Cursul 12 -Elemente melodice, ritmice, dinamice și structurale ce susțin

expresivitatea interpretării

Muzica, limbaj universal, implică prin definiție trăire complexă, expresivitate,

independent de ipostaza artistică: receptare, creație, interpretare. Recunoașterea și succesul
oricărei creații muzicale este rezultat a unei comunicări aparte, superioare între creator și
interpret.
Simpla notare a coordonatelor sunetului nu poate reda în partitură subtilitatea trăirii
artistice, astfel încât, pentru a sugera interpretului emoțiile compozitorului și specificul,
atmosfera operei se folosesc expresii specifice. Unitatea interpretativă a acestor termeni va
contura și reliefa valențele expresive ale creației.
În valorizarea deplina a operei, utilizarea cu eficiență dar și originalitate a indicațiilor de
interpretare și pătrunderea înțelesului lucrării, sunt condiționate de buna cunoaștere a
partiturii. Așadar, interpretarea trebuie să fie precedată de analiza tuturor indicațiilor.
Independent de proportii și de rolul /utilizarea lucrării respective (operă sau
solfegiu), aceasta este analizată în plan morfo-structural, pornind de la coordonatele
sunetului (înălțime, durată, intensitate, timbru).
Analiza melodică are importanță primordială întrucât planul melodic este mijloc de
bază în asigurarea expresiei muzicale, fiind fundamental în transmiterea ideilor artistice. V.
Giuleanu spunea că melodia reprezintă: „punctul de plecare pentru deslușirea mesajului
artistic muzical al creatorului, centrul spre care converg toate trăsăturile complexe ale
imaginii muzicale”. Melodia are la bază o succesiune de sunete cu înălțimi diferite și durate
variate. În configurarea melodiei (morfologia acesteia) sunt definitorii elementele din planul
înălțimii și al duratei, însă expresivitatea melodiei este asigurată de implicarea intensității și a
timbrului. Așadar, melodia nu se limitează la înălțimi, ci implică în organizarea ei: intervale,
măsură, formule ritmice, tempo, elemente de intensitate, de frazare și expresie.
Conturul melodic (sau mersul melodiei) este rezultatul succesiunii intervalelor.
Conturul (mersul) melodiei se consideră treptat dacă deplasarea se face doar prin trepte
vecine în gamă (se folosesc numai prime și secunde mari și mici), cu salturi dacă sunt doar
intervale mai mari decât secundele (terțe, cvarte... ș.a.), sau mixt dacă în afara secundelor
mai apar și intervale mai mari (terțe, cvarte,.. ș.a).
Luând în considerare sensul intervalelor din melodie, se poate remarca pe anumite
fragmente (masuri, motive, fraze) un mers ascendent (suitor) sau descendent (coborâtor).
Profilul melodiei se consideră boltit dacă are la bază un mers ascendent urmat de
descendent (sau invers), asemănător unui arc de cerc. În situația în melodie alternează „în
scurt” și frecvent intervale sau mici fragmente cu mers ascendent și descendent, profilul este
denumit crenelat.
Aspectul expresiv al liniei melodice depinde de felul intervalelor (cantitativ și
calitativ) dar și de ritm (succedarea în timp a intervalelor), organizate într-un cadru metric
(încadrate în măsură).În planul melodicii, tonalitatea (gravitatia sunetelor către un centru
sonor) și starea modală (major sau minor) contribuie direct la exprimarea caracterului
lucrării. Opririle pe anumite sunete (trepte) sunt asemănătoare punctuației din discursul
literar, contribuind la organizarea logică a melodiei, respectiv la frazare (delimitarea ideilor).
Frazarea reprezintă structura, construcția (sintaxa) cântecului. Principalele elemente
în frazare sunt: motivul, fraza, perioada. Motivul este repezentat de un grup conturat de
sunete, care exprimă o idee închegată, care va fi dezvoltată pe parcursul lucrării. Două sau
mai multe motive alcătuiesc o frază. Spre deosebire de motiv, fraza este –în general- o idee
mai completă, având un înțeles deplin (nu doar în dezvoltare). Două fraze (sau mai multe)
înrudite prin conținut formează o perioadă, aceasta reprezentând o idee încheiată sau o
succesiune de idei. În analiza constructiei (sintaxei) unei melodii este studiată structurarea
ideilor în motive, fraze, perioade. Cântecele pentru copii -fiind de dimensiuni reduse- de
multe ori se limitează în alcătuirea lor la motive și fraze.
În planul structurii (construcției) unei piese, se remarcă alcătuiri monopartite, fiind
structuri melodice unitare, fără refren, în care pe aceeași melodie se cântă diferite versuri
(alcătuind strofe), dar și alcătuiri bipartite, în care strofele alternează cu refrenul (o melodie
simplă, ușor de fredonat, deseori cu versuri bazate pe cuvinte sau silabe repetitive, uneori
onomatopeice). Există si alcătuiri tripartite sau multipartite, dar acestea nu sunt proprii
muzicii destinate interpretării de către copii. În structura tripartită apare o strofă, urmată de
o parte diferită melodico-ritmic, iar în final este reluată strofa melodică inițială (A-B-A).
Cea mai mare frecvență în cântecele copiilor o are structura strofă -refren, în care
apar conturate explicit 2 fraze. Cântecele scurte și ușor de interpretat, proprii vârstei
preșcolare pot avea doar 2 motive (melodia se desfășoară doar pe câteva măsuri, repetate).
Numărul de idei muzicale (melodico-ritmice) afirmate în cântec duce la clasificarea în
alcătuiri lineare (au la bază o singură idee care este reluată identic sau readusă cu modificări)
și motivice (în care se afirmă două sau mai multe idei muzicale, care de asemenea pot fi
repetate).
Alte indicații de limbaj muzical pentru asigurarea expresivității
Semnul legato de durată (ritmic) a fost studiat în cadrul notației, cu referie la
cumularea a 2 valori de note de aceeași înălțime. În practica muzicală apare însă și legarea
unor note de înălțimi diferite, fără efect de prelungire a duratei, fiind denumită legato de
expresie. Acest tip de legato se clasifică după forma de utilizare în legato: de accentuare, de
frazare și melismatic. Legato de accentuare este folosit grafic pentru unirea unui grup
restrâns de note (de diferite înălțimi), iar ca expresie cere ușoara accentuare a primei note
din grup și interpretarea fără întrerupere a notelor respective. Legato de frazare impune de
asemenea interpretarea neîntreruptă a notelor, cu accetuarea primei note, însă este întâlnit
pentru grupări de dimensiuni mai mari, fiind folosit pentru delimitarea ideilor muzicale
(motive, fraze). Legato melismatic este folosit în muzica vocală în situația interpretării unui
grup de note pe aceeași silabă.
Nuanțele și accentele dinamice apar cu rol expresiv, reprezentând indicații pentru
intensitatea sunetelor. Se remarcă două categorii de indicații: nuanţe (se referă la
intensitatea unui grup de sunete) și accente (intensitatea unor sunete izolate).
a. Nuanţele dinamice –se exprimă prin termeni din limba italiană sau litere (prescurtări) şi
semne.
-Termeni pentru intensitate constantă:
Simbol (literă) Termen Executare
ff fortissimo foarte tare
f forte tare
mf mezzoforte pe jumătate tare
mp mezzopiano pe jumătate încet
p piano încet
pp pianissimo foarte încet

- Semne şi termeni care reprezintă o intensitate progresivă:

Semn Termen/ expresie Executare
crescendo crescând treptat intensitatea
decrescendo descrescând treptat intensitatea
------------------------- poco a poco crescendo crescând puţin câte puţin
------------------------- poco a poco descrescând puţin câte puţin
decrescendo

Spre deosebire de nuante care sunt folosite pentru intensitatea grupurilor de sunete,
accentele fac referire la sunete separate.
b. Accentele dinamice sunt accente de expresie utilizate în scopul evidenţierii unor sunete.
Semn Termen Executare
marcato accentuat sunetul
• staccato scurtat la jumătate și ușor accentuat
portato menținut pe toată durata sunetului

Obs. Alături de aceste semne și de indicaţii combinate se pot întâlni și alți termeni ajutători
precum: ancora-(încă), assai (foarte), mezzo (pe jumătate), piu (mai), poco (puţin), simile (la
fel) ş.a.
În afara accentelor marcato și staccato, în practica muzicală a cântecelor cu text se
remarcă și acentul tonic, având tot rol expresiv. Accentul tonic este impus de silaba
accentuată dintr-un cuvânt: CA-să; MA-mă; bu-cu-RI-e. În planul expresiei, reușita creației
depinde și de coincidența accentelor tonice cu accentele muzicale.
Tempoul reprezintă viteza de desfăşurare în timp a unei lucrări muzicale. Redarea
grafică a tempoului se face prin: termeni de mişcare din limba italiană (Ex. Andante,
Moderato ș.a.)
Termenii de mişcare se grupează în 2 categorii, în funcţie de stabilitatea lor.
a. Termeni pentru mişcări constante:
– rare–Largo= foarte rar; Lento=lent; Adagio=liniștit
– mijlocii–Andante=potrivit de rar; Andantino=rărișor; Moderato=moderat;
Allegretto=repejor;
– repezi–Allegro=repede; Vivace=viu; Presto=foarte repede
b. Termeni pentru mişcări gradate (progresive)
-rărirea treptată: rallentando (rall) = rărind treptat / ritenuto (rit) =reţinând
-accelerarea treptată: accelerando (accel) =accelerând
Alături de aceştia se folosesc și termeni ajutători legați de caracterul piesei:
-un singur cuvânt: Grave=mişcare rară, caracter grav / Comodo=potrivit, caracter calm/
Animato=rapid, însufleţit ş.a.;
-termeni de mişcare şi caracter: Largo affetuoso; Andante cantabile; Allegretto giocoso ş.a. ;
-termeni din muzica de dans: Tempo di valse/ di bolero ş.a.

Exemple de analizat în planul expresiei: