorghe
Ganciovski îl făcuse președintele comisiei celor trei, dăduse
ordin ca Mincio să fie închis la secție și-i făcuse apoi o
sumedenie de alte greutăți. Mincio îl ura tare mult. „Suflet de
iscoadă! șuiera el de câte ori venea vorba despre dânsul. Se
furișează ca un șoarece, ciulește urechile și pe urmă duce totul
la alde Ganciovski.” Într-un timp, Intizapce se ridicase pe lângă
Gheorghe Ganciovski. Strânsese în jurul lui destui oameni și
chiar se vorbea că la o nouă alegere Ganciovski avea să-l pro-
pună ca deputat. Dar în același an se petrecuse ceva, și de
atunci nimeni nu-l mai lua în seamă și nu mai dădea nicio para
chioară pe el. Feciorașul ademenise o țigancă în curtea lui, o
luă în casă și... o trânti în pat. Dar când s-a pus să urle țiganca,
s-a aruncat asupră-i și a început să dea cu desaga în el, când
au început să zboare toate prin odaie, linguri, mosoare, fuse,
au auzit și vecinii, s-au repezit la ea și l-au scăpat. O lună
întreagă după întâmplarea asta nu s-a mai arătat. Iar când a
ieșit, toată lumea își bătea joc de el. Copiii ieșeau în poartă și
strigau: „Ei, țigane!” De atunci și treburile îi mergeau anapoda.
Cu un asemenea om n-avea să se mărite Toșca, n-avea să
pângărească numele curat al lui Mincio.
Rămânea Ilia Văliulov. Era om sărac, dar deștept și așezat.
„Dac-am avea în sat cinci ca Ilia, n-ar putea să ne despartă nici
cu tunul”, spunea Mincio. Erau mereu împreună, se aveau ca
frații. Ilia era om simplu și nu prea-i plăcea să citească. Dar era
tare și dârz. „Să-l tot trimiți pe Văliulov, că-ți face treaba”, îl
lăuda Mincio. Ilia era smerit și tăcut, zâmbea potolit și blajin și
nu-i plăcea să se bage în ciorovăieli. „Cel înțelept va pricepe și
cu binișorul”, spunea el. Își însușea totul cu încetineală,
anevoie, dar, dacă era greu să-l convingi de ceva, cu mult mai
greu era să-l faci să-și schimbe părerea. Chibzuia cu fereală, se
străduia să înțeleagă totul cu mintea lui simplă, să-i fie
limpede, să-i intre adânc și bine în cap. Avea o fire închisă, dar
atunci când îndrăgea pe cineva, era gata să sară și în foc pentru
el. După moartea lui Mincio umblase o lună întreagă ca năuc.

201
Când aflase de nenorocire, îl înecaseră lacrimile, și multă vreme
nu putu să scoată o vorbă. „Am rămas ca orfanii!” zise el după
ce-și reveni în fire. Și începu să clipească des. Sătenii îl prețuiau
pentru cinstea, tăria și firea lui dreaptă. Dușmanii nu
îndrăzneau să râdă de el, nici să bârfească în spatele lui. Cei
mai mari bătăuși și scandalagii din împrejurimi tremurau în
fața lui.
Ilia e bun. Dacă la o adică Toșca va alege, îl va alege pe el.
Știa bătrâna ce spune, era o lupoaică pățită. Mirosea de departe
primejdia. Nu degeaba sărise ea asupra Toșcăi atunci când
adunaseră porumbul. Și nici vizita făcută de Ilia nu mirosea a
bine: fusese foarte vorbăreț și ochii îi tot umblau încolo și-
ncoace. Așa se fac treburile astea: azi vine pentru una, mâine
pentru alta, și până să te uiți... s-au și înțeles. Azi se uită unul
la altul, mâine își vorbesc, apoi se hotărăsc, și așa, când se va
împlini anul de la moartea lui Mincio, îl va lua pe Petiu de
mânuță și se va duce după Ilia... După aceea o să vină și o să
spună: hai să facem împărțirea. Și atunci se va vedea ce fel de
om e. Bun? Unde-i vorba de avere nu încape nici bunătate și
nici prietenie. Frați și surori se omoară pentru un nenorocit de
hat, darmite un om străin! O să-i fie milă? Va împărți și țoalele,
și ultimul fir. Ce are Ilia? Nu știe nicio meserie și nici de la tat'su
n-a moștenit nimic. Numai să-i pice vreo douăzeci de decari de
pământ, și apoi cată de i le smulge din mâini...
Toșca ieși pe hat, îl ajunse din urmă și iar îl depăși. Acum își
desfăcuse capetele barișului, și el putu să-i vadă toată fața. De
ce acasă nu i se părea atât de sfrijită? Pomeții obrajilor îi
ieșiseră afară, bărbia i se ascuțise. Și ochii îi erau mai mari și
mai triști. Pe întregul ei chip se zugrăveau încordarea și chinul.
I se făcu rușine și simți o remușcare. „A dracului lume!” sudui
el. Dar cu sudalma asta lovea mai mult în el însuși decât în
lume. Că lumea este rea, asta o știu și copiii. Dar cu ce era de
vină Toșca? Nu era și ea om? N-avea și ea dreptul să trăiască?
De ce o chinuie? Dacă Mincio n-ar fi murit, n-ar fi trăit doar
laolaltă o viață întreagă? Odată și odată tot s-ar fi despărțit. Și
atunci cum ar fi făcut față cu așa puțin pământ? Pe cine s-ar fi
supărat atunci?... Ori cu treizeci, ori cu cincizeci de decari,

202
sărăcia tot sărăcie rămâne.
Când își amintea de Mincio, Ivan parcă se mai îmbărbăta.
Dădu din mână și-și spuse: „Se va îndrepta totul! O să fie
bine!... Trăim vremuri frământate, cine știe câte nu se vor
schimba!...” Se va schimba lumea, viața va deveni mai ușoară și
mai fericită... Să se gândească la două petice de pământ?... De
ce să nu-și vadă de tinerețe, are vreme să se necăjească pentru
pământ și pentru casă... Uite-i pe prietenii lui: umblă pe la
hore, pe la șezători, se întâlnesc cu fete, se drăgostesc. Iar el s-a
închis în casă ca un moș, nu-i mai lipsește decât să pândească
găina care a ouat, ca să strângă ouăle. Apoi nici nu prea mai
are multă vreme de umblat, i-a venit timpul să se însoare...
Să se însoare! Gândul acesta, amestecat cu altele care-i
trecuseră prin cap, îl făcu însă să tresară. Se agăță de el. Își
închipui că este însurat și că trăiește liniștit și în pace cu
nevastă-sa. O să aibă și multă muncă și necazuri, dar și clipe de
fericire... Simți ca o ușoară amețeală, dar îi trecu repede. Fiori
de frică și îndoială îl cutremurau. „Cine o să mă ia cu așa puțin
pământ?” se întreba Ivan. Lena Peikova se învârtea în jurul
feciorului lui Balabance, dar la horă se prindea și lângă al lui
Ignatie. Toșca îi spunea că Malamka, chipurile, ține la el. Dar el
o vedea cum aleargă după Stoiko Stoiancolev. Stoiko era
cizmar, se spunea că o să plece la oraș, iar Malamka nu visa
decât să se facă orășeancă. N-avea el nevoie de asemenea fete.
Nici n-avea de gând să se ducă la oraș. O să-și caute o fată care
să trăiască și să sape laolaltă cu el... Și se oprea iar la Kița
Kavaldjiikina din Rostievo. E cam slăbuță, dar ce blândă și
tăcută fată! Păcat numai că mai avea trei surori și doi frați și
niciun fel de zestre. Tatăl ei umbla și vara și iarna cu cojoc,
tușea și înjura mereu. Se spunea că-i ofticos. Fratele cel mare e
dogar la Haskovo, iar cel mic dăduse de-o belea cu doi ani în
urmă și mai zace și acum la închisoare. Ivan cunoștea întreaga
familie și ei îl cunoșteau pe el. Nu l-ar respinge dacă ar cere-o.
Dar tare mult ar fi vrut să ia măcar o bucățică de pământ, ca să
pună la loc din ceea ce avea să-i ia Toșca. Kavaldjiikina nu avea
să dea nimic, asta o știe Ivan. Și de altfel cu atâția frați și surori
și cu părinți în viață să ceară zestre... E rușinos... Ce-o să

203
gândească despre el?... N-o să gândească bine. Ivan știe și
asta...
Ar fi fost bine să ia o fată orfană, cu pământ. Dar unde s-o
găsească? Dacă s-ar ivi pe undeva un asemenea prilej, l-ar
înhăța un flăcău din cei mai înstăriți. Lui Ivan nu-i va pica
asemenea noroc. Să nu se amăgească. Atunci ce să facă?... Se
gândi pe rând la toate fetele din sat și nu se putu opri asupra
niciuneia. Cele bogate nici nu voiau să audă de el... Să-i
sucească vreuneia capul, să fugă cu el? Căreia din ele? Dacă
cel puțin ar fi mai arătos, mai treacă-meargă. Dar așa... Nici
măcar straie n-avea, să se mai înțolească. Doar așa să fi putut
ademeni pe vreuna. Chiar dacă i-ar suci vreuneia capul, cine
știe dacă ea se va învoi să-și lase casa și părinții și să se ducă
după un coate-goale ca el...
Cu câteva luni înainte Ivan nici nu se gândea să se însoare
pentru avere. Umbla după toate fetele care-i plăceau și care
răspundeau la glumele lui. De avere și de zestre nici nu-i păsa.
În primul rând i se părea că Mincio l-ar fi ocărât și ar fi râs de
el. Ivan fusese sigur că în curând aveau să se schimbe lucrurile
și că atunci omul nu se va mai gândi la avere... Și când colo...
Se cufundă în fel de fel de socoteli. Se târa prin bumbac ca
bătut și, din nebăgare de seamă, lăsa multe fire neculese. Toșca
venea după el și le strângea pe toate în șorț. Iar când Ivan se
întoarse, o văzu la marginea câmpului uitându-se undeva, de-
parte.
— Nu mai e? întrebă el mirat.
— Nu mai e nimic.
Ar fi vrut să aducă vorba despre vie, dar nu avea cum. Dacă
s-ar fi uitat și ea într-acolo, i-ar fi spus, dar așa nu-i venea. Să
se ducă amândoi? Se temea că din toate viile ar ieși oamenii și i-
ar privi bănuitori.
— Nu mai venim o dată? întrebă Toșca.
— De ce să mai venim?
— O să mai fie de cules.
— Nu face, dădu Ivan din mână și porni spre hat. Vocea îi
răsuna iar oarecum supărată, seacă.
Toșca se uita tristă la el. Ochii ei se umplură de o umezeală

204
limpede...

17

Toșca punea la uscat bumbacul cules. Deodată tresări ca

lovită. Își auzise numele? Pe ea o chema? Se ridică și privi în
jur. În pragul casei stătea bătrâna și o striga:
— Toșca! Haide, vino să mâncăm. Mai lasă bumbacul ăla. Îi
ajunge. S-a uscat destul.
— Uite îndată, vin acușica, mamă! răspunse Toșca cuprinsă
de bucurie și emoție.
Nu-i venea să creadă. Ce se întâmplase? Ce era cu
schimbarea asta? Visa oare? După atâta timp soacră-sa o
strigase pe nume pentru prima oară. Și niciodată în viața ei
Toșca nu lucrase cu atâta vioiciune. Resfiră ghemotoacele albe
peste scoarța întinsă pe jos, își scutură șorțul și intră în
bucătărie. Masa era pusă. Bătrâna și Kuna ședeau de vorbă.
— Bine-ai venit, tușo, și Toșca întinse mâna zâmbind. Ce mai
faceți acasă, sunteți bine? Copiii sunt sănătoși? De ce nu-l
aduci pe Tonciu să se mai joace cu Petiu?...
— Suntem bine, fetițo, slavă domnului... Suntem sănătoși
deocamdată, dar nu se știe până când. Cum o fi voia domnului.
Și copiii sunt bine, se joacă...
— Până una-alta să fiți sănătoși, că... spuse bătrâna. Nu știe
omul ce-l așteaptă... Ce-i este dat de cel-de-sus... Dadă, vino
mai aproape... Haide, noră, mănâncă și tu ceva... Ai alergat
toată ziulica...
— Unde-i Vaniu? îl căută Kuna cu privirea.
— Umblă haimana! răspunse bătrâna supărată.
— A ieșit... s-a dus pe la cafenele... Toșca ascunse că
Hăcibărzov și Vasil Peev îl chemaseră mai înainte, că stătuseră
puțin de vorbă și apoi plecaseră undeva.
— Of, sunt sătulă până-n gât de cafenelele astea! clătină
Kuna din cap. De cum vine iarna, nu-l mai prinzi pe acasă pe
niciun bărbat. Dacă nu i-am chema la masă, ar crăpa de
foame...
— Tot cu politica asta blestemată! clătină bătrâna din cap,

205
supărată. Jocul de cărți a fost oprit. Au mai fost oprite și altele,
numai pacostea asta n-au oprit-o!...
Vorbiră despre politică, despre scumpete și despre nevoi.
— Nu știu, soro, reluă tărăgănat bătrâna. Nu știu ce-o să
facem și cum o să trăim... Am rămas dezbrăcați. Uite: ce am pe
mine asta-i totul. Lui Ivan trebuie să-i facem niște nădragi
pentru la iarnă, n-are cu ce să iasă în lume... Cum vom
cumpăra lână și cu ce o s-o cumpărăm nu mă duce capul...
— Of, voi cel puțin nu sunteți mulți, dădu din cap Kuna. Ia să
vii să ne vezi pe noi! O casă plină de lume, cui să-i faci mai
întâi?... Nu mai avem cu ce ne primeni... Cămășile ni s-au făcut
ferfeniță pe spinare...
Și în timp ce cele două surori își plângeau una alteia necazul,
Toșca deretică repede, mătură, făcu curat și ieși. „Vrednică
fată!” ar fi vrut să spună Kuna, dar își înghiți vorbele și tăcu.
Bătrâna își propti bărbia în piept și rămase pe gânduri.
— Ești chiar sigură că se va remărita? întrebă deodată Kuna.
Bătrâna o privi și dădu încet din cap.
— Dar ce, e ceva?... Ai auzit ceva? se aplecă Kuna.
— Ce să aud, dadă, ce? Trebuie să vie oamenii să-mi
spună?... Ce, eu nu văd singură cu ochii mei...
— Cum, a și prins pe cineva?
— A prins și ea, și pe ea a prins-o, și... o să ardem, soro...
— Dacă a înnebunit, ducă-se! sări Kuna.
— Ea n-are decât să se ducă, că n-o ține nimeni, dar s-or
duce și ogoarele noastre, o-goa-re-le!... se văită Mariola.
— Ați fost pe la avocat?
— Și dacă ne-om duce, și dacă nu ne-om duce, tot aia e... O
să aruncăm numai banii de pomană... Dacă i se cuvine după
lege...
— Duceți-vă, duceți-vă, stărui Kuna. Cu aceeași lege se
judecă și așa, și altminteri... Numai să se priceapă omul...
— M-am gândit, dado, le-am tot sucit, răspunse bătrâna
văitându-se. Dar nu iese nimic. Hai să zicem că facem proces.
Ei, nu trebuie bani pentru asta, dadă? Se poate face proces fără
bani? De unde să-i luăm?... Și chiar dacă am începe, numai
dumnezeu știe când se va isprăvi... Doar ați avut și voi unul...

206
Nu se poate, nu e chip... Ivan și-a plecat capul, spune să-i dăm
ce i se cuvine... Lui îi vine ușor să vorbească. Avutul nu l-a
strâns el, casa n-a făcut-o el... Când o să-l lase cu mâinile
legate, atunci să-l văd...
— N-are decât să se mărite, n-are decât să se ducă naibii, n-
o să-i dați, și gata! tăie hotărât Kuna.
— Nu se poate, soro, nu se poate! își lovi Mariola palma
stângă cu dosul palmei drepte. Am întrebat-o și pe cumătră
Marina. „N-am dat, zice, nimic n-am vrut să dăm, dar prin lege,
zice, și-a luat totul.”
— O să-i spuneți: așa cum va hotărî judecata. Și până să
hotărască judecata...
— Nu se poate! Nu se poate! Ea își ia ce-i al ei, iar tu, dacă
vrei, n-ai decât s-o dai în judecată.
— Asta-i altceva, dacă așa-i legea, zise Kuna împăciuitoare.
— Chiar dacă i-l dau ei, n-am să-i dau eu. Eu! izbucni
Mariola. Numai sufletul meu știe cum am strâns avutul ăsta...
— Dar dacă-i după lege? se uită Kuna la ea.
Bătrâna deschise gura, ridică pumnul, dar nu făcu decât să
amenințe. Ar fi vrut să-i încredințeze totul soră-si, măcar ei să-i
spună tot ce-și pusese în gând să facă. Dar tresări, își înghiți
vorbele și-și plecă iar capul.
„Să-i spun, se întreba ea, sau să nu-i spun? Nu, n-am să-i
spun, nu-i bine... Astfel de lucruri nu se povestesc, e destul să
știe doi ca să nu mai rămână nimic ascuns... O să se afle în
treabă, o să mai spună cuiva, și apoi s-a dus vorba... Și dacă a
pornit o dată, du-te prinde-o dacă poți...”
Mult timp a chibzuit bătrâna, mult s-a gândit cum să se
poarte cu Toșca, și până la urmă s-a hotărât să nu-i mai
vorbească urât, să se arate bună și blândă. Oricum li se dusese
vorba prin sat, barem să nu se clevetească de acum încolo. De
ochii lumii va ști ea cum să le potrivească. Chiar la târgul viitor
se vor duce amândouă la oraș, ea cu noră-sa. Nu vor cumpăra
nimic, se vor duce numai așa, să fie văzute. O să înceapă s-o
trimită pe la vecini, ea se va lăuda că se înțeleg, că trăiesc
bine... Așa se va mai muia puțin, pe când dacă ar tot ocărî-o, o
să se pomenească într-o zi că-și strânge boarfele și se duce

207
după vreunul, înainte să se împlinească anul de la moartea lui
Mincio...
Bătrâna cumpănise îndelung cum s-o înlăture. Se hotărî s-o
facă pe tăcute, să nu știe nimeni nimic, nimeni să nu bănuiască
ceva. Iar când totul va fi pregătit, s-o trimită pe lumea cealaltă
și... gata. Numai să se potolească bârfelile. Să creadă oamenii
că ele se înțeleg. Căci dacă au vecini atât de răi și de invidioși,
cine știe ce poate să le mai treacă prin gând...
Bătrâna nu-și dădea încă seama cum anume îi va face Toșcăi
felul. Se gândea numai să scape avutul, să-l păstreze pentru ai
ei, fiindcă pentru ai ei își îngropase viața în el. O să-i facă
seama, dacă nu e altă cale. Și după ce hotărî asta, se simți
dintr-o dată ușurată, de parcă toate se isprăviseră cu bine. „Am
s-o otrăvesc ca pe o găină! mârâia ea. N-are decât să mai ia
atunci după lege, n-are decât să mai prade pământuri străine!
S-a învârtit pe la noi cinci- șase ani, am umblat cu ea cum se
umblă cu un ou moale, am păzit-o ca pe ochii din cap, iar
acuma vrea pământ. Pământ, ai?”
— Nu te mai necăji atâta, spuse Kuna văzând-o cât e de
cufundată în gânduri. Ivan e încă tânăr. Poate să mai învețe o
meserie, să se mai ajute... Și căutați să-i găsiți vreo fată cu
pământ...
— I-a trecut timpul să învețe o meserie, dadă. Și nici meseria
nu-i vreo pricopseală. Uită-te la Gheorghe al cumătrului Doinu.
Anii trecuți mai scotea câte o leva. Acuma zice că nu-și scoate
nici măcar cuiele și țintele... Iar o fată cu pământ, cum ai spus
tu, n-o să ne cadă nouă, dadă. Nu suntem noi născuți cu un
asemenea noroc... Da vreuna goală pușcă poate să ni se bage
iar în casă și... Bătrâna voia să zică: „Și să pună și ea mâna pe
un ogor”. Dar o izbi ceva în inimă. Își înghiți vorba și se
cutremură de spaimă. Își dăduse seama că trebuia să moară
Ivan pentru ca o noră nouă să poată lua o parte. Bătrâna nici
nu voia să se gândească la așa ceva, căci era încredințată că la
ce te gândești se și întâmplă.
— Numai să se înțeleagă, îi citi Kuna gândul, să fie blândă și
fată așezată, poate să fie și fără avere. Acolo unde e dulce vorba,
e dulce și pâinea.

208
 — Păi și eu tot asta zic, dadă...
— Așa, așa... ar fi bine să aibă și câte ceva, dar dacă n-are...
— De-ar avea câțiva decari, poate și ceva bănuți, n-ar fi rău...
— Ei, aveți pe cineva în gând? întrebă cu băgare de seamă
Kuna.
— Știu eu? se mai învioră bătrâna. E devreme să ne gândim
la așa ceva. Dar zilele trec. Anul se va împlini și va trebui să-i
găsim un rost... Se povestește că umblă pe la Kostievo.
— La Kostievo? sări Kuna. Să-ți dau un sfat, soro: să nu
aduci fată din alt sat... Lucrul bun nu-l lasă nimeni să iasă
afară din sat, asta s-o știi... Am aflat eu... mi-au spus... se zice
că-i ofticoasă... Să-și ia nevastă din satul nostru, barem să știe
cine e...
— Să ia, soro, de ce să nu ia?! Numai să găsească... oftă
adânc bătrâna.
— Se găsesc, se găsesc! dădu Kuna cu încredere din cap.
Cum să nu fie!... Eu, dacă vrei să știi, am și găsit-o... și se
aplecă: Are și puțină avere... nu-i cine știe ce, dar tot e un
ajutor... Și de altfel e vrednică... știe să coasă...
— Cine e? se holbă bătrâna.
— Krăstinka lui Todorov.
Bătrâna lăsă capul în jos. Fata era gheboasă și trăgea un
picior.

18

Ivan începuse iar să întârzie. Atunci bătrâna se apucă să-l

pândească din nou noaptea, să-l urmărească, să-l dădăcească,
să se țină de el ca o umbră. Când se ivea în poartă vreunul din
tovarășii lui, ea alerga ca o bezmetică prin curte și striga de
departe:
— Ce ai cu el, bre? De ce-l cauți? Nu-i aici. Are treabă.
Într-o zi îl căută și Ilia Văliulov.
— A plecat! zise ea, și-i trânti poarta în nas.
Ivan auzea câteodată că-l strigă tovarășii, dar se ascundea.
Încetul cu încetul începu să se îndepărteze de toți. Se ghemuia
în casă, zgribulit ca de friguri. Umbla prin curte, prin arie, se

209
învârtea prin coșar, se băga fără treabă în șură. Îndrepta
pluguri vechi și strâmbe, dregea roți, curăța gâtare. Nu-i venea
să iasă să se întâlnească cu prieteni și tovarăși, i se tot părea
că-l vor dojeni, că vor râde de el, că-i vor face mustrări. Iar
bătrâna, văzându-l cum caută prin cuibare și cum se învârtește
toată ziua prin curte și prin arie, trăgea mulțumită cu coada
ochiului și-i spunea: „Uite, așa te vreau, să-ți vezi de treabă. Ce-
i cu plimbatul ăsta prin sat...”
Ivan băgă de seamă că maică-sa n-o mai ocăra pe Toșca și
asta îl bucura mult. Dar nu putea să se împace cu gândul
împărțirii averii. Oricât încerca să fie bun cu ea, nu izbutea. Îl
strângea ceva de beregată, îi tăia râsul și-i oprea vorbele în gât.
Se temea că o să-l trădeze glasul orice ar spune. În casă totul
se potoli, deveni mai liniștit, începură să mai schimbe câte o
vorbă la masă. Mai apărea câte un zâmbet. Ivan se apucă să se
joace cu Petiu, să se fugărească cu el prin curte, să se lupte, să
se trântească. Toșca se mai potoli și ea. Bătrâna începu s-o lase
singură prin casă. Câteodată o îmbia să se ducă pe la vecini, să
se mai plimbe. Toșca tresărea de bucurie. Dar de ce i se părea
că în vocea soacră-si răsuna ceva rece și aspru, ceva ascuns și
rău? Toșca nu se prea oprea cu gândul la acest lucru, dar îl
simțea, și o îngrijorare tulbure o apăsa ca o piatră. De ce-i
vorbea bătrâna fără să se uite la ea? Ochii îi erau mereu plecați,
iar basmaua trasă până peste nas. Bătrâna căuta întotdeauna
să rămână singură, se pitea pe undeva și stătea așa ore întregi.
Sau umbla pe lângă garduri, strângea surcele și bețe și le
îngrămădea lângă vatră.
— Nu aduna gunoaiele astea lângă foc, o dojeni o dată Ivan,
o să se aprindă și o să ardem ca niște șoareci.
Bătrâna nu încetă să le mai adune, dar începu să le pună în
șopron, lângă lemne.
— Să fie la îndemână pentru aprins focul, se îndreptățea ea
fără s-o întrebe cineva.
De două-trei ori Toșca o auzi cum mormăie ceva. O dată o
surprinse cu fusul în mână, cu firul întins, dar fără să-l tragă și
fără să-l răsucească. „A ațipit”, își spuse Toșca și se apropie.
Bătrâna tresări, se dezmetici și o privi cu un aer vinovat.

210
 — Mamă, culcă-te un pic dacă ți-e somn, zise Toșca blând.
Să-ți aduc salteaua.
Bătrâna ridică fusul.
— Nu-i nevoie, nu-i nevoie! Eu... numai așa... las', că dormim
diseară...
Când era soare, îl punea pe Petiu să se joace pe uliță:
— Hai, băiatul babei, hai vino să te mai joci puțin și pe afară
cu copiii... Haide, puișorule!
Petiu o zbughea voios pe poartă, iar ea torcea în mers și se
tot uita pe lângă ziduri și pe lângă garduri. Acolo, printre
mărăcini, brusturi și ciumăfaie, scormoneau purceii, se
fugăreau găinile și cocoșii, iar câinii jigăriți ai mahalalei se
ascundeau la umbră, ferindu-se de muște.
Bătrâna cerceta tulpinile de un verde-închis al ciumăfaiei,
cântărea cu băgare de seamă capsulele cenușii și țepoase și se
întreba dacă sunt destul de coapte micile grăunțe ucigătoare.
„Cu cât o să fie mai coapte, cu atât e mai sigur!” Nu-i spusese
nimeni că semințele coapte sunt mai otrăvitoare decât cele
verzi, dar ea era încredințată că așa e. Atunci când se vor coace
bine, o să culeagă vreo zece capsule, o să scoată semințele și o
să le ascundă în fundul cufărului. Dar cum să culeagă
capsulele fără să fie văzută? Nu va bănui oare nimeni nimic?...
Și se îmbărbătă singură: „N-o să mă vadă nimeni, și, dacă m-ar
vedea, ce-ar fi?... Ciumăfaia se folosește și pentru înecăciune,
pentru dureri de mijloc, pentru ochi... Dar nici n-are cine să mă
vadă!” se liniștea apoi singură, uitându-se în același timp cu
băgare de seamă în jur. Ulița era pustie. Ici-colo ieșea vreo babă
la poartă, cu un fus sau un ciorap în mână, să stea la soare.
Dar erau departe. Numai să n-o urmărească cineva din dosul
vreunui zid sau vreunui gard... Se răsucea cu teamă, privea
spre porți, spre streșini și spre micile ferestre... Și iar prindea
curaj: „Nu va bănui nimeni nimic!... Dar de câtă ciumăfaie o fi
oare nevoie? Am să culeg un pumn, și cât o fi, o fi...”
Ciumăfaia creștea și pe lângă gârlă, lângă aria lui Iordan. În
unii ani se întâmpla să crească înaltă cât omul. Bătrâna își
aduse aminte de locul acela și-și puse în gând să treacă pe
acolo. Întâi să vadă, că de cules mai are timp... Într-o seară,

211
când se va duce pe la soră-sa, are să întârzie, iar la întoarcere
va face un ocol. Să fie mare, mai coaptă, să prindă... Că dacă n-
o să prindă...
Bătrâna nici nu voia să se mai gândească că Toșca și-ar
putea lua partea ei. „Dacă nu suntem în stare să ne ajutăm cu
avocați – chibzuia ea – o să ne ajutăm singuri!” Ce să facă?
Dacă n-are legea grijă de ei... Bătrâna socotea ciumăfaia drept
mijlocul cel mai bun și mai ușor de a scăpa de Toșca. Oriunde
se ducea și orișice făcea, tot la asta cugeta și tot croia planuri.
La început nu știa de unde s-o culeagă, cum s-o culeagă. Până
la urmă pusese totul bine la cale, până în cele mai mici
amănunte. Bătrâna se liniști. I se părea chiar că ciumăfaia era
gata culeasă, pusă într-o batistă și ascunsă în ungherul cel mai
tainic al cufărului.
Dar apoi veni altă grijă: Cum să i-o dea? Să i-o pună în
mâncare? „Așa am să fac! hotărî bătrâna. Am s-o pun o dată în
strachină și am să-i spun că noi am mâncat!...” Deodată tresări
înspăimântată. Dar când se va întâmpla asta? Ea nu se așeza
niciodată să mănânce de una singură!... La masă stăteau
totdeauna câte doi, trei și mâncau din aceeași farfurie, din
aceeași strachină sau tigaie. Hai să spunem că i-ar pune
deoparte, pentru ea. Dar dacă-i dă lui Petiu? Dacă pune Ivan
mâna?... Cum e el lacom, te pomenești că înghite totul... Nu, nu
se poate așa... Bătrâna dădu deznădăjduită din mâini: „Te-
apuci să încondeiezi sprâncenele și scoți ochii... Mai pot să fac
una boacănă de-o să rămână pământul în paragină, iar în casă
o să cânte doar cucul...”
Orice scornea, orice hotăra, totul i se părea după aceea
primejdios, îngrozitor...
Îi trecu chiar prin cap s-o pândească într-o noapte în somn și
să-i toarne otravă în gură, dar se lepădă îndată de gândul
acesta. O să se trezească, o s-o scuipe, o să sară în picioare, o
să înceapă să țipe! Chiar și unui dobitoc care nu înțelege nimic
și n-are grai e greu să-i bagi ceva în gură, darămite unui om!
O deznădejde cruntă îi tăie picioarele. În asemenea ore de
chinuri se vâra pe undeva și începea să plângă. O să se ducă
frumusețea de ogoare! Singurul ei fiu va rămâne pe drumuri, se

212
va întinde după o baniță de grâu. Doar pentru ai ei a agonisit
ea avutul ăsta, pentru ei a alergat ca o nebună, pentru ei s-a
străduit în viață... „Ogoarele!... ogoarele! gemea ea. Ogoarele pe
care le-am câștigat cu atâtea necazuri, cu atâta trudă!...”
Începu să blesteme și legile, și poruncile, și toate
orânduielile... „Lume nedreaptă, lume rea!... Cum se poate ca
unul să agonisească, iar altul să jefuiască? Dar, lasă, că am s-o
satur eu de jefuit, am s-o satur...”
Și, de câte ori se mânia și se supăra, totul se sfârșea cu
Toșca, toată vina o arunca asupra ei. Iar începu să chibzuiască,
să pună ceva la cale, să amenințe. „Mor oameni de treabă, se
gândea cu răutate bătrâna, oameni blajini și buni ca mierea,
care nu sunt în stare să facă nimănui niciun rău... De i s-ar
întâmpla și ei ceva, să se ducă dracului, să răsuflu și eu și să
pot spune: Mulțumescu-ți ție, doamne, că m-ai scăpat de-o
scorpie ca asta!...”
Bătrâna înșira în gând toate femeile tinere câte muriseră.
Muriseră din răceală, din lepădat și din cine știe câte și mai
câte. Toșca nici măcar n-a scos vreun oftat în viața ei. „Și de ce
să fi oftat, se gândea bătrâna. A fost ținută ca pe palmă. Mincio
o îngrijea ca pe un copil, nu lăsa să se atingă nimeni de ea!...
Când ea se culca uneori la prânz sub vreun copac, el lua
surtucul sau pieptarul și o acoperea. Dacă se întâmpla să
nădușească puțin, el tot în jurul ei se învârtea, sau îi punea o
batistă uscată pe spinare, sau o bătea pe spate... Cum să se
îmbolnăvească așa? Sigur că nu putea să se îmbolnăvească!”
Bătrâna își aduse aminte cum trăise ea cu Milio. Secerau ce
secerau și pe la amiază, în loc să se întindă puțin să se
odihnească, se încărcau cu câte un snop de secară și porneau
să facă legături. Acolo unde era el, era și ea, și unde era ea, era
și el. Săptămâni întregi dormeau pe ogoare, trăind numai din
hrană rece, din mămăligă și ceapă, de care li se acrise până-n
gât. Secerau până-n miezul nopții, zdrobiți de oboseală, copiii
adormeau pe haturi, înfometați, însetați, uitați ca vai de lume!...
Asta nu era muncă, ci pedeapsă de la dumnezeu... Și toate
pentru copii, să strângă ceva ca să cumpere un petic de
pământ, să intre și ei în rândul oamenilor, să trăiască mai

213
liniștiți, să întâmpine mai ușor bătrânețile. Și când colo...
„S-au schimbat acum oamenii, se gândea bătrâna. Tinerii nu
mai vor să se înhame ca vitele!... Au pornit pe căi greșite, au
ridicat nasul și nu se gândesc să agonisească ceva prin trudă,
să se aciuiască cu vorba bună pe lângă cei puternici. Vorbesc
tot în ciuda lor și tot împotriva lor merg... Așteaptă să pună
mâna pe bunuri străine... Mincio a făcut ce-a făcut, barem Ivan
să se lase de-alde astea, să se pună bine cu oamenii, poate să-i
dea și lui o slujbă, să-i ajute să-și păstreze avutul. Cică sunt
legi. Las’, să fie! Dacă ești cu stăpânirea, orice e cu putință;
toate sunt în puterea omului. Dacă ar fi bine cu Ganciovski,
acela i-ar fi putut ajuta să-și pună la cale treburile ca lumea. Ar
lua-o pe scârba asta, ar dăscăli-o bine, ar amenința-o, și dacă
totuși nu i-ar veni mințile la cap, ar închide-o. Și atunci s-ar le-
păda ea și de pământuri, și de casă, ba chiar și de laptele pe
care l-a supt la maică-sa... Dar ce, Ivan e omul care să asculte
de vorbă... Așteaptă totul de-a gata, tot eu să-i fac treburile, tot
eu, cu oasele mele bătrâne...”
Se năpusti în gândul ei asupra lui Ivan, ocărându-l,
amenințând că-l va lăsa să facă ce vrea și ce știe, ca și cum Ivan
ar fi fost în fața ei și ar fi stat s-o asculte cu capul plecat.

19

Diniu Mangalov se îndrepta spre cooperativă, gândindu-se la

procesul pe care avea să-l pornească împotriva lui Gheorghe
Ganciovski. Voia să-l întrebe pe casier dacă poate să mai scoată
vreo trei, patru mii de leva. Acești bani nu-i ajungeau, dar mai
târziu avea să strângă și alții. Cât urma să-l coste procesul și
când avea să se isprăvească, asta nu putea ști. Omului bogat îi
e ușor, are bani, are vreme să umble la oraș; nu se încurcă el
din atâta lucru. Și, apoi, Ganciovski are acolo mulți prieterii,
cunoaște oameni cu vază, avocați, fel de fel, pe când el, Diniu,
n-are pe nimeni.
Mangalov se gândea la toate acestea și-l cuprindea
disperarea. Cel mai frumos ogor al lui, mai apropiat de casă,
care putea fi ușor îngrășat, ușor arat și repede secerat, care era

214
sub nasul lui, cum s-ar zice, tocmai ogorul ăsta să-l piardă? Și
de ce? S-a lacomit la mai mult, s-a lăsat amăgit că pe lângă
Ganciovski va putea și el să se pricopsească în vreun fel, și când
colo... S-a băgat singur în capcană, nimeni nu-i vinovat... Câte
încurcături din pricina ogorului ăstuia afurisit! Nici nu se
gândește ce are de făcut acum; îi tot zboară gândul la ceea ce va
face la anul, ce va semăna și cum va semăna. Și înainte abia-
abia apuca să lege cele două capete, dar acum, când și-a
pierdut ogorul și nu mai are alte venituri, o să se
împotmolească și mai rău...
Își blestema zilele. Supărarea, furia și deznădejdea îl rodeau
pe dinăuntru, inima-i era împietrită, nimic nu-i mai clădea vreo
speranță, nimic nu-i mai făcea vreo bucurie. Cu cât supărarea
îi frângea mai mult inima, cu atât mai mult i se strecura în
suflet o ură surdă și ascunsă împotriva lui Ganciovski, și se
îngrămădea încet-încet, gata să izbucnească. „Blestematul! se
gândea Mangalov. De ce nu s-a cărat până acum din sat? Să se
fi dus naibii, la oraș! Ce mai stă pe-aici, înfipt ca un cui în
inima satului?!...” Mangalov își închipuia cum ar fi mers toate
ca înainte dacă Ganciovski s-ar fi mutat la oraș, așa cum se
zvonise mai demult. Nu ar fi fost nici orezăria, ogorul nu l-ar fi
pierdut și n-ar fi pornit acum să caute bani pe nevoia asta, ci și-
ar fi văzut de treabă...
Tot gândind la una, la alta, ajunse pe nesimțite la
cooperativă. Împinse ușa, aruncă o privire să vadă dacă nu era
casierul acolo; altminteri trebuia să-l caute în cămăruța lui. Și
se trase înapoi, ca ars. Aproape de ușă, sprijinit cu cotul pe
masă goală, stătea și fuma Ganciovski.
Mai târziu, mult mai târziu, Mangalov își aduse aminte că
bătrânul Koliu Eniuvski, așezat la masa rotundă din mijlocul
încăperii, povestea ceva. Dar în clipa aceea parcă-l zărise
numai pe Ganciovski, și, cine știe de ce, îi trecu prin cap că
Ganciovski nu trebuia să-l vadă. Nimeni nu se întoarse spre el,
numai băiatul de cafenea îl văzuse. Ce și-o fi închipuit? Doar
atâta lume arunca câte o privire prin ușă și pleca!
Mangalov porni mai departe, copleșit de gânduri grele. Cu cât
se depărta mai mult de cooperativă, cu atât umbla mai repede.

215
Coti spre cafeneaua lui Mandiu, intră înăuntru și se lipi tăcut și
neobservat de ferestruica ce dădea drept în uliță. Casa lui
Ganciovski e mai sus; când are să pornească spre casă, va
trece neapărat pe aici. Și atunci... Diniu nu știa prea bine ce se
va întâmpla, dar toată lumea trebuia să vadă că nu se poate
lua cu japca, așa, cu una, cu două, ogorul unui om nevoiaș...
La început crezuse că Ganciovski va ieși îndată după el și va
trece repede pe lângă cafeneaua lui Mandiu. Dar, după multă
așteptare, tot nu-l zări. Diniu începu să se mai potolească.
„Acum am să-l fac să muște țărâna”, se gândi el. Pipăi cuțitul pe
care-l purta înfipt adânc în brâu, dar în clipa aceea intră
Mandiu cu niște lemne crăpate în brațe și cu un topor mic în
mâna dreaptă. Lăsă toporul jos lângă ușă, oftă, îi făcu semn
băiatului să-l ia de acolo și așeză lemnele lângă foc. „Îndată”,
dădu din cap băiatul, dar fie că se luă cu altele, fie că trebuia
să se ducă undeva, ieși după puțin timp afară și nu luă
toporișca. Băiatul întârzie. Apoi se întoarse, mai ieși o dată sau
de două ori, dar iarăși lăsă toporișca acolo. Diniu o privea pe
furiș; i se părea că vreun ochi din cafenea l-ar putea iscodi, sau
că va fi luată de acolo dacă se uită prea mult la ea. „Cu asta am
să-l pălesc!” își spuse el îndârjit și continuă să privească în
susul uliței, într-acolo de unde trebuia să apară Ganciovski.
Diniu se cutremură, fiori reci îi încrețiră pielea. Uite-l că vine,
merge alene și liniștit, dar mai e cu cineva. Ce să facă? Să iasă,
sau să mai stea până vor trece? Îl va pândi și-l va izbi drept în
cap. O singură dată, nici nu-i trebuie mai mult. Dar cu cât se
apropia Ganciovski, cu atât Diniu se pierdea cu firea, fața îi
pălea, mâinile i se lăsară în jos de teamă și neputință.
Ganciovski rămase singur, celălalt se despărți de el și coti într-o
ulicioară strâmtă. „Acuma”, zise Diniu și se înfierbântă. Ogorul,
orezăria, înșelăciunea, nedreptatea, avocații, procesul, toate i se
învălmășiră pentru o clipă în minte...
Pândea în dosul ferestruicii și nimeni nu-l văzu în cafenea
când puse cu îndemânare mâna pe toporișcă și se repezi afară,
strângând-o de coapsă. Ulița era pustie, doi-trei copii se jucau
în fața unei porți în dreptul ulicioarei lui Boniu, doi purcei
scormoneau pământul și o femeie, întoarsă cu spatele, îi păzea

216
cu fusul înfipt în brâu. Diniu se grăbea. Încă puțin, și totul se
va isprăvi. Ganciovski rămase o clipă locului, trase un băț de
chibrit și-și aprinse țigara în căușul palmei. Poate că tocmai în
această scurtă clipă auzi pașii grăbiți ai lui Diniu și întoarse
ușor capul peste umăr. Tresări, și un gând tulbure îi străbătu
creierul. Căută să se întoarcă cu totul, dar era prea târziu:
Diniu ridică toporișca și o lăsă să cadă peste el. „Na-ți încă un
ogor!” zise el și o flacără sălbatică și ucigătoare îi scăpără în
ochi. Ganciovski își feri capul și se răsuci într-o clipă cu tot
trupul. Ochii i se holbaseră de spaimă. Toporișca îl lovi drept în
umăr.
— Din...
Ar fi vrut să spună ceva, să strige, să se roage: „Diniu, ce
faci?” dar nu avu timp. Un urlet îngrozitor străpunse liniștea
uliței. Umărul îi amorți dintr-o dată, nu-l mai simți. O luă la
fugă cu toată puterea. Încă un pas și poate scăpa cu viață,
numai un pas! Dar picioarele parcă i se tăiaseră, umărul îi
amorțise de tot și mâna îi atârna ca aripa unei păsări
împușcate. Toate acestea se petreceau ca într-un vis, atât de
repede și de îngrozitor. Mai târziu, la spital, Ganciovski își
aduse aminte că în copilărie i se întâmpla deseori să aibă astfel
de visuri înspăimântătoare. Se făcea că-l fugărește un taur
mare și puternic, cu coarnele scurte, dar ascuțite, cu ochii ieșiți
în afară, plini de sânge. Uite, în față e un copac, ar fi lesne să se
cațăre în el ca să scape de animalul fioros, dar în aceeași clipă
picioarele îi înțepenesc și începe să se târâie în patru labe, să
scormonească cu unghiile pământul uscat, căznindu-se să
scape cu ultimele puteri ce i-au mai rămas.
Ganciovski simțea că Diniu aleargă după el, sălbatic și ațâțat
ca un lup. Îi măsura pașii după zgomot, după tropăit. „O să mă
ajungă din urmă! gândi Ganciovski și începu să se roage: Dă,
doamne, să se împiedice, să cadă!” Trecu prin clipe scurte, dar
cumplite. Mai târziu, când își aminti în liniște toate amănuntele
atacului, nu fu sigur dacă avusese într-adevăr astfel de gânduri
în cap sau nu. Își amintea bine numai cum sărise Manol Zetiuv
din poarta deschisă, cum se întorsese să vadă ce se întâmplă și
se aruncase repede și îndemânatic asupra lui Diniu. Diniu se

217
smuci din mâinile lui, trase toporișca și o ridică în sus, dar
Manol, mai voinic și mai zdravăn, îl apucă repede de
încheietură și-i răsuci mâna.
— Lasă-mă! gemu fără putere Diniu. Lasă-mă să-i mai dau
un ogor!...
Gheorghe Ganciovski mai alergă puțin, dar când auzi
zgomotul încăierării, se întoarse, văzu ce se întâmplă și răsuflă
ușurat. Puterile îl lăsară dintr-o dată, capul îi căzu în jos și
începu să i se învârtească totul prin fața ochilor. De slăbiciune
sau de oboseală? „O să mi se scurgă tot sângele!” se gândi
Ganciovski. Se lăsă într-o parte, capul îi căzu greu și se sprijini
de un gard. „Mai repede la felcer!... Mai repede în oraș!... M-a
lovit rău de tot...”
Dintr-o dată ulița se însufleți, vui. Se iviră femei în fața
porților, bărbații începură să alerge, din cafeneaua lui Mandiu
ieșiră în fugă câțiva și chiar din cooperativă veneau oamenii,
uitându-se neliniștiți și curioși.
„Mangalov l-a omorât pe Ganciovski!” se împrăștie vestea din
gură în gură,” din om în om.
— Nu, l-a rănit ușor, povestea Mandiu, care sosise primul
lângă rănit.
Dar prin sat se zvonea că Gheorghe Ganciovski a fost
omorât.
Doi pândari puseră mâna pe Diniu și-l duseră la primărie. El
tot mai mormăia amenințări, dar se vedea că este înspăimântat
și că-și revine încetul cu încetul din izbucnirea de furie. Îl
închiseră în beci. Auzi scrâșnetul lacătului greu și pașii celor doi
pândari răsunând dincolo de gratiile groase de fier ale
ferestruicii. Singur. Închis. Neputincios. Diniu se sperie, dar nu
se căi. „Barem să-l fi omorât, își zise el cu amărăciune și părere
de rău. Acum o să mă care peste tot și o să mă judece pentru o
nimica!... Manol Zetiuv e de vină de toate, trebuia să-i ard și lui
un topor în țeastă, să mă țină minte!”
De ce nu venea nimeni la el? Timpul trecea, iar în primărie
nu se auzeau nici glasuri și nici pași.
— Nu l-am lovit prea rău! își zise cu voce tare Mangalov și se
rezemă de perete.

218
 Știa că toată lumea aleargă acum în jurul lui Ganciovski, se
vaită și se îmbulzește să vadă și să audă câte ceva. Iar de el nu
vrea să știe nimeni nimic, nimeni nu întreabă de ce a vrut să-l
omoare.
Diniu privea în sus spre ferestruică, își mușca unghia
degetului mic de la mâna stângă și simțea cum necazul, ura și
deznădejdea îi apasă pieptul și-l înăbușă...

20

De-abia a treia zi află tot satul cum se petrecuse atacul, cum

îl legase Nico felcerul pe rănit și cum îi dusese apoi în oraș cu
căruța lui Anastașcev. Acum Gheorghe Ganciovski era la
Plovdiv, la Spitalul catolic; doctorii spuneau că n-o să iasă atât
de curând. Feciorul lui Bărzacov, care se întorsese de acolo,
povestea că se dusese la spital și că ar fi vrut să-l vadă, dar
surorile nu-l lăsaseră. La ieșire s-ar fi strecurat pe lângă doctori
și ar fi auzit cum se certau dacă să-i taie mâna sau nu.
— Cum? S-ar putea să i-o taie? întrebă moș Boniu
Hafjikoliov, clipind bucuros.
— Sigur că i-o taie! spuse convins Alăturca. Și povesti că în
timpul războiului se tăiau mâini și picioare chiar și pentru răni
mult mai ușoare.
— Ce vrei, nici nu se poate ca dumnezeu să nu însemne un
om atât de rău, încheie hotărât moș Boniu și se uită în jur să
vadă dacă nu-i comandă cineva o cafea.
Ivan își freca mâinile.
— Așa i se cuvine ticălosului ăstuia... întreg satul o să se
scoale să ia partea lui Mangalov... toți se vor duce ca martori...
Dar Dimo strângea buzele:
— Te înșeli, Vanio, te înșeli. Ai să vezi tu cum vor trage
foloase ai lui Ganciovski din întâmplarea asta... O să facă o
zarvă de-o să ne asurzească... Acu și stăpânirea îi va lua partea,
primăria va tace chitic. Și... vor cocoloși și afacerea cu izlazul...
Dimo avea dreptate. În unele ziare din Plovdiv apăruseră
articole cu privire la atac. Un ziar de după-amiază scria că
atacul asupra cunoscutului militant și fost deputat Gheorghe

219
Ganciovski ar fi fost organizat de către adversarii lui politici...
— Militant! se înfurie Ivan. Tâlhar, asta este! și, mototolind
ziarul, îl azvârli și înjură.
Dar orice minune nu ține decât trei zile. După o săptămână
oamenii uitară de agresiune, se afundară în muncă și în grijile
mărunte ale casei, în discuții despre politica externă...
Într-o dimineață Ivan pregătea căruța să meargă la Kabatina,
să mai strângă ceva coceni de porumb pentru foc. N-avea bani
de cărbuni, trebuiau să drămuiască și lemnele pentru anul
viitor... „Le vom culege, de ce să nu le culegem, spunea
bătrâna. Nici n-o să ne mai împiedicăm de ele la arat și ne vor
folosi la iarnă.”
Soarele începuse să risipească ceața subțire, când se auziră
bătăi în poartă. Ivan se întoarse. Câinele sări și capul ciufulit al
lui Alexe vătășelul se trase înapoi.
Ivan ieși afară, stătu puțin acolo și se întoarse tulburat.
— Mă cheamă la primărie, zise el.
— De ce te cheamă? îl privi bătrâna cu teamă.
— Nu știu, a zis primarul să vin îndată.
— Să fie a naibii și primăria asta! începu bătrâna să țipe. Nu
lasă oamenii să-și vadă de treabă. Ei trândăvesc cât e ziulica de
lungă și cred că toată lumea face la fel...
— De ce-l chemați, bre, Alexe?
— De unde să știu? dădu el șiret din umeri.
— Să nu fi venit cineva din oraș... îl descosea ea și i se uita
drept în ochi.
— Aș, din oraș. Nu-i vorba de așa ceva!... Dacă ar fi venit din
oraș, v-aș fi spus... Îl cheamă primarul, dar de ce-l cheamă nu
mi-a zis...
Alexe le știa pe toate. Adineauri îl dusese la primărie pe Dimo
Stoikov și-l băgase în beci. Ivan se gândi că Alexe nu-l minte,
căci în anul acela, când după alegerile comunale se zvonise
prin sat că Mincio va deveni primar, Alexe se abătea în fiecare
zi pe la ei, îi dădea târcoale lui Mincio și-i povestea toate câte se
întâmplau pe la primărie. Dar imediat după ce partidele fură
dizolvate, Alexe se îngâmfă din nou, deveni grosolan și închis.
— Stai, să-mi iau șapca, zise Ivan și porni spre casă.

220
 Bătrâna îl ajunse din urmă.
„Să nu fi făcut vreo boroboață...” se gândea ea, sfârșită de
spaimă.
— Nu-i nimic! se răsti Ivan, dar ea auzi că glasul îi suna
nesigur și fața i se schimbase dintr-o dată.
— Știu eu ce înseamnă la voi nimic, oftă bătrâna și căzu pe
gânduri. Își dădea seama că lucrurile nu sunt chiar atât de
curate și fiori reci îi trecură prin spinare.
Căruța era gata. Petiu se acoperise cu ipingeaua și strângea
biciul. Toșca trebăluia prin casă, bătrâna scotea apă să adape
boii. Așteptau să se întoarcă Ivan ca s-o pornească. Bătrâna
privea mereu spre poartă, tresărind la fiecare zgomot. Pe drum
treceau oameni, se auzeau frânturi de cuvinte, binețe, dar
niciunul nu împingea poarta, niciunul nu intra la ei. „Nu-i a
bună treaba asta, nu-i a bună!...” se gândea bătrâna. O
îmbărbăta numai ceea ce spusese Alexe: că pe Ivan nu-l caută
nimeni din oraș. Dar întârzierea asta o speria. „Îi vor da drumul
dacă-l cheamă doar primarul”, se încuraja ea. Altceva ar fi fost
dacă ar fi venit din oraș vreun jandarm... Atunci fără îndoială
că l-ar fi dus acolo. Dar dacă n-a venit nimeni din oraș...
— Bunico, haide! strigă Petiu nerăbdător.
— Îndată, puiule, îndată.
— Haide! Unde s-a dus nenea?
— A plecat, c-a avut treabă.
— Ei, mereu are treabă! Când se întoarce?
— Uite, acușica.
Petiu se ghemui în ipingea, își sprijini căpșorul de capră și se
uită spre uliță. Aștepta să scârțâie poarta și ochișorii lui vioi
iscodeau pretutindeni.
— Haide, bunico, mai zise el o dată cu nerăbdare.
— Acuși, băiatul babei, acuși, îl liniști iar bătrâna, dar de
data asta glasul îi tremura nesigur. Era gata să izbucnească în
plâns.
Soarele se ridicase sus și nu mai era nici urmă de ceață. Ziua
strălucea, cerul răcoros dar limpede se deschisese ca un ochi
albastru de copil. Găinile scormoneau prin curte și pe arie, pe
drum scârțâiau care și căruțe. Oamenii se grăbeau spre ogoare,

221
spre lunci, spre mori. Alergau să-și isprăvească treburile, să fie
gata de iarnă. Toamna era liniștită și frumoasă, dar în fiece zi
putea să pornească ploaia, să se răcească timpul și să ningă
chiar.
Un bulgăre de amărăciune i se puse bătrânei pe piept. Ivan
tot zăbovea, și asta nu mai era bine deloc. Dacă-l vor opri
acolo? Ce-or să se facă ei? O să rămână cu mâinile legate! Cine
va vedea de treburile lor? Cine va alerga la câmp?... De fapt le
rămăsese puțin de semănat, dar parcă numai de semănat era
vorba? Dacă o să-l oprească pentru un timp mai îndelungat, va
veni și primăvara, trebuie arat, va veni timpul secerișului, al
treierișului... Bătrâna începu să-și frângă mâinile:
„Dumnezeule, cât mai am de pătimit, tot eu să mă mai târâi pe
ogoare, tot eu să fac treabă de bărbat?... M-a mințit Alexe, lua-
l-ar ciuma! M-a mințit ca un țigan bătrân!...”
— Bunico, haide, începu Petiu să plângă.
— Of, să mă ia naiba, că m-am născut pe lumea asta numai
să mă tot chinuiesc și să tot trag! se încovoie ea și începu să-și
tragă basmaua. Tot nouă caută să ne facă rău, tot cu ochii pe
noi, ieși-le-ar ochii să le iasă!...
Cineva trânti poarta. Intră Vela și o luă repede spre căruță.
Câinele începu să latre, dar fie că văzu femeia, fie că-l goni
bătrâna, își băgă coada între picioare, se trase la o parte și se
vârî sub șură.
— Of, dadă, rosti Vela oprindu-se în fața căruței și prinzându-
și mijlocul cu mâinile, ai o inimă largă dacă stai aici să-ți vezi de
treabă...
— Ce-i? tresări bătrâna. Ce s-a întâmplat?
— Du-i ceva haine, că-i duce la oraș...
Bătrânei îi pieri graiul. Încercă să zică ceva, dar fălcile i se
încleștară. „La oraș... e ceva rău”, îi trecu prin gând...
— I-au închis în beci, nu mi-au dat voie să-i spun nici măcar
o vorbă lui Dimo... „Ce mare lucru au făcut, le-am zis, parcă ar
fi furat gabrioleta primarului!”
— Când îi duc? întrebă bătrâna cu glasul sfârșit.
— Curând... Așa spuneau pe-acolo...
— Pe cine au oprit?

222
 — Numai pe Dimo și pe Ivan.
— Noră! strigă bătrâna cu glasul și mai pierdut. Pune ceva
merinde în traista vărgată... Of! Fir-ar ei ai naibii cu orânduiala
lor cu tot!.... Nu ne dau pace, astâmpăra-s-ar în groapă să se
astâmpere! Și de ce i-au oprit, ai? I-ai întrebat?
— I-am întrebat eu, dar nu vor să spună, răspunse Vela
furioasă. „Spuneți-ne, le-am zis, măcar să știm și noi...”
Toșca aduse o traistă lungă, dungată, plină cu pâine și alte
merinde, o atârnă de umărul soacră-si, iar pe deasupra puse o
scoarță mică, apoi trase de pe spinarea lui Petiu ipingeau
bățoasă și o puse bătrânei în brațe.
— Dă-mi-o înapoi, mi-e frig! începu să plângă Petiu și ridică
amenințător biciul.
— Nu mai plânge, puiule, taci, e pentru nenea... Uite că mă
întorc îndată și ți-o dau înapoi, îl liniști bătrâna, oftă adânc și
porni spre poartă ca o furnică.
La primărie era forfotă mare. Pândari, jitari, vatășei și alți
slujbași treceau încruntați și tăcuți, de parcă nici nu vedeau pe
cele două femei îngrijorate. Dacă vreuna din ele încerca să
întrebe ceva, răspundeau scurt, sau nu făceau decât să ridice
din umeri, fără să deschidă măcar gura. Primiră mâncarea și
îmbrăcămintea adusă pentru arestați, dar nu voiră să spună de
ce fuseseră opriți, nici dacă era vorba să-i ducă la oraș și când
anume. Cele două femei cerură să se ducă la primar, dar acesta
nu le primi. Vela se înfurie, începu să strige și să înjure de toate
neamurile.
— Nu așa, fă, o trăgea cu spaimă bătrâna. La tine acasă n-ai
decât să înjuri cât vrei, dar aici umblă cu frumosul... Suntem
în mâinile lor... trebuie să umbli cu binișorul, cu frumosul,
mânca-i-ar viermii să-i mănânce...
— Cu binișorul! striga Vela. De ce tot noi cu binele, de nu
mai putem vedea un bine din cauza lor... Să-mi spună cel puțin
de ce-l țin, să știu și eu... Ce, sunt muți, amuți-i-ar ciuma să-i
amuțească... Îi vor duce la oraș, undeva mai departe?... Să
spună... Dimo a plecat numai cu o sută de leva...
— Bine că are măcar și-atâta. Vaniu al nostru n-are o para...
Și nici n-avem de unde lua.

223
 Din primărie ieși un jandarm și privi în jur. Cele două femei
se repeziră la el.
— Ei, flăcăule, jandarmule! Vrem să te întrebăm ceva! îi
strigă bătrâna.
— Ce doriți? se întoarse către ele jandarmul, bătând din
călcâiele cizmelor și ducând mâna la chipiu.
— Tu ai să-i duci la oraș? Ai? sări Vela.
— Pe cine?
— Pe-ai noștri, pe care i-au închis...
— Pe cei arestați? Întocmai!
Și bătu din nou călcâiele cizmelor lui grele.
— Dar de ce-i duci, bre, fiule? începu să plânga bătrâna.
Doar ne-am lăsat treaba...
— Așa-i ordinul, dădu jandarmul din umeri.
— Dar de ce-i duci, ai?
— Asta n-o știu.
— Știi tu bine, dar nu vrei să spui, îl fulgeră dușmănos Vela.
— Îi arestează pe-ai voștri, și dacă nu știți voi, de unde să știu
eu? răspunse puțin jignit jandarmul și intră înapoi în primărie.
Femeile se uitară la spatele lui lat, schimbară priviri
deznădăjduite și, lăsând capul în jos, se așezară în mijlocul
uliței.
— Of! dar-ar oftica-n ei! blestema bătrâna pe înfundate.
Intrar-ar în pământ să intre, să le putrezească copiii prin
temnițe, să se uite la ei numai printre gratii, fir-ar ai naibii să
fie!...
Pentru prima dată de la moartea lui Mincio bătrâna uită de
Toșca, de împărțeală, de avut. O sugruma o singură teamă, un
singur gând: Ivan! De ce l-au închis? Va sta oare mult timp
închis? N-o să-l stâlcească în bătăi? N-o să-l omoare?... Și dacă-
l osândesc și-l fac să zacă vreo cinci-șase ani? Dumnezeule! Ea
va muri de durere, i se vor scurge ochii de plâns. Când erau
doi, totul se putea răbda mai ușor. Dar acum?... Cine va ara?
Cine va lega snopii? Cine va îngriji de vite?... Va rămâne în casă
singură cuc, de râsul lumii... Se și văzu stând de una singură,
ca o vrăjitoare, în casa dărăpănată și pustie, și spaima îi
încleștă inima. Singură! Fără nimeni... Of, de-ar închide-o pe ea

224
în locul lui, acolo o să-i fie ei mai bine, o să îndure mai ușor...
La așa ceva s-a gândit ea oare, la asta s-a așteptat ea la
bătrânețe?
— Dacă-i duce la oraș, trebuie să mergem și noi, rosti Vela.
— Să mergem, fă, de ce să nu mergem, zise plângând
bătrâna. N-o să le ajute lor, dar... Dacă aici, la noi acasă, cum
s-ar zice, și tot nu-i putem ajuta cu nimic, darămite acolo... Dar
dacă zici să mergem, mergem.
— O să ne plângem judecătorului, spuse Vela semețindu-se.
Barem să nu-i bată... Eu de asta mă tem cel mai mult...
— Of! Tu poți să te duci oriunde, are cine să-ți îngrijească și
de casă, și de pământ... poate aveți și ceva parale... Dar eu,
soro, eu?
Vela tăcu, apoi se întoarse:
— Păi, dacă e vorba de parale, pot să-ți dau eu vreo zece
leva... Am vândut noi ceva chimion, dar casa e ca un balaur,
înghite totul, s-au dus banii până-n seară... Iar ce-a mai rămas
a luat Dimo cu el...
— Dă-mi, dacă ai, se rugă bătrâna. Ți-i dau eu pe urmă.
Când e neapărată nevoie, trebuie să ne rupem și bucățica de la
gură...
— Dacă ar fi numai până-n oraș, o să ne descurcăm noi de
bine, de rău, dar dacă-i mână în altă parte, atunci...
Cele două femei se priviră înspăimântate. Nici nu le trecuse
prin minte că ar putea fi vorba de un drum mai lung.

21

Abia după ce-l încuiară pe din afară, Ivan înțelese că e ceva

serios și că nu va ieși așa curând de-acolo. Stătu puțin lângă
ușă, sprijinit de perete, își frecă ochii, căută să străpungă
întunericul și făcu un pas spre fundul beciului.
— Vino, vino, ai să te obișnuiești, se auzi o voce.
— Bade Dimo, tu ești? se repezi bucuros Ivan.
Niciodată Dimo nu-i păruse atât de apropiat. Ivan prinse
curaj, adânca lui deznădejde se potoli pentru o clipă.
— Mai sunt și alți arestați? întrebă Dimo.

225
 — Nu știu, n-am văzut.
— Ți-au spus de ce te-au închis?
— Nu mi-au spus nimic, dar ție?
— Nici mie nu mi-au spus. A apărut dis-de-dimineață Alexe.
„Vino, zice, te cheamă puțin primarul...”
— Și pe mine tot așa m-a păcălit.
— Păi, de fapt, chiar primarul ne-a chemat, zâmbi Dimo. Dar
de ce ne cheamă, asta aș vrea să știu...
— Să știi că ăștia ne trimit la oraș...
— De unde știi? întrebă Dimo neliniștit.
— Păi... am zărit prin curte un chipiu de jandarm.
— Vezi, asta nu-i a bine, începu Dimo să clatine din cap.
Dacă ne duc până acolo...
Dimo nu-și termină gândul, dar Ivan înțelese. Spaima și
îngrijorarea îl făcură să pălească. Gânduri multe, unul mai
cumplit decât celălalt, i se învălmășiră prin minte. Îi era frică să
nu-l bată, să nu-l poarte din oraș în oraș, să nu-l azvârle-n
închisori. Și cu cât se gândea mai mult la toate acestea, cu atât
îi creștea spaima. „Dac-o fi și-o fi – încerca el să se convingă – e
mai bine să-mi tragă o bătaie, și să-mi dea pe urmă drumul,
decât să mă închidă pentru câțiva ani...”
Ce-o să se întâmple cu casa, cu pământul, ce-o să se facă
mama dacă o să-l țină timp mai îndelungat? Și dacă Toșcăi i s-
ar năzări să se mărite? Cu cine rămâne bătrâna? Cine o s-o ia
la el? Cine o să-i poarte de grijă?... „Dacă s-ar duce la unchiul
Prodan? se întreba Ivan și-și răspundea: Nu se duce ea acolo.
Cu el se ceartă mereu. Și nurorile sunt niște vipere... Să se
ducă la tușa Kina? Cu ea se mai înțelege, dar și la ei în casă
sunt mereu gâlcevi și ciorovăieli... Nu se împacă între ei,
darămite s-o mai rabde și pe mama... Atunci?”
Ivan mai avea o verișoară la Dălbok Vir. Era fiica celei mai
mari dintre mătușile lui. Pe mătușă-sa n-o ținea minte, o
măritaseră acolo și nimerise bine. Dar nu-i fusese dat să se
bucure prea mult de noua ei casă: murise la prima naștere.
Bărbatul ei se prăpădise în războiul cu Turcia, la atacul
Adrianopolelui. Vara lui rămăsese orfană de amândoi părinți,
dar avea zestre mare, se mărită bine și acum trăia despărțită de

226
familia bărbatului și ducea, după cum se spunea, o viață
îndestulată. Bătrâna se putea duce la ei. Aveau doi copii, pe
care ea i-ar fi îngrijit, văzând și de casă. Și n-o să li se așeze pe
spinare: ce-o să scoată din pământul lor e de ajuns să
hrănească o gură. „Îi va fi greu bătrânei în casă străină, dar ce
să fac...”
Și hotărând că bătrâna se va putea aciuia la verișoara lui din
Dălbok Vir, Ivan răsuflă ușurat. Îi căzu o grijă de pe umeri. Nu
rămăsese decât teama că-i vor mâna dintr-un loc într-altul,
teama de chinuri, de viața grea de prin închisori... Ce-o să facă
cu ei? Unde îi vor duce? „Miroase a bătaie! se înspăimânta
singur Ivan. Apoi iar se îmbărbăta: Ce-o fi, o fi. Nu sunt
strachină, să mă sparg!”
— Ce-ai lăsat așa nasul în jos? clipi Dimo în întunecimea
beciului plin de praf. Ce ți-e?
— Nimic.
— Tutun ai?
— Am.
— Dă-ncoa, s-aprindem câte-o țigară.
Ivan băgă mâna în buzunarul șalvarilor, scoase o bucățică de
ziar mototolit, apucă cu două degete puțin tutun și-i dădu lui
Dimo. Răsuci și pentru el o țigară groasă și, scăpărând
amnarul, i-o aprinse.
— Ascultă, zise Dimo, bagă de seamă să nu dai foc la
catastifele astea, că o să ardem ca niște șoareci...
Ivan privi spre hârțoagele îngrămădite pe jos și scutură din
cap.
— Pe tine te-au percheziționat? întrebă repede Dimo.
— Nu, de-acasă m-au adus drept aici. Dar pe tine?
— Nici pe mine nu m-au căutat. Dimo tăcu o clipă, chibzui
puțin și spuse: Asta-i bine.
— De ce? întrebă îmbărbătat Ivan.
— Păi, așa... înseamnă că nu-i chiar atât de grav.
— Cum nu-i grav?
— Uite-așa... o să ne care de colo până colo, numai ca să ne
chinuie...
— Cine ne-o fi făcut-o și pe-asta? izbucni deodată Ivan, și

227
ochii îi scăpărară mânioși.
— Da ce, n-avem destui prieteni? zâmbi Dimo.
Ivan sta rezemat de catastifele prăfuite, trăgea nerăbdător un
fum după altul, apoi se plimba de la un perete la celălalt cu
capul în piept. Nu se putea liniști. Teama și îngrijorarea îl
apăsau. Cine știe, poate că nici n-o să-i ducă altundeva, poate
c-o să le dea drumul... Cum ar mai fi vrut să iasă de aici, să
zboare afară. În beciul ăsta se înăbușea... Uite, oamenii ceilalți
umblă liberi, muncesc, își văd de treburi, fac ce vor... Și cât de
frumos trebuie să fie pe câmp... Pe ici, pe colo se ară, se
termină cu semănatul, în altă parte se taie copaci, se culeg
cocenii de porumb... Ceața s-a ridicat de mult, soarele în-
călzește slab, pe câmp e pustiu, dar e atât de bine... Ivan vedea
toate acestea de parcă le avea în fața ochilor, și dorul îi strângea
inima, un dor nou, necunoscut, dorul unui întemnițat...
Până acum scăpase mereu, se strecurase pe lângă Mincio.
Orice se întâmpla, orice se făcea, întotdeauna îl închideau pe
frate-său, totdeauna el o pățea. Pe atunci nimeni nu pomenea
de Ivan, se știa numai de Mincio, tot pe el îl căutau. Ivan se
deprinsese cu asta, și Mincio se obișnuise să ia toate asupra lui.
Iar acuma... dintr-o dată... Era aici abia de o jumătate de oră și
i se părea că trecuse un an încheiat. Când trebuia să ducă vara
câte ceva în beciul lor de acasă și să facă rânduială, se lua cu
treaba și câte o jumătate de zi, dar acolo clipele curgeau pe
nesimțite, acolo nu i se părea aerul greu și respingător. Dar aici
parcă-l apucase cineva de gât, parcă-i înfundaseră cu ceva
nasul... Îl sugruma ceva, voia să tragă aerul în piept, să stea la
lumina de afară, să-și plimbe privirile în zare, să se simtă liber.
— Și până când o să ne tot țină aici?! izbucni Ivan și privi cu
ură către ușa ferecată.
— Ai răbdare, zise Dimo blând, dar puțin batjocoritor. Prea
repede ți-ai pierdut cumpătul.
— Să ne fi spus barem!
— O să-ți spună, o să-ți spună, n-ai nicio grijă! dădea din cap
Dimo, zâmbind ușor. O să-ți spună ei, numai că or să vrea să le
mai zici și tu câte ceva...
Ivan se opri în loc și în ochi îi juca teama. Le înțelegea pe

228
toate, numai una nu putea să priceapă: de ce vorbea Dimo atât
de liniștit și de zeflemitor?
— Poate crezi că pe tine n-or să te întrebe, că pe tine or să te
gâdile cu o pană de găină? răspunse puțin jignit Ivan.
— Când ești ud nu te temi de ploaie, spuse la fel de zâmbitor
Dimo. Am mai umblat eu pe drumurile astea...
— Iar eu de-abia de azi-încolo o să umblu pe ele, rosti Ivan
mai în glumă, mai supărat.
Necazul îl apucă din nou, i se păru că Dimo îl socotește un
copil, un fricos. Ivan încleștă fălcile, se trase la loc și se rezemă
iar... Are dreptate Dimo să-l ia în batjocură, prea repede i se
urâse aici... Dar o să vadă el, o să vadă...
Dimo se ridică în picioare, începu să se plimbe alene încoace
și încolo, se opri lângă Ivan și se lăsă pe vine.
— Ascultă... începu el cu glasul aspru și serios.
Ivan tresări. Și în tăcerea beciului, pe jumătate cufundat în
întuneric, fură rostite vorbe de îndrumare...

22

Spre seară cele două femei intrară în oraș. Înaintea lor, ca la

vreo sută de pași, mergeau arestații. Ar fi vrut să meargă alături
de ei, dar jandarmul nu le dăduse voie.
— Nu se poate... răspund de ei, încruntă el din sprâncene.
Trebuia să-i fi cerut voie primarului...
În fața judecătoriei de ocol femeile se învârtiră multă vreme
încolo și-ncoace, întrebându-se una pe cealaltă ce să facă. Până
la urmă Vela spuse:
— Și ce-o să fie dacă am să-i întreb, dadă? Îl închid pe omul
meu pentru nimic, iar eu să stau și să privesc... Haidem!
— Și dacă ne ocărăsc? se uită Mariola plină de teamă. Știi că
Dimităr al cumetrei Maria face slujbă aici... Mai bine să-l
întrebăm pe el. E de-aici, trebuie să știe el...
— Ce știe Dimităr?... Dacă e vorba să mergem la careva, să
ne ducem la șef.
Între cazarma de alături și judecătorie, mișunau jandarmi,
slujbași, arestați. Se cărau pâine, căni, cazane cu mâncare.

229
Femeile stăteau lângă gardul de fier și așteptau. Cei din curte se
mai uitau din când în când la ele, dar nimeni nu se oprea,
nimeni nu se apropia să le întrebe ce vor și pe cine caută. Ele se
tot pregăteau să strige pe vreunul, dar până să-și ia inima în
dinți, jandarmii treceau pe lângă ele și-și vedeau de drum. Până
la urmă se opri în spatele lor un plutonier gras, se uită de sus
la ele și le întrebă:
— Pe cine așteptați?
— I-au oprit aici pe-ai noștri... Bărbatul meu și feciorul ei,
răspunse Vela, tulburată de ivirea neașteptată a plutonierului.
— Vrem să ne ducem la șef... să-l rugăm... își reveni repede
bătrâna și se uită la el cu supunere.
— Ce vă trebuie șeful, ce vreți să-l rugați?
— Numai să ne spună... de ce i-au luat și dacă o să-i țină
mult...
— Cine sunt? Or fi oare ăia amestecați în omorul lui
Gheorghe Ganciovski?
Cele două femei înlemniră și se uitară una la alta.
— Da, ei sunt, spuse surd bătrâna și-și înghiți scuipatul.
Da... dar Ganciovski trăiește.
— Da, trăiește, așa se spune, dădu plutonierul din cap
liniștitor.
— Păi pe el l-a lovit altcineva. De ce-i cară pe-ai noștri? își
reveni și Vela. Sau orice se-ntâmplă în sat tot noi suntem cei
vinovați, și tot asupra noastră cade...
— Nu știu, ridică plutonierul din umeri. Au fost ceruți de la
Plovdiv, să fie aduși sub escortă... I-a chemat judecătorul de
instrucție, le lămuri el.
Femeilor li se tăiară picioarele. Judecătorul de instrucție...
Până în clipa asta erau încredințate că totul se va isprăvi aici,
în oraș... Iar acum...
— Dar de ce? Ce vină au ei?... începu să plângă bătrâna.
— Nu-i nimic grav, o privi cu milă plutonierul. Îi cercetează și
le dă drumul... Ganciovski a spus că și ei cică l-ar fi atacat...
Nu-i nimic, nu-i ține... știu eu despre ce-i vorba.
Femeile răsuflară ușurate: știau și ele că Ivan și Dimo nu erau
amestecați în daravela asta.

230
 — Dar de ce pe ei?... Doar Mangalov l-a pălit, spuse iar
bătrâna.
— A fost ceva între ei... Ganciovski a declarat că oamenii
voștri l-ar fi ațâțat pe ăla... pe Mangalov...
Plutonierul o privi iar pe Vela și-și răsuci mustățile.
— Ațâțat... Ațâțat!... începu să-și vorbească bătrâna de una
singură, pierdută. El și-a făcut-o singur cu mâna lui, iar acuma
caută alți vinovați... De ce i-a jefuit pământul, ai?
Plutonierul dădu din umeri, zâmbi și, făcând o plecăciune
ușoară, mai mult spre Vela decât spre bătrână, zise:
— Apoi, șeful nici nu este aici... Dacă vreți, veniți mâine
dimineața. Și intră în curte.
Deodată bătrâna înțepeni și-și mușcă buzele. Își aduse aminte
că Mangalov venise la ei și stătuse de vorbă cu Ivan. „Să-i fi zis
ceva Ivan? se întrebă ea cu teamă, dar își răspunse imediat: Ce
să-i spună? I-a spus să se judece și să-și ceară pământul prin
judecată... Asta i-a spus...” Și ea fusese de față când Ivan îl
sfătuise să se ducă la avocat. Asta o auzise cu urechile ei.
Se mai liniști, dar numai pentru o clipă. „Oare Mangalov
ăsta, fir-ar al naibii să fie, oare el, trăsni-l-ar dumnezeu, n-o fi
spus ceva când au început să-l descoasă, nu l-o fi băgat oare și
pe Ivan?... Sigur că a vorbit, altfel n-ar fi venit să-l ia și pe el...
Dar de ce-i cheamă abia acum? Dacă a povestit ceva, a făcut-o
chiar atunci...”
Bătrâna începu să prindă iar curaj. Clătină amenințător din
cap. „Asta ne-au făcut-o dușmanii noștri, bea-le-ar și lor
dușmanii sângele să le bea! Caută să-l bage la pușcărie, băga-i-
ar dumnezeu în groapă!”
— Și acum? întrebă Vela.
— Nu știu, tresări bătrâna și privi în jur. În curtea
judecătoriei de ocol nu se mai zăreau nici jandarmi, nici
slujbași, nici arestați.
— Mai așteptăm, sau nu mai așteptăm? întrebă iar Vela.
— N-avem ce aștepta.
— Și eu zic tot așa...
— Sau să mai așteptăm, ai? întrebă șovăitor bătrâna. Să-l fi
căutat măcar pe Dimităr al cumetrei Maria.

231
 — Atunci să mai așteptăm, se opri Vela în loc.
— Haide, haide, dădu bătrâna din mână. Ce-am vrut să știm
am aflat. Ce poate să ne mai spună Dimităr? Uite că se
întunecă, trebuie să ne căutăm un culcuș pe undeva.
— Am neamuri aici, spuse Vela. Gociu, fiul tușii Malama.
Numai că nu știu unde stă...
— Păi să întrebăm, poate ne spune cineva... Nu-i cine știe ce
mare orășelul, și aici oamenii se cunosc între ei ca și în sat...
— Ei, hai să întrebăm, încuviință Vela.
Cele două femei mai aruncară o privire spre judecătorie, de
parcă voiau să-și ia rămas bun de la cei închiși, își strânseră și
mai tare bocceluțele și porniră la întâmplare. Se întunecase.
Prin ferestrele afumate ale cafenelelor se vedeau grupuri de
oameni, din cârciumi răzbătea o larmă veselă și miros ușor de
mititei și scrumbii fripte. Prăvăliile mai erau deschise, dar
rareori intra cineva. Femeile trecură de câteva ori pe strada
principală, căscând gura la vitrine, la rarele becuri electrice. În
sat, la ora asta, era liniște și întuneric, se auzea doar rar de tot
uruitul căruțelor și lătratul răgușit al câinilor. Pentru cele două
femei aici era o lume nouă, plină de lucruri nevăzute și
nebănuite. Slaba lumină electrică a orășelului li se părea a fi un
soare artificial. Și atâta lume pe străzi și în cafenele, cu toate ca
era o zi obișnuită de lucru!...
— Doamne-dumnezeule, ce știm noi? zise Mariola buimacă.
— Noi, dadă, știm numai să robotim și să ne chinuim ca niște
draci păcătoși ce suntem, răspunse Vela înviorată, uitându-se
la o vitrină nouă, frumos dichisită. Și ce-i aici? O nimica toată!
Să te duci la Plovdiv, să vezi ce de lucruri și ce de minunății
sunt pe-acolo!...
— Iată de ce caută toată lumea să stea la oraș, întoarse
bătrâna capul. Viață ușoară, pâinea o capeți ușor...
— Uită-te la ei, și Vela arătă cu degetul spre o prăvălie, stau
ca păianjenii și așteaptă...
Le plăcea viața asta zgomotoasă, luminile de aici, amețeala ce
le-o dădea larma orășelului, dar erau îngrijorate că n-aveau
unde dormi la noapte. Opriră un omuleț mai bătrân, cu haine
ponosite de oraș, și-l întrebară dacă nu știe unde stă Gociu,

232
Gociu Terzistoianov.
Omul se gândi puțin, zâmbi cu părere de rău și-și văzu de
drum: nu cunoștea pe nimeni cu numele ăsta. Mai întrebară și
un băiat cu șorț. Era tare grăbit, dar se opri totuși.
— Gociu? Gociu? repeta el, care Gociu? Cum îi mai zice?
Terzistoianov?... Gociu Terzistoianov? Dar ce meserie are
știți?....
Femeile se uitară una la alta.
— Nu-i de prin partea locului, zise Vela. A venit aici după
război, are un fecior la Căile Ferate.
Băiatul ridică din umeri.
— Nu-i niciun Terzistoianov în oraș. Nu cunosc. E tânăr, e
bătrân?
— Bătrân, bătrân, zise cu nădejde Vela. Are peste cincizeci
de ani...
— Nu știu, nu cunosc, zâmbi cu părere de rău băiatul, le lăsă
și porni grăbit mai departe.
Pentru întâia oară de când hoinăreau prin oraș, cele două
femei se uitară cu teamă una la alta. Unde să se ducă? Unde
aveau să stea în noaptea asta rece și lungă? Și amândouă se
gândiră să bată la vreo ușă. Dar părăsiră gândul acesta. Știau
prea bine că n-avea să le primească nimeni, că avea să le ocă-
rască ca pe niște cerșetoare... Ei, dacă ar fi fost în sat... Acolo
oricine îți dă un adăpost și o rogojină... Măcar o rogojină, cât să
nu te culci pe pământul gol... Dacă ar fi avut bani, s-ar fi dus la
vreun han. Dar nu mai aveau nimic. Cu chiu, cu vai, după
mare alergătură, izbutiseră să adune cu totul o sută șaizeci de
leva. O sută luase Dimo, cincizeci Ivan, iar zece rămăseseră la
Vela. Bătrâna ar fi vrut să-i dea și pe ăștia, dar Vela se
împotrivise. „Poate să avem și noi nevoie pentru ceva, dadă, în
oraș nu-i nimeni care să se uite la tine!...” Acum vedea bătrâna
că într-adevăr nu le băga nimeni în seamă și că tremură de
teamă și de frig. Dar căsca mai departe gura, amețită de
ferestrele mari și luminate și de vitrinele strălucitoare. Cunoștea
ea orășelul, îl știa bine, căci venise de multe ori pe aici, dar
întotdeauna la târguri și la iarmaroace. Acum luminile o
orbeau, o uimeau larma și forfota unei zile de lucru... I se părea

233
că întregul oraș hoinărește pe străzi și că nimeni n-are de gând
să se ducă acasă. Se uita de parcă nimerise într-o lume nouă,
ciudată, necunoscută și nebănuită...
— Doamne-dumnezeule, de ce mai trăim și noi! își șoptea
bătrâna.
Ce s-ar fi bucurat ea de descoperirea acestei lumi noi dacă
inima nu i-ar fi fost încleștată de teamă și de îngrijorare pentru
Ivan!
Vela mai întrebă încă trei oameni, dar nici ei habar n-aveau
de Gociu Terzistoianov. În orășelul ăsta mai era cineva din satul
lor, un negustor bogat... Casa lui era chiar în inima orașului.
Dar la el nici nu se puteau gândi. Dacă ar fi bătut la poarta lui,
poate că nu le-ar fi alungat, dar nu le venea să se ducă acolo.
Nu erau ele potrivite pentru casa lui și nici casa lui pentru ele...
Mai ales când avea să audă cine sunt și pentru ce au venit...
Vela tot nu pierduse nădejdea de a găsi casa rudei ei
îndepărtate. Se uita în jur: nu mai voia să întrebe pe oricine.
Căuta numai trecători cu înfățișare de oameni buni, prietenoși și
săritori.
Umblară mult. Obosiră tot privind. Erau lihnite de foame. Ar
fi vrut să se mai așeze, să mai îmbuce ceva, dar tot nădăjduiau
că se va găsi cineva care-l cunoaște pe Gociu. Strada Mare
începu să se potolească încetul cu încetul, luminile din prăvălii
se stinseră. Obloanele cenușii începură să acopere una câte
una vitrinele strălucitoare și ademenitoare. Până la urmă, Vela
își luă inima în dinți, opri un bărbat cărunt, îmbrăcat
sărăcăcios, și-l întrebă dacă e din oraș.
— Sunt de aici, le răspunse el privindu-le mirat.
— Căutăm pe un om de-al nostru, îi spune Gociu, Gociu
Terzistoianov, dar n-a putut nimeni să ne spună unde stă,
reluă Vela. Desigur că pe aici îl știu sub alt nume... orașul nu-i
cine știe ce mare... De... se încurcă Vela. Dar nici dumneata nu
știi unde stă, poate s-ar putea să mânem la dumneata... undeva
în vreun colț... doar n-am venit aici de prea mult bine...
Bătrâna stătea lângă Vela și se uita cu înfrigurare la
necunoscut: le va adăposti, sau le va ocărî?
— Nu se poate... n-am unde, n-am loc, răspunse omul

234
stânjenit. Se uită la ele cu neîncredere și-și văzu de drum. Dar
după câțiva pași se întoarse, și le spuse, arătându-le cu mâna:
Duceți-vă la gară, în sala de așteptare...
Femeile schimbară câte o privire și nu spuseră nimic. Erau
tare amarâte. Câți țigani, câți cerșetori nu adăpostiseră la ele
acasă! Pe arie, în șopron, în tindă. Iar pe ele... Și cum de nu le
trecuse prin cap, când porniseră la drum, că vor trebui să
petreacă noaptea aici? Ar fi întrebat de vreun cunoscut, s-ar fi
înțeles cu el din vreme... Uite că acuma au rămas pe stradă... O
obidă nespusă apăsa inimile celor două femei, o amărăciune
chinuitoare le copleșise sufletul. Nici nu voiau să mai
vorbească, nu găseau cuvinte să-și spună supărarea. „Doar am
știut dinainte, și totuși n-am întrebat”, se dojenea singură Vela.
Acum orășelul i se păru și mai rece, și mai nemilos. Iar bătrâna
amenința: „Să încerce numai orășenii ăștia să-mi intre în curte,
am să-i învăț eu minte... Chiar așa ni se cuvine: când vine
vreunul la noi, nu știm cum să-l primim mai bine...”
— Mergem la gară? întrebă Vela.
— Păi, să mergem.
Când ajunseră la gară, tocmai plecase un tren, oamenii se
împrăștiau în toate părțile, iar un slujbaș cu chipiu roșu se tot
învârtea pe peron. Femeile se uitară îndelung la clădirea de
lemn a gării, la ceas, la pompa de apă și ascultară bătăile
regulate, ritmice, ce veneau dinspre telegraful biroului de miș-
care. Nu știau ce să facă. Să se ducă în sala de așteptare, sau s-
o ia din loc înainte de a fi alungate de cineva? Se întrebau din
priviri și nu puteau să se hotărască. Sala de așteptare era goală.
Dacă ar fi fost măcar un om, s-ar fi ghemuit și ele pe acolo...
Dar așa, se temeau să nu fie alungate. Totuși, nici afară nu
puteau sta...
— Păi, să intrăm! spuse în sfârșit Vela, mai mult ca să se
îmbărbăteze ea însăși decât să o îndemne pe Mariola.
Sala de așteptare era murdară și afumată, mirosea a tutun, a
sudoare și a încă ceva nedeslușit. Dar cele două femei nu
băgară de seamă nimic. Știau doar atât: că sunt la adăpost, la
căldură și că au o bancă bună de lemn. Dar tot mai tremurau
de frică că ar putea fi alungate și de aici. Atunci ar trebui să se

235
aciuieze lângă vreun zid și să dârdâie toată noaptea de frig...
Se ghemuiră pe bancă, sprijinite de bocceluțe, și căzură pe
gânduri. Erau tare înfometate, dar se temeau să-și scoată
mâncarea. Nu știau dacă n-avea să vină cineva și să le certe că
fac gunoi pe jos.
În sala de așteptare intră un hamal, un bărbat tânăr, cu o
tunică dungată mototolită și un chipiu murdar și unsuros, cu
cozorocul julit. Hamalul se uită la ele. Femeile tresăriră
înspăimântate, se foiră, gata să-și apuce bocceluțele și s-o ia din
loc.
— Încotro mergeți? întrebă blând hamalul. Până la Plovdiv?
— La Plovdiv, răspunse la nimereală Vela, fără să se mai
gândească.
— Acceleratul a plecat. Va trebui să așteptați până mâine
dimineață.
— Păi o să așteptăm, altceva tot n-avem de făcut, își reveni
ea.
— Ce treabă aveți acolo? Mergeți la doctor?
— Nu, nu la doctor... avem și noi un proces...
— Aha!... Hamalul tăcu o clipă. Aveți tot timpul...
Apoi se răsuci, se uită în jur și ieși. Femeile răsuflară.
Însemna că puteau să stea aici toată noaptea, la adăpost...
A doua zi, dis-de-dimineață, se așezară din nou în fața
judecătoriei. Iar jandarmi, iar arestați, și iar nu le băga nimeni
în seamă. După ce se ridică soarele, un bărbat îmbrăcat în civil
se opri lângă ele.
— Pe cine așteptați? întrebă el răstit.
— Avem... niște arestați... Îi duce la Plovdiv, la cercetări,
răspunse Vela.
— Pe cine, de unde sunt?
— Cei doi pe care îi învinuiește pentru Ganciovski...
— A, ăștia au plecat aseară.
— Unde? întrebă înmărmurită Vela.
— La Plovdiv, răspunse nepăsător omul în civil și intră în
judecătorie.
Femeile stăteau ca lovite de trăsnet și nu-și luau ochii de la
el. Civilul trecu pe lângă jandarmii care-și lustruiau cizmele

236
lângă fântână și se îndreptă spre cancelarie. De bună seamă
era un om însemnat, pentru că toți stăteau drepți în fața lui și i
se uitau în ochi.

23

După zece zile arestații se înapoiară. Se lămurise totul: unii

văzuseră pe Mangalov venind la Ivan și lăudându-se că l-a lovit
pe Ganciovski; zvonul se răspândi prin tot satul și ajunse la
urechile rănitului. Ganciovski susținea oricum că atentatul
împotriva lui fusese pus la cale de oamenii lui Ivan și ai lui
Dimo, dar nu avea nicio dovadă. Iar Dimo nu ascundea nici el
că Mangalov venise să-l întrebe ce să facă să-și recapete
pământul. La cercetări, Ganciovski îi indicase pe Ivan și pe
Dimo drept cei care puseseră la cale omorul. Voia cu orice chip
să-i bage la pușcărie. Pentru asta era chiar gata să-l ierte pe
Mangalov, cel puțin așa se povestea prin sat. Cică tocmise
pentru asta pe cei mai mari avocați din Plovdiv. Și avocații se
puseseră pe treabă. Au ticluit, au făcut planuri, numai un
lucru n-au reușit: Mangalov nu voia să recunoască că ei, Dimo
și Ivan, l-ar fi îndemnat să-l omoare pe Ganciovski. La anchetă
Ivan și Dimo povestiră totul așa cum se petrecuse. Depozițiile
lor coincideau întocmai cu depoziția lui Diniu. Și astfel se
isprăvi povestea. Nu avură încotro, și cei doi fură puși în
libertate.
— Să-i dea dumnezeu sănătate lui Mangalov ăsta! îl
binecuvântă bătrâna. S-a arătat a fi om... Că altfel, numai un
cuvințel să fi spus, și s-ar fi zis cu voi...
— Nu un cuvânt, ci numai jumătate de cuvânt să fi spus, am
fi nimerit la răcoare... Și ar fi trebuit să așteptăm judecata ca să
ne dezvinovățim... Dar s-a dovedit băiat cinstit, îl lăuda Ivan pe
Mangalov.
— Cinstit! se înfuria Dimo. A stricat socoteala întregului sat.
— De ce? Ce-a stricat? se uită mirat la el Ivan.
— Uite, asta!... Se va spune acum că-i primejdios să chemăm
adunarea pentru izlaz, și câte și mai câte... O să găsească vreun
chițibuș... La asta se pricep ei... Iar Ganciovski e bine și cu

237
pretorul, și cu primarul... chiar și miniștrii îi sunt prieteni... O
să interzică adunarea, iar primăria n-o să îndrăznească să-l
dea în judecată...
— Cum să nu-l dea în judecată? se holbă Ivan. Doar procesul
a fost pornit!
— Până acum n-a fost pornit niciun proces. Iar dacă o să
înceapă de acum încolo, după câte s-au întâmplat, numai
dumnezeu știe... Se spune că s-a cerut doar revizuirea licitației,
dar ce fel de revizuire și pentru ce nu pot să-ți spun... Primarul
cel vechi se apucase de asta, dar Ganciovski i-a găsit repede ac
de cojoc. Iar cel de acum, pare-se, nu prea îndrăznește să ridice
capul... Uite, la adunare am fi aflat noi unde au ajuns
lucrurile...
— Și nu vom afla?
— Vom afla, dar nu prea curând, răspunse aspru Dimo, de
parcă Ivan era vinovat de toate.
Dimo avusese dreptate. Adunarea fu interzisă, chiar și țăranii
fură băgați în sperieți. Paznicii erau îndârjiți, dădeau târcoale în
timpul nopții pe la casele dușmanilor lui Ganciovski, goneau
flăcăii de la șezători, îi amenințau. Unul din paznici, Petko
Matraca, își luase nasul la purtare și umbla ca turbat prin sat.
Într-o seară încercară să pună mâna pe Ilia Văliulov, dar el nu
se lăsă. De altfel se și fereau să se agațe de el. Ilia uita cu greu
vreo jignire, și dacă lua pe cineva la ochi, acesta nu scăpa cu
una, cu două. Într-o noapte, paznicii înșfăcară pe doi flăcăi,
care umblau cu Ivan și cu Vasil Peev, îi închiseră în beciul
primăriei, le traseră o bătaie zdravănă și le dădură drumul
dimineața. Doi dintre paznici, care nu voiau să se învrăjbească
cu oamenii din sat și mai ales nu voiau să devină cozi de topor
ale lui Ganciovski și se împotriveau atunci când Matraca le
ordona să facă vreo mârșăvie, fură concediați.
Ivan fierbea de mânie. Vru să-l pândească într-o seară pe
Matraca și să-i facă felul. Dimo află de asta de la Mladen și-l
opri.
De când se întorsese de la Plovdiv, Ivan mai ridicase capul.
Zilele petrecute la judecătorie, întâlnirile cu feluriți arestați,
sfârșitul fericit al cercetărilor, toate acestea îl umpleau de curaj

238
și mândrie. Pentru a lovi în ei, Ganciovski tocmise cei mai mari
avocați, dar tot nu izbutise să le facă nimic.
În arest învățase mai multe decât putuse învăța o viață
întreagă în sat. I se părea că se întoarce dintr-o țară
îndepărtată, necunoscută. În casă nu-și mai găsea locul. Umbla
din cafenea în cafenea, din cârciumă în cârciumă și abia aștepta
să vorbească despre arestarea lui, despre anchetă... Și în timp
ce înainte fugea și se ascundea de tovarășii lui, acum îi căuta el
singur, îi plăcea să-i dăscălească. Tovarășii îl priveau acum cu
alți ochi: devenise eroul zilei. Oamenii nu vorbeau decât despre
eliberarea lui Ivan și a lui Dimo, care era socotită ca o victorie a
lor, ca o înfrângere a puternicului și bogatului Ganciovski.
Afară se făcuse rece, munca câmpului se isprăvise; cafenelele
și cârciumile erau înțesate. Cel mai mult se discuta despre
atacul pregătit de Germania împotriva Uniunii Sovietice. Cu
cine va merge Anglia, dacă Franța va fi de partea Uniunii
Sovietice; cui se va alătura America și dacă ea va intra într-un
nou război? Vorbeau și despre Japonia, și despre China, și
despre toate statele mari și mici. Și tocmai atunci când cineva
spuse hotărât că Japonia va mânca bătaie de la ruși, nu se știe
cum veni vorba de pățania lui Gheorghe Ganciovski și de
arestarea lui Dimo și Ivan. În această privință toți știau câte
ceva și toți voiau să-și spună părerea. Pe urmă veni neapărat
vorba de Mangalov. Unii preziceau că o să fie condamnat foarte
aspru, poate chiar spânzurat. Ganciovski era puternic. Avea să
azvârle cu banii, să-i cumpere pe martori, să facă orice ca să-și
ajungă țelul. Mai ales după ce Mangalov nu voi să-i facă pe plac
și să spună că ar fi fost pus la cale de alții. Cei care mai
stătuseră la închisoare încercau să lămurească legile. Alții
spuneau, vrând chiar să pună rămășag, că va fi osândit la cel
mult zece ani, din pricină că atacul – deși fusese pregătit – nu
dusese la omor. Avea să vină vreo grațiere, și, până te sucești,
până te învârtești, iaca, după vreo trei-patru ani, vine sănătos și
nevătămat. În cooperativă cearta ajunsese aproape la bătaie.
Cu siguranță că s-ar fi luat și de gât dacă în toiul certei n-ar fi
intrat Dimo Stoikov. Dimo spuse că Mangalov nu va căpăta mai
mult de trei-patru ani. Toți tăcură.

239
 — Mangalov, zicea el, nu-i atât de prost pe cât îl credeți. În
fața judecătorului de instrucție el o ținea morțiș: Stătea la
cafenea și se tot gândea cum o să-și ducă viața mai departe,
cum își va hrăni copiii după ce i-a fost răpit pământul; și când
l-a văzut pe Ganciovski trecând pe acolo, i s-a făcut negru
înaintea ochilor, a pus mâna pe toporișca lui Mandiu și a dat
fuga afară. Înseamnă că n-a fost premeditare, ci, cum s-ar
spune, o stare de încordare deosebită, care-i întunecase
mintea...
În cafenea se lăsă o tăcere adâncă.
— Așa e! adăugă Dimo.
— N-o să-i ajute la nimic ce spui tu aici, sări cu gura Teniu
Parapanka, unul din cei ce lucrau la orezăria lui Ganciovski.
— O să-i ajute, o să-i ajute, zise tăios Dimo. Și când o să
venim și noi ca martori, când o să dovedim că n-a prădat numai
lotul lui, ci întregul sat, ai să vezi tu cum o să scape numai cu
doi-trei ani.
— O să scape el! mai spuse cu glas amenințător Parapanka,
se aplecă și scuipă pe podea.
Faptul că Ganciovski nu izbutise să-i bage pe Ivan și pe Dimo
la închisoare era socotit de toți ca o izbândă a lui Mangalov.
Înseamnă că Ganciovski nu e chiar așa de tare pe cât se credea,
își spuneau țăranii. Dacă ar fi fost într-adevăr prieten cu
avocații și cu judecătorii, așa cum se lăudau oamenii lui, nu le-
ar fi dat drumul celor doi. Apoi, după cum spunea Dimo, și
Mangalov lovise cu socoteală. Sătenii plescăiau limba a părere
de rău că toporișca nu nimerise decât umărul, și nu capul lui
Ganciovski...
Zilele treceau. Ivan stătea din ce în ce mai mult pe-acasă; îl
copleșiseră grijile: venea iarna, trebuia măcinată mai multă
făină, trebuia spintecat ulmul, trebuiau drese zidurile,
gardurile, acoperișul șopronului. N-aveau bani pentru dulgheri
și trebuia să le facă singur pe toate. Și, în afară de bani pentru
dulgheri, mai trebuiau bani și pentru atâtea altele. Copilul n-
avea nici ghetuțe, nici paltonaș. Toșca nu mai avea ce îmbrăca și
le mai lipseau o sumedenie de alte lucruri de-ale casei. Chiar și
bătrâna îl tot bătea la cap în fiece zi, cerându-i când cinci, când

240
zece leva, pentru tot felul de cheltuieli... Ba trebuia să cumpere
vopsea, ba săpun, ba fitil pentru candelă, apoi era nevoie de
ață, șireturi, nasturi...
— Dar nu se mai sfârșesc odată cumpărăturile astea
muierești?! bombănea Ivan.
— Hai, vino tu și vezi de casă, iar eu o să hoinăresc pe la
cafenele! răspundea supărată bătrâna. Ca mâine ai să spui:
Dă-mi cămașă, dă-mi izmene! Și, te întreb, de unde am să le
iau?...
— Mai lasă-le încolo de cheltuieli, că, uite, acuși ne pune
perceptorul sula în coaste! Cum o s-o scoatem la capăt? se uita
Ivan la ea. De data asta nu ne va ocoli...
— N-are decât să-mi ia sufletul!
— Sufletul n-o să ți-l ia, dar o să-ți ia boarfele...
— Să și le puie toate în cap... că nu fac nici două parale.
— Ba nu, vânturătoarea face ea câteva leva, n-avea tu grijă.
— Și ce să facem? îl privi ea deznădăjduită. Va trebui să
vindem vițelul!... Of! fir-ar ale naibii de necazuri, fir-ar ale
dracului de chinuri!...
— Mai bine să-l vindem noi... Dacă nu-l vom vinde noi, o s-o
facă el.
De vreo cinci ori pe zi Ivan făcea socoteala grâului. Dădură
pândarilor, jitarilor, vătășeilor, ciobanilor; porumbul se
terminase, nu mai rămăsese nici pentru hrana vitelor. Dacă ar
mai lua o singură baniță de orz, ar însemna să lase boii fără
nutreț. Și doar vine primăvara, singura nădejde e în ei. Dacă nu
țin boii, cu ce-o să are?...
Tot ce putea fi pus deoparte pentru vânzare fusese pus, dar
nu izbutiseră să facă nicio treabă mai ca lumea... Banii luați s-
au topit încă din toamnă. De la Orehovi luaseră varză și trebuia
să le dea și lor o baniță de grâu. Toșca spunea că n-o să ajungă
oțetul pentru murături. Și pentru asta era nevoie de vreo zece
leva. Dacă li se strică murăturile, ce-o să mai pună pe masă?
Bătrâna n-are ce încălța. Când vin noroaiele nu poate ieși nici
măcar până-n poartă.
Ea nu cerea să i se cumpere ceva, dar Ivan vedea bine că așa
nu mai merge.

241
 — Dac-ar fi de lucru, să mă apuc și eu de ceva, spunea
supărat Ivan, dar nu e.
— Al naibii să fie! blestema bătrâna. Pe timpuri mai mergeau
oamenii la spart pietre, se mai găsea de lucru și pe la oraș;
după război se deschiseseră tutungerii și la sate. Tatăl tău,
dumnezeu să-l ierte, când a dat de greu într-un an, s-a dus
până-n Balcani să lucreze la calea ferată. Îi dădeau vreo două
leva pe zi. A muncit două luni și a adus nouăzeci de leva. Și pe
atunci nouăzeci de leva erau bani mulți...
— Ce-a fost odată a fost! răspunse supărat Ivan. Tu să-mi
spui ce să fac acuma!
— Ți-am mai spus eu, dar tu nu mă asculți, începu ea
povățuitor. Adună-te cu oameni ca lumea, roagă-te de ei să-ți
dea o slujbuliță. În ziua de astăzi, dacă ai o sluibă, nu mori de
foame...
— Mai slăbește-mă și tu cu slujba ta! izbucni Ivan. Ce, crezi
că s-au terminat slujbașii și mi-a venit mie rândul acu... Uită-te
la ei, se târăsc pe burtă pentru un loc de cantonier...
— Nu te uita tu la ei... Ție o să-ți dea dacă ai să ceri.
— De ce tocmai mie? Ce, am eu atâta carte?...
— O să-ți dea, stăruia bătrâna. Tu supune-te numai.
— Du-te și supune-te tu.
— Uite, tocmai din pricina asta ai s-o duci greu.
— N-am decât s-o duc greu.
— N-ai decât, dar nu ești numai tu singur, începu ea să se
vaite. Vezi cum te-au luat la ochi. Orice se întâmplă, tot de tine
se agață... O să te bage la pușcarie, fiule, o să-ți vină de hac și
n-ai să mai scapi de-acolo. Nu te mai prinde în hora asta.
Ivan tăcea. Îi era milă de ea. Doar îl păzea cum își păzește o
lupoaică puiul. Se temea să nu i-l ia. Dar ce vină are el? Sau
trebuie să încrucișeze mâinile, să se vâre în nu știu ce
slujbuliță, să devină un lingău?... Ivan știa prea bine în ce stare
grea se aflau. Și bătrâna avea dreptate în felul ei. Dar acum n-
are s-o mai asculte nerăbdător și mânios. N-avea decât să
vorbească, el o să tacă, o să dea din cap, iar de făcut va face tot
așa cum știe. Dacă i-ar vorbi împotrivă, ar face-o să sufere și
mai mult. Într-adevăr, atunci când l-au închis, ea a alergat

242
pentru dânsul și a îmbătrânit în zece zile cu zece ani. Ce milă i-
a fost și ce rău i-a părut de ea! Și la judecătorie, și în fața
judecătorului de instrucție n-o vedea decât pe ea, cu basmaua
neagră-n cap, cu fața ei zbârcită, cu ochii obosiți și triști.
— Ține, învelește-te, să nu răcești, îi întinsese ea un pieptar
rupt atunci când îi scoseseră de la primărie ca să-i ducă în
oraș.
Ivan nu avea nevoie de țoala aceea, dar o luase ca să n-o
supere. Se încărcase atunci cu de toate: o flanea ruptă, abaua
cenușie a lui Mincio, ipingeaua ponosită... Iar acum, când
pornea iar vechiul ei cântec, Ivan o asculta cu mai multă
blândețe și mai îngăduitor. Avea dreptate; tot ce făcea, spre
binele lui făcea. El o înțelegea. Îi părea numai rău că ea nu-l
putea înțelege pe dânsul.
„Ei, ridica el din umeri, un copac bătrân nu se îndoaie
ușor...”
De când se întorsese de la Plovdiv, Ivan începuse să-i
vorbească Toșcăi, și ea îi răspunsese bucuroasă. Primele zile el
nu se gândea și nu vorbea decât despre arestarea lui, despre
oamenii cu care se întâlnise, despre lucrurile noi pe care le
văzuse și pe care le învățase, și nici nu se mai gândea la
împărțeală și la pământ. Toate acestea i se păreau lucruri prea
mărunte și prostești ca să-ți pierzi timpul și să te otrăvești cu
ele. Mai târziu, când grijile casei puseră iar stăpânire pe el,
gândurile vechi începură să-l împungă din nou. Dar acum o
scotea repede la capăt cu ele. „Și ea are dreptul să trăiască”, se
dojenea el, parcă, pentru supărarea dinainte împotriva Toșcăi.
Și oricât de rău îi părea de pământ, de casă și de toate celelalte,
înțelegea că trebuie să aibă și ea partea ei, că aceasta i se
cuvine după cele mai simple legi omenești. Cu cei de al doilea
bărbat al ei, oricine ar fi, oricât de rău va fi, doar de teapa lui
Ganciovski să nu fie, el se va înțelege și vor trăi ca frații. Toșca e
bună, înțeleaptă, o să-i ajute să se înțeleagă. Dar el o să caute
ca între ei totul să fie limpede de la început. De îndată ce se va
hotărî să se mărite, el o s-o roage să aștepte, va chema pe toți
prietenii și rudele, și în fața lor, în bună înțelegere, vor face
împărțeala. Nu va îngădui niciun fel de amânare, nicio piedică.

243
Să ia fiecare ce i se cuvine, să spună ce-l doare, deschis și
cinstit... pentru ca nici bărbatul ei să nu mai poată cere ceva,
căci omul nu se satură niciodată...
Toșca se însufleți, nu mai știa cum să-i intre în voie. Torcea,
spăla, gătea, cârpea. Atunci când Ivan întârzia câteodată, ea
îngrijea de vite, le dădea de mâncare, le adăpa, scotea
bălegarul. Ivan începea să mormăie, să se supere, dar se vedea
cât colo că-i pare bine.
— Vezi-ți de treabă, dadă, spunea el. Chiar dacă zăbovesc eu,
nu crapă ele de foame sau de sete.
— Parcă-i mare lucru... răspundea ea.
Bătrâna torcea mereu, dar lucrul ei nu sporea. Se făcuse
tăcută și era veșnic dusă pe gânduri. Câteodată părea că se uită
la vreun lucru fără să-l vadă. Ochii i se afundaseră în orbite,
fața i se făcuse pământie, ca de mort.
— N-o s-o mai ducă mult, dădea Ivan din cap.
O dată, uitându-se lung la ea, nu se mai putu stăpâni și o
întrebă:
— Mamă, nu ți-e bine, ce ai?
Ea tresări ca înțepată.
— De ce să nu-mi fie bine? Mi-e foarte bine. N-am nimic... Tu
să ai grijă de tine, eu sunt bătrână, ce vrei de la un om bătrân?
— Dacă nu ți-e bine, să ne ducem la doctor, reluă Ivan cu
blândețe. Poate tu crezi că ți-e bine, și totuși ai ceva... N-ar fi
rău dacă ne-am duce îa doctor...
— Mie nu-mi trebuie niciun fel de doftor, se simți jignită
bătrâna. Ți-am spus doar: mă simt bine...
Ivan nu mai vorbi de doctor. Se uita îngrijorat la mamă-sa și,
cu cât o privea mai mult, cu atât îi creștea teama. „Ce i s-a
întâmplat oare? se întreba el. Tace mereu și umblă de parcă ar
fi lovit-o cineva în cap... Poate din pricina morții lui Mincio și-a
pierdut mințile... se gândea el, cutremurându-se de groază.
Numai una ca asta să nu se abată asupra noastră! Mai bine să
moară decât...”
Erau și zile în care bătrâna se mai înviora, începea să
vorbească, să-l certe pe Petiu, și atunci Ivan se liniștea puțin.
Dar asta se întâmpla rar.

244
 24

Un ger uscat împietrise pământul. Ivan desfăcu acoperișul de

țiglă al casei; înlocui bucățile sparte și stricate, iar pe celelalte le
îndesă și apoi chitui muchiile. Se pregăti ca să desfacă și țiglele
de pe șopron, dar bătrâna nu-l lăsă.
— Ai să umpli paiele de praf și de cioburi de olane și o să-și
rupă vitele dinții... Țiglele de pe șopron se schimbă primăvara,
când e șopronul gol... Bătrâna tăcu o clipă și adăugă: Numai
peretele dinspre arie ai putea să-l mai lipești nițel, dar și asta cu
vreun prilej... Până una-alta, ar fi bine să lipești peretele
bucătăriei care dă spre Maltrifonov, până mai e timp...
— Să se mai încălzească puțin, dădu Ivan din cap.
Bătrâna intră în casă, înfășură niște bumbac pe mână și
începu să toarcă firele subțiri. Petrecea zile întregi șezând astfel
la fereastră, aplecată, cufundată în gânduri. Dar de două-trei
ori pe zi se ducea în beciul cel mic, se așeza pe vine în fața
butoiașului vechi și înnegrit și-și turna vin într-o strachină de
lut, mică și verde. De când sădiseră viță americană, punea la o
parte câte cincizeci-șaizeci de litri de vin și le păstra pentru zile
onomastice și pentru felurite alte nevoi ale casei. Dar acum,
pentru prima oară după zece ani, începu să bea. Purta cheia de
la beci legată de cingătoarea șorțului, și fără voia ei nimeni n-
avea dreptul s-o ia, nimeni n-avea voie să intre în beci. Acolo
țineau și putinica cu brânză, fasolea, grișul, varza, murăturile.
De grindă era atârnat un coș mare, împletit din răchită. În coș
erau fel de fel de cârpe, pive sparte, sticluțe, cutiuțe. Nimeni n-
ar fi putut să spună de când zăceau acolo și de ce le păstra
bătrâna. De câte ori intra în beci, Mincio amenința: „Am să iau
și am să arunc tot gunoiul ăsta!” Dar ea scutura din cap: „Cât
mai trăiesc eu, o să stea aici, iar când am să mor, n-aveți decât
să faceți ce vreți...” Atât Mincio, cât și Toșca, Ivan sau chiar
Petiu nu intrau în beci decât cu încuviințarea ei, și asta foarte
rar: numai vara, când trebuia dus ceva acolo, și de Crăciun,
când se agăța slănina. Altfel, nimeni n-avea voie să intre;
bătrâna se ducea singură pentru orice. Iar când se întâmpla să

245
zăbovească pe undeva, ei nu puteau scoate nici varză, nici
murături, nici praz. De câteva ori Mincio spusese că n-are rost
să încuie beciul, dar bătrâna sărea ca înțepată: „N-o să umble
nimeni pe acolo! Vreau să știu singură ce avem și ce n-avem.
Dacă e nevoie de ceva, iată-mă, sunt aici. Iar dacă zăbovesc
puțin, n-o să muriți din atâta lucru...”
Miliu singur săpase beciul, și când îl isprăvi, Mariolei i se
păru că nu făcuse o pivniță, ci un palat. Începu să îndrăgească
beciul din toată inima. Până atunci nu avuseseră unde să
păstreze proviziile pentru iarnă; totul îngheța, totul se strica.
Iar când se întâmpla să arunce la gunoi câte jumătate de butoi
de murături, și asta în timpurile cele mai grele de foamete,
bătrânei i se sfâșia inima de necaz. Plângea și bocea ca după
mort. Au dus-o așa câțiva ani. Miliu tot asculta bocetele ei,
până când, într-o toamnă, își suflecă mânecile, puse mâna pe
sapă, intră în camară și se apucă de lucru. Atunci bătrâna
începu să urle și mai tare, gata să-i scoată ochii: „Lasă-te de
asta, că o să se dărâme toată casa, de n-o să avem unde pune
capul...” Dar el nici nu se uita la ea și săpa mai departe. Începu
pe la mijloc, se apropie de pereți, nu sapa până la zid, ci lăsă
loc ca de vreo două palme, pe urmă zidi alte două-trei palme cu
cărămizi, le lipi, le tencui și astfel întări temeliile pereților și făcu
și niște polițe minunate. Pe aceste polițe bătrâna ținea fel de fel
de lucruri. Pe patru grinzi bine prinse, Miliu făcu dușumeaua
de lemn a cămării și o potrivi în așa fel, o dădu la rindea cu
atâta măiestrie, încât bătrânei îi păru rău că nu-l pusese să
sape beciul sub odaia cea mare în care stăteau ei de obicei.
Beciul era vara răcoros și iarna călduros. Numai scărița era rea,
îngustă și strâmbă, dar asta nu era mare nenorocire. În atâția
ani bătrâna alunecase doar o singură dată, își scrântise piciorul
și-și julise cotul, iar de atunci pășea cu băgare de seamă, ca o
pisică. Se și obișnuise de altfel, știa unde și cum să calce. Când
trebuia scos câte ceva din beci, Toșca întreba sfioasă: „Să nu
mă duc eu, mamă?...” „Am să mă duc eu, tu nu știi”, răspundea
bătrâna și se ridica alene.
Ea se ducea în pivniță și atunci când avea de chibzuit la ceva
mai deosebit, când trebuia să ia vreo hotărâre mai însemnată.

246
Acolo domnea liniștea și singurătatea; la ferestruica ce semăna
cu intrarea unui bârlog de urși era atârnat un sac din păr de
capră vechi și decolorat. Niciun ochi nu putea privi din afară și
nimeni nu putea intra înăuntru. Când era tare furioasă sau
tare bucuroasă, bătrâna cobora acolo jos, să se liniștească, să
mai răsufle. Aici aerul era stătut și greoi, mirosea a mucegai și a
umezeală și a nu știu ce, dar bătrâna era obișnuită. Trăgea
aerul în piept cu desfătare, încântată. Toate lucrurile îi erau
cunoscute și apropiate, ea le rânduise cu propriile ei mâini și
știa întotdeauna unde se găsește fiecare lucrușor. Numai acolo
gândea cu glas tare și numai acolo dădea în vileag, pe șoptite,
până și cele mai ascunse taine ale ei. Se uita la lucrurile de
acolo ca la niște ființe vii, apropiate, care știu tot și înțeleg tot,
dar care nu vor sufla niciodată o vorbă si n-o vor trăda pentru
nimic în lume.
În ultima vreme bătrâna stătea din ce în ce mai mult în
pivniță. De câteva ori, vorbind cu mamă-sa de aproape, Ivan
simți că miroase a vin. Dar nu-i zise nimic, întoarse numai
capul și zâmbi în sinea sa. Pe de o parte acest lucru nu-i era
deloc pe plac, dar pe de alta îl mai liniștea: „E femeie bătrână,
are și ea poftă să bea!” Și Toșca simțise mirosul de vin, dar își
spusese: „N-are decât să bea cât o vrea, numai pe mine să mă
lase în pace!” „N-avem prea mult vin, se gândea Ivan, o să-i
ajungă tocmai până la Anul Nou!”
— Ce te tot bagi în gaura asta, ai să răcești, o dojeni o dată
Ivan.
— Am treabă, mormăi ea oarecum vinovată și întoarse
spatele.
„Îți cunosc eu treburile”, o amenință el în sinea lui și se uită
aspru la ea.
Într-o zi Toșca vru să ia ceva din cufărul soacrei, acolo unde
ținea hăinuțele lui Petiu. Dar era încuiat. „De ce l-o fi încuiat?
se întrebă ea și se uită tristă în jur. Ascunde ceva de mine. Și ce
are de ascuns? Parcă nu-i cunosc toate boarfele?...”
Cufărul era încăpător, lucrat grosolan și semăna cu o
zăcătoare de struguri. Era vopsit în culoarea nucului și pe
capac erau pictate niște flori. Pe alocuri era julit, dar printre

247
flori se putea citi clar: anul 1898. Toșca îl știa de mult, dar nu-l
privise niciodată mai de aproape. Acum, găsindu-l încuiat,
începu să-l cerceteze cu băgare de seamă, de parcă îl vedea
pentru prima dată. De ce l-o fi încuiat bătrâna? Înăuntru erau
niște fire de lână, o flanea veche și câteva cârpe
netrebuincioase. Toșca ar fi vrut să desfacă flaneaua și să mai
adauge câteva fire noi ca să împletească ceva pentru Petiu. Voia
să se mai uite și la cămășuțele lui, să-i pregătească
îmbrăcăminte pentru iarnă. Veniseră gerurile, iar copilul era
golaș ca un boboc de rață. N-ar fi vrut să se ducă la bătrână,
dar n-avea încotro. O întrebă prevăzător:
— Mamă, aveai în cufăr câteva fire de lână și o flanea veche.
Să nu-i împletesc ceva lui Petiu?
— Împletește-i, noră, împletește-i! dădu bătrâna din cap și
lăsă jos fusul. Așteaptă, uite, acușica am să ți le aduc...
— Mai erau acolo și două cămășuțe rupte, vreau să le cârpesc
puțin, adăugă Toșca.
— Am să ți le aduc și pe astea.
Bătrâna porni în grabă.
„Ce-o fi având în cap? se uită Toșca tristă după ea. Ce are de
ascuns față de mine? Ce pot să-i iau eu?”
La două-trei zile o dată bătrâna începuse să se ducă pe la
soră-sa. Îl lua întotdeauna și pe Petiu. Nu zăbovea prea mult pe
acolo, dar Toșca se bucura c-o lăsa singură în casă – însemna
că avea iar încredere în ea, ca înainte... Numai că începuse să
tot încuie cufărul. Câteodată, după ce isprăvea treaba prin
casă, bătrâna o dojenea blajin:
— Mai du-te și tu undeva, noră, mai plimbă-te... Ce tot stai
mereu în casă, tot în casă...
— Unde să mă duc, mamă?
— Unde să te duci? Pe la rude, pe la vecini... Uite că ieri m-
au întrebat nurorile dadei Kina... „De ce nu trece Toșca pe la
noi?” au spus... Petrovița vrea să-și împletească un pieptar ca al
tău și vrea s-o înveți.
— Bine, am să mă duc să-i arăt.
— Du-te, du-te, că treaba din casă nu se isprăvește
niciodată...

248
 Toșca nu mai putea de bucurie. „Uite c-a început să-i treacă,
se gândea ea. Și ce întărâtată era înainte, ce îmbufnată, parcă-i
tot ningea și ploua!” Dar în glasul bătrânei răsuna și acum ceva
aspru și răutăcios, buzele-i erau mereu strânse, ochii reci și
neprietenoși. Pe Toșca o tulbura mai ales faptul că bătrâna se
ferea să i se uite drept în ochi. „De ce ține oare mereu ochii
plecați când îmi vorbește? se întreba Toșca. Iar atunci când mă
întorc într-o parte, mă săgetează îndată cu privirea...” De
câteva ori Toșca băgase de seamă că bătrâna o privește
răutăcios, cu gânduri ascunse. Îi văzuse o dată fața în geamul
ferestrei deschise, iar altă dată într-o oglinjoară. Dar atunci
când Toșca se întorcea spre bătrână, aceasta își pleca repede
capul și-și potrivea, parcă vinovată, basmaua neagră. „Numai să
nu-mi otrăvească sufletul – se gândea Toșca – n-are decât să se
uite la mine cum o vrea...*
Într-o zi, pe când deretica prin casă, Toșca scoase afară lădița
cu cărți a lui Mincio și o lăsă în tindă. Ivan se îndrepta tocmai
spre șopron să ia niște paie, dar zărind lădița, se aplecă și
începu să scotocească curios printre cărțile prăfuite. Nu erau
prea multe, vreo treizeci cu totul, și la toate pe prima pagină se
afla iscălitura lui Mincio. Ivan se uită la scrisul mărunt și citeț
al fratelui său. Privi literele mici și curate care alcătuiau numele
lui și se întristă o clipă. Iată, din cărțile astea învățase el, din
paginile lor își adunase cunoștințele cu care-i bătea până și pe
cei ce treceau drept oameni învățați. Cărțile astea cuprindeau
atâtea lucruri, atâta știință se ascundea în lădița mică și simplă!
Cum de nu se gândise Ivan până acuma la ele? Cum de nu le
citise din scoarță în scoarță?... Cea mai mare parte erau
broșuri, dar mai erau și câteva cărți destul de groase. De câte
ori nu i le vârâse Mincio în mână, de câte ori nu-l rugase să le
citească! Și uite că acum, când el nu mai era, curiozitatea îi
răscoli creierul. Era încredințat că după ce va citi aceste cărți,
mai ales pe cele groase, va descoperi știința prin care Mincio îi
cucerea și pe ai lui și pe străini. Ivan puse mâna pe cartea cea
mai groasă și se închise în grajd. Dar ațipi încă de la prima
pagină. Nu găsi în ea nimic vrednic de interes. Se vorbea acolo
de niște forțe de producție, dar ce fel de forțe nu putea Ivan să

249
priceapă. Mai răsfoi vreo douăzeci de pagini cu nădejdea că va
găsi ceva mai deosebit, mai citi pe ici, pe colo, dar nu descoperi
nicăieri cheia cunoștințelor lui Mincio. Se uită și la celelalte cărți
groase, dar nici acolo nu găsi ceva care să-l intereseze. Și
broșurile i se părură plicticoase; în lădiță erau și vreo trei-patru
cărți cu povestiri scurte. Ivan începu să citească una din ele,
dar o isprăvi cu greu. Silabisea. Desigur fiindcă se dezobișnuise
să mai citească. Iar în timp ce citea, se gândea mereu la ce se
petrecea în curte, pe uliță sau la cafenea. Prin cap îi treceau
chipuri de oameni, amintirile unor șezători, clăci. Totuși Ivan
puse deoparte cărțile cu povestiri și se hotărî să le citească în
timpul liber.
— Dadă, spuse el Toșcăi, ai grijă să nu rupă Petiu cărțile
astea.
Toșca întoarse bucuroasă capul. Pentru întâia oară de atâta
vreme îi vorbea în felul ăsta Ivan. Și atunci când o luă spre arie,
ea se uită îndelung la cărți și le tot suci în mână. Lacrimi mari și
calde îi țâșniră din ochi... Aici, pe cărțile astea, era scris numele
lui Mincio, iată literele simple, citețe, scrise de mâna lui... Cum
ar mai fi vrut să citească și ea cărțile pe care le citise el! Dar nu
avea timp. Ce-ar spune soacră-sa dacă ar mai vedea-o și cu
cartea în mână?

25

Ivan începu să strănute, să tușească, să se vaite. Îl durea

capul, umerii îi erau înțepeniți. Bătrâna, îngrijorată, îl oblojea.
— Să-ți fierb niște floare de tei, ai? îl întrebă ea cu o neliniște
ascunsă.
— Fierbe.
— Sau vrei să-ți pun o foaie de muștar?
— Nu sunt copilaș să-mi pui muștar, o să-mi treacă și așa.
— Bea atunci o strachină de vin cu piper. Pe vremuri noi așa
ne cătam de boală.
Ivan tăcea. Bătrâna se uita la el plină de teamă.
— Vin poți să-mi dai, zâmbi el din colțul buzelor.
— Ai să vezi tu ce bine e, te va încălzi îndată.

250
 Bătrâna se ridică și se repezi în beci. Umplu strachina, bău
puțin și își linse buzele. Rămase pe gânduri; apoi mai turnă
puțin. „Dar avem oare piper?” se gândi ea și dintr-o dată îi trecu
prin minte legăturica cu ciumăfaie ascunsă în fundul cufărului.
Tresări. Nici ea nu știa dacă de bucurie sau de teamă... Doar în
vin se poate turna și un strop de ciumăfaie... Un strop de
ciumăfaie!... O mică greșeală și... Bătrâna se înfioră. Cum, să
greșească la Ivan? Când e vorba de el, n-o să greșească ea,
dar... pentru aia... Uite, așa o să facă și o să scape de ea...
Așa o să scape și avutul!... Și să nu fi dus-o mintea până
acuma!... Unde i-a fost capul? Unde i-au fost mințile?...
Bătrâna începu să tremure, strachina i se clătina în mâini și
două-trei picături se vărsară pe jos, pe pământul rece... Totul îi
părea acum atât de simplu și de ușor. Nimeni nu se va gândi la
rău, nimeni nu va bănui nimic. Și chiar de-ar bănui ceva,
oamenii vor spune: Era văduvă, i s-a urât... Bătrâna tresări iar.
„Să dea dumnezeu să nu se ajungă până acolo, să se
isprăvească repede!... O să spună că s-a topit pe picioare... s-a
zis cu ea... Așa se va spune... Dar ce, puțini oameni mor așa,
umblând pe picioare?... De altfel acum nici nu se mai vorbește
despre noi două, toată lumea crede că ne-am împăcat... N-au
decât să creadă.”
Bătrâna se îndreptă de spate și ieși afară. Se tot clătina
încoace și încolo, dar nu putea pricepe nici ea de ce. De frică?
Nu-i era frică. De ce avea să se teamă? Dar nici de bucurie... E
prea devreme să se bucure. Până ce nu va pune totul la cale,
până nu va curăța-o de pe lumea asta, n-are de ce să se
bucure. De unde știe ea ce are Toșca în cap? Poate că mâine o
să fugă cu vreunul, și apoi du-te de-o caută, fugi după ea să-i
dai ciumăfaie... Se prea poate nici să nu bea vinul! Așa cum e
ea de îndărătnică, te pomenești că face și una ca asta!...
Și totuși bătrâna era bucuroasă. Se bucura că găsise, în
sfârșit, ce căuta... că totul se va petrece atât de simplu, încât
nimeni nu va bănui nimic... „Nu va bănui nimeni!” repetă ea în
gând și strânse și mai tare strachina în mână.
Ivan moțăi o săptămână lângă sobă; avea friguri, îl dureau
toate încheieturile. Apoi ieși. Bătrâna se temea mereu să nu se

251
bage iar în vreun bucluc, să nu-l aresteze, și se tot pregătea să-l
ocărască, să-l despartă de Mladen, de fiul lui Sinteieva, de fiul
lui Alaturca. Dar uita mereu, gândurile îi zburau la altele, alte
planuri avea... Și întotdeauna începea iar cu vinul și cu
ciumăfaia, și tot cu ele isprăvea. Cum s-o pună înăuntru? S-o
fiarbă, sau s-o piseze ca pe piperul negru? Cum e mai bine?
Câteodată se gândea s-o fiarbă. Dar cum s-o toarne în
strachină? Și dacă o macină împreună cu piperul negru? Uite,
așa va face... Iar aia o să se ducă singură să-și ia vinul, o să-și
toarne singură otrava.
Bătrâna voia ca lucrurile să se petreacă astfel ca ea să nu
pună mâna pe nimic... Așa va fi și ea mai liniștită; apoi i se
părea că dacă ar spânzura-o și de funie, tot ar fi în stare să
spună că nu știe nimic și că n-a bănuit nimic... Dacă Toșca își
va turna singură vinul și va bea singură ciumăfaia pisată,
bătrâna n-are de ce să se teamă, chiar dacă ar chema-o și la
primărie...
Dar dacă ciumăfaia pisată n-o s-o otrăvească? Dacă n-are
aceeași putere cu cea fiartă? Atunci? Ce-i de făcut?... Cel mai
bine ar fi s-o fiarbă, să i-o dea să bea, și ce-o fi, o fi. Dacă n-o
să se poată pe ascuns, o să i-o dea fățiș și-o să-i spună că e o
fiertură din buruieni de leac... Da, așa e cel mai bine... Dar
dacă o va întreba de la cine a luat-o? Ce-o să-i răspundă
atunci? N-o s-o întrebe nimic, și chiar dacă ar întreba-o, ce, nu
poate scorni ea vreo minciună? O să spună că le-a cumpărat la
iarmarocul de anul trecut, de la Tinko Balkandjia... Așa o să-i
spună. Apoi n-are decât să se ducă să-l caute... Dar bătrâna își
lovi fruntea cu palma: unde îi e mintea, de ce s-a apucat să se
necăjească? Doar atunci aia n-o să mai fie în viață!...
Acum n-avea decât să aștepte ca Toșca să se îmbolnăvească,
să răcească, să înceapă să smiorcăie... Bătrâna știa cum s-o
ademenească, cum s-o facă să bea ciumăfaia... Două-trei
cuvinte blajine, și gata...
Din clipa aceea bătrâna începu s-o pândească. Odată când
Toșca se duse undeva cu Petiu, iar Ivan o pornise iar spre
cafenele, bătrâna pisă ciumăfaia, o legă într-un petic de basma
veche și o piti în cufăr. „Ajută-mă, doamne, să se împlinească

252
toate, să scap de scorpia asta!” se ruga ea, și mâinile îi
tremurau ca în friguri.
Zilele treceau, timpul deveni rece și ploios, ulițele și ogrăzile
se umplură de noroi. Ivan smiorcăia mereu, Petiu își ștergea
mereu năsucul, chiar și bătrâna tușea câteodată, numai Toșca
n-avea nimic, își vedea toată ziua de treabă, înfășurată într-un
cojocel scurt, vechi, singura țoală ce-i rămăsese de la maică-sa.
Blana era roasă, totuși ținea de cald. În picioare purta niște
ciorapi de lână, tălpile erau peticite cu postav cenușiu, ros și el.
Bătrâna se uita la cojocel și la ciorapi ca la niște dușmani și se
gândea cu răutate: „Se păzește, cățeaua naibii! Nu umblă
desculță... Dar las', că-i arăt eu!”
Într-o zi Toșca se dusese până la Dimo. Când se întoarse
acasă își găsi cojocelul pe jumătate ars.
— Cine-a făcut asta? Cine a umblat cu cojocelul meu? își
frânse ea mâinile, uitându-se deznădăjduită la partea arsă. S-a
dus cojocelul! Nu se mai poate drege, nu se mai poate cârpi. În
bucătărie mai mirosea a blană arsă. Toșca alergă la soacră-sa și
i-l arătă: Uite, mamă, uite ce s-a făcut cu cojocelul meu!
Bătrâna-l privi și căscă ochii de mirare.
— Păi cum așa? Cine-a făcut asta?! începu ea să strige. I-am
spus ștrengarului să nu se joace cu focul, dar parcă mă
ascultă?
Toșca turbă de mânie. Înseamnă că Petiu o făcuse!
Se repezi afară și strigă copilul. Glasul îi tremura, îi venea să
plângă de deznădejde și furie: cojocelul ăsta era singura ei
îmbrăcăminte de iarnă. Mai avea ea o flanea de lână, dar o
păstra numai ca să iasă în lume. Petiu răspunse din șopron. Îl
găsi așezat pe câțiva coceni de porumb. Lega doi știuleți cu un
capăt de sfoară.
— Ce faci aici? se răsti la el, gata să-i dea în cap.
— Înham niște boi, răspunse liniștit copilul și se plecă iar.
Toșca îl trase de gulerul paltonașului zdrențuit și ridică mâna:
— Cine te-a pus să-mi arzi cojocelul, neastâmpăratule,
spune?!
— Ce cojocel? se uită cu teamă copilul. N-am ars nimic.
Toșca îi dădu o palmă.

253
 — N-ai ars, ai?... N-ai ars?... N-ai ars?...
Și la fiecare întrebare îi mai dădea câte una. Îl lovi așa de
cinci, de zece, de multe ori. Nici ea singură nu știa de câte ori
ridicase mâna și-l lovise. Îl lovea cu mânie și cu disperare, îl
lovea pe obraji, pe cap, pe spate, nesimțitoare la strigătele lui. Și
când, gâfâind de oboseală și furie, îi dădu drumul, trântindu-l
de pământ, bătrâna veni în fugă, îl luă în brațe și începu s-o
dojenească:
— Ce faci, bre, noră? Ai să-ți omori copilul!... Și dacă a greșit,
iartă-l, e copil, nu știe... La urma urmelor, n-a făcut-o
dinadins... S-a jucat, s-o fi acoperit cu el și l-o fi uitat și...
uneori copiii dau foc la case întregi și tot nu li se face nimic,
darămite pentru o vechitură...
— Dar n-am făcut eu, bunico!... plângea Petiu. Nici n-am
intrat în bucătărie... nu m-am jucat lângă foc... N-am pus
mâna pe cojocelul mamei...
— Nu te-ai jucat, ai? se răsti iar Toșca. N-ai pus mâna pe
el?... Mai și minți pe deasupra! Și cine l-a ars, măi? Cine l-a
băgat în foc?
Mânia i se potoli. Vedea ochișorii lui rotunzi, luminoși și
limpezi ca niște picături de apă, care se uitau rugător, drept în
ochii ei. Îl privea și inima i se strângea de durere, se și mustra
că se grăbise să-l bată.
— N-am fost eu, mămicule, n-am pus mâna pe el, îți spun
adevărul!...
— Se prea poate să nu fie copilul de vină, se băgă și bătrâna,
și-l strânse și mai tare la piept. Poate că l-a târât vreo pisică pe-
acolo... Animalele astea nemernice fac tot felul de belele... Mi s-
a părut că s-a învârtit copilul pe-acolo, dar se poate nici să nu
fi intrat...
— N-am fost eu, bunico, n-am fost eu, continuă să se
dezvinovățească copilul. Lacrimi mari și limpezi se rostogoleau
pe obrajii lui arși de soare.
Toșca nu-și putea lua privirea de la lacrimile acestea. I se
părea ca sunt niște flăcărui care-i ard inima. „De ce l-am bătut,
micuțul meu orfan! se văicărea ea, și plânsul i se oprea ca un
nod în gât. Ticăloasa de mine! Ticăloasă ce sunt!... Și dac-ar fi

254
pentru vreo vină, dar așa... Pisicile dracului, din pricina lor era
să-l omor în bătaie pe micuțul meu băiețaș!...” Voia să-l
îmbrățișeze, să-i ceară iertare... Dar nu putea... Și încă față de
soacră-sa...
Petiu mai sughița surd, strângând mâna bunicii. Cocenii de
porumb, legați de capătul de ață, uitați, se bălăbăneau...
— Nu face nimic, altă dată n-ai să mai faci, îl mângâia
bunica, ducându-l spre casă.
— Dar n-am făcut-o eu, bunicuțo, n-am făcut-o eu, stăruia
el, ștergându-și lacrimile cu mâneca paltonașului. N-am făcut-
o...
Toșca se întoarse în casă și se apucă de lucru, abătută,
mâhnită.. Bătrâna o privea de sub basmaua neagră și scântei
răutăcioase îi luceau în ochi. „Să te văd ce-o să faci acuma! se
gândea ea cu capul plecat în jos. O să te îneci în lacrimi!”
Și, întorcându-se către noră-sa, îi spuse cu milă prefăcută:
— Pune-ți flaneaua împletită, noră, nu umbla așa, ai să
răcești...
— Nu mi-e frig, spuse Toșca și se duse la bucătărie.
Bătrâna știa că Toșca n-o să se apuce să poarte în casă
flaneaua. O să tremure de frig, o să se zgribulească, pentru ca
atunci când iese în lume să fie îngrijită, îmbrăcată cu lucruri
noi; soacra o cunoștea bine. Aștepta în fiece zi să răcească, să
se îmbolnăvească. Într-un timp, Toșca începu să strănute, și
bătrâna tresări bucuroasă, dar bucuria îi fu de scurtă durată.
„Poate să-i dau niște vin?” se gândea ea. Dar își spunea îndată:
„Întâi să se îmbolnăvească bine”. Totuși, Toșca nu se îmbolnăvi.
După două-trei zile, guturaiul îi trecu și trebălui prin casă ca de
obicei.
— Numai să nu te apuce iar, noră, zise bătrâna grijulie. Bea
o strachină de vin cu puțin piper negru... Uite, Ivan, cum a
băut, i-a trecut boala de tot...
— N-am nimic, mamă, sunt sănătoasă, răspunse Toșca. Dacă
văd că mă apucă iarăși, atunci...
Bătrâna făcu fețe-fețe, ochii îi scăpărară.
— Ești sănătoasă, șuieră ea printre dinți. Mănânci de parcă ai
fi spartă, cum să nu fii sănătoasă... Dar eu sunt de vină, că nu

255
ți-am dat să bei ieri, să te saturi!...
Totul era gata pregătit. Bătrâna fiersese în ibricul mare de
aramă un pumn întreg de ciumăfaie, o strecurase printr-o
cârpuliță subțire, o turnase într-o sticluță și-o ascunsese în
cufăr. Când totul se va isprăvi, va arunca sticluța goală în
băltoaca de lângă grămada de gunoi și, vorba ceea: „Nici usturoi
n-a mâncat, nici gura nu-i miroase...”
Mai avea un pumn întreg de grăunțe, și dacă se strica ce era
în sticluță, putea să mai fiarbă o dată... Numai de s-ar
îmbolnăvi mai repede, cățeaua naibii...
Treceau zilele, treceau săptămânile. Toșca muncea, își vedea
de treabă și nu i se întâmpla nimic. Parcă de când nu mai avea
cojocelul se călise și mai tare; nu prindea nici măcar un
guturai. Boli Ivan, boli și Petiu vreo două zile, se văita și
bătrâna, de parcă o bătuse cineva, numai Toșca n-avea nimic.
„Ce să-i fac? se întreba bătrâna. Cum să-i vin de hac?”
În cămară erau două învelitoare vechi de cânepă, azvârlite
acolo încă din vară. Erau curățate, bătute, dar bătrâna le
desfăcu, le cercetă și le scoase afară.
— Noră, îi spuse ea Toșcăi, ia limpezește-le puțin cu apă rece,
le-am uitat încă din vară, poate să mai avem nevoie de ele...
— Doar le-am spălat, mamă, răspunse Toșca descumpănită,
înroșindu-se. Le-am spălat împreună cu sacii și cu pătura cea
mare de lână...
— Nu-i nimic, limpezește-le numai... mi s-au părut cam
murdare, bolborosi bătrâna.
„Caută numai să mă încarce cu cât mai multă treabă,
afurisita asta!” își spuse Toșca furioasă. Dar nu i se împotrivi,
luă învelitoarele și le duse la fântână. O jumătate de zi le tot
frecă în albie, le spălă, le duse la gardul grădiniței și le întinse
să se scurgă și să se usuce. Mâinile i se înroșiseră, dar
altminteri nu simțea frigul. Ba, mai mult, de munca grea și
îndelungată nădușise chiar.
Bătrâna se aștepta să cadă din picioare, să înceapă să se
văicărească, să se îmbolnăvească, dar Toșca nici măcar nu
strănută. Și, parcă în ciudă, obrajii i se rotunjeau și i se
îmbujorau pe zi ce trecea. Nu prea aveau de-ale gurii, dar ea nu

256
alegea mâncarea, nu căuta să mănânce numai feluri gătite sau
calde. Dacă nu era mâncare gătită, mânca praz, iar de nu era
nici praz, mânca pâine goală. Și nu se uita dacă pâinea e
uscată sau dacă e proaspătă, dacă e amestecată cu orz sau
făcută numai din mălai. De s-ar fi întins masa de zece ori pe zi,
ea n-ar fi spus niciodată că-i ajunge și că nu-i mai e foame...

Era o zi limpede, rece. Bătea un vânt aspru, dar nu se putea

spune din ce parte vine, nici dacă e tare sau slab. Fumul din
coșuri se împrăștia alene și numai din timp în timp o lua repede
în sus și se pierdea undeva, printre copacii desfrunziți. Gerul îi
străpungea pe oameni prin mundire, prin pieptare și paltoane.
Nasurile se înroșeau, iar obrajii se îmbujorau ca de flacără.
Bătrâna torcea lângă ferestruică și se tot uita afară. Când
Toșca intră să ia niște vase, bătrâna își aținti iar privirea spre
fereastră și lăsă lucrul.
— Frumoasă zi, ar mai trebui făcut câte ceva, dar Ivan a
luat-o iar din loc, umblă pe la cafenelele alea afurisite...
— Ce treabă avem, mamă? se opri Toșca. Pot s-o fac eu?
— Poți, de ce să nu poți, răspunse soacra. Dar dacă e un
bărbat în casă, de ce s-o faci tu, că nu-s treburi muierești...
Mâine o să spună: „Dă-mi o cămașă, dă-mi izmene”, și n-o să te
întrebe dacă ți-ai terminat treaba ta sau ai făcut-o pe-a lui...
— Ei, nu-i nimic... stărui Toșca.
— Știu că ești în stare s-o faci, noră, știu că nu-i cine știe ce,
dar... Mi-e necaz că nu stă acasă și nu-și vede de treabă... Ar
trebui tencuit zidul bucătăriei, care dă spre Maltrifonov,
dumnezeu să-i trăsnească... Apa din streașina lor bate drept în
peretele nostru... A surpat totul, și într-o zi o să se dărâme
șandramaua și n-o să mai știm ce să facem... De câte ori i-am
spus lui Ivan! „Am să fac, am să tencuiesc”... tot făgăduiește
mereu, puturosul, iar de făcut nu face nimic... O să înceapă iar
ploile și... Bătrâna vorbea cam supărată, învârtea mereu fusul și
arăta spre bucătărie, dar nu se uita măcar o dată la noră-sa. Se
vedea bine că supărarea împotriva lui Ivan nu pornea din
inimă. Să fi fost în stare, aș fi isprăvit totul singură, dar nu mai
pot, nu mă mai țin picioarele, am îmbătrânit...

257
 — Am să fac eu, mamă, zise Toșca. Tu să-mi spui numai
cum.
— Ai să faci! Dar ce, asta-i treaba ta? Ce, nu alergi destul
toată ziulica, să te apuci acuma să tencuiești și zidurile? Tu să
amesteci numai lutul pe care l-a adus Ivan, iar când o să vină
el, am să-i arăt eu... Numai să fie lutul amestecat...
— Am să-l frământ eu acuma. Tot?
— Tot, tot, răspunse bătrâna, căutând să pară cât mai
supărată pentru a-și ascunde bucuria. Parcă e cine știe cât... O
parte l-au împrăștiat găinile, am mai luat și noi din el și...
aproape că nici n-a mai rămas... Trebuie să fie cât mai mult, ca
să punem un strat mai gros, să țină mai bine...
Toșca lăsă tingirile în bucătărie, luă căldarea și o sapă și se
duse spre locul în care era împrăștiat lutul. Desfăcu bulgării,
strânse lutul la un loc, îl fărâmiță, făcu la mijloc o gaură și
începu să toarne apă. Turna apă și amesteca cu sapa, și iar
turna, și iar amesteca. Când lutul se muie, bătrâna ieși din casă
și veni spre ea.
— Cu picioarele, noră, cu picioarele! Cu sapa asta n-ai să
isprăvești nici până mâine. Ca dulgherii, și repede și bine... Să
fie bine amestecat, să se ungă ca huma...
— Doar e ger, răspunse Toșca cu jumătate de gură.
— Unde vezi ger, ăsta-i ger? Nu-i frig deloc, habar n-ai ce-i
aia frig... Dacă ai să dai puțin din picioare, ai să te încălzești ca
într-un cuptor...
Toșca puse sapa la o parte, se aplecă parcă în silă și-și scoase
ciorapii groși și cârpiți, de lână. Apoi își sumese poalele,
dezgolindu-și pulpele aproape până sus, și începu să bată cu
picioarele în lutul moale. Fiori reci îi trecură prin tot trupul. I se
zbârli chiar și puful de pe față. Frigul îi arse tălpile, se trase
înapoi, de parcă ar fi vrut să iasă din nămol, dar păși iar înainte
și începu să calce repede cu picioarele, des, des de tot. Cozile îi
săltau pe umeri, pieptul i se scutura, tot trupul i se zgârcea ca
opărit. Răsufla repede, zgomotos și scurt. Se răsucea în toate
părțile, căutând să termine cât mai repede, să fugă de acolo și
să se ascundă în casă, să se încălzească. Îi venea să plângă de
ciudă, de mânie și de... Nu știa nici ea de ce anume.

258
 În clipa în care, sleită de oboseală, era gata să se oprească și
să iasă din groapă, se trânti poarta și în curte intră Ivan.
Văzând-o pe Toșca cum sare în lutul lipicios, se opri în loc
privind-o mirat, uluit, apoi se îndreptă repede spre cele două
femei.
— Ne-am gândit să amestecăm nițel lut, ca să tencuim
peretele care dă spre Maltrifonov, îl întâmpină bătrâna cu un
aer vinovat.
— O să-ți tencuiești capul! izbucni el. Dadă, haide, pleacă de-
aici, fugi în casă de te încălzește, pentru că... Nu știu cine a
născocit nebunia asta...
— Nebunie! se înfurie bătrâna. Când o să se năruiască
peretele, ai să vezi tu atunci dacă-i nebunie sau nu...
— Ți s-a năruit ție mintea, peretele n-o să cadă! începu să
strige Ivan și mai tare. Stă toată ziua în casă și nu știe ce să mai
născocească... Cum se poate să frămânți lutul, desculț, pe gerul
ăsta? Nici măcar un țigan nu s-ar încumeta acum să intre
desculț în așa ceva, iar tu ai pus-o pe ea... Ai s-o omori...
Bătrâna tresări. Voi să spună ceva, dar nu izbuti, i se pusese
un nod în gât. Dădu numai din mână, de parcă ar fi vrut s-o
ridice, să lovească, să blesteme. „Zice c-am s-o omor! Ce, așa
milă ți-e de ea, nătărăule?!... Ce te bagi tu în lucruri pe care nu
le știi și pe care nu le pricepi... Am s-o omor! repetă ea în gând,
cu graiul pierdut de furie. Vorbește! Trăncănește! Ca să
înțeleagă și ea. Să se apuce să povestească la oameni toate câte
le vorbești tu... Să pornească iar vorbele prin sat!... Atunci totul
se va duce dracului... O să-ți ia avutul tău, iar noi o să
rămânem goi ca niște pribegi...”
Bătrâna ar fi vrut să se arunce asupra lui, să-l lovească în
căpățâna cea groasă, să-i spună toate astea cu glas tare, dar nu
avea cum, nu se putea, trebuia să ascundă și de el planurile
ei... Iar el, nătărăul, în loc să-și vadă de treabă, se apucă să
strige: „Ai s-o omori!” „Chiar am s-o omor! izbucni bătrâna. N-
am s-o hrănesc, ca pe urmă să vină s-o pețească...”
Ivan luă sapa, o curăță cu un băț și o azvârli într-o parte.
Toșca își spălă picioarele în albia de lângă puț și fugi în casă,
zgribulită de frig. Abia atunci bătrâna îl privi pe Ivan și șuieră

259
ca o viperă:
— Dacă nu ești în stare să ajuți, trândavule, cel puțin nu te
băga!
Ivan izbi cu piciorul în căldarea goală, își scutură noroiul de
pe ghete și o luă spre arie.

26

Bătrâna își dădea seama că Ivan îi scăpa din mâini. N-o mai
asculta, se ducea unde voia și făcea ce-i trecea prin cap. Ea nu
avea timp să-i pună iar frâul, să-l țină în casă, ca să se
potolească și el și să fie și ea mai liniștită. Era cufundată în
socotelile cu noră-sa și cu pământul și nici nu băga de seamă
cât se schimbase el. Nici nu vedea când venea și când pleca de
acasă. „Să isprăvesc eu treaba aia, se gândea ea, apoi am sa-i
vin și lui de hac.” Avea de gând să-l însoare, că-i sosise și lui
timpul, iar ei îi trebuia un ajutor și o mână de lucru în casă. Ar
fi trebuit să-l însoare încă din toamnă, dar se întâmplase
nenorocirea cu Mincio... Și apoi tare mult mai sărăciseră. Dacă
ar fi vrut să-i facă strigările pentru însurătoare, n-avea nici cu
ce să plătească la biserică.
Când îi vorbea, Ivan tăcea sau dădea nehotărât din cap. Dar
se vedea bine că nu ținea seama nici de sfaturile, nici de
dojenile ei. Când îl oprea să se ducă undeva, el o asculta în
tăcere și apoi o zbughea din loc, te miri când. Singurul lucru
bun era că nu prea mai hoinărea noaptea. Asta o liniștea.
Credea că dacă ar avea de gând să pună ceva rău la cale, să se
bage în vreo primejdie, numai noaptea o putea face. Dacă se
întâmpla câteodată să zăbovească, ea se temea să nu pună
pândarii mâna pe el și să nu-i tragă vreo bătaie, să-l ologească.
„E bine că au băgat frica în ei, de nu mai hoinăresc atâta!” se
gândea bătrâna.
Trecu o zi după întâmplarea cu lutul, trecură două, se scurse
o săptămână întreagă. Toșca nu numai că nu se îmbolnăvi, dar
nu scoase un suspin măcar.
„Se spune că cel mai ușor răcești de la picioare; iar ticăloasa
asta tot nu are nimic!” se mira ea. Nu știa că în seara aceea

260
Toșca se furișase în bucătărie, luase un lighean cu apă caldă, în
care aruncase un pumn de sare, și-și băgase picioarele
înăuntru.
Bătrâna nu făcea altceva decât să se gândească în fel și chip
și să tot socotească cum să facă s-o prindă pe noră-sa o răceală
strașnică, s-o trântească la pat. Dacă ar tuși numai puțin, dacă
s-ar moleși un pic, ar fi ușor. O să-i dea să bea vinul, și, dacă n-
o să vrea, o să-i ducă cu sila strachina la gură. Iar apoi fie ce-o
fi. „Dracii țin cu ea! tuna bătrâna. Dar am să le leg eu coarnele,
o să-i arăt eu ei... Dacă Ivan ar fi om, să-i poți încredința orice!
Doi găsesc mai ușor... ceva. Dar el...”
Bătrâna se întreba mereu dacă n-ar fi bine să-i spună și
Kunei totul. „La urma urmelor, mi-e soră, n-o să se apuce să
trăncănească! se îmbărbăta ea. Kuna e mai în vârstă, știe mai
multe. Și chiar dacă n-ar ști, acolo unde sunt două, e altceva...
Când întreabă omul, tot mai învață câte ceva...”
Și se hotărî să-i încredințeze taina. Apoi tresări. „Dar dacă
dada o să înceapă să mă certe?... Soră-soră, dar pe ea tot n-o
doare de pământul altuia. Ce-i pasă ei că Toșca o să ne
prade?...”
„N-am să-i spun! N-am să-i spun! își zicea bătrâna, asemenea
lucruri nu se povestesc. O să se apuce să-i spună bărbatului ei,
iar el, Bunardjia, așa cum e gură spartă, te pomenești că o să
scape o vorbă tocmai unde nu trebuie!”
Și pentru a suta oară își repeta în gând: „Nicio vorbuliță
nimănui. Ce trebuie făcut am să fac singură.”
Dar se mai vorbea oare despre ei, se mai clevetea oare în sat?
Kuna nu-i spunea nimic. Se prea poate că ei nici nu-i mai păsa;
or, asta nu însemna că oamenii tac. Iar bătrâna voia să știe tot
ce se vorbea. Se hotărî să iasă din casă, să audă ea, cu urechile
ei, ce-și povestesc femeile, pe cine au luat iar la puricat. Pregăti
două leva pentru lumânări, să le ducă duminică la biserică. De
când îl arestaseră pe Ivan, uitase și de biserică, și de candelă.
Nu făcea decât să alerge toată ziua prin sat, să se ducă de zeci
de ori pe la primărie să întrebe câte ceva, să umble pe la
neamuri după bani, să se roage, să plângă, iar, între timp,
fitilurile pentru candelă se terminaseră. Atunci, în zăpăceala

261
aceea, cine se mai gândea la asemenea fleacuri?... Fie că se
dezobișnuise, fie din altă pricină, fapt e că de atâta vreme nu se
mai gândise la asemenea lucruri.
Duminica următoare bătrâna se duse la biserică, și de-atunci
nu mai scăpă niciun prilej să treacă pe acolo. După ce aprindea
lumânările, începea să umble pe la spatele femeilor, trăgând cu
urechea. Ce nu-și povesteau ele, despre ce nu vorbeau! Despre
nunțile care se pregătesc pentru Anul Nou! Cine cu cine se
logodește! Cine cu cine se ceartă... Vorbeau, cleveteau, bârfeau,
stârneau pe oameni unul împotriva altuia... Despre ea și noră-
sa nu auzi niciun cuvânt. Și doar se strecurase atât de tiptil
printre femei, trăsese cu urechea cu atâta iscusință, încât, dacă
ar fi scăpat cineva măcar o jumătate de vorbuliță despre ea, ar
fi prins-o și pe asta...
Femeile o întrebau ce mai e pe acasă, dacă sunt bine
sănătoși, ce face Toșca, dacă a mai crescut copilul... Și bătrâna
se simțea liniștită.
— Suntem bine, răspundea ea cu o voce mieroasă. Noră-mea
își vede de casă, eu nici nu mă mai bag. Am îmbătrânit și nu
mai sunt în stare. Tinerii știu mai multe, învață mai repede... S-
a apucat să împletească ceva, dar, drept să-ți spun, nu știu ce
anume... iar Petiu, drăguțul de el, se joacă toată ziua, nici nu-l
poți opri... Copil, ce vrei! Copiilor nu le trebuie decât joacă, nu
le pasă de nimic altceva, de nimic...
Cum venea vorba de Petiu, femeile dădeau trist din cap, dar
nu spuneau nimic.
— Și ce-ți face flăcăul? întreba vreo pețitoare.
Bătrâna zâmbea.
— Parcă mult îl văd! Nici măcar un ceas nu stă pe-acasă.
— Să mai umble, să mai umble, spunea zâmbitoare
pețitoarea. I-a rămas cam puțină vreme de umblat...
— Trebuia să-l însurăm încă astă-toamnă, dar dacă s-a
întâmplat nenorocirea aceea... se întrista Mariola.
— Voia domnului, cumătră!
— Așa e!
După ce afla toate veștile din sat, bătrâna se întorcea
mulțumită acasă. Cel mai mult se bucura că-n sat nu se mai

262
vorbea de treburile lor din casă, că-i uitaseră. Avusese dreptate
Ivan, la timpul său, când îi spusese: „Dacă o să-i cadă un fir de
păr din cap, tot noi o să fim cei vinovați...” Și iată că acum tăcu-
seră cu toții...
Dar cum venea acasă, dădea de Toșca. Îi ieșea în cale,
sănătoasă, subțirică, frumoasă. „Ehei, se gândea bătrâna, nu-și
pune toate la inimă. Muncește, își vede în tăcere de treabă, dar
se vede bine că e veselă. Anul se scurge, iar pământul e
pământ, nimeni nu poate să ia din el nici măcar o fărâmă. Și
totul după lege, lua-o-ar dracu de lege! blestema ea. Fără
încuviințarea ei nu poate vinde nimeni nimic, ea stăpânește și
partea copilului. Așteaptă, tot așteaptă să-i pice mură-n gură
frumusețe de avere... Că alții au alergat, că alții și-au scos
sufletul ca să agonisească pământul ăsta... cine se mai
gândește la ei? N-au decât să-i sfâșie câinii. Parcă pe Mincio nu
l-a și uitat?... Ce să se mai gândească la el și să-l jelească?... Ca
Mincio sunt mulți pentru ea pe lumea asta...”
Asemenea gânduri o scoteau din sărite pe bătrână. Strângea
pumnii. Îi venea să sară, să pună mâna pe o bâtă și să dea într-
însa: „Marș, cățea râioasă! Marș, golancă afurisită! Cu cât ai
venit, cu atât să pleci!”
Dar nu putea să facă una ca asta. Trebuia să se uite și să
rabde, să-și otrăvească sufletul și să tacă... Și cel mai greu îi
venea atunci când trebuia să-și prefacă vocea, să se arate
blândă, bună, smerită. Îi spunea „noră”, dar se gândea: „Deie
domnul să te cununi cu pământul cel negru!” O striga: „Vino să
mănânci ceva!” Iar de gândit se gândea: „îndopate-ai cu otravă,
cățea nesățioasă!”
În timp ce torcea îngândurată, își închipuia deseori că o
alungă pe Toșca din casă, iar ea o roagă fierbinte s-o mai lase
măcar o noapte, să-l mai vadă pe Petiu, să i-l dea numai pe el...
Of! legile, afurisitele de legi, de n-ar fi fost ele!...
Câteodată bătrâna își revenea și se gândea: „Dacă n-ar fi
legile astea, nici n-aș avea nevoie s-o gonesc din casă! Ar
asculta, ar munci și nu s-ar agăța nimeni de ea...”

27

263
 Căzuse prima zăpadă. Petiu privi prin fereastră, începu să
țopăie și să strige:
— Mă duc să fac un om de zăpadă! Mă duc să fac un om de
zăpadă! Și o zbughi spre ușă.
Toșca îl apucă de mână și-l trase înapoi.
— N-ai să faci niciun om de zăpadă! Cu ce vrei să te încalți?
Nu te duci nicăieri, neastâmpăratule! Șezi în casă, că altfel mai
răcești...
— Lasă că facem niște lațuri, spuse Ivan.
Petiu se smulse din mâinile mamei.
— Și ce-o să prindem, nene?
— Ciori.
Ivan vorbea de lațuri, dar se gândea la Toșca și la pământ.
Gândul acesta nu-l mai părăsea de mult; de când se înapoiase
însă de la Plovdiv, lucrurile i se păreau din ce în ce mai limpezi.
Nu putea să se poarte încă față de Toșca așa cum se purtase în
trecut – tot îl mai rodea ca un vierme blestemata ceea de
împărțeală – dar acum știa, acum se convinsese că n-avea rost
s-o urască pe cumnată-sa și să fie supărat pe ea. E și ea om,
are și ea dreptul să trăiască. De ce să se învrăjbească cu ea? La
ce folos? Îl vor scăpa de sărăcie acei zece-douăzeci de decari de
pământ? Doar sunt în sat oameni care au mai mult, și totuși se
întind și ei după un ban, se zbat și ei în nevoi. Dacă s-ar certa
cu ea pentru împărțeală, ce au să spună oamenii? „S-a apucat
să pună lumea la cale, și când e vorba de un petic de pământ
de-al lui, e în stare s-o mănânce pe cumnată-sa de vie!”... Așa
vor spune toți. Și pe bună dreptate. Și Dimo tot așa i-a vorbit.
Erau în gară la Plovdiv. Stăteau și așteptau trenul. Tot timpul
ăsta nu vorbiseră decât de măritișul Toșcăi și de împărțeala
pământului. „Ce i se cuvine după lege? întrebă Dimo. I se
cuvine atât cât i s-ar fi cuvenit și lui bărbat'său. Toșca e
frumușică, n-are decât un singur copil și va găsi ușor un
bărbat. Dar, ia să vedem, dacă s-ar fi ologit cumva, dacă ar fi
rămas cu vreo patru-cinci copii? Ce-ar fi făcut atunci? Cum ar
fi scos-o la capăt? Ce-i femeia de la țară? O roabă. Argat în
casă. Nu se duce nicăieri, robotește tot timpul și n-ar îndrăzni

264
să facă nimic altceva. Mai ales o văduvă! Știi doar cum se uită
lumea la ele...”
Dimo ar fi vrut să mai spună ceva, să mai vorbească de
starea femeilor, dar nu găsea cuvintele și, de altfel, nici el nu
era prea bine lămurit. Înainte de a porni pe drumul lui Mincio,
se uita la nevastă-sa ca la o vită: n-o lua nici la târg, nu ieșea
cu ea nicăieri, iar când avea vreun necaz, i se întâmpla s-o și
chelfănească. Prietenia cu Mincio îl schimbase cu totul. Citise
într-o cărticică despre drepturile femeilor; nu prea înțelesese el
multe de-acolo, dar un lucru i se întipărise bine în minte: cu
femeia trebuie să te porți omenește. „Să fie sănătos Mincio, îl
blagoslovea Vela. De când umblă Dimo cu el, am văzut și eu ce-
i aia bine...”
Treceau zilele una după alta, iar Ivan tot la Toșca și la
împărțeală se gândea. La început, după înapoierea lui din
Plovdiv, privea la toate de sus. După ce trecuse prin atâtea, și
văzuse atâtea, era gata să uite de asemenea fleacuri mărunte
ca pământul și casa. I se părea că-i un erou. Iar un erou, își
spunea el, nu trebuie să se necăjească pentru douăzeci de de-
cari de pământ... După un timp, însă, Ivan începu să se
îndoiască de eroismul lui. Ce mare lucru că a fost închis? Păi
atunci frate-său, care zăcuse atâția ani în închisoare, care a
fost arestat de atâtea ori, ce mândru ar fi trebuit să fie... Astfel
Ivan se coborî singur în ochii lui, socotind că arestarea nu în-
seamnă mare lucru, că de-abia de-aci încolo trebuie să arate ce
fel de om e și ce-i în stare să facă. Conștiința lui se lumina de o
încredere nețărmurită în viitor. La Plovdiv văzuse cât de largă e
lumea, câți oameni luptă pentru binele omenirii; și erau oameni
fără adăpost, fără avere, n-aveau asigurată nici măcar bucățica
de pâine pentru a doua zi. Cât erau de veseli, cât erau de
darnici! La închisoare și cel mai netrebnic dintre hoți îl
sprijinise. Și el ce sprijin voia să-i dea nevestei fratelui său?
Când îl despărțiseră de Dimo și-i puseseră în celule separate,
Ivan nimerise cu doi arestați politici. La început, aceștia se
uitară bănuitori la el și se ținură la o parte, dar pe urmă
înțeleseră ce fel de om era și-și dezlegaseră limbile. Ce oameni
minunați erau, ce lucruri interesante îi povestiseră. Când își

265
aducea aminte de ei, lui Ivan îi era rușine de el însuși, ar fi vrut
să fie ca ei; îi socotea oameni dârji, înțelepți, drepți...
Iată, Toșca îi era atât de apropiată, iar el îi întorsese spatele
și-și arătase colții, ca un lup. O să se mărite! Și de ce nu s-ar
mărita? E tânără, e frumoasă, ce altceva avea de făcut? Să se
mărite! Doar n-o să stea cernită toată viața... Ilia e un om de
treabă. Mai bine să se însoare el cu Toșca decât nu știu care
bogătan cu nasul pe sus. Cu un asemenea om nu s-ar înțelege
el... Ilia însă e altfel. Dar din ziua în care se împrăștiaseră prin
sat vorbele pe care bătrâna i le aruncase Toșcăi în față, atunci
când turnau porumbul, Ilia nu mai călcase pe la ei. Îl căutase
numai o dată pe Ivan, dar bătrâna îi trântise poarta în nas, ca
unui cerșetor. Ilia nu spusese nimic, dar Ivan vedea că se simte
jignit.
Câinele începu să latre, Ivan tresări, își frecă ochii, de parcă
se trezise din somn, și se uită afară.
Petiu stătea lângă el, îmbrăcat cu paltonașul, cu picioarele
învelite în obiele și în niște opinci de cauciuc cârpite.
— Hai, nene, îl trăgea el, să mergem, să prindem ciori!
— O să mergem, o să mergem, răspunse Ivan alene, cu
gândul aiurea. Mai joacă-te puțin, eu mă apuc să fac lațurile.
Petiu o zbughi afară, și în liniștea dimineții geroase glăsciorul
lui răsună ca un clopoțel. Ivan asculta lătratul ascuțit al
câinilor, strigătele voioase ale copiilor și simțea cum îl cuprinde
tristețea. Totul răsuna atât de puternic în dimineața aceea,
când căzuse cea dintâi zăpadă. Câtă bucurie era pe vremuri, ce
de-a râsete! Ce cântece! Până mai anul trecut alerga și el voios
ca un băiețandru, se bătea cu bulgări de zăpadă, punea lațuri,
prindea vrăbii, ciori, potârnichi. Dar acum nu simțea nicio
bucurie, îl copleșeau gândurile, se socotea un om cu mintea
coaptă, un bărbat serios.
— Ivane, ce mai stai? îl dojeni bătrâna. Du-te și rânește
zăpada din fața casei, fă o pârtie, să putem ieși și noi din casă...
Presară puțin nisip în fața puțului, să nu alunece cumva vreo
vită.
Ivan dădu din cap și ieși afară. Prospețimea dimineții de iarnă
îl izbi în față, albul strălucitor al zăpezii îl făcu să clipească.

266
Trase adânc aerul în piept și se scutură ca un mânz după o
boală grea.
Se duse în coșar, mângâie boii cu palma, luă o lopată și ieși
agale afară. Nu prea avea poftă de lucru, ar fi vrut să stea așa și
să se uite la crengile copacilor, îngreunate de zăpadă. O găină
se căzni să zboare din par până sub streașină, dar se agăță de o
ramură, și un nor întreg de zăpadă se desprinse de pe copac.
Găina căzu în zăpada adâncă din fața șopronului și începu să
dea neputincioasă din aripi. Ivan zâmbi trist și se aplecă să dea
la o parte zăpada pufoasă. În primul rând trebuia să facă o
pârtie de la casă până la uliță. Nu apucase să curețe zăpada
nici doi pași, când, prin poarta deschisă fără zgomot, se
strecură în curte ca o nevăstuică Vasil Peev și-i spuse zâmbind:
— Ai luat-o de dimineață!
Ivan mârâi un fel de răspuns, lăsă lopata jos și-și duse
prietenul în coșar.
— Vino încoace, mai la căldură!
— Despre treaba pe care o am cu tine nici nu se poate vorbi
în casă, zise Vasil încetișor și se luă după el.
Ivan mergea repede, se ferea de maică-sa. Dar nu izbuti să
ajungă până la coșar, că bătrâna îl și zărise prin ferestruică;
dădu din cap și șuieră printre dinți:
— Ce-o mai fi vrând și stâlpul ăsta de cafenea?
— Ascultă, începu Vasil de îndată ce intrară înăuntru. Mâine
de dimineață ne ducem după potârnichi la Uzundere. Iei cu tine
un sac cu paie și ceva merinde, treci să-l iei și pe Mladen și o
apuci pe lângă cișmeaua lui Prodan drept spre coliba din gră-
dina lui Hadjiev. Eu și Hăcibărzov vom lua lațuri și vom trece pe
lângă moara de sus. Marin Sintenev și Văliulov cel mic vor ocoli
prin spatele cimitirului...
— Bine, zise Ivan. Cam pe când?
— De cum s-o crăpa de ziuă. Bagă numai de seamă să nu ți
se rupă sacul, zâmbi Vasil.
— Sacii noștri sunt trainici, răspunse Ivan încercând să-și
păstreze liniștea.
Ivan curăță zăpada, se învârti prin casă în jurul maică-si, și
când rămaseră în doi, zise parcă la întâmplare:

267
 — Azi-dimineață s-au strâns o sumedenie de potârnichi în
capul satului, le gonesc și prin curți...
— Pe vremea asta sunt ca oarbe, răspunse bătrâna.
— O să mergem mâine de dimineață cu Mladen al lui badea
Dimo, poate om prinde și noi ceva.
— Păi, duceți-vă, zise bătrâna. Tatăl tău, dumnezeu să-l
ierte, cum cădea zăpada, se ducea cel dintâi după potârnichi...
Acuma carnea lor e tare dulce...
— Am să iau și un sac de paie, trebuie puse paie în fața
lațurilor, continuă Ivan.
— Trebuie să iei, fără paie nu se poate, nu prinzi nici măcar
una. Presărați paie puține, subțirel de tot, numai așa ca să le
momiți, și vă vin drept în laț...
— Ce să mai presar peste paie, porumb sau grâu?
— Ce-o fi, răspunse bătrâna ca un păsărar priceput, aruncați
numai câte două, trei grăunțe, doar atât cât să le momiți în laț.

28

A doua zi, după vânătoare, Ivan se duse la oraș. Bătea un

vânt puternic, viscolea cu zăpadă, pe alocuri drumurile erau
înfundate cu nămeți, iar în altele zăpada parcă fusese
măturată. Satul era cufundat în tăcere, pe ulițe trecea numai
rareori câte un om. Pașii lui scârțâiau ascuțit și tăios, dar câinii
încolăciți prin paie și prin cotloane călduroase nu dădeau
niciun semn de viață.
Când Ivan spusese că se duce la oraș, bătrâna sărise la el:
— Pe gerul ăsta!... Nu te las, nu te duci nicăieri...
— Am aflat că ar fi venit de la Sofia un mare avocat, am să
mă duc să-l întreb și pe el despre împărțeală, îi șușoti el în
taină. Cică ar fi venit numai pentru două-trei zile. Am acolo un
cunoscut care mă va duce la el și n-o să-mi ia niciun ban...
Bătrâna se lăsă mai moale și-și lungi gâtul.
— Și când pleacă?
— Știu eu, poate să plece chiar astăzi... diseară...
— E tare frig, dar dacă ți-ai pus în gând, du-te, poate o să-ți
spună ceva, să te ajute...

268
 Slaba nădejde că-și va putea scăpa pământul prin judecată o
mai învioră pe bătrână. Se simți parcă s-ar fi însănătoșit după o
boală grea...
Ivan, înfășurat într-o glugă veche, mergea spre oraș; zâmbea
în sinea lui. Cu câtă îndemânare izbutise s-o înșele, ce frumos
ticluise povestea cu avocatul de la Sofia. Pentru împărțeala asta
afurisită ea era în stare să-l trimită și în iad. Își trăgea din timp
în timp capetele glugii pentru a-și feri obrazul de vânt. Dar
vântul îi sufla zăpada în ochi și-l împingea mereu din spate.
Nu zăbovi mult în oraș, își cumpără o jumătate de pâine
caldă și o bucată de halva. Apoi o luă înapoi spre sat. Dar acasă
se întoarse târziu. De cum intră în odaie, bătrâna îl întrebă din
ochi. Ivan îi răspunse clipind într-un fel neînțeles și întoarse
capul.
— Noră, spuse bătrâna către Toșca, adu un braț de lemne, că
mi s-a făcut frig. Să se încălzească și Vaniu.
Toșca nu apucă să închidă ușa, că bătrâna se și aplecă spre
Ivan:
— Ei, ce ți-a zis avocatul?
— Nu se poate face nimic, se sforță Ivan să ofteze și-și
întoarse privirea în altă parte. Va lua tot ce i se cuvine, a zis,
așa e legea. Cel mai bine, zice, să vă înțelegeți cu frumosul, căci
altfel o să pierdeți.
— O să pierdem, murmură bătrâna și-și strânse buzele.
Ivan aștepta să mai zică ceva, să fie și ea de părere că cel mai
bun lucru ar fi să se înțeleagă cu binișorul. Dar bătrâna se
aplecă, rămase puțin nemișcată, apoi trase fusul și începu să
toarcă. Oricât de puțin se pricepea Ivan la tors, băgă totuși de
seamă că bătrâna făcuse și desfăcuse același fir de trei ori. O
dată i se și rupse chiar și îi căzu fusul; ea întinse mâna, fără să
se uite unde se rostogolise, oftă și-l ridică. Ivan o privea și o
milă copleșitoare îi apăsa inima. Își ridică ochii abia atunci când
Toșca intră cu un braț de lemne. Ivan mai stătu puțin,
frământat de gânduri grele, apoi se trase lângă perete, se lăsă
jos pe rogojină și începu să-și descalțe alene opincile înghețate.
— Noră, fierbe-i niște floare de tei, porunci bătrâna. Să se
mai încălzească, că uite cum a înghețat...

269
 — Dar zahăr avem, mamă?
Bătrâna pitise undeva un pumn de zahăr și se tulbură puțin.
— Să mă uit... să caut... mi se pare că l-am pus undeva... Și
se ridică greoi, sprijinindu-se în mâini.
Jumătate de zi trăise bătrâna cu nădejdea că vor putea
scăpa avutul pe cale dreaptă. Ce inimă ușoară ar fi avut dacă
Ivan i-ar fi spus: da, se poate. Dar el nu spusese asta. Și ea
strânse din nou buzele, căutătura i se făcu iarăși rece și aspră.
Va să zică altă scăpare nu-i. Nu se putea bizui decât pe
ciumăfaie... Gândurile îi zburară din nou spre fundul cufărului,
căutând sticluța cu licoarea mântuitoare și legăturica cu
grăunțele mărunte, aducătoare de moarte.
Fie din pricina vânătorii sau a drumului la oraș, încă de-a
doua zi pe Ivan începu să-l doară tot trupul, începu să
smiorcăie și să-și frece tâmplele cu degetele. „O să-mi treacă, o
să-mi treacă”, se liniștea el. Dar nu-i trecu. Căzu la pat și cele
două femei începură să-l oblojească. Îi puseră muștar, tărâțe, îi
dădură să bea ceai de tei, bătrâna îi aduse o strachină plină cu
vin. Și abia când ieși din beci își aduse aminte că piperul negru
se terminase, iar în casă nu aveau nicio leva. Era încă ger și
nicio găină nu se oua. Bătrâna le tot dădea târcoale, se uita
cum se ghemuie sub șopron și le blestema:
— Să vă ia dracu! Parcă v-ați vorbit și voi împotriva noastră,
lua-v-ar ciuma să vă ia! Am să vă tai, am să vă tai până la
una!...
Dar găinile nu se sinchisiră de amenințările ei și niciuna nu
făcu vreun ou. Atunci bătrâna luă de la soră-sa cu împrumut
patru ouă și le schimbă pe piper negru.
— Îi e tare rău lui Ivan, dadă, se îndreptățea Mariola, iar în
casă n-avem o leva...
— Nu face nimic, o liniști Kina, o să-i treacă, e gripă, uite că
scrie și la gazetă... Numai să stea la căldură...
Ivan se târî vreo cinci-șase zile prin casă și-și mai reveni. Dar
abia se făcuse bine, și căzu Petiu la pat. Copilul începu să se
vaite, avea călduri mari, îl durea în gât. Bătrâna vru să-l ducă
la Mina Meșkova să-i caute în gât, dar Toșca nu-i dădu voie.
Bătrâna se uită chiorâș la ea și, fără să spună vreo vorbă, apucă

270
de mână copilul bolnav și începu să tragă de el, să se scoale.
Atunci Toșca se repezi ca o cloșcă și-l luă în brațe:
— Nu las copilul să se ducă acolo! N-ai să-l duci!
Bătrâna pricepu îndată că nu are rost să stăruie. Rămase
chiar puțin descumpănită. În felul acesta nu se răstise încă
niciodată noră-sa la ea. Slobozi mânuța copilului și se trase la o
parte, jignită, învinsă, fierbând de furie și mânie. „Aa! viperă!
bolborosea ea în gând. Ți-ai arătat colții! Ți i-ai arătat!” Înainte
bătrânei nici nu i-ar fi trecut prin gând că noră-sa, de obicei
așa de supusă, se va arunca asupră-i în felul acesta și că o va
alunga cu glasul atât de aspru de lângă patul copilului. O ură
ascunsă, ascuțită și răzbunătoare îi tăia picioarele și o înăbușea.
Toșca îl strânse la piept pe Petiu, îl culcă în pat, îl înveli cu
grijă. Apoi puterile o lăsară, se simțea sleită. Câtă putere
trebuise să adune ca să-și smulgă copilul din mâinile soacrei!
Și, după această încordare cumplită, se simți deodată slabă,
neputincioasă, vlăguită. Era jignită și nenorocită; lacrimi
amare, neplânse, i se puseră ca un nod în gât. Se târî până în
cămară, se trânti peste o grămadă de scoarțe și perne și se înecă
în lacrimi. Dacă ar fi trăit Mincio, n-ar fi îndrăznit nimeni să
pună mâna pe copilul lor. Pentru asemenea lucruri el era gata
să se și bată... Să ducă copilul la țiganca aceea, să-i bage
degetele ei murdare în gât și să-i dea vreo boală grea... Nu!
Nu!... Toșca învățase toate astea de la Mincio și știa că dacă ar fi
lăsat copilul în mâinile soacră-si, el n-ar fi iertat-o nici de pe
lumea cealaltă... Știa că cearta asta n-avea să treacă cu una, cu
două, dar nu-i păsa... Toșca înțelese că între ea și soacră totul
se sfârșise. Cunoștea firea bătrânei și știa că nu va mai auzi în
casa asta nicio vorbă blajină și nu va avea nicio masă tihnită.
Dar pentru viața lui Petiu era gata să se arunce și în foc...
Copilul trecu cu greu boala, dar peste vreo zece zile odaia era
iar plină de sfârleze, cărucioare și plugușoare, aruncate peste
tot.
Bătrâna nu pomeni nimic despre cearta lor, dar dușmănia se
cuibări din nou în casă. Acum nu mai spunea nimic, nu mai
poruncea, nu mișca nici măcar un deget. Toșca era obișnuită să
asculte numai de porunci, și acum, când trebuia să facă totul

271
așa cum se pricepea ea, începu să se piardă cu firea. De nu s-ar
fi temut de veșnicele mustrări și de dojenile bătrânei, ar fi știut
să vadă de casă și să se descurce. Dar numai la gândul
bătrânei, care stătea acolo ghemuită și îmbufnată, își pierdea
cumpătul și nu știa pe ce să pună mâna mai întâi și ce să facă.
Înainte Toșca venea la bătrână de câte o sută de ori pe zi și o tot
întreba cu sfială ce și cum să facă.
Acum Toșca crăpa încetișor ușa și-și băga capul înăuntru.
— Cu ce să încălzesc apa pentru spălat, mamă?
— Cu ce ai!
— Nu mai avem coceni de porumb.
— Ia niște araci de vie!
— Dar i-am ars încă de săptămâna trecută.
Bătrâna clipi de sub basmaua neagră și zise, fără să ridice
ochii:
— Dacă i-am ars, i-am ars. Ia atunci din știuleți!
Toșca știa că știuleții erau ținuți numai pentru aprins focul. Și
cu toate că bătrâna însăși îi spusese să ia din ei, Toșca era
sigură că iar avea s-o ocărască, dar nu îndrăzni să mai întrebe
o dată și închise încetișor ușa, de parcă ar fi fost în odaie un
copil abia adormit. Se îndreptă în vârful picioarelor spre
bucătărie. Nu îndrăzni să ia din știuleți și o porni prin curte și
prin arie să strângă bețișoare, paie, foi uscate...
Se întâmpla deseori ca bătrâna să-i poruncească să facă
ceva, iar a doua zi să strige:
— Fă, noră, de ce ai mutat făina în putina asta? O să prindă
miros de murături.
— Mi-ai spus s-o mut, mamă, doar ieri mi-ai spus, când m-
am apucat să frământ pâine din făina cea nouă...
— Ți-am spus eu? Tot eu am spus, tot eu sunt vinovată, tot
eu vă învăț la rele... Of, dumnezeule, de ce nu mă chemi la tine,
să nu-i mai încurc pe deștepții ăștia?...
Toșca pleca capul. Ce putea să-i răspundă?... Cum putea să
o scoată la capăt cu o asemenea femeie de neînțeles? Cum să se
îndreptățească? Uita oare bătrâna că-i spusese să facă așa, ori
se prefăcea? Toșca îi asculta dojenile, ca zdrobită. O gâtuia
ciuda, o înecau lacrimile. Înainte socotea că nu poate fi nimic

272
mai rău decât ocările soacră-si. Și iată că era ceva și mai rău:
atunci când bătrâna tăcea îi apărea și mai îngrozitoare. Știa că
nu-i a bine. Și se simțea în toată casa un aer apăsător, de
neîndurat, parcă s-ar fi așteptat moartea cuiva. În ultimul timp
bătrâna tăcea din ce în ce mai des. Era supărată, sau se
gândea la ceva, ticluia ceva, punea ceva la cale?... Nu-i
răspundea nici Toșcăi, nici lui Ivan și nici măcar lui Petiu.
Câteodată parcă-și revenea, privea speriată în jur și iar cădea pe
gânduri.
Trecu Crăciunul, trecu și Anul Nou. Oamenii se mai
primeneau, veneau unul la altul. Tinerii se adunau la marginea
satului, se auzeau cântece, începură horele. Fetele jucau cu
băieții. Toșca asculta cântecele, râsetele, ar fi vrut să iasă și ea
la aer, să mai vadă lumea, să-și mai aducă aminte de trecut,
dar nu putea: era văduvă, nu se cădea nici măcar să se arate
afară din poartă. Oare de acum încolo va trebui să tot stea
închisă și să asculte de departe cum se veselesc alții? Nici în
lume, nici la vreo nuntă, nicăieri, nicăieri nu se mai putea
duce.
Sosi ziua de Sfântul Ivan.
Pentru întâia dată după atâtea luni se auziră și în casa lor
râsete și vorbe vesele. Veniră mulți musafiri. Bătrâna trebăluia,
se învârtea în jurul oaspeților, vorbea, zâmbea din când în
când, dar totuși era cu gândurile aiurea. Seara sosiră toți
prietenii lui Ivan, începură să cânte, să se veselească. Oare nu
se gândea nimeni că în casa asta murise de curând un om?
Nimeni nu amintea de el, dar știau toți, și Ivan, și Toșca, chiar și
bătrâna, că aceste cântece sunt închinate răposatului, că așa îl
pomenesc tovarășii lui...
În alți ani, în ziua de Sfântul Ivan, bătrâna nu precupețea
vinul, ba chiar îl păstra anume pentru această zi. Dar acum
umplu numai vreo trei-patru străchini, și atât. Când Ivan o
rugă să mai toarne vin, îi sări țandăra:
— Cine vrea să se bețivească să se ducă la cârciumă!
— Nu se poate vorbi cu tine! îi țipă Ivan în față și se întoarse
la tovarășii lui.

273
 29

De vin, de răceală, sau de oboseala acelei zile prea

zgomotoase, bătrâna se sculă a doua zi dimineață cu capul
greu. Își simțea picioarele și mâinile moleșite, o dureau
genunchii, o zgâria ceva în gât. Trebălui puțin prin casă, se suci
prin curte, dădu de mâncare păsărilor. Voia să se mai plimbe la
aer curat. „O să treacă de la sine, e de la vin, se liniștea ea
singură. Am băut cam mult, nu trebuia să beau atâta. Dar și
urletele alea, îmi crăpau capul, nu altceva...”.
Bătrâna intră în casă, se așeză lângă sobă și apucă fusul. De
cum se așeză, capul i se îngreună și mai tare, tâmplele începură
să-i zvâcnească, o durea peste tot, de parcă o înțepa cineva cu
un vârf de cuțit.
De îndată ce rămânea singură în odaie, bătrâna lăsa lucrul
jos și-și lua capul în mâini. De vreo două-trei ori Toșca o găsi
așa și crezu că moțăie.
— Culcă-te, mamă, dacă ți-e somn, îi spuse ea în sfârșit.
— Nu vreau, nu! dădu bătrâna din mână. Stau numai așa...
capul parcă...
— Să nu te fi lovit gripa...
— Gripă? Nu se prind de mine asemenea boli...
Bătrâna răbdă așa până a doua zi la amiază. Dar după prânz
se ridică de la masă, se ghemui pe o pernă și rămase cu ochii
întredeschiși.
— Ce ai? o privi Ivan îngrijorat. Nu ți-e bine?
— N-am nimic, se împotrivi ea. Sunt cam moleșită, m-am
întins și eu puțin.
— Parcă ți s-au înroșit ochii, observă Ivan.
— N-am nimic... așa sunt ochii mei...
— Ascultă, dacă nu ți-e bine, să facem ceva, să fierbem
puțină floare de tei sau măduvă de soc, stărui Ivan.
— Vedeți-vă de treabă... de mine să n-aveți grijă...
— Dar de ce să n-avem grijă de tine? întrebă el puțin jignit.
Cum să n-avem grijă, dacă ești bolnavă?
— Nu sunt bolnavă, n-o să mi se întâmple nimic...
A doua zi de dimineață bătrâna nu putu să se dea jos din

274
pat. Ivan ieși încă din zori, se duse în coșar să dea vitelor de
mâncare, făcu puțină curățenie, se învârti prin arie, unde se
încăieraseră niște câini de-ai vecinilor, și se întoarse în casă
abia după ce soarele palid al iernii se ridicase peste stejarul lui
Maltrifonov.
— Mama zace, îi spuse Toșca îngrijorată.
— Da ce, nu s-a sculat încă?
— Nu.
— Gripă, strânse Ivan buzele, cu aerul unui medic bătrân și
priceput. Am văzut eu de ieri...
— Am întrebat-o dacă nu vrea ceva. „Nu, a zis, o să mai stau
puțin, iar apoi am să mă scol”...
— O să se scoale!... răspunse Ivan supărat și intră la ea.
Bătrâna dădu la o parte scoarța cu care-și acoperise fața și-l
privi. Căldurile parcă o topiseră. Obrazul, și așa foarte slab și
zbârcit, semăna cu un chip de mort. Ivan fu atât de zguduit,
încât îi pieri graiul și nu scoase o vorbă. Tăcea și bătrâna. Își
umezea din când în când buzele palide și uscate și-l privea trist.
— Ce ai, mamă? întrebă el apropiindu-se de pat. Se vedea că
e foarte îngrijorat și speriat.
— Nimic, zise ea cu voce înceată, de-abia răsuflând. Mă
doare capul, dar o să-mi treacă...
— Să mă duc să-l chem pe felcer?
— N-ai să chemi pe nimeni, și se ridică într-un cot. N-avem
bani de cheltuit... Aproape că mi-a și trecut...
— Să-ți fierbem niște floare de tei, să te mai încălzești puțin?
— Nițel ceai de tei nu strică.
— Dar dacă ai bea o strachină de vin cu piper negru? încercă
s-o ispitească Ivan.
— Nu-mi trebuie! Nu-mi trebuie! dădea ea din mâini. Dacă o
să fie nevoie, o să-mi iau eu singură.
— Bine, răspunse Ivan și se îndepărtă.
Bătrâna se îmbărbăta singură, dar câteodată îi treceau prin
cap gândurile cele mai negre și mai triste. „Mult îi trebuie
omului s-o sfârșească? se speria ea însăși. Arde, arde ca o
candelă, și deodată... se stinge... Dacă e voia domnului, se prea
poate să mai trăiesc puțin, dar se prea poate să și mor...” Să

275
moară! Gândul îi trecu prin minte așa cum îi mai trecuse de
atâtea ori, dar acum bătrâna se opri asupra lui, și inima începu
să-i bată cu putere. Și după aceea? Ce va face Ivan fără ea?...
Doar mai e tânăr, aproape copil. Umblă cu capul în nori. O să
rămână pe drumuri, cu cele două-trei ogoare pe care i le lasă,
are s-o ducă greu, are să muncească amarnic pentru un codru
de pâine...
Spre prânz se ridică puțin în capul oaselor; gândurile
înfricoșătoare se mai risipiră, dar tot nu se simțea prea bine.
Durerile de umeri și de mijloc nu-i trecuseră, avea un gust
searbăd și neplăcut în gură, o durea gâtul și înghițea greu.
După ce șezu puțin în pat, bătrâna se sculă și trecu în odaia
învecinată, în care dormeau Petiu și Toșca. După-masă o
cuprinseră iar căldurile și se trânti din nou în pat. Atunci se
sperie de-a binelea. „O să mor!” repeta ea cu buzele uscate și cu
privirea înfrigurată ațintită pe tavanul de scânduri afumat. Se
căznea să-și închipuie ce se va întâmpla când va muri. Atunci și
partea ei, pe care avea de gând s-o treacă lui Ivan, avea să fie
împărțită în părți deopotrivă. „Cu ce-o să se-aleagă el? Va
rămâne gol pușcă, o să robotească pe ogoare străine, o să se
întindă după o bucată de pâine. În anii ăștia blestemați nu-ți
scoți pâinea din pământul tău, darămite dintr-unul străin!... Va
să zică jumătate din ogoare, jumătate din curte, jumătate din
casă, totul, totul pe jumătate... O să facă din el un rob, o să-l
gâtuie, s-a sfârșit cu el... Și de ce? Numai din pricina minții
mele neroade! se ocăra bătrâna. Din pricina prostiei mele!
Inima îi bătea gata să se spargă, capul parcă i se despica în
două, se înăbușea de ciudă, de îngrijorare, de teamă. De ce nu
m-am urnit atunci când eram încă sănătoasă, de ce nu m-am
dus în oraș să pun toate la cale? se văicărea ea. Acum am să-l
las pe drumuri, de-o să mă pomenească cât o trăi... Puteam să
vând partea mea și să i-o trec lui... Puteam să fac orice, dar
uite, căpățână afurisită! I se părea că acum-acum i se oprește
inima. O să-l lase într-un asemenea hal, încât nici el n-o s-o
pomenească cu o vorbă bună... Și ce-am să-i spun lui tat'su
când am să mă duc acolo, la el? se întreba bătrâna plină de
neliniște. Of! Of! Of! sfinte arhanghele Mihail, mai așteaptă

276
puțin, nu-mi lua sufletul!...”
Câteodată bătrâna se pierdea de-a binelea cu firea și începea
să se roage cu voce tare. O dată Toșca o auzi, se apropie
încetișor de patul ei și rămase neclintită. Bătrâna tresări, se
ridică, sprijinindu-se în cot, și se uită țintă la ea.
— Ți-e tare rău, mamă? întrebă Toșca cu milă.
— Rău, răspunse bătrâna cam în ciudă. Dar tu vezi-ți de
treabă... O să-mi treacă... Am călduri mari...
— Să-i spun lui Vaniu să se ducă după doctor.
— Nu-i nevoie... N-o să mi se întâmple nimic.
Toată ziua și toată noaptea bătrâna gemu, oftă, se rugă. Abia
a doua dimineață o mai lăsară căldurile. Deschise larg ochii.
„Of! răsuflă ea ușurată; apoi zise smerită: Slavă ție, doamne, că
mai trăiesc!”
Când era în toiul frigurilor, făgăduise arhanghelului Mihail –
dacă o va ajuta să se însănătoșească – fața de masă cea mare,
cu margini albastre. Țesuse fața asta de masă când era încă
tânără, era mândria ei și o păzea ca ochii din cap, pentru nimic
în lume n-ar fi folosit-o.
Tot timpul cât avusese friguri, Ivan nu plecase de lângă
căpătâiul ei; o întreba mereu dacă-i trebuie ceva, alerga încolo
și încoace. Nu știa ce să mai facă. Toșca i se uita drept în ochi,
încerca să ghicească ce vrea și-i aducea mereu câte ceva... ba
de băut, ba alifii, oblojeli... Bătrâna le primea pe toate, dar nu-i
spunea niciodată o vorbă bună măcar, nu-i arunca o singură
privire mai blajină. Toșca îndura cu răbdare toate astea, dar o
durere ascuțită îi străpungea de fiecare dată inima. „Cu ce-am
supărat-o, când i-am făcut ceva împotrivă?” se tot întreba ea.
Își aducea aminte de toate câte se întâmplaseră de la căsătoria
ei și până acuma și nu găsea nicio faptă rea, nimic rău, nimic,
nimic... Atunci de ce se poartă soacră-sa în felul ăsta?
De cum prinse ceva puteri, bătrâna nu mai vru să fie
cocoloșită. Încercă să se ridice din pat, dar Ivan o sperie:
— Mai stai culcată, să nu se întoarcă boala.
— Se poate și asta?
— Se poate, și atunci n-o să te mai scoli, să știi.
— Of, culca-m-aș în pământul negru, să scap de toate! zise

277
bătrâna, bocindu-se. E ușor să mori când le-ai rânduit pe toate.
Dar așa cum e la noi...
— Stai culcată! Stai culcată! De murit știe să moară oricine,
să trăiești, asta-i iscusința! răspunse Ivan, mai mult în glumă.
Bătrâna se culcă iar și rămase în pat până ce se înzdrăveni
pe deplin.

30

Trecuseră șapte luni de la moartea lui Mincio.

Bătrâna stătea în pat și le număra pe degete. Mai erau cinci
luni. Vor trece și astea, vor zbura fără să-și deie seama. O să se
împlinească anul, o să-i facă parastasul și, într-o bună zi, nora
o să-și găsească alt bărbat, o să-și strângă țoalele și o s-o ia din
loc. Și o dată plecată din casă, du-te și prinde-o, du-te și fă-i
ceva. O să se mai întoarcă ea, o să mai vină, dar ca să le scoată
sufletul. Când o să intre în casă, n-o să-i mai privească ca pe
niște neamuri, ci o să le pună sula-n coaste, o să-i strângă cu
ușa și o să strige: „Împărțeala!”
Bătrâna se zvârcolea în pat, gemea, se topea de griji și de
suferință. Zilele treceau, iar ea tot aștepta, se tot pregătea să
facă ceva. De făcut, însă, nu făcea nimic, stătea cu brațele
încrucișate...
„Și ce să fac? doamne-dumnezeule! își frângea ea mâinile. Ce
să fac dacă toate sunt împotriva noastră?... Pun ceva la cale și
aștept... când colo iese pe dos. Tot aștept să cadă la pat
blestemata asta, să se îmbolnăvească odată, și ea nici gând...
Ce să-i fac? M-am îmbolnăvit eu, eram să dau ortu popii
înainte de vreme... Nu mai știu ce să fac, m-am zăpăcit, n-am
decât un singur cap și trebuie să le dau de rost la toate...”
Bătrâna era mereu încordată, frământată, neliniștită.
Tresărea din când în când, i se tot părea că uitase ceva. De
cum o zărea pe Toșca, ochii îi scăpărau, buzele i se strângeau,
gata să-i arunce vorbe grele și otrăvite. Oricât ar fi căutat să se
stăpânească, să nu-i spună niciun cuvânt aspru, totuși mereu
o suduia pe Toșca. Câteodată se pornea să vorbească așa ca din
senin, despre una, despre alta, lucruri fără niciun rost. Vorbea

278
întruna de ogoare, de avutul lor, cum au cumpărat pământul,
cât de mult s-au trudit și chinuit. Și din senin sărea asupra
Toșcăi: că n-a strâns lopățica, că a pus un coș într-alt loc decât
trebuie, ...câte și mai câte. De două-trei ori Ivan auzi ocărelile și
i se strânse inima.
„Iar a început? se întreba el îngrijorat, lăsând capul în jos.
Sau așa a fost tot timpul, dar n-am auzit-o eu...”
Ce să facă? Să se ducă la bătrână și să se certe cu ea? E
îndărătnică și încăpățânată, n-o să țină seama de vorbele lui,
nici n-o să se uite la el. Dar dacă ar speria-o, să-i spună că
umblă din nou prin sat vorbe pe seama lor... Ea numai de gura
lumii se teme. Altminteri, de nu i-ar fi frică, ar omorî-o pe
Toșca, sau ar alunga-o ca pe o cățea...
Și cu cât bătrâna se oțăra mai mult la Toșca, cu atât Ivan se
arăta mai bun și mai grijuliu față de ea. Nu o făcea în ciuda
maică-si sau de ochii lumii: se împăcase cu gândul împărțirii
pământului; își închipuia că Mincio ar fi în viață. Câteodată îi
părea rău că avea să rămână cu atât de puțin pământ, dar
ridica din umeri: asta este, omul nu poate ieși din pielea lui.
Bine, rău, o să-și ducă el veacul. Și apoi n-o să fie mereu, ca
acum, o lume strâmbă și nedreaptă. O să se îndrepte și pentru
cei săraci. Doar n-o să fie mereu bine numai pentru de-alde
Ganciovski...
Dându-și seama de toate acestea și neavând încotro, Ivan nu
se mai necăjea de măritișul Toșcăi și de împărțeala avutului.
Treburile casei, precum și cele sătești și obștești, îi abăteau
gândurile de la grijile zilei de mâine. „Mama o să-mi treacă
partea ei, se liniștea uneori singur când îi mai încerca gândul
acesta. O să-mi ajungă, am s-o scot eu la capăt...”
Se hotărî ca, de îndată ce va veni primăvara, să facă rost de
bani, fie cu dobândă, fie cu ipotecă, ca să isprăvească și cu
asta. N-avea rost să mai amâne trecerea pe numele lui. Mama
slăbea din zi în zi, se topea ca o lumânare, putea să se stingă
pe nesimțite. Iar așa, dacă vor face împărțirea, se va vedea ce ia
fiecare și cum vine socoteala.
Într-adevăr, bătrâna era sleită. Mai ales după gripă slăbise
de tot, nu mai era bună de nimic. De-abia se târa, oftând și

279
gemând mereu... Picioarele n-o mai țineau, mâinile îi tremurau,
nu mai era în stare nici să-și ducă la gură lingura cu ciorbă.
Ivan se gândea deseori s-o ducă în oraș la un doctor. Dar tot
amâna, din două pricini: era încă frig și apoi nu aveau nici
bani. Or, pentru asta îi trebuiau cel puțin o sută, o sută
cincizeci de leva. De unde să ia atâta bănet?
Și, totuși, trebuia s-o ducă, nu putea s-o lase așa... Ea se va
împotrivi, se va încăpățâna, asta o știa Ivan, dar nici măcar n-
are s-o întrebe. O s-o încarce într-o zi în căruță și o s-o ducă.
Întâi de toate trebuia să găsească însă bani...
Văzând-o atât de îngândurată, pierdută, atât de
deznădăjduită și pornită împotriva noră-si, Ivan se gândi c-o fi
bolnavă. Dacă ar fi fost o boală obișnuită, la stomac sau la
inimă, s-ar putea s-o caute, să-i găsească un leac. Dar dacă are
ceva cu nervii, dacă s-a cam scrântit? Atunci?...
La acest gând i se ridica părul măciucă. Căuta să-l gonească.
Dar parcă îi șoptea cineva mereu: „N-o scăpa din ochi!” Stătea
lângă ea ore întregi. Bătrâna avea privirea ațintită și rece,
mâinile îi tremurau, mișcările îi erau stângace și nesigure. Bu-
zele i se mișcau mereu, bolborosea tot timpul, de parcă se
ciondănea cu cineva, și, așa cufundată în gânduri, uneori
începea să vorbească cu glas tare. Ivan nu prindea decât
cuvinte răzlețe și nu putea să-și dea seama ce anume o
frământa.
O dată, văzând-o tare obosită și moleșită, se așeză lângă ea și
începu s-o roage:
— Mamă, mai culcă-te și tu puțin, ai muncit destul. Nu vezi
că nu te-ai vindecat încă după gripă? Treaba o să se facă și fără
matale... Și chiar dacă nu s-ar isprăvi, omul trebuie să se mai
odihnească... Iar tu ești bătrână; ai muncit cât ai putut...
— Fără mine n-o să se isprăvească nimic, fiule, n-o să se
isprăvească! răspundea ea aspru și dădea amenințător din cap.
Mă uit la tine: dormi și nu vrei să știi de nimic... Iar vremea
zboară, nu așteaptă să ți se coacă mintea... Ea tăcu o clipă, îl
privi cu milă și începu să clatine iar din cap: N-o să se facă fără
mine, nu!...
Ivan o privi speriat.

280
 „O să dea și beleaua asta peste noi?” își frângea el disperat
mâinile și nu știa ce să-i răspundă, cum s-o liniștească, cum s-o
mai înveselească.
— N-o să se facă fără mine, n-o să se facă!... repeta bătrâna,
ca un ecou din ce în ce mai slab, clătinând mereu din cap.
— Dada vede de treburile casei, eu am grijă de vite și de
munca câmpului, începea din nou Ivan, cu blândețe. De ce să-ți
mai faci griji?... Ia-l pe Petiu de mânuță, ieși și tu, plimbă-te,
mai du-te pe la oameni.
— Am să mă duc... Am să mă duc la cimitir...
— De ce vorbești așa, mamă? întreba rugător Ivan. Dacă te
doare ceva, spune. Dacă nu ți-e bine, să te duc la oraș, la
doctor. Am să vând ceva grâu, poate am să iau cu împrumut...
N-am să te las așa...
— O să mă duci în iad!
— Vezi cum ești?! o mustră Ivan cu blândețe. Ascultă-mă și
tu o dată, la urma urmei nu-i cine știe ce dacă ne ducem și noi
o dată la doctor...
Bătrâna nu răspunse, dar în privirea ei și după felul în care
clătina deznădăjduită din cap el înțelese că vorbele lui n-au fost
luate în seamă.
„Ce mi-a fost dat să îndur! se văita Ivan. Ce să fac acum,
unde s-o duc, cum s-o caut?... Ptiu!... Bine zic oamenii: o
nenorocire nu vine niciodată singură. A murit bădița, iar mama
s-a... Ivan nu îndrăzni să-și termine gândul, se sperie. Se poate
să nu fie nimic, încerca el să se îmbărbăteze. Doar totdeauna a
fost așa îndărătnică.”
Ivan se duse în bucătărie, la Toșca, și se opri în pragul ușii.
— E rău! zise el oftând. Rău!
Toșca stătea întoarsă cu spatele, spăla. Mișca sprinten din
umeri, mijlocul ei frumos se mlădia, mâinile umblau cu
îndemânare. Era cufundată în treabă și-l simți pe Ivan de-abia
când acesta oftă și începu să vorbească.
— Ce e? Ce s-a întâmplat? întrebă Toșca întorcând capul,
fără să-și scoată mâinile din albie.
— Nu-i bine mamei, răspunse încet Ivan.
— S-a băgat iar în pat?

281
 — Nu... are ea ceva... așa...
Toșca lăsă rufele, se răsuci și-l privi îngrijorată:
— Ce are?
— Știu eu? ridică Ivan din umeri.
— Spui că s-a îmbolnăvit iar.
— Nu-i bolnavă... dar nu știu... bolborosi Ivan. A slăbit tare
mult... Și tot mereu... Or fi nervii, o fi altceva, nu pot să-mi dau
seama...
Toșca rămase tăcută, cufundată în gânduri. „Nervii, chibzui
ea. Se prea poate, acum înțeleg de ce e așa...”
— Păi du-o la doctor, zise Toșca cu milă.
— Tot așa mă gândesc și eu! se învioră Ivan. Dar nu vrea. N-
am încercat eu? Nu vrea, o știi doar cum e...

31

Bătrâna trăgea cu urechea. Toșca tuși o dată, tuși de două

ori, și nu tușea așa ca și cum s-ar fi înecat. „Stai! Stai! ciuli
bătrâna urechile, de parcă-și adulmeca prada. Dacă o apucă
încă o dată tusea, înseamnă c-a luat și ea gripa!”
Toșca se mai învârti prin odaie, trebălui puțin și ieși afară. În
fața ușii se opri și-și suflă nasul. „Aha! Aha! holbă bătrâna ochii.
La fel ca la mine. Numai să nu-i treacă atât de repede!”
Toșca trecu în bucătărie. Bătrâna își lipi urechea de fereastră,
dar nu auzi nimic. Voia să știe dacă Toșca mai tușește. Neauzind
nimic, se trase la o parte și se ridică. „Stai, își zise ea, mă duc
să văd. Dacă e ceva, am s-o isprăvesc chiar acum... Până mai e
timp, altfel poate să-i treacă, ca și rândul trecut...”
— Noră, pune niște fasole la fiert pentru prânz, zise bătrâna
de cum intră în bucătărie.
— Pentru ciorbă? întrebă Toșca cu nasul înfundat.
Și când își întoarse capul, bătrâna văzu că avea ochii umezi și
că răsufla greu; tresări; o trecură fiori de bucurie și de spaimă.
Sosise clipa mult-așteptată. Acum! Acum are s-o învețe minte...
— Sfântă născătoare, ajută-mă! șopti bătrâna și se sprijini de
cuierul cu haine de lângă ușă.
Un pieptar, așezat peste țoalele rânduite acolo, alunecă și-i

282
căzu pe picioare. Dar ea nici nu-l băgă în seamă, nici măcar
nu-l simți. Inima îi zvâcnea înnebunită. Mâinile îi tremurau ca
niște crengi bătute de vânt. După atâta timp, ochii îi străluceau
pentru întâia oară de bucurie. Numai o urmă de neliniște
sclipea în ei, teama că nu va izbuti nici acum. Dar nu, de data
asta merge la sigur! Va fi așa cum trebuie. Numai ciumăfaia să
n-o înșele. „Maică precistă – bătrâna se închină în spatele
Toșcăi – ajută-mă, învață-mă cum să fac! Ce să pun întâi:
ciumăfaie din sticluță, sau ciumăfaia aia pisată cu piper? Am
să pun și din cea pisată! Da, așa am să fac! Dacă nu prinde
una, o să prindă cealaltă. Să prindă odată, să se isprăvească!”
Bătrâna se învioră. Un val neobișnuit de putere alungă într-o
clipă toate vaietele și toate gemetele ei. „Acum! Acum! amenința
ea, cuprinsă de un neastâmpăr plin de bucurie și de o spaimă
cumplită, necunoscută. În sfârșit, o să am și eu inima ușoară,
îmi va fi și mie îmbucătura dulce, am să dorm și eu în voie, așa
cum a hărăzit cel-de-sus!...”
„Mai repede! Mai repede!... Să-i spun? Mă duc să-i torn vin.
Dar Ivan?” Uitase de el; altă dată o pornea dis-de-dimineață la
cafeneaua aia afurisită, dar astăzi se băgase în coșar, așteaptă
până o să vină să-l cheme... „Și Petiu? Se învârtește și el pe-
aici... Dar cu el o să fie ușor: o să-l duc în odaie și o să-l
momesc cu ceva... Pe când Ivan... Ivan?”
Bătrâna voia să isprăvească mai repede, ca să poată răsufla
și ea, să i se lumineze și ei în fața ochilor... Deodată îi trecu ceva
prin cap. O să-l mintă pe Ivan, o să-l trimită pe undeva pentru
mai mult timp, ca să-și poată face în voie treaba...
„Am timp! Am timp!” se liniștea ea singură. Dar nu avea
astâmpăr, se grăbea de parcă îi scăpa ceva din mână...
Așteptase atâta vreme, vărsase atâtea lacrimi, atâtea zile
urmărise fiecare pas al Toșcăi, o pândise cum răsuflă, dacă nu
cumva îi lucește nasul, dacă nu strănută... Iar acum, deodată,
când își pierduse orice nădejde...
Toșca se învârtea în jurul vetrei, ațâța focul, punea surcele și
vreascuri. Soacra o privea din spate, clătinând ușor din cap.
„Cazi și tu la pat! Te-ai lăsat învinsă de boală!” Toșca cealaltă,
cea sănătoasă tun, pe care o ura, nu mai era. În fața bătrânei

283
stătea Toșca cea răcită... această Toșcă va bea strachina cu vin
și ciumăfaie și...
La cele ce se vor întâmpla mai departe bătrâna nici nu se
gândea. Se gândise ea înainte, multe luni în șir, dar acum nu se
mai îndoia că totul se va sfârși cu bine. O să vină vecinii s-o
vadă, o să le spună c-a murit așa, umblând în picioare, o s-o în-
groape la repezeală și se va isprăvi... De atâtea ori fusese
bătrâna pe la fel de fel de înmormântări și niciodată nu se
vorbise acolo cum a murit unul sau altul. Ei, dacă a murit, voia
domnului! Boli sunt doar multe, de unde să se știe dacă a fost
omul sănătos ori ba? În anul în care murise Peniu Arbadjiia,
toți rămăseseră cu gura căscată. Era voinic, un munte de om, și
toată lumea îi pizmuia sănătatea. Se spunea că dacă nu i se
întâmplă ceva, dacă nu-l va nimeri vreun glonte sau vreun
cuțit, va trăi până la o sută de ani. Și, ce să vezi?... Se apucase
să ciocănească ceva la o roată, și acolo l-a secerat moartea. A
fost găsit stând jos, aplecat puțin într-o parte... Nimeni nu a zis
nimic, nimeni nu a intrat la bănuială. A murit omul, și gata... Și
cu Delia Pangalkina tot așa s-a întâmplat. Ziua a prășit
anasonul, seara a început să se vaite și, până să-și dea oamenii
seama ce e, s-a dus muierea... Era doar tânără și sănătoasă
tun... Se prea poate să vorbească oamenii de Toșca, dar de ea...
de asta era sigură că nimeni nu va spune vreun cuvânt rău. De
ce s-o vorbească de rău? Doar trăiesc în pace, se împacă bine,
ce mai vor? Chiar dacă s-ar vedea că e vorba de otrăvire, tot
nu-i nimica. A băut otravă, a vrut ea să se otrăvească. Cine-i de
vină? Ce, sunt puțini – tineri și bătrâni – care se otrăvesc? Omul
e stăpân pe viața lui, și dacă i se năzărește să-și ia viața, poți tu
să-l oprești?... Ei, o să se întrebe de ce a făcut-o, dacă i s-o fi
urât cu viața, sau... poate altceva?... N-au decât să se întrebe. A
vrut să moară și a murit. Dar de ce i s-a urât, de cine i s-a urât,
asta o știe numai ea... Aici la țară nu se prea caută lucruri de
astea. Invidioșii și dușmanii s-ar putea să trăncănească câte
ceva, dar n-au decât. Ea să-și scape pământul, iar ei n-au decât
să vorbească cât or pofti... Nu, nu vor bănui nimic, nimeni nu-
și va da seama ce s-a întâmplat. „Numai să nu mă
dezamăgească ciumăfaia!” se ruga bătrâna, înfiorată de teamă.

284
 Ivan intră în odaie. Obielele îi erau murdare, spatele plin de
paie. Se scutură și se așeză pe scăunel, lângă foc.
— Avem ceva de mâncare? întrebă el, întorcându-se către
bătrână, iar apoi către Toșca.
Bătrâna parcă de-abia acuma îl văzuse, se uită mirată și se
răsti la el:
— Scutură-te afară, n-o să umblăm mereu după tine să
măturăm...
Ivan privi dușumeaua din jurul lui.
— Două-trei fire de paie, mare lucru...
— Mare lucru, ai? Pentru tine poate nu-i mare lucru, dar
pentru cel ce face treaba e mare!... Bătrâna vorbea cu glas
răstit, de parcă o apăra pe Toșca.
Temându-se ca Ivan să nu creadă că s-a plâns bătrânei de
ceva, Toșca spuse încet:
— Nu-i nimic, mamă, am să mătur eu...
— Nimic! Nu-i chiar așa un nimic! zise bătrâna mai moale.
Haide, dă-i ceva de mâncare și să plece... să-și vadă de treabă...
În alte zile... Bătrâna voia să spună că în alte zile el pornea încă
din zori la cafenea, iar astăzi, când vrea să scape de el, stă
acasă și mai cere și de mâncare... Dar își înghiți cuvintele și
schimbă vorba: Când ai mai cerut tu de mâncare la vremea
asta?...
— Mi-e foame, aseară n-am mâncat nimic... se îndreptăți
Ivan.
— Dacă hoinărești...
— Ei, hoinăresc! o întrerupse cu ciudă Ivan. Și ce-ai vrea să
fac?
— Ce să faci?... Bătrâna se încurcă. Acuma ce să-i spună
dacă întreabă singur ce să facă? Tăcu o clipă. Deodată își aduse
aminte că unchiul Prodan îi lăsase vorbă să treacă pe la ei, să-l
ajute să dreagă gardul grădinii. Zilele trecute boii lui Prodan se
încăieraseră și răsturnaseră gardul. Uite, du-te la unchiul
Prodan, să-i ajuți să-și dreagă gardul... M-am văzut ieri cu el și
m-a rugat să-ți spun...
— Bine, am să mă duc, zise Ivan. Uite că mă duc îndată.
Vorbele aspre pe care i le aruncase maică-sa erau spuse în

285
apărarea Toșcăi și-i păru tare bine de asta.
„Iată cum s-a potolit”, se bucura Ivan.
— Iar dacă te duci la unchiu-tău, ia-l și pe Petiu, să se joace
cu Anghelcio, zise bătrâna.
„Totul merge bine, își spuse ea, cutremurată de bucurie. Să
plece amândoi, să nu mă încurce...”
— Ia-l cu tine, ia-l, se rugă și Toșca, i s-a urât să se tot
învârtească prin curte. Și nici n-are cu cine să se joace, toți
sunt mai mari ca el și nu-l primesc în joaca lor.
— Am să-l iau, dădu Ivan din cap. Unde-i Petiu?
— Stai, că-l găsesc îndată, spuse Toșca. O să mâncați
împreună ce mai e...
— Împreună, împreună, ce s-o mai întindem? spuse bătrâna.
Vocea era cât pe-aci s-o trădeze. Sau i se părea ei așa?
Simțea cum îi bate inima, gata să se spargă. Zbuciumul o
gâtuia. „Acum! Acum! se-ndemna ea. Dacă n-o să vrea să bea,
am să-i dau cu sila... Las', că o să vrea ea. Și nu numai că o să-
l bea, dar își va lua singură vinul. Tot singură își va pune și
ciumăfaia pisată...” Iar sticluța cu fiertură de ciumăfaie o să i-o
toarne ea într-un fel sau altul...
Bătrâna ieși. Nu-și găsea locul. Se temea să i se uite lui Ivan
în ochi, i se părea că el își va da seama de ce pune la cale, că va
sări la ea și-i va strica toată treaba. Și mergea atât de bine, o
pornise așa cum trebuie. „Numai să dea dumnezeu... numai să
dea dumnezeu...”, se ruga bătrâna. Dar nici ea singură nu știa
ce anume să dea.
Vremea trecea încet, alene, parcă se târa. Ivan și Petiu mai
zăboveau în bucătărie. Dracu știe ce făceau pe acolo, se
pregăteau de plecare, sau ce?... Bătrâna începu să se
neliniștească. Iată că vine amiaza și ei se tot foiesc pe acolo. O
să treacă și ziua asta și, dacă n-are s-o facă astăzi, cine știe
dacă o să mai aibă un asemenea prilej altă dată...
Bătrâna tresări. Scârțâise poarta. Îl văzu pe Petiu zbughind
pe uliță ca un vițeluș lăsat în voie. Se auzea vocea lui limpede:
— Tra-la-la! Tra-la-la!...
Acuma?
În casă nu rămăseseră decât ele două. Nimeni n-o să le vadă,

286
nimeni n-o să le audă. Numai să nu sosească vreun oaspete
nepoftit. Bătrâna se înfiora la gândul că ar putea intra vreo
vecină limbută să-i ceară ceva tocmai acum... Are s-o alunge,
are s-o dea afară... Dar cum s-o alunge? Dacă o să bănuiască
ceva? Chiar de s-ar întoarce mama ei de la groapă, în clipa asta
bătrâna n-ar întâmpina-o cu bucurie... Trebuie să se
grăbească. Niciun fel de tărăganeală. De s-ar putea să
isprăvească încă acuma, până-n prânz.
Bătrâna se lipi de fereastră și privi în curte. Ușa bucătăriei
scârțâi ușor. Toșca ieși în curte, trecu în spatele hambarului și
se îndreptă spre arie. „Se duce după lemne”, își zise bătrâna, și
gâtlejul i se uscă. Deodată se simți sleită, puterile o părăsiră,
capul i se îngreună ca o piatră. Știa prea bine ce avea de făcut,
dar nu putea să se miște, picioarele i se muiaseră de parc-ar fi
fost tăiate. „N-am să fiu oare în stare?” se întrebă ea,
tremurând de groază, și se sprijini în mâini. Se ridică în
picioare fără să-și dea nici ea seama cum. „Mai repede! Mai
repede!... Nu-i timp de pierdut! repeta ea în gând, clătinându-se
ca beată. Spre cămară, spre cufăr...” Căută cheia, o dezlegă de
șorț și intră pe pipăite în cămara întunecoasă. Mâinile îi
tremurau, totuși descuie repede cufărul și începu să
cotrobăiască și mai repede. Azvârli hainele frumos așezate, apoi
își aduse aminte că va trebui să le rânduiască din nou, se
dojeni singură și începu să le pună bine. „Ce tot fac?” se întreba
ea cu glas tare și începu să caute pe dibuite sticluța și
legăturica cea mică. „Numai să nu mă vadă! Să nu mă vadă că
umblu pe-aici!” se speria ea singură, fără să știe de ce nu
trebuie s-o vadă când caută în cufăr. I se părea că, dacă ar
vedea-o Toșca, i-ar râde în nas și ar descoperi tot planul... „Of,
dumnezeule, sfântă născătoare! Unde le-am băgat oare?” se
necăjea ea, scotocind printre vechiturile rupte. Vremea zbura, i
se părea că trecuse o zi întreagă. De bună seamă că Toșca se
întorsese în casă, că intrase în bucătărie și că o așteaptă s-o
întrebe ceva. Dar când o să vadă că nu-i acolo, are s-o căute
prin casă și are să vină și în cămară. Își va da seama ce face
aici. Și apoi? Totul se va nărui, totul se va duce dracului!... Dar
de ce să se năruie, de ce să se ducă dracului?... Bătrâna prinse

287
curaj și, cu puteri sporite, cotrobăi mai departe...
O încleștase teama. Cu cât se grăbea mai mult, cu atât
degetele i se împleticeau mai tare în țoalele răvășite. În sfârșit!
Uite-le! Le găsi, le apucă bine și le trase afară. Porni, dar sări
înapoi. Trebuia să încuie cufărul. Nici ea nu știa de ce, dar își
băgase în cap că trebuia neapărat să încuie cufărul. I se tot
părea că mai târziu va intra cineva și va întreba: „Dar cufărul
ăsta de ce nu-i încuiat?” Numai după ce răsuci cheia își aduse
aminte că nu mai are rost să-l încuie: „E chiar mai bine să fie
deschis!” chibzui ea din nou. Până acuma fusese mereu
deschis, n-are decât să stea și mai departe așa. Dădu să bage
cheia, dar mâna îi tremura, și gaura cheii parcă era vie, se tot
trăgea la o parte. De altfel nici nu avea destulă lumină ca să
vadă bine. „Afurisito! Fir-ai a naibii să fii! se înfurie ea. Tare
neîndemânatică mai sunt și eu...”
Cheia scrâșni, bătrâna încercă capacul, să vadă dacă se
deschide, și intră repede în odaia cealaltă. Cât timp trecuse
oare? S-o fi întors Toșca din curte? „De bună seamă că da, își
zise bătrâna. N-o să mă aștepte pe mine!”
Se așeză la fereastră și începu iar să privească afară. Ochii îi
scotoceau cu înfrigurare întreaga curte, se uitau ba spre arie,
ba spre bucătărie. Toșca o fi lângă sobă? Poate vede de ciorbă?
Poate e în bucătărie? Dar nu se aude nimic, nu pare să fie
nimeni acolo.
Și deodată bătrâna scoase un strigăt de bucurie. Toșca venea
dinspre arie cu un braț de surcele și vreascuri. Intră în
bucătărie și, fără să zăbovească pe acolo, veni la soacră-sa în
odaie.
— Mamă, o întrebă ea, a rămas de ieri puțină slănină, să n-o
prăjesc?
— Prăjește-o, prăjește-o, de ce să n-o prăjești! răspunse
bătrâna ca în vis, fără să-și dea seama ce-o întrebase și ce-i
răspunsese ea.
Nu se gândea decât la un singur lucru și nu știa decât una:
să isprăvească cât mai repede și apoi fie ce-o fi!
— Cum să tai slănina, în bucăți mai mari sau mai mici?
— Cum știi, noră, că la treburile astea te pricepi mai bine ca

288
mine...
Toșca clipi de bucurie; nu auzise niciodată din gura soacră-si
o laudă mai mare.
— Ei aș, mă pricep... murmură ea sfioasă. Nu mă pricep
deloc...
— Dar ce-i cu tine, întrebă deodată soacra, aruncându-i o
privire plină de îngrijorare, ce tot vorbești, pe nas?... Să nu te fi
apucat și pe tine ceva... Ai?
— Pe mine gripa m-a lăsat mai la urmă, zâmbi Toșca.
— U-u-u! plesni bătrâna din mâini. Vin cu piper negru, dar
îndată! Că dacă ai să cazi și tu la pat și ai să te chinuiești ca
mine, n-o să aibă cine să îngrijească de casă. Doar mă vezi că
nu mai sunt bună de nimic... Boala asta afurisită... să ferească
dumnezeu...
— Am să beau și eu o străchinuță, dădu Toșca din cap.
— Așa, așa! îi străluciră ochii bătrânei. Poți să bei și două...
Face tare bine... De n-ar fi fost vinul, nu știu ce m-aș fi făcut...
Uite că și lui Vaniu i-a ajutat, i-a făcut foarte bine...
Și strecurându-și mâinile pe sub șorț, acolo unde pitise
sticluța și legăturica, se ridică repede în picioare.
— Să beau chiar acum? întrebă Toșca bucuroasă și puțin
mișcată de grija pe care i-o purta soacra.
— De ce să mai aștepți?... Bea acuma, cât mai e timp... Uite!
Ține cheia, ia strachina cea mare, du-te în beci și toarnă-ți niște
vin... Bagă numai de seamă să nu te împiedici pe scări...
Tulburată, bucuroasă, zâmbind cu sfială, Toșca strânse cu
mâna tremurândă cheia și se duse în bucătărie. Nu putea să
priceapă de unde grija și încrederea pe care i le arăta soacră-sa.
S-o lase pe ea în beci? Acolo unde nimeni n-avea voie să pună
piciorul?!... „Ce să-i faci, femeie bătrână, se mira Toșca, azi
gândește și-ți spune una, iar mâine i se năzărește altceva!...”
Când coborî în beci, se uită în jur de parcă nimerise într-o
peșteră în care erau ascunse comori din basme. „De ce oare îl
încuie totdeauna, de ce-l păzește cu atâta înverșunare să nu
intre nimeni aici? se întrebă Toșca, oprindu-se în fața feres-
truicii acoperite cu un sac spălăcit, prin care de-abia pătrundea
lumina. Să ascundă oare aici niște bani? Cercetă cu privirea

289
întreg beciul. Nu! Dac-ar fi avut bani, n-ar fi tremurat ea așa
după fiecare jumătate de leva! Dar ce-o fi având aici de încuie
cu atâta grijă?” Toșca tot privea în jur, dar nu descoperi nimic
deosebit. Se vedea că beciul fusese săpat după ce se terminase
casa. Grinzile erau bine bătute, niște grinzi cioplite cu toporul.
Dedesubt erau băgate bucățele de scânduri, pentru a astupa
găurile pardoselii de deasupra. Sus, în casă, scândurile erau
bine date la rindea, dar jos găurile astupate arătau ca niște
cârpituri. Bun gospodar a mai fost și bătrânul. Făcuse singur
totul: pretutindeni se vedea o mână de meșter și gospodar. Nu
degeaba i se spunea în sat: „gospodarul gospodarilor”.
Toșca cerceta totul în jur, pe-ndelete, cu o curiozitate
ciudată, de parcă se afla aici pentru întâia oară. Putea să
spună că într-adevăr intra aici pentru prima dată. Până acum,
ori de câte ori punea piciorul în beci, bătrâna stătea aici în
colțul ăsta și-o zorea mereu; nu dădea voie nimănui să zăbo-
vească prea mult. Trebuia să pui ce-aveai de pus și să ieși
repede afară. Iată și butoiașul. Cât e de micuț! Sub cana era o
strachină. Pe fundul ei se strânseseră câteva picături roșii și
lucioase ca sângele. Toșca răsuci canaua, și în strachină se
scurse o șuviță subțire și strâmbă. Vinul era pe sfârșite. După ce
umplu strachina, Toșca luă o gură ca să-l guste și să nu se
verse pe drum.
Când intră în bucătărie, o zări pe soacră-sa lângă ușă.
— Așa! încuviință bătrâna. Bea-l acum și ai să vezi... Vinul e
oricum un fel de leac...
— Dar avem oare piper negru? întrebă. Toșca zâmbind
sfioasă.
Văzându-i zâmbetul, bătrâna o mustră blând:
— Ia-ți, ia-ți, avem! Dacă e vorba de leac, poți să bei și două
străchini... Uf, și eu care am uitat să aduc piperul... Du-te de-l
ia din dulăpior, e într-o hârtiuță... a rămas acolo de când a
băut Vaniu...
Toșca ieși; zâmbea mereu. Cum era să bea ea o strachină
întreagă de vin? Doar e rușine! Și mai ales față de soacră-sa!
De cum ieși Toșca, bătrâna scoase din sân sticluța cu licoarea
vâscoasă. Se auzi un gâlgâit slab, ca cel din urmă horcăit al

290
unui om cu sufletul pe buze. Se făcuse. Mâinile bătrânei
tremurau, inima îi zvâcnea de parcă ar fi vrut să-i iasă din
piept, ochii îi alergau, cu teamă și vinovăție, încolo și încoace.
Se clătina înfrigurată, de frică ca nu cumva să dea greș. Trebuia
să iasă bine, trebuia să se isprăvească odată, și apoi fie ce-o fi.
Dacă ar mai lungi cu o zi, ar înnebuni de... frigurile așteptării...
Mirosind sticluța goală; bătrâna o băgă la repezeală în sân și o
zbughi afară. În ușă dădu peste Toșca. Simți că i se oprește
inima în loc. Parcă fusese prinsă asupra faptului.
— Asta-i, mamă? arătă Toșca hârtiuța îndoită.
— Chiar asta.
Bătrâna voi să mai adauge ceva, dar nu mai avu putere.
Pentru întâia oară se sperie de fapta ei. Dar numai pentru o
clipă. Dacă ar fi întâlnit-o pe Toșca în afara bucătăriei, poate că
nici nu s-ar fi speriat...
Se repezi la ea în odaie, luă fusul, se ghemui lângă fereastră
și ciuli urechile. Inima încă nu i se potolise. Bătăile ei, ca
bătăile unui ciocan, îi zvâcneau până în tâmple. „Dumnezeule,
ajută-mă!” se ruga ea fierbinte și se închina cu cruci mari. Sim-
țea fiori sub piele. Nu știa nici ea: de frică sau de frig? „Numai
s-o ardă, s-o nimicească... să nu-mi înșele nădejdea!” își șoptea
ea, cu privirea pironită pe geam. Nu știa de ce, dar i se tot părea
că noră-sa va trebui să iasă afară, că are s-o ia razna prin curte
și o să înceapă să zbiere. Se întâmplă ca oamenii să-și piardă
mințile din pricina ciumăfaiei. Când erau copii, se fugăreau pe
uliță, strigând:
Ciumăfaie ai mâncat,
Și de-aia ai căpiat!
Ciumăfaie ai mâncat,
Și de-aia ai căpiat!
Bătrâna își frânse mâinile: „Of, te pomenești c-o să
înnebunească și o s-o ia razna prin mahala!... Doamne-
dumnezeule, ce ne facem atunci?!...”
Se lipi de geam, i se păruse că aude din bucătărie un strigăt.
Sau nu era nimic?
„Să mă duc oare să văd?” se întrebă ea, dar scutură din cap.
Îi era groază să se uite măcar într-acolo. Și dacă și-a dat seama

291
de tot? Dacă are s-o întâmpine în ușă și are să se arunce
asupra ei, s-o ia de gât? „Am să aștept! se îmbărbăta ea. Am să
aștept și om vedea!” Se tot răsucea pe loc, neliniștită, ochii îi
fugeau în toate părțile, de parcă-și ieșise din minți. Sau... dacă
ar pleca de-acasă? Să se ducă până la soră-sa? Șovăia. Nu, o să
fie mai rău, oamenii au să spună că a otrăvit-o și a fugit de
acasă... Nu, ea trebuie să stea acasă, iar atunci când se va
isprăvi totul, o să-nceapă să strige, să alerge de colo-colo, să
bocească, să ridice în picioare întreg satul!... Cât timp o fi
trecut de atunci? Și dacă se întorc acum Petiu și Ivan? „Nu, n-o
să se întoarcă, doar nu-i amiaza, o să mănânce ei pe-acolo...”
În casă era liniște, câteva găini umblau prin curte, ciugulind;
unele alergau de ici-colo. Un cocoș cânta. Deodată cineva trânti
poarta. Câinele lătră și se repezi într-acolo, apoi se întoarse.
Bătrâna înlemni. „Of, numai să nu fi venit Vaniu!” Ea știa că
Vaniu va începe să alerge, să ridice lumea în picioare, va găsi o
căruță, și, dacă o mai fi timp, are s-o ducă în oraș la doctor...
Dar are s-o găsească rece... Oare el o să tacă, sau nu?... În
ultima vreme devenise parcă alt om, băgase ea de seamă. Și n-
ar fi de mirare dacă ar apuca-o de piept și i-ar striga furios: „Tu
ai făcut asta!” Bătrâna împietri. „El e în stare să-mi facă așa
ceva, că nu-i cu mintea întreagă!... Are să mă ducă la primărie.
Numai el ar putea bănui ce s-a întâmplat cu adevărat...”
Simți că i se face rău. Se sprijini de pervazul ferestrei,
istovită. Deodată sări în sus ca înțepată: i se păru că aude pași
în curte, parcă strigase cineva din bucătărie.
— Doamne! S-a zis cu mine! gemu bătrâna și se îndoi,
apucată parcă de dureri.
Dar în bucătărie nu era decât Toșca. Rămasă singură, își
turnă jumătate din piperul negru în vin, îl amestecă cu o
linguriță, stătu puțin privind strachina, apoi zâmbi și desfăcu
iar hârtiuța. „Ce-ar fi să beau totul? N-o să mă otrăvesc!” își zise
ea și turnă piperul până la ultimul fir. Leacul era doar de la
soacră-sa. Toșca ținea să bea totul, ca să se înzdrăvenească mai
repede. Atunci se va bucura și soacra. Toșca voia să-i intre în
voie. „Îți spuneam eu, noră, se va lăuda bătrâna, la gripă, la
răceală numai cu asta îi vii de hac!...” „Să beau oare pe

292
stomacul gol? se opri ea șovăind, apoi ridică strachina. Doar e
doctorie, atunci mai bine pe stomacul gol.”
Vinul era rece, primele înghițituri o tăiară ca un cuțit. Dar
piperul negru o încălzi. Stătu o clipă cu strachina în mână,
apoi o ridică și o goli pe nerăsuflate. Pe lângă gustul plăcut și
puțin înțepător al vinului, ea simți și urma altui gust, dar nu-l
luă în seamă. „E de la butoiaș, îi trecu prin cap. M-a încălzit”,
zâmbi ea și mai așteptă puțin. Un val cald i se revărsă în piept,
se împrăștie și se strecură prin toate mădularele. Fără să-și dea
seama, Toșca își închise genele lungi.
„De ce să mă apuc acum? tresări ea deodată. Să spăl mai
întâi vasele, că tot am apă caldă. Strachina asta nici nu trebuie
s-o frec, am s-o clătesc numai. Toșca se plecă peste cazan, luă
puțină apă, spălă strachina și o puse la o parte. Să iau și puțină
cenușă din vatră, cu cenușă se freacă vasele mai ușor.” Se
aplecă și începu s-o tragă cu vătraiul. Încercă să ia cenușa cu
pumnul, dar își trase mâna înapoi: „Aoleu, e prea fierbinte, stai
să umplu o farfurie”.
Dar cum se îndreptă, simți ca o lovitură în cap. Stătu puțin,
clipi și zâmbi ușor din colțul buzelor.
„M-a amețit, nu sunt obișnuită.” Și se uită cu teamă în jur.
Era cam mult o strachină întreagă, îi veni să râdă. „Chiar să
mă îmbăt, să mă fac de rușine? se dojeni singură, zâmbind și
mai larg. Numai să nu intre mama... să mai zăbovească Vaniu
și Petiu până o să-mi treacă... Dacă o să mi se urce prea tare la
cap, o să mă întind și eu nițel... Dar nu mă las, n-am să mă
culc chiar după o singură strachină!...” Așteptă puțin, apoi se
duse spre spălător. Parcă o înțepa ceva în ceafă, parcă o lovise
cineva cu urzici tinere. Simți cum i se usucă gâtlejul, limba
parcă i se lipea de cerul gurii. „E de la piperul negru, se liniști
Toșca. Uf, cum mă mai arde, blestematul!” Îi era din ce în ce
mai cald, limbi de foc parcă-i alergau prin vine, se împrăștiau
ca gonite de vânt și se adunau lovind-o mereu în ceafă. Se
încinsese toată, parcă începuse ceva să-i încleșteze tot trupul.
„Ce naiba? se înfurie Toșca împotriva ei înseși. Să nu fiu eu în
stare să beau atât de puțin?...” Parcă îi umblau niște furnici
negre pe umeri, o mușcau și nu-i dădeau pace. Se scărpină în

293
ceafă, își desfăcu gulerul bluzei și se simți ceva mai bine, ca și
cum o învăluise o undă de răcoare. Dar numai pentru o clipă.
Simți din nou focul în ceafă, se sufocă, gura i se uscă de tot.
„Of, numai să nu cad, gândi ea speriată. N-ar fi oare mai bine
să mă întind cât mai e timp? Șovăi, chibzui puțin și iar se
hotărî: N-am să mă culc. Ce, o să mă las eu doborâtă de vin?”
Se duse să mai ațâțe focul, căci fasolea nu mai fierbea. Dar
când dădu să se întoarcă, îi fugiră picioarele de sub ea și fu cât
pe-aci să cadă. „De la o strachină de vin, se înciudă Toșca. Nu
sunt obișnuită, m-am îmbătat!” Mai făcu un pas și răsfiră
brațele ca un pui de barză care abia învață să zboare. Se rezemă
de perete și închise ochii. Se petrecea ceva cu ea, dar tot mai
nădăjduia că-i va trece. Când privi după o clipă spre foc, i se
păru că e strâmb, împrăștiat. Se întoarse spre ferestruică,
gardul grădiniței din față se strâmbase și el și părea făcut din
frânturi. Toșca își frecă ochii. Poate că așa îl vedea ea prin
geam? Nu, se strâmbase și cerceveaua ferestrei. Se sprijini iar
de perete și-și duse mâna la frunte. Ciudat! Fruntea îi ardea și i
se părea că o pipăie niște degete străine. „Mi-a amorțit mâna”,
se gândi ea. Dar și cealaltă mână îi păru străină. Simțea că se
înăbușă, parcă o strângea ceva de gât. Își trase iar gulerul, și
două copci se desprinseră cu zgomot. Ce se întâmpla? Sleită,
ciuli urechile. Parcă auzise niște voci. Cine o fi venit? Da, era
vocea tușii Ghela. De ce venise? Pe cine căuta aici? Toșca tresări
și încercă să-și vină în fire. „Mi s-a părut numai”, se liniști ea. O
sete cumplită îi ardea gâtlejul. Vru să înghită, dar nu mai avea
niciun strop de scuipat în gură. Ba nu, avea, dar era ca supt de
un burete. Toșca se repezi la căldarea cu apă și începu să bea
pe nerăsuflate. Dar setea nu-i trecea: focul îi ardea gâtlejul ca
lutul încins. I se făcu rău, simți ca un cuțit în stomac, se târî
până la vatră și încercă să verse. „Of, de-aș putea vărsa, să mă
mai ușurez!” își spuse Toșca și se târî mai departe, de-a bușilea,
spre ungherul întunecos în care era cuierul cu haine. Ajungând
acolo, încercă să se agațe de el și să se ridice. Dar nu izbuti. Îi
era tare rău, capul îi vuia, picioarele îi tremurau. I se părea că
nicio părticică a trupului nu mai era a ei. Parcă și mâinile, și
picioarele, și capul erau luate de undeva cu împrumut. Se

294
sprijini bine în spate, rămase așa un timp și-și mai reveni puțin
în fire. Dar nu era în stare să se îndrepte. Reuși doar să
întoarcă capul, și atunci văzu că cele două grinzi negre din
tavan erau strâmbate, îndoite, desfăcute, frânte. Cât trecuse de
când băuse vinul? Se căznea să-și aducă aminte, dar gândul
sărea din capul ei ca o minge de cauciuc. I se părea că e destul
să întindă mâna ca s-o prindă. Și deodată îi trecu prin minte că
mâncarea se arsese și că va veni careva s-o certe. Cine avea să
vină, asta nu știa nici ea. Intră cineva în bucătărie, se auziră
pași. Petiu! Când oare deschisese ușa de nu băgase ea de
seamă? Toșca se întoarse să-l vadă, dar rămase înlemnită de
spaimă: grinzile tavanului se frânseseră și mai tare. „Eu le-am
frânt!” ridică ea mâinile în sus, ca și cum voia să se ferească de
o lovitură. Auzea vorbindu-se afară. Ivan! Uite, are s-o ia de
mână și are s-o alunge din casă. Uite-l că vine! Ușa se crăpă
încetișor, apăru un picior, apoi încă unul. Intră Mincio. Toșca
răsuflă ușurată. El era singurul care n-avea s-o certe. Ea se
întoarse, dar puteri necunoscute o zdrobiră. Totul i se învârtea
înaintea ochilor, totul era strâmb, mutat din loc. Toate astea nu
o mai mirau. Așa trebuia să fie. Însă Mincio se oprise lângă ușă
și parcă nu îndrăznea să intre înăuntru. Așa stătuse el în prag
atunci când îl născuse ea pe Petiu. Dar acum? Era singură în
bucătărie, de ce stătea el acolo?
— Intră, spuse Toșca și râse tare. Ce te uiți așa ca un iepure
speriat? Vino încoace, sunt singură, mama nu-i aici.
El intră, însă nu-i răspunse nimic, o privi aspru și încruntă
din sprâncene.
— De ce te uiți așa la mine? strigă Toșca dojenitor și desfăcu
mâinile să-l îmbrățișeze.
Dar el se trase înapoi.
— Unde ai zăbovit atâta? gemu ea. Mama o să mă mănânce
de vie... De ce m-ai lăsat singură, o știai doar cum este?!...
Abia acum văzu Toșca că în hainele lui Mincio era Ivan. Ea se
dădu un pas înapoi, se împiedică de vase și căzu. Căldarea de
aramă i se păru mare, foarte mare, atât de mare, încât nu mai
era căldarea în casă, ci casa în căldare. Toșca se întoarse către
ușă și scăpă un țipăt: nu mai era nici Ivan; în bucătărie intrase

295
câinele. Capul îi era legat cu o basma neagră, ochii îi scăpărau,
botul ieșea amenințător în afară. „Aha, te-am prins!” zise câinele
și făcu un pas către ea. Toșca țipă iar și sări înapoi; nu era
câinele, era soacră-sa. Parcă era ea și parcă nu era. „Vine să mă
sugrume!” îi trecu prin cap. Scoase încă un țipăt și dădu din
mâini. Dar soacra nici măcar nu tresări, nu făcea decât s-o
privească, tăcea și mârâia furios. Toșca se încovoie, se răsuci și
se târî înspre ungher. Se agăță de hainele atârnate acolo, se
ridică puțin ca să se ferească mai bine și încercă din nou să
strige. Dar nu mai putu, gâtul îi era prins. Întinse mâinile într-
o parte, ca pentru apărare, răsuci capul, și ochii ei larg căscați
și sticloși se holbară plini de groază. Auzea cum clămpăneau în
fața ei niște fălci setoase de sânge și cum se deschideau larg, ca
o groapă. Toșca se clătină, căzu cu pieptul peste o pătură
groasă făcută sul, alunecă, se chirci toată și se prăbuși pe
podeaua rece, ca o haină desprinsă din cui.

296