Melodia

Poezia noastră populară, în cea mai mare parte a ei este o poezie cântată. În unele
producții, raporturile de înălțimi fac trecerea între intonația vorbirii sau a strigării și melodia
propriu-zisă: versurile scandate ale copiilor, fragmentele parlato (vorbit) din balade, strigăturile
din dans, etc. Istoric privind, este posibil ca astfel de forme de trecere să fi reprezentat faza
premergătoare formării melodiei, respectiv a sistemelor sonore.
Tot din cele mai vechi timpuri, poporul și-a făurit o serie de instrumente muzicale, care
aveau rolul să amplifice expresivitatea și materialul fonic al cântecelor. Diferența dintre
posibilitățile de execuție vocală și instrumentală a dat naștere la cristalizarea a două stiluri
melodice distincte: un stil vocal și unul instrumental. Vorbim în general de stil vocal atunci
când, melodia este în așa fel construită, încât prin linia, mișcarea și intonabilitatea sa apare ușor
de cântat (este cantabilă); vorbim de stil instrumental atunci când, prin linia ei, prin intervalele
sale, prin greutățile de intonație și deseori printr-un tempo mai viu, melodia pare să devină din
tehnica instrumentală.
Melodia populară are următoarele caracteristici generale:
1. Este mai mult vocală decât instrumentală; partea cea mai importantă a muzicii noastre
populare aparține stilului vocal. Stilului instrumental îi aparțin doar melodiile instrumentale de
dans, cele relativ puține din repertoriul păstoresc, câteva din cel ritual și unele creații lăutărești.
2. O altă caracteristică a melodiei noastre populare derivă din faptul că, imaginea muzicală
populară este concepută și realizată într-o desfășurare liniară, pe orizontală, într-o singură voce,
deci monodic și nu dispersată pe mai multe voci (chiar și atunci când melodia populară este
executată de către un grup de interpreți, ea este intonată la unison sau la octavă. Armonia și
polifonia nu sunt cunoscute decât recent; formațiile instrumentale lăutărești practicând o
monodie acompaniată).
3. Ambitusul melodiilor diferă după natura lor vocală sau instrumentală. Ambitusul
melodiilor vocale este determinat în general de posibilitățile vocale medii. Cântecele de copii
și în general cântecele destinate executării în grup au un ambitus mai redus decât cele destinate
execuției individuale (doina, balada). Față de ambitusul mai strâns al genurilor arhaice și al
straturilor mai vechi ale genurilor, alături de alte fenomene, tendința evolutivă se manifestă și
prin lărgirea ambitusului în genurile mai noi.
4. Deseori se practică intonația netemperată și intonația instabilă a unor sunete. Acest fel
de a intona nu se consideră o defecțiune a auzului, ci dă dovadă de o subtilitate în alegerea și
folosirea mijloacelor de expresie (exceptăm, intonația falsă si execuția afonilor).
5. Alături de câteva genuri cu strofe ample (doina, balada), în muzica noastră populară
apar și numeroase genuri cu strofe mici de 4, 3, 2, și chiar un singur rând melodic.

Tipuri de melodii
În funcție de felul de aplicare al textului și în funcție de caracterul desenului melodic se
disting mai multe tipuri de melodii:
1. După felul de aplicare al textului:
-Silabică este acea melodie care are un singur sunet pentru o silabă; aceasta este
caracteristică celor mai multe genuri: Cântecele de copii și bocete; de obicei cântecele de grup
(colindele), cântecele vocale de dans
 -Melismatică este acea melodie care are mai multe sunete de înălțime diferită (melismă)
pentru o silabă. Astfel de melodii se află în vechile noastre cântece (doină, cântec lung).
2. După mersul melodic:
-Reciativul este o declamare a textului pe o melodie cu ambitus redus sau chiar pe un
singur sunet, care își schimbă ritmul și profilul melodic după exigențele textului literar.
Recitativul nu este melismatic, ci doar silabic. Se întâlnește în balade, bocete, chiar și în
cântecul propriu-zis, mai ales cel rubato.
-Melodie cantabilă sau arie propriu-zisă în care se distinge o cantabilitate mai
pronunțată, având conturul melodic mai variat și un ambitus mai larg.

Sisteme prepentatonice (Oligocordii)

În folclorul românesc există melodii care au sunete puține și unele care au mai multe.
Oricât de simplă ar părea o melodie alcătuită dintr-un număr restrâns de sunete, în ea se poate
desluși un embrion de sistem sonor elementar.
Melodiile cu sunete puține (de la un sunet și până la patru sunete) fac parte din categoria
Oligocordiilor. Acestea sunt:
1.Monocordul (melodia se desfășoară pe un singur sunet) este cea mai simplă melodie pe care
nici nu o putem încadra într-un sistem tonal. (Melodia care apare sub formă de monocord are
mai mult un caracter de recitativ). Se întâlnește în numărărtorile din repertoriul copiilor, uneori
în balade, bocete și doine.
Ex:

-Materialul fonic compus din sunete alăturate va primi sufixul cord (bicord, tricord, tetracord,
pentacord, etc), iar cel care conține și intervale goale va primi sufixul ton (biton, triton, tetraton,
pentaton).
2.Bicord, biton. De la textul recitat pe un singur sunet repetat, următorul pas spre melodicitate
îl constituie acele melodii al căror material fonic constă din două sunete la interval de secundă
(bicord) sau la interval mai mare (biton)
Ex.

3.Triton, tricord. Melodia formată din trei sunete are un caracter mai bine determinat:
a.Bitonului sol-mi i se adaugă fie un sunet superior la interval de secundă (la-sol-mi), sau
aceluiași biton i se adaugă o 3M (sol-mi-do) rezultând un triton.
b.Tricordul se poate forma prin succesiunea de secunde mari sau mici. În muzica populară
românească tricordul caracteristic este sol-la-si.
Ex.

4.Tetracord, tetraton. În unele melodii, formula caracteristică a tritonului și tricordului o

găsim amplificată cu încă un sunet, formând un material fonic de patru sunete. Patru sunete
alăturate formează un tetracord (sol-la-si-do) și patru sunete care conțin si cel puțin un salt
formează un tetraton (do-re-fa-sol sau mi-sol-si-do).

Ex.