Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Tempoul este viteza de interpretare a unei piese muzicale și se măsoară în bătăi pe minut
(bpm). Acesta se poate regăsi la începutul partiturii, prin identificarea unor denumiri specifice
(precum Adagio, Allegretto etc.), care indică modul în care ar trebui cântată bucata respectivă. De
asemenea, măsura așezată la începutul portativului muzical poate oferi informații despre timpii în
care se vor interpreta măsurile cu pricina. De exemplu, dacă piesa este scrisă într-o măsură de 4/4,
acest lucru se înțelege astfel: fiecare măsură muzicală (distanța dintre două bare de măsură) va fi de
4 timpi (lungimea unei pătrimi). În așa fel, interpretul se va baza, în permanență, pe acest indicator
temporal.
În secolul al XIX-lea, Johann Nepomuk Maelzel a inventat metronomul – un instrument
care marchează intervalele egale de timp prin sunete specifice. Compozitorul Ludwig van
Beethoven a fost primul care a folosit acest obiect, plasând apoi, în lucrările sale, indicații specifice
despre folosirea acestuia în procesul de interpretare. Treptat, aceste metode au căpătat și alte forme,
iar în secolul al XX-lea, compozitori renumiți au optat pentru a comunica doar timpul total în care
trebuie să fie cântată piesa, lăsând la latitudinea muzicianului alegerea nuanțelor de tempo.
Uneori, însă, acest aspect poate fi influențat de către diverși oameni, în funcție de context și
de rolul pe care îl au aceștia în ansamblul respectiv. De exemplu, într-o orchestră, dirijorul are
libertatea de a-și impune viziunea asupra schimbărilor de tempo, care pot nuanța diferit modul de
interpretare. De asemenea, în anumite genuri muzicale, precum cea populară, tradițională sau cea de
fanfară, tempoul este impus și condus de către percuționiștii principali – cei care cântă la tobe sau
alte instrumente de percuție.
Astfel, în funcție de cadrul în care te afli, dar și de caracteristicile muzicii pe care o
interpretezi, te poți întâlni cu mai multe tempouri muzicale, care sunt ghidate de către cei care au
această responsabilitate sau care sunt indicate pe suportul scris.
TERMENII MIȘCĂRII GRADATE
1. Rărire treptată
allargando = lărgind, rărind mişcarea
rilasando = relaxând, slăbind, cedând
rallentando = întârziind, rărind mişcarea
ritenuto = reţinând, întârziind
slargando = lărgind, rărind din ce în ce mai mult
slentando = întârziind
strasciando = tărăgănând, trăgând de timp
2. Accelerare treptată
accelerando = accelerând mişcarea, iuţind
affretando = grăbind, iuţind
incalzando = zorind, însufleţind, iuţind
precipitando = precipitând, grăbind mişcarea
stretto = îngustând, strâmbând mişcarea, iuţind
singendo = strângând mişcarea, grăbind
4. Mişcare liberă
senza tempo = fără timp precis
a piacere = după plăcere
ad libitum = după voie, liber
rubato = timp liber
Dinamica muzicală lucrează cu anumite elemente care sunt denumite ”nuanțe”. Termenul
este preluat, evident, din pictură, deoarece se consideră că acestea conferă melodiilor acea notă de
„culoare” de individualizare, care le fac unice în interpretarea lor.
Intensitatea (tăria) cu care se execută sunetele muzicale este reprezentată în scris prin
nuanţe.
Termenii de nuanţă sunt luaţi, de obicei, din limba italiană şi se notează prescurtat.