Copiii şi artistul - Grigore Vieru FRUNZE PIERDUTE – Tudor Arghezi

Tot mai mic Cincizeci de ani, de cînd încerci, mereu,

Devine omul zilei Condeiul, gîndurile şi cerneala,
Şi tot mai mare N-au mai ajuns să-ţi curme, fătul meu,
Omuleţul imaginaţiei Frica de tine şi-ndoiala.
Fiecare artist
Are ieşire la mare Te temi şi-acum de ce te-ai mai temut.
Prin lacrimă. De pagina curată şi de rîndul,
Copiii zădără câinii, Şi de cuvîntul de la început,
Poeţii – moartea. Te sperie şi litera şi gîndul.

Foile tale scrise, de hîrtie,

Numai poetul – M. Eminescu
Lumea toată-i trecătoare,
Oamenii se trec şi mor
Ca şi miile de unde,
Ca un suflet le pătrunde,
Treierând necontenit
Sânul mării infinit.
Numai poetul,
Ca păsări ce zboară
Deasupra valurilor,
Trece peste nemărginirea timpurilui:
În ramurile gândului,
În sfintele lunci,
Unde păsări ca el
Se-ntrec în cântări
Lecţia despre cub – Nichita Stanescu
Se ia o bucată de piatră,
se ciopleşte cu o daltă de sânge,
se lustruieşte cu ochiul lui Homer,
se răzuieşte cu raze
până cubul iese perfect.
După aceea se sărută de numărate ori cubul
cu gura ta, cu gura altora
şi mai ales cu gura infantei.
După aceea se ia un ciocan
şi brusc se fărâmă un colţ de-al cubului.
Toţi, dar absolut toţi zice-vor:
- Ce cub perfect ar fi fost acesta
de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!
Se rup şi zboară, ca dintr-o livadă
Frunzele zmulse-n vijelie,
Fără ca piersicul să şi le vadă.
La fiece cuvînt, o şovăire
Te face să tresari şi-ai aştepta.
Parcă trăieşti în somn şi-n amintire
Şi nu ştii cine-a scris cu mîna ta.
PORTRETUL ARTISTULUI- M. Sorescun
Am încălțat cu pantofii mei
Drumul.
Cu pantalonii am îmbrăcat copacii
Pînă la frunze.
Haina i-am pus-o vîntului
Pe umeri.
Primul nor care mi-a ieșit în cale
I-am pus în cap
Pălăria mea veche.
Apoi m-am dat înapoi
În moarte
Să mă privesc.
Autoportretul
Îmi reușise de minune.
Asemănarea era atît de perfectă,
Încît, uitînd să mă iscălesc,
Oamenii au scris ei singuri
Numele meu
Pe o piatră.