Notiuni Teoretice Matematica 2022-2023

Notiuni Teoretice
Matematica
2022-2023
Autor: Rarinca Robert Mario.

Colegiul National Spiru Haret, Tecuci.
Cuvant inainte
Acest document a fost facut deoarece am dorit sa am totul legat de

matematica ce am facut-o in liceu pusa intr-un mediu usor de
accesat, un proiect din pasiune, care a luat 40 de zile de scris, rupt
pe ‘clase’ in timpul vacantelor. Acest proiect a venit de la o simpla
idee ‘cum ar fi daca as face un portofoliu la matematica’, idee ce a
fost gandita la inceputul clasei XII. Nu credeam ca o sa ia mai mult
de 100, maxim 150 de pagini; 28.10.2022-09.09.2023.
Acest document nu a fost creat cu scopul unui material didactic,
sau un ghid pentru Bacalaureat, este doar un document unde poti
sa gasesti toate notiunile matematice pe care am crezut ca sunt
importante, sper, intr-un mod usor de inteles. Sper ca acest
document sa fie de folos oricarui il foloseste. Acest document nu
este structurat pe clase, degraba, pe capitole, desi multe capitole
sunt in ‘clasa’ lor, vectorii, de exemplu, sunt toti in prima parte a
documentului. Fiecare parte e despartita de un ∎.
Semnul ☡ reprezinta un (sub)capitol posibil dificil pentru unii, ce
ar putea sa necesite mai multe citiri.
Pentru contact (in cazul unei greseli): rarinca.robert1@gmail.com
Sunteti liberi sa utilizati orice este in acest document, cat timp
creditati documentul (puneti numele documentului si autorul la
bibliografie)
Cu acestea spuse, as dori sa multumesc profesorilor mei,
prietenilor mei, precum si familiei mele pentru sprijinul acordat
in realizarea acestui document, teoretic, practic sau moral.
-Rarinca Robert-Mario
Cuprins
1. Formule de calcul prescurtat................................................................1

2. Triunghiul lui Pascal.................................................................................1
3. Relatii de ordine.........................................................................................1
1) Proprietati..........................................................................................1
2) Inegalitatea mediilor......................................................................2
4. Aproximari. Rotunjiri. Trunchieri.......................................................2
5. Modului unui numar real.......................................................................2
6. Partea intreaga si partea fractionara a unui numar real...........3
1) Proprietati partea intreaga a unui numar real...................3
2) Proprietati partea fractionara a unui numar real.............3
3) Relatia (Identitate) lui Hermite................................................3
7. Intervale si multimi...................................................................................3
1) Operatii cu intervale si multimi................................................3
2) Multimi consacrate.........................................................................4
8. Vectori.............................................................................................................4
1) Adunarea vectorilor.......................................................................5
2) Scaderea vectorilor.........................................................................5
3) Inmultirea vectorilor cu scalari ...............................................5
4) Teorema de caracterizare a vectorilor coliniari................6
5) Decompunerea unuo vector dupa 2 directii date.............6
6) Operatii cu vectori..........................................................................7
7) Vectori de pozitie a unui punct.................................................7
8) Punct de mijloc. Vectorul de pozitie a unui punct de
mijloc. Vectorul medianei............................................................7
9) Vectorul de pozitie al unui punct ce imparte un
segment intr-un raport dat.........................................................8
9. Distanta dintre doua puncte.................................................................8
10. Teoreme, relatii, formule intr-un triunghi.......................................8
1) Centru de greutate............................................................................8
2) Teorema bisectoarei.........................................................................9
3) Relatia lui Sylvester..........................................................................9
4) Teorema lui Menelau....................................................................10
5) Teorema lui Ceva............................................................................10
6) Teorema lui Thales.........................................................................10
7) Teorema fundamentala a asemanarii....................................10
8) Teorema cosinusului.....................................................................11
9) Teorema sinusurilor......................................................................11
10)Lungimea medianei intr-un triunghi...................................11
11)Relatii metrice in triunghiul dreptunghic..........................11
11. Elemente de logica matematica........................................................12
1) Operatii cu propozitii....................................................................12
2) Predicate............................................................................................13
3) Propozitia universala....................................................................13
4) Propozitia existentiala.................................................................13
5) Reguli de negare a propozitiei universale si
existentiale........................................................................................13
12. Metoda inductiei matematice...........................................................13
13. Siruri de numere reale.........................................................................14
1) Siruri monotone............................................................................15
2) Siruri marginite.............................................................................15
3) Teorema de caracterizare a sirurilor...................................15
14. Siruri recurente.......................................................................................16
1) Siruri recurente de ordin I..........................................................16
2) Siruri recurente de ordin II........................................................16
15. Progresii......................................................................................................17
1) Progresii aritmetice.......................................................................17
2) Progresii geometrice.....................................................................18
16. Elemtene de trigonometrie.................................................................18
1) Valorile unghiurilor comune.....................................................19
2) Semnul functiilor trigonometrice in cele patru
cadrane...............................................................................................20
3) Marginirea functiilor trigonometrice....................................20
4) Paritatea functiilor trigonometrice........................................20
5) Periodicitatea functiilor trigonometrice..............................21
6) Formule de reducere la primul cadran.................................21
7) Valorile functiilor tg si ctg in punctele cardinale..............21
8) Formule...............................................................................................22
17. Functii..........................................................................................................27
1) Modalitati de a defini o functie...................................................27
2) Imaginea unei functii. Imaginea si preimaginea unui
element/multime printr-o functie............................................28
3) Graficul unei functii.........................................................................29
4) Restrictia unei functii......................................................................29
5) Functii marginite..............................................................................30
6) Functii periodice...............................................................................30
7) Functii concave si convexe............................................................30
8) Functii pare si impare.....................................................................31
9) Simetrii ale graficului unei functii.............................................31
10) Monotonia unei functii...............................................................32
11) Operatii cu functii.........................................................................32
18. Functii injective, surjective, bijective..............................................34
1) Injectivitate.......................................................................................34
2) Surjectivitate....................................................................................34
3) Bijectivitate.......................................................................................34
4) Numarul de functii.........................................................................35
19. Functia de gradul I..................................................................................35
1) Ecuatia de gradul I.........................................................................35
2) Monotonia functiei de gradul I.................................................36
3) Semnul functiei de gradul I........................................................36
4) Pozitii relative a doua drepte. Sisteme de ecuatii de
gradul I cu doua necunoscute...................................................36
20. Functia de gradul II................................................................................37
1) Ecuatia de gradul II........................................................................37
2) Forma canonica a functiei de gradul II..................................38
3) Orietarea parabolei........................................................................38
4) Graficul functiei de gradul II......................................................38
5) Puncte de extrem si valori extreme ale functiei de gradul
II. Imaginea functiei de gradul II..............................................41
6) Monotonia functiei de gradul II................................................42
7) Semnul functiei de gradul II.......................................................42
8) Pozitia relativa a unei drepte fata de o parabola..............43
9) Pozitia relativa a doua parabole...............................................43
∎
21. Radicali........................................................................................................45
1) Radicali de ordin n dintr-un numar pozitiv.........................45
2) Radicali de ordin impar dintr-un numar negativ..............45
3) Conditii de compatibilitate.........................................................45
4) Proprietati.........................................................................................46
5) Rationalizarea numitorului........................................................46
6) Formula radicalilor compusi.....................................................47
22. Puteri cu exponent rational. Reguli de calcul cu puteri..........47
23. Logaritmul unui numar real pozitiv................................................48
24. Numere complexe...................................................................................48
1) Puterile numarului i......................................................................49
2) Operatii cu numere complexe scrise sub forma
algebrica.............................................................................................49
3) Numere complexe conjugate. Modului unui numar
complex...............................................................................................49
4) Interpretarea geometrica a unui numar complex............50
5) Forma trigonometrica a unui numar complex...................52
6) Operatii cu numere complexe sub forma
trigonometrica.................................................................................52
7) Radacinile de ordin n ale unui numar complex.................53
8) Raracinile de ordin 3 ale unitatii.............................................53
9) Ecuatii binome. Ecuatii trinome...............................................53
25. Grafice de functii......................................................................................56
1) Functia putere..................................................................................56
2) Functia radical.................................................................................56
3) Functia exponentiala.....................................................................57
4) Functia logaritmica........................................................................57
5) Functiile sinus si cosinus.............................................................58
6) Functiile tangenta si cotangenta..............................................59
26. Functiile trigonometrice inverse......................................................60
1) Functia arcsinus..............................................................................60
2) Functia arccosinus.........................................................................61
3) Functia arctangenta.......................................................................61
4) Functia arccotangenta..................................................................62
5) Formule...............................................................................................63
27. Ecuatii. Inecuatii......................................................................................66
1) Ecuatii irationale. Inecuatii irationale...................................66
2) Ecuatii exponentiale. Inecuatii exponentiale.....................68
3) Ecuatii logaritmice. Inecuatii logaritmice............................71
4) Ecuatii bipatrate..............................................................................73
28. Ecuatii trigonometrice..........................................................................74
1) Ecuatii trigonometrice fundamentale...................................74
2) Ecuatii trigonometrice elementare.........................................74
3) Ecuatii trigonometrice care se rezolva cu ajutorul
substitutiilor.....................................................................................76
4) Ecuatii liniare in sinus si cosinus.............................................78
5) Ecuatii care contin suma si produsul dintre sinus si
cosinus................................................................................................79
6) Ecuatii omogene in sinus si cosinus.......................................80
7) Ecuatii care se rezolva prin transformarea sumei in
produs sau transformarea produsului in suma.................81
29. Combinatorica..........................................................................................83
1) Permutarile elementelor unei multimi finite.....................83
2) Combinari de n elemente luate cate k elemente...............83
3) Aranjamente de n elemente luate cate k elemente..........84
4) Metoda de abordare......................................................................84
5) Binomul lui Newton......................................................................84
30. Ecuatia dreptei.........................................................................................85
1) Ecuatia dreptei determinata de doua puncte.....................85
2) Ecuatia dreptei determinata de un punct si o panta.......86
3) Ecuatia dreptei determinata de un punct si un vector...86
4) Ecuatia explicita a dreptei..........................................................86
5) Ecuatia generala a dreptei..........................................................86
6) Pozitia relativa a doua drepte...................................................87
7) Distanta de la un punct la o dreapta......................................87
∎
31. Permutari....................................................................................................88
1) Transpozitii.......................................................................................88
2) Compunerea permutarilor..........................................................89
3) Puterile unei permutari...............................................................90
4) Inversiunile unei permutari. Signatura unei permutari.
Permutari pare. Permutari impare.........................................90
5) Scrierea unei permutari sub forma unui produs de
transpozitii........................................................................................91
6) Rezolvarea ecuatiilor in care apar permutari....................91
32. Matrice.........................................................................................................92
1) Tipuri particulare de matrice....................................................93
2) Urma unei matrice patratice.....................................................94
3) Operatii cu matrice........................................................................94
4) Puterile unei matrice....................................................................96
5) Inversa unei matrice patratice...............................................100
6) Rangul unei matrice....................................................................102
7) Ecuatii matriceale........................................................................104
33. Determinantul unei matrice patratice.......................................104
1) Determinantul de ordin 2.........................................................104
2) Determinantul de ordin 3.........................................................104
3) Proprietatile determinantilor.................................................106
4) Determinanti consacrati...........................................................108
5) Determinantul unei matrice patratice triunghiulare /
diagolane.........................................................................................109
6) Aplicatiile determinantilor in geometrie...........................109
34. Sisteme de ecuatii liniare................................................................110
1) Metode de a rezolva un sistem de ecuatii liniare cu n
ecuatii si n necunoscute.........................................................110
2) Metode de rezolvare a unui sistem cu m ecuatii si n
necunoscute.................................................................................112
3) Sisteme omogene. Sisteme neomogene...........................117
35. Limite de siruri....................................................................................118
1) Vecinatati.........................................................................................118
2) Siruri de numere reale...............................................................118
3) Siruri convergente.......................................................................118
4) Siruri convergente la 0..............................................................119
5) Cazuri de determinare...............................................................120
6) Operatii cu siruri convergente...............................................120
7) Trecere la limita in inegalitati................................................121
8) Criteriul clestelui..........................................................................121
9) Teorema lui Weierstrass...........................................................122
10) Siruri tip.........................................................................................125
11) Lema lui Stolz-Cesaro...............................................................126
12) Criterii de convergenta............................................................127
36. Limite de functii..................................................................................128
1) Puncte de acumulare. Puncte izolate...................................128
2) Limita unei functii.......................................................................129
3) Functii care nu au limita...........................................................130
4) Limite laterale...............................................................................130
5) Calculul limtelor de functii elementare..............................131
6) Cazuri de nedeterminare..........................................................133
7) Trecerea la limita in inegalitati..............................................133
8) Operatii cu limite de functii.....................................................134
9) Limite tip.........................................................................................134
37. Asimptote...............................................................................................135
1) Asimptota verticala.....................................................................135
2) Asimptota orizontala..................................................................136
3) Asimptota oblica..........................................................................136
38. Functii continue..................................................................................140
1) Operatii cu functii continue.....................................................141
2) Proprietatile functiilor continue...........................................142
3) Proprietatea lui Darboux..........................................................143
39. Functii derivabile................................................................................145
1) Interpretarea geometrica a derivatei de ordin I.............146
2) Derivate laterale de ordin I......................................................146
3) Derivate de ordin superior.......................................................147
4) Derivarea functiei inverse........................................................147
5) Derivatele functiilor elementare...........................................148
6) Reguli de calcul cu derivate.....................................................148
7) Puncte de nederivabilitate.......................................................150
8) Puncte de extrem.........................................................................151
9) Teorema lui Fermat.....................................................................152
10) Teorema lui Rolle.......................................................................152
11) Teoremale lui Lagrange...........................................................153
12) Tabelul de semn a derivatei I si derivatei II....................154
13) Sirul lui Rolle...............................................................................157
14) Discutarea numarului de solutii ale unei ecuatii in
functie de parametrul real m..................................................159
15) Regula lui L’Hospital.................................................................164
16) Derivate folositoare..................................................................166
40. Grafice de functii.................................................................................167
∎
41. Primitive.................................................................................................173
1) Reguli de calcul cu primitive...................................................173
2) Despre existenta primitivelor.................................................173
3) Primitivele functiilor uzuale...................................................174
4) Prima metoda de schimbare de variabila..........................175
5) A doua metoda de schimbare de variabila........................176
6) Integrarea prin parti...................................................................177
42. Integrale definite................................................................................186
1) Proprietati si reguli de calcul ale integralei definite.....188
2) Despre integrabilitatea functiilor..........................................189
3) Formula Newton-Leibniz..........................................................189
4) Teoreme de medie.......................................................................190
5) Prima metoda de schimbare de variabila..........................190
6) A doua metoda de schimbare de variabila........................192
7) Integrarea prin parti...................................................................194
8) Aplicatii ale integralei definite...............................................194
43. Integrarea functiilor rationale......................................................199
1) Integrarea functiilor rationale simple.................................199
2) Integrarea functiilor rationale oarecare............................206
44. Legi de compozitie interne.............................................................209
1) Parte stabila a unei multimi in raport cu o lege de
compozitie......................................................................................209
2) Proprietatile unei legi de compozitie..................................209
3) Tabla operatiei unei legi de compozitie.............................211
45. Multimea claselor de resturi modulo n.....................................214
1) Proprietatile adunarii in modulo n......................................214
2) Proprietatile inmultirii in modulo n....................................215
3) Rezolvarea ecuatiilor in modulo n........................................216
46. Semi-Grupuri. Monoid. Grupuri...................................................216
1) Reguli de calcul intr-un grup..................................................219
2) Morfisme de grupuri..................................................................220
3) Subgrupuri......................................................................................225
4) Grupuri finite. Teorema lui Lagrange..................................227
5) Grupul lui Klein.............................................................................230
47. Inele. Corpuri.......................................................................................231
1) Inele integre. Reguli de calcul intr-un inel........................232
2) Morfisme de inele / corpuri....................................................237
48. Polinoame..............................................................................................239
1) Operatii cu polinoame...............................................................240
2) Divizibilitatea polinoamelor....................................................244
3) Polinoame reductibile. Polinoame ireductibile...............247
4) Radacinile polinoamelor cu coefiecienti intregi /
rationali / reali..............................................................................249
5) Relatiile lui Viete..........................................................................253
6) Polinoame reciproce...................................................................257
7) Sisteme de ecuatii neliniare....................................................259
COLEGIUL NATIONAL „SPIRU HARET” ___________________________MATEMATICA-INFORMATICA
ELEV RARINCA ROBERT-MARIO
1. Formule de calcul prescurtat:

• (𝑎 + 𝑏)2 = 𝑎2 + 2𝑎𝑏 + 𝑏 2
• (𝑎 − 𝑏)2 = 𝑎2 − 2𝑎𝑏 + 𝑏 2
• (𝑎 + 𝑏+𝑐)2 = 𝑎2 + 𝑏 2 + 𝑐 2 + 2𝑎𝑏 + 2𝑏𝑐 + 2𝑎𝑐
• (𝑎 + 𝑏−𝑐)2 = 𝑎2 + 𝑏 2 + 𝑐 2 + 2𝑎𝑏 − 2𝑏𝑐 − 2𝑎𝑐
• (𝑎 − 𝑏+𝑐)2 = 𝑎2 + 𝑏 2 + 𝑐 2 − 2𝑎𝑏 − 2𝑏𝑐 + 2𝑎𝑐
• (𝑎 − 𝑏−𝑐)2 = 𝑎2 + 𝑏 2 + 𝑐 2 − 2𝑎𝑏 + 2𝑏𝑐 − 2𝑎𝑐
• 𝑎2 − 𝑏 2 = (a + b)(a − b)
• 𝑎3 + 𝑏 3 = (a + b)(𝑎2 − 𝑎𝑏 + 𝑏 2 )
• 𝑎3 − 𝑏 3 = (a − b)(𝑎2 + 𝑎𝑏 + 𝑏 2 )
• 𝑎𝑛 − 𝑏 𝑛 = (a − b)(𝑎𝑛−1 + 𝑎𝑛−2 𝑏 + 𝑎𝑛−3 𝑏 2 + ⋯ + 𝑎𝑏 𝑛−2 + 𝑏 𝑛−1 ), 𝑛 ∈ ℕ∗
• 𝑎𝑛 + 𝑏 𝑛 = (a + b)(𝑎𝑛−1 − 𝑎𝑛−2 𝑏 + 𝑎𝑛−3 𝑏 2 − ⋯ − 𝑎𝑏 𝑛−2 + 𝑏 𝑛−1 ),
𝑛 ∈ ℕ∗ , 𝑛 𝑖𝑚𝑝𝑎𝑟
2. Triunghiul lui Pascal (“Piramida Puterilor”):
Reprezinta coeficientii dezvoltarii (𝑎 ± 𝑏)𝑛 .
(𝑎 ± 𝑏)0 1
(𝑎 ± 𝑏)1 1 1
(𝑎 ± 𝑏)2 1 2 1
(𝑎 ± 𝑏)3 1 3 3 1
(𝑎 ± 𝑏)4 1 4 6 4 1
.................. ………..……………………………………...……….
3. Relatii de ordine:
1) Proprietati:
• reflexivitate: 𝑥 ≤ 𝑥 , (∀)𝑥 ∈ ℝ
• antisimetrie: 𝑥 ≤ 𝑦 𝑠𝑖 𝑦 ≤ 𝑥 ⇒ 𝑥 = 𝑦 , (∀)𝑥, 𝑦 ∈ ℝ
• tranzitivitate: 𝑥 ≤ 𝑦 𝑠𝑖 𝑦 ≤ 𝑧 ⇒ 𝑥 ≤ 𝑧 (∀)𝑥, 𝑦, 𝑧 ∈ ℝ
𝑥 ≤ 𝑦 ⁄+𝑧 ⇒ 𝑥 + 𝑧 ≤ 𝑦 + 𝑧 (∀)𝑥, 𝑦, 𝑧 ∈ ℝ
𝑥 ≤ 𝑦 ⁄−𝑧 ⇒ 𝑥 − 𝑧 ≤ 𝑦 − 𝑧 (∀)𝑥, 𝑦, 𝑧 ∈ ℝ
𝑥 ≤ 𝑦 ⁄⋅ 𝑧 ⇒ 𝑥 ⋅ 𝑧 ≤ 𝑦 ⋅ 𝑧 (∀) 𝑧 ≥ 0, (∀)𝑥, 𝑦 ∈ ℝ
𝑥 ≤ 𝑦 ⁄⋅ 𝑧 ⇒ 𝑥 ⋅ 𝑧 ≥ 𝑦 ⋅ 𝑧 (∀) 𝑧 < 0, (∀)𝑥, 𝑦 ∈ ℝ
1 𝑥 𝑦
𝑥 ≤ 𝑦 ⁄⋅ ⇒ ≤ (∀) 𝑧 > 0, (∀)𝑥, 𝑦 ∈ ℝ
𝑧 𝑧 𝑧
𝑥 ≤ 𝑦 𝑠𝑖 𝑧 ≤ 𝑤 ⇒ 𝑥 + 𝑧 ≤ 𝑦 + 𝑤 (∀)𝑥, 𝑦, 𝑧, 𝑤 ∈ ℝ
0 ≤ 𝑥 ≤ 𝑦 𝑠𝑖 0 ≤ 𝑧 ≤ 𝑤 ⇒ 0 ≤ 𝑥 ⋅ 𝑧 ≤ 𝑦 ⋅ 𝑤 (∀)𝑥, 𝑦, 𝑧, 𝑤 ∈ ℝ
𝑥 2 ≥ 0 (∀)𝑥 ∈ ℝ
1
2) Inegalitatea mediilor:
min(𝑎, 𝑏) ≤ mℎ ≤ m𝑔 ≤ m𝑎 ≤ m𝑝𝑡 ≤ max(𝑎, 𝑏) (∀)𝑎, 𝑏 ∈ ℝ
2 𝑎+𝑏 𝑎2 + 𝑏 2
Unde: mℎ = m𝑔 = √𝑎 ⋅ 𝑏 m𝑎 = m𝑝𝑡 =√ (patratica)
1 1 2 2
𝑎+𝑏
𝑎1 ⋅ 𝑝1 + 𝑎2 ⋅ 𝑝2 + ⋯ + 𝑎𝑛 ⋅ 𝑝𝑛
m𝑝𝑑 = (ponderata)
𝑝1 + 𝑝2 + ⋯ + 𝑝𝑛
4. Aproximari. Rotunjiri. Trunchieri:
Orice 𝑥 ∈ ℝ poate fi inlocuit cu o valoare numita aproximarea sa
• Aproximari prin lipsa: modifica cifra aflata pe pozitia puterii lui 10,
scazand-o cu o unitate, din scrierea zecimala a numarului.
• Aproximari prin adaus: modifica cifra aflata pe pozitia puterii lui 10,
marind-o cu o unitate, din scrierea zecimala a numarului.
Aproximari prin rotunjire:
• Ultima cifra la care se face rounjirea ramane neschimbata daca dupa ea
urmeaza 0,1,2,3,4.
• Ultima cifra la care se face rounjirea se mareste cu 1 daca dupa ea
urmeaza 5,6,7,8,9.
Eroare:
• Prin lipsa(L): 𝑥 − 𝑎𝑝𝑟𝑜𝑥𝑖𝑚𝑎𝑟𝑒 𝑝𝑟𝑖𝑛 𝑙𝑖𝑝𝑠𝑎
• Prin adaus(A): 𝑎𝑝𝑟𝑜𝑥𝑖𝑚𝑎𝑟𝑒 𝑝𝑟𝑖𝑛 𝑎𝑑𝑎𝑢𝑠 − 𝑥
Trunchieri: aproximarile zecimale prin lipsa cu eroare mai mica de 10−𝑛 se
numesc trunchieri de ordin 𝑛.
Ex: x=6,641234
Aproximare Prin Prin Eroare(L) Eroare(A) Rotunjire
lipsa adaus
de o unitate 6 7 0,641234 0,358766 7
de o zecime 6,6 6,7 0,041234 0,058766 6,6
de o sutime 6,64 6,65 0,001234 0,008766 6,64
de o miime 6,641 6,642 0,000234 0,000766 6,641
Trunchierea de ordin 2 a numarului x este aproximarea prin lipsa cu eroare mai
mica de o sutime, implicit, 6,64.
5. Modului unui numar real:
𝑥, 𝑥 ≥ 0
|𝑥| = {
−𝑥, 𝑥 < 0
|𝑥| ≤ 𝑎 ⇔ −𝑎 ≤ 𝑥 ≤ 𝑎, 𝑎 > 0
|𝑥| ≥ 𝑎 ⇔ 𝑥 = 𝑥 ≥ 𝑎 sau 𝑥 ≤ −𝑎, 𝑎 > 0
|𝑥| = 𝑎 ⇔ 𝑥 ∈ {±𝑎}, 𝑎 > 0
Proprietati si operatii ale modulului unui numar real:
|𝑥| ≥ 0 (∀)𝑥 ∈ ℝ |𝑎 ⋅ 𝑏| = |𝑎| ⋅ |𝑏| |𝑎 + 𝑏| ≤ |𝑎| + |𝑏|
2
𝑎 |𝑎|
|−𝑥| = |𝑥| (∀)x ∈ ℝ | |= |𝑎 − 𝑏| ≤ |𝑎| + |𝑏|
𝑏 |𝑏|
|𝑥| = 0 ⇔ x = 0 |𝑎𝑛 | = |𝑎|𝑛 |𝑎 + 𝑏| ≥ |𝑎| − |𝑏|
6. Partea intreaga si partea fractionara a unui numar real:
[𝑥] ≤ 𝑥 ≤ [𝑥] + 1 (∀)𝑥 ∈ ℝ
𝑥 = [𝑥] + {𝑥}
0 ≤ {𝑥} < 1 (∀)𝑥 ∈ ℝ
[𝑥] = primul numar intreg din "stanga" lui 𝑥 aflat pe axa numerelor reale
1) Proprietati partea intrega a unui numar real:
𝑥 − 1 < [𝑥] ≤ 𝑥 (∀)𝑥 ∈ ℝ [𝑥] ∈ ℤ
[𝑥 + 𝑛] = [𝑥] + 𝑛 (∀)𝑥 ∈ ℝ, (∀)𝑛 ∈ ℤ
[𝑥 + 𝑦] ≥ [𝑥] + [𝑦] (∀)𝑥, 𝑦 ∈ ℝ
2) Proprietati partea fractionara a unui numar real:
{𝑥 + 𝑛} = {𝑥} (∀)𝑥 ∈ ℝ, (∀)𝑛 ∈ ℤ
{𝑥} = 0 ⇔ 𝑥 ∈ ℤ
{𝑥} = {𝑦} ⇔ 𝑥 − 𝑦 ∈ ℤ
3) Relatia(Identitatea) lui Hermite:
1 2 (𝑛 − 1)
[𝑥] + [𝑥 + ] + [𝑥 + ] + ⋯ + [𝑥 + ] = [𝑛𝑥] (∀)𝑥 ∈ ℝ, (∀)𝑛 ∈ ℕ∗
𝑛 𝑛 𝑛
7. Intervale si multimi:
[𝑎, 𝑏] = {𝑥 ∈ R | a ≤ x ≤ b} [𝑎, +∞) = {𝑥 ∈ R | 𝑥 ≥ 𝑎}
(𝑎, 𝑏] = {𝑥 ∈ R | a < x ≤ b} (𝑎, +∞) = {𝑥 ∈ R | 𝑥 > 𝑎}
[𝑎, 𝑏) = {𝑥 ∈ R | a ≤ x < b} (−∞, a] = {𝑥 ∈ R | 𝑥 ≤ 𝑎}
(𝑎, 𝑏) = {𝑥 ∈ R | a < x < b} (−∞, a) = {𝑥 ∈ R | 𝑥 < 𝑎}
1) Operatii cu intervale si multimi: A,B= multimi/intervale, 𝐴, 𝐵 ≠ Ø
𝐴 ∩ 𝐵 = intersectie (elemente comune din 𝐴 si 𝐵)
𝐴 ∪ 𝐵 = reuniune (toate elementele din 𝐴 si 𝐵)
𝐴 ⊆ 𝐵 = includere (elementele din 𝐴 𝑠e regasesc in 𝐵,posibil 𝐴 = 𝐵)
𝐴 ⊂ 𝐵 = includere (elementele din 𝐴 se regasesc in 𝐵, 𝐴 ≠ 𝐵)
𝐴 = 𝐵 = egalitate (𝐴 si 𝐵 au aceleasi elemente)
𝐴 ∖ 𝐵 = 𝑑𝑖𝑓𝑒𝑟𝑒𝑛𝑡𝑎 (elementele care se gasesc in 𝐴 dar nu si in 𝐵)
𝐴 × 𝐵 = produs cartezian (perechi ordonate de doua elemente (𝑥, 𝑦), 𝑥 ∈ 𝐴,
𝑦 ∈ 𝐵) 𝐴, 𝐵 = (doar) multimi
card(𝐴) 𝑠au |𝐴| = cardinal (numarul de elemente din 𝐴)
𝐴∗ = 𝐴 stelat (𝐴 nu continue elemente nule)
𝐴 Δ 𝐵 = diferenta simetrica = (𝐴 ∖ 𝐵) ∪ (𝐵 ∖ 𝐴)
(elementele care se gasesc in 𝐴 sau 𝐵, dar care nu se gasesc in 𝐴 ∩ 𝐵)
𝑥 ∈ 𝐴 = elementul 𝑥 se gaseste in 𝐴
𝑥 ∉ 𝐴 = elementul 𝑥 nu se gaseste in 𝐴
𝒫(𝐴) = {𝑋 | 𝑋 ⊂ 𝐴} = multimea partilor lui 𝐴 (numarul tuturor submultimilor
formate cu 1,2,3 … elemente din multimea 𝐴). Daca 𝐴 este finit atunci
|𝒫(𝐴)| = 2|𝐴| .
3
2) Multimi consacrate:
ℕ(𝑁) = {0,1,2,3, … } = multimea numerelor naturale
ℤ(𝑍) = {… , −3, −2, −1,0,1,2,3, … } = multimea numerelor intregi
𝑎
ℚ(𝑄) = {𝑥 | 𝑥 = 𝑏 , 𝑎, 𝑏 ∈ 𝑍} = multimea numerelor rationale
ℝ(𝑅) = {𝑥 | − ∞ < 𝑥 < +∞} = multimea numerelor reale
ℝ ∖ ℚ(𝑅 ∖ 𝑄) = multimea numerelor irationale (numar irational=fractie
zecimala infiniti neperiodica/nu se poate scrie ca fractie ordinara)
ℂ(𝐶) = {𝑧 | 𝑧 = 𝑎 + 𝑏𝑖, 𝑎, 𝑏 ∈ 𝑅} = multimea numerelor complexe
Ø = { } = 𝑚𝑢𝑙𝑡𝑖𝑚𝑒𝑎 𝑣𝑖𝑑𝑎
Multimea numerelor reale(ℝ /𝑅) este continua.
8. Vectori: B
A=origine ⃗
𝑉
B=varf(extremitate)
⃗⃗⃗⃗⃗ = 𝑉
𝐴𝐵 ⃗
A
⃗⃗⃗⃗⃗ | = 𝑑(𝐴, 𝐵) = 𝐴𝐵
|𝐴𝐵
F
• Doi vectori au aceeasi directie daca sunt pe aceeasi sau pe drepte
paralele.
• Vectori care au aceeasi directie=vectorie coliniari=vectori paraleli.
• Doi vectori au acelasi sens daca au aceeasi directie si daca varfurile lor se
afla de aceeasi parte a dreptei care uneste originile lor.
• Doi vectori sunt egali daca au acelasi modul, aceeasi directie si acelasi
sens.
• Doi vectori sunt opusi daca au acelasi modul, aceeasi directie si sensuri
contrare.
𝑢
⃗
𝑢
⃗ = −𝑣
𝑣
𝑣 = −𝑢⃗
• Doi vectori au sensuri opuse daca au aceeasi directie, sensuri opuse
si module diferite.
𝑢
⃗
|𝑢
⃗ | > |𝑣|
𝑣
• Vectorul nul este vectorul format dintr-un singur punct(varful

conincide cu originea).
⃗⃗⃗⃗⃗ = 𝐵𝐵
𝐴𝐴 ⃗⃗⃗⃗⃗ = 𝐶𝐶
⃗⃗⃗⃗⃗ = ⋯ = 𝑂
⃗ A
|𝑂 ⃗|=0 F
Vectorul nul are orice directie.
4
1) Adunarea vectorilor:
• Regula paralelogramului:
𝑢
⃗ O 𝑢 ⃗ O 𝑢 ⃗ O 𝑢
⃗
F F F
𝑣 𝑣 𝑣
𝑣
• Regula triunghiului:
𝑢
⃗ 𝑢
⃗ 𝑢
⃗
𝑣 𝑣
𝑣
2) Scaderea vectorilor:
• Unirea varfurilor(varful celui de al doilea vector cu varful
𝑢⃗ primului): O 𝑢 ⃗
O 𝑢 ⃗
F F
𝑢
⃗ −𝑣
𝑣 𝑣
𝑣
• Adunarea cu opusul celui de al doilea vector:

𝑢
⃗ 𝑢
⃗
(𝑢
⃗ + (−𝑣))
𝑢
⃗ −𝑣
−𝑣 −𝑣 −𝑣
𝑣
O O
F 𝑢
⃗ F 𝑢
⃗
3) Inmultirea vectorilor cu scalari(paralelism):
(Scalar=numar real)
Cand inmultim un vector 𝑢 ⃗ cu un scalar 𝛼(alfa), 𝛼 ∈ ℝ∗ , obtinem un vector 𝑣 cu
proprietatile:
𝑢
⃗ 2𝑢
⃗
• 𝑣 are aceeasi directie cu 𝑢⃗ (𝑣 ∥ 𝑢
⃗ )
• |𝑣| = |𝑢
⃗ | ⋅ |𝛼|
• Daca 𝛼 > 0, 𝑣 are acelasi sens cu 𝑢 ⃗ −2𝑢⃗
• Daca 𝛼 < 0, 𝑣 are sens opus cu 𝑢 ⃗
𝑢 ⃗
⃗ ⋅0=𝑂
⃗ =𝑂
𝛼⋅𝑂 ⃗
5
4) Teorema de caracterizare a vectorilor coliniari:

Doi vectori sunt coliniari daca si numai daca se pot scrie unul in functie de
celalalt:
1
⃗ ∥ 𝑣 ⇔ ∃𝛼 ∈ ℝ∗ astfel incat 𝑢
𝑢 ⃗ = 𝛼⋅𝑣( ⃗ = 𝑣)
⋅𝑢
𝛼
𝛼⋅𝑢⃗ +𝛽⋅𝑣 = 𝑂 ⃗
∗ 𝛼⋅𝑢 ⃗ +𝛽⋅𝑣 =𝑂 ⃗
𝛼, 𝛽(beta) ∈ 𝑅 } ⇒ 𝑢
⃗ ∥𝑣 }⇒𝛼=𝛽=0
𝑢
⃗ , 𝑣 necoliniari
𝑢 ⃗
⃗ ,𝑣 ≠ 𝑂
5) Descompunerea unui vector dupa 2 directii date(dupa 2 vectori dati):
• Descompunerea unui vector in alti 2 vectori:
𝑢
⃗
𝑣
𝑤
⃗⃗ 𝑤
⃗⃗ = ⃗⃗⃗⃗
𝑣1 + ⃗⃗⃗⃗
𝑢1
𝑣
𝑣1 = 𝛼 ⋅ 𝑣 } ⇒ 𝑤
⃗⃗⃗⃗ ⃗⃗ = 𝛼 ⋅ 𝑣 + 𝛽 ⋅ 𝑢
⃗
𝑣1
⃗⃗⃗⃗ 𝑤
⃗⃗ 𝑢1 = 𝛽 ⋅ 𝑢
⃗⃗⃗⃗ ⃗
O 𝑢1
⃗⃗⃗⃗ 𝑢
⃗
F
• Descompunerea unui vector in versori:

𝑖, 𝑗=versori=vector cu modul egal cu 1 si are aceeasi directie cu directia data.
𝑦 𝑣𝑥
⃗⃗⃗⃗
𝑣 = ⃗⃗⃗⃗𝑣𝑥 + ⃗⃗⃗⃗
𝑣𝑦
𝑣𝑥 = 𝛼 ⋅ 𝑖 } ⇒ 𝑣 = 𝛼 ⋅ 𝑖 + 𝛽 ⋅ 𝑗
⃗⃗⃗⃗ 𝑣𝑦
⃗⃗⃗⃗ 𝑣 ⃗⃗⃗⃗
𝑣𝑦
𝑣𝑦 = 𝛽 ⋅ 𝑗
⃗⃗⃗⃗
𝑣𝑥
⃗⃗⃗⃗
𝑣 = 𝛼 ⋅ 𝑖 + 𝛽 ⋅ 𝑗 ⇔ 𝑣(𝛼,𝛽)
𝑗
𝛼, 𝛽 = coordonatele vectorului 𝑣 in
reperul (𝑂, 𝑖, 𝑗) 𝑂
𝑖 𝑥
Doi vectori sunt egali daca au coordonatele egale:
𝑣 = 𝑥1 ⋅ 𝑖 + 𝑦1 ⋅ 𝑗 , 𝑢
⃗ = 𝑥2 ⋅ 𝑖 + 𝑦2 ⋅ 𝑗
𝑥1 = 𝑥2
⃗ ⇔ {𝑦 = 𝑦
𝑣=𝑢
1 2
Coordonatele unui vector ne dau : „inclinatia”(modul, directie, sens),

„compozitia” (cati de 𝑖 si de 𝑗 contine vectorul dat).
Coordonatele unui vector exprim vector dat in functie de 𝑖 si de 𝑗.
𝑣 = 𝑥 ⋅ 𝑖 + 𝑦 ⋅ 𝑗 ⇒ |𝑣| = √𝑥 2 + 𝑦 2
𝐴(𝑥1,𝑦1)
} ⇒ ⃗⃗⃗⃗⃗
𝐴𝐵 = (𝑥2 − 𝑥1 ) ⋅ 𝑖 + (𝑦2 − 𝑦1 ) ⋅ 𝑗
𝐵(𝑥2,𝑦2)
6
6) Operatii cu vectori:
Fie 𝑢
⃗ = 𝑥1 ⋅ 𝑖 + 𝑦1 ⋅ 𝑗, 𝑣 = 𝑥2 ⋅ 𝑖 + 𝑦2 ⋅ 𝑗, 𝑢 ⃗ ,𝑣 ≠ 𝑂
⃗ ≠𝑂 ⃗ , 𝛼 ∈ ℝ∗ doi vectori, atunci:
⃗ + 𝑣 = (𝑥1 + 𝑥2 ) ⋅ 𝑖 + (𝑦1 + 𝑦2 ) ⋅ 𝑗
𝑢
⃗ − 𝑣 = (𝑥1 − 𝑥2 ) ⋅ 𝑖 + (𝑦1 − 𝑦2 ) ⋅ 𝑗
𝑢
𝛼⋅𝑢 ⃗ = (𝛼 ⋅ 𝑥1 ) ⋅ 𝑖 + (𝛼 ⋅ 𝑦1 ) ⋅ 𝑗 (inmultirea cu scalari)
𝑢
⃗ ⋅ 𝑣 = 𝑥1 ⋅ 𝑥2 + 𝑦1 ⋅ 𝑦2
⃗ ⋅ 𝑣 = |𝑢
𝑢 ⃗̂
⃗ | ⋅ |𝑣| ⋅ cos 𝛼 , 𝛼 = 𝑚(𝑢 , 𝑣) (produs scalar) 𝑢 ⃗ |)2
⃗ = (|𝑢
⃗ ⋅𝑢
𝑥1 𝑦1
𝑢
⃗ ∥𝑣⇔ = (Doi vectori sunt colinari/paraleli daca si numai daca au
𝑥2 𝑦2
coordonatele proportionale.)
𝑢
⃗ ⋅𝑣 =0 ⇒𝑢
⃗ ⊥𝑣
𝑢
⃗ ⋅𝑣 𝑥1 ⋅ 𝑥2 + 𝑦1 ⋅ 𝑦2
cos 𝛼 = =
|𝑢
⃗ | ⋅ |𝑣| √𝑥1 2 + 𝑦1 2 ⋅ √𝑥2 2 + 𝑦2 2
7) Vectori de pozitie a unui punct: 𝑦
Coordonatele vectorului de pozitie a unui

punct coincid cu coordonate punctului. 𝐵
𝐴
𝐴(𝑥1,𝑦2)
⃗⃗⃗⃗⃗ = 𝑥1 ⋅ 𝑖 + 𝑦1 ⋅ 𝑗
} ⇒ 𝑂𝐴
⃗⃗⃗⃗⃗
𝑂𝐴 = ⃗⃗⃗
𝑟𝐴 𝑗
⃗⃗⃗⃗⃗ ⃗⃗⃗⃗⃗ − ⃗⃗⃗⃗⃗ 𝑂

𝐴𝐵 = 𝑂𝐵 𝑂𝐴 𝑖
𝑥
8) Punct de mijloc. Vectorul de pozitie a unui punct de mijloc. Vectorul
medianei: B
𝐴(𝑥1 ,𝑦1) 𝑦
𝑥1 + 𝑥2 D
𝐵(𝑥2,𝑦2) 𝑥 𝑀 =
⇒{ 2 M
𝑀(𝑥𝑀 ,𝑦𝑀 ) 𝑦1 + 𝑦2
𝑦𝑀 =
𝑀 𝑚𝑖𝑗𝑙𝑜𝑐 𝐴𝐵} 2
A C
⃗⃗⃗⃗⃗
𝐴𝐵 + ⃗⃗⃗⃗⃗
𝐴𝐶
⃗⃗⃗⃗⃗⃗
𝐴𝑀 =
△ 𝐴𝐵𝐶 2 O
}⇒
𝐴𝑀 = 𝑚𝑒𝑑𝑖𝑎𝑛𝑎 ⃗⃗⃗⃗⃗
𝑂𝐵 + 𝑂𝐶 ⃗⃗⃗⃗⃗ 𝑥
⃗⃗⃗⃗⃗⃗ =
𝑂𝑀
{ 2
7
9) Vectorul de pozitie al unui punct ce imparte un segment intr-un raport

dat:
𝑀𝐴 𝑘 𝑀𝐴 𝑘 𝑀𝐴 𝑘 𝑘
= ⇒ = ⇒ = ⇒ 𝑀𝐴 = 𝐴𝐵 ⋅
𝑀𝐵 1 𝑀𝐵 + 𝑀𝐴 𝐾 + 1 𝐴𝐵 𝑘 + 1 𝑘+1 A
𝑦
𝑘 M
⃗⃗⃗⃗⃗⃗ = 𝐴𝐵
𝐴𝑀 ⃗⃗⃗⃗⃗ ⋅
𝑘+1
𝑘
⃗⃗⃗⃗⃗⃗ = 𝑂𝐴
𝑂𝑀 ⃗⃗⃗⃗⃗ + 𝐴𝑀
⃗⃗⃗⃗⃗⃗ ⇒ 𝑂𝑀
⃗⃗⃗⃗⃗⃗ = 𝑂𝐴
⃗⃗⃗⃗⃗ + 𝐴𝐵
⃗⃗⃗⃗⃗ ⋅
𝑘+1 B
𝑘
⃗⃗⃗⃗⃗⃗
𝑂𝑀 = ⃗⃗⃗⃗⃗
𝑂𝐴 + ⃗⃗⃗⃗⃗
𝐴𝐵 ⋅ 𝑘 O
⃗⃗⃗⃗⃗⃗ = 𝑂𝐴
𝑘 + 1} ⟹ 𝑂𝑀 ⃗⃗⃗⃗⃗ + (𝑂𝐵
⃗⃗⃗⃗⃗ − 𝑂𝐴
⃗⃗⃗⃗⃗ ) ⋅
𝑘+1 𝑥
⃗⃗⃗⃗⃗ ⃗⃗⃗⃗⃗ − ⃗⃗⃗⃗⃗
𝐴𝐵 = 𝑂𝐵 𝑂𝐴
𝑘+1 𝑘 𝑘
⃗⃗⃗⃗⃗⃗ = 𝑂𝐴
𝑂𝑀 ⃗⃗⃗⃗⃗ ⋅ ⃗⃗⃗⃗⃗ ⋅
+ 𝑂𝐵 ⃗⃗⃗⃗⃗ ⋅
− 𝑂𝐴
𝑘+1 𝑘+1 𝑘+1
𝑘+1−𝑘 𝑘
⃗⃗⃗⃗⃗⃗ = 𝑂𝐴
𝑂𝑀 ⃗⃗⃗⃗⃗ ⋅ ( ⃗⃗⃗⃗⃗ ⋅
) + 𝑂𝐵
𝑘+1 𝑘+1
1 𝑘 1 𝑘
⃗⃗⃗⃗⃗⃗ = 𝑂𝐴
𝑂𝑀 ⃗⃗⃗⃗⃗ ⋅ ⃗⃗⃗⃗⃗ ⋅
+ 𝑂𝐵 ⃗⃗⃗⃗⃗⃗ =
⇒ 𝑂𝑀 ⃗⃗⃗⃗⃗ +
⋅ 𝑂𝐴 ⃗⃗⃗⃗⃗
⋅ 𝑂𝐵
𝑘+1 𝑘+1 𝑘+1 𝑘+1
9. Distanta dintre doua puncte:
𝐴(𝑥1,𝑦1)
} = 𝐴𝐵 = 𝑑(𝐴, 𝐵) = √(𝑥2 − 𝑥1 )2 + (𝑦2 − 𝑦1 )2
𝐵(𝑥2,𝑦2)
10. Teoreme, relatii, formule intr-un triunghi:
1) Centrul de greutate:
Fie 𝐴1 , 𝐴2 , … , 𝐴𝑛 , n puncte in plan. G este centrul de greutate al sistemului de
puncte 𝐴1 , 𝐴2 , … , 𝐴𝑛 , daca ⃗⃗⃗⃗⃗⃗⃗
𝐺𝐴1 + ⃗⃗⃗⃗⃗⃗⃗
𝐺𝐴2 + ⋯ + ⃗⃗⃗⃗⃗⃗⃗⃗
𝐺𝐴𝑛 = 𝑂 ⃗
Relatia lui Leibniz:

Fie 𝐴1 , 𝐴2 , … , 𝐴𝑛 , n puncte in plan. G este centrul de greutate al sistemului de
puncte 𝐴1 , 𝐴2 , … , 𝐴𝑛 , si M un punct oarecare in plan. Atunci are loc relatia:
⃗⃗⃗⃗⃗⃗⃗⃗
𝑀𝐴1 + ⃗⃗⃗⃗⃗⃗⃗⃗⃗
𝑀𝐴2 + ⋯ + ⃗⃗⃗⃗⃗⃗⃗⃗⃗
𝑀𝐴𝑛 = 𝑛 ⋅ ⃗⃗⃗⃗⃗⃗
𝑀𝐺
⃗⃗⃗⃗⃗⃗⃗
𝑂𝐴1 + ⃗⃗⃗⃗⃗⃗⃗⃗
𝑂𝐴2 + ⋯ + ⃗⃗⃗⃗⃗⃗⃗⃗
𝑂𝐴𝑛
Daca 𝑀 = 𝑂 ⇒ ⃗⃗⃗⃗⃗⃗⃗𝑂𝐴1 + ⃗⃗⃗⃗⃗⃗⃗⃗
𝑂𝐴2 + ⋯ + ⃗⃗⃗⃗⃗⃗⃗⃗ ⃗⃗⃗⃗⃗ ⇒ 𝑂𝐺
𝑂𝐴𝑛 = 𝑛 ⋅ 𝑂𝐺 ⃗⃗⃗⃗⃗ =
𝑛
Pentru un △ 𝐴𝐵𝐶, relatiile devin:
(𝑥1 + 𝑥2 + 𝑥3 ) (𝑦1 + 𝑦2 + 𝑦3 )
⃗⃗⃗⃗⃗⃗ + 𝑀𝐵
𝑀𝐴 ⃗⃗⃗⃗⃗⃗ + 𝑀𝐶
⃗⃗⃗⃗⃗⃗ = 3 ⋅ 𝑀𝐺
⃗⃗⃗⃗⃗⃗ = ⋅𝑖+ ⋅𝑗
3 3
⃗⃗⃗⃗⃗ ⃗⃗⃗⃗⃗ + 𝑂𝐶
𝑂𝐴 + 𝑂𝐵 ⃗⃗⃗⃗⃗
⃗⃗⃗⃗⃗ + 𝑂𝐵
𝑂𝐴 ⃗⃗⃗⃗⃗ + 𝑂𝐶
⃗⃗⃗⃗⃗ = 3 ⋅ 𝑂𝐺
⃗⃗⃗⃗⃗ ⇒ 𝑂𝐺
⃗⃗⃗⃗⃗ =
3
𝐴(𝑥1,𝑦1) ⃗⃗⃗⃗⃗
𝑂𝐴 = 𝑥1 ⋅ 𝑖 + 𝑦1 ⋅ 𝑗
(𝑥1 + 𝑥2 + 𝑥3 ) ⋅ 𝑖 + (𝑦1 + 𝑦2 + 𝑦3 ) ⋅ 𝑗
𝐵(𝑥2,𝑦2) ⃗⃗⃗⃗⃗ = 𝑥2 ⋅ 𝑖 + 𝑦2 ⋅ 𝑗} ⇒ ⃗⃗⃗⃗⃗
𝑂𝐵 𝑂𝐺 =
3
𝐶(𝑥3 ,𝑦3) ⃗⃗⃗⃗⃗ = 𝑥3 ⋅ 𝑖 + 𝑦3 ⋅ 𝑗
𝑂𝐶
8
(𝑥1 + 𝑥2 + 𝑥3 ) (𝑦1 + 𝑦2 + 𝑦3 )
⃗⃗⃗⃗⃗ =
𝑂𝐺 ⋅𝑖+ ⋅𝑗
3 3
𝐴(𝑥1,𝑦1) (𝑥1 + 𝑥2 + 𝑥3 )
𝐵(𝑥2,𝑦2) 𝑥𝐺 =
3 = coordonatele centrului de greutate ale unui △
⇒{
𝐶(𝑥3,𝑦3) (𝑦1 + 𝑦2 + 𝑦3 )
𝑦𝐺 =
𝐺(𝑥𝐺 ,𝑦𝐺) } 3
2) Teorema bisectoarei:
Intr-un △, bisectoarea unui unghi determina pe latura opusa unghiului segmente
proportionale cu laturile unghiului.
A
𝐵𝐷 𝐴𝐵 𝑐
= = =𝑘
𝐷𝐶 𝐴𝐶 𝑏
⃗⃗⃗⃗⃗ + 𝑐 ⋅ 𝐴𝐶
𝑏 ⋅ 𝐴𝐵 ⃗⃗⃗⃗⃗ c r b
⃗⃗⃗⃗⃗ =
𝐴𝐷 = vectorul bisectoarei I
𝑏+𝑐
⃗⃗⃗⃗⃗ + 𝑐 ⋅ 𝑂𝐶
𝑏 ⋅ 𝑂𝐵 ⃗⃗⃗⃗⃗
⃗⃗⃗⃗⃗⃗ =
𝑂𝐷 = vectorul de pozitie B
𝑏+𝑐 C
D a
al piciorului bisectoarei
𝑎 ⋅ ⃗⃗⃗⃗⃗ ⃗⃗⃗⃗⃗ + 𝑐 ⋅ 𝑂𝐶
𝑂𝐴 + 𝑏 ⋅ 𝑂𝐵 ⃗⃗⃗⃗⃗
⃗⃗⃗⃗ =
𝑂𝐼
𝑎+𝑏+𝑐
⃗⃗⃗⃗
𝑂𝐼 = vectorul de pozitie al centrului cercului inscris △
Propietatile bisectoarei:
• Punctele de pe bisectoarea unui unghi sunt egal departate de laturile
unghiului.
• Intr-un △, bisectoarele unghiurilor sunt concurente intr-un punct I, care
este egal departat de laturile △ (I= centrul cercului inscris △).
3) Relatia lui Sylvester:
Fie △ 𝐴𝐵𝐶, H este ortocentrul △ si O centrul cercului circumscris △, atunci are
loc relatia:
⃗⃗⃗⃗⃗ ⃗⃗⃗⃗⃗ + 𝑂𝐶
𝑂𝐴 + 𝑂𝐵 ⃗⃗⃗⃗⃗ = ⃗⃗⃗⃗⃗⃗
𝑂𝐻
A
Consecinte: Intr-un △ , centrul centrului circumscris (O),
ortocentrul (H) si centrul de greutate (G)
ale △ sunt coliniare. Drepta pe care se afla O
se numeste „drepta lui Euler”. H G
B
C
9
4) Teorema lui Menelau:

Fie △ 𝐴𝐵𝐶 si d o transversala triunghiului care
intersecteaza laturile triunghiului in punctele M, N, P. A
Atunci are loc relatia:
𝑀𝐴 𝑁𝐶 𝑃𝐵 M
⋅ ⋅ =1
𝑀𝐵 𝑁𝐴 𝑃𝐶
△ 𝑃𝑇𝐶 ∼ △ 𝑃𝑀𝐵 N
𝐶𝑇 ∥ 𝐴𝐵 ⇒ { T
△ 𝐶𝑇𝑁 ∼ △ 𝐴𝑀𝑁 P
Reciproca Teoremei lui Menelau: B
Fie △ABC si M∈AB, N∈AC, P∈BC, C
𝑀𝐴 𝑁𝐶 𝑃𝐵
astfel incat ⋅ ⋅ = 1 , atunci punctele M, N, P sunt coliniare.
𝑀𝐵 𝑁𝐴 𝑃𝐶
Transversala triunghiului: drepta care intersecteaza laturile sau prelungirile
laturilor unui triunghi. A
5) Teorema lui Ceva:
Fie △ 𝐴𝐵𝐶 si dreptele AM, BN, CP concurente
N
intr-un singur punct. Atunci are loc relatia: P
X
𝑀𝐵 𝑁𝐶 𝑃𝐴
⋅ ⋅ =1
𝑀𝐶 𝑁𝐴 𝑃𝐵
Reciproca Teoremei lui Ceva:
B
Fie △ 𝐴𝐵𝐶 si 𝑀 ∈ 𝐴𝐵, 𝑁 ∈ 𝐴𝐶, 𝑃 ∈ 𝐵𝐶. M C
𝑀𝐵 𝑁𝐶 𝑃𝐴
Daca ⋅ ⋅ = 1 , atunci dreptele 𝐴𝑀, 𝐵𝑁, 𝐶𝑃 sunt concurente
𝑀𝐶 𝑁𝐴 𝑃𝐵
intr-un singur punct.
Celiana: un segment ce uneste varful unui triunghi cu un punct de pe latura
opusa.
6) Teorema lui Thales:
A
Fie △ 𝐴𝐵𝐶 si 𝑀 ∈ 𝐴𝐵, 𝑁 ∈ 𝐴𝐶, astfel incat
𝑀𝑁 ∥ 𝐵𝐶 , atunci MN determina segmente
proportionale pe AB si AC. M N
𝐴𝑀 𝐴𝑁
𝑀𝑁 ∥ 𝐵𝐶 ⇒ =
𝑀𝐵 𝑁𝐶
Reciproca Teoremei lui Thales:
B
Fie △ 𝐴𝐵𝐶 si 𝑀 ∈ 𝐴𝐵, 𝑁 ∈ 𝐴𝐶, astfel incat C
𝐴𝑀 𝐴𝑁
= , atunci MN∥BC.
𝑀𝐵 𝑁𝐶
7) Teorema Fundamentala a Asemanarii:
Fie △ 𝐴𝐵𝐶 si 𝑀 ∈ 𝐴𝐵, 𝑁 ∈ 𝐴𝐶, astfel incat
𝑀𝑁 ∥ 𝐵𝐶, atunci MN formeaza cu AB si AC un △ asemenea cu △ dat.
𝐴𝑀 𝐴𝑁 𝑀𝑁
= =
𝐴𝐵 𝐴𝐶 𝐵𝐶
𝑀𝑁 ∥ 𝐵𝐶 ⇒△ 𝐴𝐵𝐶 ∼ △ 𝐴𝑀𝑁 ⇒ 𝑚(𝑀 ̂ ) = 𝑚(𝐵̂ )
̂ ̂
{ 𝑚(𝑁) = 𝑚(𝐶 )
10
Cazuri de asemanare
• Triunghiurile au doua unghi congruente.
• Triunghiurile au un unghi congruent si doua laturi proportionale.
• Triunghiurile au toate laturile proportionale.
8) Teorema cosinusului (Teorema lui Pitagora generalizata):
𝑎 = 𝑏 2 + 𝑐 2 − 2𝑏𝑐 ⋅ cos 𝐴
2
𝑏 2 = 𝑎2 + 𝑐 2 − 2𝑎𝑐 ⋅ cos 𝐵 A
2 2 2
𝑐 = 𝑎 + 𝑏 − 2𝑎𝑏 ⋅ cos 𝐶
𝑏 2 + 𝑐 2 − 𝑎2
cos 𝐴 =
2𝑏𝑐 c b
𝑎2 + 𝑐 2 − 𝑏 2 r
I
cos 𝐵 = O
2𝑎𝑐 R
2 2 2
𝑎 +𝑏 −𝑐
cos 𝑐 = B
2𝑎𝑏 C
9) Teorema sinusurilor: a
𝑎 𝑏 𝑐
= = = 2𝑅
sin 𝐴 sin 𝐵 sin 𝐶
𝑅 = raza cercului circumscris
10) Lungimea medianei intr-un triunghi:
2
2(𝑏 2 + 𝑐 2 ) − 𝑎2 2
2(𝑎2 + 𝑐 2 ) − 𝑏 2 2
2(𝑎2 + 𝑏 2 ) − 𝑐 2
𝑚𝑎 = 𝑚𝑏 = 𝑚𝑐 =
4 4 4
11) Formule pentru aria unui triunghi:
𝑏⋅ℎ 𝑎 ⋅ 𝑏 ⋅ sin 𝐶 𝑎 ⋅ 𝑐 ⋅ sin 𝐵 𝑐 ⋅ 𝑏 ⋅ sin 𝐴 𝑎⋅𝑏⋅𝑐
𝑆= 𝑆= 𝑆= 𝑆= 𝑆=
2 2 2 2 4⋅𝑅
2
𝑙 ⋅ √3
𝑆 = 𝑟 ⋅ 𝑝 𝑆 = √𝑝 ⋅ (𝑝 − 𝑎) ⋅ (𝑝 − 𝑏) ⋅ (𝑝 − 𝑐) 𝑆 = (△ 𝑒𝑐ℎ𝑖𝑙𝑎𝑡𝑒𝑟𝑎𝑙)
4
Unde: 𝑏 = baza, ℎ = inaltimea, 𝑟 = raza cercului inscris, 𝑝 = semiperimetru,
𝑙 = latura triunghiului echilateral, 𝑅 = raza cercului circumscris
A
𝑎+𝑏+𝑐
𝑝=
2
12) Relatii metrice in triunghiul dreptunghic:
• Inaltimea corespunzatoare unghiului
drept este media geometria intre
segmetele ce le formeaza pe 30∘
ipotenuza B
2
𝐴𝐷 = 𝐵𝐷 ⋅ 𝐷𝐶 ⇒ 𝐴𝐷 = √𝐵𝐷 ⋅ 𝐷𝐶 C
D M
• Teorema Catetei: cateta este media geometrica
intre ipotenuza si proeictia ei pe ipotenuza
𝐴𝐵 2 = 𝐵𝐷 ⋅ 𝐵𝐶 ⇒ 𝐴𝐵 = √𝐵𝐷 ⋅ 𝐵𝐶 𝐴𝐶 2 = 𝐶𝐷 ⋅ 𝐵𝐶 ⇒ 𝐴𝐶 = √𝐶𝐷 ⋅ 𝐵𝐶
• Teorema lui Pitagora: patratul ipotenuzei este egal cu suma patratelor
catetelor
𝐵𝐶 2 = 𝐴𝐵 2 + 𝐴𝐶 2 𝐴𝐵 2 = 𝐵𝐶 2 − 𝐴𝐶 2 𝐴𝐶 2 = 𝐵𝐶 2 − 𝐴𝐵 2
𝐵𝐶 = √𝐴𝐵 2 + 𝐴𝐶 2 𝐴𝐵 = √𝐵𝐶 2 − 𝐴𝐶 2 𝐴𝐶 = √𝐵𝐶 2 − 𝐴𝐵 2
11
• Inaltimea corespunzatoare unghiului drep este egal cu raportul dintre

produsul catetelor si ipotenuza
𝐴𝐵 ⋅ 𝐴𝐶
𝐴𝐷 =
𝐵𝐶
• Mediana corespunzatoare unghiului drept este egala cu jumatate din
ipotenuza
1
𝐴𝑀 = ⋅ 𝐵𝐶
2
• Teorema 30∘ 60∘ 90∘ : cateta ce se opune unghiului de 30∘ este egala cu
jumatate din ipotenuza
1
𝐴𝐵 = ⋅ 𝐵𝐶
2
11. Elemente de logica matematica(Propozitii):
Propozitia este un enunt despre care putem afirma cu certitudine ca este fals sau
adevarat.
1) Operatii cu propozitii:
Fie 𝑝 si 𝑞 doua propozitii.
• Negatia:
Se noteaza ¬p, ! p, p̅ si se citeste „non 𝑝”.
Este adevarata daca p este falsa p ¬p
1 0
si este falsa daca p este adevarata.
0 1
• Disjunctia: p q 𝑝⋁𝑞
Se noteaza 𝑝 ⋁ 𝑞 si se citeste „𝑝 sau 𝑞”. 0 0 0
Este adevarata cand cel putin una din cele 0 1 1
doua propozitii este adevarata. 1 0 1
1 1 1
• Conjunctia: p q 𝑝⋀𝑞
Se noteaza 𝑝 ⋀ 𝑞 si se citeste „𝑝 si 𝑞”. 0 0 0
Este adavarata cand ambele propozitii sunt adevrate 0 1 0
1 0 0
• Implicatia: 1 1 1
Se noteaza𝑝 ⟶ 𝑞 si se citeste „daca 𝑝 atunci 𝑞”.
Este falsa cand p este adevarata si q este falsa. p q 𝑝 ⟶ 𝑞
𝑝 𝑐𝑜𝑛𝑑𝑖𝑡𝑖𝑒 𝑠𝑢𝑓𝑖𝑐𝑖𝑒𝑛𝑡𝑎 𝑝𝑒𝑛𝑡𝑟𝑢 𝑞 0 0 1
𝑝⟶𝑞⇒{
𝑞 𝑐𝑜𝑛𝑑𝑖𝑡𝑖𝑒 𝑛𝑒𝑐𝑒𝑠𝑎𝑟𝑎 𝑝𝑒𝑛𝑡𝑟𝑢 𝑝 0 1 1
1 0 0
• Echivalenta: 1 1 1
Se noteaza 𝑝 ⟷ 𝑞 si se citeste „𝑝 echivalent cu
𝑞” sau „𝑝 daca si numai daca 𝑞”. Este adevarata p q 𝑝 ⟷ 𝑞
cand ambele propozitii au aceeasi valoare de 0 0 1
adevar. 0 1 0
𝑝 ⟷ 𝑞 ⇒ 𝑝 este o conditie necesara(𝑞 ⟶ 𝑝) si 1 0 0
suficienta(𝑝 ⟶ 𝑞)pentru 𝑞 1 1 1
12
2) Predicate:
Un enunt pe o multime E care depinde de una sau mai multe variabile care
apartin multimii E si care pentru fiecare valoare a variabilei devine o propozitie
adevarata sau falsa.
𝑝(𝑥) /𝑝(𝑥) − unar 𝑝(𝑥,𝑦) /𝑝(𝑥, 𝑦) − binar 𝑝(𝑥,𝑦,𝑧) /𝑝(𝑥, 𝑦, 𝑧) − ternar

Multimea valorilor lui x pentru care 𝑝(𝑥) este o propozitie adevarata se numeste
multimea de adevar a predicatului 𝑝(𝑥).
3) Propozitia universala:
Fie 𝑝(𝑥) un predicat pe multimea E. Propozitia universala atasata predicatului
𝑝(𝑥) se noteaza (∀)𝑥 𝑝(𝑥) sau (∀)𝑥 ∈ 𝐸, 𝑝(𝑥) si se citeste „oricare ar fi x are loc
𝑝(𝑥)”. Este adevarata daca pentru orice valoare a lui x din E, 𝑝(𝑥) este o
propozitie adevarata si este falsa daca exista cel putin o valoare a lui x care
apartine lui E pentru care 𝑝(𝑥) este falsa.
4) Propozitia existentiala:
Fie 𝑝(𝑥) un predicat pe multimea 𝐸. Propozitia existentiala atasata predicatului
𝑝(𝑥) se noteaza (∃)𝑥 𝑝(𝑥) sau (∃)𝑥 𝑎. î. 𝑝(𝑥) si se citeste „exista 𝑥 astfel incat are
loc 𝑝(𝑥). Este adevarata daca pentru cel putin o valoare a lui x din 𝐸 , 𝑝(𝑥) este
adevarata si este falsa daca pentru orice valoare a lui x in 𝐸 , 𝑝(𝑥) devine o
propozitie falsa. Daca acea valoare 𝑥 din multimea 𝐸 este unica atunci se va folosi
(∃)! 𝑥 si se citeste „exista si este unic 𝑥”.
5) Reguli de negare a propozitiei universale si existentiale:
¬((∀)𝑥 𝑝(𝑥)) = (∃)𝑥 𝑎. î. ¬𝑝(𝑥) ∀= quantificator universal= „oricare”

¬((∃)𝑥 𝑎. î. 𝑝(𝑥) ) = (∀)𝑥 ¬𝑝(𝑥) ∃=quantificator existential=„exista”
¬∀= ∃ ¬∃= ∀
12. Metoda inductiei matematice (Rationament inductiv – de la particular la
general):
Principiul inductiei matematice: Fie 𝑝(𝑛) o propozitie ce depinde de 𝑛. Daca
𝑝(0), 𝑝(1) sunt adevarata si presupunem ca 𝑝(𝑘) este adevarat (𝑘 > 1), rezulta
ca 𝑝(𝑘 + 1) este adevarata, atunci conform principiul inductiei matematice, 𝑝(𝑛)
este adevarata oricare ar fi 𝑛.
𝑛(𝑛 + 1)
𝑝(𝑛) = 1 + 2 + 3 + ⋯ + 𝑛 =
2
I. Verificare:
1(1 + 1)
𝑝(1) = 1 =
2
2(2 + 1)
𝑝(2) = 1 + 2 = =3
2
3(3 + 1)
𝑝(3) = 1 + 2 + 3 = =6
2
13
II. Demonstratie:
𝑘(𝑘 + 1)
Presupunem ca 𝑝(𝑘) = 1 + 2 + 3 + ⋯ + 𝑘 = este adevarata.
2
Demonstram ca 𝑝(𝑘 + 1) = 1 + 2 + 3 + ⋯ + 𝑘 + (𝑘 + 1)
(𝑘 + 1)(𝑘 + 2)
= este adevarata.
2
(𝑘 + 1)(𝑘 + 2)
(1
⏟ + 2 + 3 + ⋯ + 𝑘) + (𝑘 + 1) =
2
𝑝(𝑘)
𝑘(𝑘 + 1) (𝑘 + 1)(𝑘 + 2)
+ (𝑘 + 1) =
2 2
𝑘(𝑘 + 1) 2(𝑘 + 1) (𝑘 + 1)(𝑘 + 2)
+ =
2 2 2
𝑘(𝑘 + 1) + 2(𝑘 + 1) (𝑘 + 1)(𝑘 + 2)
=
2 2
(𝑘 + 1)(𝑘 + 2) (𝑘 + 1)(𝑘 + 2) conform principiului inductie matematice
= ⇒ 𝑝(𝑘 + 1)
2 2
(𝑘 + 1)(𝑘 + 2)
= 1 + 2 + 3 + ⋯ + 𝑘 + (𝑘 + 1) = este adevarat ⇒
2
𝑛(𝑛 + 1)
𝑝(𝑛) = 1 + 2 + 3 + ⋯ + 𝑛 = este adevarat (∀)𝑛 ∈ ℕ.
2
• Sumele lui Gauss:
𝑛(𝑛 + 1)
1 + 2 + 3 + ⋯+ 𝑛 = (∀)𝑛 ∈ ℕ∗
2
𝑛(𝑛 + 1)(2𝑛 + 1)
12 + 22 + 32 + ⋯ + 𝑛2 = (∀)𝑛 ∈ ℕ∗
6
3 3 3 3
𝑛(𝑛 + 1) 2
1 + 2 + 3 + ⋯+ 𝑛 = ( ) (∀)𝑛 ∈ ℕ∗
2
1 + 3 + 5 + ⋯ + (2𝑛 − 1) = 𝑛2 (∀)𝑛 ∈ ℕ∗
𝑛(𝑛 + 1)(𝑛 + 2)
1 + (1 + 2) + (1 + 2 + 3) + ⋯ + (1 + 2 + ⋯ + 𝑛) = =
6
= suma sumelor lui Gauss (∀)𝑛 ∈ ℕ∗
13. Siruri de numere reale:
(𝑥𝑛 )𝑛≥1 /(𝑥𝑛 )𝑛∈𝑁∗ /(𝑥𝑎 )𝑛 = sirul 𝑥𝑛
𝑥𝑛 = termenul de pe locul n al sirului
Modalitati de a defini un sir:
• Enumarand termenii sirului sau o proprietate a acestora.
𝑥𝑛 = 1 + 2 + 3 + ⋯ + 𝑛
• Printr-o expresie:
3𝑛 + 1
𝑥𝑛 =
2
• Printr-o formula de recurenta(un termen al sirului depinde de unul sau
mai multi termani care il preceda).
𝑥𝑛+1 = 3 ⋅ 𝑥𝑛 + 𝑥𝑛−1 = formula de recurenta
14
1) Siruri monotone:
(𝑥𝑛 )𝑛≥1 este crescator daca 𝑥𝑛 ≤ 𝑥𝑛+1 (∀)𝑛 ≥ 1
(𝑥𝑛 )𝑛≥1 este descrescator daca 𝑥𝑛 ≥ 𝑥𝑛+1 (∀)𝑛 ≥ 1
(𝑥𝑛 )𝑛≥1 este strict crescator daca 𝑥𝑛 < 𝑥𝑛+1 (∀)𝑛 ≥ 1
(𝑥𝑛 )𝑛≥1 este strict descrescator daca 𝑥𝑛 > 𝑥𝑛+1 (∀)𝑛 ≥ 1
Pentru a studia monotonia unui sir comparam diferenta a doi termeni
consecutivi cu 0.
𝑥𝑛+1 − 𝑥𝑛 0
Pentru sirurile cu termeni strict pozitivi, pentru a studia monotonia puteam
compara raportul a doi termeni consecutivi cu 1
𝑥𝑛+1
1
𝑥𝑛
2) Siruri marginite:
Sirul (𝑥𝑛 )𝑛≥1 este marginit daca ∃ 𝑎, 𝑏 ∈ ℝ , astfel incat 𝑎 ≤ 𝑥𝑛 ≤ 𝑏 , (∀)n ∈ ℕ∗
sau 𝑥𝑛 ∈ [𝑎, 𝑏], (∀)n ∈ ℕ∗ .
Sirul (𝑥𝑛 )𝑛≥1 este marginit daca exista un interval [𝑎, 𝑏] care contine toti termenii
sirului(termenii sirului sunt cuprinsi in intervalul [𝑎, 𝑏]).
Pentru a demonstra ca un sir nu este marginit folosim metoda reducerii la
absurd. Presupunem ca exista un numar real astfel incat numarul este mai
mic/mai mare decat toti termenii sirului si demonstram ca presupunerea e falsa.
Exemplu:
(𝑥𝑛 )𝑛≥1 = 2 ⋅ 𝑛 + 3 (𝑥𝑛 )𝑛≥1 marginit superior?
Presupunem ca (∃)𝛼 ∈ ℝ astfel incat 𝑥𝑛 ≤ 𝛼 (∀)n ∈ ℕ∗
2 ⋅ 𝑛 + 3 ≤ 𝛼 (∀)n ∈ ℕ∗
2 ⋅ 𝑛 ≤ 𝛼 − 3 (∀)n ∈ ℕ∗
𝛼−3
𝑛≤ (∀)n ∈ ℕ∗ Fals (contrazice axioma lui Arhimede) ⟹
2
⇒ (𝑥𝑛 )𝑛≥1 nu este marginit superior.
Axioma lui Arhimede pentru numere naturale: (∀)𝑥, 𝑦 ∈ ℕ, (∃)𝑛 ∈ ℕ astfel incat
𝑥 ⋅ 𝑛 ≥ 𝑦. Pentru 𝑛 = 1 ⇒ 𝑥 ≥ 𝑦 ⇒ exista numere naturale infinit de mari.
3) Teorema de caracterizare a sirurilor:
Sirul (𝑥𝑛 )𝑛≥1 este marginit daca si numai daca ∃𝛼 ∈ ℝ astfel incat |𝑥𝑛 | ≤ 𝛼
, (∀)n ∈ ℕ∗ .
𝑎 ≤ 𝑥𝑛 ≤ 𝑏 ⟹ 𝛼 = max (|𝑎|, |𝑏|)
15
14. Siruri recurente(☡):

1) Siruri recurente de ordin I:
Fie (𝑎𝑛 )𝑛≥1 𝑐𝑢 𝑎1 ∈ ℝ astfel incat 𝑎𝑛+1 = 𝛼 ⋅ 𝑎𝑛 + 𝛽, (∀)n ∈ ℕ∗ , 𝛼 ∈ ℝ ∖ {0,1},
𝛽 ∈ ℝ∗
𝛽 1
Determinarea termenului general: 𝐴 = 𝑎 1 − (𝑎 1 + )⋅ ⋅𝛼
𝑎𝑛 = 𝐴 + 𝐵𝛼 𝑛 = termenul general 𝛼−1 𝛼
Cunoastem 𝑎1 si calculam 𝑎2 = 𝛼 ⋅ 𝑎1 + 𝛽 𝛽
𝐴 + 𝐵𝛼 = 𝑎1 𝐴 = 𝑎1 − 𝑎1 −
{ 𝛼−1
𝐴 + 𝐵𝛼 2 = 𝑎2
𝛽
𝐴 = 𝑎1 − 𝐵𝛼 𝐴=−
𝛼−1
𝑎1 − 𝐵𝛼 + 𝐵𝛼 2 = 𝛼 ⋅ 𝑎1 + 𝛽
𝑎1 − 𝐵𝛼 ⋅ (1 − 𝛼) = 𝛼 ⋅ 𝑎1 + 𝛽 𝛽 𝛽 1
𝑎𝑛 = − + (𝑎1 + ) ⋅ ⋅ 𝛼𝑛
𝐵𝛼 ⋅ (𝛼 − 1) = 𝛼 ⋅ 𝑎1 − 𝑎1 + 𝛽 𝛼−1 𝛼−1 𝛼
𝑎1 ⋅ (𝛼 − 1) + 𝛽
𝐵𝛼 = 𝛽 𝛽
(𝛼 − 1) 𝑎𝑛 = (𝑎1 + ) ⋅ 𝛼 𝑛−1 −
𝛼−1 𝛼−1
𝛽 1
𝐵 = (𝑎1 + )⋅
𝛼−1 𝛼
2) Siruri recurente de ordin II:
Fie (𝑎𝑛 )𝑛≥1 𝑐𝑢 𝑎1 , 𝑎2 ∈ ℝ, 𝑎1 , 𝑎2 =
conditii initiale astfel incat:
𝑎𝑛+2 = 𝛼 ⋅ 𝑎𝑛+1 + 𝛽 ⋅ 𝑎𝑛 , (∀)n ∈ ℕ∗ , 𝛼, 𝛽 ∈ ℝ.
Determinarea termenului general:
𝑎𝑛 = 𝐴𝑣 𝑛 + 𝐵𝑢𝑛 =forma termenului general
Inlocuim in relatia de recurenta
𝐴𝑣 𝑛+2 + 𝐵𝑢𝑛+2 = 𝛼 ⋅ (𝐴𝑣 𝑛+1 + 𝐵𝑢𝑛+1 ) + 𝛽 ⋅ (𝐴𝑣 𝑛 + 𝐵𝑢𝑛 )
𝐴𝑣 𝑛 ⋅ 𝑣 2 + 𝐵𝑢𝑛 ⋅ 𝑢2 = 𝛼 ⋅ 𝐴𝑣 𝑛 ⋅ 𝑣 + 𝛼 ⋅ 𝐵𝑢𝑛 ⋅ 𝑢 + 𝛽 ⋅ 𝐴𝑣 𝑛 + 𝛽 ⋅ 𝐵𝑢𝑛
𝐴𝑣 𝑛 ⋅ 𝑣 2 + 𝐵𝑢𝑛 ⋅ 𝑢2 − 𝛼 ⋅ 𝐴𝑣 𝑛 ⋅ 𝑣 − 𝛼 ⋅ 𝐵𝑢𝑛 ⋅ 𝑢 − 𝛽 ⋅ 𝐴𝑣 𝑛 − 𝛽 ⋅ 𝐵𝑢𝑛 = 0
𝐴𝑣 𝑛 (𝑣 2 − 𝛼 ⋅ 𝑣 − 𝛽) + 𝐵𝑢𝑛 (𝑢2 − 𝛼 ⋅ 𝑢 − 𝛽) = 0
Asociem relatiei de recurenta o ecuatie de gradul al II lea, numita ecuatie
caracteristica:
𝑟2 − 𝛼 ⋅ 𝑟 − 𝛽 = 0 △= 𝛼 2 + 4 ⋅ 𝛽
• △> 0
𝛼 ± √△
𝑟1 , 𝑟2 ∈ ℝ, 𝑟1 ≠ 𝑟2 , 𝑟1 , 𝑟2 =
2
𝑛 𝑛 (∀)n
𝑎𝑛 = 𝐴 ⋅ 𝑟1 + 𝐵 ⋅ 𝑟2 , ∈ ℕ∗ , 𝐴, 𝐵 ∈ ℝ
𝐴 ⋅ 𝑟1 + 𝐵 ⋅ 𝑟2 = 𝑎1
𝐴 si 𝐵 se determina din {
𝐴 ⋅ 𝑟1 2 + 𝐵 ⋅ 𝑟2 2 = 𝑎2
• △= 0
𝛼
𝑟1 , 𝑟2 ∈ ℝ, 𝑟1 = 𝑟2 = 𝑟, 𝑟 =
2
𝑎𝑛 = (𝐴 ⋅ 𝑛 + 𝐵) ⋅ 𝑟 𝑛 , (∀)n ∈ ℕ∗ , 𝐴, 𝐵 ∈ ℝ
(𝐴 + 𝐵) ⋅ 𝑟 = 𝑎1
𝐴 si 𝐵 se determina din {
(2𝐴 + 𝐵) ⋅ 𝑟 2 = 𝑎2
16
• △< 0
𝛼 ± 𝑖√− △ 𝛼 √− △
𝑟1 , 𝑟2 ∈ ℂ, 𝑟1 ≠ 𝑟2 , 𝑟1 , 𝑟2 = = ±𝑖
2 2 2
𝑟1 , 𝑟2 = 𝑝 ⋅ (cos 𝑡 ± 𝑖 sin 𝑡) , 𝑡 ∈ [0, 2𝜋)
𝛼 √− △
𝑥 = ,𝑦 =
2 2
𝑥
cos 𝑡 =
𝑝
𝑝 = √𝑥 2 + 𝑦 2 , 𝑝 > 0 { 𝑦
sin 𝑡 =
𝑝
𝑎𝑛 = 𝑝𝑛 ⋅ (A ⋅ cos(𝑛 ⋅ 𝑡) + 𝐵 ⋅ sin(𝑛 ⋅ 𝑡)) , 𝑡 ∈ [0, 2𝜋), (∀)n ∈ ℕ∗ , 𝐴, 𝐵 ∈ ℝ
𝑝 ⋅ (A ⋅ cos 𝑡 + 𝐵 ⋅ sin 𝑡) = 𝑎1
𝐴 si 𝐵 se determina din { 2
𝑝 ⋅ (A ⋅ cos(2𝑡) + 𝐵 ⋅ sin(2𝑡)) = 𝑎2
15. Progresii:
1) Progresii aritmetice:
Un sir este progresie aritmetica daca diferenta dintre oricare 2 termeni
consecutivi este constanta.
𝑥𝑛+1 − 𝑥𝑛 = constanta = 𝑟 = ratia progresiei (∀)n ∈ ℕ∗
Intr-o progresie aritmetica orice termen(incepand cu al doilea) se obtine din cel
precedent adunat cu ratia progresiei.
𝑥𝑛+1 = 𝑥𝑛 + 𝑟 (∀)n ∈ ℕ∗
Un sir este progresie artimetica daca si numai daca orice termen(incepand cu al
doilea) este media aritmetica a vecinilor sai.
𝑥𝑛−1 + 𝑥𝑛+1
𝑥𝑛 = (∀)n ∈ ℕ∗ , 𝑛 ≥ 2
2
Intr-o progresie artimetica suma termenilor egali departati de extreme este
constanta.
𝑥1 + 𝑥𝑛 = 𝑥2 + 𝑥𝑛−1 = 𝑥3 + 𝑥𝑛−2 = ⋯ = constanta (∀)n ∈ ℕ∗
Termenul general al unei progresii aritmetice:
𝑥𝑛 = 𝑥1 + (𝑛 − 1) ⋅ 𝑟 (∀)n ∈ ℕ∗
Suma unei progresii artimetice:
(𝑥1 + 𝑥𝑛 ) ⋅ 𝑛 (2 ⋅ 𝑥1 + (𝑛 − 1) ⋅ 𝑟) ⋅ 𝑛
𝑆(𝑆𝑛 ) = 𝑥1 + 𝑥2 + 𝑥3 + ⋯ + 𝑥𝑛 = =
2 2
(∀)n ∈ ℕ∗
O progresie este bine determinata cand cunoastem primul termen si ratia
progresii.
17
2) Progresii geometrice:
Un sir este progresie geometrica daca raportul dintre oricare doi termeni
consecutivi este constant.
𝑥𝑛+1
= constant = 𝑞 = ratia progresiei (∀)n ∈ ℕ∗
𝑥𝑛
Intr-o progresie geometrica, orice termen(incepand cu al doilea) se obtine din cel
precedent inmultit cu ratia progresiei.
𝑥𝑛+1 = 𝑥𝑛 ⋅ q (∀)n ∈ ℕ∗
Un sir cu termeni pozitivi este progresie geometrica daca si numai daca orice
termen(incepand cu al doilea) este media geometrica a vecinilor sai.
𝑥𝑛 = √𝑥𝑛−1 ⋅ 𝑥𝑛+1 (∀)n ∈ ℕ∗ , 𝑛 ≥ 2
Intr-o progresie geometrica produsul termenilor egali departati de extreme este

constanta.
𝑥1 ⋅ 𝑥𝑛 = 𝑥2 ⋅ 𝑥𝑛−1 = 𝑥3 ⋅ 𝑥𝑛−2 = ⋯ = constant (∀)n ∈ ℕ∗
Termenul general al unei progresii geometrice:
𝑥𝑛 = 𝑥1 ⋅ q𝑛−1 (∀)n ∈ ℕ∗
Suma unei progresii geometrice:
1 − 𝑞𝑛
𝑆(𝑆𝑛 ) = 𝑥1 + 𝑥2 + 𝑥3 + ⋯ + 𝑥𝑛 = 𝑥1 ⋅ (∀)n ∈ ℕ∗ , 𝑞 ≠ 1
1−𝑞
16. Elemente de trigonometrie: A
𝐵𝐶 2 = 𝐴𝐵 2 + 𝐴𝐶 2 𝑐𝑜𝑝 𝐴𝐵
𝑖𝑝2 = 𝑐1 2 + 𝑐2 2 sin 𝐶̂ = =
𝑐𝑜𝑝 𝐴𝐶 𝑖𝑝 𝐵𝐶 𝑐1 𝑐2
sin 𝐵̂ = =
𝑖𝑝 𝐵𝐶 𝑐𝑎𝑙 𝐴𝐶
cos 𝐶̂ = =
𝑐𝑎𝑙 𝐴𝐵 𝑖𝑝 𝐵𝐶
̂
cos 𝐵 = = 𝜋
𝑖𝑝 𝐵𝐶 −𝑥 x
𝑐 𝐴𝐵 2
𝑐𝑜𝑝 𝐴𝐶 tg ̂ = 𝑜𝑝 =
𝐶 B
̂
tg 𝐵 = = 𝑐𝑎𝑙 𝐴𝐶 C
𝑐𝑎𝑙 𝐴𝐵 ip
𝑐𝑎𝑙 𝐴𝐵 𝑐𝑎𝑙 𝐴𝐶
ctg 𝐵̂ = = ctg 𝐶̂ = =
𝑐𝑜𝑝 𝐴𝐶 𝑐𝑜𝑝 𝐴𝐵 𝑐𝑜𝑝 = cateta opusa
𝐴𝐶 2 𝐴𝐵 2 𝐴𝐶 2 + 𝐴𝐵 2 𝐵𝐶 2 𝑐𝑎𝑙 = cateta alaturata

sin 𝐵̂ + cos 2 𝐵̂ =
2
+ = = = 1
𝐵𝐶 2 𝐵𝐶 2 𝐵𝐶 2 𝐵𝐶 2
2 2
sin 𝑥 + cos 𝑥 = 1 – formula fundamentala a trigonometriei(forma
trigonometrica a Teoremei lui Pitagora)
18
Radian: masura unghiului la centru corespunzatoare

unui arc care are lungimea egala cu raza. O
R
𝜋 ≈ 3,14 2𝜋 ≈ 6,28 𝐴𝑐 = 𝜋𝑅 2 𝐿𝑐 = 2𝜋𝑅 1 𝑟𝑎𝑑𝑖𝑎𝑛 ≈ 57∘
𝜋 𝜋 𝜋 𝜋
360∘ = 2𝜋 180∘ = 𝜋 90∘ = 60∘ = 45∘ = 30∘ =
2 3 4 6
1) Valorile unghiurilor comune: 1 radian
𝜋 1 𝜋 𝜋 √3 𝜋
sin = = cos tg = = ctg sin 𝑥 1
6 2 3 6 3 3 tg 𝑥 = tg 𝑥 =
𝜋 √2 𝜋 𝜋 𝜋 cos 𝑥 ctg 𝑥
sin = = cos tg = 1 = ctg
4 2 4 4 4 cos 𝑥 1
𝜋 √3 𝜋 𝜋 𝜋 ctg 𝑥 = ctg 𝑥 =
sin 𝑥 tg 𝑥
sin = = cos tg = √3 = ctg
3 2 6 3 6
Cercul trigonometric(≈ axa a unghiurilor): cercul cu centrul in originea
sistemului de axe cu raza egala cu 1 si pe care am fixat un sense de parcurs.
𝑦 = 𝑠𝑖𝑛
3𝜋 𝜋 y
− (90∘ )
2 2
+ I
II
1 p
sin 𝑝
II 3
| | |
2
1
𝜋(180∘ ) p 0 − 2𝜋 1 2 3
1
| | | | | |
−𝜋 -1 2𝜋(360∘ ) -3 -2 -1 x
cos 𝑝 𝑥 = 𝑐𝑜𝑠 -1
| | |
-2
-3
-1 −
III IV
𝜋 3𝜋
II − (270∘ ) II
2 2
Proiectia lui 𝑝 pe Ox = cos 𝑝
Proiectia lui 𝑝 pe Oy = sin 𝑝
𝜋 3𝜋
sin 0 = 0 sin 2 = 1 sin 𝜋 = 0 sin = −1 sin 2𝜋 = 0
2
𝜋 3𝜋
cos 0 = 1 cos 2 = 0 cos 𝜋 = −1 cos =0 cos 2𝜋 = 1
2
19
tg
𝜋 𝜋
2 2 ctg 𝑝 ctg
II b I II p
sin I
tg 𝑝
II sin a II
𝜋 cos cos 0 𝜋 0
cos cos 2𝜋 2𝜋
sin IV
sin d
III IV II
c 3𝜋 III 3𝜋
II II 2
2 II
2) Semnul functiilor trigonometrice in cele 4 cadrane:

𝜋
• 𝑥 ∈ CI /𝑥 ∈ (0, 2 )
sin 𝑥 > 0 cos 𝑥 > 0
tg 𝑥 > 0 ctg 𝑥 > 0
𝜋
• 𝑥 ∈ CII /𝑥 ∈ (2 , 𝜋)
sin 𝑥 > 0 cos 𝑥 < 0
tg 𝑥 < 0 ctg 𝑥 < 0
3𝜋
• 𝑥 ∈ CIII /𝑥 ∈ (𝜋, )
2
sin 𝑥 < 0 cos 𝑥 < 0
tg 𝑥 > 0 ctg 𝑥 > 0
3𝜋
• 𝑥 ∈ CIV /𝑥 ∈ ( 2 , 2𝜋)
sin 𝑥 < 0 cos 𝑥 > 0
tg 𝑥 < 0 ctg 𝑥 < 0
3) Marginirea functiilor trigonometrice:
Functiile sin si cos sunt marginite(sunt cuprinse intre −1 si 1).
Functiile tg si ctg nu sunt marginite.
−1 ≤ sin 𝑥 ≤ 1 , (∀)𝑥 ∈ 𝑅
−1 ≤ cos 𝑥 ≤ 1 , (∀)𝑥 ∈ 𝑅
4) Paritatea functiilor trigonometrice:
sin(−𝑥) = − sin 𝑥 ⇒ impara
cos(−𝑥) = cos 𝑥 ⇒ para
tg(−𝑥) = − tg 𝑥 ⇒ impara
ctg(−𝑥) = − ctg 𝑥 ⇒ impara
20
5) Periodicitatea functiilor trigonometrice:

Functiile sin si cos sunt periodice de perioada 2𝑘𝜋 si perioada principala 2𝜋.
sin(𝑥 + 2𝜋) = sin 𝑥 sin(𝑥 + 2𝑘𝜋) = sin 𝑥
cos(𝑥 + 2𝜋) = cos 𝑥 cos(𝑥 + 2𝑘𝜋) = cos 𝑥
Functiile tg si ctg sunt periodice de perioada 𝑘𝜋 si perioada principala 𝜋.
tg(𝑥 + 𝜋) = tg 𝑥 tg(𝑥 + 𝑘𝜋) = tg 𝑥
ctg(𝑥 + 𝜋) = ctg 𝑥 ctg(𝑥 + 𝑘𝜋) = ctg 𝑥
Perioada principala: cea mai mica perioada pozitiva a unei functii.
6) Formule de reducere la primul(I) cadran:
Pentru a scrie formulele de reducere la primul(I) cadran, respectam urmatoarele
2 reguli:
• Tinem cont de semnul functiilor trigonometrice in cele 4 cadrane.
• Comparam unghiul dat cu 𝜋 (in cadranele II si III) sau cu 2𝜋 (in cadranul
IV) si il scadem pe cel mai mic din cel mai mare.
Formule:
𝜋
• 𝑥 ∈ CII /𝑥 ∈ (2 , 𝜋)
sin 𝑥 = sin(𝜋 − 𝑥)
cos 𝑥 = − cos(𝜋 − 𝑥)
tg 𝑥 = − tg(𝜋 − 𝑥)
ctg 𝑥 = − ctg(𝜋 − 𝑥)
3𝜋
• 𝑥 ∈ CIII /𝑥 ∈ (𝜋, )
2
sin 𝑥 = − sin(𝑥 − 𝜋)
cos 𝑥 = − cos(𝑥 − 𝜋)
tg 𝑥 = tg(𝑥 − 𝜋)
ctg 𝑥 = ctg(𝑥 − 𝜋)
3𝜋
• 𝑥 ∈ CIV /𝑥 ∈ ( 2 , 2𝜋)
sin 𝑥 = − sin(2𝜋 − 𝑥)
cos 𝑥 = cos(2𝜋 − 𝑥)
tg 𝑥 = − tg(2𝜋 − 𝑥)
ctg 𝑥 = − ctg(2𝜋 − 𝑥)
7) Valorile functiilor tg si ctg in punctele cardinale:
𝜋 𝜋
tg 0 = 0 ctg 0 = 𝑛𝑢 𝑒𝑥𝑖𝑠𝑡𝑎 tg = 𝑛𝑢 𝑒𝑥𝑖𝑠𝑡𝑎 ctg =0
2 2
3𝜋 3𝜋
tg 𝜋 = 0 ctg 𝜋 = 𝑛𝑢 𝑒𝑥𝑖𝑠𝑡𝑎 tg = 𝑛𝑢 𝑒𝑥𝑖𝑠𝑡𝑎 ctg =0
2 2
tg 2𝜋 = 0 ctg 2𝜋 = 𝑛𝑢 𝑒𝑥𝑖𝑠𝑡𝑎
21
tg
Limite
ctg
lim𝜋 tg 𝑥 = lim tg 𝑥 = +∞
𝑥→ 3𝜋
2 𝑥→
2
𝜋 3𝜋
𝑥< 𝑥<
2 2
lim tg 𝑥 = lim tg 𝑥 = −∞
𝜋 3𝜋
𝑥→
2 𝑥→ 𝜋
𝜋 3𝜋
2 𝜋 0
𝑥>
2 𝑥>
2 2
2𝜋
lim ctg 𝑥 = 𝑥→𝜋
lim ctg 𝑥 = lim ctg 𝑥 = −∞
𝑥→0 𝑥→2𝜋
𝑥<0 𝑥<𝜋 𝑥<2𝜋
lim ctg 𝑥 = 𝑥→𝜋

lim ctg 𝑥 = lim ctg 𝑥 = +∞
𝑥→0 𝑥→2𝜋
𝑥>0 𝑥>𝜋 𝑥>2𝜋
3𝜋
8) Formule:
𝜋 𝜋 𝜋 2 𝜋
sin 𝑥 = cos ( − 𝑥) cos 𝑥 = sin ( − 𝑥) tg 𝑥 = ctg ( − 𝑥) ctg 𝑥 = tg ( − 𝑥)
2 2 2 2
sin 𝑥 = ±√1 − cos2 𝑥 cos 𝑥 = ±√1 − sin2 𝑥 sin2 𝑥 = (sin 𝑥)2
tg 𝑥 ⋅ ctg 𝑥 = 1
𝑥 𝑥
2 ⋅ sin 2 ⋅ cos 2
𝑥 𝑥 𝑥
sin 𝑥 2 ⋅ sin 2 ⋅ cos 2 𝑥 cos 2
sin 𝑥 = = 2 2
1 2 𝑥 2 𝑥 = (simplificam cu cos 2) 𝑥 𝑥
sin 2 + cos 2 sin 2 cos 2 2
2
𝑥+ 𝑥
cos2 s 2 cos 2 2
𝑥
2 ⋅ sin 2
𝑥 𝑥
cos 2 2 tg 2
= 𝑥 = 𝑥
sin2 2 1 + tg 2 2
𝑥+1
cos2 s 2
𝑥 𝑥 𝑥
cos 2 2 sin2 2 sin2 2
2𝑥 2𝑥 𝑥− 𝑥 1− 𝑥 𝑥
cos 𝑥 cos 2 − sin 2 cos 2
2
cos2
2
cos 2
2 1 − tg 2
cos 𝑥 = = 2
1 2 𝑥 2 𝑥= 2 𝑥 2 𝑥= 2 𝑥 =
2 𝑥
sin 2 + cos 2 sin 2 cos 2 sin 2 1 + tg 2
𝑥+ 𝑥 𝑥+1
cos 2 s 2 cos 2 2 cos 2 s 2
𝑥
2 tg 2
𝑥 𝑥 𝑥 𝑥
sin 𝑥 1 + tg 2 2 2 tg 2 1 + tg 2 2 2 tg 2
tg 𝑥 = = 𝑥 = 𝑥⋅ 𝑥= 𝑥
cos 𝑥 1 − tg 2 2 1 + tg 2 2 1 − tg 2 2 1 − tg 2 2
𝑥
1 + tg 2 2
22
𝑥
1 − tg 2 2
𝑥 2𝑥 2𝑥 2𝑥
cos 𝑥 1 + tg 2 2 1 − tg 2 1 + tg 2 1 − tg 2
ctg 𝑥 = = 𝑥 = 𝑥⋅ 𝑥 = 𝑥
sin 𝑥 2 tg 2 1 + tg 2 2 2 tg 2 2 tg 2
𝑥
1 + tg 2 2
2 tg 𝑥 1 − tg 2 𝑥 2 tg 𝑥 1 − tg 2 𝑥
sin 2𝑥 = cos 2𝑥 = tg 2𝑥 = ctg 2𝑥 =
1 + tg 2 𝑥 1 + tg 2 𝑥 1 − tg 2 𝑥 2 tg 𝑥
2
2 2
sin 𝑥
sin 𝑥 sin 𝑥 cos 2 𝑥
sin2 𝑥 = = = (simplificam cu cos 2 𝑥)
1 2
sin 𝑥 + cos 𝑥 2 sin 𝑥 cos2 𝑥
2
+
cos2 𝑥 cos2 𝑥
2
sin 𝑥
2𝑥 tg 2 𝑥
= cos =
sin2 𝑥 1 + tg 2 𝑥
+ 1
cos 2 𝑥
2 2
cos2 𝑥
cos 𝑥 cos 𝑥 cos2 𝑥 1 1
cos2 𝑥 = = = 2 2 = 2 =
1 sin2 𝑥 + cos 2 𝑥 sin 𝑥 cos 𝑥 sin 𝑥 1 + tg 2 𝑥
2 + 2 2 +1
cos 𝑥 cos 𝑥 cos 𝑥
• Functiile trigonometrice ale unei sume si diferente de arce:
sin(𝑎 + 𝑏) = sin 𝑎 ⋅ cos 𝑏 + cos 𝑎 ⋅ sin 𝑏
sin(𝑎 − 𝑏) = sin 𝑎 ⋅ cos 𝑏 − cos 𝑎 ⋅ sin 𝑏
cos(𝑎 + 𝑏) = cos 𝑎 ⋅ cos 𝑏 − sin 𝑎 ⋅ sin 𝑏
cos(𝑎 − 𝑏) = cos 𝑎 ⋅ cos 𝑏 + sin 𝑎 ⋅ sin 𝑏
sin (𝑎 + 𝑏) sin 𝑎 ⋅ cos 𝑏 + cos 𝑎 ⋅ sin 𝑏
tg(𝑎 + 𝑏) = =
cos (𝑎 + 𝑏) cos 𝑎 ⋅ cos 𝑏 − sin 𝑎 ⋅ sin 𝑏
sin 𝑎 ⋅ cos 𝑏 cos 𝑎 ⋅ sin 𝑏 sin 𝑎 sin 𝑏
+ +
= (simplificam cu cos 𝑎 ⋅ cos 𝑏) cos 𝑎 ⋅ cos 𝑏 cos 𝑎 ⋅ cos 𝑏 = cos 𝑎 cos 𝑏
cos 𝑎 ⋅ cos 𝑏 sin 𝑎 ⋅ sin 𝑏 sin 𝑎 sin 𝑏
− 1 − cos 𝑎 ⋅
cos 𝑎 ⋅ cos 𝑏 cos 𝑎 ⋅ cos 𝑏 cos 𝑏
tg 𝑎 + tg 𝑏
=
1 − tg 𝑎 ⋅ tg 𝑏
sin (𝑎 − 𝑏) sin 𝑎 ⋅ cos 𝑏 − cos 𝑎 ⋅ sin 𝑏
tg(𝑎 − 𝑏) = =
cos (𝑎 − 𝑏) cos 𝑎 ⋅ cos 𝑏 + sin 𝑎 ⋅ sin 𝑏
sin 𝑎 ⋅ cos 𝑏 cos 𝑎 ⋅ sin 𝑏 sin 𝑎 sin 𝑏
− − tg 𝑎 − tg 𝑏
= cos 𝑎 ⋅ cos 𝑏 cos 𝑎 ⋅ cos 𝑏 = cos 𝑎 cos 𝑏 =
cos 𝑎 ⋅ cos 𝑏 sin 𝑎 ⋅ sin 𝑏 sin 𝑎 sin 𝑏 1 + tg 𝑎 ⋅ tg 𝑏
+ 1 + cos 𝑎 ⋅
cos 𝑎 ⋅ cos 𝑏 cos 𝑎 ⋅ cos 𝑏 cos 𝑏
23
cos (𝑎 + 𝑏) cos 𝑎 ⋅ cos 𝑏 − sin 𝑎 ⋅ sin 𝑏

ctg(𝑎 + 𝑏) = =
sin (𝑎 + 𝑏) sin 𝑎 ⋅ cos 𝑏 + cos 𝑎 ⋅ sin 𝑏
cos 𝑎 ⋅ cos 𝑏 sin 𝑎 ⋅ sin 𝑏 cos 𝑎 cos 𝑏
− ⋅ −1
= (simplificam cu sin 𝑎 ⋅ sin 𝑏) sin 𝑎 ⋅ sin 𝑏 sin 𝑎 ⋅ sin 𝑏 = sin 𝑎 sin 𝑏
sin 𝑎 ⋅ cos 𝑏 cos 𝑎 ⋅ sin 𝑏 cos 𝑏 cos 𝑎
+ +
sin 𝑎 ⋅ sin 𝑏 sin 𝑎 ⋅ sin 𝑏 sin 𝑏 sin 𝑎
ctg 𝑎 ⋅ ctg 𝑏 − 1
=
ctg 𝑎 + ctg 𝑏
cos (𝑎 − 𝑏) cos 𝑎 ⋅ cos 𝑏 + sin 𝑎 ⋅ sin 𝑏
ctg(𝑎 − 𝑏) = =
sin (𝑎 − 𝑏) sin 𝑎 ⋅ cos 𝑏 − cos 𝑎 ⋅ sin 𝑏
cos 𝑎 ⋅ cos 𝑏 sin 𝑎 ⋅ sin 𝑏 cos 𝑎 cos 𝑏
+ ⋅ + 1 ctg 𝑎 ⋅ ctg 𝑏 + 1
= sin 𝑎 ⋅ sin 𝑏 sin 𝑎 ⋅ sin 𝑏 = sin 𝑎 sin 𝑏 =
sin 𝑎 ⋅ cos 𝑏 cos 𝑎 ⋅ sin 𝑏 cos 𝑏 cos 𝑎 ctg 𝑏 − ctg 𝑎
− −
sin 𝑎 ⋅ sin 𝑏 sin 𝑎 ⋅ sin 𝑏 sin 𝑏 sin 𝑎
− ctg 𝑎 ⋅ ctg 𝑏 − 1
=
ctg 𝑎 − ctg 𝑏
sin 2𝑥 = sin (𝑥 + 𝑥) = 2 ⋅ sin 𝑥 ⋅ cos 𝑥
cos 2𝑥 = cos (𝑥 + 𝑥) = cos2 𝑥 − sin2 𝑥 = 2cos 2 𝑥 − 1 = 1 − 2sin2 𝑥
2 tg 𝑥 𝑐tg 2 𝑥 − 1
tg 2𝑥 = tg (𝑥 + 𝑥) = ctg 2𝑥 = ctg (𝑥 + 𝑥) =
1 − tg 2 𝑥 2 ctg 𝑥
cos 2𝑥 + 1 1 + cos 2𝑥
cos 2𝑥 = 2cos2 𝑥 − 1 ⇒ cos 2 𝑥 = ⇒ cos 𝑥 = ±√
2 2
1 − cos 2𝑥 1 − cos 2𝑥
cos 2𝑥 = 1 − 2sin2 𝑥 ⇒ sin2 𝑥 = ⇒ sin 𝑥 = ±√
2 2
1 − cos 2𝑥 1 − cos 2𝑥
sin 𝑥 ±√ 2 2 1 − cos 2𝑥 2
tg 𝑥 = = = ±√ = ±√ ⋅
cos 𝑥 1 + cos 2𝑥 1 + cos 2𝑥 2 1 + cos 2𝑥
±√ 2
2
1 − cos 2𝑥
= ±√
1 + cos 2𝑥
1 + cos 2𝑥 1 + cos 2𝑥
cos 𝑥 ±√ 2 2 1 + cos 2𝑥 2
ctg 𝑥 = = = ±√ = ±√ ⋅
sin 𝑥 1 − cos 2𝑥 1 − cos 2𝑥 2 1 − cos 2𝑥
±√ 2
2
1 + cos 2𝑥
= ±√
1 − cos 2𝑥
24
𝑥 1 − cos 𝑥 𝑥 1 + cos 𝑥 𝑥 1 + cos 𝑥

sin = ±√ cos = ±√ ctg = ±√
2 2 2 2 2 1 − cos 𝑥
𝑥 1 − cos 𝑥 √1 − cos 𝑥 √1 − cos 𝑥 √(1 − cos 𝑥) ⋅ (1 − cos 𝑥)

tg = ±√ =± ⋅ =±
2 1 + cos 𝑥 √1 + cos 𝑥 √1 − cos 𝑥 √(1 + cos 𝑥) ⋅ (1 − cos 𝑥)
√(1 − cos 𝑥)2 (1 − cos 𝑥)2 1 − cos 𝑥

=± = ±√ =
√12 − cos2 𝑥 sin2 𝑥 sin 𝑥
𝑥 1 − cos 𝑥 √1 − cos 𝑥 √1 + cos 𝑥 √(1 − cos 𝑥) ⋅ (1 + cos 𝑥)

tg = ±√ =± ⋅ =±
2 1 + cos 𝑥 √1 + cos 𝑥 √1 + cos 𝑥 √(1 + cos 𝑥) ⋅ (1 + cos 𝑥)
√12 − cos2 𝑥 sin2 𝑥 sin 𝑥
=± = ±√ 2
=
√(1 + cos 𝑥)2 (1 + cos 𝑥) 1 + cos 𝑥
• Tranformarea produselor in sume:

̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅ +
sin(𝑎 + 𝑏) + sin(𝑎 − 𝑏) = 2 ⋅ sin 𝑎 ⋅ cos 𝑏 ⟹
sin(𝑎 + 𝑏) + sin(𝑎 − 𝑏)
sin 𝑎 ⋅ cos 𝑏 =
2

−
̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅
sin(𝑎 + 𝑏) − sin(𝑎 − 𝑏) = 2 ⋅ cos 𝑎 ⋅ sin 𝑏 ⟹
sin(𝑎 + 𝑏) − sin(𝑎 − 𝑏)
cos 𝑎 ⋅ sin 𝑏 =
2
25

̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅ +
cos(𝑎 + 𝑏) + cos(𝑎 − 𝑏) = 2 ⋅ cos 𝑎 ⋅ cos 𝑏 ⟹
cos(𝑎 + 𝑏) + cos(𝑎 − 𝑏)
cos 𝑎 ⋅ cos 𝑏 =
2

−
̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅
cos(𝑎 + 𝑏) − cos(𝑎 − 𝑏) = (−2) ⋅ sin 𝑎 ⋅ sin 𝑏 ⟹
−(cos(𝑎 + 𝑏) − cos(𝑎 − 𝑏)) cos(𝑎 − 𝑏) − cos(𝑎 + 𝑏)

sin 𝑎 ⋅ sin 𝑏 = =
2 2
• Tranformarea sumelor in produs:

𝑎+𝑏 =𝑝
{
𝑎−𝑏 =𝑞
−
̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅ + ̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅
𝑝+𝑞 𝑝−𝑞
2𝑎 = 𝑝 + 𝑞 ⟹ 𝑎 = 2𝑏 = 𝑝 − 𝑞 ⟹ 𝑏 =
2 2
sin(𝑎 + 𝑏) + sin(𝑎 − 𝑏) = 2 ⋅ sin 𝑎 ⋅ cos 𝑏
sin 𝑝 + sin 𝑞 = 2 ⋅ sin ( ) ⋅ cos ( )
2 2
sin(𝑎 + 𝑏) − sin(𝑎 − 𝑏) = 2 ⋅ cos 𝑎 ⋅ sin 𝑏

sin 𝑝 − sin 𝑞 = 2 ⋅ cos ( ) ⋅ sin ( )
2 2
cos(𝑎 + 𝑏) + cos(𝑎 − 𝑏) = 2 ⋅ cos 𝑎 ⋅ cos 𝑏

cos 𝑝 + cos 𝑞 = 2 ⋅ cos ( ) ⋅ cos ( )
2 2
26
cos(𝑎 + 𝑏) − cos(𝑎 − 𝑏) = (−2) ⋅ sin 𝑎 ⋅ sin 𝑏

cos 𝑝 − cos 𝑞 = (−2) ⋅ sin ( ) ⋅ sin ( )
2 2
sin 𝑝 sin 𝑞 sin 𝑝 ⋅ cos 𝑞 + sin 𝑞 ⋅ cos 𝑝 sin(𝑝 + 𝑞)
tg 𝑝 + tg 𝑞 = + = =
cos 𝑝 cos 𝑞 cos 𝑝 ⋅ cos 𝑞 cos 𝑝 ⋅ cos 𝑞
sin 𝑝 sin 𝑞 sin 𝑝 ⋅ cos 𝑞 − sin 𝑞 ⋅ cos 𝑝 sin(𝑝 − 𝑞)
tg 𝑝 − tg 𝑞 = − = =
cos 𝑝 cos 𝑞 cos 𝑝 ⋅ cos 𝑞 cos 𝑝 ⋅ cos 𝑞
cos 𝑝 cos 𝑞 cos 𝑝 ⋅ sin 𝑞 + cos 𝑞 ⋅ sin 𝑝 sin(𝑝 + 𝑞)
ctg 𝑝 + ctg 𝑞 = + = =
sin 𝑝 sin 𝑞 sin 𝑝 ⋅ sin 𝑞 sin 𝑝 ⋅ sin 𝑞
cos 𝑝 cos 𝑞 cos 𝑝 ⋅ sin 𝑞 − cos 𝑞 ⋅ sin 𝑝 sin(𝑞 − 𝑝)
ctg 𝑝 − ctg 𝑞 = − = =
sin 𝑝 sin 𝑞 sin 𝑝 ⋅ sin 𝑞 sin 𝑝 ⋅ sin 𝑞
− sin(𝑝 − 𝑞)
=
sin 𝑝 ⋅ sin 𝑞
17. Functii:
Fie A si B doua multimi nevide(𝐴, 𝐵 ≠ Ø), 𝐴, 𝐵 ⊆ ℝ. O functie definita pe A cu
valori in B este o corespondenta care asociaza fiecarui element din A un singur
element din B.
𝑓 ∶ 𝐴 ⟶ 𝐵 A=domeniu B=codomeniu
O functie este definita de domeniu, codomeniu si lege de corespondenta.
Doua functii sunt egale daca au acelasi domeniu, acelasi codomeniu si aceeasi
lege de corespondenta.
𝐴=𝐶
𝑓 ∶ 𝐴 ⟶ 𝐵 𝑓(𝑥) = 𝑦 𝑔 ∶ 𝐶 ⟶ 𝐷 𝑔(𝑥) = 𝑧 𝑓=𝑔⇔{ 𝐵=𝐷
𝑓(𝑥) = 𝑔(𝑥)
𝐴, 𝐵, 𝐶, 𝐷 ⊆ ℝ , 𝐴, 𝐵, 𝐶, 𝐷 ≠ Ø
1) Modalitati de a defini o functie:
• Cu diagrame
A B A B A B
1 4 1 7 1 4
2 5 2 8 2 5
3 6 3 9 3 6
4 7
𝐼𝑚𝑓 = {4} 𝐼𝑚𝑓 = {7,8,9} 𝐼𝑚𝑓 = {4,5,6}
27
A A B A
B B
1 4 1 4 1 5
2 5 2 5 2 6
3 6 3 6 3 7
7 4
𝐼𝑚𝑓 = {4,5,6} Nu e functie Nu e functie
• Cu tabel
𝑥 1 2 3 𝑥 1 2 3 4
𝑓(𝑥) 4 4 4 𝑓(𝑥) 5 6 7 7
𝑥 1 2 3 𝑥 1 2 3 4
𝑓(𝑥) 5 6 7 7
𝑓(𝑥) 4 4 4
• Cu ajutorul unei expresii/formule matematica
𝑓(𝑥) = 3 ⋅ 𝑥 + 1 𝑔(𝑥) = √𝑥 ℎ(𝑥) = 𝑥 − 2

1
𝑓∶𝑅⟶𝑅 𝑓(𝑥) = NU este functie deoare 𝑓(2) nu are sens
𝑥−2
(functia nu asociaza lui 2 un element)
1
𝑓 ∶ 𝑅 ∖ {2} ⟶ 𝑅 𝑓(𝑥) = functia corecta
𝑥−2
2) Imaginea unei functii. Imaginea si Preimaginea unui element/multime
printr-o functie:
Fie 𝑓 ∶ 𝐴 ⟶ 𝐵, 𝐴, 𝐵 ⊆ ℝ, 𝐴, 𝐵 ≠ Ø , atunci 𝐼𝑚 𝑓(𝑓(𝐴)) = {𝑓(𝑥) | 𝑥 ∈ 𝐴} =

multimea imaginilor tuturor elementelor din domeniu = multimea valorilor
functiei 𝑓 = imaginea functiei 𝑓, 𝐼𝑚 𝑓 ⊆ 𝐵.
Fie 𝑓 ∶ 𝐴 ⟶ 𝐵, 𝐴, 𝐵 ⊆ ℝ si 𝐶 ⊂ 𝐴, 𝐷 ⊂ 𝐵, 𝐴, 𝐵, 𝐶, 𝐷 ≠ Ø , atunci:
𝑓(𝐶) = {𝑓(𝑥) | 𝑥 ∈ 𝐶} = imaginea multimii 𝐶 prin functia 𝑓
𝑓 −1 (𝐷) = {𝑥 ∈ 𝐴 | 𝑓(𝑥) ∈ 𝐷} = preimaginea multimii 𝐶 prin functia 𝑓
Fie 𝑓 ∶ 𝐴 ⟶ 𝐵, 𝐴, 𝐵 ⊆ ℝ, 𝐴, 𝐵 ≠ Ø si 𝑓(𝑥) = 𝑦 legea de corespondenta a functie 𝑓,
valoarea functiei in punctul 𝑝 este 𝑞
atunci daca 𝑓(𝑝) = 𝑞 ⇒ { 𝑞 este imaginea elementului 𝑝 prin functia 𝑓
𝑝 este preimaginea elemenului 𝑞 prin functia 𝑓
(∀)𝑝 ∈ 𝐴, 𝑞 ∈ 𝐵
1
𝑓 −1 (𝑥) ≠
𝑓(𝑥)
28
3) Graficul unei functii:
Fie 𝑓 ∶ 𝐴 ⟶ 𝐵, 𝐴, 𝐵 ⊆ ℝ, 𝐴, 𝐵 ≠ Ø. Multimea 𝐺𝑓 = {𝑀(𝑥,𝑓(𝑥)) | 𝑥 ∈ 𝐴} se numeste

reprezentarea grafica(geometrica) a functiei f. Multimea 𝐺𝑓 este curba
reprezentativa a graficului functiei sau, prin abuz de limbaj, graficul functiei.
Ecuatia 𝑦 = 𝑓(𝑥), 𝑥 ∈ 𝐴 este ecuatia graficului functiei.
Un punct de pe graficul functiei 𝑓 are coordonatele de forma (𝑥, 𝑓(𝑥)).
Intersectia graficului functiei cu axele de coordonate:

𝐺𝑓 ⋂𝑂𝑥 = {𝑀(𝑥,0) | 𝑥 ∈ 𝐴, 𝑓(𝑥) = 0}
𝐺𝑓 ⋂𝑂𝑦 = {𝑁(0,𝑦) | 𝑦 = 𝑓(0)}
Fie 𝑓 ∶ 𝐴 ⟶ 𝐵, 𝑔 ∶ 𝐶 ⟶ 𝐵, 𝐴, 𝐵 ⊆ ℝ, 𝐶 ⊂ 𝐴, 𝐴, 𝐵, 𝐶 ≠ Ø 𝑓(𝑥) = 𝑔(𝑥) atunci

functia 𝑔 este restrictia functiei 𝑓 la multimea C sau functia 𝑓 este prelungirea
functiei 𝑔 la multimea A.
Conditie de intersectie a doua grafice de functii: 𝑓(𝑥) = 𝑔(𝑥).
y Nu este functie y
𝑓(𝑥) = 𝑥 − 1
Nu este functie
𝑓(𝑥) = 1 1
𝐴(1,0)
O O
|
1 x 𝐵(0,−1) 1 x
|
−1
4) Restrictia unei functii:

Fie 𝑓 ∶ 𝐴 ⟶ 𝐵 𝐴, 𝐵 ⊆ ℝ si 𝐶 ⊂ 𝐴, 𝐴, 𝐵, 𝐶 ≠ Ø,
atunci restrictia functiei f la C se noteaza𝑓|𝑐
si este 𝑓|𝑐 ∶ 𝐶 ⟶ 𝐵. x
𝑓 ∶ ℝ ⟶ ℝ 𝑓(𝑥) = 𝑥 O
𝑓|𝑁 ∶ ℕ ⟶ ℝ 𝑓(𝑥) = 𝑥
𝑓|ℤ ∖ ℕ ∶ ℤ ∖ ℕ ⟶ ℝ 𝑓(𝑥) = 𝑥
29
5) Functii marginite:
Fie 𝑓 ∶ 𝐴 ⟶ 𝐵, 𝐴, 𝐵 ⊆ ℝ, 𝐴, 𝐵 ≠ Ø. Functia 𝑓 este marginita daca ∃ 𝑎, 𝑏 ∈ ℝ astfel
incat 𝑎 ≤ 𝑓(𝑥) ≤ 𝑏 (∀)𝑥 ∈ 𝐴 sau (∃) 𝛼 > 0 astfel incat |𝑓(𝑥)| ≤ 𝛼 (∀)𝑥 ∈ 𝐴.
Functia 𝑓 este marginita daca graficul functiei este cuprins intre doua drepte
paralele cu axa 𝑂𝑥.
Functia 𝑓 este nemarginita daca (∀)𝑀 ∈ ℝ, (∃) 𝑥 ∈ 𝐴 astfel incat 𝑓(𝑥) > 𝑀 sau
(∀)𝑚 ∈ 𝑅, (∃) 𝑥 ∈ 𝐴 astfel incat 𝑓(𝑥) < 𝑚.
Pentru a demonstra ca o functie nu este marginita folosim reducerea la absurd:
(∃)𝑀 > 0 astfel incat 𝑓(𝑥) ≤ 𝑀 (∀)𝑥 ∈ 𝐴 .
6) Functii periodice:
Fie 𝑓 ∶ 𝐴 ⟶ 𝐵, 𝐴, 𝐵 ⊆ ℝ, 𝐴, 𝐵 ≠ Ø. Functia 𝑓 este periodica daca ∃ 𝑡 ∈ ℝ∗ astfel
incat 𝑓(𝑥 + 𝑡) = 𝑓(𝑥), unde 𝑡 = perioada pentru functia 𝑓.
Daca 𝑡 este perioada pentru functia 𝑓 , atunci oricare multiplu de 𝑡 ((∀)𝑀𝑡 ) este
perioada pentru functia 𝑓.
𝑓(𝑥 + 𝑡) = 𝑓(𝑥), 𝑓(𝑥 + 𝑘 ⋅ 𝑡) = 𝑓(𝑥), (∀)𝑥 ∈ ℝ, 𝑘 ∈ ℤ
Cea mai mica perioada pozitiva a unei functii se numeste perioada princiapala.
7) Functii concave si convexe:
Fie 𝑓 ∶ 𝐴 ⟶ 𝐵, 𝐴, 𝐵 ⊆ ℝ, 𝐴, 𝐵 ≠ Ø. Functia 𝑓 este convexa pe 𝐴 daca:
• (∀)𝑥1 , 𝑥2 ∈ 𝐴 si (∀)𝑡1 , 𝑡2 ∈ [0,1], 𝑡1 + 𝑡2 = 1, concav
𝑓(𝑥1 ⋅ 𝑡1 + 𝑥2 ⋅ 𝑡2 ) ≤ 𝑡1 ⋅ 𝑓(𝑥1 ) + 𝑡2 ⋅ 𝑓(𝑥2 )
• (∀)𝑥1 , 𝑥2 ∈ 𝐴 si (∀)𝑡 ∈ [0,1]
𝑓(𝑥1 ⋅ 𝑡 + 𝑥2 ⋅ (1 − 𝑡)) ≤ 𝑡 ⋅ 𝑓(𝑥1 ) + (1 − 𝑡) ⋅ 𝑓(𝑥2 )
• (∀)𝑥1 , 𝑥2 ∈ 𝐴
convex
𝑥1 + 𝑥2 𝑓(𝑥1 ) + 𝑓(𝑥2 )
𝑓( )≤
2 2
Functia f este concava pe 𝐴 daca:
• (∀)𝑥1 , 𝑥2 ∈ 𝐴 si (∀)𝑡1 , 𝑡2 ∈ [0,1], 𝑡1 + 𝑡2 = 1,

𝑓(𝑥1 ⋅ 𝑡1 + 𝑥2 ⋅ 𝑡2 ) ≥ 𝑡1 ⋅ 𝑓(𝑥1 ) + 𝑡2 ⋅ 𝑓(𝑥2 )
• (∀)𝑥1 , 𝑥2 ∈ 𝐴 si (∀)𝑡 ∈ [0,1]

𝑓(𝑥1 ⋅ 𝑡 + 𝑥2 ⋅ (1 − 𝑡)) ≥ 𝑡 ⋅ 𝑓(𝑥1 ) + (1 − 𝑡) ⋅ 𝑓(𝑥2 )
• (∀)𝑥1 , 𝑥2 ∈ 𝐴
𝑥1 + 𝑥2 𝑓(𝑥1 ) + 𝑓(𝑥2 )
𝑓( )≥
2 2
30
8) Functii pare si impare:

Fie 𝑓 ∶ 𝐴 ⟶ 𝐵, 𝐴, 𝐵 ⊆ ℝ, 𝐴, 𝐵 ≠ Ø, 𝐴 = (−𝑛, 𝑛) sau [−𝑛, 𝑛] (A simetrica fata de
origine), atunci:
Daca 𝑓(−𝑥) = −𝑓(𝑥) (∀)𝑥 ∈ 𝐴 ⇒ functia 𝑓 este impara. Exemplu: 𝑥 2
Daca 𝑓(−𝑥) = 𝑓(𝑥) (∀)𝑥 ∈ 𝐴 ⇒ functia 𝑓 este para. Exemplu: sgn 𝑥 (signatura)
Se poate studia paritatea unei functii daca si numai daca domeniul functiei este
un interval simetric fata de origine(domeniul este centrat in origine).
Graficul functiilor pare este simetric fata de axa 𝑂𝑦( 𝑃(𝑥,𝑦) ~𝑃′ (−𝑥,𝑦)).
Graficul functiilor impare este simetric fata de originea reperului cartezian,

𝑂(0,0) ( 𝑃(𝑥,𝑦) ~𝑃′ (−𝑥,−𝑦) ).
Exista functii fara paritate( nici pare, nici impare);

𝑓(−𝑥) ≠ −𝑓(𝑥) 𝑠𝑖 𝑓(−𝑥) ≠ 𝑓(𝑥), (∀)𝑥 ∈ 𝐴. Exemplu: 2𝑥 2 + 𝑥
𝑦 𝑦
) 𝑃(𝑥,𝑦)
1
𝑃′ (−𝑥,𝑦) 𝑃(𝑥,𝑦)
O O 𝑥
𝑥
) −1
𝑃′ (−𝑥,−𝑦)
𝑠𝑔𝑛 ∶ ℝ ⟶ ℝ, 𝑠𝑔𝑛 = 𝑖𝑚𝑝𝑎𝑟𝑎 𝑓 ∶ ℝ ⟶ ℝ, 𝑓 = 𝑝𝑎𝑟𝑎

1, 𝑥 > 0
𝑓(𝑥) = 𝑥 2
𝑠𝑔𝑛(𝑥) = { 0, 𝑥 = 0
−1, 𝑥 < 0
9) Simetrii ale graficului unei functii:

Fie 𝑓 ∶ 𝐴 ⟶ 𝐵, 𝐴, 𝐵 ⊆ ℝ, 𝐴, 𝐵 ≠ Ø si 𝐺𝑓 = graficul functiei 𝑓.
Drepta 𝑥 = 𝑎 , 𝑎 ∈ 𝑅, este axa de simetrie pentru 𝐺𝑓 daca si numai daca

𝑓(𝑎 + 𝑥) = 𝑓(𝑎 − 𝑥), (∀)𝑥 ∈ 𝐴 astfel incat 𝑎 + 𝑥, 𝑎 − 𝑥 ∈ 𝐴.
Punctul 𝑀(𝑎,𝑏) , 𝑎, 𝑏 ∈ 𝑅, este centru de simetrie pentru 𝐺𝑓 daca si numai daca
𝑓(𝑎 + 𝑥) + 𝑓(𝑎 − 𝑥) = 2𝑏 , (∀)𝑥 ∈ 𝐴 astfel incat 𝑎 + 𝑥, 𝑎 − 𝑥 ∈ 𝐴
31
10) Monotonia unei functii:

Fie 𝑓 ∶ 𝐴 ⟶ 𝐵, 𝐴, 𝐵 ⊆ ℝ, 𝐴, 𝐵 ≠ Ø. Functia 𝑓 este monotona daca este
crescatoare sau descrescatoarea si strict monotona daca este strict crescatoare
sau descrescatoare.
Relatii de monotonie:
• 𝑓 este strict crescatoare ⇔ (∀)𝑥1 , 𝑥2 ∈ 𝐴, 𝑥1 < 𝑥2 ⇒ 𝑓(𝑥1 ) < 𝑓(𝑥2 )

• 𝑓 este strict descrescatoare ⇔ (∀)𝑥1 , 𝑥2 ∈ 𝐴, 𝑥1 < 𝑥2 ⇒ 𝑓(𝑥1 ) > 𝑓(𝑥2 )
• 𝑓 este crescatoare ⇔ (∀)𝑥1 , 𝑥2 ∈ 𝐴, 𝑥1 ≤ 𝑥2 ⇒ 𝑓(𝑥1 ) ≤ 𝑓(𝑥2 )
• 𝑓 este descrescatoare ⇔ (∀)𝑥1 , 𝑥2 ∈ 𝐴, 𝑥1 ≥ 𝑥2 ⇒ 𝑓(𝑥1 ) ≥ 𝑓(𝑥2 )
Pentru a studia monotonia unei functii luam 𝑥1 < 𝑥2 , 𝑥1 , 𝑥2 ∈ 𝐴 si comparam
diferenta 𝑓(𝑥1 ) − 𝑓(𝑥2 ) cu 0.
𝑓(𝑥1 ) − 𝑓(𝑥2 ) 0
Pentru a studia monotonia unei functii comparam rata cresterii(𝑅) cu 0.
𝑓(𝑥1 ) − 𝑓(𝑥2 ) 𝑓(𝑥2 ) − 𝑓(𝑥1 )
𝑅= = = rata cresterii
𝑥1 − 𝑥2 𝑥2 − 𝑥1
Daca:
• 𝑅 > 0 ⇒ 𝑓 strict crescatoare
• 𝑅 < 0 ⇒ 𝑓 strict descrescatoare
• 𝑅 ≥ 0 ⇒ 𝑓 crescatoare
• 𝑅 ≤ 0 ⇒ 𝑓 descrescatoare
Functia constanta, 𝑓 ∶ 𝐴 ⟶ 𝐵, 𝐴, 𝐵 ⊆ ℝ, 𝐴, 𝐵 ≠ Ø, 𝑓(𝑥) = 𝑛 ∈ ℝ, este monotona.
Graficul functiei constante este o dreapta paralela cu 𝑂𝑥 dusa prin punctul
𝐴(0,𝑛) ∈ 𝑂𝑦.
11) Operatii cu functii:

Fie 𝑓, 𝑔 ∶ 𝐴 ⟶ 𝐵, 𝐴, 𝐵 ⊆ ℝ, 𝐴, 𝐵 ≠ Ø.
• Suma si diferenta functiilor 𝑓 si 𝑔:
(𝑓 ± 𝑔) ∶ 𝐴 ⟶ 𝐵, (𝑓 ± 𝑔)(𝑥) = 𝑓(𝑥) ± 𝑔(𝑥)
• Produsul functiilor 𝑓 si 𝑔:
(𝑓 ⋅ 𝑔) ∶ 𝐴 ⟶ 𝐵, (𝑓 ⋅ 𝑔)(𝑥) = 𝑓(𝑥) ⋅ 𝑔(𝑥)
• Raportul(catul) functiilor 𝑓 si 𝑔 (𝑔(𝑥) ≠ 0):

𝑓 𝑓 𝑓(𝑥)
( ) ∶ 𝐴 ⟶ 𝐵, ( ) (𝑥) =
𝑔 𝑔 𝑔(𝑥)
• Produsul functiei 𝑓 cu numarul real 𝑘:
𝑘𝑓: 𝐴 ⟶ 𝐵, (𝑘𝑓)(𝑥) = 𝑘 ⋅ 𝑓(𝑥)
32
• Compunerea functiei 𝑔 cu functia 𝑓:

Fie 𝑓 ∶ 𝐴 ⟶ 𝐵, 𝑔 ∶ 𝐵 ⟶ 𝐶, 𝐴, 𝐵, 𝐶 ⊆ 𝑅, 𝐴, 𝐵, 𝐶 ≠ Ø.
(𝑔 ∘ 𝑓) ∶ 𝐴 ⟶ 𝐶, (𝑔 ∘ 𝑓)(𝑥) = 𝑔(𝑓(𝑥))
• Compunerea functiei 𝑓 cu functia 𝑔:

Fie 𝑔 ∶ 𝐴 ⟶ 𝐵, 𝑓 ∶ 𝐵 ⟶ 𝐶, 𝐴, 𝐵, 𝐶 ⊆ 𝑅, 𝐴, 𝐵, 𝐶 ≠ Ø.
(𝑓 ∘ 𝑔) ∶ 𝐴 ⟶ 𝐶, (𝑓 ∘ 𝑔)(𝑥) = 𝑓(𝑔(𝑥))
Compunerea functiilor este asociativa, dar nu comutativa.
Element neutru: functia 1𝐴 ∶ 𝐴 ⟶ 𝐴, 1𝐴 (𝑥) = 𝑥 .
• Inversabilitatea functiei 𝑓:
Fie 𝑓 ∶ 𝐴 ⟶ 𝐵, 𝐴, 𝐵 ⊆ ℝ, 𝐴, 𝐵 ≠ Ø.
𝑓 ∶ 𝐴 ⟶ 𝐵 este inversabila daca (∃)𝑔 ∶ 𝐵 ⟶ 𝐴 astfel incat (𝑓 ∘ 𝑔) = 1𝐵 si
(𝑔 ∘ 𝑓) = 1𝐴
Se noteaza 𝑓 −1 .
Are loc relatia 𝑓(𝑥) = 𝑦 ⇔ 𝑥 = 𝑓 −1 (𝑦).
Graficele functiilor 𝑓 si 𝑓 −1 sunt simetrice fata de prima bisectoare a axelor de
coordonate (dreapta de ecuatie y=x).
Suma a doua functii pare, respective impare, este o functie para, respectiv
impara.
Produsul, respectiv catul, a doua functii pare, respectiv impare, este o functie
para.
Produsul, respectiv catul, a doua functii de paritate diferita este o functie impara.
Compunerea a doua functii injective, surjective, respectiv bijective, este o functie
injectiva, surjectiva, respectiv bijectiva.
• 𝑓, 𝑔 = injective ⇒ (𝑓 ∘ 𝑔) = injectiva
• 𝑓, 𝑔 = surjective ⇒ (𝑓 ∘ 𝑔) = surjectiva
• 𝑓, 𝑔 = bijective ⇒ (𝑓 ∘ 𝑔) = bijectiva
Daca o functie compusa este injectiva, atunci functia cu care se compune este
injectiva. Daca o functie compusa este surjectiva, atunci functia care se compune
este surjectiva. Daca o functie este bijectiva, atunci functia cu care se compune
este injectiva si functia care se compune este surjectiva.
• (𝑓 ∘ 𝑔) = injectiva ⇒ 𝑔 = injectiva
• (𝑓 ∘ 𝑔) = surjectiva ⇒ 𝑓 = surjectiva
• (𝑓 ∘ 𝑔) = bijectiva ⇒ 𝑔 = injectiva, 𝑓 = surjectiva
33
18. Functii injective(injectii), surjective(surjectii), bijective(bijectii):

Fie 𝑓 ∶ 𝐴 ⟶ 𝐵, 𝐴, 𝐵 ⊆ ℝ, 𝐴, 𝐵 ≠ Ø.
1) Injectivitate:
Functia 𝑓 este injectiva daca este indeplinita una dintre conditiile:
• (∀)𝑥1 , 𝑥2 ∈ 𝐴 astfel incat 𝑓(𝑥1 ) = 𝑓(𝑥2 ) ⇒ 𝑥1 = 𝑥2
• (∀)𝑥1 , 𝑥2 ∈ 𝐴 astfel incat 𝑓(𝑥1 ) ≠ 𝑓(𝑥2 ) ⇒ 𝑥1 ≠ 𝑥2
• (∀)𝑦 ∈ 𝐵, ecuatia 𝑓(𝑥) = 𝑦 are cel mult o solutie 𝑥 ∈ 𝐴
• (∀)𝑦 ∈ 𝐵 astfel incat 𝑦 ∈ 𝑑, 𝑑 ∥ 𝑂𝑥, 𝑑 ⋂ 𝐺𝑓 = cel mult un punct (Orice
paralela la 𝑂𝑥 dusa prin punctele codomeniului intersecteaza graficul
functiei in cel mult un punct)
Pentru a arata ca 𝑓 nu e injectiva, aratam ca (∃)𝑥1 , 𝑥2 ∈ 𝐴 astfel incat 𝑥1 ≠ 𝑥2 si
𝑓(𝑥1 ) = 𝑓(𝑥2 ).
Daca 𝑓 este monotona atunci 𝑓 este injectiva. Reciproca nu este adevarata(daca 𝑓
este injectiva atunci 𝑓 nu este implicit monotona).
2) Surjectivitate:
Functia 𝑓 este surjectiva daca este indeplinita una dintre conditiile:
• (∀)𝑦 ∈ 𝐵, (∃)𝑥 ∈ 𝐴 astfel incat 𝑓(𝑥) = 𝑦
• (∀)𝑦 ∈ 𝐵, ecuatia 𝑓(𝑥) = 𝑦 are cel putin o solutie 𝑥 ∈ 𝐴
• 𝐼𝑚 𝑓 = 𝐵 (Imaginea functiei este egala cu codomeniul)
• (∀)𝑦 ∈ 𝐵 astfel incat 𝑦 ∈ 𝑑, 𝑑 ∥ 𝑂𝑥, 𝑑 ⋂ 𝐺𝑓 = cel putin un punct (Orice
paralela la 𝑂𝑥 dusa prin punctele codomeniului intersecteaza graficul
functiei in cel putin un punct)
Pentru a arata ca 𝑓 nu e surjectiva, aratam ca (∃)𝑦 ∈ 𝐵 astfel incat (∀)𝑥 ∈ 𝐴 ,
𝑓(𝑥) ≠ 𝑦.
3) Bijectivitate:
Functia 𝑓 este bijectiva daca este indeplinita una dintre conditiile:
• Functia 𝑓 este injectiva si surjectiva
• (∀)𝑦 ∈ 𝐵, ecuatia 𝑓(𝑥) = 𝑦 are o solutie unica 𝑥 ∈ 𝐴
• (∀)𝑦 ∈ 𝐵 astfel incat 𝑦 ∈ 𝑑, 𝑑 ∥ 𝑂𝑥, 𝑑 ⋂ 𝐺𝑓 = exact un punct (Orice
paralela la 𝑂𝑥 intersecteaza graficul functiei in exact un punct)
Daca functia 𝑓 este injectiva si ecuatia 𝑓(𝑥) = 𝑦 are o solutie, aceasta este unica.
Surjectivitatea functiei asigura numai existenta solutiei.
Daca functia 𝑓 este bijectiva atunci functia 𝑓 este inversabila; 𝑓 −1 : 𝐵 ⟶ 𝐴
Legea de corespondenta a lui 𝑓 −1 se afla din ecuatia 𝑓(𝑥) = 𝑦, unde x se scrie in
𝑦+1 𝑦+1
functie de y. Exemplu: 𝑦 = 3𝑥 − 1 ⇒ 𝑥 = 3 ⟹ 𝑓 −1 (𝑥) = 3 .
34
4) Numarul de functii:
Fie card (𝐴) = 𝑘 si card(𝐵) = 𝑛, atunci se pot defini 𝑛𝑘 , 𝑘 ≥ 𝑛 functii de la 𝐴 la 𝐵.
• Numarul de functii injective:
Numarul functiilor injective de la 𝐴 𝑙𝑎 𝐵 este egal cu A𝑘𝑛 , 𝑛 ≥ 𝑘.
Numarul functiilor neinjective de la 𝐴 la 𝐵 este egal cu 𝑛𝑘 − A𝑘𝑛 .
• Numarul functiilor surjective:
Numarul functiilor surjective de la 𝐴 𝑙𝑎 𝐵 este egal cu
𝑛−1
𝑝
𝑆𝑘,𝑛 = ∑(−1)𝑝 ⋅ C𝑛 ⋅ (𝑛 − 𝑝)𝑘
𝑝=0
= 𝑛𝑘 − C𝑛1 ⋅ (𝑛 − 1)𝑘 + C𝑛2 ⋅ (𝑛 − 2)𝑘 − C𝑛3 ⋅ (𝑛 − 3)𝑘 + ⋯ + (−1)𝑛−1 ⋅ C𝑛𝑛−1
𝑛
∑ 𝑘 = suma de la 𝑘 pana la 𝑛 = 1 + 2 + ⋯ + 𝑛
𝑘=1
Numarul functiilor nesurjective de la 𝐴 𝑙𝑎 𝐵 este egal cu 𝑁𝑛,𝑘 = 𝑛𝑘 − 𝑆𝑘,𝑛 .
• Numarul functiilor bijective:

Daca functia 𝑓 este bijectiva atunci card (𝐴) = card (𝐵) = 𝑛.
Numarul functiilor bijective de la 𝐴 𝑙𝑎 𝐵 este egal cu 𝑛! .
𝑛! = "𝑛 factorial" = 1 ⋅ 2 ⋅ 3 ⋅ … ⋅ (𝑛 − 1) ⋅ 𝑛
• Numarul functiilor strict monotone:
Se pot defini 2 ⋅ C𝑘𝑛 , 𝑘 ≤ 𝑛, functii strict monotone de la 𝐴 la 𝐵; C𝑘𝑛 functii strict
crescatoare si C𝑘𝑛 functii strict descrescatoare.
19. Functia de gradul I:
Fie 𝑓 ∶ ℝ ⟶ ℝ, 𝑓(𝑥) = 𝑎𝑥 + 𝑏, 𝑎, 𝑏 ∈ ℝ, 𝑎 ≠ 0. Functia 𝑓 se numeste functie de
gradul I(întai).
Graficul functiei de gradul I este o drepta oblica.
Intersectia graficului functiei de gradul I cu axele reperului cartezian ( 𝑥𝑂𝑦 ):
𝐺𝑓 ⋂𝑂𝑥 = {𝐴 −𝑏 | 𝑎𝑥 + 𝑏 = 0}
( ,0)
𝑎
𝐺𝑓 ⋂𝑂𝑦 = {𝐵(0,𝑏) | 𝑓(0) = 𝑏}
1) Ecuatia de gradul I:
−𝑏 −𝑏
𝑎𝑥 + 𝑏 = 0 ⟹ 𝑥 = ⇒ 𝑆 = { } , 𝑆 = multimea solutiilor
𝑎 𝑎
35
2) Monotonia functiei de gradul I:

Daca:
• 𝑎 > 0 ⇒ functia 𝑓 este strict crescatoare pe ℝ
• 𝑎 < 0 ⇒ functia 𝑓 este strict descrescatoare pe ℝ
−𝑏 −𝑏
𝑥 −∞ 𝑎 ∞ 𝑥 −∞ 𝑎 ∞
𝑓(𝑥) 0 𝑓(𝑥) 0
𝑎>0 0 𝑎<0 0
3) Semnul functiei de gradul I(Tabelul de semn a functiei de gradul I):

Este dat de urmatorul tabel de semn:
−𝑏
𝑥 −∞ 𝑎 ∞
𝑓(𝑥) = 𝑎𝑥 + 𝑏 semnul contrar 0 semnul lui a
semnului lui a 0
4) Pozitii relative a doua drepte. Sisteme de ecuatii de gradul I cu doua

necunoscute:
Fie 𝑓, 𝑔 ∶ ℝ ⟶ ℝ, 𝑓(𝑥) = 𝑎𝑥 + 𝑏, 𝑔(𝑥) = 𝑚𝑥 + 𝑛, 𝑎, 𝑏, 𝑚, 𝑛 ∈ ℝ, 𝑎, 𝑚 ≠ 0 si
𝐺𝑓 = graficul functiei f, 𝐺𝑔 = graficul functiei g.
Determinarea punctului de intersectie a graficelor celor doua functii:

𝑎𝑥 + 𝑏 = 𝑦
𝑆={ ⇒ (𝑎 − 𝑚)𝑥 + 𝑏 − 𝑛 = 0
𝑚𝑥 + 𝑛 = 𝑦
• Daca 𝑎 = 𝑚 si 𝑏 = 𝑛 atunci sistemul 𝑆 are o infinitate de solutii in ℝ × ℝ;
Dreptele sunt egale(`).
• Daca 𝑎 = 𝑚 si 𝑏 ≠ 𝑛 atunci sistemul 𝑆 nu are solutii in ℝ × ℝ; Dreptele
sunt paralele(``).
• Daca 𝑎 ≠ 𝑚 si si 𝑏 ≠ 𝑛 atunci sistemul 𝑆 are o solutie in ℝ × ℝ; Dreptele
se intersecteaza intr-un singur punct, aceasta sunt concurente(```).
𝐺𝑔′′ ∥ 𝐺𝑓′′ 𝐺𝑔′′′ ∩ 𝐺𝑓′′′

𝑦 𝐺𝑔′ = 𝐺𝑓′ 𝑦 𝑦
𝑂 𝑥 𝑂 𝑥 𝑂 𝑥
36
20. Functia de gradul II:

Fie 𝑓 ∶ ℝ ⟶ ℝ, 𝑓(𝑥) = 𝑎𝑥 2 + 𝑏𝑥 + 𝑐, 𝑎, 𝑏, 𝑐 ∈ ℝ, 𝑎 ≠ 0. Functia 𝑓 se numeste
functie de gradul II(al doilea).
Graficul functiei de gradul II este o parabola.
Intersectia graficului functiei cu axa 𝑂𝑦:
𝐺𝑓 ⋂𝑂𝑦 = {𝐵(0,𝑐) | 𝑓(0) = 𝑐}
1) Ecuatia de gradul II:

Fie ecuatia 𝑎𝑥 2 + 𝑏𝑥 + 𝑐 = 0, 𝑎, 𝑏, 𝑐 ∈ 𝑅, 𝑎 ≠ 0.
Discriminantul se noteaza ∆(delta), ∆= b2 − 4 ⋅ a ⋅ c .
𝑥1 , 𝑥2 se numesc solutiile( sau radicinile) ecuatiei.
Daca ∆ > 0 ⇒ ecuatia are doua solutii reale, diferite, 𝑥1 , 𝑥2 ∈ ℝ, 𝑥1 , 𝑥2
−𝑏 ± √∆
= ⇒ S = { 𝑥1 , 𝑥2 }.
2𝑎
−𝑏
Daca ∆ = 0 ⇒ ecuatia are doua solutii reale, egale, 𝑥1 , 𝑥2 ∈ ℝ, 𝑥1 = 𝑥2 = ⇒
2𝑎
−𝑏
⇒S={ }.
2𝑎
Daca ∆ < 0 ⇒ ecuatia nu are solutii reale, dar are doua solutii complexe, diferite,
−𝑏 ± 𝑖√−∆
𝑥1 , 𝑥2 ∈ ℂ, 𝑥1 , 𝑥2 = ⇒ S = { 𝑥1 , 𝑥2 }.
2𝑎
• Relatiile lui Viete:
Fie 𝑥1 si 𝑥2 solutiile ecuatiei 𝑎𝑥 2 + 𝑏𝑥 + 𝑐 = 0 .
−𝑏
𝑥1 + 𝑥2 = = 𝑆 = suma solutiilor
{ 𝑎
𝑐
𝑥1 ⋅ 𝑥2 = = 𝑃 = produsul solutiilor
𝑎
Cand cunoastem 𝑥1 si 𝑥2 , putem scrie ecuatia ca 𝑥 2 − 𝑆𝑥 + 𝑃 = 0, sau o putem
descompune in factori, 𝑎(𝑥 − 𝑥1 )(𝑥 − 𝑥2 ).
Semnul solutiilor ecuatiei de gradul II:
• 𝑃>0
o 𝑆 > 0 ⇒ 𝑥1 > 0, 𝑥2 > 0
o 𝑆 < 0 ⇒ 𝑥1 < 0, 𝑥2 < 0
• 𝑃<0
o 𝑆 > 0 ⇒ 𝑥1 > 0, 𝑥2 < 0, 𝑥1 > | 𝑥2 |
o 𝑆 < 0 ⇒ 𝑥1 > 0, 𝑥2 < 0, 𝑥1 < | 𝑥2 |
o 𝑆 = 0 ⇒ 𝑥1 > 0, 𝑥2 < 0, | 𝑥1 | = | 𝑥2 |
37
• P=0
o 𝑆 > 0 ⇒ 𝑥1 > 0, 𝑥2 = 0
o 𝑆 < 0 ⇒ 𝑥1 < 0, 𝑥2 = 0
o 𝑆 = 0 ⇒ 𝑥1 = 𝑥2 = 0
2) Forma canonica a functiei de gradul II:

Fie 𝑓 ∶ ℝ ⟶ ℝ, 𝑓(𝑥) = 𝑎𝑥 2 + 𝑏𝑥 + 𝑐, 𝑎, 𝑏, 𝑐 ∈ ℝ, 𝑎 ≠ 0 si ∆= b2 − 4ac .
Forma algebrica a functiei 𝑓 este 𝑓(𝑥) = 𝑎𝑥 2 + 𝑏𝑥 + 𝑐.
𝑏 2 Δ
Forma canonica a functiei 𝑓 este 𝑓(𝑥) = 𝑎 (𝑥 + ) − .
2𝑎 4𝑎
Cand folosim forma canonica a functiei de gradul II, scriem functia de gradul II cu
ajutor unui patrat perfect.
3) Orietarea parabolei:
Fie 𝑓 ∶ ℝ ⟶ ℝ, 𝑓(𝑥) = 𝑎𝑥 2 + 𝑏𝑥 + 𝑐, 𝑎, 𝑏, 𝑐 ∈ ℝ, 𝑎 ≠ 0.
In functie de coeficientul 𝑎, avem:
• 𝑎 > 0, parabola este orientata cu varful in jos si cu bratele in sus.

• 𝑎 < 0, parabola este orientata cu varful in sus si cu bratele in jos.
y y
𝑎>0
𝑎<0
x
O O x
4) Graficul functiei de gradul II:

Fie 𝑓 ∶ 𝑅 ⟶ 𝑅, 𝑓 (𝑥) = 𝑎𝑥 2 + 𝑏𝑥 + 𝑐, 𝑎, 𝑏, 𝑐 ∈ 𝑅, 𝑎 ≠ 0 si ∆= b2 − 4ac .
Varful parabolei este punctul 𝑉(−𝑏,−Δ) .
2𝑎 4𝑎
−𝑏
Dreapta de ecuatia 𝑥 = este axa de simetrie a parabolei.
2𝑎
Etapele trasarii graficului functiei de gradul II:

−𝑏
• Axa de simetrie: 𝑥 = .
2𝑎
• Coordonatele varfului: 𝑉(−𝑏,−Δ) .
2𝑎 4𝑎
38
• Intersectia cu axele:
𝐺𝑓 ⋂𝑂𝑦 = {𝐵(0,𝑐) | 𝑓(0) = 𝑐}
𝐺𝑓 ⋂𝑂𝑥 = in functie de discriminant Δ
• Tabel de valori:
−𝑏
La mijlocul tabelului scriem axa de simetrie ( ).
2𝑎
Trecem in tabel toate valorile obtinute anterior.
−𝑏 −𝑏
Dam lui 𝑥 2-3 valori mai mici daca si 2-3 valori mai mari decat .
2𝑎 2𝑎
• Trasam graficul functiei.
−𝑏
𝑥 −∞ 𝑥2 𝑝 𝑎 𝑛 𝑥1 ∞
( ) ( )
−Δ
𝑓(𝑥) = 𝑎𝑥2 + 𝑏𝑥 + 𝑐 0 𝑓(𝑝) 𝑓(𝑛) 0
4𝑎
In functie de discriminantul Δ avem:

• Δ > 0 ⇒ parabola intersecteaza axa 𝑂𝑥 in doua puncte distincte, 𝐴1(𝑥1,0) si
𝐴2(𝑥2,0) , unde 𝑥1 si 𝑥2 sunt solutiile ecuatiei de gradul II al functiei.
y y
𝑉 −𝑏 −Δ
𝑎>0 −Δ ( , )
2𝑎 4𝑎
4𝑎
𝑎<0
𝐵(0,𝑐)
−𝑏
𝐴1(𝑥1,0) O 2𝑎 𝐴2(𝑥2,0) O 𝐴2(𝑥2,0)
x 𝐴1(𝑥1,0) −𝑏 x
𝐵(0,𝑐) 2𝑎
−Δ
4𝑎
𝑉 −𝑏 −Δ
( , )
2𝑎 4𝑎
39
• Δ = 0 ⇒ parabola intersecteaza axa 𝑂𝑥 intr-un singur punct, 𝐴(𝑥1,0) , care

coincide cu varful parabolei, unde 𝑥1 este solutia ecuatiei de gradul II al
functiei. Varful parabolei se afla pe axa 𝑂𝑥 ⇒ 𝑉(−𝑏,0) (parabola este
2𝑎
tangenta la axa 𝑂𝑥).
y y
𝑎>0
𝐵(0,𝑐)
−𝑏 𝑉 −𝑏
( ,0)
2𝑎 2𝑎
x
𝐵(0,𝑐) O
𝑎<0
x
O −𝑏 𝑉 −𝑏
2𝑎 ( ,0) 𝐵(0,𝑐)
2𝑎
• Δ < 0 ⇒ parabola nu intersecteaza axa 𝑂𝑥, dar intersecteaza axa 𝑂𝑥 in

planul complex.
𝑎>0
y y
𝐵(0,𝑐) −𝑏
O 2𝑎
−Δ x
𝑉 −𝑏 −Δ
4𝑎 ( , )
−Δ 2𝑎 4𝑎
𝑉 −𝑏 −Δ
4𝑎 ( , )
2𝑎 4𝑎
−𝑏
O x 𝑎<0
2𝑎
𝐵(0,𝑐)
40
5) Puncte de extrem si valori extreme ale functiei de gradul II. Imaginea

functiei de gradul II:
Fie 𝑓 ∶ 𝑅 ⟶ 𝑅, 𝑓(𝑥) = 𝑎𝑥 2 + 𝑏𝑥 + 𝑐, 𝑎, 𝑏, 𝑐 ∈ 𝑅, 𝑎 ≠ 0 si ∆= b2 − 4ac.
In functie de coeficientul a, avem:
• 𝑎 > 0, parabola este orientata cu varful in jos si cu bratele in sus ⇒ functia
−𝑏 −Δ
𝑓 admite minim, unde 2𝑎 este punctul de minim si 4𝑎 este valoare
−Δ
minima(minimul functiei) ⇒ 𝐼𝑚𝑓 = [ 4𝑎 , +∞).
• 𝑎 < 0, parabola este orientata cu varful in sus si cu bratele in jos ⇒ functia
−𝑏 −Δ
𝑓 admite maxim, unde 2𝑎 este punctul de maxim si 4𝑎 este valoare
−Δ
maxima(maximul functiei) ⇒ 𝐼𝑚𝑓 = (−∞, 4𝑎 ].
y y
𝑎>0 𝑉 −𝑏 −Δ
−Δ ( , )
2𝑎 4𝑎
4𝑎
𝑎<0
−𝑏
2𝑎
O O
x x
−𝑏
2𝑎
−Δ
4𝑎 𝑉 −𝑏 −Δ
( , )
2𝑎 4𝑎
Punctele si valorile de extrem coincid cu coordonatele varfului⇒ 𝑉(−𝑏,−Δ) este

2𝑎 4𝑎
punct de extrem.
41
6) Monotonia functiei de gradul II:

Fie 𝑓 ∶ 𝑅 ⟶ 𝑅, 𝑓(𝑥) = 𝑎𝑥 2 + 𝑏𝑥 + 𝑐, 𝑎, 𝑏, 𝑐 ∈ 𝑅, 𝑎 ≠ 0 si ∆= b2 − 4ac.
In functie de coeficientul 𝑎, avem:
• 𝑎 > 0, parabola este orientata cu varful in jos si cu bratele in sus ⇒ functia

−b −b
𝑓 este descrescatoare pe (−∞, 2𝑎 ] si crescatoare pe [ 2𝑎 , +∞) ⇒ functia
(graficul functiei/parabola) este convexa(„tine apa”/„ zambet”).
• 𝑎 < 0, parabola este orientata cu varful in sus si cu bratele in jos ⇒ functia
−b −b
𝑓 este crescatoare pe (−∞, 2𝑎 ] si descrescatoare pe [ 2𝑎 , +∞) ⇒ functia
(graficul functiei/parabola) este convaca („nu tine apa”/„ incruntat”).
y y
−Δ 𝑉 −𝑏 −Δ
( , )
2𝑎 4𝑎
4𝑎
𝑎>0
𝑎<0
−𝑏
2𝑎
O O
x x
−𝑏
2𝑎
−Δ
4𝑎 𝑉 −𝑏 −Δ
( , )
2𝑎 4𝑎
−𝑏 −𝑏
𝑎 𝑥 𝑎 ∞
𝑥 −∞ ∞ −∞
𝑓(𝑥) = 𝑎𝑥2 + 𝑏𝑥 + 𝑐 −Δ 𝑓(𝑥) = 𝑎𝑥2 + 𝑏𝑥 + 𝑐 −Δ
4𝑎 4𝑎
𝑎>0 𝑎<0
7) Semnul functiei de gradul II(Tabelul de semn al functiei de gradul II):

Fie 𝑓 ∶ 𝑅 ⟶ 𝑅, 𝑓(𝑥) = 𝑎𝑥 2 + 𝑏𝑥 + 𝑐, 𝑎, 𝑏, 𝑐 ∈ 𝑅, 𝑎 ≠ 0, ∆= b2 − 4ac si 𝑥1 , 𝑥2
solutiile ecuatiei functiei 𝑓.
In functie de discriminantul ∆ si coeficientul 𝑎, avem:
• ∆>0
𝑥 𝑥1 𝑥2
−∞ ∞
𝑓(𝑥) = 𝑎𝑥2 + 𝑏𝑥 + 𝑐 semnul lui a 0 semnul contrar 0 semnul lui a
semnului lui a
42
• ∆=0
𝑥1 = 𝑥2 ∞
𝑥 −∞
𝑓(𝑥) = 𝑎𝑥2 + 𝑏𝑥 + 𝑐 semnul lui a 0 semnul lui a

= 𝑥2
• Δ<0
𝑥 −∞ ∞
𝑓(𝑥) = 𝑎𝑥2 + 𝑏𝑥 + 𝑐 semnul lui a
8) Pozitia relativa unei drepte fata de o parabola:

Fie 𝑓, 𝑔 ∶ ℝ ⟶ ℝ, 𝑓(𝑥) = 𝑎𝑥 2 + 𝑏𝑥 + 𝑐, 𝑔(𝑥) = 𝑚𝑥 + 𝑛, 𝑎, 𝑏, 𝑐, 𝑚, 𝑛 ∈ ℝ,
𝑎, 𝑚 ≠ 0 si 𝐺𝑓 = graficul functiei f, 𝐺𝑔 = graficul functiei g.
Determinarea punctului de intersectie a graficelor celor doua functii:

𝑎𝑥 2 + 𝑏𝑥 + 𝑐 = 𝑦 y
𝑆={ ⇒ 𝑎𝑥 2 + (𝑏 − 𝑚)𝑥 + 𝑐 − 𝑛 = 0 𝐺𝑔 𝐺𝑗
𝑚𝑥 + 𝑛 = 𝑦 𝐺𝑓
• Daca ecuatia are doua solutii distincte, reale
atunci sistemul are doua solutii in ℝ × ℝ; Dreapta
𝑦 = 𝑚𝑥 + 𝑛 intersecteaza parabola 𝑦 = 𝑎𝑥 2 + 𝑏𝑥 + 𝑐
in doua puncte distincte (𝐺𝑔 ).
O x
• Daca ecuatia are doua solutii egale, reale 𝐺ℎ
atunci sistemul are o solutie in ℝ × ℝ; Dreapta
𝑦 = 𝑚𝑥 + 𝑛 este tangenta la parabola 𝑦 = 𝑎𝑥 2 + 𝑏𝑥 + 𝑐 (𝐺ℎ ).
• Daca ecuatia nu are solutii reale
atunci sistemul are o solutii in ℝ × ℝ; Dreapta
𝑦 = 𝑚𝑥 + 𝑛 nu intersecteaza parabola 𝑦 = 𝑎𝑥 2 + 𝑏𝑥 + 𝑐, deoarece
aceasta este exterioara parabolei (𝐺𝑗 ).
9) Pozitia relativa a doua parabole:
Fie 𝑓, 𝑔 ∶ ℝ ⟶ ℝ, 𝑓(𝑥) = 𝑎𝑥 2 + 𝑏𝑥 + 𝑐, 𝑔(𝑥) = 𝑚𝑥 2 + 𝑛𝑥 + 𝑝, 𝑎, 𝑏, 𝑐, 𝑚, 𝑛, 𝑝 ∈
ℝ, 𝑎, 𝑚 ≠ 0 si 𝐺𝑓 = graficul functiei f, 𝐺𝑔 = graficul functiei g.
y
Determinarea punctului de intersectie a graficelor celor
I 𝐺𝑔
doua functi:
𝐺𝑓
2
𝑎𝑥 + 𝑏𝑥 + 𝑐 = 𝑦
𝑆={ 2
𝑚𝑥 + 𝑛𝑥 + 𝑝 = 𝑦
O
⇒ (𝑎 − 𝑚)𝑥 2 + (𝑏 − 𝑛)𝑥 + 𝑐 − 𝑝 = 0 x
43
• Daca 𝑎 = 𝑚 si 𝑏 ≠ 𝑛, atunci ecuatia are o singura solutie reala, iar sistemul 𝑆 are o
singura solutie in ℝ × ℝ; Parabolele se intersecteaza intr-un singur punct(I).
• Daca 𝑎 ≠ 𝑚 si ecuatia are doua solutii reale, atunci sistemul 𝑆 are doua solutii in
ℝ × ℝ; Parabolele se intersecteaza in doua puncte(II).
• Daca 𝑎 ≠ 𝑚 si ecuatia are o solutie reala, atunci sistemul 𝑆 are o solutie in ℝ × ℝ;
Parabolele sunt tangente(III).
• Daca 𝑎 ≠ 𝑚 si ecuatia nu are solutii reale, atunci sistemul 𝑆 nu are solutii in ℝ × ℝ;
Parabolele nu se intersecteaza, aceasta sunt interioare sau exterioare(IV).
y y y 𝐺𝑓
𝐺𝑓
𝐺𝑓
II IV
III 𝐺𝑔
O
x O x O x
𝐺𝑔
𝐺𝑔 𝐺ℎ
𝐺𝑓 si 𝐺𝑔 sunt interioare,
iar 𝐺𝑓 si 𝐺ℎ , 𝐺𝑔 si 𝐺ℎ sunt
exterioare
∎
44
21. Radicali:
√𝑥 = pe cine sa ridicam la patrat pentru al obtine pe x

= radical de ordin 2 (doi) din x = radacina de ordin 2 (doi) a lui x
𝑛
√𝑥 = pe cine sa ridicam la (puterea) n pentru al obtine pe x
= radical de ordin n din numarul x = radacina de ordin n a lui x
3
√8 = 2 deoreace 23 = 8
1) Radical de ordin n dintr-un numar pozitiv:
Fie 𝑎 ≥ 0 si 𝑛 ∈ ℕ, 𝑛 ≥ 2. Se numeste radical de ordin n din numarul pozitiv a
(radacina de ordin n a lui a) un numar pozitiv b, cu proprietatea ca 𝑏 𝑛 = 𝑎.
𝑛 4
√𝑎 = 𝑏, daca 𝑏 𝑛 = 𝑎 √81 ≠ −3, desi (−3)4 = 81
2) Radical de ordin impar dintr-un numar negative:
Fie 𝑎 < 0 si 𝑛 ∈ ℕ, 𝑛 ≥ 3, 𝑛 impar. Se numeste radical de ordin n din numarul
negativ a (radacina de ordin n a lui a) un numar negative unic, b, cu proprietatea
ca 𝑏 𝑛 = 𝑎.
𝑛 5
√𝑎 = 𝑏, daca 𝑏 𝑛 = 𝑎 √−32 = −2, deoarece (−2)5 = −32
Numarul 𝑏 𝑛 este foarte apropriat de 𝑎, mai mic sau egal cu 𝑎.
3) Conditii de compatibilitate(C.C.):
𝑛
Fie 𝑎, 𝑏 ∈ ℝ si 𝑛 ∈ ℕ, 𝑛 ≥ 2, cu proprietatea ca √𝑎 = 𝑏, astfel incat 𝑏𝑛 = 𝑎.
I. Paritatea numarului 𝑛 ∈ ℕ, 𝑛 ≥ 2:
𝑎 pozitiv
• Daca 𝑛 este par ⇒ {
𝑏 pozitiv
𝑎 pozitiv → 𝑏 pozitiv
• Daca 𝑛 este impar ⇒ {
𝑎 negativ → 𝑏 negativ
Cand 𝑛 este impar, 𝑎 si 𝑏 au acelasi semn, si pot fi si negative si
positive.
II. Semnul numarului 𝑎 ∈ ℝ:
𝑏 pozitiv
• Daca 𝑎 este positiv ⇒ {
𝑛 ∈ ℕ, 𝑛 ≥ 2
𝑏 negativ
• Daca 𝑎 este negativ ⇒ {
𝑛 ∈ ℕ, 𝑛 ≥ 3, 𝑛 impar
III. Semnul numarului 𝑏 ∈ ℝ:
𝑎 pozitiv
• Daca 𝑏 este positiv ⇒ {
𝑛 ∈ ℕ, 𝑛 ≥ 2
𝑎 negativ
• Daca 𝑏 este negativ ⇒ {
𝑛 ∈ ℕ, 𝑛 ≥ 3, 𝑛 impar
45
4) Proprietati:
Fie 𝑎, 𝑏, 𝑝 ∈ ℝ si 𝑛, 𝑚 ∈ ℕ, 𝑛, 𝑚 ≥ 2.
𝑛
𝑛 𝑛 𝑛 𝑎 √𝑎 𝑛 𝑚
√𝑎 ⋅ 𝑏 = 𝑛√𝑎 ⋅ √𝑏 𝑛⋅𝑚
√ =𝑛 √ √𝑎 = √𝑎 (compunerea radicalilor)
𝑏 √𝑏
𝑛 𝑛 𝑛
√𝑎𝑛 = 𝑎, 𝑎 ≥ 0 √𝑎𝑛 = 𝑎, 𝑛 impar √𝑎𝑛 = |𝑎|, 𝑎 < 0, 𝑛 par
𝑛
𝑎 ⋅ √𝑏, 𝑎 ≥ 0
𝑛 𝑛 𝑛 𝑛 1
√𝑎𝑛 ⋅ 𝑏 = { 𝑎 ⋅ √𝑏 , 𝑛 impar √1 = 1 √0 = 0 √𝑎 = 𝑎
𝑛
|𝑎| ⋅ √𝑏 , 𝑎 < 0, 𝑛 par
𝑛⋅𝑘 𝑛
√𝑎𝑚⋅𝑘 =
⃡ √𝑎𝑚 (simplificarea radicalilor →, amplificarea radicalilor ←)
𝑛 𝑛 𝑛 𝑛 𝑝
√−𝑎 = − √𝑎, 𝑛 impar √𝑎𝑝 = ( √𝑎) (Observatie: daca 𝑛, 𝑝 sunt pare si 𝑎 este
𝑛 𝑝
negativ atunci expresia ( √𝑎) nu are sens in ℝ.)
5) Rationalizarea numitorului:
Fie 𝑎, 𝛼, 𝑝, 𝑏 ∈ ℝ si 𝑛 ∈ ℕ, 𝑛 ≥ 2.
𝑛 𝑛
1 √𝑎 𝑛 √𝑎
𝑛 =𝑛 𝑛 (amplificam cu √𝑎 ) =
√𝑎 √𝑎 ⋅ √𝑎 𝑎
𝑛
1 √𝑎
𝑛 =
𝛼 ⋅ √𝑎 𝛼⋅𝑎
𝑛 𝑛 𝑛
1 √𝑎𝑛−𝑝 𝑛 √𝑎𝑛−𝑝 √𝑎𝑛−𝑝
𝑛 = 𝑛 𝑛 (amplificam cu √𝑎𝑛−𝑝 ) = 𝑛 =
√𝑎 𝑝 √𝑎𝑝 ⋅ √𝑎𝑛−𝑝 √𝑎𝑝+𝑛−𝑝 𝑎
Pentru ∀(oricare ar fi/orice)𝑛 ∈ ℕ, 𝑛 ≥ 2, se verifica egalitatea:
𝑎𝑛 − 𝑏 𝑛 = (𝑎 − 𝑏) ⋅ (𝑎𝑛−1 + 𝑎𝑛−2 ⋅ 𝑏 + ⋯ + 𝑎 ⋅ 𝑏 𝑛−2 + 𝑏 𝑛−1 )
Pentru ∀(oricare ar fi/orice)𝑛 ∈ ℕ, 𝑛 ≥ 2, 𝑛 impar se verifica egalitatea:
𝑎𝑛 + 𝑏 𝑛 = (𝑎 + 𝑏) ⋅ (𝑎𝑛−1 − 𝑎𝑛−2 ⋅ 𝑏 + ⋯ − 𝑎 ⋅ 𝑏 𝑛−2 + 𝑏 𝑛−1 )
𝑛 𝑛 𝑛 𝑛
1 √𝑎𝑛−1 + √𝑎𝑛−2 ⋅ 𝑏 + ⋯ + √𝑎 ⋅ 𝑏 𝑛−2 + √𝑏 𝑛−1
𝑛 𝑛 = 𝑛 𝑛 𝑛 𝑛 𝑛 𝑛
√𝑎 − √𝑏 ( √𝑎 − √𝑏 ) ⋅ ( √𝑎𝑛−1 + √𝑎𝑛−2 ⋅ 𝑏 + ⋯ + √𝑎 ⋅ 𝑏 𝑛−2 + √𝑏 𝑛−1 )
𝑛 𝑛 𝑛 𝑛
√𝑎𝑛−1 + √𝑎𝑛−2 ⋅ 𝑏 + ⋯ + √𝑎 ⋅ 𝑏 𝑛−2 + √𝑏 𝑛−1
=
𝑎−𝑏
𝑛 𝑛 𝑛 𝑛
1 √𝑎𝑛−1 − √𝑎𝑛−2 ⋅ 𝑏 + ⋯ − √𝑎 ⋅ 𝑏 𝑛−2 + √𝑏 𝑛−1
𝑛 𝑛 = 𝑛 𝑛 𝑛 𝑛 𝑛 𝑛
√𝑎 + √𝑏 ( √𝑎 − √𝑏 ) ⋅ ( √𝑎𝑛−1 + √𝑎𝑛−2 ⋅ 𝑏 + ⋯ + √𝑎 ⋅ 𝑏 𝑛−2 + √𝑏 𝑛−1 )
𝑛 𝑛 𝑛 𝑛
√𝑎𝑛−1 − √𝑎𝑛−2 ⋅ 𝑏 + ⋯ − √𝑎 ⋅ 𝑏 𝑛−2 + √𝑏 𝑛−1
=
𝑎+𝑏
46
1
𝑛 𝑛 𝑛 𝑛
√𝑎𝑛−1 + √𝑎𝑛−2 ⋅ 𝑏 + ⋯ + √𝑎 ⋅ 𝑏 𝑛−2 + √𝑏 𝑛−1
𝑛 𝑛
√𝑎 − √𝑏
= 𝑛 𝑛 𝑛 𝑛 𝑛 𝑛
( √𝑎 − √𝑏) ⋅ ( √𝑎𝑛−1 + √𝑎𝑛−2 ⋅ 𝑏 + ⋯ + √𝑎 ⋅ 𝑏 𝑛−2 + √𝑏 𝑛−1 )
𝑛 𝑛
√𝑎 − √𝑏
=
𝑎−𝑏
1
𝑛 𝑛 𝑛 𝑛
√𝑎𝑛−1 − √𝑎𝑛−2 ⋅ 𝑏 + ⋯ − √𝑎 ⋅ 𝑏 𝑛−2 + √𝑏 𝑛−1
𝑛 𝑛
√𝑎 + √𝑏
= 𝑛 𝑛 𝑛 𝑛 𝑛 𝑛
( √𝑎 + √𝑏) ⋅ ( √𝑎𝑛−1 − √𝑎𝑛−2 ⋅ 𝑏 + ⋯ − √𝑎 ⋅ 𝑏 𝑛−2 + √𝑏 𝑛−1 )
𝑛 𝑛
√𝑎 + √𝑏
=
𝑎+𝑏
6) Formula radicalilor compusi(complecsi/suprapusi):
Fie 𝑎, 𝑏, 𝑐 ∈ ℕ, 𝑎2 ≥ 𝑏 si 𝑐 = √𝑎2 − 𝑏, atunci:
𝑎+𝑐 𝑎−𝑐
√𝑎 ± √𝑏 = √ ±√
2 2
22. Puteri cu exponent rational. Reguli de calcul cu puteri:

Fie 𝑎, 𝑏 ∈ ℝ si 𝑛, 𝑚 ∈ ℚ(multimea numerelor rationale)
𝑎𝑛
𝑎𝑛 ⋅ 𝑎𝑚 = 𝑎𝑛+𝑚 𝑎𝑛 ÷ 𝑎𝑚 = 𝑎𝑛 ∶ 𝑎𝑚 = = 𝑎𝑛−𝑚 (𝑎𝑛 )𝑚 = 𝑎𝑛⋅𝑚
𝑎𝑚
𝑎𝑛 𝑎 𝑛
𝑎𝑛 ⋅ 𝑏 𝑛 = (𝑎 ⋅ 𝑏)𝑛 𝑎𝑛 ÷ 𝑏 𝑛 = (𝑎 ÷ 𝑏)𝑛 𝑎𝑛 : 𝑏 𝑛 = (𝑎 ∶ 𝑏)𝑛 = ( )
𝑏𝑛 𝑏
𝑛 𝑚 𝑛 −𝑛
1 1 𝑛 𝑎 −𝑛 𝑏 𝑛
𝑎𝑚 = √𝑎𝑛 , ∈𝑄 𝑎 = 𝑛 = ( ) , 𝑎 > 0, 𝑛 > 0 ( ) =( )
𝑚 𝑎 𝑎 𝑏 𝑎
(−𝑎)𝑛 = 𝑎𝑛 , 𝑛 par (−𝑎)𝑛 = −(𝑎𝑛 ), 𝑛 impar 𝑎1 = 𝑎 1𝑛 = 1
00 = nu are sens 0𝑛 = 0, 𝑛 ≠ 0 𝑛0 = 1, 𝑛 ≠ 0
𝑎 = baza
𝑎𝑛 = { = 𝑎 la puterea 𝑛
𝑛 = exponent("putere")
Cand ridicam un numar subunitar (cuprins in intervalul (0,1)) la o putere din ce

in ce mai mare, obtinem un numar din ce in ce mai mic.
47
23. Logaritmul unui numar real positiv:

Fie 𝑎 > 0, 𝑎 ≠ 1, 𝑥 > 0, atunci log 𝑎 𝑥 = 𝑡 daca 𝑎𝑡 = 𝑥.
log 𝑎 𝑥 = la ce putere trebuie sa il ridicam pe 𝑎 pentru al obtine pe 𝑥
= logaritm in baza 𝑎 din 𝑥
𝑎 = baza
log 𝑎 𝑥 = {
𝑥 = argument
log 2 16 = 4 deoarece 24 = 16 log1 2 = nu exista log 2 0 = nu exista
Proprietati:
Fie 𝑎, 𝑏 > 0, 𝑎, 𝑏 ≠ 1, 𝑥, 𝑦 > 0, 𝑛 ∈ 𝑅.
log 𝑎 (𝑥 ⋅ 𝑦) = log 𝑎 𝑥 + log 𝑎 𝑦 (logaritmul produsului = suma logaritmilo𝑟)
𝑥
log 𝑎 ( ) = log 𝑎 𝑥 − log 𝑎 𝑦 (logaritmul impartirii(catului)
𝑦
= diferenta logaritmilor)
log 𝑎 𝑥 𝑛 = 𝑛 ⋅ log 𝑎 𝑥 (scoatem puterea in fata logaritmului)
log 𝑎 𝑥 𝑛 = log 𝑎 (𝑥 𝑛 ) ≠ (log 𝑎 𝑥)𝑛
log 𝑏 𝑥
log 𝑎 𝑥 = (formula schimbarii de baza)
log 𝑏 𝑎
1 1
log 𝑎𝑛 𝑥 = log 𝑎 𝑥 log 𝑎 𝑏 = log 𝑏 𝑎 ⋅ log 𝑎 𝑥 = log 𝑏 𝑥
𝑛 log 𝑏 𝑎
log 𝑎 𝑥 = 𝑡 daca 𝑎𝑡 = 𝑥 ⇒ 𝑎log𝑎 𝑥 = 𝑥 𝑎 𝑥 = 𝑏 ⇔ 𝑥 = log 𝑎 𝑏
log10 𝑥 = lg 𝑥 = logaritm zecimal din 𝑥
log 𝑒 𝑥 = ln 𝑥 = logaritm natural din 𝑥
𝑒 = numarul lui Euler = constanta lui Napier ≠ constanta Euler-Mascheroni(𝛾)
𝑒 ≈ 2,718281 … (numar irational) ln 𝑒 = 1 ln 𝑒 5 = 5
log 𝑎 1 = 0 log 𝑎 𝑎 = 1
𝑎>1 𝑎 ∈ (0,1) 𝑎>1 𝑎 ∈ (0,1)
log 𝑎 𝑥 > 0 ⇔ { sau { log 𝑎 𝑥 < 0 ⇔ { sau {
𝑥>1 𝑥 ∈ (0,1) 𝑥 ∈ (0,1) 𝑥>1
24. Numere Complexe:
Fie 𝑧 ∈ ℂ(multimea numerelor complexe), un numar de forma 𝑧 = 𝑎 + 𝑏 ⋅ 𝑖,
𝑎, 𝑏 ∈ ℝ, atunci:
𝑎 se numeste partea reala a numarului 𝑧 si se noteaza Re𝑧, 𝑏 se numeste
coeficientul partii imaginare numarului 𝑧 si se noteaza Im𝑧 si 𝑏𝑖 se numeste
partea imaginiara a numarului 𝑧.
Putem scrie 𝑧 = Re𝑧 + Im𝑧 ⋅ 𝑖 .
48
Forma 𝑧 = 𝑎 + 𝑏𝑖 se numeste forma algebrica a numerului complex 𝑧.

Numarul 𝑖 se numeste unitate imaginara si, prin conventie, 𝑖 2 = −1.
In ℂ nu exista relatii de ordine (<, >, ≤, ≥,etc). Doua numere complexe, 𝑧1 = 𝑥1 +
𝑦1 𝑖 si 𝑧2 = 𝑥2 + 𝑦2 𝑖 sunt egale daca au partea reala si partea imaginara egala;
𝑧1 = 𝑧2 ⇒ 𝑥1 = 𝑥2 , 𝑦1 = 𝑦2 (𝑦1 𝑖 = 𝑦2 𝑖).
1) Puterile numarului 𝑖:
𝑖 1 = 𝑖, 𝑖 2 = −1, 𝑖 3 = 𝑖 2 ⋅ 𝑖 = (−1) ⋅ 𝑖 = −𝑖, 𝑖 4 = 𝑖 2 ⋅ 𝑖 2 = (−1) ⋅ (−1) = 1
𝑖, 𝑛 = 4𝑘 + 1
−1, 𝑛 = 4𝑘 + 2
In general 𝑖 𝑛 = { ,𝑘 ∈ ℕ
−𝑖, 𝑛 = 4𝑘 + 3
1, 𝑛 = 4𝑘
Pentru a calcula 𝑖 la o putere foarte mare il scriem ca un produs de doi termeni,
unul cu exponentul divizibil cu 4, iar altul mai mic decat 4.
𝑖 𝑛 = 𝑖 4𝑘+𝑝 = 𝑖 4𝑘 ⋅ 𝑖 𝑝 = 1 ⋅ 𝑖 𝑝 = 𝑖 𝑝 , unde 𝑛, 𝑘, 𝑝 ∈ ℤ, |𝑛| ≥ 5, 0 ≤ |𝑝| ≤ 3
2) Operatii cu numere complexe scrise sub forma algebrica:
Fie 𝑧1 , 𝑧2 ∈ ℂ, 𝑧1 = 𝑎1 + 𝑏1 𝑖, 𝑧2 = 𝑎2 + 𝑏2 𝑖, 𝑎1 , 𝑎2 , 𝑏1 , 𝑏2 ∈ 𝑅, atunci:
𝑧1 ± 𝑧2 = (𝑎1 ± 𝑎2 ) + ( 𝑏1 ± 𝑏2 )𝑖
𝑧1 ⋅ 𝑧2 = ( 𝑎1 + 𝑏1 𝑖) ⋅ ( 𝑎2 + 𝑏2 𝑖) = 𝑎1 ⋅ 𝑎2 + 𝑎1 ⋅ 𝑏2 𝑖 + 𝑎2 ⋅ 𝑏1 𝑖 + 𝑏1 ⋅ 𝑏2 𝑖 2
= (𝑎1 ⋅ 𝑎2 − 𝑏1 ⋅ 𝑏2 ) + ( 𝑎1 ⋅ 𝑏2 + 𝑎2 ⋅ 𝑏1 )𝑖
𝑧1 𝑎1 + 𝑏1 𝑖 ( 𝑎1 + 𝑏1 𝑖) ⋅ ( 𝑎2 − 𝑏2 𝑖)
= =
𝑧2 𝑎2 + 𝑏2 𝑖 ( 𝑎2 + 𝑏2 𝑖) ⋅ ( 𝑎2 − 𝑏2 𝑖)
𝑎1 ⋅ 𝑎2 − 𝑎1 ⋅ 𝑏2 𝑖 + 𝑎2 ⋅ 𝑏1 𝑖 − 𝑏1 ⋅ 𝑏2 𝑖 2
=
𝑎2 2 − ( 𝑏2 𝑖)2
(𝑎1 ⋅ 𝑎2 + 𝑏1 ⋅ 𝑏2 ) + (𝑎2 ⋅ 𝑏1 − 𝑎1 ⋅ 𝑏2 )𝑖 𝑎1 ⋅ 𝑎2 + 𝑏1 ⋅ 𝑏2 𝑎2 ⋅ 𝑏1 − 𝑎1 ⋅ 𝑏2
= = + 𝑖
𝑎2 2 + 𝑏2 2 𝑎2 2 + 𝑏2 2 𝑎2 2 + 𝑏2 2
Pentru a impartii doua numere complexe, amplificam fractia cu conjugatul
numitorului.
3) Numere complexe conjugate (Conjugatul unui numar complex).
Modului unui numar complex:
Fie 𝑧 ∈ ℂ, 𝑧 = 𝑎 + 𝑏𝑖, 𝑎, 𝑏 ∈ 𝑅, atunci:
|𝑧| = √𝑎2 + 𝑏 2 , |𝑧| ∈ ℝ

Conjugatul numarului complex 𝑧 = 𝑎 + 𝑏𝑖 este numarul 𝑧̅ = 𝑎 − 𝑏𝑖.
Doua numere complexe conjugate au acelasi modul.
|𝑧| = |𝑧̅| |𝑧| = |−𝑧|
49
Cazuri particulare:
1 1
Daca |𝑧| = 1, atunci 𝑧̅ = , 𝑧 = .
𝑧 𝑧̅
Daca 𝑧 = −𝑧̅, atunci Re𝑧=0 (a=0; 𝑧 = 𝑏𝑖).
Daca 𝑧 = 𝑧̅, atunci Im𝑧=0 (b=0; 𝑧 = 𝑎)⇒ 𝑧 ∈ 𝑅.
Proprietati:
Fie 𝑧, 𝑧1 , 𝑧2 ∈ ℂ, atunci:
̅̅̅̅̅̅
𝑧1 𝑧̅1
𝑧1 ⋅ 𝑧2 = 𝑧̅1 ⋅ 𝑧̅2
̅̅̅̅̅̅̅̅ ̅̅̅̅̅̅̅̅̅
𝑧1 ± 𝑧2 = 𝑧̅1 ± 𝑧̅2 ( )= ̅̅̅̅) = 𝑧
𝑧̿ = (𝑧̅ ̅̅̅
𝑧 𝑛 = (𝑧̅)𝑛
𝑧2 𝑧̅2
𝑧1 |𝑧1 |
|𝑧1 ⋅ 𝑧2 | = |𝑧1 | ⋅ |𝑧2 | |𝑧1 ± 𝑧2 | ≤ |𝑧1 | + |𝑧2 | | |= |𝑧 𝑛 | = (|𝑧|) 𝑛
𝑧2 |𝑧2 |
𝑧 ⋅ 𝑧̅ = (|𝑧|)2
4) Interpretarea geometrica a unui numar complex:
Fie 𝑧 ∈ ℂ, 𝑧 = 𝑎 + 𝑏𝑖, 𝑎, 𝑏 ∈ 𝑅, atunci punctul 𝑀(𝑎,𝑏) este imaginea geometrica a
punctului 𝑧 in planul 𝒫(planul complex) . Se mai poate nota 𝑀(𝑧) si se citeste
𝑦
𝑀 de afix 𝑧 (𝑧 este afixul punctului 𝑀).
𝑂𝑀 = |𝑧| = √𝑎2 + 𝑏 2 = distanta de la origine la

punctul de afix 𝑀(𝑎,𝑏) = 𝑀(𝑧)
𝑏
Proprietati:
• Fie 𝑧1 , 𝑧2 ∈ ℂ, 𝑧1 = 𝑎1 + 𝑏1 𝑖, 𝑧2 = 𝑎2 + 𝑏2 𝑖,
𝑎1 , 𝑎2 , 𝑏1 , 𝑏2 ∈ 𝑅 si punctele 𝑀1(𝑎1,𝑏1) , 𝑀2(𝑎2 ,𝑏2)
imaginea geometrica a punctelor 𝑧1 , respectiv 𝑧2 , 𝑂 𝑎 𝑥
atunci: 𝑦
𝑂𝑀1 = 𝑎1 ⋅ 𝑖 + 𝑏1 ⋅ 𝑗, 𝑂𝑀2 = 𝑎2 ⋅ 𝑖 + 𝑏2 ⋅ 𝑗 𝑀3(𝑧3)
𝑏1 + 𝑏2
𝑧1 ± 𝑧2 = (𝑎1 ± 𝑎2 ) + ( 𝑏1 ± 𝑏2 )𝑖 𝑀2(𝑧2)
𝑏2
𝑧3 = ( 𝑎1 + 𝑎2 ) + ( 𝑏1 + 𝑏2 )𝑖 𝑀3( 𝑎1+ 𝑎2, 𝑏1+ 𝑏2)
⇒{ ⇒{
𝑧4 = ( 𝑎1 − 𝑎2 ) + ( 𝑏1 − 𝑏2 )𝑖 𝑀4( 𝑎1− 𝑎2, 𝑏1− 𝑏2)
𝑏1
𝑂𝑀3 = ( 𝑎1 + 𝑎2 ) ⋅ 𝑖 + ( 𝑏1 + 𝑏2 ) ⋅ 𝑗 𝑀1(𝑧1 )
⇒{
𝑂𝑀4 = ( 𝑎1 − 𝑎2 ) ⋅ 𝑖 + ( 𝑏1 − 𝑏2 ) ⋅ 𝑗 𝑀4(𝑧4)
𝑏1 − 𝑏2
𝑂𝑀1 + 𝑂𝑀2 = 𝑂𝑀3 𝑂 𝑎1 − 𝑎2 𝑎1
⇒{ , unde 𝑧3 , 𝑧4 ∈ ℂ 𝑎2 𝑎1 + 𝑎2 𝑥
𝑂𝑀1 − 𝑂𝑀2 = 𝑂𝑀4
50
𝑦
• Fie 𝑧1 , 𝑧2 , 𝑧3 ∈ ℂ, si punctele 𝑀1(𝑧1) , 𝑀2(𝑧2) , 𝑀3(𝑧3) , 𝑀1 (𝑧1)
imaginea geometrica a punctelor 𝑧1 , 𝑧2 , respectiv 𝑧3 .
𝑀2 (𝑧2)
Vectorii 𝑀1 𝑀2 si 𝑀2 𝑀3 sunt coliniari daca ∃(exista)𝛼
astfel incat 𝑀1 𝑀2 = 𝛼 ⋅ 𝑀2 𝑀3 .
𝑀3 (𝑧3)
𝑀1 𝑀2 = 𝑂𝑀2 − 𝑂𝑀1 , 𝑀2 𝑀3 = 𝑂𝑀3 − 𝑂𝑀2
𝑂𝑀2 − 𝑂𝑀1 = 𝛼 ⋅ (𝑂𝑀3 − 𝑂𝑀2 )
𝑧2 − 𝑧1 𝑂
𝑧2 − 𝑧1 = 𝛼 ⋅ (𝑧3 − 𝑧2 ) ⇒ 𝛼 = ∈ℝ 𝑥
𝑧3 − 𝑧2
𝑧2 − 𝑧1
Punctele 𝑀1 (𝑧1 ), 𝑀2 (𝑧2 ), 𝑀3 (𝑧3 ) sunt coliniare ⇔ ∈ ℝ.
𝑧3 − 𝑧2
𝑧2 − 𝑧1 𝑧2 − 𝑧1 ̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅
𝑧2 − 𝑧1
∈ℝ⟺ =( )
𝑧3 − 𝑧2 𝑧3 − 𝑧2 𝑧3 − 𝑧2
𝑧2 − 𝑧1 𝑧̅2 − 𝑧̅1
= ⟹ (𝑧2 − 𝑧1 ) ⋅ (𝑧̅3 − 𝑧̅2 ) = (𝑧3 − 𝑧2 ) ⋅ (𝑧̅2 − 𝑧̅1 )
𝑧3 − 𝑧2 𝑧̅3 − 𝑧̅2
𝑧2 ⋅ 𝑧̅3 − 𝑧2 ⋅ 𝑧̅2 − 𝑧1 ⋅ 𝑧̅3 + 𝑧1 ⋅ 𝑧̅2 = 𝑧3 ⋅ 𝑧̅2 − 𝑧3 ⋅ 𝑧̅1 − 𝑧2 ⋅ 𝑧̅2 + 𝑧2 ⋅ 𝑧̅1
𝑧2 ⋅ 𝑧̅3 − 𝑧1 ⋅ 𝑧̅3 + 𝑧1 ⋅ 𝑧̅2 = 𝑧3 ⋅ 𝑧̅2 − 𝑧3 ⋅ 𝑧̅1 + 𝑧2 ⋅ 𝑧̅1
𝑧2 ⋅ 𝑧̅3 + 𝑧3 ⋅ 𝑧̅1 + 𝑧1 ⋅ 𝑧̅2 = 𝑧3 ⋅ 𝑧̅2 + 𝑧1 ⋅ 𝑧̅3 + 𝑧2 ⋅ 𝑧̅1
̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅
𝑧2 ⋅ 𝑧̅3 + 𝑧3 ⋅ 𝑧̅1 + 𝑧1 ⋅ 𝑧̅2 = (𝑧 2 ⋅ 𝑧̅3 + 𝑧3 ⋅ 𝑧̅1 + 𝑧1 ⋅ 𝑧̅2 )
Punctele 𝑀1 (𝑧1 ), 𝑀2 (𝑧2 ), 𝑀3 (𝑧3 ) sunt coliniare ⇔ 𝑧1 ⋅ 𝑧̅2 + 𝑧2 ⋅ 𝑧̅3 + 𝑧3 ⋅ 𝑧̅1 ∈ ℝ.
• Fie 𝑧𝑎 , 𝑧𝑏 , 𝑧𝑐 , 𝑧𝑑 ∈ ℂ, si punctele 𝐴(𝑧𝑎) , 𝐵(𝑧𝑏) , 𝐶(𝑧𝑐) , 𝐷(𝑧𝑑) imaginea

geometrica a punctelor 𝑧𝑎 , 𝑧𝑏 , 𝑧𝑐 , respectiv 𝑧𝑑 , atunci:
Lungimea segmentului [𝐴𝐵] este egala cu | 𝑧𝑎 − 𝑧𝑏 |.
𝑧𝑎 + 𝑧𝑏
Daca punctul 𝐶 este mijlocul segmentului [𝐴𝐵] atunci afixul sau este 𝑧𝑐 = .
2
Daca punctul 𝐶 este situat intre punctele 𝐴 si 𝐵, atunci:
| 𝑧𝑐 − 𝑧𝑎 | = | 𝑧𝑏 − 𝑧𝑎 | + | 𝑧𝑐 − 𝑧𝑏 |
Daca punctele 𝐴, 𝐵, 𝐶 sunt coliniare, iar punctul 𝐷 un punct oarecare, atunci
imaginile geometrice ale numerelor complexe 𝑧𝑎 + 𝑧𝑑 , 𝑧𝑏 + 𝑧𝑑 , 𝑧𝑐 + 𝑧𝑑 , sunt
coliniare.
Originea axelor carteziene 𝑂 ∈ 𝐴𝐵, daca si numai daca ∃𝑚 ∈ ℝ astfel incat
𝑧𝑏 = 𝑚 ⋅ 𝑧𝑎 . Semidreptele (𝑂𝐴 si (𝑂𝐵 coincid daca 𝑚 > 0 si sunt opuse daca 𝑚 <
0.
Daca punctele 𝐴, 𝐵, 𝐶 sunt varfurile unui triunghi in planul complex, atunci
𝑧𝑎 + 𝑧𝑏 + 𝑧𝑐
centrul de greutate al triunghiului 𝐴𝐵𝐶 are afixul 𝑧𝑔 = .
3
51
Daca punctele 𝐴, 𝐵, 𝐶 sunt varfurile unui triunghi in planul complex, acesta este
echilateral daca indeplineste condiitile:
| 𝑧𝑎 − 𝑧𝑏 | = | 𝑧𝑎 − 𝑧𝑐 | = | 𝑧𝑏 − 𝑧𝑐 |
𝑧𝑎 2 + 𝑧𝑏 2 + 𝑧𝑐 2 = 𝑧𝑎 ⋅ 𝑧𝑏 + 𝑧𝑎 ⋅ 𝑧𝑐 + 𝑧𝑏 ⋅ 𝑧𝑐
Daca punctele 𝐴, 𝐵, 𝐶, 𝐷 sunt varfurile unui paralelogram in planul complex,
atunci 𝑧𝑎 + 𝑧𝑐 = 𝑧𝑏 + 𝑧𝑑 .
5) Forma trigonometrica a unui numar complex:
Fie 𝑧 ∈ ℂ, 𝑧 = 𝑎 + 𝑏𝑖, 𝑎, 𝑏 ∈ 𝑅, si punctul 𝑀(𝑧) interpretarea geometrica a
punctului 𝑧.
𝑦
𝑂𝑀 = |𝑧| = √𝑎2 + 𝑏2 =𝑟
𝑎
cos 𝛼 = ⇒ 𝑎 = 𝑟 ⋅ cos 𝛼 𝑀(𝑧)
𝑟
𝑏 } ⇒ 𝑧 = 𝑟 ⋅ cos 𝛼 + 𝑟 ⋅ sin 𝛼 𝑖 𝑏
sin 𝛼 = ⇒ 𝑏 = 𝑟 ⋅ sin 𝛼 𝑧 = 𝑟 ⋅ (cos 𝛼 + sin 𝛼 𝑖)
𝑟
Numarul r se numeste raza polara, iar numarul 𝛼
(cateodata notat cu 𝑡) se numeste argumentul redus lui 𝑧, 𝛼(𝑡)
si se noteaza arg 𝑧. 𝑂 𝑎 𝑥
Argumentul extins a lui 𝑧 se noteaza Arg 𝑧 = {𝛼 + 2𝑘𝜋 | 𝑘 ∈ ℤ}.

Argumentul redus al numarului 𝑧 mai poate fi determinat din relatia:
𝑎 𝑎
tg 𝛼 = , sau 𝛼 = arctg ( ) + 𝑘𝜋, unde 𝑘 ∈ ℤ
𝑏 𝑏
𝑎
cos 𝛼 = ⇒ 𝑎 = 𝑟 ⋅ cos 𝛼 ne da cadranul in care se afla 𝛼
𝑟
}⇒ +
𝑏
sin 𝛼 = ⇒ 𝑏 = 𝑟 ⋅ sin 𝛼 reducerea acestuia la primul cadran
𝑟
Forma 𝑧 = 𝑟(cos 𝛼 + sin 𝛼 𝑖) se numeste forma trigonometrica a numerului
complex 𝑧.
6) Operatii cu numere complexe sub forma trigonometrica:
Fie 𝑧, 𝑧1 , 𝑧2 ∈ ℂ, 𝑧 = 𝑟 ⋅ (cos 𝛼 + sin 𝛼 𝑖), 𝑧1 = 𝑟1 ⋅ (cos 𝛼1 + sin 𝛼1 𝑖), 𝑧2 = 𝑟2 ⋅
(cos 𝛼2 + sin 𝛼2 𝑖), 𝑟, 𝑟1 , 𝑟2 , 𝛼, 𝛼1 , 𝛼2 ∈ 𝑅, atunci:
𝑧1 = 𝑧2 ⇔ 𝑟1 = 𝑟2 si 𝛼1 = 𝛼2 + 2𝑘𝜋, 𝑘 ∈ ℤ arg 𝑧̅ = 2𝜋 − arg 𝑧
𝑧1 ⋅ 𝑧2 = 𝑟1 ⋅ 𝑟2 [cos(𝛼1 + 𝛼2 ) + sin(𝛼1 + 𝛼2 ) 𝑖]
𝑧1 𝑟1
= [cos(𝛼1 − 𝛼2 ) + sin(𝛼1 − 𝛼2 ) 𝑖]
𝑧2 𝑟2
𝑧 𝑛 = [𝑟 ⋅ (cos 𝛼 + sin 𝛼 𝑖)]𝑛 = 𝑟 𝑛 ⋅ [cos(𝑛 ⋅ 𝛼) + sin(𝑛 ⋅ 𝛼) 𝑖], 𝑛 ∈ ℕ∗ (Formula lui
Moivre)
𝑧1
arg(𝑧1 ⋅ 𝑧2 ) = arg 𝑧1 + arg 𝑧2 arg = arg 𝑧1 − arg 𝑧2 arg(𝑧 𝑛 ) = 𝑛 ⋅ arg 𝑧
𝑧2
52
7) Radacinile de ordin 𝑛 ale unui numar complex:

Fie 𝑧, 𝑡 ∈ ℂ, 𝑧 = 𝑟 ⋅ (cos 𝛼 + sin 𝛼 𝑖), 𝑟 > 0, 𝛼 ∈ [0,2𝜋), atunci numerele
𝑛 𝛼 + 2𝑘𝜋 𝛼 + 2𝑘𝜋
𝑧𝑘 = √𝑟 ⋅ [cos ( ) + sin ( ) 𝑖] , 𝑘 = ̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅
1, 𝑛 − 1(𝑘 ∈ {1,2, … , 𝑛 − 1}),
𝑛 𝑛
𝑛 ∈ ℕ, 𝑛 ≥ 2, se numesc radacinile de ordin 𝑛 ale numarului complex 𝑧.
8) Radacinile de ordin 3 ale unitatii:
Fie 𝑥 ∈ ℂ, astfel incat 𝑥 3 = 1.
Metoda 1:
𝑥 − 1 = 0 ⟹ 𝑥1 = 1
𝑥 3 − 1 = 0 ⟹ (𝑥 − 1) ⋅ (𝑥 2 + 𝑥 + 1) = 0 ⇒ {
𝑥2 + 𝑥 + 1 = 0
𝑥 2 + 𝑥 + 1 = 0, Δ = 1 − 4 = −3
−1 √3
−1 ± 𝑖 ⋅ √3 𝑥2 = +𝑖
𝑥2 , 𝑥3 = ⇒ 2 2 𝜀
2 −1 √3
𝑥3 = −𝑖
{ 2 2}
Metoda 2:
𝑥 3 = 1 + 0 ⋅ 𝑖 ⇒ 𝑥 3 = 1(cos 0 + 𝑖 sin 0)
3 0 + 2𝑘𝜋 0 + 2𝑘𝜋
𝑥𝑘 = √1 [cos ( ) + sin ( ̅̅̅̅
) 𝑖] , 𝑘 = 0,2
3 3
2𝑘𝜋 2𝑘𝜋
𝑥𝑘 = cos ( ) + sin ( )𝑖
3 3
0 0
𝑘 = 0 ⇒ 𝑥0 = cos ( ) + sin ( ) 𝑖 = cos 0 + sin 0 𝑖 = 1
3 3
2𝜋 2𝜋 −1 √3
𝑘 = 1 ⇒ 𝑥1 = cos ( ) + sin ( ) 𝑖 = + 𝑖
3 3 2 2
4𝜋 4𝜋 −1 √3
𝑘 = 2 ⇒ 𝑥2 = cos ( ) + sin ( ) 𝑖 = − 𝑖
3 3 2 2
𝜀4 = 𝜀
𝜀3 = 1 ⇒ {
(𝜀 − 1) ⋅ (𝜀 2 + 𝜀 + 1) = 0 ⇒ 𝜀 2 + 𝜀 + 1 = 0 ⟹ 𝜀 2 = −𝜀 − 1
9) Ecuatii binome. Ecuatii trinome:
i. Ecuatii binome:
O ecuatie de forma 𝑡 𝑛 = 𝑧, 𝑛 ∈ ℕ, 𝑛 ≥ 2 se numeste ecuatie binome.
Pentru a resolva o ecuatie binome, vom scrie numarul complex 𝑧 sub forma
trigonometrica, daca acesta nu este deja scris sub forma trigonometrica:
𝑡 𝑛 = 𝑟 ⋅ (cos 𝛼 + sin 𝛼 𝑖), iar cele 𝑛 radacini ale ecuatii, distincte, sunt:
𝑛 𝛼 + 2𝑘𝜋 𝛼 + 2𝑘𝜋
𝑡𝑘 = √𝑟 ⋅ [cos ( ) + sin ( ) 𝑖] , 𝑘 = ̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅
0, 𝑛 − 1(𝑘 ∈ {0,1, … , 𝑛 − 1}),
𝑛 𝑛
𝑛 ∈ ℕ, 𝑛 ≥ 2.
53
2𝑘𝜋 2𝑘𝜋
Solutiile ecuatiei 𝑧 𝑛 = 1 sunt numerele 𝜀𝑘 = cos ( ) + sin ( ) 𝑖,
𝑛 𝑛
𝑘 = ̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅
0, 𝑛 − 1 si se numesc radiacinile de ordin 𝑛 ale unitatii (𝜀 = epsilon)
ii. Ecuatii trinome:
O ecuatie de forma 𝑎 ⋅ 𝑥 2⋅𝑛 + 𝑏 ⋅ 𝑥 𝑛 + 𝑐 = 0, 𝑎, 𝑏, 𝑐 ∈ ℝ se numeste ecuatia
trinoma.
Se face substituia 𝑥 𝑛 = 𝑡, 𝑡 > 0 si se rezolva ecuatia de gradul II rezultata:
𝑎 ⋅ 𝑡2 + 𝑏 ⋅ 𝑡 + 𝑐 = 0
Δ = 𝑏2 − 4 ⋅ 𝑎 ⋅ 𝑐
−𝑏 ± √Δ
𝑡1,2 =
2⋅𝑎
𝑥 𝑛 = 𝑡1 ⇒ ecuatia binoma
𝑥 𝑛 = 𝑡2 ⇒ ecuatia binoma
O ecuatia trinoma este o ecuatia de gradul II si doua ecuatii binome.
Exemplu:
𝑥8 − 3 ⋅ 𝑥4 + 2 = 0
(𝑥 4 )2 + 𝑥 4 + 1 = 0
𝑥4 = 𝑡 > 0
𝑡2 − 3 ⋅ 𝑡 + 2 = 0
𝑡2 − 𝑡 − 2 ⋅ 𝑡 + 2 = 0
𝑡 ⋅ (𝑡 − 1) − 2 ⋅ (𝑡 − 1) = 0
(𝑡 − 1) ⋅ (𝑡 − 2) = 0
𝑡 − 1 = 0 ⇒ 𝑡1 = 1
𝑡 − 2 = 0 ⇒ 𝑡2 = 2
𝑥 4 = 𝑡1
𝑡1 = 1 = 1 + 0 ⋅ 𝑖
𝑟1 = √12 + 02 = √1 = 1
1
cos 𝛼 = = 1
1 }⇒𝛼=0
0
sin 𝛼 = = 0
1
𝑡1 = 1 ⋅ (cos 0 + 𝑖 ⋅ sin 0) = cos 0 + 𝑖 ⋅ sin 0
𝑥 4 = cos 0 + 𝑖 ⋅ sin 0
0+2⋅𝑘⋅𝜋 0+2⋅𝑘⋅𝜋
𝑥𝑘 = cos ( ) + 𝑖 ⋅ sin ( ) , 𝑘 = ̅̅̅̅
0,3
4 4
2⋅𝑘⋅𝜋 2⋅𝑘⋅𝜋
𝑥𝑘 = cos ( ) + 𝑖 ⋅ sin ( ) , 𝑘 = ̅̅̅̅
0,3
4 4
𝑘⋅𝜋 𝑘⋅𝜋
𝑥𝑘 = cos ( ) + 𝑖 ⋅ sin ( ) , 𝑘 = ̅̅̅̅
0,3
2 2
54
0 0
𝑘 = 0 ⇒ 𝑥0 = cos ( ) + 𝑖 ⋅ sin ( ) = cos 0 + 𝑖 ⋅ sin 0 = 1
2 2
𝜋 𝜋
𝑘 = 1 ⇒ 𝑥1 = cos ( ) + 𝑖 ⋅ sin ( ) = 0 + 𝑖 ⋅ 1 = 𝑖
2 2
𝑘 = 2 ⇒ 𝑥2 = cos 𝜋 + 𝑖 ⋅ sin 𝜋 = −1 + 𝑖 ⋅ 0 = −1
3⋅𝜋 3⋅𝜋
𝑘 = 3 ⇒ 𝑥3 = cos ( ) + 𝑖 ⋅ sin ( ) = 0 + 𝑖 ⋅ (−1) = −𝑖
2 2
𝑥 4 = 𝑡2
𝑡1 = 2 = 2 + 0 ⋅ 𝑖
𝑟2 = √22 + 02 = √4 = 2
2
cos 𝛼 = = 1
2 }⇒𝛼=0
0
sin 𝛼 = = 0
2
𝑡1 = 2 ⋅ (cos 0 + 𝑖 ⋅ sin 0)
𝑥 4 = 2 ⋅ (cos 0 + 𝑖 ⋅ sin 0)
4 0+2⋅𝑝⋅𝜋 0+2⋅𝑝⋅𝜋
𝑥𝑝 = √2 ⋅ [cos ( ) + 𝑖 ⋅ sin ( ̅̅̅̅
)] , 𝑝 = 0,3
4 4
4 2⋅𝑝⋅𝜋 2⋅𝑝⋅𝜋
𝑥𝑝 = √2 ⋅ [cos ( ) + 𝑖 ⋅ sin ( ̅̅̅̅
)] , 𝑝 = 0,3
4 4
4 𝑝⋅𝜋 𝑝⋅𝜋
𝑥𝑝 = √2 ⋅ [cos ( ) + 𝑖 ⋅ sin ( )] , 𝑝 = ̅̅̅̅
0,3
2 2
4 0 0 4 4 4
𝑝 = 0 ⇒ 𝑥0 = √2 ⋅ [cos ( ) + 𝑖 ⋅ sin ( )] = √2 ⋅ (cos 0 + 𝑖 ⋅ sin 0) = √2 ⋅ 1 = √2
2 2
4 𝜋 𝜋 4 4
𝑝 = 1 ⇒ 𝑥1 = √2 ⋅ [cos ( ) + 𝑖 ⋅ sin ( )] = √2 ⋅ (0 + 𝑖 ⋅ 1) = √2 ⋅ 𝑖
2 2
4 4 4
𝑝 = 2 ⇒ 𝑥2 = √2 ⋅ (cos 𝜋 + 𝑖 ⋅ sin 𝜋) = √2 ⋅ (−1 + 𝑖 ⋅ 0) = − √2
4 3⋅𝜋 3⋅𝜋 4 4
𝑝 = 3 ⇒ 𝑥3 = √2 ⋅ [cos ( ) + 𝑖 ⋅ sin ( )] = √2 ⋅ [0 + 𝑖 ⋅ (−1)] = (− √2) ⋅ 𝑖
2 2
4 4
Deci solutiile ecuatiei sunt: 𝑆 = {±1, ±𝑖, ± √2, ± √2 ⋅ 𝑖}
55
25. Grafice de functii:

1) Functia putere:
Fie 𝑓 ∶ ℝ → ℝ, 𝑓(𝑥) = 𝑥 𝑛 , 𝑛 ∈ ℕ. 𝑦
I. 𝑛 par (𝑛 = 2𝑘, 𝑘 ∈ ℕ): 𝐺𝑓(𝑥)=𝑥2
Pe intervalul (−∞, 0] functia este strict descrescatoare.

Pe invervalul [0, +∞) functia este strict crescatoare.
Functia nu este injectiva, surjectiva, bijectiva.
Daca 𝑓 ∶ ℝ → [0, +∞) atunci functia este surjectiva.
Functia nu este inversabila. 𝑂 𝑥
Functia este strict pozitiva. Functia este convexa.
Functia este para. Functia nu este periodica.
II. 𝑛 impar (𝑛 = 2𝑘 + 1, 𝑘 ∈ ℕ): 𝑦 𝐺𝑓(𝑥)=𝑥3
Functia este strict crescatoare.

Functia este injectiva, surjectiva, bijectiva.
Functia este inversabila. Inversa functiei radical.
Pe intervalul (−∞, 0] functia este concava si negativa. 𝑂
Pe invervalul [0, +∞) functia este convexa si pozitiva.
Functia este impara. Functia nu este periodica. 𝑥
2) Functia radical:
𝑛
Fie 𝑓 ∶ 𝐷 → ℝ, 𝑓(𝑥) = √𝑥, 𝑛 ∈ ℕ. 𝑦
I. 𝑛 par (𝑛 = 2𝑘, 𝑘 ∈ ℕ), 𝐷 = [0, +∞): 𝐺𝑓(𝑥)=√𝑥

Functia este injectiva, dar nu surjectiva, bijectiva.
Daca 𝑓 ∶ [0, +∞) → [0, +∞) atunci functia este surjectiva. 𝑂 𝑥
Functia nu este inversabila.
Functia este strict pozitiva. Functia este concava.
Functia nu are paritate. Functia nu este periodica.
II. 𝑛 impar (𝑛 = 2𝑘 + 1, 𝑘 ∈ ℕ) 𝐷 = ℝ:
𝑦 𝐺𝑓(𝑥)= 3√𝑥
Functia este inversabila. Inversa functiei putere. 𝑂
Pe intervalul (−∞, 0] functia este convexa si negativa. 𝑥
Pe invervalul [0, +∞) functia este concava si pozitiva.
Functia este impara. Functia nu este periodica.
56
3) Functia exponentiala:
Fie 𝑓 ∶ ℝ → (0, +∞), 𝑓(𝑥) = 𝑎 𝑥 , 𝑎 > 0, 𝑎 ≠ 1 ⇒ 𝑎 ∈ (0,1) ∪ (1, +∞). 𝑦
𝐺𝑓(𝑥)=2𝑥
I. 𝑎 ∈ (1, +∞):
Functia este injectiva, surjectiva, bijectiva. 1
Functia este inversabila. Inversa functiei logaritmice.
Functia este strict pozitiva. Functia este convexa. 𝑂
Functia nu are paritate. Functia nu este periodica. 𝑥
II. 𝑎 ∈ (0,1):
𝑦
Functia este strict descrescatoare.
𝐺 1 𝑥
Functia este injectiva, surjectiva, bijectiva. 𝑓(𝑥)=( )
2
Functia este inversabila. Inversa functiei logaritmice.
1
Functia este strict pozitiva. Functia este convexa.
Functia nu are paritate. Functia nu este periodica. 𝑂
𝑥
4) Functia logaritmica:
Fie 𝑓 ∶ (0, +∞) → ℝ, 𝑓(𝑥) = log 𝑎 𝑥, 𝑎 > 0, 𝑎 ≠ 1 ⇒ 𝑎 ∈ (0,1) ∪
(1, +∞). 𝑦
I. 𝑎 ∈ (1, +∞):
𝐺𝑓(𝑥)=log2 𝑥
Functia este inversabila. Inversa functiei exponentiale. 𝑂 1 𝑥
Pe intervalul (0,1) functia este negativa.
Pe intervalul (1, +∞) functia este positiva.
Functia este concava.
Functia nu are paritate. Functia nu este periodica. 𝑦
II. 𝑎 ∈ (0,1):
Functia este strict descrescatoare. 𝐺𝑓(𝑥)=log1 𝑥
2
Functia este inversabila. Inversa functiei exponentiale.
Pe intervalul (0,1) functia este positiva. 𝑂 1
Pe intervalul (1, +∞) functia este negativa.

Functia este convexa. 𝑥
Functia nu are paritate. Functia nu este periodica
57
5) Functiile sinus si cosinus:

Fie 𝑓 ∶ ℝ → [−1,1].
I. 𝑓(𝑥) = sin 𝑥:
−𝜋 𝜋
Pe intervalul [ 2 + 2𝑘𝜋, 2 + 2𝑘𝜋]
functia este strict crescatoare, k ∈ ℤ.
𝜋 3𝜋
Pe intervalul [ 2 + 2𝑘𝜋, + 2𝑘𝜋]
2
functia este strict descrescatoare, k ∈ ℤ.
𝑦
Functia este surjectiva, dar nu injectiva, bijectiva.
−𝜋 𝜋 𝐺𝑓(𝑥)=sin 𝑥
Daca 𝑓: [ , ] → [−1,1], 1
2 2
atunci functie este injectiva. −𝜋 3𝜋
Functia nu este inversabila. −𝜋 2 𝜋 2 2𝜋
𝑂
𝜋
Pe intervalul [0 + 2𝑘𝜋, 𝜋 + 2𝑘𝜋] 𝑥
2
functia este positiva si concava, k ∈ ℤ.
Pe intervalul [𝜋 + 2𝑘𝜋, 2𝜋 + 2𝑘𝜋] −1
functia este negativa si convexa, k ∈ ℤ.
Functia este impara.
Functia este periodica de perioada principala 2𝜋.
II. 𝑓(𝑥) = cos 𝑥:
−𝜋
Pe intervalul [−𝜋 + 2𝑘𝜋, + 2𝑘𝜋]
2
Pe intervalul [0 + 2𝑘𝜋, 𝜋 + 2𝑘𝜋]
Functia este surjectiva, dar nu injectiva, bijectiva. 𝑦
Daca 𝑓 ∶ [0, 𝜋] → [−1,1], atunci functie este injectiva. 𝐺𝑓(𝑥)=cos 𝑥
Functia nu este inversabila. 1
−𝜋 𝜋 −𝜋
Pe intervalul [ + 2𝑘𝜋, + 2𝑘𝜋] 3𝜋
2 2 −2𝜋 −𝜋 2
𝑂 𝜋 2
functia este positiva si concava, k ∈ ℤ. 𝜋
𝑥
𝜋 3𝜋 2
Pe intervalul [ + 2𝑘𝜋, + 2𝑘𝜋]
2 2
−1
functia este negativa si convexa, k ∈ ℤ.
Functia este para.
Functia este periodica de perioada principala 2𝜋.
58
6) Functiile tangenta si cotangenta:

Fie 𝑓 ∶ 𝐷 → ℝ.
𝜋
I. 𝑓(𝑥) = tg 𝑥 , 𝐷 = ℝ ∖ { 2 + 𝑘𝜋, k ∈ ℤ}:
−𝜋 𝜋
Pe intervalul ( 2 + 𝑘𝜋, 2 + 𝑘𝜋)
Functia este surjectiva, dar nu injectiva, bijectiva.
−𝜋 𝜋 𝐺𝑓(𝑥)=tg 𝑥
Daca 𝑓: ( , ) → ℝ,
2 2 𝑦
atunci functie este injectiva.
−𝜋
Pe intervalul ( + 𝑘𝜋, 𝑘𝜋] −3𝜋 −𝜋 𝜋
2 3𝜋
2 −𝜋 2 𝑂 2 𝜋 2
functia este negativa si concava, k ∈ ℤ.
𝜋 𝑥
Pe intervalul [𝑘𝜋, + 𝑘𝜋)
2
functia este positiva si convexa, k ∈ ℤ.
Functia este periodica de perioada principala 𝜋.
II. 𝑓(𝑥) = ctg 𝑥 , 𝐷 = ℝ ∖ {𝑘𝜋, k ∈ ℤ}:
Pe intervalul (𝑘𝜋, 𝜋 + 𝑘𝜋) 𝐺𝑓(𝑥)=ctg 𝑥
Functia este surjectiva, dar nu injectiva, bijectiva. 𝑦
Daca 𝑓 ∶ (0, 𝜋) → ℝ, atunci functie este injectiva.
𝜋
Pe intervalul (𝑘𝜋, + 𝑘𝜋] −𝜋 𝜋 3𝜋
2 −𝜋 2 2 2 2𝜋
functia este positiva si convexa, k ∈ ℤ. 𝑂 𝜋 𝑥
𝜋
Pe intervalul [ + 𝑘𝜋, 𝜋 + 𝑘𝜋)
2
functia este negativa si concava, k ∈ ℤ.
Functia este periodica de perioada principala 𝜋.
59
26. Functii trigonometrice inverse:

Pentru ca functiile trigonometrice sin, cos, tg, ctg, sa fie inversabile, domeniul
si/sau codomeniul trebuie restrictionat. Functia 𝑔, unde functia 𝑓 este
bijectiva(si prin definitie inversabila), se noteaza, in unele cazuri, cu 𝑓.̅
1) Functia arcsinus:
−𝜋 𝜋
Daca 𝑓 :̅ [ , ] → [−1,1], 𝑓 (̅ 𝑥) = sin 𝑥 , atunci functia este inversabila,
2 2
−𝜋 𝜋
iar inversa functiei 𝑓 ̅ 𝑒ste functia 𝑓 ̅−1 : [−1,1] → [ , ] , 𝑓 ̅−1 (𝑥) = arcsin 𝑥.
2 2
arcsin 𝑥 = arcul/unghiul al carui sinus este 𝑥
sin(𝑛𝑢𝑚𝑎𝑟) = 𝑢𝑛𝑔ℎ𝑖 ⇒ arcsin(𝑢𝑛𝑔ℎ𝑖) = 𝑛𝑢𝑚𝑎𝑟
arcsin 𝑥 = 𝑡 ⟹ sin 𝑡 = 𝑥
−𝜋 𝜋
𝑓: [−1,1] → [ , ] , 𝑓(𝑥) = arcsin 𝑥:
2 2
Functia este inversabila. Inversa functiei sinus.
Pe intervalul [−1,0] functia este negativa si concava.
Pe intervalul [0,1] functia este positiva si convexa.
𝑦 𝑦
𝜋
𝐺𝑓(𝑥)=arcsin 𝑥 𝜋
𝐺𝑓(𝑥)=arcsin 𝑥
2 2
1 𝐺𝑔(𝑥)=sin 𝑥
−𝜋
−1 𝑂 1 2 −1 𝑂
𝑥 1 𝜋
2 𝑥
−1
−𝜋
−𝜋
2
2
60
2) Functia arccosinus:
Daca 𝑓 :̅ [0, 𝜋] → [−1,1], 𝑓 (̅ 𝑥) = cos 𝑥 , atunci functia este inversabila,
iar inversa functiei 𝑓 ̅ 𝑒ste functia 𝑓 ̅−1 : [−1,1] → [0, 𝜋], 𝑓 ̅−1 (𝑥) = arccos 𝑥.
arccos 𝑥 = arcul/unghiul al carui cosinus este 𝑥
arccos 𝑥 = 𝑡 ⟹ cos 𝑡 = 𝑥
𝑓: [−1,1] → [0, 𝜋], 𝑓(𝑥) = arccos 𝑥:
Functia este inversabila. Inversa functiei cosinus.
Functia este positiva.
Pe intervalul [−1,0] functia este convexa.
Pe intervalul [0,1] functia este concava.
Functia nu are pararitate, dar arccos(−𝑥) = 𝜋 − arccos 𝑥.
Functia nu este periodica.
𝑦 𝑦
𝐺𝑓(𝑥)=arccos 𝑥
𝜋 𝜋
𝜋 𝜋
𝐺𝑓(𝑥)=arccos 𝑥
2 2
1
𝜋
𝑂 𝑥 𝜋
−1 1 𝑂 2
−1 1
𝐺𝑔(𝑥)=cos 𝑥
−1
3) Functia arctangenta:
−𝜋 𝜋
Daca 𝑓 :̅ ( , ) → ℝ, 𝑓 (̅ 𝑥) = tg 𝑥 , atunci functia este inversabila,
2 2
−𝜋 𝜋
iar inversa functiei 𝑓 ̅ 𝑒ste functia 𝑓 ̅−1 : ℝ → ( , ) , 𝑓 ̅ −1 (𝑥) = arctg 𝑥.
2 2
arctg 𝑥 = arcul/unghiul al carei tangenta este 𝑥
arctg 𝑥 = 𝑡 ⟹ tg 𝑡 = 𝑥
−𝜋 𝜋
𝑓: ℝ → ( , ) , 𝑓(𝑥) = arctg 𝑥:
2 2
Functia este inversabila. Inversa functiei tangenta.
Pe intervalul (−∞, 0] functia este negativa si convexa.
Pe intervalul [0, +∞) functia este positiva si concava.
61
𝐺𝑔(𝑥)=tg 𝑥
𝑦 𝜋
𝐺𝑓(𝑥)=arctg 𝑥
𝑦 𝜋
2
2
𝐺𝑓(𝑥)=arctg 𝑥
𝜋
𝑂 −𝜋
2 𝑂 2
𝑥
−𝜋
2
−𝜋 𝑥
2
4) Functia arccotangenta:
Daca 𝑓 :̅ (0, 𝜋) → ℝ, 𝑓 (̅ 𝑥) = ctg 𝑥 , atunci functia este inversabila,
iar inversa functiei 𝑓 ̅ 𝑒ste functia 𝑓 ̅−1 : ℝ → (0, 𝜋), 𝑓 ̅−1 (𝑥) = arcctg 𝑥.
arcctg 𝑥 = arcul/unghiul al carei cotangenta este 𝑥
arcctg 𝑥 = 𝑡 ⟹ ctg 𝑡 = 𝑥
𝑓: ℝ → (0, 𝜋), 𝑓(𝑥) = arcctg 𝑥:
Functia este inversabila. Inversa functiei cotangenta.
Functia este positiva.
Pe intervalul (−∞, 0] functia este concava.
Pe intervalul [0, +∞) functia este convexa.
Functia nu are pararitate, dar arcctg(−𝑥) = 𝜋 − arcctg 𝑥.
Functia nu este periodica. 𝐺𝑔(𝑥)=ctg 𝑥
𝑦
𝑦 𝜋
𝜋 𝜋
2 2
𝐺𝑓(𝑥)=arcctg 𝑥
𝑂
𝜋 𝜋 𝑥
𝑂 2
Pentru graficele functiilor arccosinus si arccotangenta, punctul 𝑃(0,𝜋)

2
este centru de simetrie.
62
5) Formule:
I. sin(𝑓(𝑥)):
−𝜋 𝜋
sin(arcsin 𝑥) = 𝑥 , (∀)𝑥 ∈ [−1,1] arcsin(sin 𝑥) = 𝑥, (∀)𝑥 ∈ [ , ]
2 2
sin(arccos 𝑥) = sin 𝑡 = √1 − cos2 𝑡 = √1 − 𝑥 2

1 2 7 6
3
arccos 𝑥 = 𝑡, 𝑡 ∈ [0, 𝜋] ⇒ cos 𝑡 = 𝑥
4
5 √ 2
cos2 𝑡 + sin2 𝑡 = 1 ⇒ { sin 𝑡 = ± 1 − cos 𝑡 } ⟹ sin 𝑡 = √1 − cos 2 𝑡
𝑡 ∈ [0, 𝜋] ⇒ sin 𝑡 > 0
𝑥
sin(arctg 𝑥) = sin 𝑡 =
√1 + 𝑥 2
−𝜋 𝜋
arctg 𝑥 = 𝑡, 𝑡 ∈ ( , ) ⇒ tg 𝑡 = 𝑥
2 2
sin 𝑡 sin2 𝑡 2
sin2 𝑡
=𝑥⟹ = 𝑥 ⟹ = 𝑥 2 ⟹ 𝑥 2 − 𝑥 2 ⋅ sin2 𝑡 = sin2 𝑡 ⇒
cos 𝑡 cos 2 𝑡 1 − sin2 𝑡
2 2 2 2 2 2 2 2
𝑥2
sin 𝑡 + 𝑥 ⋅ sin 𝑡 = 𝑥 ⟹ sin 𝑡 ⋅ (𝑥 + 1) = 𝑥 ⇒ sin 𝑡 = ⇒
1 + 𝑥2
±𝑥 −𝜋 𝜋
sin 𝑡 = ,𝑡 ∈ ( , )
√1 + 𝑥 2 2 2
Daca 𝑥 ∈ (−∞, 0) ⇒ sin(arctg 𝑥) = sin(−arctg(−𝑥)) = −sin(arctg(−𝑥)) =
−𝑥 𝑥
=− =
√1 + 𝑥 2 √1 + 𝑥 2
𝑥
Daca 𝑥 ∈ [0, +∞) ⇒ sin(arctg 𝑥) =
√1 + 𝑥 2
1
sin(arcctg 𝑥) = sin 𝑡 =
√1 + 𝑥 2
arcctg 𝑥 = 𝑡, 𝑡 ∈ (0, 𝜋) ⇒ ctg 𝑡 = 𝑥
cos 𝑡 cos 2 𝑡 2
1 − sin2 𝑡
=𝑥⟹ = 𝑥 ⟹ = 𝑥 2 ⟹ 𝑥 2 ⋅ sin2 𝑡 = 1 − sin2 𝑡 ⇒
sin 𝑡 sin2 𝑡 sin2 𝑡
1
sin2 𝑡 + 𝑥 2 ⋅ sin2 𝑡 = 1 ⟹ sin2 𝑡 ⋅ (𝑥 2 + 1) = 1 ⇒ sin2 𝑡 = ⇒
1 + 𝑥2
1
sin 𝑡 = , 𝑡 ∈ (0, 𝜋)
√1 + 𝑥 2
63
II. cos(𝑓(𝑥)):
cos(arcsin 𝑥) = cos 𝑡 = √1 − 𝑥 2
−𝜋 𝜋
arcsin 𝑥 = 𝑡, 𝑡 ∈ [ , ] ⇒ sin 𝑡 = 𝑥
2 2
−𝜋 𝜋
cos2 𝑡 + sin2 𝑡 = 1 ⟹ cos 𝑡 = √1 − sin2 𝑡 , 𝑡 ∈ [ , ]
2 2
cos(arccos 𝑥) = 𝑥, (∀)𝑥 ∈ [−1,1] arccos(cos 𝑥) = 𝑥, (∀)𝑥 ∈ [0, 𝜋]
1
cos(arctg 𝑥) = cos 𝑡 =
√1 + 𝑥 2
−𝜋 𝜋
arctg 𝑥 = 𝑡, 𝑡 ∈ ( , ) ⟹ tg 𝑡 = 𝑥
2 2
1 − cos 2 𝑡
=𝑥⟹ = 𝑥 ⟹ = 𝑥 2 ⟹ 𝑥 2 ⋅ cos 𝑡 = 1 − cos 2 𝑡 ⇒
sin 𝑡 sin2 𝑡 cos2 𝑡
1
cos2 𝑡 + 𝑥 2 ⋅ cos 2 𝑡 = 1 ⟹ cos2 𝑡 ⋅ (𝑥 2 + 1) = 1 ⇒ cos 2 𝑡 = ⇒
1 + 𝑥2
1 −𝜋 𝜋
cos 𝑡 = ,𝑡 ∈ ( , )
√1 + 𝑥 2 2 2
𝑥
cos(arcctg 𝑥) = cos 𝑡 =
√1 + 𝑥 2
arcctg 𝑥 = 𝑡, 𝑡 ∈ (0, 𝜋) ⇒ ctg 𝑡 = 𝑥
cos2 𝑡
=𝑥⟹ = 𝑥 ⟹ = 𝑥 2 ⟹ cos 2 𝑡 = 𝑥 2 − 𝑥 2 ⋅ cos 2 𝑡 ⇒
sin 𝑡 sin2 𝑡 1 − cos 2 𝑡
2 2 2 2 2 2 2 2
𝑥2
cos 𝑡 + 𝑥 ⋅ cos 𝑡 = 𝑥 ⟹ cos 𝑡 ⋅ (𝑥 + 1) = 𝑥 ⇒ cos 𝑡 = ⇒
1 + 𝑥2
±𝑥
cos 𝑡 = , 𝑡 ∈ (0, 𝜋)
√1 + 𝑥 2
Daca 𝑥 ∈ (−∞, 0) ⇒ cos(arcctg 𝑥) = cos(𝜋 − arcctg(−𝑥)) =
= cos 𝜋 ⋅ cos(arcctg(−𝑥)) + sin 𝜋 ⋅ sin(arcctg(−𝑥)) = − cos(arcctg(−𝑥))
−𝑥 𝑥
=− =
√1 + 𝑥 2 √1 + 𝑥 2
𝑥
Daca 𝑥 ∈ [0, +∞) ⇒ cos(arcctg 𝑥) =
√1 + 𝑥 2
64
III. tg(𝑓(𝑥)):
sin(arcsin 𝑥) 𝑥
tg(arcsin 𝑥) = =
cos(arcsin 𝑥) √1 − 𝑥 2
sin(arccos 𝑥) √1 − 𝑥 2
tg(arccos 𝑥) = =
cos(arccos 𝑥) 𝑥
−𝜋 𝜋
tg(arctg 𝑥) = 𝑥, (∀)𝑥 ∈ ℝ arctg(tg 𝑥) = 𝑥, (∀)𝑥 ∈ ( , )
2 2
1
tg(arcctg 𝑥) = tg 𝑡 =
𝑥
1 1
arcctg 𝑥 = 𝑡, 𝑡 ∈ (0, 𝜋) ⇒ ctg 𝑡 = 𝑥 ⇒ = 𝑥 ⟹ tg 𝑡 =
tg 𝑡 𝑥
IV. ctg(𝑓(𝑥)):
cos(arcsin 𝑥) √1 − 𝑥 2
ctg(arcsin 𝑥) = =
sin(arcsin 𝑥) 𝑥
cos(arccos 𝑥) 𝑥
ctg(arccos 𝑥) = =
sin(arccos 𝑥) √1 − 𝑥 2
1
ctg(arctg 𝑥) = ctg 𝑡 =
𝑥
−𝜋 𝜋 1 1
arctg 𝑥 = 𝑡, 𝑡 ∈ ( , ) ⇒ tg 𝑡 = 𝑥 ⇒ = 𝑥 ⟹ ctg 𝑡 =
2 2 ctg 𝑡 𝑥
ctg(arcctg 𝑥) = 𝑥, (∀)𝑥 ∈ ℝ arcctg(ctg 𝑥) = 𝑥, (∀)𝑥 ∈ (0, 𝜋)

Observatii:
• La formulele sin(arctg 𝑥) si cos(arcctg 𝑥), formele cu ± dar si simple(doar
cu +) sunt corecte.
• Pentru argumente sub forma de suma (exemplu: cos(2 ⋅ arcsin 𝑥) ,
sin(arcctg 𝑥 + arcsin(5𝑥)) ) se aplica aceleasi formule ca pentru un
argument simplu:
cos(2 ⋅ arcsin 𝑥) = cos2 (arcsin 𝑥) − sin2(arcsin 𝑥) = 1 − 𝑥 2 − 𝑥 2

= 1 − 2𝑥 2
65
27. Ecuatii. Inecuatii:

Rezolvarea ecuatiilor (respectiv inecuatiilor) consta in 3 pasi:
I. Conditii de Existenta(C.E.) si Conditii de Compatibilitate (C.C.). Aceastea o
sa defineasca domeniul maxim de definitie (𝐷𝑚𝑎𝑥 ).
II. Rezolvarea propriu-zisa, care, de cele mai multe ori, inseamna reducerea
ecuatiei (sau inecuatiei) la o ecuatie (sau inecuatie) de gradul I sau II.
Inectuatiile de gradul I, respectiv II, se rezolva cu ajutorul tabelului de
semn a ecuatiei de gradul I, respectiv II, iar solutie este sub forma de
interval sau reuniune de intervale.
Daca inecuatia contine produse sau rapoarte se alcatuieste un tabel de
semn pentru fiecare factor, apoi semnul produsului (sau raportului).
Pentru inecuatii, se interseacteaza domeniul maxim de definitie cu
domeniul calculat.
III. Verificarea solutiilor, atat in domeniul maxim de definitie (𝐷𝑚𝑎𝑥 ), cat si in
ecuatia (sau inecuatia) initiala, pentru a nu lua ca solutii, solutii “straine”
(aceasta apar, de cele mai multe ori, prin ridicarea la o putere a ecuatiei)
1) Ecuatii irationale. Inecuatii irationale:
Se numeste ecuatie (sau inecuatie) irationala o ecuatie (sau inecuatie) in care
necunoscuta se afla sub un radical.
I. Conditii de Existenta(C.E.) si Conditii de Compatibilitate (C.C.):
Pentru radicali de ordin par, expresia de sub radical trebuie sa fie
positiva(≥ 0) . Pentru radicali de ordin impar, 𝐷′ = ℝ. Ambii membrii ai
ecuatiei (sau inectuatiei) trebuie sa aiba acelasi semn. Aici se defineste
orice alta restrictie, iar domeniul max de definitie (𝐷𝑚𝑎𝑥 ) este intersectia
tuturor celorlate domenii.
( 𝐷𝑚𝑎𝑥 = 𝐷′ ∩ 𝐷′′ ∩ … )
II. Rezolvarea propriu-zisa:
Consta in eliminarea radicalilor, fie prin ridicarea la o putere convenabila
a ambelor membre, ori prin diferite substitutii. Se incearca sa se grupeze
convenabil termenii.
III. Verificarea solutiilor:
La ecuatii irationale apar cel mai des solutii “straine” datorita ridicarii la
putere. La inecuatii nu se poate verifica ‘clasic’ toate valorile dintr-un
interval (sau reuniune de intervale) dar se poate lua o valoare din acel
interval (sau reuniune de intervale) pentru verificare.
66
Exemple:
√1 − 𝑥 − 𝑥 = 1 ∕ + 𝑥
√1 − 𝑥 = 1 + 𝑥
√1 − 𝑥 = 𝑥 + 1
i. C.E./C.C.:
1 − 𝑥 ≥ 0 ⇒ 𝑥 ≤ 1 ⇒ 𝐷′ = (−∞; 1]
𝑥 + 1 ≥ 0 ⇒ 𝑥 ≥ −1 ⇒ 𝐷′′ = [−1; +∞)
𝐷 = 𝐷′ ∩ 𝐷′′ = (−∞; 1] ∩ [−1; +∞) = [−1; 1]
ii. Rezolvare:
√1 − 𝑥 = 𝑥 + 1 /2
2
(√1 − 𝑥) = (𝑥 + 1)2
1 − 𝑥 = 𝑥 2 + 2 ⋅ 1 ⋅ 𝑥 + 12
1 − 𝑥 = 𝑥2 + 2 ⋅ 𝑥 + 1 / + 𝑥 − 1
𝑥2 + 3 ⋅ 𝑥 = 0
𝑥 ⋅ (𝑥 + 3) = 0
𝑥1 = 0 ∈ [−1; 1]
𝑥 + 3 = 0 ⇒ 𝑥2 = −3 ∉ [−1; 1]
iii. Verificare:
𝑥 = 0 ⇒ √1 − 0 = 0 + 1 ⇒ √1 = 1
Solutia ecuatiei este: 𝑆 = {0}.
√7 ⋅ 𝑥 + 9 < 2
i. C.E./C.C.:
9 9
7 ⋅ 𝑥 + 9 ≥ 0 ⇒ 7 ⋅ 𝑥 ≥ −9 ⇒ 𝑥 ≥ − ⇒ 𝐷′ = [− ; +∞)
7 7
9
𝐷 = 𝐷′ = [− ; +∞)
7
ii. Rezolvare:
√7 ⋅ 𝑥 + 9 < 2 /2
2
(√7 ⋅ 𝑥 + 9) < 22
7⋅𝑥+9 <4/−9
1
7 ⋅ 𝑥 < −5 / ⋅
7
5 5
𝑥 < − ⇒ 𝑥 ′ ∈ (−∞; − )
7 7
9 5 9 5
𝑥 ∈ [− ; +∞) ∩ (−∞; − ) = [− ; − )
7 7 7 7
67
iii. Verificare:
9 5
−1 ∈ [− ; − ) ⇒ √7 ⋅ (−1) + 9 < 2 ⇒ √−7 + 9 < 2 ⇒ √2 < 2
7 7
9 5
Solutia ecuatiei este: 𝑆 = [− ; − ).
7 7
2) Ecuatii exponentiale. Inecuatii exponentiale:
Se numeste ecuatie (sau inecuatie) exponentiala o ecuatie (sau inecuatie) in care
necunoscuta se afla la exponent.
𝐷′ = ℝ. Aici se defineste orice alta restrictie, iar domeniul max de definitie
(𝐷𝑚𝑎𝑥 ) este intersectia tuturor celorlate domenii.
( 𝐷𝑚𝑎𝑥 = 𝐷′ ∩ 𝐷′′ ∩ … )
Se tine cont de injectivitatea functiei exponentiale; 𝑎 𝑥 = 𝑎 𝑦 ⇔ 𝑥 = 𝑦,
(∀)𝑎 ∈ (0,1) ∪ (1, +∞). Se logaritmeaza la o baza convenabila daca este
nevoie.
In rezolvarea inecuatiilor exponentiale se tine cont de monotonia functiei
exponentiale; daca 𝑎 ∈ (1, +∞), atunci: 𝑎 𝑥 > 𝑎 𝑦 ⇔ 𝑥 > 𝑦, daca 𝑎 ∈ (0,1)
atunci: 𝑎 𝑥 > 𝑎 𝑦 ⇔ 𝑥 < 𝑦
In unele cazuri, trebuie sa observam solutia (“ghicim solutia”) si sa
demonstram unicitatea ei, folosind “graficul” (implicit monotonia) functiei
exponentiale si functiei membrului drept. Unicitatea se mai poate
demonstra folosind urmatoarea propozitie: “Daca functia 𝑓 este strict
monotona si daca exista 𝑥0 ∈ ℝ, astfel incat 𝑓(𝑥0 ) = 𝑡, atunci 𝑥0 este
singura solutie a ecuatie 𝑓(𝑥) = 𝑡.”.
III. Verificarea solutiilor.
Observatie:
𝑒 𝑥 ≥ 𝑥 + 1 (∀)𝑥 ∈ ℝ
𝑒 𝑥 ≥ 𝑥 + 1 / ln
ln 𝑒 𝑥 ≥ ln(𝑥 + 1)
𝑥 ⋅ ln 𝑒 ≥ ln(𝑥 + 1)
𝑥 ≥ ln(𝑥 + 1) (∀)𝑥 ∈ (−1, +∞)
68
Exemple:
4√𝑥 + 2√𝑥 = 6
i. C.E./C.C.:
𝑥 ≥ 0 ⇒ 𝐷′ = [0; +∞)
𝐷 = 𝐷′ = [0; +∞)
ii. Rezolvare:
4√𝑥 + 2√𝑥 = 6 / − 6
2
(2√𝑥 ) + 2√𝑥 − 6 = 0
2√𝑥 = 𝑡, 𝑡 > 0
𝑡2 + 𝑡 − 6 = 0
Δ = 12 − 4 ⋅ 1 ⋅ (−6) = 1 + 24 = 25
−1 + 5 4
−1 ± √25 −1 ± 5 𝑡1 = = =2>0
𝑡1,2 = = ={ 2 2
2⋅1 2 −1 − 5 −6
𝑡2 = = = −3 < 0
2 2
2√𝑥 = 2
√𝑥 = 1 ⇒ 𝑥 = 1 ∈ [0; +∞)
iii. Verificare:
𝑥 = 1 ⇒ 4√1 + 2√1 = 6 ⇒ 41 + 21 = 6 ⇒ 4 + 2 = 6
3
√5𝑥+2 < 25
i. C.E./C.C.:
5𝑥+2 > 0 ⇒ 𝐷′ = ℝ
𝐷 = 𝐷′ = ℝ
ii. Rezolvare:
3
√5𝑥+2 < 25
𝑥+2
5 3 < 52
5 ∈ (1, +∞)
𝑥+2
<2/⋅3
3
𝑥+2<6/−2
𝑥 < 4 ⇒ 𝑥 ′ ∈ (−∞; 4)
𝑥 ∈ (−∞; 4) ∩ ℝ = (−∞; 4)
69
iii. Verificare:
3 3
1 ∈ (−∞; 4) ⇒ √51+2 < 25 ⇒ √53 < 25 ⇒ 5 < 25
Solutia ecuatiei este: 𝑆 = (−∞; 4).
𝑥 𝑥 𝑥
3 𝑥 4 𝑥
3 +4 =7 ⇒( ) +( ) =1
7 7
Observam ca 𝑥 = 1 este solutie pentru ecuatia data.
3 𝑥
Metoda 1 (“Graficala”): Functiile 𝑓1 : ℝ → (0, +∞), 𝑓1 (𝑥) = ( ) si
7
4 𝑥
𝑓2 : ℝ → (0, +∞), 𝑓2 (𝑥) = ( ) sunt strict descrescatoare
7
(strict monotone), iar functia 𝑓3 : ℝ → ℝ, 𝑓3 (𝑥) = 1 este o functie constanta ⇒
ecuatia are solutie unica, si anume 𝑥 = 1.
Optional: Daca trasam graficele celor 3 functii, punctul comun de intersectie este
punctul 𝐴(0,1) .
𝐺𝑓1
𝐺𝑓2
𝐺𝑓3
𝐴(0,1)
Metoda 2:
3 𝑥
Functiile 𝑓1 : ℝ → (0, +∞), 𝑓1 (𝑥) = ( ) si
7
4 𝑥
𝑓2 : ℝ → (0, +∞), 𝑓2 (𝑥) = ( ) sunt strict descrescatoare
7
(strict monotone), iar 𝑥0 = 1 este solutie pentru ecuatia data ⇒ ecuatia are
solutie unica, si anume 𝑥 = 1.
Prin reducere la absurd, presupunem ca ecuatia data admite o alta solutie 𝑥1 ,
unde 𝑥0 < 𝑥1 .
3 𝑥0 4 𝑥0 3 𝑥1 4 𝑥1
Din 𝑥0 < 𝑥1 se obtine ca ( ) + ( ) < ( ) + ( ) , de unde rezulta ca
7 7 7 7
1 < 1, ceea ce este fals, deci ecuatia admite o singura solutie.
70
3) Ecuatii logaritmice. Inecuatii logaritmice:

Se numeste ecuatie (sau inecuatie) logaritmica o ecuatie (sau inecuatie) in care
necunoscuta se afla in baza sau argumentul unui logaritm.
Argumentul trebuie sa fie strict positiv(> 0), iar baza trebuie sa fie
strict positiva, diferita de 1( > 0, ≠ 1). Aici se defineste orice alta
restrictie, iar domeniul max de definitie (𝐷𝑚𝑎𝑥 ) este intersectia tuturor
celorlate domenii.
( 𝐷𝑚𝑎𝑥 = 𝐷′ ∩ 𝐷′′ ∩ … )
Se tine cont de definitia logaritmilor log 𝑎 𝑥 = 𝑡 ⟹ 𝑎𝑡 = 𝑥, dar si de
injectivitatea functiei logaritmice; log 𝑎 𝑥 = log 𝑎 𝑦 ⟺ 𝑥 = 𝑦, (∀)𝑎 ∈
(0,1) ∪ (1, +∞), 𝑥 > 0, 𝑦 > 0.
In rezolvarea inecuatiilor logaritmice se tine cont de monotonia functiei
exponentiale; daca 𝑎 ∈ (1, +∞), atunci: log 𝑎 𝑥 > log 𝑎 𝑦 ⇔ 𝑥 > 𝑦,
daca 𝑎 ∈ (0,1) atunci : log 𝑎 𝑥 > log 𝑎 𝑦 ⇔ 𝑥 < 𝑦
Exemple:
lg(𝑥 + 1) + lg(𝑥 − 2) = 1
i. C.E./C.C.:
𝑥 + 1 > 0 ⇒ 𝑥 > −1 ⇒ 𝐷′ = (−1; +∞)
𝑥 − 2 > 0 ⇒ 𝑥 > 2 ⇒ 𝐷′′ = (2; +∞)
𝐷 = 𝐷′ ∩ 𝐷′′ = (−1; +∞) ∩ (2; +∞) = (2; +∞)
ii. Rezolvare:
lg(𝑥 + 1) + lg(𝑥 − 2) = 1
lg[(𝑥 + 1) ⋅ (𝑥 − 2)] = lg 10
(𝑥 + 1) ⋅ (𝑥 − 2) = 10
𝑥 2 − 2 ⋅ 𝑥 + 𝑥 − 2 = 10 / − 10
𝑥 2 − 𝑥 − 12 = 0
Δ = (−1)2 − 4 ⋅ 1 ⋅ (−12) = 1 + 48 = 49
1+7 8
1 ± √49 1 ± 7 𝑥1 = = = 4 ∈ (2; +∞)
𝑥1,2 = = ={ 2 2
2⋅1 2 1 − 7 −6
𝑥2 = = = −3 ∉ (2; +∞)
2 2
71
iii. Verificare:
𝑥 = 4 ⇒ lg(4 + 1) + lg(4 − 2) = 1 ⇒ lg(5) + lg(2) = 1 ⇒ lg(5 ⋅ 2) = 1 ⇒
⇒ lg(10) = 1
log 5 (𝑥 2 + 6) ≤ 2
i. C.E./C.C.:
𝑥 2 + 6 > 0 ⇒ 𝐷′ = ℝ
𝐷 = 𝐷′ = ℝ
ii. Rezolvare:
log 5 (𝑥 2 + 6) ≤ 2
log 5 (𝑥 2 + 6) ≤ log 5 25
5 ∈ (1, +∞)
𝑥 2 + 6 ≤ 25 / − 25
𝑥 2 − 19 ≤ 0
Rezolvam ecuatia de gradul II atasata inecuatiei.
𝑥 2 − 19 = 0 / + 19
𝑥 2 = 19 /√
𝑥 = ±√19
𝑥 −∞ − √19 √19 +∞
2
𝑥 − 19 + + + + + +0 − − − − − 0 + + + + + +
𝑥 ′ ∈ [−√19; √19]
𝑥 ∈ [−√19; √19] ∩ ℝ = [−√19; √19]
iii. Verificare:
1 ∈ [−√19; √19] ⇒ log 5 (12 + 6) ≤ 2 ⇒ log 5 (1 + 6) ≤ log 5 25 ⇒

⇒ log 5 7 ≤ log 5 25 ⇒ 7 ≤ 25
Solutia ecuatiei este: 𝑆 = [−√19; √19].
72
4) Ecuatii bipatrate:
Sunt ecuatii de forma 𝑎𝑥 4 + 𝑏𝑥 2 + 𝑐 = 0.
𝐷′ = ℂ. Aici se defineste orice alta restrictie, iar domeniul max de definitie
(𝐷𝑚𝑎𝑥 ) este intersectia tuturor celorlate domenii.
( 𝐷𝑚𝑎𝑥 = 𝐷′ ∩ 𝐷′′ ∩ … )
Se substituie 𝑥 2 = 𝑡 ⇒ 𝑥 4 = 𝑡 2 , si se rezolva ecuatia de gradul II obtinuta,
apoi se rezolva ecuatiile 𝑥 2 = 𝑡1 , 𝑥 2 = 𝑡2, unde 𝑡1 𝑠𝑖 𝑡2 sunt solutiile
ecuatiei de gradul II. Se pot folosi ecuatii binome pentru rezolvarea
ecuatiilor de tip 𝑥 2 = 𝑡.
Exemplu:
𝑥4 − 8 ⋅ 𝑥2 − 9 = 0
i. C.E./C.C.:
𝐷′ = ℂ
𝐷 = 𝐷′ = ℂ
ii. Rezolvare:
(𝑥 2 )2 − 8 ⋅ 𝑥 2 − 9 = 0
𝑥2 = 𝑡
𝑡2 − 8 ⋅ 𝑡 − 9 = 0
Δ = (−8)2 − 4 ⋅ (−9) ⋅ 1 = 64 + 36 = 100
8 ± √100 8 ± 10 𝑡 =4+5=9
𝑡1,2 = = = 4±5= { 1
2⋅1 2 𝑡2 = 4 − 5 = −1
𝑥 2 = 𝑡1
𝑥 2 = 9 ⇒ 𝑥1,2 = ±3
𝑥2 = 𝑡2
𝑥2 = −1
𝑥2 = (−1) ⋅ 1
𝑥2 = 𝑖 2 ⇒ 𝑥3,4 = ±𝑖
73
iii. Verificare:
𝑥 = 3 ⇒ 34 − 8 ⋅ 32 − 9 = 0 ⇒ 81 − 72 − 9 = 0 ⇒ 9 − 9 = 0
𝑥 = −3 ⇒ (−3)4 − 8 ⋅ (−3)2 − 9 = 0 ⇒ 81 − 72 − 9 = 0 ⇒ 9 − 9 = 0
𝑥 = 𝑖 ⇒ 𝑖 4 − 8 ⋅ 𝑖 2 − 9 = 0 ⇒ 1 − 8 ⋅ (−1) − 9 = 0 ⇒ 8 − 8 = 0
𝑥 = 𝑖 ⇒ (−𝑖)4 − 8 ⋅ (−𝑖)2 − 9 = 0 ⇒ 𝑖 4 − 8 ⋅ 𝑖 2 − 9 = 0 ⇒ 1 − 8 ⋅ (−1) − 9 = 0
⇒8−8=0
Solutiile ecuatiei sunt: 𝑆 = {±3, ±𝑖}.
28. Ecuatii trigonometrice:
Se aplica cei 3 pasi pentru rezolvarea ecuatiilor. Solutiilor vor fi sub forma de
multimi sau reuniune de multimi.
1) Ecuatii trigonometrice fundamentale:
sin 𝑥 = 𝑎 ⇒ 𝑥 ∈ {(−1)𝑘 ⋅ arcsin 𝑎 + 𝑘𝜋 | 𝑘 ∈ ℤ}, 𝑎 ∈ [−1,1]
Daca 𝑎 ∈ (−∞, −1) ∪ (1, +∞) ⇒ 𝑥 ∈ Ø
cos 𝑥 = 𝑎 ⇒ 𝑥 ∈ {± arccos 𝑎 + 2𝑘𝜋 | 𝑘 ∈ ℤ}, 𝑎 ∈ [−1,1]
Daca 𝑎 ∈ (−∞, −1) ∪ (1, +∞) ⇒ 𝑥 ∈ Ø
tg 𝑥 = 𝑎 ⇒ 𝑥 ∈ {arctg 𝑎 + 𝑘𝜋 | 𝑘 ∈ ℤ}, 𝑎 ∈ ℝ
ctg 𝑥 = 𝑎 ⇒ 𝑥 ∈ {arcctg 𝑎 + 𝑘𝜋 | 𝑘 ∈ ℤ}, 𝑎 ∈ ℝ
Daca se cere solutii dintr-un anumit interval se pot da valori lui 𝑘, pozitive si
negative, pana cand pentru 2-3 valori consecutive a lui 𝑘 solutiile nu mai apartin
intervalului, sau se poate afla 𝑘 folosind capetele intervalelor.
2) Ecuatii trigonometrice elementare:
Se trec toti termenii in membrul stang, iar sumele se transforma in produs, se
egaleaza fiecare factor cu 0 si se obtin ecuatii fundamentale,iar la final se reunesc
solutiile.
sin 𝑎 = sin 𝑏 ⇏ 𝑎 = 𝑏
sin(𝑓(𝑥)) = sin(𝑔(𝑥)) ⇒ sin(𝑓(𝑥)) − sin(𝑔(𝑥)) = 0

cos(𝑓(𝑥)) = cos(𝑔(𝑥)) ⇒ cos(𝑓(𝑥)) − cos(𝑔(𝑥)) = 0
tg(𝑓(𝑥)) = tg(𝑔(𝑥)) ⇒ tg(𝑓(𝑥)) − tg(𝑔(𝑥)) = 0
ctg(𝑓(𝑥)) = ctg(𝑔(𝑥)) ⇒ ctg(𝑓(𝑥)) − ctg(𝑔(𝑥)) = 0
Daca functiile trigonometrice sunt diferite, atunci se inlocuieste una dintre functii
cu cofunctia unghiului complementar.
𝜋
sin(𝑓(𝑥)) = cos(𝑔(𝑥)) ⇒ sin(𝑓(𝑥)) = sin ( − 𝑔(𝑥)) ⇒
2
𝜋
sin(𝑓(𝑥)) − sin ( − 𝑔(𝑥)) = 0
2
74
𝜋
tg(𝑓(𝑥)) = ctg(𝑔(𝑥)) ⇒ tg(𝑓(𝑥)) = tg ( − 𝑔(𝑥)) ⇒
2
𝜋
tg(𝑓(𝑥)) − tg ( − 𝑔(𝑥)) = 0
2
Exemplu:
sin(4 ⋅ 𝑥) = cos(2 ⋅ 𝑥). Rezolvati in [0,2𝜋]
𝜋 𝜋
sin(4 ⋅ 𝑥) = sin ( − 2 ⋅ 𝑥) / − sin ( − 2 ⋅ 𝑥)
2 2
𝜋
sin(4 ⋅ 𝑥) − sin ( − 2 ⋅ 𝑥) = 0
2
𝜋 𝜋
4⋅𝑥+2−2⋅𝑥 4 ⋅ 𝑥 − ( 2 − 2 ⋅ 𝑥) 1
2 ⋅ cos ( ) ⋅ sin ( )=0/⋅
2 2 2
𝜋 𝜋
2⋅𝑥+2 4⋅𝑥−2+2⋅𝑥
cos ( ) ⋅ sin ( )=0
2 2
𝜋 𝜋
cos (𝑥 + ) ⋅ sin (3 ⋅ 𝑥 − ) = 0
4 4
𝜋 𝜋
cos (𝑥 + ) = 0 ⇒ 𝑥 + ∈ {± arccos 0 + 2𝑘𝜋 | 𝑘 ∈ ℤ}
4 4
𝜋 𝜋 𝜋 𝜋
𝑥 + ∈ { + 2𝑘𝜋 | 𝑘 ∈ ℤ} ∪ {− + 2𝑘𝜋 | 𝑘 ∈ ℤ} / −
4 2 2 4
𝜋 𝜋 𝜋 𝜋
𝑥 ∈ { + 2𝑘𝜋 − | 𝑘 ∈ ℤ} ∪ {− + 2𝑘𝜋 − | 𝑘 ∈ ℤ}
2 4 2 4
2⋅𝜋 𝜋 2⋅𝜋 𝜋
𝑥∈{ + 2𝑘𝜋 − | 𝑘 ∈ ℤ} ∪ {− + 2𝑘𝜋 − | 𝑘 ∈ ℤ}
4 4 4 4
𝜋 3⋅𝜋
𝑥 ∈ { + 2𝑘𝜋| 𝑘 ∈ ℤ} ∪ {− + 2𝑘𝜋 | 𝑘 ∈ ℤ}
4 4
𝜋
∈ [0,2𝜋]
4
𝑘 = 0{ 3 ⋅ 𝜋
− ∉ [0,2𝜋]
4
𝜋
+ 2𝜋 ∉ [0,2𝜋]
4
𝑘 = 1{ 3 ⋅ 𝜋 3⋅𝜋 8⋅𝜋 5⋅𝜋
− + 2𝜋 = − + = ∈ [0,2𝜋]
4 4 4 4
𝜋
+ 4𝜋 ∉ [0,2𝜋]
4
𝑘 = 2{ 3 ⋅ 𝜋 3 ⋅ 𝜋 16 ⋅ 𝜋 13 ⋅ 𝜋
− + 4𝜋 = − + = ∉ [0,2𝜋]
4 4 4 4
𝜋
+ 6𝜋 ∉ [0,2𝜋]
4
𝑘 = 3{ 3 ⋅ 𝜋 3 ⋅ 𝜋 24 ⋅ 𝜋 21 ⋅ 𝜋
− + 6𝜋 = − + = ∉ [0,2𝜋]
4 4 4 4
75
𝜋 𝜋 8⋅𝜋 7⋅𝜋
− 2𝜋 = − =− ∉ [0,2𝜋]
𝑘 = −1 { 4 4 4 4
3⋅𝜋
− − 2𝜋 ∉ [0,2𝜋]
4
𝜋 𝜋 16 ⋅ 𝜋 15 ⋅ 𝜋
− 4𝜋 = − =− ∉ [0,2𝜋]
𝑘 = −2 { 4 4 4 4
3⋅𝜋
− − 4𝜋 ∉ [0,2𝜋]
4
𝜋 5⋅𝜋
𝑆1 = { , }
4 4
𝜋 𝜋
sin (3 ⋅ 𝑥 − ) = 0 ⇒ 3 ⋅ 𝑥 − ∈ {(−1)𝑘 ⋅ arcsin 0 + 𝑘𝜋 | 𝑘 ∈ ℤ}
4 4
𝜋 𝜋
3 ⋅ 𝑥 − ∈ {(−1)𝑘 ⋅ 0 + 𝑘𝜋 | 𝑘 ∈ ℤ} / +
4 4
𝜋 1
3 ⋅ 𝑥 ∈ {𝑘𝜋 + | 𝑘 ∈ ℤ} / ⋅
4 3
𝑘𝜋 𝜋
𝑥∈{ + | 𝑘 ∈ ℤ}
3 12
4𝑘𝜋 𝜋
𝑥∈{ + | 𝑘 ∈ ℤ}
12 12
4𝑘𝜋 + 𝜋
𝑥∈{ | 𝑘 ∈ ℤ}
12
4𝑘𝜋 + 𝜋
0≤ ≤ 2𝜋 / ⋅ 12
12
0 ≤ 4𝑘𝜋 + 𝜋 ≤ 24𝜋 / − 𝜋
1
−𝜋 ≤ 4𝑘𝜋 ≤ 23𝜋 / ⋅
4𝜋
1 23
− ≤ 𝑘 ≤ } ⇒ 𝑘 ∈ {0,1,2,3,4,5}
4 4
𝑘∈ℤ
𝜋 5𝜋 3𝜋 13𝜋 17𝜋 7𝜋
𝑘 ∈ {0,1,2,3,4,5} ⇒ 𝑆2 = { , , , , , }
12 12 4 12 12 4
𝜋 5𝜋 𝜋 5𝜋 3𝜋 13𝜋 17𝜋 7𝜋
𝑆 = 𝑆1 ∪ 𝑆2 = { , , , , , , , }
4 4 12 12 4 12 12 4
𝜋 𝜋 5𝜋 3𝜋 13𝜋 5𝜋 17𝜋 7𝜋
𝑆={ , , , , , , , }
12 4 12 4 12 4 12 4
3) Ecuatii trigonometrice care se rezolva cu ajutorul substitutiilor:
Se substituie functia trigonometrica cu o variabila aleasa, si se rezolva ecuatia de
gradul II respectiva, 𝑎, 𝑏, 𝑐 ∈ ℝ, 𝑎 ≠ 0, apoi se rezolva ecuatia trigonometrica
fundamentala rezultata din substitutie.
sin 𝑥 = 𝑡
𝑎 ⋅ sin2 𝑥 + 𝑏 ⋅ sin 𝑥 + 𝑐 = 0 ⇒ 𝑎 ⋅ 𝑡2 + 𝑏 ⋅ 𝑡 + 𝑐 = 0
cos 𝑥 = 𝑡
𝑎 ⋅ cos 2 𝑥 + 𝑏 ⋅ cos 𝑥 + 𝑐 = 0 ⇒ 𝑎 ⋅ 𝑡2 + 𝑏 ⋅ 𝑡 + 𝑐 = 0
tg 𝑥 = 𝑡
𝑎 ⋅ tg 2 𝑥 + 𝑏 ⋅ tg 𝑥 + 𝑐 = 0 ⇒ 𝑎 ⋅ 𝑡2 + 𝑏 ⋅ 𝑡 + 𝑐 = 0
ctg 𝑥 = 𝑡
𝑎 ⋅ ctg 2 𝑥 + 𝑏 ⋅ ctg 𝑥 + 𝑐 = 0 ⇒ 𝑎 ⋅ 𝑡2 + 𝑏 ⋅ 𝑡 + 𝑐 = 0
76
𝑎 ⋅ cos(2𝑥) + 𝑏 ⋅ sin 𝑥 + 𝑐 = 0
} ⇒ 𝑎 ⋅ (1 − 2sin2 𝑥) + 𝑏 ⋅ sin 𝑥 + 𝑐 = 0 ⟹
cos(2𝑥) = 1 − 2sin2 𝑥
𝑎 − 2𝑎 ⋅ sin2 𝑥 + 𝑏 ⋅ sin 𝑥 + 𝑐 = 0
−2𝑎 ⋅ sin2 𝑥 + 𝑏 ⋅ sin 𝑥 + 𝑐 + 𝑎 = 0 ∕⋅ (−1)
sin 𝑥 = 𝑡
2𝑎 ⋅ sin2 𝑥 − 𝑏 ⋅ sin 𝑥 − 𝑐 − 𝑎 = 0 ⇒ 2𝑎 ⋅ 𝑡 2 − 𝑏 ⋅ 𝑡 − 𝑐 − 𝑎 = 0
𝑎 ⋅ cos(2𝑥) + 𝑏 ⋅ cos 𝑥 + 𝑐 = 0
} ⇒ 𝑎 ⋅ (2cos2 𝑥 − 1) + 𝑏 ⋅ cos 𝑥 + 𝑐 = 0 ⟹
cos(2𝑥) = 2cos 2 𝑥 − 1
2𝑎 ⋅ cos 2 𝑥 − 𝑎 + 𝑏 ⋅ cos 𝑥 + 𝑐 = 0
cos 𝑥 = 𝑡
2𝑎 ⋅ cos 2 𝑥 + 𝑏 ⋅ cos 𝑥 + 𝑐 − 𝑎 = 0 ⇒ 2𝑎 ⋅ 𝑡 2 + 𝑏 ⋅ 𝑡 + 𝑐 − 𝑎 = 0
𝑎 ⋅ tg(2𝑥) + 𝑏 ⋅ tg 𝑥 + 𝑐 = 0
2 tg 𝑥 ⋅(1−tg2 𝑥)
2 tg 𝑥 }⇒𝑎⋅ + 𝑏 ⋅ tg 𝑥 + 𝑐 = 0 ⇒
tg(2𝑥) = 2 1 − tg 2 𝑥
1 − tg 𝑥
2𝑎 ⋅ tg 𝑥 + 𝑏 ⋅ tg 𝑥 ⋅ (1 − tg 2 𝑥) + 𝑐 ⋅ (1 − tg 2 𝑥) = 0
2𝑎 ⋅ tg 𝑥 + 𝑏 ⋅ tg 𝑥 − 𝑏 ⋅ tg 3 𝑥 + 𝑐 − 𝑐 ⋅ tg 2 𝑥 = 0
−𝑏 ⋅ tg 3 𝑥 − 𝑐 ⋅ tg 2 𝑥 + (2𝑎 + 𝑏) ⋅ tg 𝑥 + 𝑐 = 0 /⋅ (−1)
𝑏 ⋅ tg 3 𝑥 + 𝑐 ⋅ tg 2 𝑥 − (2𝑎 + 𝑏) ⋅ tg 𝑥 − 𝑐 = 0
tg 𝑥 = 𝑡
⇒ 𝑏 ⋅ 𝑡 3 + 𝑐 ⋅ 𝑡 2 − (2𝑎 + 𝑏) ⋅ 𝑡 − 𝑐 = 0
Exemplu:
cos(2𝑥) = 4 ⋅ sin 𝑥 − 5. Rezolvati in [0,2𝜋].
cos(2𝑥) = 4 ⋅ sin 𝑥 − 5 / − 4 ⋅ sin 𝑥 + 5
cos(2𝑥) − 4 ⋅ sin 𝑥 + 5 = 0
cos(2𝑥) − 4 ⋅ sin 𝑥 + 5 = 0
} ⇒ (1 − 2sin2 𝑥) − 4 ⋅ sin 𝑥 + 5 = 0 ⟹
cos(2𝑥) = 1 − 2sin2 𝑥
1 − 2 ⋅ sin2 𝑥 − 4 ⋅ sin 𝑥 + 5 = 0
−2 ⋅ sin2 𝑥 − 4 ⋅ sin 𝑥 + 6 = 0 ⁄⋅ (−1)
sin 𝑥 = 𝑡
2 ⋅ sin2 𝑥 + 4 ⋅ sin 𝑥 − 6 = 0 ⇒ 2 ⋅ 𝑡2 + 4 ⋅ 𝑡 − 6 = 0
2 ⋅ 𝑡2 + 4 ⋅ 𝑡 − 6 = 0
Δ = 42 − 4 ⋅ 2 ⋅ (−6) = 16 + 48 = 64
−4 ± √64 −4 ± 8 𝑡 = −1 + 2 = 1
𝑡1,2 = = = −1 ± 2 = { 1
2⋅2 4 𝑡2 = −1 − 2 = −3
sin 𝑥 = −3 ⇒ 𝑥 ∈ ∅
sin 𝑥 = 1 ⇒ 𝑥 ∈ {(−1)𝑘 ⋅ arcsin 1 + 𝑘𝜋 | 𝑘 ∈ ℤ}
𝜋
𝑥 ∈ {(−1)𝑘 ⋅ + 𝑘𝜋 | 𝑘 ∈ ℤ}
2
77
Pentru 𝑘 = par: Pentru 𝑘 = impar:

𝜋 𝜋 𝜋 𝜋
0 ≤ + 𝑘𝜋 ≤ 2𝜋 / − 0 ≤ − + 𝑘𝜋 ≤ 2𝜋 / +
2 2 2 2
𝜋 𝜋 𝜋 𝜋
− ≤ 𝑘𝜋 ≤ 2𝜋 − ≤ 𝑘𝜋 ≤ 2𝜋 +
2 2 2 2
𝜋 4𝜋 𝜋 𝜋 4𝜋 𝜋
− ≤ 𝑘𝜋 ≤ − ≤ 𝑘𝜋 ≤ +
2 2 2 2 2 2
𝜋 3𝜋 1 𝜋 5𝜋 1
− ≤ 𝑘𝜋 ≤ /⋅ ≤ 𝑘𝜋 ≤ /⋅
2 2 𝜋 2 2 𝜋
1 3 1 5
− ≤𝑘≤ ≤𝑘≤
2 2} ⇒ 𝑘 ∈ {0} 2 2 } ⇒ 𝑘 ∈ {1}
𝑘 ∈ ℤ, 𝑘 par 𝑘 ∈ ℤ, 𝑘 impar
𝜋 𝜋
𝑘 = 0 ⇒ 𝑥 = (−1)0 ⋅ + 0𝜋 =
2 2
𝜋 𝜋 2𝜋 𝜋
𝑘 = 1 ⇒ 𝑥 = (−1)1 ⋅ + 1𝜋 = − + =
2 2 2 2
𝜋
𝑆={ }
2
4) Ecuatii liniare in sinus si cosinus:
Se formeaza si se rezolva un sistem de ecuatii cu formula fundamentala a
trigonometriei, 𝑎, 𝑏, 𝑐 ∈ ℝ, 𝑎, 𝑏 ≠ 0.
𝑎 ⋅ sin 𝑥 + 𝑏 ⋅ cos 𝑥 + 𝑐 = 0
−𝑏 ⋅ cos 𝑥 − 𝑐
{𝑎 ⋅ sin 𝑥 + 𝑏 ⋅ cos 𝑥 + 𝑐 = 0 ⇒ sin 𝑥 = 𝑎
sin2 𝑥 + cos2 𝑥 = 1
−𝑏 ⋅ cos 𝑥 − 𝑐 2
( ) + cos 2 𝑥 = 1
𝑎
𝑏 2 ⋅ cos2 𝑥 + 𝑏𝑐 ⋅ cos 𝑥 + 𝑐 2
+ cos 2 𝑥 = 1 /⋅ 𝑎2
𝑎2
𝑏 2 ⋅ cos2 𝑥 + 𝑏𝑐 ⋅ cos 𝑥 + 𝑐 2 + 𝑎2 ⋅ cos 2 𝑥 = 𝑎2 /−𝑎2
cos 𝑥 = 𝑡
(𝑏 2 + 𝑎2 ) ⋅ cos2 𝑥 + 𝑏𝑐 ⋅ cos 𝑥 + 𝑐 2 − 𝑎2 = 0 ⇒
(𝑏 2 + 𝑎2 ) ⋅ 𝑡 2 + 𝑏𝑐 ⋅ 𝑡 + 𝑐 2 − 𝑎2 = 0
Avand valoarea sinusului si cosinusului putem determina cadranul in care se afla
𝑥, iar solutiile se afla folosind reducerea la I cadran si periodicatea functiilor
sinus si cosinus, daca este nevoie.
Observatie: Acest tip de ecuatie se rezolva fara ajutorul ecuatiilor trigonometrice
fundamentale.
78
5) Ecuatii care contin suma si produsul dintre sinus si cosinus:

Se substituie suma cu o variabila aleasa, se ridica la patrat si se afla valoarea
produsului in functie de variabila aleasa. Se rezolva ecuatia de gradul II obtinuta
si ecuatiile liniare rezultate din substitutie.
𝑎 ⋅ (sin 𝑥 ± cos 𝑥) + 𝑏 ⋅ sin 𝑥 ⋅ cos 𝑥 + 𝑐 = 0
sin 𝑥 ± cos 𝑥 = 𝑡 /2
(sin 𝑥 ± cos 𝑥)2 = 𝑡 2
sin2 𝑥 ± 2 ⋅ sin 𝑥 ⋅ cos 𝑥 + cos2 𝑥 = 𝑡 2
±(𝑡 2 − 1)
1 ± 2 ⋅ sin 𝑥 ⋅ cos 𝑥 = 𝑡 2 ⇒ sin 𝑥 ⋅ cos 𝑥 =
2
(𝑡 2 − 1)
𝑎⋅𝑡±𝑏⋅ + 𝑐 = 0 /⋅ 2
2
±𝑏 ⋅ 𝑡 2 + 2𝑎 ⋅ 𝑡 + 2𝑐 ∓ 𝑏 = 0
(+𝑏 ⋅ 𝑡 2 ⇒ −𝑏; −𝑏 ⋅ 𝑡 2 ⇒ +𝑏)
sin 𝑥 ± cos 𝑥 = 𝑡1 ⇒ sin 𝑥 ± cos 𝑥 − 𝑡1 = 0 (ecuatie liniara)
sin 𝑥 ± cos 𝑥 = 𝑡2 ⇒ sin 𝑥 ± cos 𝑥 − 𝑡2 = 0 (ecuatie liniara)
Unde 𝑡1 si 𝑡2 sunt solutiile ecuatiei de gradul II obtinuta.
Exemplu:
sin 𝑥 + cos 𝑥 + sin 𝑥 ⋅ cos 𝑥 + 1 = 0. Rezolvati in [0,2𝜋].
sin 𝑥 + cos 𝑥 + sin 𝑥 ⋅ cos 𝑥 + 1 = 0
sin 𝑥 + cos 𝑥 = 𝑡 /2
(sin 𝑥 + cos 𝑥)2 = 𝑡 2
sin2 𝑥 + 2 ⋅ sin 𝑥 ⋅ cos 𝑥 + cos2 𝑥 = 𝑡 2
(𝑡 2 − 1)
1 + 2 ⋅ sin 𝑥 ⋅ cos 𝑥 = 𝑡 2 ⇒ sin 𝑥 ⋅ cos 𝑥 =
2
(𝑡 2 − 1)
𝑡+ + 1 = 0 /⋅ 2
2
𝑡2 + 2 ⋅ 𝑡 + 2 − 1 = 0
𝑡2 + 2 ⋅ 𝑡 + 1 = 0
(𝑡 + 1)2 = 0 /√
𝑡 + 1 = 0 ⇒ 𝑡 = −1
sin 𝑥 + cos 𝑥 = −1 / + 1
sin 𝑥 + cos 𝑥 + 1 = 0
sin 𝑥 + cos 𝑥 + 1 = 0 ⇒ sin 𝑥 = − cos 𝑥 − 1
{ 2
sin 𝑥 + cos 2 𝑥 = 1
(− cos 𝑥 − 1)2 + cos2 𝑥 = 1
(cos 𝑥 + 1)2 + cos 2 𝑥 = 1
cos2 𝑥 + 2 ⋅ cos 𝑥 ⋅ 1 + 12 + cos 2 𝑥 = 1
cos2 𝑥 + 2 ⋅ cos 𝑥 + 1 + cos2 𝑥 = 1 / − 1
79
1
2 ⋅ cos2 𝑥 + 2 ⋅ cos 𝑥 = 0 / ⋅
2
cos 𝑥 = 𝑦
cos2 𝑥 + cos 𝑥 = 0 ⇒ 𝑦2 + 𝑦 = 0
𝑦2 + 𝑦 = 0
𝑦 ⋅ (𝑦 + 1) = 0
𝑦1 = 0
𝑦 + 1 = 0 ⇒ 𝑦2 = −1
cos 𝑥 = 𝑦1
cos 𝑥 = 0 ⇒ sin 𝑥 + 0 = −1 ⇒ sin 𝑥 = −1
cos 𝑥 = 0 3𝜋
{ ⇒𝑥=
sin 𝑥 = −1 2
cos 𝑥 = 𝑦2
cos 𝑥 = −1 ⇒ sin 𝑥 − 1 = −1 ⇒ sin 𝑥 = 0
cos 𝑥 = −1
{ ⇒𝑥=𝜋
sin 𝑥 = 0
3𝜋
𝑆 = {𝜋, }
2
6) Ecuatii omogene in sinus si cosinus:
Pentru ca o ecuatie sa fie omogena, membrul drept trebuie sa fie 0, iar suma
exponentilor sa fie constanta. Impartim relatia cu un cosinus la cea mai mare
putere, substituim tangenta cu o variabla aleasa si se rezolva polinomul, dupa
aceea se rezolva ecuatia formata din substitutie.
𝑎𝑛 ⋅ sin𝑛 𝑥 + 𝑎𝑛−1 ⋅ sin𝑛−1 𝑥 ⋅ cos 𝑥 + ⋯ + 𝑎1 ⋅ sin 𝑥 ⋅ cos 𝑛−1 𝑥 + 𝑎0 ⋅ cos 𝑛 𝑥 = 0
/: cos𝑛 𝑥
tg 𝑥 = 𝑡
𝑎𝑛 ⋅ tg 𝑛 𝑥 + 𝑎𝑛−1 ⋅ tg 𝑛−1 𝑥 + ⋯ + 𝑎1 ⋅ tg 𝑥 + 𝑎0 = 0 ⇒
𝑎𝑛 ⋅ t 𝑛 + 𝑎𝑛−1 ⋅ t 𝑛−1 + ⋯ + 𝑎1 ⋅ 𝑡 + 𝑎0 = 0
𝜋
Observatie: Din multimea solutiilor de exclud solutii din intervalul + 𝑘𝜋, 𝑘 ∈ ℤ
2
deoarece in acest puncte cosinusul este 0.
Exemplu:
sin2 𝑥 − 3 ⋅ sin 𝑥 ⋅ cos 𝑥 + 2 ⋅ cos2 𝑥 = 0. Rezolvati in [0,2𝜋].
1
sin2 𝑥 − 3 ⋅ sin 𝑥 ⋅ cos 𝑥 + 2 ⋅ cos2 𝑥 = 0 / ⋅
cos2 𝑥
tg 2 𝑥 − 3 ⋅ tg 𝑥 + 2 = 0
tg 𝑥 = 𝑡 ∈ ℝ
𝑡2 − 3 ⋅ 𝑡 + 2 = 0
Δ = 32 − 4 ⋅ 1 ⋅ 2 = 9 + 8 = 1
3+1 4
3 ± √1 3 ± 1 𝑡1 =
= =2
𝑡1,2 = = ={ 2 2
2⋅1 2 3−1 2
𝑡2 = = =1
2 2
80
tg 𝑥 = 𝑡1
tg 𝑥 = 2 ⇒ 𝑥 ∈ {arctg 2 + 𝑘𝜋 | 𝑘 ∈ ℤ}
1 rad ≈ 57° ⇒ 2 rad ≈ 114° ∈ 𝐶𝐼𝐼
In intervalul [0,2𝜋], doua puncte au aceeasi valoare a tangentei, punctul
respectiv, precum si simetricul acestuia in raport cu originea (centrul cercului).
Cum 2 apartine cadranului II, simetricul sau apartine cadranului IV, deci la
arctg 2 vom aduna 𝜋.
𝑆1 = {arctg 2 , arctg 2 + 𝜋}
tg 𝑥 = 𝑡2
tg 𝑥 = 1 ⇒ 𝑥 ∈ {arctg 1 + 𝑘𝜋 | 𝑘 ∈ ℤ}
𝜋
𝑥 ∈ { + 𝑘𝜋 | 𝑘 ∈ ℤ} 𝜋
4 𝑘=0⇒𝑥=
𝜋 𝜋 4
0 ≤ + 𝑘𝜋 ≤ 2𝜋 / − 𝜋 𝜋 4𝜋 5𝜋
4 4 𝑘 =1⇒𝑥 = +𝜋= + =
𝜋 𝜋 4 4 4 4
− ≤ 𝑘𝜋 ≤ 2𝜋 − 𝜋 5𝜋
4 4 𝑆2 = { , }
𝜋 8𝜋 𝜋 4 4
− ≤ 𝑘𝜋 ≤ −
4 4 4
𝜋 7𝜋 1
− ≤ 𝑘𝜋 ≤ /⋅
4 4 𝜋
1 7
− ≤ 𝑘 ≤ ⇒ 𝑘 ∈ {0,1}
4 4
𝜋 5𝜋
𝑆 = 𝑆1 ∪ 𝑆2 = { , , arctg 2 , arctg 2 + 𝜋}
4 4
7) Ecuatii care se rezolva prin transformarea sumei in produs sau
transformarea produsului in suma:
Se tranforma in produs suma dintre primul si ultimul termen si se da factor
comun termenul din mijloc, dupa aceeas se egaleaza fiecare termen cu 0 si se
rezolva ecuatiile rezultate. La sfarsit se reunesc cele doua multimi.
Daca termenii sunt sub forma de produs, se inmulteste ecuatia cu 2 si se
transforma in suma, se grupeaza termenii convenabil se se transforma inapoi in
produs, se egaleaza cu 0 si se rezolva ecuatiile.
Daca este nevoie, toti termenii se trec in membrul stang.
𝑛⋅𝑥
Observatie: Cele mai comune sunt de forma: 𝑓(𝑥) + 𝑓 ( ) + 𝑓[(𝑛 − 1) ⋅ 𝑥] = 0
2
Exemplu:
sin 𝑥 + sin(3 ⋅ 𝑥) + sin(5 ⋅ 𝑥) = 0. Rezolvati in [0,2𝜋].
sin 𝑥 + sin(3 ⋅ 𝑥) + sin(5 ⋅ 𝑥) = 0
sin 𝑥 + sin(5 ⋅ 𝑥) + sin(3 ⋅ 𝑥) = 0
𝑥+5⋅𝑥 𝑥−5⋅𝑥
2 ⋅ sin ( ) ⋅ cos ( ) + sin(3 ⋅ 𝑥) = 0
2 2
81
6⋅𝑥 −4 ⋅ 𝑥
2 ⋅ sin ( ) ⋅ cos ( ) + sin(3 ⋅ 𝑥) = 0
2 2
2 ⋅ sin(3 ⋅ 𝑥) ⋅ cos(−2 ⋅ 𝑥) + sin(3 ⋅ 𝑥) = 0
2 ⋅ sin(3 ⋅ 𝑥) ⋅ cos(2 ⋅ 𝑥) + sin(3 ⋅ 𝑥) = 0
sin(3 ⋅ 𝑥) ⋅ [2 ⋅ cos(2 ⋅ 𝑥) + 1] = 0
sin(3 ⋅ 𝑥) = 0 ⇒ 3 ⋅ 𝑥 ∈ {(−1)𝑘 ⋅ arcsin 0 + 𝑘𝜋 | 𝑘 ∈ ℤ}
1
3 ⋅ 𝑥 ∈ {𝑘𝜋 | 𝑘 ∈ ℤ} / ⋅
3
𝑘𝜋
𝑥∈{ | 𝑘 ∈ ℤ}
3
𝑘𝜋 3
0≤ ≤ 2𝜋 / ⋅
3 𝜋
0 ≤ 𝑘 ≤ 6 ⇒ 𝑘 ∈ {0,1,2,3,4,5,6}
𝜋 2𝜋 4𝜋 5𝜋
𝑘 ∈ {0,1,2,3,4,5,6} ⇒ 𝑆1 = {0, , , 𝜋, , , 2𝜋}
3 3 3 3
2 ⋅ cos(2 ⋅ 𝑥) + 1 = 0 / − 1
1
2 ⋅ cos(2 ⋅ 𝑥) = −1 / ⋅
2
1 1
cos(2 ⋅ 𝑥) = − ⇒ 2 ⋅ 𝑥 ∈ {± arccos (− ) + 2𝑘𝜋 | 𝑘 ∈ ℤ}
2 2
1 1 𝜋 3𝜋 𝜋 2𝜋
arccos (− ) = 𝜋 − arccos = 𝜋 − = − =
2 2 3 3 3 3
2𝜋 1
2 ⋅ 𝑥 ∈ {± + 2𝑘𝜋 | 𝑘 ∈ ℤ} / ⋅
3 2
𝜋
𝑥 ∈ {± + 𝑘𝜋 | 𝑘 ∈ ℤ}
3
𝜋 𝜋
𝑥 ∈ { + 𝑘𝜋 | 𝑘 ∈ ℤ} ∪ {− + 𝑘𝜋 | 𝑘 ∈ ℤ}
3 3
𝜋 𝜋 𝜋 𝜋
0 ≤ 3 + 𝑘𝜋 ≤ 2𝜋 / − 3 0 ≤ − + 𝑘𝜋 ≤ 2𝜋 / +
3 3
𝜋 𝜋 𝜋 𝜋
− ≤ 𝑘𝜋 ≤ 2𝜋 − ≤ 𝑘𝜋 ≤ 2𝜋 +
3 3 3 3
𝜋 6𝜋 𝜋 𝜋 6𝜋 𝜋
− ≤ 𝑘𝜋 ≤ − ≤ 𝑘𝜋 ≤ +
3 3 3 3 3 3
𝜋 5𝜋 1 𝜋 7𝜋 1
− ≤ 𝑘𝜋 ≤ /⋅ ≤ 𝑘𝜋 ≤ /⋅
3 3 𝜋 3 3 𝜋
1 5 1 7
− ≤ 𝑘 ≤ ⇒ 𝑘 ∈ {0,1} ≤ 𝑘 ≤ ⇒ 𝑘 ∈ {1,2}
3 3 3 3
𝜋 𝜋 𝜋 3𝜋 2𝜋
𝑘=0⇒𝑥= 𝑘 =1⇒𝑥 =− +𝜋 =− + =
3 3 3 3 3
𝜋 𝜋 3𝜋 4𝜋 𝜋 𝜋 6𝜋 5𝜋
𝑘 =1⇒𝑥 = +𝜋 = + =
3 3 3 3 𝑘 = 2 ⇒ 𝑥 = − 3 + 2𝜋 = − 3 + 3 = 3
𝑆2 = { , } 𝑆3 = { , }
3 3 3 3
𝑆 = 𝑆1 ∪ 𝑆2 ∪ 𝑆3 = {0, , , 𝜋, , , 2𝜋}
3 3 3 3
82
29. Combinatorica (Probleme de numarare):

1) Permutarile elementelor unei multimi finite:
Reprezinta numarul de moduri in care se poate ordona multimea.
Exemplu: 𝐴 = {1,2,3} ⇒ (1,2,3); (1,3,2); (2,1,3); (2,3,1); (3,1,2); (3,2,1)
Doua multimi sunt egale cand au aceleasi elemente.
Doua multimi ordonate sunt egale cand au aceleasi elemente si in aceeasi ordine.
Permutarile unei multimi cu 𝑛 elemente se noteaza P(𝑛) si este egala cu 𝑛
factorial (𝑛!); P(𝑛) = 𝑛! = 1 ⋅ 2 ⋅ 3 ⋅ … ⋅ (𝑛 − 1) ⋅ 𝑛 .
Prin conventie 0! = 1. (𝑛 − 1)! ⋅ 𝑛 = 𝑛!
Pentru a imparti doua factoriale, scriem factorialul mai mare in functie de
factorialul mai mic.
7! 5! ⋅ 6 ⋅ 7
Exemplu: = (simplificam cu 5!) = 6 ⋅ 7 = 42
5! 5!
2) Combinari de 𝑛 elemente luate cate 𝑘 elemente:
Reprezinta numarul de submultimi neordonate de cate 𝑘 elemente dintr-o
multime cu 𝑛 elemente.
𝑘=2
Exemplu: 𝐴 = {1,2,3} ⇒ {1,2}; {1,3}; {2,3}
Combinarile de 𝑛 elemente luate cate 𝑘 𝑒lemente se noteaza C𝑘𝑛 𝑠i este egala cu

𝑛! 𝑛!
; C𝑘𝑛 = .
𝑘! ⋅ (𝑛 − 𝑘)! 𝑘! ⋅ (𝑛 − 𝑘)!
Proprietatile combinarilor:
C𝑘𝑛 = C𝑛𝑛−𝑘 (formula combinarilor complementare)
C𝑘𝑛 = C𝑘𝑛−1 + C𝑘−1
𝑛−1 (formula de descompunere a combinarilor)
𝑛 𝑘−1
C𝑘𝑛 = ⋅C
𝑘 𝑛−1
C𝑛0 = C𝑛𝑛 = 1 C𝑛1 = C𝑛𝑛−1 = 𝑛
C𝑛0 + C𝑛1 + C𝑛2 + ⋯ + C𝑛𝑛−1 + C𝑛𝑛 = 2𝑛 (suma 𝑛 combinarilor)
2𝑛
C𝑛0 + C𝑛2 + C𝑛4 + ⋯ + C𝑛2𝑘 + ⋯ = = 2𝑛−1 (suma 𝑛 combinarilor pare)
2
2𝑛
C𝑛1 + C𝑛3 + C𝑛5 + ⋯ + C𝑛2𝑘+1 + ⋯ = = 2𝑛−1 (suma 𝑛 combinarilor impare)
2
Daca o multime are 𝑛 elemente, atunci ea are 2𝑛 submultimi.
83
3) Aranjamente de 𝑛 elemente luate cate 𝑘 elemente:

Reprezinta numarul de submultimi ordonate de cate 𝑘 elemente dintr-o multime
cu 𝑛 elemente.
𝑘=2
Exemplu: 𝐴 = {1,2,3} ⇒ (1,2); (2,1); (1,3); (3,1); (2,3); (3,2)
Aranjamentele de 𝑛 elemente luate cate 𝑘 𝑒lemente se noteaza A𝑘𝑛 𝑠i este egala cu

𝑛! 𝑛! 𝑛!
C𝑘𝑛 ⋅ P(𝑘) = ⋅ 𝑘! = ; A𝑘𝑛 = .
𝑘! ⋅ (𝑛 − 𝑘)! (𝑛 − 𝑘)! (𝑛 − 𝑘)!
A𝑘𝑛 = 𝑛 ⋅ A𝑘−1
𝑛−1
4) Metoda de abordare:
𝐷𝐴
Se repeta elementele? (Ex:11322)⟶ [→
𝑁𝑈
Se folosesc numarul de functii.
→ Se folosesc toate elemente odata?⟶
𝐷𝐴
→ Se folosesc permutari.
𝐷𝐴
⟶ 𝑁𝑈 → Se folosesc aranjamente.
→ Conteaza ordinea elementelor?⟶ [ 𝑁𝑈
[ → Se folosesc combinari.
5) Binomul lui Newton:
Este o modalitate de a scrie (a extinde/a dezvolta) ridicarea la putere a unei
sume. Pentru orice numere 𝑎, 𝑏 ∈ ℝ, 𝑛 ∈ ℕ, au loc egalitatile:
(𝑎 + 𝑏)𝑛 =
= C𝑛0 ⋅ 𝑎𝑛 + C𝑛1 ⋅ 𝑎𝑛−1 ⋅ 𝑏 + C𝑛2 ⋅ 𝑎𝑛−2 ⋅ 𝑏 2 + ⋯ + C𝑘𝑛 ⋅ 𝑎𝑛−𝑘 ⋅ 𝑏 𝑘 + ⋯ + C𝑛𝑛 ⋅ 𝑏 𝑛
(𝑎 − 𝑏)𝑛 =
= C𝑛0 ⋅ 𝑎𝑛 − C𝑛1 ⋅ 𝑎𝑛−1 ⋅ 𝑏 + C𝑛2 ⋅ 𝑎𝑛−2 ⋅ 𝑏 2 + ⋯ + (−1)𝑘 ⋅ C𝑘𝑛 ⋅ 𝑎𝑛−𝑘 ⋅ 𝑏 𝑘 + ⋯
+ (−1)𝑛 ⋅ C𝑛𝑛 ⋅ 𝑏 𝑛
𝑛 𝑛
(𝑎 + 𝑏)𝑛 = ∑ C𝑘𝑛 ⋅ 𝑎𝑛−𝑘 ⋅ 𝑏 𝑘 (𝑎 − 𝑏)𝑛 = ∑(−1)𝑘 ⋅ C𝑘𝑛 ⋅ 𝑎𝑛−𝑘 ⋅ 𝑏 𝑘

𝑘=0 𝑘=0
𝑛
∑ 𝑘 = suma de la 𝑘 pana la 𝑛 = 1 + 2 + ⋯ + 𝑛
𝑘=1
Termenul general al dezvoltarii este dat de relatia:

T𝑘+1 = C𝑘𝑛 ⋅ 𝑎𝑛−𝑘 ⋅ 𝑏 𝑘 pentru binomul suma.
T𝑘+1 = (−1)𝑘 ⋅ C𝑘𝑛 ⋅ 𝑎𝑛−𝑘 ⋅ 𝑏 𝑘 pentru binomul diferenta.
Legaturile dintri doi termeni consecutivi ai dezvoltarii sunt:
𝑏 𝑛−𝑘+1 𝑏 𝑛−𝑘
T𝑘+1 = ⋅ ⋅ T𝑘 T𝑘+2 = ⋅ ⋅T
𝑎 𝑘 𝑎 𝑘 + 1 𝑘+1
84
Coeficientii binomiali ai dezvoltarii binomului lui Newton (C𝑛0 , C𝑛1 , C𝑛2 , … , C𝑛𝑛 ) pot
fi diferiti de coeficientii dezoltarii binomului lui Newton.
P𝑘+1 = C𝑘𝑛 ⋅ 𝛼, 𝛼 ∈ ℝ, = coeficientul general al dezvoltarii
In general, 𝛼 depinde de 𝑘 (exemplu: 𝛼 = 2𝑘 ). Daca 𝛼 = 1 atunci coeficientii
binomiali ai dezvoltarii sunt egali cu coeficientii dezvoltarii.
30. Ecuatia dreptei:
Este o relatie verificata de coordonatele tututor punctelor de pe acea dreapta.
Daca coordonatele unui punct indeplinesc ecuatia dreptei atunci punctul
apartine dreptei respective. Daca coordonatele unui punct nu indeplinesc ecuatia
dreptei atunci punctul nu apartine dreptei respective
1) Ecuatia dreptei determinata de doua puncte:
Fie punctele in reperul cartezian 𝑥𝑂𝑦 𝐴(𝑥1,𝑦1) si 𝐵(𝑥2,𝑦2) , atunci ecuatia dreptei ce
trece prin ambele puncte este: 𝑦 𝑑
𝑥 − 𝑥1 𝑦 − 𝑦1
𝐴𝐵: = 𝑦1 𝐴(𝑥1 ,𝑦1)
𝑥2 − 𝑥1 𝑦2 − 𝑦1
𝑥2
𝑥 − 𝑥1 𝑦 − 𝑦1
𝑑: = 𝑂 𝑥1 𝑥
𝑥2 − 𝑥1 𝑦2 − 𝑦1 𝐵(𝑥2 ,𝑦2) 𝑦2
Daca numitorul unei fractii este 0, egalam numaratorul cu 0, iar relatia obtinuta
devine ecuatia dreptei.
• Daca 𝑥1 = 𝑥2 = 𝑥0 , atunci ecuatia dreptei devine: 𝑦 𝑑
𝑥 − 𝑥0 𝑦 − 𝑦1 𝐴(𝑥0 ,𝑦1)
𝐴𝐵: = 𝑦1
0 𝑦2 − 𝑦1
𝐴𝐵: 𝑥 − 𝑥0 = 0 ⇔ 𝐴𝐵: 𝑥 = 𝑥0 𝑂 𝑥0
In acest caz dreapta este o dreapta verticala 𝑦2 𝑥

𝐵(𝑥0 ,𝑦2)
care intersecteaza axa 𝑂𝑥 in punctul 𝑥0 , iar
dreapta nu are panta.
• Daca 𝑦1 = 𝑦2 = 𝑦0 , atunci ecuatia dreptei devine: 𝑦

𝐴(𝑥1 ,𝑦0) 𝑦0 𝐵(𝑥2 ,𝑦0)
𝑥 − 𝑥1 𝑦 − 𝑦0 𝑑
𝐴𝐵: =
𝑥2 − 𝑥1 0
𝐴𝐵: 𝑦 − 𝑦0 = 0 ⇔ 𝐴𝐵: 𝑦 = 𝑦0
𝑥1 𝑂 𝑥2
𝑥
In acest caz dreapta este o dreapta orizontala
care intersecteaza axa 𝑂𝑦 in punctul 𝑦0 , iar
dreapta are panta egala cu 0.
𝑥2 − 𝑥1
Panta dreptei determinata de punctele 𝐴 si 𝐵 este 𝑚𝐴𝐵 = .
𝑦2 − 𝑦1
85
2) Ecuatia dreptei determinat de un punct si o panta:

Fie punctul in reperul cartezian 𝑥𝑂𝑦 𝐴(𝑥0 ,𝑦0) si panta 𝑚 ∈ ℝ atunci ecuatia
dreptei ce trece prin punctul 𝐴 si are panta 𝑚 este:
𝑦
𝑑: 𝑦 − 𝑦0 = 𝑚 ⋅ (𝑥 − 𝑥0 ) 𝑑
Panta = 𝑚 = coeficient unghiular

= tangenta dintre dreapta si axa 𝑂𝑥. 𝑥0 𝑂 𝛼 ⇒ tg 𝛼 = 𝑚
𝑥
𝐴(𝑥0,𝑦0) 𝑦0
3) Ecuatia dreptei determinata de un punct si un vector:

Fie punctul in reperul cartezian 𝑥𝑂𝑦 𝐴(𝑥0 ,𝑦0) si vectorul 𝑣 = 𝑛 ⋅ 𝑖 + 𝑚 ⋅ 𝑗 ⇔
𝑣(𝑛,𝑚) , atunci ecuatia dreptei ce trece prin punctul 𝐴 si are aceeasi directie cu
vectorul 𝑣 este: 𝑦
𝑥 − 𝑥𝑜 𝑦 − 𝑦0 𝐴(𝑥0,𝑦0) 𝑦
𝑑: = 0 𝑣(𝑛,𝑚)
𝑛 𝑚 𝑚⋅𝑗
𝑚
𝑑: 𝑦 − 𝑦0 = ⋅ (𝑥 − 𝑥0 ) 𝑛⋅𝑖 𝛼
𝑛 𝛼
𝑥0 𝑥
𝑚 𝑂
tg 𝛼 = = panta 𝑑
𝑛
Vectorul 𝑣 se numeste vector director.
Daca 𝑛 = 0, atunci ecuatia dreptei este 𝑑: 𝑥 = 𝑥0 . Daca 𝑚 = 0, atunci ecuatia
dreptei este 𝑑: 𝑦 = 𝑦0 .
4) Ecuatia explicita a dreptei:
𝑦
Are forma 𝑑: 𝑦 = 𝑚 ⋅ 𝑥 + 𝑛, 𝑚, 𝑛 ∈ ℝ unde: 𝑑
𝑚 = panta dreptei 𝑛
𝑛 = ordonata la origine 𝛼 ⇒ tg 𝛼 = 𝑚
(punctul in care dreapta intersecteaza axa 𝑂𝑦) 𝑂 𝑥
5) Ecuatia generala a dreptei:
Are forma 𝑑: 𝑎 ⋅ 𝑥 + 𝑏 ⋅ 𝑦 + 𝑐 = 0, 𝑎, 𝑏, 𝑐 ∈ ℝ.
Din ecuatia generala a dreptei putem determina:
𝑎
𝑚 = panta = −
𝑏
𝑣 = vectorul director (are aceeasi directa cu dreapta) = (−𝑏) ⋅ 𝑖 + 𝑎 ⋅ 𝑗
𝑛 = vectorul normal (este perpendicular pe dreapta) = 𝑎 ⋅ 𝑖 + 𝑏 ⋅ 𝑗
86
6) Pozitia relativa a doua drepte:

Fie dreptele:
𝑑1 : 𝑦 = 𝑚1 ⋅ 𝑥 + 𝑛1 ⇔ 𝑑1 : 𝑎1 ⋅ 𝑥 + 𝑏1 ⋅ 𝑦 + 𝑐1 = 0
𝑑2 : 𝑦 = 𝑚2 ⋅ 𝑥 + 𝑛2 ⇔ 𝑑2 : 𝑎2 ⋅ 𝑥 + 𝑏2 ⋅ 𝑦 + 𝑐2 = 0
I. Dreptele 𝑑1 si 𝑑2 coincid daca:
𝑚1 = 𝑚2 𝑎1 𝑏1 𝑐1
{𝑛 =𝑛 = =
1 2 𝑎2 𝑏2 𝑐2
Doua drepte coincid daca au coeficientii proportionali.
II. Dreptele 𝑑1 si 𝑑2 sunt paralele daca:
𝑚1 = 𝑚2 𝑎1 𝑏1 𝑐1
{𝑛 ≠𝑛 = ≠
1 2 𝑎2 𝑏2 𝑐2
III. Dreptele 𝑑1 si 𝑑2 sunt concurente daca:
𝑎1 𝑏1
𝑚1 ≠ 𝑚2 ≠
𝑎2 𝑏2
IV. Dreptele 𝑑1 si 𝑑2 sunt concurente daca:
𝑚1 ⋅ 𝑚2 = −1 𝑎1 ⋅ 𝑎2 + 𝑏1 ⋅ 𝑏2 = 0
7) Distanta de un punct la o dreapta:
Distanta 𝑑 de la un punct care apartine reperului cartezian 𝑥𝑂𝑦, 𝐴(𝑥0,𝑦0) , la
dreapta de ecuatie ℎ: 𝑎 ⋅ 𝑥 + 𝑏 ⋅ 𝑦 + 𝑐 = 0, este data de formula:
|𝑎 ⋅ 𝑥0 + 𝑏 ⋅ 𝑦𝑜 + 𝑐|
𝑑(𝐴, ℎ) =
√𝑎2 + 𝑏 2
∎
87
31. Permutari:
Sunt functii bijective, de obicei notate cu 𝜎(sigma), cateodata cu 𝜀(epsilon),
𝜏(tau) sau 𝜃(teta), 𝜎 ∶ {𝑎1 , 𝑎2 , … , 𝑎𝑛 } → {𝑎1 , 𝑎2 , … , 𝑎𝑛 }.
Daca 𝜎 ∶ 𝐴 → 𝐴 si 𝐴 = {1,2, … , 𝑛} atunci 𝜎 se numeste permutarea multimii 𝐴 sau
permutare de ordin 𝑛.
Multimea trebuie sa fie finita, domeniul si codomeniul sa coincida si functia sa fie
bijectiva pentru ca o permutare sa existe.
𝜎 ∶ {1,2,3} → {1,2,3}
1 1 1 1
2 2 2 2
3 3 3 3
Nu este permutare Este permutare

1 ≠ 2, 𝜎(1) = 𝜎(2)
𝑥 1 2 3 1 2 3
𝜎=( )
3 1 2
𝜎(𝑥) 3 1 2
𝑆𝑛 = permutarile de ordin 𝑛
𝑆3 = permutarile de ordin 3 ⇒ 𝜎 ∶ {1,2,3} → {1,2,3} =
1 2 3 1 2 3 1 2 3 1 2 3
( ) = 𝑒 = permutare identica, ( ),( ),( ),
1 2 3 1 3 2 2 1 3 2 3 1
1 2 3 1 2 3
( ),( )
3 1 2 3 2 1
card 𝑆𝑛 = |𝑆𝑛 | = 𝑃𝑛 = 𝑛!
1) Transpozitii:
1 2 ⋯ 𝑖 ⋯ 𝑗 ⋯ 𝑛
Fie 𝑒 = ( ) ∈ 𝑆𝑛 , atunci transpozitia 𝜏𝑖𝑗 interschimba
1 2 ⋯ 𝑖 ⋯ 𝑗 ⋯ 𝑛
elementele de pe pozitiile 𝑖 si 𝑗 intre ele.
1 2 ⋯ 𝑖 ⋯ 𝑗 ⋯ 𝑛
𝜏𝑖𝑗 = ( ).
1 2 ⋯ 𝑗 ⋯ 𝑖 ⋯ 𝑛
Exemplu:
1 2 3 4 5
𝑒=( )
1 2 3 4 5
1 2 3 4 5
𝜏14 =( )
4 2 3 1 5
1 2 3 4 5
𝜏14 =( )
4 2 3 1 5
88
1 2 3 4 5
𝜏23 = ( )
1 3 2 4 5
Observatie: 𝜏𝑖𝑗 = 𝜏𝑗𝑖 .
𝐶52 = transpozitii de ordin 5.
𝐶𝑛2 = transpozitii de ordin 𝑛.
2) Compunerea permutarilor:
1 2 3 1 2 3 1 2 3
( 3) ) ∘ ( 1) )=( )
3 1 2 2 1 3 1 3 2
2)
4)
1: In permutarea din drepta, pozitia 1 are 2 ca valoare.

2: Se merge la pozitia 2 din permutarea stanga.
3: In permutarea din stanga, pozitia 2 are 1 ca valoare.
4: In permutarea rezultata, pozitia 1 o sa aiba 1 ca valoare.
Analog pentru celalte pozitii:
2⟶1⟶3⟹2⟶3
3⟶3⟶2⟹3⟶2
Proprietatile compunerii permutarilor:
• Nu este comutativa:
(∃)𝜎, 𝜏 ∈ 𝑆𝑛 astfel incat 𝜎 ∘ 𝜏 ≠ 𝜏 ∘ 𝜎 .
• Este asociativa:
(∀)𝜎, 𝜏, 𝜀 ∈ 𝑆𝑛 astfel incat (𝜎 ∘ 𝜏) ∘ 𝜀 = 𝜎 ∘ (𝜏 ∘ 𝜀).
• Are element neutru

(∀)𝜎 ∈ 𝑆𝑛 , (∃)𝑒 ∈ 𝑆𝑛 astfel incat 𝜎 ∘ 𝑒 = 𝑒 ∘ 𝜎 = 𝜎.
1 2 ⋯ 𝑛−1 𝑛
𝑒=( ) = permutarea identica de ordin 𝑛.
1 2 ⋯ 𝑛−1 𝑛
• Admite elemente inversabile(Orice permutare este inversabila):
(∀)𝜎 ∈ 𝑆𝑛 , (∃)𝜏 ∈ 𝑆𝑛 astfel incat 𝜎 ∘ 𝜏 = 𝜏 ∘ 𝜎 = 𝑒.
𝜏 este inversa permutarii 𝜎 si se noteaza cu 𝜎 −1 ⇒ 𝜎 ∘ 𝜎 −1 = 𝜎 −1 ∘ 𝜎 = 𝑒.
Pentru a obtine inversa unei permutarii, se inverseaza liniile si se rearanjeaza
elementele pe pozitii.
Exemplu:
1 2 3 4 3 1 2 4 1 2 3 4
𝜎=( ) ⇒ 𝜎 −1 = ( ) ⟹ 𝜎 −1 = ( )
3 1 2 4 1 2 3 4 2 3 1 4
Inversa unei transpozitii este egala cu transpozitia initiala.
−1
(𝜏𝑖𝑗 ) = 𝜏𝑖𝑗
89
3) Puterile unei permutari:

Puterile unei permutari, de obicei, se repeta dupa un anumit numar de ridicari la
putere. Cel mai mic numar 𝑘 ∈ ℕ pentru care 𝜎 𝑘 = 𝑒 se numeste ordinul
permutarii 𝜎.
Exemplu:
1 2 3 4
𝜎=( )
3 1 4 2
1 2 3 4 1 2 3 4 1 2 3 4
𝜎2 = 𝜎 ∘ 𝜎 = ( )∘( )=( )
3 1 4 2 3 1 4 2 4 3 2 1
3 2 1 2 3 4 1 2 3 4 1 2 3 4
𝜎 =𝜎 ∘𝜎 =( )∘( )=( )
4 3 2 1 3 1 4 2 2 4 1 3
1 2 3 4 1 2 3 4 1 2 3 4
𝜎4 = 𝜎3 ∘ 𝜎 = ( )∘( )=( )=𝑒
2 4 1 3 3 1 4 2 1 2 3 4
7 4 3 3 3 1 2 3 4
𝜎 = 𝜎 ∘𝜎 = 𝑒∘𝜎 =𝜎 = ( )
2 4 1 3
100 4 25 25
𝜎 = (𝜎 ) = 𝑒 = 𝑒
Proprietatile puterilor unei permutari. Reguli de calcul cu puterile unei
permutari:
𝜎 𝑛 ∘ 𝜎 𝑚 = 𝜎 𝑛+𝑚 (𝜎 𝑛 )𝑚 = 𝜎 𝑛⋅𝑚 𝜎0 = 𝑒
𝜎 𝑛 ∘ 𝜏 𝑛 ≠ (𝜎 ∘ 𝜏)𝑛
2
(𝜏𝑖𝑗 ) = 𝑒
Puterile unei permutari comuta intre ele.

4) Inversiunile unei permutari. Signatura unei permutari. Permutari pare.
Permutari impare:
O inversiune a unei permutari 𝜎 este o pereche ordonata (𝑖, 𝑗) cu proprietatea ca
𝑖 < 𝑗 si 𝜎(𝑖) > 𝜎(𝑗). Numarul inversiunilor permutarii 𝜎 se noteaza cu 𝑚(𝜎).
Numarul 𝜀(𝜎) = (−1)𝑚(𝜎) se numeste signatura permutarii 𝜎. Daca 𝜀(𝜎) = 1

atunci permutarea 𝜎 se numeste permutare para. Daca 𝜀(𝜎) = −1 atunci
permutarea 𝜎 se numeste permutare impara.
𝑛(𝑛 − 1)
Oricare ar fi permutarea 𝜎 ∈ 𝑆𝑛 , 𝑛 ≥ 2 avem: 0 ≤ 𝑚(𝜎) ≤ .
2
Proprietati:
𝜀(𝜎 ∘ 𝜏) = 𝜀(𝜎) ∘ 𝜀(𝜏), (∀)𝜎, 𝜏 ∈ 𝑆𝑛
𝑛 𝑛
𝜀(𝜎 𝑛 ) = (𝜀(𝜎)) = ((−1)𝑚(𝜎) ) = (−1)𝑚(𝜎)⋅𝑛
Orice transpozitie este permutare impara.
90
Exemplu:
3>1 1≯4
1 2 3 4
𝜎=( ) ⇒ 𝑚(𝜎) = 3 ↔ {3 ≯ 4 1 ≯ 2
3 1 4 2
3>2 4>2
𝜀(𝜎) = (−1)3 = −1 ⇒ 𝜎 este permutare impara
5) Scrierea unei permutari sub forma unui produs de transpozitii:
Se compune permutarea initiala cu o transpozitie convenabila, iar permutarea
rezultata se compune din nou cu o alta transpozitie convenabila. Se repeta
procesul pana se ajunge la permutarea identica (𝑒). Se tine cont de proprietatea
ca inversa unei transpozitii este transpozitia initiala si de proprietatea caruia o
permutare compusa cu inversa sa este egala cu permutarea identica.
Exemplu:
1 2 3 4
𝜎=( )
3 1 4 2
1 2 3 4 1 2 3 4 1 2 3 4
𝜎 ∘ 𝜏23 = ( )∘( )=( ) = 𝜎1
3 1 4 2 1 3 2 4 3 4 1 2
1 2 3 4 1 2 3 4 1 2 3 4
𝜎1 ∘ 𝜏13 = ( )∘( )=( ) = 𝜎2
3 4 1 2 3 2 1 4 1 4 3 2
1 2 3 4 1 2 3 4 1 2 3 4
𝜎2 ∘ 𝜏24 = ( )∘( )=( )=𝑒
1 4 3 2 1 4 3 2 1 2 3 4
𝜎 ∘ 𝜏23 ∘ 𝜏13 ∘ 𝜏24 = 𝑒 /∘ (𝜏24 )−1
𝜎 ∘ 𝜏23 ∘ 𝜏13 ∘ 𝜏24 ∘ (𝜏24 )−1 = 𝑒 ∘ (𝜏24 )−1 /∘ (𝜏13 )−1
𝜎 ∘ 𝜏23 ∘ 𝜏13 ∘ (𝜏13 )−1 = 𝜏24 ∘ (𝜏13 )−1 /∘ (𝜏23 )−1
𝜎 ∘ 𝜏23 ∘ (𝜏23 )−1 = 𝜏24 ∘ 𝜏13 ∘ (𝜏23 )−1
𝜎 = 𝜏24 ∘ 𝜏13 ∘ 𝜏23
6) Rezolvarea ecuatiilor in care apar permutari:
Pentru a rezolva ecuatii cu permutari, se compune convenabil (la dreapta sau la
stanga) cu inversa unei permutari deja stiute si se tine cont de proprietatea
caruia rezultatul compunerii unei permutari cu inversa acesteia este permutarea
identica (𝑒).
Exemplu:
1 2 3 4 1 2 3 4 1 2 3 4
𝜎=( ) ⇒ 𝜎 −1 = ( ) 𝜏=( )
3 1 4 2 2 4 1 3 1 4 2 3
𝜎 −1 ∘/ 𝜎 ∘ 𝑥 = 𝜏
𝜎 −1 ∘ 𝜎 ∘ 𝑥 = 𝜎 −1 ∘ 𝜏
𝑒 ∘ 𝑥 = 𝜎 −1 ∘ 𝜏
1 2 3 4 1 2 3 4 1 2 3 4
𝑥=( )∘( )=( )
2 4 1 3 1 4 2 3 2 3 4 1
91
32. Matrice:
O matrice este un tablou cu 𝑛 linii si 𝑚 coloane, 𝑛, 𝑚 ∈ ℕ∗ a carui elemente 𝑎𝑖𝑗
sunt numere complexe, 1 ≤ 𝑖 ≤ 𝑛, 1 ≤ 𝑗 ≤ 𝑚.
𝑎11 𝑎12 … 𝑎1𝑚
2 𝑖
𝑎 𝑎22 … 𝑎2𝑚
𝐴=(… 21
… … … ) ∈ M𝑛,𝑚 (ℂ) 𝐴 = ( −7 42 ) ∈ M3,2 (ℂ)
𝑎𝑛1 𝑎𝑛2 … 𝑎𝑛𝑚 6 − 7𝑖 √3
Multimea matricelor de tip (𝑛, 𝑚) cu elemente numere complexe se noteaza

M𝑛,𝑚 (ℂ). Analog pentru celalte multimi consacrate; M𝑛,𝑚 (ℕ), M𝑛,𝑚 (ℤ),
M𝑛,𝑚 (ℚ),M𝑛,𝑚 (ℝ).
Daca numarul de linii este egal cu numarul de coloane (𝑛 = 𝑚), atunci matricea
data se numeste matrice patratica de ordin 𝑛.
𝑎11 𝑎12 … 𝑎1𝑛
7 −3 − 5𝑖 −9
… 𝑎2𝑛
𝐴 = (𝑎…
21 𝑎22
… … … ) ∈ M𝑛 (ℂ) 𝐴 = (13 0 −4) ∈ M3 (ℂ)
𝑎𝑛1 𝑎𝑛2 … 𝑎𝑛𝑛 3𝑖 √44 2
Multimea matricelor patratice de ordin n cu elemente numere complexe se

noteaza M𝑛 (ℂ). Analog pentru celalte multimi consacrate; M𝑛 (ℕ), M𝑛 (ℤ),
M𝑛 (ℚ),M𝑛 (ℝ).
𝑎𝑖𝑗 = elementul de pe linia 𝑖 si coloana 𝑗
Pentru toate matricele/multimi de matrice se definesc notiunile:

• Transpusa unei matrice; coloanele devin linii iar liniile devin coloane
si se noteaza, de obicei, 𝑡𝐴 sau 𝑇𝐴 , dar cateodata si 𝐴𝑡 sau 𝐴𝑇 . Daca
matricea initiala este de tipul (𝑛, 𝑚) atunci transpusa sa va fi de tipul
(𝑚, 𝑛).
5 3
5 −7 9
𝐴 = (−7 8) ⇒ 𝑡𝐴 = ( )
3 8 0
9 0
• Matricea nula; are toate elementele nule(0) si se noteaza 𝑂𝑛,𝑚 ,
respectiv 𝑂𝑛 daca patratica.
0 0 0 0 0 … 0
0 0 0 … … …)
𝑂2,3 =( ) 𝑂3 = (0 0 0) 𝑂𝑛,𝑚 = (⋯
0 0 0
0 0 0 0 0 … 0
Pentru matricele patratice/multimi de matrice patratice se definesc notiunile:
• Diagonala principala; toate elementele de forma 𝑎𝑖𝑖 =

(𝑎11 , 𝑎22 , … , 𝑎𝑛𝑛 )
• Diagonala secundara; toate elementele de forma 𝑎𝑖(𝑛−𝑖+1) =
(𝑎1𝑛 , 𝑎2(𝑛−1) , … , 𝑎𝑛1 )
92
3 11 5 diagonala principala = (3,17,2)

𝐴 = (16 17 13) ⟹ {
diagonala secundara = (5,17,9)
9 14 2
• Matricea unitate; are toate elementele de pe diagonala principala egale cu
1, iar restul elementelor sunt nule(0).
1 0 0 1 0 … 0
1 0 0 …
1 … …
0)
𝐼2 = ( ) 𝐼3 = (0 1 0) 𝐼𝑛 = (… …
0 1
0 0 1 0 0 0 1
Observatie: “matrice” este singular si plural.
1) Tipuri particulare de matrice:
• Matrice-linie; are o singura linie si 𝑛 coloane, adica de tipul (1, 𝑛).
𝐴 = (𝑎11 𝑎12 … 𝑎1𝑛 )
• Matrice-coloana; are o singura coloana si 𝑛 linii, adica de tipul (𝑛, 1).

𝑎11
𝑎21
𝐴=( ⋮ )
𝑎𝑛1
• Matrice inferior triunghiulara; are toate elementele situate deasupra
diagonalei principale nule. Doar matrice patratice. Exemplificat pe o
matrice patratica de ordin 3.
𝑎11 0 0
𝐴 = (𝑎21 𝑎22 0 )
𝑎31 𝑎32 𝑎33
• Matrice superior triunghiulara; are toate elementele situate dedesubtul
diagonalei principale nule. Doar matrice patratice. Exemplificat pe o
matrice patratica de ordin 3.
𝑎11 𝑎12 𝑎13
𝐴=( 0 𝑎22 𝑎23 )
0 0 𝑎33
• Matrice diagonala; are toate elementele nule cu exceptia celor de pe
diagonala principala. Doar matrice patratice. Exemplificat pe o matrice
patratica de ordin 3.
𝑎11 0 0
𝐴=( 0 𝑎22 0 )
0 0 𝑎33
93
2) Urma unei matrice patratice:

Urma matricei; suma elementelor de pe diagonala principala si se noteaza Tr(𝐴).
3 11 5
𝐴 = (16 17 13) ⇒urma matricei = Tr(𝐴) = 3 + 17 + 2 = 22
9 14 2
Proprietatile urmei unei matrice patratice:
• Tr(𝛼 ⋅ 𝐴) = 𝛼 ⋅ Tr(𝐴), (∀)𝐴 ∈ 𝑀2 (ℝ), (∀)𝛼 ∈ ℝ.
• Tr(𝐴 ± 𝐵) = Tr(𝐴) ± Tr(𝐵), (∀)𝐴, 𝐵 ∈ 𝑀𝑛,𝑚 (ℂ).
• Tr(𝐴 ⋅ 𝐵) = Tr(𝐵 ⋅ 𝐴), (∀)𝐴, 𝐵 ∈ 𝑀𝑛,𝑚 (ℂ).
3) Operatii cu matrice:
I. Adunare. Scadere:
5 3 −5 0
𝐴 = (−7 8) 𝐵 = ( 29 1)
9 0 4 6
5 3 −5 0 0 3
𝐴 + 𝐵 = (−7 8) + ( 29 1) = ( 22 9)
9 0 4 6 13 6
5 3 −5 0 5 3 5 0 10 3
𝐴 − 𝐵 = (−7 8) — ( 29 1) = (−7 8) + (−29 −1) = (−38 7)
9 0 4 6 9 0 −4 −6 5 −6
Proprietatile adunarii matricelor:
• Este comutativa; (∀)𝐴, 𝐵 ∈ 𝑀𝑛,𝑚 (ℂ), 𝐴 + 𝐵 = 𝐵 + 𝐴 .
• Este asociativa; (∀)𝐴, 𝐵, 𝐶 ∈ 𝑀𝑛,𝑚 (ℂ), (𝐴 + 𝐵) + 𝐶 = 𝐴 + (𝐵 + 𝐶) .
• Matricea nula este element neutru; (∀)𝐴 ∈ 𝑀𝑛,𝑚 (ℂ),
𝐴 + 𝑂𝑛,𝑚 = 𝑂𝑛,𝑚 + 𝐴 = 𝐴 .
• Orice matrice admite o opusa; (∀)𝐴 ∈ 𝑀𝑛,𝑚 (ℂ), (∃)(−𝐴) ∈ 𝑀𝑛,𝑚 (ℂ)
astfel incat 𝐴 + (−𝐴) = (−𝐴) + 𝐴 = 𝑂𝑛,𝑚 .
• Pentru a aduna/scade doua matrice, numarul de linii si numarul de
coloane din prima matrice trebuie sa fie egal cu numarul de linii si
numarul de coloane din a doua matrice
94
II. Inmultirea matricelor cu scalari:

5 3
𝐴 = (−7 8)
9 0
5 3 15 9
3 ⋅ 𝐴 = 3 ⋅ (−7 8) = (−21 24)
9 0 27 0
Proprietati:
• Este comutativa; (∀)𝐴 ∈ 𝑀𝑛,𝑚 (ℂ), (∀)𝛼 ∈ ℂ, 𝐴 ⋅ 𝛼 = 𝛼 ⋅ 𝐴 .
• Este asociativa; (∀)𝐴 ∈ 𝑀𝑛,𝑚 (ℂ), (∀)𝛼, 𝛽 ∈ ℂ, 𝛼 ⋅ (𝛽 ⋅ 𝐴) = (𝛼 ⋅ 𝛽) ⋅ 𝐴 .
• 1 este element neutru; (∀)𝐴 ∈ 𝑀𝑛,𝑚 (ℂ), 𝐴 ⋅ 1 = 1 ⋅ 𝐴 = 𝐴 .
• Este distributiva fata de adunarea matricelor; (∀)𝐴, 𝐵 ∈ 𝑀𝑛,𝑚 (ℂ),
(∀)𝛼 ∈ ℂ, 𝛼 ⋅ (𝐴 + 𝐵) = 𝛼 ⋅ 𝐴 + 𝛼 ⋅ 𝐵 .
• Este distributiva fata de adunarea scalarilor; (∀)𝐴 ∈ 𝑀𝑛,𝑚 (ℂ), (∀)𝛼, 𝛽 ∈ ℂ,
(𝛼 + 𝛽) ⋅ 𝐴 = 𝛼 ⋅ 𝐴 + 𝛽 ⋅ 𝐴
• Este asociativa fata de inmultirea matricelor; (∀)𝐴 ∈ 𝑀𝑛,𝑚 (ℂ),
𝐵 ∈ 𝑀𝑚,𝑝 (ℂ), (∀)𝛼 ∈ ℂ, 𝛼 ⋅ (𝐴 ⋅ 𝐵) = (𝛼 ⋅ 𝐴) ⋅ 𝐵 .
III. Inmultirea matricelor:
1 3 1 4 0
𝐴=( ) 𝐵=( )
2 −1 0 3 5
𝐴⋅𝐵 =𝐶
1 3 1 4 0 𝒄𝟏𝟏 𝑐12 𝑐13
( )⋅( ) = (𝑐 𝑐22 𝑐23 )
2 −1 2 3 5 21
Se inmulteste elementele fiecarei linii cu elementele fiecarii coloane in ordinea in

care apar, iar suma rezultata este elementul de pe pozitia (linie,coloana).
𝒄𝟏𝟏 = linia 1; coloana 1 = 1 ⋅ 1 + 3 ⋅ 2 = 7
𝑐12 = linia 1; coloana 2 = 1 ⋅ 4 + 3 ⋅ 3 = 13
𝑐13 = linia 1; coloana 3 = 1 ⋅ 0 + 3 ⋅ 5 = 15
𝑐21 = linia 2; coloana 1 = 2 ⋅ 1 + (−1) ⋅ 2 = 0
𝑐22 = linia 2; coloana 2 = 2 ⋅ 4 + (−1) ⋅ 3 = 1
𝑐23 = linia 2; coloana 3 = 2 ⋅ 0 + (−1) ⋅ 5 = −5
𝐴⋅𝐵 =𝐶
1 3 1 4 0 7 13 15
( )⋅( )=( )
2 −1 2 3 5 0 1 −5
Proprietatile inmultirii matricelor:
• Nu este comutativa; (∃)𝐴 ∈ 𝑀𝑛,𝑚 (ℂ) si 𝐵 ∈ 𝑀𝑚,𝑝 (ℂ) astfel incat
𝐴⋅𝐵 ≠𝐵⋅𝐴.
Exceptie fac matricea unitate (𝐼𝑛 ) si puterile aceleasi matrice (𝐴, 𝐴2 , … , 𝐴𝑛 ).
• Este asociativa; (∀)𝐴 ∈ 𝑀𝑛,𝑚 (ℂ), 𝐵 ∈ 𝑀𝑚,𝑝 (ℂ), 𝐶 ∈ 𝑀𝑝,𝑞 (ℂ),
(𝐴 ⋅ 𝐵) ⋅ 𝐶 = 𝐴 ⋅ (𝐵 ⋅ 𝐶) .
95
•
Matricea unitate este element neutru; (∀)𝐴 ∈ 𝑀𝑛 (ℂ),
𝐴 ⋅ 𝐼𝑛 = 𝐼𝑛 ⋅ 𝐴 = 𝐴 .
• Este distributiva fata de adunarea matricelor; (∀)𝐴 ∈ 𝑀𝑛,𝑚 (ℂ),
(∀)𝐵, 𝐶 ∈ 𝑀𝑚,𝑝 (ℂ), 𝐴 ⋅ (𝐵 ± 𝐶) = 𝐴 ⋅ 𝐵 ± 𝐴 ⋅ 𝐶
(𝐵 ± 𝐶) ⋅ 𝐴 = 𝐵 ⋅ 𝐴 ± 𝐶 ⋅ 𝐴
• Pentru a inmulti doua matrice, trebuie ca numarul de coloane de la prima
matrice sa fie egal cu numarul de linii de la a doua matrice;
𝐴 ∈ 𝑀𝑛,𝒎 (ℂ) 𝐵 ∈ 𝑀𝒎,𝑝 (ℂ) ⇒ 𝐴 ⋅ 𝐵 ∈ 𝑀𝑛,𝑝 (ℂ)
• O matrice este inversabila (nesingulara) daca determinantul matricei este
nenul (diferit de 0)
• Daca doua matrice sunt comutative atunci este valabila formula binomului
lui Newton; (∀)𝐴, 𝐵 ∈ 𝑀𝑛 (ℂ) astfel incat 𝐴 ⋅ 𝐵 = 𝐵 ⋅ 𝐴 , atunci
(𝐴 + 𝐵)𝑛 = 𝐴𝑛 + 𝐶𝑛1 ⋅ 𝐴𝑛−1 ⋅ 𝐵 + 𝐶𝑛2 ⋅ 𝐴𝑛−2 ⋅ 𝐵 + ⋯ + 𝐶𝑛𝑛−1 ⋅ 𝐴 ⋅ 𝐵 𝑛−1 + 𝐵 𝑛
4) Puterile unei matrice patratice:
𝐴𝑛 = ⏟
𝐴 ⋅ 𝐴 ⋅ … ⋅ 𝐴 , 𝑛 ∈ ℕ*
𝑑𝑒 𝑛 𝑜𝑟𝑖
Se realizeaza prin 4 metode:

I. Cazuri particulare:
Este posibil ca 𝐴𝑛 sa fie egal cu o matrice consacrata (nula sau unitate) sau sa fie
chiar matricea initiala, sau sa depinda de paritatea lui 𝑛.
0 0
𝐴=( )
2 0
0 0 0 0 0 0
𝐴2 = ( )⋅( )=( ) = 𝑂2
2 0 2 0 0 0
𝐴3 = 𝐴2 ⋅ 𝑂2 = 𝑂2
…………………………………
𝐴𝑛 = 𝑂2
2 1
𝐴=( )
−2 −1
2 1 2 1 2 1
𝐴2 = ( )⋅( )=( )=𝐴
−2 −1 −2 −1 −2 −1
𝐴3 = 𝐴2 ⋅ 𝐴 = 𝐴 ⋅ 𝐴 = 𝐴2 = 𝐴
…………………………………
𝐴𝑛 = 𝐴
−1 0
𝐴=( )
3 1
−1 0 −1 0 1 0
𝐴2 = ( )⋅( )=( ) = 𝐼2
3 1 3 1 0 1
𝐴3 = 𝐴2 ⋅ 𝐴 = 𝐼2 ⋅ 𝐴 = 𝐴
𝐴4 = 𝐴3 ⋅ 𝐴 = 𝐴 ⋅ 𝐴 = 𝐴2 = 𝐼2
…………………………………
𝐴2𝑛−1 = 𝐴 (𝑛 este impar)
𝐴2𝑛 = 𝐼2 (𝑛 este par)
96
II. Inductie matematica:

1 1
𝐴 = 𝐴1 = ( )
0 1
1 1 1 1 1 2
𝐴2 = ( )⋅( )=( )
0 1 0 1 0 1
3 1 2 1 1 1 3
𝐴 =( )⋅( )=( )
0 1 0 1 0 1
…………………………………
1 𝑛
𝐴𝑛 = ( )
0 1
1 𝑛
Fie 𝑃(𝑛) = 𝐴𝑛 = ( ).
0 1
i. Verificare:
1 1
𝑃(1) = 𝐴1 = ( )
0 1
1 2
𝑃(2) = 𝐴2 = ( )
0 1
3 1 3
𝑃(3) = 𝐴 = ( )
0 1
ii. Demonstratie:
1 𝑘
Presupunem ca 𝑃(𝑘) = 𝐴𝑘 = ( ) este adevarat si demonstram ca
0 1
1 𝑘+1
𝑃(𝑘 + 1) = 𝐴𝑘+1 =( ) este adevarat.
0 1
1 𝑘 1 1 1 𝑘+1
𝑃(𝑘 + 1) = 𝐴𝑘+1 = 𝐴𝑘 ⋅ 𝐴 = ( )⋅( )=( )
0 1 0 1 0 1
𝑐𝑜𝑛𝑓𝑜𝑟𝑚 𝑝𝑟𝑖𝑛𝑐𝑖𝑝𝑖𝑢𝑙𝑢𝑖 𝑖𝑛𝑑𝑢𝑐𝑡𝑖𝑒𝑖 𝑚𝑎𝑡𝑒𝑚𝑎𝑡𝑖𝑐𝑒 1 𝑘+1
⇒ 𝑃(𝑘 + 1) = 𝐴𝑘+1 = ( ) este
0 1
1 𝑛
adevarat⇒ 𝑃(𝑛) = 𝐴𝑛 = ( ) este adevarat (∀)𝑛 ∈ ℕ* .
0 1
III. Binomul lui Newton:
Se scrie matricea data ca o suma de doua matrice care comuta intre intre ele la
inmultire. De cele mai multe ori una dintre matrice este matricea unitate (𝐼𝑛 ),
inmultita cu un scalar(𝛼 = alfa), iar cea de a doua matrice este diferenta dintre
prima matricea initiala si prima matrice.
𝐴=𝑋+𝑌 𝑋⋅𝑌 =𝑌⋅𝑋
𝐴𝑛 = (𝑋 + 𝑌)𝑛 = 𝑋 𝑛 + 𝐶𝑛1 ⋅ 𝑋 𝑛−1 ⋅ 𝑌 + 𝐶𝑛2 ⋅ 𝑋 𝑛−2 ⋅ 𝑌 + ⋯ + 𝐶𝑛𝑛−1 ⋅ 𝑋 ⋅ 𝑌 𝑛−1 + 𝑌 𝑛
Daca una dintre matrice este matricea unitate, se tine cont ca aceasta este
element neutru la inmultire, iar (𝛼 ⋅ 𝐼𝑛 )𝑚 = 𝛼 𝑚 ⋅ 𝐼𝑛 , 𝛼 ∈ ℂ.
De obicei, una dintre matrice (diferita de matricea unitate) devine matricea nula
(𝑂𝑛 ) dupa o anumita putere si se tine cont ca aceastea este analogul lui zero(0) la
inmultirea matricelor si element neutru la adunarea matricelor.
97
Exemplu:
2 1 0
𝐴 = (0 2 1 ) 𝐴𝑛 = ?
0 0 2
2 1 0 2 1 0 4 4 1
𝐴2 = (0 2 1 ) ⋅ (0 2 1) = (0 4 4)
0 0 2 0 0 2 0 0 4
4 4 1 2 1 0 8 12 6
3
𝐴 = (0 4 4 ) ⋅ (0 2 1) = (0 8 12)
0 0 4 0 0 2 0 0 8
0 1 0
𝐴 = 2 ⋅ 𝐼3 + 𝐵 𝐵 = (0 0 1 )
0 0 0
0 1 0 0 1 0 0 0 1
𝐵 2 = (0 0 1 ) ⋅ ( 0 0 1) = ( 0 0 0)
0 0 0 0 0 0 0 0 0
0 0 1 0 1 0 0 0 0
𝐵 3 = (0 0 0 ) ⋅ (0 0 1) = (0 0 0) = 𝑂3
0 0 0 0 0 0 0 0 0
𝐴𝑛 = (2 ⋅ 𝐼3 + 𝐵)𝑛
= (2 ⋅ 𝐼3 )𝑛 + 𝐶𝑛1 ⋅ (2 ⋅ 𝐼3 )𝑛−1 ⋅ 𝐵 + 𝐶𝑛2 ⋅ (2 ⋅ 𝐼3 )𝑛−2 ⋅ 𝐵 + 𝐶𝑛3 ⋅ (2 ⋅ 𝐼3 )𝑛−3 ⋅ 𝐵 3 + ⋯
+𝐵 𝑛
𝑛(𝑛 − 1) 𝑛−2
= 2𝑛 ⋅ 𝐼3 + 𝑛 ⋅ 2𝑛−1 ⋅ 𝐼3 ⋅ 𝐵 + ⋅2 ⋅ 𝐼3 ⋅ 𝐵 2 + 𝐶𝑛3 ⋅ (2 ⋅ 𝐼3 )𝑛−3 ⋅ 𝑂3 + ⋯
2
+𝑂3
1 0 0 0 1 0 𝑛(𝑛 − 1) 𝑛−2 0 0 1
= 2𝑛 ⋅ (0 1 0) + 𝑛 ⋅ 2𝑛−1 ⋅ (0 0 1) + ⋅2 ⋅ (0 0 0)
2
0 0 1 0 0 0 0 0 0
2𝑛 0 0 0 𝑛 ⋅ 2𝑛−1 0 0 0 𝑛(𝑛 − 1) ⋅ 2𝑛−3
= ( 0 2𝑛 0 ) + (0 0 𝑛 ⋅ 2𝑛−1 ) + (0 0 0 )
𝑛
0 0 2 0 0 0 0 0 0
2𝑛 𝑛 ⋅ 2𝑛−1 𝑛(𝑛 − 1) ⋅ 2𝑛−3
=(0 2𝑛 𝑛 ⋅ 2𝑛−1 )
𝑛
0 0 2
22 2 ⋅ 22−1 2(2 − 1) ⋅ 22−3 4 4 1
𝐴2 = ( 0 22 2⋅2 2−1 ) = (0 4 4)
0 0 22 0 0 4
23 3 ⋅ 23−1 3(3 − 1) ⋅ 23−3
8 12 6
𝐴2 = ( 0 23 3⋅2 3−1 ) = (0 8 12)
0 0 23 0 0 8
98
IV. Relatia lui Cayley-Hamilton:

𝑎 𝑏
𝐴=( ) ∈ 𝑀2 (ℝ) Tr(𝐴) = 𝑎 + 𝑑 det(𝐴) = |𝐴| = 𝑎 ⋅ 𝑑 − 𝑏 ⋅ 𝑐
𝑐 𝑑
Orice matrice patratica de ordin 2 verifica relatia:
𝐴2 − Tr(𝐴) ⋅ 𝐴 + det(𝐴) ⋅ 𝐼2 = 𝑂2
𝐴2 − (𝑎 + 𝑑) ⋅ 𝐴 + (𝑎 ⋅ 𝑑 − 𝑏 ⋅ 𝑐) ⋅ 𝐼2 = 𝑂2
𝐴𝑛 = ?
i. Daca det(𝐴) = 0
𝐴2 − (𝑎 + 𝑑) ⋅ 𝐴 + 0 ⋅ 𝐼2 = 𝑂2
𝐴2 − Tr(𝐴) ⋅ 𝐴 = 𝑂2
𝐴2 = Tr(𝐴) ⋅ 𝐴
𝐴3 = 𝐴2 ⋅ 𝐴 = Tr(𝐴) ⋅ 𝐴 ⋅ 𝐴 = Tr(𝐴) ⋅ 𝐴2 = Tr(𝐴) ⋅ Tr(𝐴) ⋅ 𝐴 = Tr 2 (𝐴) ⋅ 𝐴
𝐴4 = 𝐴3 ⋅ 𝐴 = Tr 2 (𝐴) ⋅ 𝐴 ⋅ 𝐴 = Tr 2 (𝐴) ⋅ 𝐴2 = Tr 2 (𝐴) ⋅ Tr(𝐴) ⋅ 𝐴 = Tr 3 (𝐴) ⋅ 𝐴
…………………………………
𝐴𝑛 = Tr 𝑛−1 (𝐴) ⋅ 𝐴
ii. Daca det(𝐴) ≠ 0:
𝐴2 − (𝑎 + 𝑑) ⋅ 𝐴 + (𝑎 ⋅ 𝑑 − 𝑏 ⋅ 𝑐) ⋅ 𝐼2 = 𝑂2
Scriem ecuatia caracteristica matricei 𝐴 si o rezolvam:
𝐴 ∈ 𝑀2 (ℝ) ↔ 𝑥 ∈ ℝ
{ 𝐴2 ↔ 𝑥 2
𝐼2 ↔ 1
𝑂2 ↔ 0
𝑥 2 − (𝑎 + 𝑑) ⋅ 𝑥 + (𝑎 ⋅ 𝑑 − 𝑏 ⋅ 𝑐) ⋅ 1 = 0
𝑥 2 − (𝑎 + 𝑑) ⋅ 𝑥 + (𝑎 ⋅ 𝑑 − 𝑏 ⋅ 𝑐) = 0
Δ = (𝑎 + 𝑑)2 − 4 ⋅ (𝑎 ⋅ 𝑑 − 𝑏 ⋅ 𝑐)
(𝑎 + 𝑑) ± √Δ
𝑥1,2 =
2
Daca:
• Δ > 0 ⇒ 𝑥1 ≠ 𝑥2 , 𝑥1 , 𝑥2 ∈ ℝ
𝑥1 𝑛 − 𝑥2 𝑛
𝑎𝑛 = ⟹ 𝐴𝑛 = 𝑎𝑛 ⋅ 𝐴 − 𝑎𝑛−1 ⋅ |𝐴| ⋅ 𝐼2
𝑥1 − 𝑥2
• Δ = 0 ⇒ 𝑥1 = 𝑥2 , 𝑥1 , 𝑥2 ∈ ℝ
𝑎𝑛 = 𝑛 ⋅ 𝑥1 𝑛−1 = 𝑛 ⋅ 𝑥2 𝑛−1 ⟹ 𝐴𝑛 = 𝑎𝑛 ⋅ 𝐴 − 𝑎𝑛−1 ⋅ |𝐴| ⋅ 𝐼2
• Δ < 0 ⇒ 𝑥1 ≠ 𝑥2 , 𝑥1 , 𝑥2 ∈ ℂ ⇒ nu exista solutii in ℝ
99
Proprietati ridicare la putere a unei matrice patratice:

𝐴𝑚 ⋅ 𝐴𝑛 = 𝐴𝑚+𝑛 (𝐴𝑚 )𝑛 = 𝐴𝑚⋅𝑛 𝐴𝑚 : 𝐴𝑛 = nu se face impatirea
1
𝐴0 = 𝐼𝑛 𝐴−1 = ⋅ 𝐴∗ , 𝐴∗ = matricea adjuncta matricei 𝐴
det(𝐴)
5) Inversa unei matrice patratice:
O matrice 𝐴 ∈ 𝑀𝑛 (ℂ) este inversabila(nesingulara) daca (∃)𝐵 ∈ 𝑀𝑛 (ℂ) astfel
incat
𝐴 ⋅ 𝐵 = 𝐵 ⋅ 𝐴 = 𝐼𝑛 .
1
𝐵 se numeste inversa matricei 𝐴 si se noteaza 𝐴−1 ≠ .
𝐴
−1
1 ∗ ∗
𝐴 = ⋅ 𝐴 , 𝐴 = matricea adjuncta matricei 𝐴
det(𝐴)
O matrice este inversabila(nesingulara) daca si numai daca determinantul
matricei este nenul (diferit de zero). Daca determinantul matricei este nul (= 0),
atunci matricea nu este inversabila (este singulara/neinversabila).
i. Metoda 1:
Etapele determinarii inversei unei matrice (cu determinantul nenul):
𝑎11 𝑎12 𝑎13
𝐴 = (𝑎21 𝑎22 𝑎23 )
𝑎31 𝑎32 𝑎33
𝑎11 𝑎21 𝑎31
• Calculam 𝐴 = (𝑎12 𝑎22 𝑎32 ).
𝑡
𝑎13 𝑎23 𝑎33
• ∗
Calculam complementii algebrici; 𝑎𝑖𝑗 = 𝜏𝑖𝑗 = 𝛿𝑖𝑗 (delta).
∗ 𝑎22 𝑎32
𝑎𝟏𝟏 = (−1)1+1 ⋅ |𝑎 𝑡
𝑎33 | (eliminam linia 1 si coloana 1 din 𝐴)
23
∗
𝑎12 𝑎32
𝑎12 = (−1)1+2 ⋅ |𝑎 𝑡
13
∗
𝑎12 𝑎22
𝑎13 = (−1)1+3 ⋅ |𝑎 𝑡
23
∗
𝑎21 𝑎31
𝑎21 = (−1)2+1 ⋅ |𝑎 𝑡
23
∗
𝑎11 𝑎31
𝑎22 = (−1)2+2 ⋅ |𝑎 𝑡
13
∗
𝑎11 𝑎21
𝑎23 = (−1)2+3 ⋅ |𝑎 𝑡
13
∗
𝑎21 𝑎31
𝑎31 = (−1)3+1 ⋅ |𝑎 𝑡
22
∗
𝑎11 𝑎31
𝑎32 = (−1)3+2 ⋅ |𝑎 𝑡
12
100
∗
𝑎11 𝑎21
𝑎33 = (−1)3+3 ⋅ |𝑎 𝑡
12
∗ ∗ ∗
𝑎11 𝑎12 𝑎13
∗ ∗ ∗
𝐴∗ = (𝑎21 𝑎22 𝑎23 )
∗ ∗ ∗
𝑎31 𝑎32 𝑎33
1
• Calculam inversa matricei 𝐴−1 = det(𝐴) ⋅ 𝐴∗ .
ii. Metoda 2 (doar pentru matrice patratice de ordin 3):
𝑎11 𝑎12 𝑎13
𝐴 = (𝑎21 𝑎22 𝑎23 ) ∈ 𝑀3 (ℂ) ⇒ Tr(𝐴) = 𝑎11 + 𝑎22 + 𝑎33
𝑎31 𝑎32 𝑎33
𝑎22 𝑎23 𝑎11 𝑎13 𝑎11 𝑎12
𝑆𝐴 = |𝑎 𝑎 | + |𝑎 𝑎 | + |𝑎 𝑎22 | = suma minorilor elementelor
32 33 31 33 21
situate pe diagonala principala
Orice matrice patratica de ordin 3 verifica relatia:
𝐴3 − Tr(𝐴) ⋅ 𝐴2 + 𝑆𝐴 ⋅ 𝐴 − det(𝐴) ⋅ 𝐼3 = 𝑂3 /⋅ 𝐴−1
𝐴2 − Tr(𝐴) ⋅ 𝐴 + 𝑆𝐴 ⋅ 𝐼3 − det(𝐴) ⋅ 𝐴−1 = 𝑂3
𝐴2 − Tr(𝐴) ⋅ 𝐴 + 𝑆𝐴 ⋅ 𝐼3 = det(𝐴) ⋅ 𝐴−1
1
𝐴−1 = ⋅ [𝐴2 − Tr(𝐴) ⋅ 𝐴 + 𝑆𝐴 ⋅ 𝐼3 ]
det(𝐴)
Proprietatile inversei unei matrice patratice:
• Daca 𝐴, 𝐵 ∈ 𝑀𝑛 (ℂ) astfel incat 𝐴 si 𝐵 sunt inversabile, atunci matricea
𝐴 ⋅ 𝐵 este inversabila, iar (𝐴 ⋅ 𝐵)−1 = 𝐵 −1 ⋅ 𝐴−1 .
• Daca 𝐴 ∈ 𝑀𝑛 (ℂ) este inversabila, atunci det(𝐴 ⋅ 𝐴−1 ) = det(𝐼𝑛 ) ⇒
det(𝐴) ⋅ det(𝐴−1 ) = 1.
Exemplu:
𝑡 1 3
1 2 𝐴=( )
𝐴=( )⇒{ 2 4
3 4 det(𝐴) = 1 ⋅ 4 − 2 ⋅ 3 = 4 − 6 = −2 ≠ 0
∗
𝑎11 = (−1)1+1 ⋅ 4 = 4
∗
𝑎12 = (−1)1+2 ⋅ 2 = −2
∗
𝑎21 = (−1)2+1 ⋅ 3 = −3
∗
𝑎22 = (−1)2+2 ⋅ 1 = 1
4 −2
𝐴∗ = ( )
−3 1
1 1 −2 1
4 −2
𝐴−1
= ∗
⋅𝐴 = ⋅( )=( 3 −1)
det(𝐴) −2 −3 1
2 2
101
−2 1
1 2 1 0
𝐴 ⋅ 𝐴−1 = ( ) ⋅ ( 3 −1) = ( )
3 4 0 1
2 2
6) Rangul unei matrice:
Fie 𝐴 ∈ M𝑛,𝑚 (ℂ) o matrice. Rangul matricei 𝐴 este cel mai mare minor al
matricei 𝐴 nenul.
Determinantul unei matrice format din 𝑝 linii si 𝑝 coloane al unei matrice 𝐴 se
numeste minor de ordin 𝑝 al matricei 𝐴, 1 ≤ 𝑝 ≤ min(𝑛, 𝑚).
𝑎11 𝑎12 … 𝑎1𝑚
… 𝑎2𝑚
𝐴 = (𝑎… 𝑎22 𝑝 𝑝
21
… … … ) ∈ M𝑛,𝑚 (ℂ) ⇒ se pot obtine 𝐶𝑛 ⋅ 𝐶𝑚 minori de ordin 𝑝
𝑎𝑛1 𝑎𝑛2 … 𝑎𝑛𝑚
Exemple de minori:
𝑝 = 1 ⇒ |𝑎11 |, |𝑎12 |, … , |𝑎𝑛𝑚 |
𝑎11 𝑎12 𝑎11 𝑎13 𝑎(𝑛−1)(𝑚−1) 𝑎(𝑛−1)𝑚
𝑝 = 2 ⇒ |𝑎 𝑎22 | , |𝑎21 𝑎23 | , … , | 𝑎𝑛(𝑚−1) 𝑎𝑛𝑚 |
21
𝑎11 𝑎12 𝑎13 𝑎11 𝑎12 𝑎14

𝑝 = 3 ⇒ |𝑎21 𝑎22 𝑎23 | , |𝑎21 𝑎22 𝑎24 | , …
𝑎31 𝑎32 𝑎33 𝑎31 𝑎32 𝑎34
Matricea 𝐴 are rangul 𝑟 daca matricea continue un minor de ordin 𝑟 nenul si toti
minori de ordin mai mare decat 𝑟 sunt nuli.
Matricea 𝐴 are rangul 𝑟 daca matricea continue un minor de ordin 𝑟 nenul si toti
minori de ordin 𝑟 + 1 obtinuti prin bordarea matricei sunt nuli.
Rangul unei matrice se noteaza rang(𝐴), 0 ≤ rang(𝐴) ≤ min(𝑛, 𝑚) si se
calculeaza prin bordare.
La bordarea matricelor se mentin liniile si coloanele celui mai mare minor de
ordin 𝑟 nenul cand calculam minorii de ordin 𝑟 + 1.
Matricea nula are rangul 0; rang(𝑂𝑛,𝑚 ) = 0. Daca o matrice are cel putin un
element nenul, rangul matricei este cel putin 1.
Proprietatile rangului unei matrice:
• Rangul unei matrice este egal cu rangul transpusei matricei;

rang(𝐴) = rang( 𝑡𝐴), (∀)𝐴 ∈ 𝑀𝑛,𝑚 (ℂ).
• Daca se schimba doua linii/coloane intre ele, rangul ramane neschimbat.
𝑥 𝑦 𝑧 𝑎 𝑏 𝑐
rang (( 𝑎 𝑏 𝑐 )) = rang (( 𝑥 𝑦 𝑧 ))
𝑎31 𝑎32 𝑎33 𝑎31 𝑎32 𝑎33
• Daca se inmultesc elementele unei linii/coloane cu un scalar, rangul

ramane neschimbat.
102
𝑥 𝑦 𝑧 𝛼⋅𝑥 𝛼⋅𝑦 𝛼⋅𝑧

rang ((𝑎21 𝑎22 𝑎23 )) = rang (( 𝑎21 𝑎22 𝑎23 )) , 𝛼 ∈ ℝ∗ ∖ {1}
𝑎31 𝑎32 𝑎33 𝑎31 𝑎32 𝑎33
• Daca se aduna la elementele unei linii/coloane produsul elementelor altei
linii/coloane cu un scalar, atunci rangul ramane neschimbat.
𝑥 𝑦 𝑧 𝑥+𝛼⋅𝑎 𝑦+𝛼⋅𝑏 𝑧+𝛼⋅𝑐
rang (( 𝑎 𝑏 𝑐 )) = rang (( 𝑎21 𝑎22 𝑎23 )) ,
𝑎31 𝑎32 𝑎33 𝑎31 𝑎32 𝑎33
𝛼 ∈ ℝ∗
Exemplu:
7 0 3 4
(
𝐴= 2 1 −1 3 ) ∈ 𝑀3,4 (ℂ) ⇒ 1 ≤ rang(𝐴) ≤ 3
14 0 6 8
|7| = 7 ≠ 0 ⇒ rang(𝐴) ≥ 1
7 0
| | = 7 ≠ 0 ⇒ rang(𝐴) ≥ 2
2 1
7 0 3 𝐿3 = 2 ⋅ 𝐿1
|2 1 −1| = 0
rang(𝐴) = 2
14 0 6 rang(𝐴) < 3
7 0 4 𝐿3= 2 ⋅ 𝐿1
|2 1 3| = 0
14 0 8 } }
7 0 3 4
𝐴=(2 1 −1 3 ) ⇒ |7| = 7
14 0 6 8
7 0 3 4
7 0
𝐴=(2 1 −1 3 ) ⇒ | |=7
2 1
14 0 6 8
7 0 3 4 7 0 3
𝐴=(2 1 −1 3 ) ⇒ | 2 1 −1| = 0
14 0 6 8 14 0 6
7 0 3 4 7 0 4
𝐴=(2 1 −1 3 ) ⇒ | 2 1 3| = 0
14 0 6 8 14 0 8
103
7) Ecuatii matriceale:
Se inmulteste la drepta sau la stanga cu inversa unei matrice deja stiute pana
cand necunoscuta ramane singura intr-unul dintre membrii ecuatiei. Aceasta
metoda se poate aplica doar daca matricea/matricele stiute sunt inversabile.
𝐴 ⋅ 𝑋 = 𝐵 ⇒ 𝑋 = 𝐴−1 ⋅ 𝐵
𝑋 ⋅ 𝐴 = 𝐵 ⇒ 𝑋 = 𝐵 ⋅ 𝐴−1
𝐴 ⋅ 𝑋 ⋅ 𝐵 = 𝐶 ⇒ 𝑋 = 𝐴−1 ⋅ 𝐶 ⋅ 𝐵 −1
33. Determinantul unei matrice patratice:
Fiecarei matrice patrice de ordin 𝑛, 𝐴 ∈ 𝑀𝑛 (ℂ), ii se poate asocia un numar notat
det(𝐴) = |𝐴| ∈ ℂ, numit determinant de ordin 𝑛. Cateodata determinantul unei
matrice este notat Δ (delta).
𝑎11 𝑎12 … 𝑎1𝑛 𝑎11 𝑎12 … 𝑎1𝑛
𝑎 𝑎22 … 𝑎2𝑛 𝑎 𝑎22 … 𝑎2𝑛
𝐴=(… 21
… … … ) ∈ 𝑀𝑛 (ℂ) ⇒ det(𝐴) = | …21
… … … |∈ℂ
𝑎𝑛1 𝑎𝑛2 … 𝑎𝑛𝑛 𝑎𝑛1 𝑎𝑛2 … 𝑎𝑛𝑛
Pentru matrice patratice de ordin 1, 𝐴 = (𝑎11 ), determinantul de ordin 1 este
unicul element din matrice, det(𝐴) = |𝑎11 | = 𝑎11.
1) Determinantul de ordin 2:
Determinantul de ordin 2 este diferenta dintre produsul elementelor de pe
diagonala principala si produsul elementelor de pe diagonala secundara a
matricei.
𝑎11 𝑎12
𝐴 = (𝑎 ) ∈ 𝑀2 (ℂ) = matrice patratica de ordin 2
21 𝑎22
𝑎11 𝑎12
⇒ det(𝐴) = |𝑎 | ∈ ℂ = determinant de ordin 2
21 𝑎22
𝑎11 𝑎12
det(𝐴) = |𝑎 𝑎22 | = 𝑎11 ⋅ 𝑎22 − 𝑎12 ⋅ 𝑎21
21
2) Determinantul de ordin 3:
Pentru matrice de ordin 3 se pot aplica 3 metode de calculare a determinantului
de ordin 3:
𝑎11 𝑎12 𝑎13 𝑎11 𝑎12 𝑎13
𝑎
𝐴 = ( 21 𝑎22 𝑎23 ) ∈ 𝑀3 (ℂ) ⇒ det(𝐴) = |𝑎21 𝑎22 𝑎23 | ∈ ℂ
𝑎31 𝑎32 𝑎33 𝑎31 𝑎32 𝑎33
i. Regula triunghiului:
Se face produsul pe diagonale si pe triunghiurile cu bazele paralele cu
diagonalele. Se aduna diagonala principala si triunghiurile respective si se scad
diagonala secundara si triunghiurile respective.
𝑎11 𝑎12 𝑎13 𝑎11 𝑎12 𝑎13
𝑎
| 21 𝑎22 𝑎23 | ; |𝑎21 𝑎22 𝑎23 |
𝑎31 𝑎32 𝑎33 𝑎31 𝑎32 𝑎33
104
𝑎11 𝑎12 𝑎13
|𝑎21 𝑎22 𝑎23 | = 𝑎11 ⋅ 𝑎22 ⋅ 𝑎33 + 𝑎12 ⋅ 𝑎23 ⋅ 𝑎31 + 𝑎13 ⋅ 𝑎21 ⋅ 𝑎32
𝑎31 𝑎32 𝑎33
−𝑎13 ⋅ 𝑎22 ⋅ 𝑎31 − 𝑎12 ⋅ 𝑎21 ⋅ 𝑎33 − 𝑎11 ⋅ 𝑎23 ⋅ 𝑎32
Exemplu:
1 2 −1
|3 0 1 | = 1 ⋅ 0 ⋅ 1 + 2 ⋅ 1 ⋅ 2 + (−1) ⋅ 3 ⋅ 1 − (−1) ⋅ 0 ⋅ 2 − 2 ⋅ 3 ⋅ 1 − 1 ⋅ 1 ⋅ 1
2 1 1
= 0 + 4 − 3 + 0 − 6 − 1 = −6
ii. Regula lui Sarrus:
Se copiaza primele doua linii dedesubtul determinantului (nu fac parte din
determinant). Se face produsul pe diagonale si paralelele diagonalelor. Se aduna
diagonala principala si paralelele respective si se scad diagonala secundara si
paralelele respective.
𝑎11 𝑎12 𝑎13 𝑎11 𝑎12 𝑎13
|𝑎21 𝑎22 𝑎23 | ; |𝑎21 𝑎22 𝑎23 |
𝑎31 𝑎32 𝑎33 𝑎31 𝑎32 𝑎33
𝑎11 𝑎12 𝑎13 𝑎11 𝑎12 𝑎13
𝑎21 𝑎22 𝑎23 𝑎21 𝑎22 𝑎23
𝑎11 𝑎12 𝑎13

|𝑎21 𝑎22 𝑎23 | = 𝑎11 ⋅ 𝑎22 ⋅ 𝑎33 + 𝑎12 ⋅ 𝑎23 ⋅ 𝑎31 + 𝑎13 ⋅ 𝑎21 ⋅ 𝑎32
𝑎31 𝑎32 𝑎33
𝑎11 𝑎12 𝑎13
𝑎21 𝑎22 𝑎23 − 𝑎13 ⋅ 𝑎22 ⋅ 𝑎31 − 𝑎12 ⋅ 𝑎21 ⋅ 𝑎33 − 𝑎11 ⋅ 𝑎23 ⋅ 𝑎32
Exemplu:
1 2 −1
|3 0 1 | = 1 ⋅ 0 ⋅ 1 + (−1) ⋅ 3 ⋅ 1 + 2 ⋅ 1 ⋅ 2 − (−1) ⋅ 0 ⋅ 2 − 1 ⋅ 1 ⋅ 1 − 2 ⋅ 3 ⋅ 1
2 1 1
1 2 −1
= 0 + 4 − 3 + 0 − 6 − 1 = −6
3 0 1
iii. Dezvoltarea dupa o linie sau coloana (Regula minorilor):
Se alege o linie sau coloana. Determinantul va fi suma produselor dintre
elementul curent si complementul algebric corespunzator.
Complementul algebric = produsul dintre 𝑎𝑖𝑗 , (−1)𝑖+𝑗 si determinantul rezultat
din eliminarea liniei si coloanei elementului curent (linia 𝑖, coloana 𝑗 respectiv).
𝑎11 𝑎12 𝑎13
𝑎 𝑎23 𝑎21 𝑎23
𝑎
| 21 𝑎22 𝑎23 | = 𝑎11 ⋅ (−1)1+1 ⋅ | 22 | + 𝑎 ⋅ (−1)1+2
⋅ |
𝑎32 𝑎33 12 𝑎31 𝑎33 |
𝑎31 𝑎32 𝑎33
𝑎21 𝑎22
+ 𝑎13 ⋅ (−1)1+3 ⋅ |𝑎 𝑎32 |
31
105
𝑎11 𝑎12 𝑎13
𝑎 𝑎23 𝑎12 𝑎13
|𝑎21 𝑎22 𝑎23 | = 𝑎11 ⋅ (−1)1+1 ⋅ | 22 | + 𝑎 ⋅ (−1) 2+1
⋅ |
𝑎32 𝑎33 21 𝑎32 𝑎33 |
𝑎31 𝑎32 𝑎33
𝑎12 𝑎13
+ 𝑎31 ⋅ (−1)3+1 ⋅ |𝑎 |
22 𝑎23
minorul de ordin 2
corespunzator lui 𝑎11
⏞𝑎22 𝑎23
𝑎⏟
11 ⋅ (−1)1+1 ⋅ |𝑎 𝑎33 |
⏟ 32
elementul
curent complementul algebric
corespunzator lui 𝑎11
Observatia: dezvoltarea dupa o linie sau o coloana (regula minorilor) se aplica

deseori la determinanti de ordin ≥ 3, impreuna cu proprietatile determinantilor
(se creaza zero-uri pe o linie sau o coloana pe care se doreste sa se dezvolte).
Exemplu:
1 2 −1
2 −1 1 −1
|3 0 1 | = 2 ⋅ (−1)3+1 ⋅ | | + 1 ⋅ (−1)3+2 ⋅ | |
0 1 3 1
2 1 1
1 2
+ 1 ⋅ (−1)3+3 ⋅ | |
3 0
= 2 ⋅ (−1)4 ⋅ (2 ⋅ 1 − (−1) ⋅ 0) + (−1)5 ⋅ (1 ⋅ 1 − (−1) ⋅ 3)
+ (−1)6 ⋅ (1 ⋅ 0— 2 ⋅ 3)
= 2 ⋅ 1 ⋅ (2 − 0) + (−1) ⋅ (1 + 3) + 1 ⋅ (0 − 6)
= 2 ⋅ 2 + (−1) ⋅ 4 + (−6) = 4 − 4 − 6 = −6
3) Proprietatile determinantilor:
Sunt valabile pentru orice ordin (exemplificate pe ordin 3).
I. Determinantul unei matrice patratice este egal cu determinantul
transpusei sale; det(𝐴) = det( 𝑡𝐴), (∀)𝐴 ∈ 𝑀𝑛 (ℂ). De aici rezulta ca
orice proprietate ale determinantilor este valabila pe linii si pe
coloane.
II. Daca toate elementele unei linii/coloane sunt nule, atunci
determinantul este nul (egal cu zero).
0 0 0
|𝑎21 𝑎22 𝑎23 | = 0
𝑎31 𝑎32 𝑎33
III. Daca doua linii/coloane sunt egale atunci determinantul este nul.
𝑥 𝑦 𝑧
𝐿1 = 𝐿2
| 𝑥 𝑦 𝑧 | = 0
𝑎31 𝑎32 𝑎33
106
IV. Daca doua linii/coloane sunt proportionale, atunci determinantul este

nul.
𝑥 𝑦 𝑧
𝐿2 = 𝛼 ⋅ 𝐿1
|𝛼 ⋅ 𝑥 𝛼⋅𝑦 𝛼 ⋅ 𝑧| = 0, 𝛼 ∈ ℝ∗ ∖ {1}
𝑎31 𝑎32 𝑎33
V. Daca una dintre linii/coloane este o combinatie liniara a celorlalte
linii/coloane ale matricei, atunci determinantul este nul.
𝑥 𝑦 𝑧
𝐿3 = 𝛼1 ⋅ 𝐿1 +𝛼2 ⋅ 𝐿2
| 𝑎 𝑏 𝑐 | = 0,
𝛼1 ⋅ 𝑥 + 𝛼2 ⋅ 𝑎 𝛼1 ⋅ 𝑦 + 𝛼2 ⋅ 𝑏 𝛼1 ⋅ 𝑧 + 𝛼2 ⋅ 𝑐
𝛼1 , 𝛼2 ∈ ℝ∗
VI. Daca schimbam doua linii/coloane intre ele, atunci determinantul noi
matrice este opusul determinantului matricei initiale.
| 𝑎 𝑏 𝑐 | = −| 𝑥 𝑦 𝑧 |
𝑎31 𝑎32 𝑎33 𝑎31 𝑎32 𝑎33
VII. Daca se aduna la elementele unei linii/coloane produsul elementelor
altei linii cu un scalar, atunci determinantul ramane neschimbat.
𝑥 𝑦 𝑧 𝑥+𝛼⋅𝑎 𝑦+𝛼⋅𝑏 𝑧+𝛼⋅𝑐
𝐿1 ∶=𝐿1 +𝛼⋅𝐿2
| 𝑎 𝑏 𝑐 | = | 𝑎 𝑏 𝑐 |,
𝑎31 𝑎32 𝑎33 𝑎31 𝑎32 𝑎33
𝛼 ∈ ℝ∗ ∶=⟷ “devine”
VIII. Daca inmultim o linie/coloana cu un scalar, atunci determinantul
obtinut este egal cu produsul dintre scalar si determinantul initial.
𝛼⋅𝑥 𝛼⋅𝑦 𝛼⋅𝑧 𝑥 𝑦 𝑧
| 𝑎21 𝑎22 𝑎23 | = 𝛼 ⋅ |𝑎21 𝑎22 𝑎23 | , 𝛼 ∈ ℝ∗
𝑎31 𝑎32 𝑎33 𝑎31 𝑎32 𝑎33
det(𝛼 ⋅ 𝐴) = 𝛼 𝑛 ⋅ det(𝐴), (∀)𝐴 ∈ 𝑀𝑛 (ℂ)
IX. Daca toate elementele unei linii/coloane sunt sume de doua numere,
atunci determinantul poate fi scris ca o suma de doi determinanti.
𝛼1 ⋅ 𝑥 + 𝛼2 ⋅ 𝑎 𝛼1 ⋅ 𝑦 + 𝛼2 ⋅ 𝑏 𝛼1 ⋅ 𝑧 + 𝛼2 ⋅ 𝑐
| 𝑎21 𝑎22 𝑎23 |
𝑎31 𝑎32 𝑎33
𝑎
= 𝛼1 ⋅ | 21 𝑎 22 𝑎 23 | + 𝛼2 ⋅ |𝑎21 𝑎22 𝑎23 | , 𝛼1 , 𝛼2 ∈ ℝ
∗
𝑎31 𝑎32 𝑎33 𝑎31 𝑎32 𝑎33
X. Determinantului produsului a doua matrice este egal cu produsul
matricelor luate separat. De aici rezulta ca determinantul unei matrice
la puterea 𝑛 este egal cu determinantul la puterea 𝑛 a matricei initiale.
det(𝐴 ⋅ 𝐵) = det(𝐴) ⋅ det(𝐵), (∀)𝐴, 𝐵 ∈ 𝑀𝑛 (ℂ)
det(𝐴𝑛 ) = det 𝑛 (𝐴), (∀)𝐴 ∈ 𝑀𝑛 (ℂ), 𝑛 ∈ ℕ∗
107
Observatie: Putem aduna doua linii/coloane intre ele (𝛼 = 1) si determinantul

ramane neschimbat. Putem scade doua linii/coloane intre ele (𝛼 = −1) si
determinantul ramane neschimbat. Aceaste proprietati sunt folosite pentru
“crearea de zero-uri” pe o linie/coloana, iar impreuna cu dezvoltarea dupa o linie
sau o coloana (regula minorilor), se pot calcula determinanti de ordin > 3. Se
tine cont ca daca un element este nul(0), atunci complementul sau algebric este
0.
Exemplu:
−1 0 1 1
𝐴=( 0 1 1 1) ∈ 𝑀 (ℂ)
4 det(𝐴) = ?
1 1 0 1
1 1 1 0
−1 0 1 1 −1 0 1 1
𝐿4 ∶=𝐿4 −𝐿2 0
|0 1 1 1| = | 1 1 1|
1 1 0 1 1 1 0 1
1 1 1 0 0 0 0 −1
−1 0 1
(−1) (−1) 4+4
=0+0+0+ ⋅ ⋅| 0 1 1| = (−1) ⋅ (0 + 0 + 0 − 1 + 1 − 0) = 0
1 1 0
4) Determinanti consacrati:
Cel mai des intalniti de ordin 3, dar pot fi la ordine mai mari.
i. Determinantul Vandermont:
1 1
1 𝐶2∶=𝐶2−𝐶1 1 0 0
|𝑎 𝑏𝑐| = |𝑎 𝑏−𝑎 𝑐−𝑎 |=
𝐶 ∶=𝐶 −𝐶
𝑎2 𝑏2
𝑐 2 3 3 1 𝑎2 𝑏 2 − 𝑎2 𝑐 2 − 𝑎2
𝑏−𝑎 𝑐−𝑎 𝑏−𝑎 𝑐−𝑎
= 1 ⋅ (−1)1+1 ⋅ | 2 2 2 2 | = |(𝑏 − 𝑎) ⋅ (𝑏 + 𝑎) (𝑐 − 𝑎) ⋅ (𝑐 + 𝑎)| =
𝑏 −𝑎 𝑐 −𝑎
1 1
= (dam factor comun pe (𝑏 − 𝑎) si (𝑐 − 𝑎))(𝑏 − 𝑎) ⋅ (𝑐 − 𝑎) ⋅ | |=
𝑏+𝑎 𝑐+𝑎
= (𝑏 − 𝑎) ⋅ (𝑐 − 𝑎) ⋅ (𝑐 + 𝑎 − 𝑏 − 𝑎) = (𝑏 − 𝑎) ⋅ (𝑐 − 𝑎) ⋅ (𝑐 − 𝑏)
= (−1) ⋅ (𝑎 − 𝑏) ⋅ (𝑐 − 𝑎) ⋅ (−1) ⋅ (𝑏 − 𝑐) = (𝑎 − 𝑏) ⋅ (𝑏 − 𝑐) ⋅ (𝑐 − 𝑎)
ii. Determinantul circular:
𝑎 𝑏 𝑐 𝐶3 ∶=𝐶3+𝐶2+𝐶1 𝑎 𝑏 (𝑎 + 𝑏 + 𝑐) ⋅ 1 𝑎 𝑏 1
|𝑐 𝑎 𝑏| = | 𝑐 𝑎 (𝑎 + 𝑏 + 𝑐) ⋅ 1| = (𝑎 + 𝑏 + 𝑐) ⋅ | 𝑐 𝑎 1|
𝑏 𝑐 𝑐 𝑏 𝑐 (𝑎 + 𝑏 + 𝑐) ⋅ 1 𝑏 𝑐 1
𝐿2 ∶=𝐿2 −𝐿1 𝑎 𝑏 1
= (𝑎 + 𝑏 + 𝑐) ⋅ | 𝑐 − 𝑎 𝑎 − 𝑏 0|
𝐿3 ∶=𝐿3 −𝐿1
𝑏−𝑎 𝑐−𝑏 0
𝑐−𝑎 𝑎−𝑏
= (𝑎 + 𝑏 + 𝑐) ⋅ 1 ⋅ (−1)1+3 ⋅ | |
𝑏−𝑎 𝑐−𝑏
= (𝑎 + 𝑏 + 𝑐) ⋅ [(𝑐 − 𝑎) ⋅ (𝑐 − 𝑏) − (𝑎 − 𝑏) ⋅ (𝑏 − 𝑎)]
= (𝑎 + 𝑏 + 𝑐) ⋅ (𝑐 2 − 𝑐 ⋅ 𝑏 − 𝑎 ⋅ 𝑐 + 𝑎 ⋅ 𝑏 + 𝑎2 − 2 ⋅ 𝑎 ⋅ 𝑏 + 𝑏 2 )
= (𝑎 + 𝑏 + 𝑐) ⋅ (𝑎2 + 𝑏 2 + 𝑐 2 − 𝑎𝑏 − 𝑏𝑐 − 𝑎𝑐)
108
Observatie: In determinantul circular aceleasi 3 elemente permuta, iar rezultatul

poate diferi daca aceasta permuta spre dreapta sau spre stanga; sunt aceeasi
termeni cu semne diferite. Un alt rezultat poate fi:
(𝑎 + 𝑏 + 𝑐) ⋅ (−𝑎2 − 𝑏 2 − 𝑐 2 + 𝑎𝑏 + 𝑏𝑐 + 𝑎𝑐).
5) Determinantul unei matrice patratice triunghiulare/diagonale:
Pentru matrice patratice triunghiulare (superior sau inferior) si diagonale,
determinantul corespunzator este egal cu produsul elementelor de pe diagonala
principala (exemplificat pe matrice de ordin 3).
𝑎11 𝑎12 𝑎13
𝐴=( 0 𝑎22 𝑎23 ) ∈ 𝑀3 (ℂ) ⇒ det(𝐴) = 𝑎11 ⋅ 𝑎22 ⋅ 𝑎33
0 0 𝑎33
𝑎11 0 0
𝐴 = (𝑎21 𝑎22 0 ) ∈ 𝑀3 (ℂ) ⇒ det(𝐴) = 𝑎11 ⋅ 𝑎22 ⋅ 𝑎33
𝑎31 𝑎32 𝑎33
𝑎11 0 0
𝐴=( 0 𝑎22 0 ) ∈ 𝑀3 (ℂ) ⇒ det(𝐴) = 𝑎11 ⋅ 𝑎22 ⋅ 𝑎33
0 0 𝑎33
In general, det(𝐴) = 𝑎11 ⋅ 𝑎22 ⋅ 𝑎33 ⋅ … ⋅ 𝑎𝑛𝑛 pentru matrice patratice
triunghiulare/diagonale.
6) Aplicatiile determinantilor in geometrie:
i. Ecuatia dreptei determinata de doua puncte:
Pentru doua puncte 𝐴(𝑥𝐴,𝑦𝐴) si 𝐵(𝑥𝐵 ,𝑦𝐵 ) din reperul 𝑥𝑂𝑦, ecuatia dreptei 𝐴𝐵 se
poate scrie sub forma unui determinant de ordin 3:
𝑥 𝑦 1
𝐴𝐵 ∶ |𝑥𝐴 𝑦𝐴 1| = 0
𝑥𝐵 𝑦𝐵 1
ii. Trei puncte 𝐴(𝑥𝐴,𝑦𝐴) , 𝐵(𝑥𝐵,𝑦𝐵 ) si 𝐶(𝑥𝐶 ,𝑦𝐶 ) din reperul 𝑥𝑂𝑦 sunt coliniare
daca:
𝑥𝐴 𝑦𝐴 1
|𝑥𝐵 𝑦𝐵 1| = 0
𝑥𝐶 𝑦𝐶 1
iii. Pentru trei puncte 𝐴(𝑥𝐴,𝑦𝐴) , 𝐵(𝑥𝐵 ,𝑦𝐵 ) si 𝐶(𝑥𝐶,𝑦𝐶) din reperul 𝑥𝑂𝑦 care
reprezinta varfurile unui triunghi 𝐴𝐵𝐶, aria triunghiului 𝐴𝐵𝐶 este egal cu:
1 𝑥𝐴 𝑦𝐴 1 𝑥𝐴 𝑦𝐴 1
𝐴Δ𝐴𝐵𝐶 = ⋅ |𝑥𝐵 𝑦𝐵 1| = 0 𝑥
| 𝐵 𝑦𝐵 1| = modul din determinant
2 𝑥 𝑦𝐶 1 𝑥𝐶 𝑦𝐶 1
𝐶
109
34. Sisteme de ecuatii liniare:

Un sistem de ecuatii liniare cu 𝑚 ecuatii si 𝑛 necunoscute este un asamblu de 𝑚
egalitati, fiecare egalitate putand avea maxim 𝑛 necunoscute.
Liniar = toate necunoscutele sunt la puterea 1 sau 0.
Forma generala a unui sistem:
𝑎11 ⋅ 𝑥1 + 𝑎12 ⋅ 𝑥2 + ⋯ + 𝑎1𝑛 ⋅ 𝑥𝑛 = 𝑏1
(𝑆) { 𝑎…
21 ⋅ 𝑥1 + 𝑎22 ⋅ 𝑥2 + ⋯ + 𝑎2𝑛 ⋅ 𝑥𝑛 = 𝑏2
…………………………………………
𝑎𝑚1 ⋅ 𝑥1 + 𝑎𝑚2 ⋅ 𝑥2 + ⋯ + 𝑎𝑚𝑛 ⋅ 𝑥𝑛 = 𝑏𝑚
𝑎11 , 𝑎12 , … , 𝑎𝑚𝑛 = coeficientii sistemului
𝑏1 , 𝑏2 , … , 𝑏𝑚 = termenii liberi ai sistemului
{
𝑥1 , 𝑥2 , … , 𝑥𝑛 = necunoscutele sistemului
(𝑥1 , 𝑥2 , … , 𝑥𝑛 ) = solutie a sistemului
Pentru orice sistem se definesc urmatoarele notiuni:
• Matricea coeficientilor sistemului (Matricea sistemului):
𝑎11 𝑎12 … 𝑎1𝑚
𝑎 𝑎22 … 𝑎2𝑚
𝐴=( …21
… … … )
𝑎𝑚1 𝑎𝑚2 … 𝑎𝑚𝑛
• Matricea extinsa a sistemului:
𝑎11 𝑎12 … 𝑎1𝑛 𝑏1 𝑏1
… 𝑎2𝑛 𝑏2
𝐴̅ = 𝐴 barat = ( 𝑎…
21 𝑎22
… … … |…) ( 𝑏…2 ) = coloana termenilor liberi
𝑎𝑚1 𝑎𝑚2 … 𝑎𝑚𝑛 𝑏𝑚 𝑏𝑚
1) Metode de a rezolva un sistem de ecuatii liniare cu n ecuatii si n
necunoscute:
Pentru sisteme de ecuatii liniare cu 2 ecuatii si 2 necunoscute, se poate folosi
substitutie sau adunarea/scaderea ecuatiilor pentru a ajunge la solutii.
i. Metoda lui Cramer. Sisteme Cramer:
Pentru sisteme de ecuatii liniare cu 𝑛 ecuatii si 𝑛 necunoscute si determinantul
matricei sistemului nenul (det(𝐴) ≠ 0). Aceste tipuri de sisteme se numesc
sisteme Cramer.
𝑎11 ⋅ 𝑥1 + 𝑎12 ⋅ 𝑥2 + ⋯ + 𝑎1𝑛 ⋅ 𝑥𝑛 = 𝑏1
(𝑆) { 𝑎…
21 ⋅ 𝑥1 + 𝑎22 ⋅ 𝑥2 + ⋯ + 𝑎2𝑛 ⋅ 𝑥𝑛 = 𝑏2
…………………………………………
𝑎𝑛1 ⋅ 𝑥1 + 𝑎𝑛2 ⋅ 𝑥2 + ⋯ + 𝑎𝑛𝑛 ⋅ 𝑥𝑛 = 𝑏𝑛
𝑎11 𝑎12 … 𝑎1𝑛 𝑎11 𝑎12 … 𝑎1𝑛
𝑎 𝑎22 … 𝑎2𝑛 𝑎 𝑎22 … 𝑎2𝑛
𝐴=(… 21
… … … ) ⇒ det(𝐴) = Δ = | …21
… … … |≠0
𝑎𝑛1 𝑎𝑛2 … 𝑎𝑛𝑛 𝑎𝑛1 𝑎𝑛2 … 𝑎𝑛𝑛
110
𝑎11 𝑎12 … 𝑎1𝑛 𝑏1

𝑎 𝑎22 … 𝑎2𝑛
𝐴̅ = ( …21
… … … |𝑏…2 )
𝑎𝑛1 𝑎𝑛2 … 𝑎𝑛𝑛 𝑏𝑛
Δ 𝑥1 Δ𝑥 Δ𝑥
Solutiile sistemului vor fi date de formula: 𝑥1 = , 𝑥2 = 2 , … , 𝑥𝑛 = 𝑛 ,
Δ Δ Δ
unde Δ𝑥1 , Δ𝑥2 , … , Δ𝑥𝑛 se obtin prin inlocuirea coloanei 1, 2, … , 𝑛 (coloana
coeficientilor lui 𝑥1 , 𝑥2 , … , 𝑥𝑛 ) din matricea sistemului cu coloana termenilor
liberi;
𝑏1 𝑎12 … 𝑎1𝑛 𝑎11 𝑏1 … 𝑎1𝑛
𝑏 𝑎22 … 𝑎2𝑛 𝑎 𝑏2 … 𝑎2𝑛
Δ𝑥1 = | …2 … … … | , Δ 𝑥2 = | …21
… … … |,…,
𝑏𝑛 𝑎𝑛2 … 𝑎𝑛𝑛 𝑎𝑛1 𝑏𝑛 … 𝑎𝑛𝑛
𝑎11 𝑎12 … 𝑏1
Δ𝑥𝑛 = |𝑎… 𝑎22 … 𝑏
21
… … …2 |
𝑎𝑛1 𝑎𝑛2 … 𝑏𝑛
Observatie: sistemele Cramer sunt sisteme compatibile determinate; au o singura
solutie 𝑆 = {(𝑥1 , 𝑥2 , … , 𝑥𝑛 )}, care este unica.
Exemplu:
𝑥+𝑦−𝑧 =0
{𝑥 + 𝑦 + 𝑧 = 4
𝑥−𝑦+𝑧 =2
1 1 −1 1 1 −1
𝐴 = (1 1 1 ) ⇒ det(𝐴) = Δ = |1 1 1 |= 1+1+1+1+1−1= 4
1 −1 1 1 −1 1
1 1 −1 0
𝐴̅ = (1 1 1 |4)
1 −1 1 2
Δ=4≠0
3 ecuatii } ⇒ avem sistem Cramer
3 necunoscute
0 1 −1
Δ𝑥 = |4 1 1 | = 0 + 2 + 4 + 2 − 4 + 0 = 4 = inlocuim coloana
2 −1 1
coeficientilor lui 𝑥 cu coloana termenilor liberi
1 0 −1
Δ𝑦 = |1 4 1 | = 4 + 0 − 2 + 4 − 2 − 0 = 4 = inlocuim coloana
1 2 1
coeficientilor lui 𝑦 cu coloana termenilor liberi
1 1 0
Δ𝑧 = |1 1 4| = 2 + 4 − 0 − 0 − 2 + 4 = 8 = inlocuim coloana
1 −1 2
coeficientilor lui 𝑧 cu coloana termenilor liberi
111
Δ𝑥 4
𝑥= = =1
Δ 4
Δ𝑦 4
𝑦= = = 1 𝑆 = {(1,1,2)}
Δ 4
Δ𝑧 8
𝑧= = = 2}
Δ 2
1+1−2=0
{1 + 1 + 2 = 4
1−1+2=2
ii. Metoda matriceala:
Pentru sisteme de ecuatii liniare cu 𝑛 ecuatii si 𝑛 necunoscute si determinantul
matricei sistemului nenul (det(𝐴) ≠ 0).
𝑎11 ⋅ 𝑥1 + 𝑎12 ⋅ 𝑥2 + ⋯ + 𝑎1𝑛 ⋅ 𝑥𝑛 = 𝑏1
(𝑆) { 𝑎…
21 ⋅ 𝑥1 + 𝑎22 ⋅ 𝑥2 + ⋯ + 𝑎2𝑛 ⋅ 𝑥𝑛 = 𝑏2
…………………………………………
𝑎𝑛1 ⋅ 𝑥1 + 𝑎𝑛2 ⋅ 𝑥2 + ⋯ + 𝑎𝑛𝑛 ⋅ 𝑥𝑛 = 𝑏𝑛
Sistemul poate fi scris ca 𝐴 ⋅ 𝑋 = 𝐵, unde:
𝑎11 𝑎12 … 𝑎1𝑛 𝑥1 𝑏1
… 𝑎2𝑛
𝐴 = (𝑎…
21 𝑎22
… … … ) 𝑋 = (𝑥…2 ) 𝐵 = ( 𝑏…2 )
𝑎𝑛1 𝑎𝑛2 … 𝑎𝑛𝑛 𝑥𝑛 𝑏𝑛
Daca matricea 𝐴 este inversabila (𝑑𝑒𝑡(𝐴) ≠ 0) atunci 𝑋 = 𝐴−1 ⋅ 𝐵, iar solutia
sistemului este transpusa lui 𝑋; 𝑡𝑋 = 𝑡(𝐴−1 ⋅ 𝐵).
2) Metoda de rezolvare a unui sistem cu m ecuatii si n necunoscute:
Pentru sisteme de ecuatii liniare cu 𝑚 ecuatii si 𝑛 necunoscute se face discutie in
functie de rangul lui 𝐴, rangul lui 𝐴̅ si a numarului de necunoscute pentru a
determina compatibilitatea sistemului.
𝑎11 ⋅ 𝑥1 + 𝑎12 ⋅ 𝑥2 + ⋯ + 𝑎1𝑛 ⋅ 𝑥𝑛 = 𝑏1
𝑎
(𝑆) { … 21 ⋅ 𝑥1 + 𝑎22 ⋅ 𝑥2 + ⋯ + 𝑎2𝑛 ⋅ 𝑥𝑛 = 𝑏2
…………………………………………
𝑎𝑚1 ⋅ 𝑥1 + 𝑎𝑚2 ⋅ 𝑥2 + ⋯ + 𝑎𝑚𝑛 ⋅ 𝑥𝑛 = 𝑏𝑚
𝑎11 𝑎12 … 𝑎1𝑚 𝑎11 𝑎12 … 𝑎1𝑛 𝑏1
… 𝑎2𝑚 … 𝑎2𝑛 𝑏2
𝐴 = ( 𝑎…
21 𝑎22
… … … ) 𝐴̅ = ( 𝑎…
21 𝑎22
… … … |…)
𝑎𝑚1 𝑎𝑚2 … 𝑎𝑚𝑛 𝑎𝑚1 𝑎𝑚2 … 𝑎𝑚𝑛 𝑏𝑚
• Teorema lui Kronecker-Capelli:

Un sistem este compatibil daca rang(𝐴) = rang(𝐴̅).
• Teorema lui Rouche:
Un sistem este compatibil daca toti determinantii caracteristici sunt nuli sau nu
exista.
(∀)Δ𝑐𝑖 = 0 ⇒ rang(𝐴) = rang(𝐴̅) sau (∄)Δ𝑐𝑖
112
Determinantii caracteristici se obtin prin bordarea determinantului principal, Δ𝑝

(determinantul care da rangul matricei 𝐴) in matricea 𝐴̅, daca posibil.
Determinantul principal se bordeaza cu coloana termenilor liberi si liniia/liniile
corespunzatore, daca posibil.
Observatie: Rangul lui 𝐴̅ este cel putin egal cu rangul lui 𝐴; rang(𝐴) ≤ rang(𝐴̅).
Observatie: Teorema lui Rouche este echivalenta cu Teorema lui Kronecker-
Capelli.
𝑎11 ⋅ 𝑥1 + 𝑎12 ⋅ 𝑥2 + 𝑎13 ⋅ 𝑥3 = 𝑏1
𝑎21 ⋅ 𝑥1 + 𝑎22 ⋅ 𝑥2 + 𝑎23 ⋅ 𝑥3 = 𝑏2
𝑎31 ⋅ 𝑥1 + 𝑎32 ⋅ 𝑥2 + 𝑎33 ⋅ 𝑥3 = 𝑏3
𝑎41 ⋅ 𝑥1 + 𝑎42 ⋅ 𝑥2 + 𝑎43 ⋅ 𝑥3 = 𝑏4
{𝑎51 ⋅ 𝑥1 + 𝑎52 ⋅ 𝑥2 + 𝑎53 ⋅ 𝑥3 = 𝑏5
𝑎11 𝑎12 𝑎13
𝑎21 𝑎22 𝑎23 𝑎11 𝑎12 𝑎13
𝐴 = 𝑎31 𝑎32 𝑎33 ⇒ Δ𝑝 = |𝑎21 𝑎22 𝑎23 |
𝑎41 𝑎42 𝑎43 𝑎31 𝑎32 𝑎33
(𝑎51 𝑎52 𝑎53 )
𝑎11 𝑎12 𝑎13 𝑏1

𝑎 𝑎22 𝑎23 𝑏2
𝑎11 𝑎12 𝑎13 𝑏1 Δ𝑐1 = | 21 |
𝑎31 𝑎32 𝑎33 𝑏3
𝑎21 𝑎22 𝑎23 𝑏2 𝑎41 𝑎42
𝑎33 |𝑏3 𝑎43 𝑏4
𝐴̅ = 𝑎31 𝑎32 ⇒
𝑎41 𝑎42 𝑎43 |𝑏4 𝑎11 𝑎12 𝑎13 𝑏1
𝑎 𝑎22 𝑎23 𝑏2
(𝑎51 𝑎52 𝑎53 𝑏5 ) Δ𝑐2 = | 21 |
𝑎31 𝑎32 𝑎33 𝑏3
{ 𝑎51 𝑎52 𝑎53 𝑏5
𝑎11 ⋅ 𝑥1 + 𝑎12 ⋅ 𝑥2 + 𝑎13 ⋅ 𝑥3 = 𝑏1

{𝑎21 ⋅ 𝑥1 + 𝑎22 ⋅ 𝑥2 + 𝑎23 ⋅ 𝑥3 = 𝑏2
𝑎31 ⋅ 𝑥1 + 𝑎32 ⋅ 𝑥2 + 𝑎33 ⋅ 𝑥3 = 𝑏3
𝑎11 𝑎12 𝑎13 𝑎11 𝑎12 𝑎13
𝐴 = (𝑎21 𝑎22 𝑎23 ) ⇒ Δ𝑝 = |𝑎21 𝑎22 𝑎23 |
𝑎31 𝑎32 𝑎33 𝑎31 𝑎32 𝑎33
𝑎11 𝑎12 𝑎13 𝑏1
̅
𝐴 = ( 21 𝑎22 𝑎23 |𝑏2 ) ⇒ nu avem determinanti caracteristici ⟹
𝑎
𝑎31 𝑎32 𝑎33 𝑏3
⇒ rang(𝐴) = rang(𝐴̅)
113
Consecintele Teoremei lui Kronecker-Capelli / Teoremei lui Rouche:

I. Daca rang(𝐴) = rang(𝐴̅) = numarul de necunoscute, atunci sistemul este
compatibil determinat (S.C.D), cateodata numit sistem compatibil unic
determinat.
Rezolvam cu ajutorul sistemelor Cramer sistemul format din ecuatiile si
necunoscutele corespunzatore determinantului care ne da rangul
(determinantul principal, Δ𝑝 ).
Exemplu:
𝑥+2⋅𝑦 =1
{ ⋅𝑥−8⋅𝑦 =1
6
5⋅𝑥+2⋅𝑦 =3
1 2 1 2 1
𝐴 = (6 −8) 𝐴̅ = (6 −8 |1 )
5 2 5 2 3
1 ≤ rang(𝐴) ≤ 2 1 ≤ rang(𝐴̅) ≤ 3
|1| = 1 ≠ 0 ⇒ rang(𝐴) ≥ 1 |1| = 1 ≠ 0 ⇒ rang(𝐴̅) ≥ 1
1 2 1 2
| | = −20 ≠ 0 ⇒ rang(𝐴) = 2 | | = −20 ≠ 0 ⇒ rang(𝐴̅) ≥ 2
6 −8 6 −8
1 2 1
(Δ𝑐1 =) |6 −8 1| = −24 + 12 + 10 + 40 − 36 − 2 = 0 ⇒ rang(𝐴̅) = 2
5 2 3
rang(𝐴) = rang(𝐴̅) = numarul de necunoscute = 2 ⇒ sistem compatibil
determinat.
1 2
Δ𝑝 = | |
6 −8
𝑥+2⋅𝑦 =1
{
6⋅𝑥−8⋅𝑦 =1
1 2 1 2 1
𝐴=( ) ⟹ Δ = −20 𝐴̅ = ( | )
6 −8 6 −8 1
1 2 Δ𝑥 −10 1
Δ𝑥 = | | = −10 ⇒ 𝑥 = = =
1 −8 Δ −20 2 } 𝑆 = {(1 , 1)}
1 1 Δ𝑦 −5 1 2 4
Δ𝑦 = | | = −5 ⇒ 𝑦 = = =
6 1 Δ −20 4
1 1
+2⋅ =1 1 1
{ 2 4 ⇒ {2 + 2 = 1
1 1
6⋅ −8⋅ = 1 3−2 =1
2 4
114
II. Daca rang(𝐴) = rang(𝐴̅) < numarul de necunoscute, atunci sistemul este
compatibil nedeterminat (S.C.N).
Rezolvam cu ajutorul sistemelor Cramer sistemul format din ecuatiile si
necunoscutele corespunzatore determinantului care ne da rangul
(determinantul principal, Δ𝑝 ). Celalte necunoscute le mutam, cu semn
schimbat, in membrul opus (celalta parte a egalului) si le consideram
parametrii, cateodata numite necunoscute secundare.
Observatie: Daca solutiile sistemului depind de un singur parametru
atunci sistemul se numeste simplu nedeterminat/ 1-nedeterminat. Daca
solutiile sistemul depind de doi parametri atunci sistemul se numeste
dublu nedeterminat / 2-nedeterminat.
Exemplu:
2⋅𝑥+𝑦−𝑧−𝑡+𝑤 =1
{ 𝑥−𝑦+𝑧+𝑡−2⋅𝑤 =0
3⋅𝑥+3⋅𝑦−3⋅𝑧−3⋅𝑡+4⋅𝑤 =2
2 1 −1 −1 1
𝐴 = (1 −1 1 1 −2 ) ⟹ 1 ≤ rang(𝐴) ≤ 3
3 3 −3 −3 4
2 1 −1 −1 1 1
𝐴̅ = (1 −1 1 1 −2 |0 ) ⟹ 1 ≤ rang(𝐴̅) ≤ 3
3 3 −3 −3 4 2
|2| = 2 ≠ 0 ⟹ rang(𝐴) ≥ 1, rang(𝐴̅) ≥ 1
2 1
| | = −3 ≠ 0 ⟹ rang(𝐴) ≥ 2, rang(𝐴̅) ≥ 2
1 −1
2 1 −1
|1 −1 1 | = 6 + 3 − 3 − 3 + 3 − 6 = 0
3 3 −3
2 1 −1
|1 −1 1 | = 0 ⇒ rang(𝐴) = 2, rang(𝐴̅) ≥ 2
3 3 −3
2 1 1
|1 −1 −1| = −8 + 3 − 6 + 3 − 4 + 12 = 0
3 3 4 }
2 1 1
(Δ𝑐1 =) |1 −1 0| = −4 + 0 + 3 + 3 − 2 − 0 = 0 ⇒ rang(𝐴̅) = 2
3 3 2
rang(𝐴) = rang(𝐴̅) < numarul de necunoscute ⇒ sistem compatibil
2 < 5 nedeterminat
2 1
Δ𝑝 = | |
1 −1
115
2⋅𝑥+𝑦 =1+𝑧+𝑡−𝑤
{
𝑥−𝑦 =0−𝑧−𝑡+2⋅𝑤
2 1 2 1 𝑧+𝑡−𝑤+1
𝐴=( ) ⟹ Δ = −3 𝐴̅ = ( | )
1 −1 1 −1 2 ⋅ 𝑤 − 𝑧 − 𝑡
𝑧+𝑡−𝑤+1 1
Δ𝑥 = | | = −𝑧 − 𝑡 + 𝑤 − 1 − 2 ⋅ 𝑤 + 𝑧 + 𝑡 = −𝑤 − 1 ⇒
2 ⋅ 𝑤 − 𝑧 − 𝑡 −1
Δ𝑥 −𝑤 − 1 𝑤 + 1
⇒𝑥= = =
Δ −3 3
2 𝑧+𝑡−𝑤+1
Δ𝑦 = | |= 4⋅𝑤−2⋅𝑧−2⋅𝑡−𝑧−𝑡+𝑤−1 =
1 2⋅𝑤−𝑧−𝑡
5⋅𝑤−3⋅𝑧−3⋅𝑡−1
=5⋅𝑤−3⋅𝑧−3⋅𝑡−1⇒𝑦 = =
−3
3⋅𝑧+3⋅𝑡−5⋅𝑤+1
=
3
𝑤+1 3⋅𝑧+3⋅𝑡−5⋅𝑤+1
𝑆 = {( , , 𝑧, 𝑡, 𝑤) | 𝑧, 𝑡, 𝑤 ∈ ℝ}
3 3
Pentru orice valori date parametrilor 𝑧, 𝑡, 𝑤, egalitatile vor fi adevarate.
𝑤+1 3⋅𝑧+3⋅𝑡−5⋅𝑤+1
2⋅ + =1+𝑧+𝑡−𝑤
{ 3 3
𝑤+1 3⋅𝑧+3⋅𝑡−5⋅𝑤+1
− = −𝑧 − 𝑡 + 2 ⋅ 𝑤
3 3
2⋅𝑤+2+3⋅𝑧+3⋅𝑡−5⋅𝑤+1
=1+𝑧+𝑡−𝑤
{ 3
𝑤+1−3⋅𝑧−3⋅𝑡+5⋅𝑤−1
= −𝑧 − 𝑡 + 2 ⋅ 𝑤
3
−3 ⋅ 𝑤 + 3 ⋅ 𝑧 + 3 ⋅ 𝑡 + 3
=1+𝑧+𝑡−𝑤
{ 3
6⋅𝑤−3⋅𝑧−3⋅𝑡
= −𝑧 − 𝑡 + 2 ⋅ 𝑤
3
III. Daca rang(𝐴) ≠ rang(𝐴̅), atunci sistemul este incompatibil (S.I); sistemul
nu are solutii.
Exemplu:
𝑥−2⋅𝑦+𝑧+𝑡 =1
{ − 2 ⋅ 𝑦 + 𝑧 − 𝑡 = −1
𝑥
𝑥−2⋅𝑦+𝑧+5⋅𝑡 =6
1 −2 1 1
𝐴 = (1 −2 1 −1) ⟹ 1 ≤ rang(𝐴) ≤ 3
1 −2 1 5
1 −2 1 1 1
𝐴̅ = (1 −2 1 −1 |−1 ) ⟹ 1 ≤ rang(𝐴̅) ≤ 3
1 −2 1 5 6
116
|1| = 1 ≠ 0 ⟹ rang(𝐴) ≥ 1, rang(𝐴̅) ≥ 1

1 1
| | = −2 ≠ 0 ⟹ rang(𝐴) ≥ 2, rang(𝐴̅) ≥ 2
1 −1
1 −2 1 𝐶2=(−2)⋅𝐶1
|1 −2 −1| = 0
1 −2 5 rang(𝐴) = 2, rang(𝐴̅) ≥ 2
1 1 1 𝐶2=𝐶1
|1 1 −1| = 0
1 1 5 }
1 1 1
(Δ𝑐1 =) |1 −1 −1| = −6 + 5 − 1 + 1 − 6 + 5 = −2 ≠ 0 ⇒ rang(𝐴̅) = 3
1 5 6
rang(𝐴) ≠ rang(𝐴̅) ⇒ sistem incompatibil ⇒ 𝑆 = Ø
2 ≠ 3
3) Sisteme omogene. Sisteme neomogene:
Un sistem de ecuatii liniare este omogen daca are toti termenii liberi nuli.
𝑎11 ⋅ 𝑥1 + 𝑎12 ⋅ 𝑥2 + ⋯ + 𝑎1𝑛 ⋅ 𝑥𝑛 = 0
{ 𝑎…21…⋅ …
𝑥1 + 𝑎22 ⋅ 𝑥2 + ⋯ + 𝑎2𝑛 ⋅ 𝑥𝑛 = 0
……………………………………
𝑎𝑚1 ⋅ 𝑥1 + 𝑎𝑚2 ⋅ 𝑥2 + ⋯ + 𝑎𝑚𝑛 ⋅ 𝑥𝑛 = 0
Un sistem de ecuatii liniare omogen este intotdeauna compatibil (determinat sau
nedeterminat); rang(𝐴) = rang(𝐴̅). Acesta admite mereu solutia nula (solutia
banala); (0,0,
⏟ … ,0).
de 𝑛 ori
Un sistem de ecuatii liniare omogen admite solutii nebanale (diferite de solutia

nula/banala) daca det(𝐴) = 0 ⟹ rang(𝐴) = rang(𝐴̅) < numarul de
necunoscute ⇒ sistem compatibil nedeterminat.
Un sistem de ecuatii liniare este neomogen daca cel putin un termen liber este
nenul.
117
35. Limite de siruri:

1) Vecinatati:
Fie 𝑎 ∈ ℝ. Vecinatatea lui 𝑎 este orice interval deschis de forma (𝑎 − 𝜀, 𝑎 + 𝜀)
(interval deschis centrat in 𝑎), sau orice multime V care contine un interval de
forma (𝑎 − 𝜀, 𝑎 + 𝜀) ((𝑎 − 𝜀, 𝑎 + 𝜀) ⊂ V).
Exemplu:
V1 = (1; 3), 𝜀 = 1
3 5 1
V2 = ( ; ) ⊂ (1; 5), 𝜀 =
2 2 2
V3 = (1; +∞) ⊃ (1; 5)
𝑎=2⇒ = vecinatati a lui 2
19 21 1
V4 = ( , ) , 𝜀 =
10 10 10
19 21 19 21
( )
{ V5 = [10 , 10] ⊃ 10 , 10
V6 = [2; 5]
𝑎=2⇒{ NU sunt vecinatati a lui 2; nu contin intervale centrate in 2
V7 = (2; 5)
2) Siruri de numere reale:
Un sir de numere reale este o functie 𝑓 ∶ ℕ ∖ 𝐴 → ℝ, unde 𝐴 este o multime finita
sau vida (𝐴 = Ø).
Daca 𝐴 = Ø ⇒ 𝑓 ∶ ℕ → ℝ este sir; 𝑓(1) = 𝑟1 , 𝑓(2) = 𝑟3 , … , 𝑓(𝑛) = 𝑟𝑛
𝑔 ∶ ℝ → ℝ nu este sir; 𝑔(√2) = 𝑟√2 , 𝑔(1,5) = 𝑟1,5.
3) Siruri convergente:
Un sir (𝑥𝑛 )𝑛≥1 converge la 𝑙 / are limit 𝑙 / (𝑥𝑛 )𝑛≥1 tinde la 𝑙
((𝑥𝑛 )𝑛≥1 ⟶ 𝑙 / lim 𝑥𝑛 = 𝑙) daca in afara oricarii vecinatati a lui 𝑙 raman un
𝑛⟶∞
numar finit de termeni.
Un sir (𝑥𝑛 )𝑛≥1 converge la 𝑙 daca orice vecinatate a lui 𝑙 contine toti termenii
sirului incepand de la un rang incolo.
Un sir (𝑥𝑛 )𝑛≥1 converge la 𝑙 daca (∀)V ∈ 𝒱(𝑙)/ 𝒱𝑙 (multimea vecinitatilor lui 𝑙)
(∃)𝑛V ∈ ℕ astfel incat 𝑥𝑛 ∈ V, (∀)𝑛 ≥ 𝑛V .
Un sir (𝑥𝑛 )𝑛≥1 converge la 𝑙 daca (∀)𝜀 > 0 (oricat de mic) (∃)𝑛ε ∈ ℕ
astfel incat |𝑥𝑛 − 𝑙| < 𝜀, (∀)𝑛 ≥ 𝑛ε .
Un sir convergent este un sir care are limita finita.
Un sir divergent este un sir care are limita infinita sau nu are limita.
Un sir care are limita este un sir care are limita finita sau infinita.
Siruri care au Siruri

limita divergente
Limita finita Limita
Nu are limita
(convergent)
infinita
118
Proprietati:
• Daca un sir are limita, aceasta este unica.
• Orice sir convergent este marginit.
𝛼 = min(𝑙 − 𝜀, 𝑥1 , 𝑥2 , … , 𝑥𝑛 )
𝛼 ≤ 𝑥𝑛 ≤ 𝛽, {
𝛽 = max(𝑙 + 𝜀, 𝑥1 , 𝑥2 , … , 𝑥𝑛 )
• Un sir care nu este marginit nu este convergent.
4) Siruri convergente la 0:
𝑐
• 𝑥𝑛 = 𝑛𝛼 , 𝑐 = 𝑐𝑜𝑛𝑠𝑡𝑎𝑛𝑡𝑎, 𝛼 = 𝑐𝑜𝑛𝑠𝑡𝑎𝑛𝑡𝑎, 𝛼 > 0
7
𝑥𝑛 = →0
𝑛3
• 𝑥𝑛 = 𝑎𝑛 , 𝑎 ∈ (−1; 1)
1 𝑛
𝑥𝑛 = ( ) → 0
2
𝑎 𝑛 𝑎
• 𝑥𝑛 = (𝑏) , ∈ (−1; 1) ⇔ 𝑎 < 𝑏
𝑏
7 𝑛
𝑥𝑛 = ( ) → 0
15
1
• 𝑥𝑛 = 𝑎𝑛 , 𝑎>1
1
𝑥𝑛 = →0
3𝑛
• 𝑥𝑛 = 𝑎𝑛 ⋅ 𝑛𝑘 , 𝑎 ∈ (−1; 1), 𝑘 ∈ ℕ
1 𝑛 2
𝑥𝑛 = ( ) ⋅ 𝑛 → 0
2
Produsul dintre un sir convergent la 0 si un sir marginit are limita egala cu 0.
𝑥𝑛 → 0
} ⇒ 𝑥𝑛 ⋅ 𝑦𝑛 → 0
(𝑦𝑛 )𝑛≥1 marginit
Observatie: Functiile sinus, cosinus, tangenta, cotangenta nu au limite la +∞ sau
la −∞. Functiile sinus si cosinus sunt marginite (intre −1 si 1).
1
𝑥𝑛 = →0 1 3 𝑛
𝑛
} ⇒ ⋅ ( ) →0
3 𝑛 𝑛 10
𝑦𝑛 = ( ) ⇒ 0 < 𝑦𝑛 < 1
10
119
5) Cazuri de nedeterminare:
0 ∞ ∞ 0 ∞
∞ − ∞ ((−∞) + ∞); 0 ⋅ ∞ ; ; ;1 ;0 ;∞
0 ∞
Metode de abordare a unor cazuri de nedeterminare comune:
aducerea la acelasi numitor
• ∞ − ∞ ((−∞) + ∞) {
amplificarea cu conjugata
(√𝑛2 + 1 − 𝑛)(√𝑛2 + 1 + 𝑛)
lim (√𝑛2 + 1 − 𝑛) = lim
𝑛→∞ 𝑛→∞ √𝑛2 + 1 + 𝑛
𝑛2 + 1 − 𝑛2 1 1
= lim = lim = lim
𝑛→∞ 𝑛→∞ 𝑛→∞
√𝑛2 ⋅ (1 + 12 ) + 𝑛 𝑛 ⋅ √(1 +
1
)+𝑛 𝑛 ⋅ (√(1 +
1
) + 1)
𝑛 𝑛2 𝑛2
1 1 1
= = ∞⋅(√1+1) = ∞⋅2 = 0
∞⋅(√(1+0)+1)
∞
• {factor comun "fortat"
∞
3 3 3
2⋅𝑛+3 𝑛 ⋅ (2 + 𝑛) 𝑛 ⋅ (2 + 𝑛) (2 + 𝑛)
lim = lim = lim = lim =
𝑛→∞ √𝑛2 + 5 𝑛→∞ 𝑛→∞ 𝑛→∞
√𝑛2 ⋅ (1 + 52 ) 5
𝑛 ⋅ √(1 + 2 ) √(1 + 52 )
𝑛 𝑛 𝑛
(2 + 0) 2
= =2
√(1 + 0) √1
• 1∞ {siruri tip (remarcabile)

8⋅𝑛
1 8⋅𝑛 −1 8 ⋅ 𝑛 −1 −4 ⋅ 𝑛 −4 ⋅ 𝑛
lim (1 − ) = lim (1 + ) = lim [(1 + ) ]
𝑛→∞ 4⋅𝑛 𝑛→∞ 4⋅𝑛 𝑛→∞ 4⋅𝑛
8⋅𝑛
−4 ⋅ 𝑛 −4 ⋅ 𝑛 −2
−1 −1 −4 ⋅ 𝑛 1
= lim [(1 + ) ] = lim [(1 + ) ] = 𝑒 −2 =
𝑛→∞ 4⋅𝑛 𝑛→∞ 4⋅𝑛 𝑒2
6) Operatii cu siruri convergente:

Fie (𝑥𝑛 )𝑛≥1 ⟶ 𝑥 si (𝑦𝑛 )𝑛≥1 ⟶ 𝑦, atunci:
𝑥𝑛 ± 𝑦𝑛 = 𝑥 ± 𝑦 (Posibile cazuri de nedeterminare: ∞ − ∞ sau (−∞) + ∞)
𝑥𝑛 ⋅ 𝑦𝑛 = 𝑥 ⋅ 𝑦 (Posibile cazuri de nedeterminare: 0 ⋅ ∞)
𝑥𝑛 𝑥 ∞ 0
= (Posibile cazuri de nedeterminare: sau ) , 𝑦𝑛 ≠ 0 (∀)𝑛 ∈ ℕ, 𝑦 ≠ 0
𝑦𝑛 𝑦 ∞ 0
𝑥𝑛
Cazuri particulare ∶
𝑦𝑛
𝑥𝑛 → 𝑐 = constanta 𝑥𝑛 → 𝑐 = constanta
𝑥𝑛 > 0 𝑥𝑛 𝑐+ 𝑥𝑛 < 0 𝑥𝑛 𝑐−
}⇒ = = +∞ }⇒ = = −∞
𝑦𝑛 → 0 𝑦𝑛 0+ 𝑦𝑛 → 0 𝑦𝑛 0+
𝑦𝑛 > 0 𝑦𝑛 > 0
120
𝑥𝑛 → 𝑐 = constanta 𝑥𝑛 → 𝑐 = constanta
𝑥𝑛 > 0 𝑥𝑛 𝑐+ 𝑥𝑛 < 0 𝑥𝑛 𝑐−
}⇒ = = −∞ }⇒ = = +∞
𝑦𝑛 → 0 𝑦𝑛 0− 𝑦𝑛 → 0 𝑦𝑛 0−
𝑦𝑛 < 0 𝑦𝑛 < 0
𝑥𝑛 𝑦𝑛 = 𝑥 𝑦 (Posibile cazuri de nedeterminare: 00 ; ∞∞ sau 1∞ )

√𝑥𝑛 = √𝑥, 𝑥𝑛 ≥ 0 (∀)𝑛 ∈ ℕ, 𝑥 ≥ 0
log 𝑎 𝑥𝑛 = log 𝑎 𝑥 , 𝑥𝑛 ≥ 0 (∀)𝑛 ∈ ℕ, 𝑥 ≥ 0
Observatie: Daca (𝑥𝑛 )𝑛≥1 ⟶ 𝑥 si (𝑥𝑛 )𝑛≥1 ≥ 0 sau (𝑥𝑛 )𝑛≥1 > 0, (∀)𝑛 ∈ ℕ, atunci
𝑥 ≥ 0.
Observatie: Operatiile cu siruri sunt posibile doar daca nu se ajunge la un caz de
nedeterminare (operatiile cu siruri sunt posibile cu exceptia cazurilor de
nedeterminare).
7) Trecerea la limita in inegalitati:
Fie (𝑥𝑛 )𝑛≥1 ⟶ 𝑥 si (𝑦𝑛 )𝑛≥1 ⟶ 𝑦, 𝑥𝑛 < 𝑦𝑛 (∀)𝑛 ∈ ℕ, atunci 𝑥 ≤ 𝑦.
Observatie:
𝑥𝑛 → 𝑥 𝑥𝑛 → 𝑥
𝑦𝑛 → 𝑦 } ⇒ 𝑥 ≤ 𝑦 𝑦𝑛 → 𝑦 } ⇒ 𝑥 ≤ 𝑦
𝑥𝑛 < 𝑦𝑛 𝑥𝑛 ≤ 𝑦𝑛
1 1
< ⇒0≤0
𝑛2 +1 𝑛
8) Criteriul clestelui (Criteriul celor 2 jandarmi):
Fie (𝑥𝑛 )𝑛≥1 , (𝑦𝑛 )𝑛≥1 , (𝑧𝑛 )𝑛≥1 .
Daca 𝑥𝑛 ≤ 𝑦𝑛 ≤ 𝑧𝑛 , (∀)𝑛 ∈ ℕ si 𝑥𝑛 → 𝑙, 𝑧𝑛 → 𝑙, atunci si 𝑦𝑛 → 𝑙.
𝑥𝑛 ≤ 𝑦𝑛 ≤ 𝑧𝑛
𝑦𝑛 𝑦𝑛
𝑥𝑛 𝑙 𝑧𝑛 𝑙 𝑥𝑛 𝑧𝑛
𝑙
Daca 𝑥𝑛 ≤ 𝑦𝑛 , (∀)𝑛 ∈ ℕ si 𝑥𝑛 → +∞, atunci si 𝑦𝑛 → +∞

Daca 𝑦𝑛 ≤ 𝑧𝑛 , (∀)𝑛 ∈ ℕ si 𝑧𝑛 → −∞, atunci si 𝑦𝑛 → −∞.
𝑦𝑛 𝑦𝑛
𝑥𝑛 +∞ −∞ 𝑧𝑛
121
Exemplu:
1 1 1
𝑦𝑛 = + 2 + ⋯+ 2
𝑛2 +1 𝑛 +2 𝑛 +𝑛
𝑥𝑛 𝑧𝑛
⏞1 1 1 1 1 1 ⏞11
+ + ⋯+ 2 ≤ 2 + ⋯+ 2 ≤ 2 + 2 + ⋯+ 2
𝑛2 +𝑛 𝑛2 +𝑛 𝑛 +𝑛 𝑛 +1 𝑛 +𝑛 𝑛 +1 𝑛 +1 𝑛 +1
1 + 1 + ⋯+ 1 1 + 1 + ⋯+ 1
2
≤ 𝑦𝑛 ≤
𝑛 +𝑛 𝑛2 + 1
𝑛 𝑛
2
≤ 𝑦𝑛 ≤ 2
𝑛 +𝑛 𝑛 +1
𝑛 𝑛
≤ 𝑦𝑛 ≤
1 1
𝑛2 ⋅ (1 + 𝑛) 𝑛2 ⋅ (1 + 2 )
𝑛
1 1
≤ 𝑦𝑛 ≤ ⇒ lim 𝑦𝑛 = 0
1 1 𝑛⟶∞
𝑛 ⋅ (1 + 𝑛) 𝑛 ⋅ (1 + )
𝑛2
0
9) Teorema lui Weierstrass:
Orice sir monoton si marginit este convergent.
Consecinte:
Orice sir crescator si marginit superior este convergent.
Orice sir descrescator si marginit inferior este convergent.
Teorema lui Weiestrass este folositoare cand trebuie demonstrata convergenta
unui sir, iar limita sirului nu este stiuta. Dezadvantajul teoremei este ca nu
permite calculul limitei.
Reciproca nu este adevarata; un sir convergent nu este neaparat monoton.
Exemplu:
𝑎𝑛
𝑥𝑛 =
𝑛!
𝑎𝑛
lim = 0 (se foloseste criteriul raportului) ⇒ 𝑥𝑛 convergent
𝑛→∞ 𝑛!
𝑎𝑛+1
𝑥𝑛+1 (𝑛 + 1)! 𝑎𝑛 ⋅ 𝑎 𝑛! 𝑎 𝑥𝑛+1
= 𝑛 = ⋅ 𝑛= <1⇒ < 1 ⇒ 𝑥𝑛+1 < 𝑥𝑛 ⟹
𝑥𝑛 𝑎 𝑛! ⋅ (𝑛 + 1) 𝑎 𝑛+1 𝑥𝑛
𝑛!
⇒ 𝑥𝑛 > 𝑥𝑛+1 ⇒ (𝑥𝑛 )𝑛≥1 descrescator
𝑎𝑛
> 0 ⇒ (𝑥𝑛 )𝑛≥1 marginit inferior
𝑛!
122
(𝑥𝑛 )𝑛≥1 descrescator

} ⇒ (𝑥𝑛 )𝑛≥1 convergent ( 𝑙𝑖𝑚 𝑥𝑛 = 0)
(𝑥𝑛 )𝑛≥1 marginit inferior 𝑛→∞
Pentru siruri definite recurent, se studiaza cu ajutorul inductiei matematice

marginirea si monotonia. Pentru a arata ca un sir este nemarginit folosim metoda
reducerii la absurd.
Exemplu:
𝑥𝑛+1 = 2 ⋅ 𝑥𝑛 + 1 𝑥1 = 1
𝑥2 = 2 ⋅ 1 + 1 = 3
𝑥3 = 2 ⋅ 3 + 1 = 7
𝑥4 = 2 ⋅ 7 + 1 = 15
Fie 𝑃(𝑘) = 𝑥𝑘 < 𝑥𝑘+1 (presupunem ca sirul este crescator).
I. Verificare:
𝑃(1) = 𝑥1 < 𝑥2 = 1 < 3
𝑃(2) = 𝑥2 < 𝑥3 = 3 < 7
𝑃(3) = 𝑥3 < 𝑥4 = 7 < 15
II. Presupunem ca 𝑃(𝑡) = 𝑥𝑡 < 𝑥𝑡+1 este adevarata. Demonstram ca
𝑃(𝑡 + 1) = 𝑥𝑡+1 < 𝑥𝑡+2 este adevarata.
𝑃(𝑡) = 𝑥𝑡 < 𝑥𝑡+1 / ⋅ 2
2 ⋅ 𝑥𝑡 < 2 ⋅ 𝑥𝑡+1 / + 1
2 ⋅ 𝑥𝑡 + 1 < 2 ⋅ 𝑥𝑡+1 + 1 /folosim relatia de recurenta
𝑐𝑜𝑛𝑓𝑜𝑟𝑚 𝑝𝑟𝑖𝑛𝑐𝑖𝑝𝑖𝑢𝑙𝑢𝑖 𝑖𝑛𝑑𝑢𝑐𝑡𝑖𝑒 𝑚𝑎𝑡𝑒𝑚𝑎𝑡𝑖𝑐𝑒
𝑥𝑡+1 < 𝑥𝑡+2 = 𝑃(𝑡 + 1) ⇒ 𝑃(𝑡 + 1) = 𝑥𝑡+1 <
𝑥𝑡+2 este adevarata ⇒ 𝑃(𝑘) = 𝑥𝑘 < 𝑥𝑘+1 este adevarata (∀)𝑘 ∈ ℕ, 𝑘 ≥ 2 ⇒
⇒ (𝑥𝑛 )𝑛≥2 crescator
Prin reducere la absurd, presupunem ca (𝑥𝑛 )𝑛≥2 este marginit superior ⇒
(𝑥𝑛 )𝑛≥2 este convergent ⇒ (∃)𝑙 ∈ ℝ astfel incat 𝑥𝑛 → 𝑙.
𝑥𝑛+1 = 2 ⋅ 𝑥𝑛 + 1 / 𝑛 → ∞ (trecem la limita in relatia de recurenta)
𝑙 =2⋅𝑙+1 /−2⋅𝑙
−𝑙 = 1 / ⋅ (−1)
𝑙 = −1
(𝑥𝑛 )𝑛≥2 crescator} ⇒ contradictie ⇒ (𝑥𝑛 )𝑛≥2 nu este marginit superior ⇒
𝑥𝑛 ≥ 0
⇒ (𝑥𝑛 )𝑛≥2 nu este convergent
123
Pentru a afla limita unui sir definit recurent intai se afla limita posibila si se
foloste principiul inductiei matematice pentru a demonstra daca aceasta este mai
mica (daca sirul este descrescator)/mai mare (daca sirul este crescator) fata de
toti termeni.
Exemplu:
1 3
𝑥𝑛+1 = ⋅ 𝑥𝑛 + 𝑥1 = 1
2 2
1 3 4
𝑥2 = ⋅1+ = =2
2 2 2
1 3 5
𝑥3 = ⋅ 2 + = = 2,5
2 2 2
1 5 3 11
𝑥4 = ⋅ + = = 2,75
2 2 2 4
Fie 𝑃(𝑘) = 𝑥𝑘 < 𝑥𝑘+1 (presupunem ca sirul este crescator).
I. Verificare:
𝑃(1) = 𝑥1 < 𝑥2 = 1 < 2
5
𝑃(2) = 𝑥2 < 𝑥3 = 2 <
2
5 11
𝑃(3) = 𝑥3 < 𝑥4 = <
2 4
II. Presupunem ca 𝑃(𝑡) = 𝑥𝑡 < 𝑥𝑡+1 este adevarata. Demonstram ca
𝑃(𝑡 + 1) = 𝑥𝑡+1 < 𝑥𝑡+2 este adevarata.
1
𝑃(𝑡) = 𝑥𝑡 < 𝑥𝑡+1 / ⋅
2
1 1 3
⋅ 𝑥𝑡 < ⋅ 𝑥𝑡+1 / +
2 2 2
1 3 1 3
⋅ 𝑥𝑡 + < ⋅ 𝑥𝑡+1 + /folosim relatia de recurenta
2 2 2 2
𝑥𝑡+1 < 𝑥𝑡+2 = 𝑃(𝑡 + 1) ⇒ 𝑃(𝑡 + 1) = 𝑥𝑡+1 <
𝑥𝑡+2 este adevarata ⇒ 𝑃(𝑘) = 𝑥𝑘 < 𝑥𝑘+1 este adevarata (∀)𝑘 ∈ ℕ, 𝑘 ≥ 2 ⇒
⇒ (𝑥𝑛 )𝑛≥2 crescator
1 3
𝑥𝑛+1 = ⋅ 𝑥𝑛 + / 𝑛 → ∞ (trecem la limita in relatia de recurenta)
2 2
1 3
𝑙= ⋅𝑙+ /⋅2
2 2
2⋅𝑙 =𝑙+3 /−𝑙
𝑙 = 3 = limita posibila
124
Fie 𝑃(𝑘) = 𝑥𝑘 < 3 (presupunem ca sirul este marginit superior).

I. Verificare:
𝑃(1) = 𝑥1 < 3 = 1 < 3
𝑃(2) = 𝑥2 < 3 = 2 < 3
5
𝑃(3) = 𝑥3 < 3 = <3
2
II. Presupunem ca 𝑃(𝑡) = 𝑥𝑡 < 3 este adevarata. Demonstram ca
𝑃(𝑡 + 1) = 𝑥𝑡+1 < 3 este adevarata.
1
𝑃(𝑡) = 𝑥𝑡 < 3 / ⋅
2
1 3 3
⋅ 𝑥𝑡 < /+
2 2 2
1 3 3 3
⋅ 𝑥𝑡 + < + /folosim relatia de recurenta
2 2 2 2
𝑥𝑡+1 < 3 = 𝑃(𝑡 + 1) ⇒ 𝑃(𝑡 + 1) = 𝑥𝑡+1 < 3
este adevarata ⇒ 𝑃(𝑘) = 𝑥𝑘 < 3 este adevarata (∀)𝑘 ∈ ℕ, 𝑘 ≥ 2 ⇒
⇒ (𝑥𝑛 )𝑛≥2 marginit superior
(𝑥𝑛 )𝑛≥2 crescator
} ⇒ (𝑥𝑛 )𝑛≥2 convergent, iar lim 𝑥𝑛 = 3
(𝑥𝑛 )𝑛≥2 marginit superior 𝑛→∞
10) Siruri tip (Siruri remarcabile):

Fie (𝑥𝑛 )𝑛≥1 astfel incat 𝑥𝑛 ⟶ 0.
sin(𝑥𝑛 ) ln(1 + 𝑥𝑛 )
lim =0 lim =0
𝑛→∞ 𝑥𝑛 𝑛→∞ 𝑥𝑛
tg(𝑥𝑛 ) 𝑒 𝑥𝑛 − 1
lim =0 lim =1
0 𝑛→∞ 𝑥𝑛 𝑛→∞ 𝑥𝑛
0 arcsin(𝑥𝑛 ) 𝑎 𝑥𝑛 − 1
lim =0 lim = ln 𝑎
𝑛→∞ 𝑥𝑛 𝑛→∞ 𝑥𝑛
arctg(𝑥𝑛 ) (1 + 𝑥𝑛 )𝛼 − 1
lim =0 lim =𝛼
{𝑛→∞ 𝑥𝑛 𝑛→∞ 𝑥𝑛
1
1∞ { lim (1 + 𝑥𝑛 )𝑥𝑛 = 𝑒
𝑛→∞
Fie (𝑥𝑛 )𝑛≥1 astfel incat 𝑥𝑛 ⟶ ∞.
∞
1 𝑥𝑛 ∞ ln 𝑥𝑛
1 { lim (1 + ) = 𝑒 { lim =0
𝑛→∞ 𝑥𝑛 ∞ 𝑛→∞ 𝑥𝑛
125
Exemplu:
sin(3 ⋅ 𝑛)
𝑥𝑛 =
𝑛2
sin(3 ⋅ 𝑛) sin(3 ⋅ 𝑛) 3 ⋅ 𝑛 sin(3 ⋅ 𝑛) 3
lim 𝑥𝑛 = lim = lim ( ⋅ ) = lim ( ⋅ )=
𝑛→∞ 𝑛→∞ 𝑛2 𝑛→∞ 𝑛2 3⋅𝑛 𝑛→∞ 3⋅𝑛 𝑛
sin(3 ⋅ 𝑛) 3
= lim ⋅ lim = 1 ⋅ 0 = 0
⏟
𝑛→∞ 3⋅𝑛 𝑛→∞ 𝑛
𝑠𝑖𝑟 𝑟𝑒𝑚𝑎𝑟𝑐𝑎𝑏𝑖𝑙
11) Lema lui Stolz-Cesaro:

Fie (𝑥𝑛 )𝑛≥1 , (𝑦𝑛 )𝑛≥1 doua siruri cu proprietatile: (𝑦𝑛 )𝑛≥1 strict crescator,
nemarginit si cu toti termenii nenuli (𝑦𝑛 ≠ 0).
𝑥𝑛+1 − 𝑥𝑛 𝑥𝑛 𝑥𝑛+1 − 𝑥𝑛 𝑥𝑛
Daca lim = 𝑙, atunci lim = 𝑙 ( lim = lim ).
𝑛→∞ 𝑦𝑛+1 − 𝑦𝑛 𝑛→∞ 𝑦𝑛 𝑛→∞ 𝑦𝑛+1 − 𝑦𝑛 𝑛→∞ 𝑦𝑛
Consecintele Lemei lui Stolz-Cesaro:

𝑥1 + 𝑥2 + ⋯ + 𝑥𝑛
Fie (𝑥𝑛 )𝑛≥1 . Daca lim 𝑥𝑛 = 𝑙 atunci lim = 𝑙.
𝑛→∞ 𝑛→∞ 𝑛
Fie (𝑥𝑛 )𝑛≥1 , 𝑥𝑛 > 0, (∀)𝑛 ∈ ℕ∗ . Daca lim 𝑥𝑛 = 𝑙 atunci lim 𝑛√𝑥1 ⋅ 𝑥2 ⋅ … ⋅ 𝑥𝑛 = 𝑙.
𝑛→∞ 𝑛→∞
Exemplu:
1 1 1 1
+ 2 + 3 + ⋯+ 𝑛
𝑎𝑛 = 1
𝑛
1 1 1 1
𝑥𝑛 = + + +⋯+
1 2 3 𝑛
𝑦𝑛 = 𝑛 = strict crescator, nemarginit, cu termeni nenuli.
1 1 1 1
+ + + ⋯ +
lim 𝑎𝑛 = lim 1 2 3 𝑛 =?
𝑛→∞ 𝑛→∞ 𝑛
1 1 1 1 1 1 1 1 1
+ 2 + 3 + ⋯ + 𝑛 + 𝑛 + 1 − (1 + 2 + 3 + ⋯ + 𝑛 )
lim 1 =
𝑛→∞ 𝑛+1−𝑛
1 1 1 1 1 1 1 1 1
+ 2 + 3 + ⋯+ 𝑛 + 𝑛 +1 − 1 − 2 − 3 − ⋯− 𝑛
= lim 1 =
𝑛→∞ 1
1 1 1 1
1 + 2 + 3 + ⋯+ 𝑛
= lim = 0 ⇒ lim 1 = 0
𝑛→∞ 𝑛 + 1 𝑛→∞ 𝑛
126
12) Criterii de convergenta:

i. Criteriul radicalului:
𝑥𝑛+1
Fie (𝑥𝑛 )𝑛≥1 , 𝑥𝑛 > 0, (∀)𝑛 ∈ ℕ∗ . Daca lim ̅ atunci lim 𝑛√𝑥𝑛 = 𝑙.
=𝑙∈ℝ
𝑛→∞ 𝑥𝑛 𝑛→∞
Exemplu:
𝑥𝑛 = 2𝑛 + 3𝑛
𝑛
lim 𝑛√𝑥𝑛 = lim √2𝑛 + 3𝑛 = ?
𝑛→∞ 𝑛→∞
2𝑛+1 2𝑛+1
𝑥𝑛+1 2 +3 𝑛+1 𝑛+1 3𝑛+1 ⋅ ( + 1) 3𝑛+1
⋅ ( + 1)
3𝑛+1 3𝑛+1
lim = lim = lim = lim =
𝑛→∞ 𝑥𝑛 𝑛→∞ 2 + 3𝑛
𝑛 𝑛→∞ 𝑛 2𝑛 𝑛→∞ 𝑛 2𝑛
3 ⋅ (3𝑛 + 1) 3 ⋅ (3𝑛 + 1)
2 𝑛+1
3 ⋅ ((3) + 1)
𝑛
= lim 𝑛 = 3 ⇒ lim √2𝑛 + 3𝑛 = 3
𝑛→∞ 2 𝑛→∞
(( ) + 1)
3
ii. Criteriul raportului:
𝑥𝑛+1
Fie (𝑥𝑛 )𝑛≥1 , 𝑥𝑛 > 0, (∀)𝑛 ∈ ℕ∗ . Daca lim ̅ atunci:
=𝑙∈ℝ
𝑛→∞ 𝑥𝑛
• Daca 𝑙 > 1, atunci lim 𝑥𝑛 = +∞ .

𝑛→∞
• Daca 𝑙 < 1 ( 𝑙 ∈ [0; 1) ), atunci lim 𝑥𝑛 = 0 .
𝑛→∞
• Daca 𝑙 = 1 , atunci nu se poate aplica criteriul raportului.
Exemplu:
𝑎𝑛
𝑥𝑛 =
𝑛!
𝑎𝑛
lim 𝑥𝑛 = lim =?
𝑛→∞ 𝑛→∞ 𝑛!
𝑎𝑛+1
𝑥𝑛+1 𝑥𝑛+1 (𝑛 + 1)! 𝑎𝑛 ⋅ 𝑎 𝑛!
lim = lim = lim 𝑛 = lim ( ⋅ 𝑛) =
𝑛→∞ 𝑥𝑛 𝑛→∞ 𝑥𝑛 𝑛→∞ 𝑎 𝑛→∞ 𝑛! ⋅ (𝑛 + 1) 𝑎
𝑛!
𝑎 𝑎𝑛
= lim = 0 < 1 ⇒ lim =0
𝑛→∞ 𝑛 + 1 𝑛→∞ 𝑛!
127
36. Limite de functii:

La functii variabila poate tinde si la un numar finit.
𝑥𝑛 = 𝑛 + 1
lim 𝑥𝑛 = lim 𝑛 + 1 = +∞
𝑛→∞ 𝑛→∞
𝑓 ∶ ℝ → ℝ, 𝑓(𝑥) = 𝑥 + 1
lim 𝑓(𝑥) = lim 𝑥 + 1 = +∞
𝑥→∞ 𝑥→∞
lim 𝑓(𝑥) = lim 𝑥 + 1 = 6 + 1 = 7

𝑥→6 𝑥→6
1) Puncte de acumulare. Puncte izolate:

Fie 𝑀 ≠ Ø, 𝑥0 ∈ 𝑀. 𝑥0 este punct de acumulare pentru multimea 𝑀 daca (∀)V ∈
𝒱(𝑥0 ) (multimea vecinitatilor in 𝑥0 ), 𝑀 ∩ (V ∖ {𝑥0 }) ≠ Ø (orice vecinatate a lui
𝑥0 contine si alte elemente din multimea 𝑀 inafara de 𝑥0 )
Fie 𝑀 ≠ Ø, 𝑥0 ∈ 𝑀. 𝑥0 este punct izolat al multimii 𝑀 daca (∃)V ∈ 𝒱(𝑥0 )
(multimea vecinitatilor in 𝑥0 ), 𝑀 ∩ (V ∖ {𝑥0 }) = Ø (orice vecinatate a lui 𝑥0 nu
mai contine si alte elemente din multimea 𝑀 inafara de 𝑥0 )
Observatie: Toate punctele dintr-un interval sunt puncte de acumulare pentru
acel interval.
(𝑎; 𝑏), [𝑎; 𝑏], (𝑎; 𝑏], [𝑎; 𝑏) ⇒ multimea punctelor de acumulare = [𝑎; 𝑏]
Observatie: Intr-o multime finita, toate punctele sunt izolate.
Teorema: Fie 𝑀 ≠ Ø, 𝑥0 ∈ ℝ̅ . 𝑥0 este punct de acumulare pentru multimea 𝑀 ⇔
⇔ (∃)(𝑥𝑛 )𝑛≥1 ⊂ 𝑀 astfel incat 𝑥𝑛 ≠ 𝑥0 , (∀)𝑛 ∈ ℕ∗ si 𝑥𝑛 → 𝑥0 .
1 1
V𝑛 = (𝑥0 − ; 𝑥0 + ) ⇒ 𝑀 ∩ (V𝑛 ∖ {𝑥0 }) ≠ Ø
𝑛 𝑛
Punctele de acumulare ale unei multimi sunt punctele limita ale unei multimi
deoarece punctele de acumulare sunt limitele unor siruri din acea multime.
̅ = dreapta reala incheiata = ℝ ∪ {−∞; ∞} = [−∞; ∞]
ℝ
Exemplu:
𝐴 = [−1; 1) ∪ {2} −1
0 1 2
1 1 1 1
V1 = (− ; ) , V2 = (− ; ) , …
3 3 4 4
𝐴 ∩ (V1 ∖ {0}) ≠ Ø, 𝐴 ∩ (V2 ∖ {0}) ≠ Ø, … ⇒ 0 este punct de acumulare pentru
multimea 𝐴
17 23
U = (10 ; 10) = (1,7; 2,3)
𝐴 ∩ U ∖ {0} = Ø ⇒ 2 este punct izolat al multimii 𝐴
128
𝐵 = {1, 2, 3, 4} 1 2 3 4
1 3
V1 = ( ; ) = (0,5; 1,5) ⟹ 𝐵 ∩ (V1 ∖ {0}) = Ø
2 3
⇒ 1 este punct izolat al multimii 𝐵
19 21
V2 = ( ; ) = (1,9; 2,1) ⟹ 𝐵 ∩ (V2 ∖ {0}) = Ø
10 10
14 16
V3 = ( ; ) = (2,8; 3,2) ⟹ 𝐵 ∩ (V3 ∖ {0}) = Ø
5 5
37 43
V4 = ( ; ) = (3,7; 4,3) ⟹ 𝐵 ∩ (V4 ∖ {0}) = Ø
10 10
𝐶 = ℕ = {1, 2, 3, … }
V = (7; +∞] ⟹ ℕ ∩ (V ∖ {+∞}) ≠ Ø ⇒ +∞ este punct de acumulare pentru
multimea 𝑀
̅.
Observatie: ∞ / − ∞ ∉ ℝ, ∞ / − ∞ ∈ ℝ
(𝑎; +∞] ∈ 𝒱(+∞), [−∞; 𝑎) ∈ 𝒱(−∞).
2) Limita unei functiei:
Fie 𝑓 ∶ 𝐷 → ℝ, 𝐷 ≠ Ø, 𝑥0 ∈ 𝐷, 𝑥0 punct de acumulare pentru 𝐷.
̅ este limita functiei 𝑓 in punctul 𝑥0 ( lim 𝑓(𝑥) = 𝑙) daca(∀)V ∈
Numarul 𝑙 ∈ ℝ
𝑥→𝑥0
𝒱(𝑙),
(∃)U ∈ 𝒱(𝑥0 ) astfel incat 𝑓(𝑥) ∈ V, (∀)𝑥 ∈ U ∩ 𝐷.
̅ este limita functiei 𝑓 in punctul 𝑥0 ( lim 𝑓(𝑥) = 𝑙) daca (∀)ε > 0,

𝑥→𝑥0
(∃)𝛿𝜀 > 0 astfel incat |𝑓(𝑥) − 𝑙| < ε, cu proprietatea ca |𝑥 − 𝑥0 | < 𝛿𝜀 , 𝑥 ≠ 𝑥0 .
̅ este limita functiei 𝑓 in punctul 𝑥0 ( lim 𝑓(𝑥) = 𝑙) daca (∀)𝑥 ∈ 𝐷,

𝑥→𝑥0
cu proprietatea ca |𝑥 − 𝑥0 | < 𝛿𝜀 , 𝑥 ≠ 𝑥0 (∃)𝛿𝜀 > 0, rezulta ca |𝑓(𝑥) − 𝑙| < ε.
Observatie:
|𝑥 − 𝑥0 | < 𝛿𝜀 ⇒ −𝛿𝜀 < 𝑥 − 𝑥0 < 𝛿𝜀 ⇒ 𝑥0 − 𝛿𝜀 < 𝑥 < 𝑥0 + 𝛿𝜀 , 𝛿 = delta
|𝑓(𝑥) − 𝑙| < ε ⇒ −ε < 𝑓(𝑥) − 𝑙 < ε ⇒ 𝑙 − ε < 𝑓(𝑥) < 𝑙 + ε 𝜀 = epsilon
̅ este limita functiei 𝑓 in punctul 𝑥0 ( lim 𝑓(𝑥) = 𝑙) daca

𝑥→𝑥0
∗
(∀)(𝑥𝑛 )𝑛≥1 ⊂ 𝐷 astfel incat 𝑥𝑛 ≠ 𝑥0 , (∀)𝑛 ∈ ℕ , 𝑥𝑛 → 𝑥0 ⇒ 𝑓(𝑥𝑛 ) → 𝑙 .
129
Exemplu:
𝑓 ∶ ℝ → ℝ, 𝑓(𝑥) = 𝑥 + 4
lim 𝑓(𝑥) = lim(𝑥 + 4) = 4 + 4 = 8
𝑥→4 𝑥→4
Fie (𝑥𝑛 )𝑛≥1 ⊂ ℝ, 𝑥𝑛 ≠ 4, (∀)𝑛 ∈ ℕ∗ , 𝑥𝑛 → 4.

𝑓(𝑥𝑛 ) = 𝑥𝑛 + 4 = 4 + 4 = 8
3) Functii care nu au limita:
Fie 𝑓 ∶ 𝐷 → ℝ, 𝐷 ≠ Ø, 𝑥0 ∈ 𝐷, 𝑥0 punct de acumulare pentru 𝐷. Daca (∃)(𝑥𝑛 )𝑛≥1
si (𝑦𝑛 )𝑛≥1 ⊂ 𝐷, 𝑥𝑛 → 𝑘 si 𝑦𝑛 → 𝑘, dar 𝑓(𝑥𝑛 ) → 𝑙1 si 𝑓(𝑦𝑛 ) → 𝑙2 , 𝑙1 ≠ 𝑙2 ⇒
⇒ 𝑓 nu are limita in punctul 𝑘.
Functiile trigonometrice sinus, cosinus, tangenta si cotangenta nu au limita la +∞
nici la−∞.
Functiile periodice neconstante nu au limita la +∞ nici la−∞.
Exemplu:
𝑓 ∶ ℝ → [−1; 1], 𝑓(𝑥) = sin 𝑥
𝜋
Fie (𝑥𝑛 )𝑛≥1 , (𝑦𝑛 )𝑛≥1 ⊂ ℝ, 𝑥𝑛 = 2 ⋅ 𝑛 ⋅ 𝜋 → ∞, 𝑦𝑛 = + 2 ⋅ 𝑛 ⋅ 𝜋 → ∞.
2
𝑓(𝑥𝑛 ) = sin(𝑥𝑛 ) = sin(2 ⋅ 𝑛 ⋅ 𝜋) = sin(0 + 2 ⋅ 𝑛 ⋅ 𝜋) = sin(0) = 0
𝜋 𝜋 }⇒
𝑓(𝑦𝑛 ) = sin(𝑦𝑛 ) = sin ( + 2 ⋅ 𝑛 ⋅ 𝜋) = sin ( ) = 1
2 2
⇒ functia 𝑓(𝑥) = sin 𝑥 nu are limita la + ∞
4) Limite laterale:
̅ se numeste limita la stanga in punctul 𝑥0 daca
Numarul 𝑙𝑠 (𝑥0 ) ∈ ℝ
(∀)(𝑥𝑛 )𝑛≥1 ⊂ 𝐷 astfel incat 𝑥𝑛 < 𝑥0 , (∀)𝑛 ∈ ℕ∗ , 𝑥𝑛 → 𝑥0 ⇒ 𝑓(𝑥𝑛 ) → 𝑙𝑠 .
𝑙𝑠 (𝑥0 ) = 𝑥→𝑥
lim 𝑓(𝑥) = lim 𝑓(𝑥)
0 𝑥 ↗ 𝑥0
𝑥<𝑥0
̅ se numeste limita la dreapta in punctul 𝑥0 daca

Numarul 𝑙𝑑 (𝑥0 ) ∈ ℝ
(∀)(𝑥𝑛 )𝑛≥1 ⊂ 𝐷 astfel incat 𝑥𝑛 > 𝑥0 , (∀)𝑛 ∈ ℕ∗ , 𝑥𝑛 → 𝑥0 ⇒ 𝑓(𝑥𝑛 ) → 𝑙𝑑 .
𝑙𝑑 (𝑥0 ) = 𝑥→𝑥
lim 𝑓(𝑥) = lim 𝑓(𝑥)
0 𝑥 ↘ 𝑥0
𝑥>𝑥0
Functia 𝑓 are limita in punctul 𝑥0 daca 𝑙𝑠 = 𝑙𝑑 . Daca 𝑙𝑠 ≠ 𝑙𝑑 , sau una dintre ele nu
exista atunci 𝑓 nu are limita in punctul 𝑥0 .
Observatie: Limitele laterale se folosesc de obicei la functii care au doar numitor
care tinde la 0 sau la functii cu acolada.
130
Exemplu:
1
𝑓 ∶ ℝ ∖ {3} → ℝ, 𝑓(𝑥) =
𝑥−3
1 1
𝑙𝑠 (3) = lim 𝑓(𝑥) = lim = = −∞
𝑥→3 𝑥→3 𝑥 − 3 0−
𝑥<3 𝑥<3 1
⇒ functia 𝑓(𝑥) = nu are
1 1 𝑥−3
𝑙𝑑 (3) = lim 𝑓(𝑥) = lim = = +∞
𝑥→3 𝑥→3 𝑥 − 3 0+
𝑥>3 𝑥>3 }
limita in punctul 3
1
, 𝑥<1
𝑓 ∶ ℝ → ℝ, 𝑓(𝑥) = {𝑥 + 1
1
𝑥− , 𝑥≥1
2
1 1 1
𝑙𝑠 (1) = lim 𝑓(𝑥) = lim = =
𝑥→1 𝑥→1 𝑥 + 1 1+1 2
𝑥<1 𝑥<1
⇒ functia 𝑓 are limita in punctul 1,
1 1 1
𝑙𝑑 (3) = lim 𝑓(𝑥) = lim 𝑥 − = 1 − =
𝑥→1 𝑥→1 2 2 2}
𝑥>1 𝑥>1
1
iar lim 𝑓(𝑥) =
𝑥→1 2
5) Calculul limitelor de functii elementare(simple):
Functiile elementare(simple) sunt: functia constanta, functia de gradul I, functia
𝑛
de gradul II, functia putere (𝑥 𝑛 ), functia radical ( √𝑥), functia exponentiala (𝑎 𝑥 ),
functia logaritmica (log 𝑎 𝑥), functiile trigonomice directe (sin 𝑥 ; cos 𝑥 ;
tg 𝑥 ; ctg 𝑥), functiile trigonometrice inverse (arcsin 𝑥 ; arccos 𝑥 ;
; arctg 𝑥 ; arcctg 𝑥).
Pentru a calcula limita functiei 𝑓 in punctul 𝑥0 ( lim 𝑓(𝑥)) se tine cont de natura
𝑥→𝑥0
lui 𝑥0 :
I. Pentru 𝑥0 finit, se inlocuieste 𝑥 cu 𝑥0 :
lim(𝑥 + 3) = 5 + 3 = 8 lim 3𝑥 = 33 = 27 lim log 1 𝑥 = log 1 25 = −2
𝑥→5 𝑥→3 𝑥→25 5 5
3 3 𝜋 1
lim √𝑥 = √8 = 2 lim𝜋 cos 𝑥 = cos = lim arcsin 𝑥 = arcsin 0 = 0
𝑥→8 𝑥→ 3 2 𝑥→0
3
131
Exceptii (se rezolva cu ajutorul graficului sau cercului trigonometric):
𝐺𝑓(𝑥)=log𝑎 𝑥 ↑
lim
𝐺𝑓(𝑥)=log𝑎 𝑥
𝑎>1
𝑎 ∈ (0,1)
−∞, 𝑎 > 1 ←𝑥
lim log 𝑎 𝑥 = { 1
𝑥→0 +∞, 𝑎 ∈ (0,1) 𝑂 𝑂 ←𝑥
𝑥>0 1
lim
↓
↑ ↑ 𝐺𝑓(𝑥)=tg 𝑥
lim tg 𝑥 = −∞
𝜋
lim tg 𝑥 = +∞
𝜋 𝜋
𝑥→ 𝑥→ −𝜋
2 2 2
𝜋 𝜋 2
𝑥>
2
𝑥<
2 ← 𝑂 ←
→ →
lim tg 𝑥 = −∞
𝜋
lim tg 𝑥 = +∞
𝜋
𝑥→− 𝑥→−
2 2
𝜋 𝜋
𝑥>− 𝑥<−
2 2
↓ ↓
𝜋
𝑓(𝑥) = tg 𝑥 nu are limita in ± 2
↑ ↑
𝐺𝑓(𝑥)=ctg 𝑥
lim ctg 𝑥 = +∞ lim ctg 𝑥 = −∞ 𝑂

𝑥→0 𝑥→0
𝑥>0 𝑥<0 → →
← ←
𝜋
lim ctg 𝑥 = +∞
𝑥→𝜋
lim ctg 𝑥 = −∞
𝑥→𝜋
𝑥>𝜋 𝑥<𝜋
𝑓(𝑥) = ctg 𝑥 nu are limita in 0 sau 𝜋

↓ ↓
II. Pentru 𝑥0 infinit (±∞), se foloseste graficul functiei

lim 𝑥 2 = ∞2 = ∞ lim (𝑥 − 5) = ∞ − 5 = ∞
𝑥→+∞ 𝑥→+∞
lim 𝑥 2 = (−∞)2 = ∞ lim (𝑥 − 5) = −∞ − 5 = −∞
𝑥→−∞ 𝑥→−∞
↗∞
∞↑ ↑∞
−∞ ∞
← →
𝑂
−∞ ∞
← →
𝑂
−∞ ↙
132
𝜋 𝐺𝑓(𝑥)=arctg 𝑥
lim sin 𝑥 = nu exista 2
𝑥→+∞
↑
lim sin 𝑥 = nu exista
𝑥→−∞ −∞ ∞
𝜋 ← 𝑂 →
lim arctg 𝑥 =
𝑥→+∞ 2
𝜋 −𝜋
lim arctg 𝑥 = − ↓
𝑥→−∞ 2 2
6) Cazuri de nedeterminare:
0 ∞ ∞ 0 ∞
∞ − ∞ ((−∞) + ∞); 0 ⋅ ∞ ; ; ;1 ;0 ;∞
0 ∞
Metode de abordare a unor cazuri de nedeterminare comune:
aducerea la acelasi numitor
• ∞ − ∞ ((−∞) + ∞) {
amplificarea cu conjugata
∞ factor comun "fortat"
• {
∞ derivate (Regula lui L' Hospital)
• 1∞ {limite tip (remarcabile)
𝑑𝑒𝑠𝑐𝑜𝑚𝑝𝑢𝑛𝑒𝑟𝑒 + 𝑠𝑖𝑚𝑝𝑙𝑖𝑓𝑖𝑐𝑎𝑟𝑒
0
• { 𝑙𝑖𝑚𝑖𝑡𝑒 𝑡𝑖𝑝 (𝑟𝑒𝑚𝑎𝑟𝑐𝑎𝑏𝑖𝑙𝑒)
0
derivate (Regula lui L' Hospital)
𝑥2 − 1 (𝑥 − 1) ⋅ (𝑥 + 1) 𝑥 − 1 −1 − 1 −2
lim 2 = lim = lim = = = −2
𝑥→−1 𝑥 + 3 ⋅ 𝑥 + 2 𝑥→−1 (𝑥 + 2) ⋅ (𝑥 + 1) 𝑥→−1 𝑥 + 2 −1 + 2 1
7) Trecerea la limita in inegalitati:
Fie 𝑓, 𝑔 ∶ 𝐷 → ℝ, 𝐷 ≠ Ø, 𝑥0 ∈ 𝐷, 𝑥0 punct de acumulare pentru 𝐷.
Daca functiile 𝑓 si 𝑔 au limita in punctul 𝑥0 si (∃)V ∈ 𝒱(𝑥0 ) astfel incat
𝑓(𝑥) ≤ 𝑔(𝑥), (∀)𝑥 ∈ 𝐷 ∩ (V ∖ {𝑥0 }) atunci lim 𝑓(𝑥) ≤ lim 𝑔(𝑥).
𝑥→𝑥0 𝑥→𝑥0
Proprietati:
Fie 𝑓, 𝑔, ℎ ∶ 𝐷 → ℝ, 𝐷 ≠ Ø, 𝑥0 ∈ 𝐷, 𝑥0 punct de acumulare pentru 𝐷.
Daca functiile 𝑓, 𝑔, ℎ au limita in punctul 𝑥0 si (∃)V ∈ 𝒱(𝑥0 ) astfel incat
𝑓(𝑥) ≤ 𝑔(𝑥) ≤ ℎ(𝑥), (∀)𝑥 ∈ 𝐷 ∩ (V ∖ {𝑥0 }) si lim 𝑓(𝑥) = lim ℎ(𝑥) = 𝑙 atunci
lim 𝑔(𝑥) = 𝑙 (criteriul clestelui).
𝑥→𝑥0
𝑓(𝑥) ≤ 𝑔(𝑥) ≤ ℎ(𝑥)
133

Daca lim 𝑓(𝑥) = 0 si (∃)V ∈ 𝒱(𝑥0 ) astfel incat functia 𝑔 este marginita pe
𝑥→𝑥0
multimea 𝐷 ∩ (V ∖ {𝑥0 }) atunci lim (𝑓(𝑥) ⋅ 𝑔(𝑥)) = 0
𝑥→𝑥0
Produsul dintre o functie care tinde la 0 si o functie care este marginita tinde la 0.
8) Operatii cu limite de functii:
Daca lim 𝑓(𝑥) = 𝑙1 si lim 𝑔(𝑥) = 𝑙2 atunci:
lim (𝑓(𝑥) ± 𝑔(𝑥)) = lim 𝑓(𝑥) ± lim 𝑔(𝑥) = 𝑙1 ± 𝑙2 (Posibile cazuri de

𝑥→𝑥0 𝑥→𝑥0 𝑥→𝑥0
nedeterminare: ∞ − ∞ ((−∞) + ∞) )
lim (𝑓(𝑥) ⋅ 𝑔(𝑥)) = lim 𝑓(𝑥) ⋅ lim 𝑔(𝑥) = 𝑙1 ⋅ 𝑙2 (Posibile cazuri de

𝑥→𝑥0 𝑥→𝑥0 𝑥→𝑥0
nedeterminare: 0 ⋅ ∞ )
𝑓(𝑥) lim 𝑓(𝑥) 𝑙 ∞ 0

𝑥→𝑥0 1
lim ( )= = (Posibile cazuri de nedeterminare: sau )
𝑥→𝑥0 𝑔(𝑥) lim 𝑔(𝑥) 𝑙2 ∞ 0
𝑥→𝑥0
lim 𝑔(𝑥)
𝑔(𝑥) 𝑥→𝑥0
lim (𝑓(𝑥)) = ( lim 𝑓(𝑥)) = 𝑙1 𝑙2 (Posibile cazuri de
nedeterminare: 0 ; ∞ sau 1∞ )
0 ∞
lim (𝑐 ⋅ 𝑓(𝑥)) = 𝑐 ⋅ lim 𝑓(𝑥) = 𝑐 ⋅ 𝑙1 , 𝑐 = constanta

lim |𝑓(𝑥)| = | lim 𝑓(𝑥)| = |𝑙1|

Observatie: Operatiile cu siruri sunt posibile doar daca nu se ajunge la un caz de

nedeterminare (operatiile cu siruri sunt posibile cu exceptia cazurilor de
nedeterminare).
9) Limite tip (Limite remarcabile):
sin(𝑥) ln(1 + 𝑥)
lim =0 lim =0
𝑥→0 𝑥 𝑥→0 𝑥
tg(𝑥) 𝑒𝑥 − 1
lim
0 𝑥→0 =0 lim =1
𝑥 𝑥→0 𝑥
0 arcsin(𝑥) 𝑎𝑥 − 1
lim =0 lim = ln 𝑎
𝑥→0 𝑥 𝑥→0 𝑥
arctg(𝑥) (1 + 𝑥)𝛼 − 1
lim
{𝑥→0 =0 lim =𝛼
𝑥 𝑥→0 𝑥
1 1 𝑥
1∞ {lim(1 + 𝑥)𝑥 = 𝑒 lim (1 + ) = 𝑒
𝑥→0 𝑥→∞ 𝑥
134
∞ ln 𝑥
0 ⋅ ∞ {lim(𝑥 ⋅ ln 𝑥) = 0 { lim =0
𝑥→0 ∞ 𝑥→∞ 𝑥
𝑥>0
37. Asimptote:
O asimptota (la graficul functiei 𝑓, 𝐺𝑓 ) este o dreapta particulara cu proprietatea
ca graficul functiei 𝑓 (𝐺𝑓 ) se aproprie foarte mult de dreapta respectiva, fara insa
a o atinge (tinde asimptotic catre dreapta respectiva), atunci cand variabila 𝑥
tinde catre valori particulare.
Asimptota este o dreapta de care graficul functiei 𝑓 (𝐺𝑓 ) se aproprie oricat de

mult dar pe care nu o atinge niciodata.
Clasificare:
1) Asimptota verticala:
Daca 𝑥→𝑥
lim 𝑓(𝑥) = ±∞ ⇒ Dreapta de ecuatie 𝑥 = 𝑥0 este asimptota verticala la
0
𝑥 < 𝑥0
stanga lui 𝑥0 spre ±∞.
Daca 𝑥→𝑥
lim 𝑓(𝑥) = ±∞ ⇒ Dreapta de ecuatie 𝑥 = 𝑥0 este asimptota verticala la
0
𝑥 > 𝑥0
dreapta lui 𝑥0 spre ±∞.
Observatie: 𝑥0 este un punct de acumulare finit pentru domeniul de definitie (𝐷)
in care functia nu este continua.
Daca dreapta de ecuatie 𝑥 = 𝑥0 este asimptota verticala la dreapta si la stanga lui
𝑥0 spre ±∞ atunci dreapta 𝑥 = 𝑥0 este asimptota verticala bilaterala spre ±∞.
Observatie: Definitii „informale” a lui 𝑥0 ; exista contraexemple, dar pot fi
folositoare:
• 𝑥0 este un punct finit in care functia nu are sens
• 𝑥0 este un capat finit si deschis al domeniului de definitie
• 𝑥0 este un punct de acumulare finit al domeniului de definitie, dar care nu
apartine domeniului de definitie 𝑦 𝐺𝑓(𝑥)=log 𝑥
𝑎
𝑓 ∶ (0; +∞) → ℝ, 𝑓(𝑥) = log 𝑎 𝑥 , 𝑎 > 1 𝑎>1
𝑓 ∶ ℝ ∖ {−1} → ℝ, 𝑓(𝑥) = 𝑦
𝑂 1 𝑥
𝑓 ∶ [−4; 2) → ℝ, 𝑓(𝑥) = 𝑦
1
135
2) Asimptota orizontala:
Daca lim 𝑓(𝑥) = 𝑦0 ∈ ℝ (𝑦0 finit) ⇒ Dreapta de ecuatie 𝑦 = 𝑦0 este asimptota
𝑥→+∞
orizontala spre +∞ la 𝐺𝑓 .
Daca lim 𝑓(𝑥) = 𝑦0 ∈ ℝ (𝑦0 finit) ⇒ Dreapta de ecuatie 𝑦 = 𝑦0 este asimptota

𝑥→−∞
orizontala spre −∞ la 𝐺𝑓 .
Observatie: Daca graficul functiei 𝑓 (𝐺𝑓 ) admite asimptota orizontala spre +∞

atunci graficul nu mai admite asimptota oblica spre +∞. Daca graficul functiei
𝑓 (𝐺𝑓 ) admite asimptota orizontala spre −∞ atunci graficul nu mai admite
asimptota oblica spre −∞.
Observatie: Limita la ±∞ se face doar daca acesta valori (±∞) sunt puncte de
acumulare pentru domeniul de definitie (𝐷).
𝑓 ∶ ℝ → ℝ, 𝑓(𝑥) = 𝑦 ⇒ limita si la + ∞ si la − ∞
𝑓 ∶ (6; +∞) → ℝ, 𝑓(𝑥) = 𝑦 ⇒ limita doar la + ∞
𝑓 ∶ (−∞; −5) → ℝ, 𝑓(𝑥) = 𝑦 ⇒ limita doar la − ∞
𝑓 ∶ [−4; 2) → ℝ, 𝑓(𝑥) = 𝑦 ⇒ nu se face limita nici la + ∞ nici la − ∞ (nu are
asimptote orizontale)
3) Asimptota oblica:
𝑓(𝑥)
𝐷𝑎𝑐𝑎 lim = 𝑚 ∈ ℝ∗ (𝑚 finit si nenul) si lim (𝑓(𝑥) − 𝑚 ⋅ 𝑥) = 𝑛 ∈ ℝ∗
𝑥→+∞ 𝑥 𝑥→+∞
(𝑛 finit) ⇒ Dreapta de ecuatie 𝑦 = 𝑚 ⋅ 𝑥 + 𝑛 este asimptota oblica spre +∞ la 𝐺𝑓 .
𝑓(𝑥)
𝐷𝑎𝑐𝑎 lim = 𝑚 ∈ ℝ∗ (𝑚 finit si nenul) si lim (𝑓(𝑥) − 𝑚 ⋅ 𝑥) = 𝑛 ∈ ℝ∗
𝑥→−∞ 𝑥 𝑥→−∞
(𝑛 finit) ⇒ Dreapta de ecuatie 𝑦 = 𝑚 ⋅ 𝑥 + 𝑛 este asimptota oblica spre −∞ la 𝐺𝑓 .
Observatie: Daca graficul functiei 𝑓 (𝐺𝑓 ) admite asimptota oblica spre +∞ atunci
graficul nu mai admite asimptota orizontala spre +∞. Daca graficul functiei
𝑓 (𝐺𝑓 ) admite asimptota oblica spre −∞ atunci graficul nu mai admite asimptota
orizontala spre −∞.
Observatie: Limita la ±∞ se face doar daca acesta valori (±∞) sunt puncte de
acumulare pentru domeniul de definitie (𝐷).
𝑓 ∶ ℝ → ℝ, 𝑓(𝑥) = 𝑦 ⇒ limitele si la + ∞ si la − ∞
𝑓 ∶ (6; +∞) → ℝ, 𝑓(𝑥) = 𝑦 ⇒ limitele doar la + ∞
𝑓 ∶ (−∞; −5) → ℝ, 𝑓(𝑥) = 𝑦 ⇒ limitele doar la − ∞
𝑓 ∶ [−4; 2) → ℝ, 𝑓(𝑥) = 𝑦 ⇒ nu se face limita nici la + ∞ nici la − ∞ (nu are
asimptote oblice)
136
Observatie: Graficul functiei 𝑓 (𝐺𝑓 ) poate admite asimptota orizontala spre +∞ si

asimptota oblica spre −∞. Graficul functiei 𝑓 (𝐺𝑓 ) poate admite asimptota
orizontala spre −∞ si asimptota oblica spre +∞.
Exemplu:
𝑥 3 − |𝑥 3 − 𝑥|
𝑓 ∶ 𝐷 → ℝ, 𝑓(𝑥) =
𝑥2 − 1
Conditii de Existenta (C.E.) si Conditii de Compatibilitate (C.C.):
𝑥2 − 1 ≠ 0
𝑥2 ≠ 1
𝑥 3 − |𝑥 3 − 𝑥|
𝑥 ≠ ±1 ⇒ 𝐷 = ℝ ∖ {−1, 1} ⇒ 𝑓 ∶ ℝ ∖ {−1, 1} → ℝ, 𝑓(𝑥) =
𝑥2 − 1
𝑥 3 − 𝑥, 𝑥 3 − 𝑥 ≥ 0
|𝑥 3 − 𝑥| = {
𝑥 − 𝑥3, 𝑥3 − 𝑥 < 0
𝑥 3 − 𝑥 = 𝑥 ⋅ (𝑥 2 − 1)
𝑥 − − − −−1 − − 0 + + 1 + + + +
𝑥2 − 1 ++++0−− −− 0++++
2
𝑥 ⋅ (𝑥 − 1) − − − −0 + +0 − − 0 + + + +
𝑥 3 − 𝑥, 𝑥 ∈ [−1; 0] ∪ [1; +∞)
|𝑥 3 − 𝑥| = { ⇒
𝑥 − 𝑥 3 , 𝑥 ∈ (−∞; −1) ∪ (0; 1)
𝑥 3 − (𝑥 3 − 𝑥)
, 𝑥 ∈ (−1; 0] ∪ (1; +∞)
⇒ 𝑓 ∶ ℝ ∖ {−1, 1} → ℝ, 𝑓(𝑥) = 𝑥2 − 1
𝑥 3 − (𝑥 − 𝑥 3 )
{ , 𝑥 ∈ (−∞; −1) ∪ (0; 1)
𝑥2 − 1
𝑥3 − 𝑥3 + 𝑥
, 𝑥 ∈ (−1; 0] ∪ (1; +∞)
𝑓 ∶ ℝ ∖ {−1, 1} → ℝ, 𝑓(𝑥) = 𝑥2 − 1
𝑥3 − 𝑥 + 𝑥3
(−∞; −1) ∪ (0; 1)
{ 𝑥2 − 1 , 𝑥 ∈
𝑥
2
, 𝑥 ∈ (−1; 0] ∪ (1; +∞)
𝑥 −1
𝑓 ∶ ℝ ∖ {−1, 1} → ℝ, 𝑓(𝑥) = {
2 ⋅ 𝑥3 − 𝑥
, 𝑥 ∈ (−∞; −1) ∪ (0; 1)
𝑥2 − 1
137
• Asimptote verticale:
2 ⋅ 𝑥 3 − 𝑥 2 ⋅ (−1)3 − (−1) 2 ⋅ (−1) + 1
lim 𝑓(𝑥) = lim = = =
𝑥→−1 𝑥→−1 𝑥 2 − 1 1−1 0+
𝑥<−1 𝑥<−1
−2 + 1 −1
= = = −∞ Dreptea de
0+ 0+
𝑥 −1 −1
lim 𝑓(𝑥) = lim 2 = = = +∞
𝑥→−1 𝑥→−1 𝑥 − 1 1 − 1 0−
𝑥>−1 𝑥<−1 }
ecuatie 𝑥 = −1 este asimptota verticala bilaterala spre ±∞.
2 ⋅ 𝑥 3 − 𝑥 2 ⋅ 13 − 1 2 ⋅ 1 − 1 2 − 1
lim 𝑓(𝑥) = lim = = = =
𝑥→1 𝑥→1 𝑥 2 − 1 1−1 0− 0−
𝑥<1 𝑥<1
1
= = −∞ Dreptea de
0−
𝑥 1 1
lim 𝑓(𝑥) = lim = = = +∞
𝑥→1 𝑥→−1 𝑥 2 − 1 1 − 1 0+
𝑥>1 𝑥<−1 }
ecuatie 𝑥 = 1 este asimptota verticala bilaterala spre ±∞.
• Asimptote orizontale:
𝑥 𝑥 1
lim 𝑓(𝑥) = lim = lim = lim =0⇒
𝑥→+∞ 𝑥→+∞ 𝑥 2− 1 𝑥→+∞ 𝑥 2 ⋅ (1 − 1 ) 𝑥→+∞ 𝑥 ⋅ (1 − 1 )
𝑥2 𝑥2
⇒ Dreapta de ecuatie 𝑦 = 0 este asimptota orizontala spre +∞ la 𝐺𝑓 .
1 1
2 ⋅ 𝑥3 − 𝑥 𝑥 3 ⋅ (2 − 2 ) 𝑥 ⋅ (2 − 2 )
lim 𝑓(𝑥) = lim = lim 𝑥 = lim 𝑥 = −∞ ⇒
𝑥→−∞ 𝑥→−∞ 𝑥 2 − 1 𝑥→−∞ 2 1 𝑥→−∞ 1
𝑥 ⋅ (1 − 2 ) (1 − 2 )
𝑥 𝑥
⇒ 𝐺𝑓 nu are asimptota orizontala spre −∞.
• Asimptote oblice:
𝐺𝑓 nu are asimptota oblica spre +∞ deoarece are asimptota orizontala spre +∞.
2 ⋅ 𝑥3 − 𝑥 1 1
𝑓(𝑥) 2 𝑥 3 ⋅ (2 − 2 ) 1 𝑥 ⋅ (2 − 2 )
lim = lim 𝑥 − 1 = lim [ 𝑥 ⋅ ] = lim 𝑥 =
𝑥→−∞ 𝑥 𝑥→−∞ 𝑥 𝑥→−∞ 1 𝑥 𝑥→−∞ 1
𝑥 2 ⋅ (1 − 2 ) 𝑥 ⋅ (1 − 2 )
𝑥 𝑥
1
(2 − 2 ) 2
= lim 𝑥 = = 2 (= 𝑚)
1
(1 − 2 ) 1
𝑥→−∞
𝑥
138
2 ⋅ 𝑥3 − 𝑥
lim (𝑓(𝑥) − 2 ⋅ 𝑥) = lim ( 2 − 2 ⋅ 𝑥) =
𝑥→−∞ 𝑥→−∞ 𝑥 −1
2 ⋅ 𝑥 3 − 𝑥 2 ⋅ 𝑥 ⋅ (𝑥 2 − 1) 2 ⋅ 𝑥3 − 𝑥 2 ⋅ 𝑥3 − 2 ⋅ 𝑥
= lim [ 2 − ] = lim ( − )=
𝑥→−∞ 𝑥 −1 𝑥2 − 1 𝑥→−∞ 𝑥2 − 1 𝑥2 − 1
2 ⋅ 𝑥3 − 𝑥 − 2 ⋅ 𝑥3 + 2 ⋅ 𝑥 𝑥 𝑥
= lim = lim = lim =
𝑥→−∞ 𝑥2 − 1 𝑥→−∞ 𝑥 2 − 1 𝑥→−∞ 2 1
𝑥 ⋅ (1 − 2 )
𝑥
1
= lim = 0 (= 𝑛)
𝑥→−∞ 1
𝑥 ⋅ (1 − 2 )
𝑥
Dreapta de ecuatie 𝑦 = 2 ⋅ 𝑥 este asimptota oblica spre −∞ la 𝐺𝑓 .
𝐺𝑓
𝑥=1
𝑥 = −1
𝑦=0
𝑦 =2⋅𝑥
139
38. Functii continue:

Fie 𝑓 ∶ 𝐷 → ℝ, 𝐷 ≠ Ø, 𝑥0 ∈ 𝐷, 𝑥0 punct izolat a multimii 𝐷, atunci functia 𝑓 este
continua in punctul 𝑥0 .
Functia 𝑓 este continua in punctul 𝑥0 daca lim 𝑓(𝑥) = 𝑓(𝑥0 ).
𝑥→𝑥0
Functia 𝑓 este continua pe o multime 𝑀 daca este continua in fiecare punct al

multimii 𝑀.
lim 𝑓(𝑥) = 𝑓(𝑥0 ) = 𝑥→𝑥
Functia 𝑓 este continua in punctul 𝑥0 daca 𝑥→𝑥 lim 𝑓(𝑥)
0 0
𝑥<𝑥0 𝑥>𝑥0
( 𝑙𝑠 (𝑥0 ) = 𝑓(𝑥0 ) = 𝑙𝑑 (𝑥0 ) ).
Daca functia 𝑓 nu este continua in punctul 𝑥0 atunci 𝑥0 se numeste punct de
discontinuitate pentru functia 𝑓.
Daca limitele laterale in punctul 𝑥0 sunt finite, dar nu este indeplinita relatia
lim 𝑓(𝑥) = 𝑓(𝑥0 ) = 𝑥→𝑥
𝑥→𝑥
lim 𝑓(𝑥), atunci punctul 𝑥0 se numeste punct de
0 0
discontinuitate de speta (specia) I (intai).
Daca cel putin una dintre limitele laterale in punctul 𝑥0 este infinita sau nu exista,
atunci punctul 𝑥0 se numeste punct de discontinuitate de speta (specia) II (a
doua).
O functie monotona nu poate avea decat discontinuitati de speta I (O functie
monotona nu are discontinuitati de speta II).
Functiile elementare (constanta, gradul I, gradul II, putere, radical, exponentiala,
logaritmica, trigonometrice directe, trigonometrice inverse) sunt continue pe
intreg domeniul de definitie.
∞ ∞ 0
Cazurile de nedeterminare ∞ − ∞((−∞) + ∞), 0 ⋅ ∞, ,1 ,∞
∞
nu apar cand se efectueaza limita la un punct finit al unei functii continue.
Analogie: Graficul unei functii poate fi imaginat ca un fir de cupru. Functia este
continua daca firul nu are rupturi.
𝑦 𝐺𝑓(𝑥)=𝑥3 𝑦 𝐺𝑓(𝑥)={𝑥}
𝑂
𝑥 𝑂 𝑥
continua necontinua
140
Cazuri de discontinuitati de speta I:

lim 𝑓(𝑥) ≠ 𝑓(𝑥0 )
𝑥→𝑥0
𝑦 𝐺𝑓
𝑥<𝑥0
lim 𝑓(𝑥) ≠ 𝑓(𝑥0 ) 𝑓(𝑥0 )

𝑥→𝑥0
𝑥>𝑥0 𝑂 𝑥0
lim 𝑓(𝑥) ≠ 𝑥→𝑥
lim 𝑓(𝑥) 𝑥
𝑥→𝑥0 0
𝐺𝑓
lim 𝑓(𝑥) = 𝑓(𝑥0 ) 𝑦
𝑥→𝑥0
𝑥<𝑥0
𝑓(𝑥0 )
𝑥→𝑥0
𝑥>𝑥0 𝑂 𝑥0 𝑥
𝑥→𝑥0
lim 𝑓(𝑥)
0
𝐺𝑓
lim 𝑓(𝑥) ≠ 𝑓(𝑥0 ) 𝑦
𝑥→𝑥0
𝑥<𝑥0 𝑓(𝑥0 )
lim 𝑓(𝑥) = 𝑓(𝑥0 ) 𝑥0
𝑥→𝑥0
𝑥>𝑥0 𝑂 𝑥
𝑥→𝑥0
lim 𝑓(𝑥)
0
lim 𝑓(𝑥) ≠ 𝑓(𝑥0 ) 𝑦 𝐺𝑓

𝑥→𝑥0
𝑥<𝑥0
𝑓(𝑥0 )
𝑥→𝑥0
𝑥>𝑥0 𝑂 𝑥0 𝑥
lim 𝑓(𝑥) = 𝑥→𝑥
𝑥→𝑥0
lim 𝑓(𝑥) ⇒
0
⇒ functia 𝑓 are limita in punctul 𝑥0
dar nu este continua in punctul 𝑥0
1) Operatii cu functii continue:
Cand se efectueaza operatii (adunare, scadere, inmultire, impartire, ridicare la
putere, compunere) cu functii continue, se obtine tot o functie continua atat timp
cat operatia are sens.
Pentru a demonstra ca o functie rezultata din operarea dintr-o functie continua si
o functie discontinua nu este continua intr-un punct se foloseste metoda
reducerii la absurd.
141
Exemplu:
Fie 𝑓, 𝑔 doua functii, 𝑓 continua pe ℝ ∖ {1}, 𝑔 continua pe ℝ. Fie ℎ = 𝑓 + 𝑔.
Prin reducere la absurd, presupunem ca ℎ este continua in punctul 1 ⇒
⇒ 𝑓 = ℎ − 𝑔 ⇒ 𝑓 continua in punctul 1 ⇒ contradictie ⇒ ℎ continua pe ℝ ∖ {1}
2) Proprietatile functiilor continue: 𝑦
I. Teorema lui Cauchy-Bolzano:
Fie 𝑓 ∶ [𝑎; 𝑏] → ℝ, 𝑓 continua pe [𝑎; 𝑏].
Daca 𝑓(𝑎) ⋅ 𝑓(𝑏) < 0 (𝑓(𝑎) si 𝑓(𝑏) au semne contrare)
atunci (∃) cel putin un 𝑐 astfel incat 𝑓(𝑐) = 0. 𝑐1 𝑐3
𝑂 𝑐2 𝑐4
Cu ajutorul acestei teoreme se poate preciza 𝑎 𝑏 𝑥
daca o ecuatie are radacina intr-un anumit interval.
II. Teorema lui Weierstrass de marginire:
Fie 𝑓 ∶ [𝑎; 𝑏] → ℝ, 𝑓 continua pe [𝑎; 𝑏], atunci 𝑓 este marginita ((∃)𝛼, 𝛽 ∈ ℝ

astfel incat 𝛼 ≤ 𝑓(𝑥) ≤ 𝛽, (∀)𝑥 ∈ [𝑎; 𝑏]) si 𝑓 isi atinge marginile
((∃)𝑥1 , 𝑥2 ∈ [𝑎; 𝑏] astfel incat 𝑓(𝑥1 ) = 𝛼 si 𝑓(𝑥2 ) = 𝛽).
III. Semnul unei functii continue pe un interval:

Fie 𝑓 ∶ 𝐼 → ℝ, 𝐼 ≠ Ø, 𝑓 continua pe 𝐼 si 𝑓(𝑥) ≠ 0 (∀)𝑥 ∈ 𝐼, atunci 𝑓 pastreaza semn
constant pe intervalul 𝐼.
Intre doua zerouri (radacini) ale unei functii continue, se pastreaza semn
constant (daca o functie continua nu se anuleaza pe un interval, atunci ea
pastreaza semn constant).
Observatie: Aceasta proprietate este folositoare pentru tabelul de semn unei
functii sau pentru rezolvarea inectuatiilor (care se rezolva cu tabelul de semn).
Exemplu:
𝑓 ∶ ℝ → ℝ, 𝑓(𝑥) = 𝑥 3 − 𝑥 + 6
𝑓(𝑥) = 𝑥 3 − 𝑥 + 6 = 𝑥 3 + 2 ⋅ 𝑥 2 − 2 ⋅ 𝑥 2 − 4 ⋅ 𝑥 + 3 ⋅ 𝑥 + 6 =
= 𝑥 2 ⋅ (𝑥 + 2) − 2 ⋅ 𝑥 ⋅ (𝑥 + 2) + 3 ⋅ (𝑥 + 2) = (𝑥 + 2) ⋅ (𝑥 2 − 2 ⋅ 𝑥 + 3)
𝑓(𝑥) = 0 ⇒ (𝑥 + 2) ⋅ (𝑥 2 − 2 ⋅ 𝑥 + 3) = 0
𝑥 + 2 = 0 ⇒ 𝑥1 = −2
𝑥2 − 2 ⋅ 𝑥 + 3 = 0
Δ = 4 − 12 = −8 < 0 ⇒ 𝑥2 , 𝑥3 ∉ ℝ
𝑥 −∞ −2 ∞
𝑓(𝑥) −−−−−−−−−0++++++++++
142
𝑓(−3) = (−3)3 − (−3) + 6 = −27 + 3 + 6 = −18

𝑓(0) = 03 − 0 + 6 = 6
3) Proprietatea lui Darboux (Proprietatea valorilor intermediare)(☡):

Fie 𝑓 ∶ 𝐼 → ℝ, 𝐼 ≠ Ø. Functia 𝑓 are proprietatea lui Darboux pe 𝐼 daca (∀)𝑎, 𝑏 ∈ 𝐼
si (∀)𝜆 (lambda) intre 𝑓(𝑎) si 𝑓(𝑏), (∃)𝑥𝜆 ∈ (𝑎; 𝑏) astfel incat 𝑓(𝑥𝜆 ) = 𝜆.
Interpretarea geometrica a proprietatii lui Darboux: 𝑦
𝑓(𝑏)
Functia 𝑓 are proprietatea lui Darboux daca
orice paralela la axa 𝑂𝑥 dusa printe 𝑓(𝑎) 𝜆
si 𝑓(𝑏) intersecteaza graficul in cel putin un 𝑓(𝑎)
punct situat intre 𝑎 si 𝑏.
𝑂 𝑎 𝑥𝜆 𝑏 𝑥
Orice functie continua definita pe un interval
are proprietatea lui Darboux.
Teoreme:
• Fie 𝑓 ∶ 𝐼 → ℝ, 𝐼 ≠ Ø. Functia 𝑓 are proprietatea lui Darboux pe 𝐼 ⇔
(∀)𝐽 ⊆ 𝐼, 𝐽 interval, 𝑓(𝐽) este tot interval, , 𝑓(𝐽) = {𝑓(𝑥) | 𝑥 ∈ 𝐽}.
Daca 𝑓 are proprietatea lui Darboux, atunci imaginea oricarui interval prin
functia 𝑓 este tot un inverval (o functie care are proprietatea lui Darboux
transforma un inverval tot intr-un interval).
Daca imaginea unei functii 𝑓 nu este interval, atunci 𝑓 nu are proprietea lui
Darboux.
• O functie care are proprietatea lui Darboux nu are discontinuitati de speta
I (poate avea numai discontinuitati de speta II)
Daca o functie are discontinuitati de speta I atunci functia nu are proprietatea lui
Darboux.
• Fie 𝑓, 𝑔 ∶ 𝐼 → ℝ, 𝐼 ≠ Ø. Daca functia 𝑓 are proprietatea lui Darboux pe 𝐼 si
𝑓(𝑥) = 𝑔(𝑥) (∀)𝑥 ∈ 𝐼 ∖ {𝑥0 }, 𝑓(𝑥0 ) ≠ 𝑔(𝑥0 ) atunci 𝑔 nu are proprietatea
lui Darboux.
Daca 𝑓 are proprietea lui Darboux si 𝑔 difera de 𝑓 intr-un singur punct sau o
multime finita de puncte, atunci 𝑔 nu are proprietatea lui Darboux.
Metoda de abordare a problemelor referitoare la proprietea lui Darboux:
𝐷𝐴
→ 𝑓 are proprietatea lui Darboux
Functia 𝑓 continua? ⟶ [𝑁𝑈
→ Are discontinuitati de speta I?⟶
𝐷𝐴
→ 𝑓 nu are proprietatea lui Darboux
⟶ [𝑁𝑈
→ Se incerca o demonstratie folosind definitia sau una dintre teoreme
143
Metoda de abordare folosind definitia:

𝑎 𝑓(𝑎)
| 𝜆 ∈ (𝑓(𝑎); 𝑓(𝑏)); 𝑓(𝑥𝜆 ) = 𝜆 si il aflam pe 𝑥𝜆 ∈ (𝑎; 𝑏).
𝑏 𝑓(𝑏)
Daca 𝑥𝜆 nu exista atunci functia nu are proprietea lui Darboux.
Exemplu:
𝑓 ∶ ℝ → ℝ, 𝑓(𝑥) = [𝑥]
Im 𝑓 = ℤ ⇒ 𝑓 nu are proprietea lui Darboux
lim 𝑓(𝑥) = lim [𝑥] = 0
𝑥→1 𝑥→1
𝑥<1 𝑥<1
lim 𝑓(𝑥) = lim [𝑥] = 1 ⇒ 𝑙𝑠 (1) ≠ 𝑓(1) = 𝑙𝑑 (1) ⇒ 1 este punct de
𝑥→1 𝑥→1
𝑥>1 𝑥>1
𝑓(1) = 1 }
discontinuitate de speta I ⇒ 𝑓 nu are proprietea lui Darboux
1,3 𝑓(1,3) = [1,3] = 1
| 𝜆 = 1,5; 𝑓(𝑥𝜆 ) = 𝜆 ⇒ [𝑥𝜆 ] = 1,5 ⇒ 𝑥𝜆 ∈ Ø ⇒ 𝑓 nu are
2,7 𝑓(2,7) = [2,7] = 2
proprietatea lui Darboux
1
sin ( ), 𝑥 ≠ 0
𝑓 ∶ ℝ → ℝ, 𝑓(𝑥) = { 𝑥
0, 𝑥=0
Functia 𝑓 are proprietatea lui Darboux, desi nu este continua in punctul 0
(discontinuitate de speta II).
1
lim 𝑓(𝑥) = lim sin (𝑥) = sin ∞ = nu exista ⇒ 0 este punct de discontinuitate de
𝑥→0 𝑥→0
speta II
Fie 𝑎, 𝑏 ∈ ℝ, 𝑎 < 0, 𝑏 > 0.
Fie 𝛼, 𝛽 ∈ (𝑎; 𝑏).
1 1
𝑓(𝛼) = sin ( ) ∈ [−1; 1] 𝑓(𝛽) = sin ( ) ∈ [−1; 1]
𝛼{ 𝛼 𝛽{ 𝛽
𝑓(𝛼) = 0 ∈ [−1; 1] 𝑓(𝛽) = 0 ∈ [−1; 1]
1 1
Fie (𝑥𝑛 )𝑛≥1 = 𝜋 , (𝑦𝑛 )𝑛≥1 = 𝜋 .
+ 2 ⋅ 𝑛 ⋅ 𝜋 − + 2 ⋅ 𝑛 ⋅ 𝜋
2 2
Fie 𝜆 intre 𝑓(𝛼) si 𝑓(𝛽) ⇒ 𝜆 ∈ [−1; 1].
144
1 𝜋 𝜋
𝑓(𝑥𝑛 ) = sin = sin ( + 2 ⋅ 𝑛 ⋅ 𝜋) = sin = 1
1 2 2
𝜋
(2 + 2 ⋅ 𝑛 ⋅ 𝜋) ⟹
1 𝜋 𝜋
𝑓(𝑦𝑛 ) = sin = sin (− + 2 ⋅ 𝑛 ⋅ 𝜋) = sin (− ) = −1
1 2 2
𝜋
(− 2 + 2 ⋅ 𝑛 ⋅ 𝜋) }
⟹ (∃)𝑥𝜆 ∈ (𝑥𝑛 ; 𝑦𝑛 ) ⊂ (𝛼; 𝛽) ⊂ (𝑎; 𝑏) astfel incat 𝑓(𝑥𝜆 ) = 𝜆 ⇒ functia 𝑓 are
proprietatea lui Darboux
39. Functii derivabile:
Fie 𝑓 ∶ 𝐷 → ℝ, 𝐷 ≠ Ø, 𝑥0 ∈ 𝐷, 𝑥0 punct de acumulare pentru multimii 𝐷.
𝑓(𝑥) − 𝑓(𝑥0 ) notatie ′
Functia 𝑓 are derivata in punctul 𝑥0 daca lim = 𝑓 (𝑥0 ) exista
𝑥→𝑥0 𝑥 − 𝑥0
si este finita sau infinita.
𝑓(𝑥) − 𝑓(𝑥0 ) notatie ′
Functia 𝑓 este derivabila in punctul 𝑥0 daca lim = 𝑓 (𝑥0 )
𝑥→𝑥0 𝑥 − 𝑥0
exista si este finita.
Daca 𝑓 este derivabila in punctul 𝑥0 atunci are derivata in punctul 𝑥0 . Daca 𝑓 are
derivata in punctul 𝑥0 atunci poate fi derivabila in punctul 𝑥0 .
𝑓(𝑥) − 𝑓(𝑥0 )
𝑓 ′ (𝑥0 ) = lim = derivata de ordin I (intai)
𝑥→𝑥0 𝑥 − 𝑥0
Orice functie derivabila intr-un punct este continua in acel punct. Reciproca nu
este valabila (daca o functie este continua intr-un punct nu este obligatoriu
derivabila in acel punct – exemplu: functia modul este continua in punctul 0 dar
nu este derivabila in punctul 0).
O functie este derivabila pe o multime daca este derivabila in fiecare punct al
acelei multimi.
Domeniul de continutate a unei functii este inclus, cel mult egal, cu domeniul de
continuitate al functiei, care la randul ei este inclus, cel mult egal, cu domeniul de
definitie a functiei (𝐷′ / 𝐷𝑟 ⊆ 𝐷𝑐 ⊆ 𝐷𝑓 ).
Daca functia 𝑓 nu este continua in punctul 𝑥0 atunci functia 𝑓 nu este derivabila

in punctul 𝑥0 .
Analogie: Graficul unei functii poate fi imaginat ca un fir de cupru. Functia este
derivabila daca firul nu are „colturi” / „unghiuri”.
145
𝐺𝑓(𝑥)=[𝑥]
𝐺𝑓(𝑥)=𝑥2
𝑦 𝑦
𝑂 𝑥 𝑂 𝑥
derivabila nederivabila
1) Interpretarea geometrica a derivatei de ordin I:
Derivata de ordin I a unei functii in punctul 𝑃(𝑥0,𝑦0) , unde 𝑦0 = 𝑓(𝑥0 ) este panta
tangentei la grafic in punctul 𝑃(𝑥0,𝑦0) .
𝑡
tg 𝛼 = 𝑚𝑡𝑃 (panta tangetei la graficul 𝑦
functiei in punctul 𝑃(𝑥0,𝑦0) ) = 𝑓 ′ (𝑥0 )
Ecuatia tangentei la grafic in 𝑦0 = 𝑓(𝑥0 ) 𝑃(𝑥0,𝑦0)

punctul 𝑃(𝑥0,𝑦0) :
𝛼
𝑡: 𝑦 − 𝑦0 = 𝑚𝑡𝑃 ⋅ (𝑥 − 𝑥0 ) 𝑂 𝑥0 𝑥
𝑡: 𝑦 − 𝑓(𝑥0 ) = 𝑓 ′ (𝑥0 ) ⋅ (𝑥 − 𝑥0 )
2) Derivatele laterale de ordin I:
Numarul 𝑓 ′ 𝑠 (𝑥0 ) ∈ ℝ ̅ se numeste derivata la stanga in punctul 𝑥0 si este egala cu
𝑓(𝑥) − 𝑓(𝑥0 )
𝑓 ′ 𝑠 (𝑥0 ) = 𝑥→𝑥
lim .
0 𝑥 − 𝑥0
𝑥<𝑥0
Numarul 𝑓 ′ 𝑑 (𝑥0 ) ∈ ℝ ̅ se numeste derivata la dreapta in punctul 𝑥0 si este egala

𝑓(𝑥) − 𝑓(𝑥0 )
cu 𝑓 ′ 𝑑 (𝑥0 ) = 𝑥→𝑥
lim .
0 𝑥 − 𝑥0
𝑥>𝑥0
Functia 𝑓 are derivata/este derivabila in punctul 𝑥0 daca 𝑓 ′ 𝑠 (𝑥0 ) = 𝑓 ′ 𝑑 (𝑥0 ) =

= 𝑓 ′ (𝑥0 ). Daca 𝑓 ′ 𝑠 (𝑥0 ) ≠ 𝑓 ′ 𝑑 (𝑥0 ), sau una dintre ele nu exista atunci 𝑓 nu are
derivata in punctul 𝑥0 , iar 𝑥0 se numeste punct de nederivabilitate al functiei 𝑓.
Observatie: Derivatele laterale se folosesc de obicei la functii cu acolada.
146
3) Derivate de ordin superior:

Derivata de ordin II a functiei 𝑓 in punctul 𝑥0 se noteaza 𝑓 ′′ (𝑥0 ) si este egala cu
𝑓 ′ (𝑥) − 𝑓 ′ (𝑥0 )
lim .
𝑥→𝑥0 𝑥 − 𝑥0
Derivata de ordin 𝑛 a functiei 𝑓 in punctul 𝑥0 se noteaza 𝑓 (𝑛) (𝑥0 ) si este egala cu

𝑓 (𝑛−1) (𝑥) − 𝑓 (𝑛−1) (𝑥0 )
lim .
𝑥→𝑥0 𝑥 − 𝑥0
Observatie: 𝑓 𝑘 = functia 𝑓 ridicata la puterea 𝑘; 𝑓 (𝑘) = functia 𝑓 derivata de 𝑘 ori

Fie 𝑓 ∶ ℝ → ℝ, 𝑓(𝑥) = 𝑎𝑛 ⋅ 𝑥 𝑛 + 𝑎𝑛−1 ⋅ 𝑥 𝑛−1 + ⋯ + 𝑎1 ⋅ 𝑥 + 𝑎0 . Numarul 𝛼 ∈ ℝ
este radacina de ordin 𝑘 daca: 𝑓(𝛼) = 0, 𝑓 ′ (𝛼) = 0, 𝑓 ′′ (𝛼) = 0, … , 𝑓 (𝑘−1) (𝛼) = 0,
𝑓 (𝑘) (𝛼) ≠ 0, iar 𝑘 se numeste ordin de multiplicitate a lui 𝛼.
4) Derivarea functiei inverse:
Fie 𝑓 ∶ 𝐴 → 𝐵, 𝐴, 𝐵 ≠ Ø, 𝑓 inversabila (bijectiva). Fie 𝑥0 ∈ 𝐴 astfel incat
𝑓 ′ (𝑥0 ) ≠ 0, iar 𝑓(𝑥0 ) = 𝑦0 ∈ 𝐵.
1
Derivata functiei inversei 𝑓 −1 ∶ 𝐵 → 𝐴 in punctul 𝑦0 este (𝑓 −1 )′ (𝑦0 ) = .
𝑓 ′ (𝑥0 )
Exemplu:
𝑓 ∶ ℝ → ℝ, 𝑓(𝑥) = 𝑥 3 − 1 (𝑓 −1 )′ (7) = ?
𝑓 ′ (𝑥) = 3 ⋅ 𝑥 2
Injectivitate: 𝑓(𝑥1 ) = 𝑓(𝑥2 ) ⇒ 𝑥1 = 𝑥2
𝑥1 3 − 1 = 𝑥2 3 − 1
𝑥1 3 = 𝑥2 3
𝑥1 = 𝑥2 ⇒ 𝑓 injectiva
Surjectivitate: (∀)𝑦 ∈ ℝ astfel incat 𝑓(𝑥) = 𝑦 ⇒ 𝑥 ∈ ℝ
𝑥3 − 1 = 𝑦
𝑥3 = 𝑦 + 1
𝑥 = 3√𝑦 + 1 ∈ ℝ ⇒ 𝑓 surjectiva
𝑓 injectiva
} 𝑓 bijectiva ⇒ 𝑓 inversabila
𝑓 surjectiva
𝑓(𝑥) = 7
𝑥3 − 1 = 7
𝑥3 = 8 ⇒ 𝑥 = 2
1 1 1 1
(𝑓 −1 )′ (7) = = = =
𝑓 ′ (2) 3 ⋅ 22 3 ⋅ 4 12
147
5) Derivatele functiilor elementare (Tabelul de derivate):

𝑐 ′ = 0 𝑐 = constanta
(𝑥 𝑛 )′ = 𝑛 ⋅ 𝑥 𝑛−1 𝑥′ = 1
1 ′ 1 1 ′ 𝑛
( ) = (𝑥 −1 )′ = − 2 ( 𝑛 ) = (𝑥 −𝑛 )′ = − 𝑛+1
𝑥 𝑥 𝑥 𝑥
′ 1 ′ 1 ′ 1 ′ 1
𝑛
(√𝑥) = (𝑥 2 ) = ( √𝑥) = (𝑥 𝑛 ) = 𝑛
2 ⋅ √𝑥 𝑛 ⋅ √𝑥 𝑛−1
(𝑎 𝑥 )′ = 𝑎 𝑥 ⋅ ln 𝑎 𝑥 ′
(𝑒 ) = 𝑒 𝑥
1 ln 𝑥 ′ 1
(ln 𝑥)′ = (log 𝑎 𝑥)′ = ( ) =
𝑥 ln 𝑎 𝑥 ⋅ ln 𝑎
(sin 𝑥)′ = cos 𝑥
(cos 𝑥)′ = − sin 𝑥
1
(tg 𝑥)′ =
cos2 𝑥
1
(ctg 𝑥)′ = − 2
sin 𝑥
1
(arcsin 𝑥)′ =
√1 − 𝑥 2
1
(arccos 𝑥)′ = −
√1 − 𝑥 2
1
(arctg 𝑥)′ = 2
𝑥 +1
1
(arcctg 𝑥)′ = − 2
𝑥 +1
6) Reguli de calcul cu derivate:
Fie 𝑓, 𝑔 ∶ 𝐷 → ℝ, 𝐷 ≠ Ø, 𝑓 si 𝑔 derivabile pe 𝐷.
(𝑓 ± 𝑔)′ = 𝑓 ′ ± 𝑔′
(𝑓 ⋅ 𝑔)′ = 𝑓 ′ ⋅ 𝑔 + 𝑓 ⋅ 𝑔′
(𝑓 ⋅ 𝑔 ⋅ ℎ)′ = 𝑓 ′ ⋅ 𝑔 ⋅ ℎ + 𝑓 ⋅ 𝑔′ ⋅ ℎ + 𝑓 ⋅ 𝑔 ⋅ ℎ′
𝑓 ′ 𝑓 ′ ⋅ 𝑔 − 𝑓 ⋅ 𝑔′
( ) = , 𝑔 ≠ 0 (∀)𝑥 ∈ 𝐷
𝑔 𝑔2
(𝛼 ⋅ 𝑓)′ = 𝛼 ⋅ 𝑓 ′ , 𝛼 ∈ ℝ (cand derivem produsul dintr-o constanta si o functie, se
scoate constanta in fata si se deriveaza numai functia)
Derivarea functiilor compuse:
(𝑓 ∘ 𝑔)′ = (𝑓 ′ ∘ 𝑔) ⋅ 𝑔′
Pentru a deriva functii compuse intai se stabileste cu ce functie din tabelul de
derivate seamana functia data si care este functia care apare in locul
argumentului simplu (𝑥), si se deriveaza functia care apare in locul argumentului
simplu (𝑥).
148
Exemplu:
(sin(𝑥 2 ))′ = cos(𝑥 2 ) ⋅ (𝑥 2 )′ = cos(𝑥 2 ) ⋅ 2 ⋅ 𝑥
sin(𝑥 2 ) ∼ sin 𝑥
1 1 1 cos 𝑥 1 1
(ln(tg 𝑥))′ = ⋅ (tg 𝑥)′ = ⋅ = ⋅ =
tg 𝑥 sin 𝑥 cos 2 𝑥 sin 𝑥 cos 2 𝑥 sin 𝑥 ⋅ cos 𝑥
cos 𝑥
ln(tg 𝑥) ∼ ln 𝑥
Derivarea puterilor:
(𝑓 𝑔 )′ = 𝑓 𝑔 ⋅ ln 𝑓 ⋅ 𝑔′ + 𝑔 ⋅ 𝑓 𝑔−1 ⋅ 𝑓 ′
Pentru a deriva functia 𝑓 la puterea 𝑔, se considera, cate o data, una constanta si
una variabila (𝑓 constanta, 𝑔 variabila ; 𝑓 variabila, 𝑔 constanta) si se deriveaza
conform regurilor de calcul cu derivate si tabelului de derivate.
Pentru 𝑓 constanta si 𝑔 variabila avem (𝑓 𝑔 )′ = 𝑓 𝑔 ⋅ ln 𝑓 ⋅ 𝑔′.
Pentru 𝑓 variabila si 𝑔 constanta avem (𝑓 𝑔 )′ = 𝑔 ⋅ 𝑓 𝑔−1 ⋅ 𝑓 ′ .
Exemplu:
(𝑥 𝑥 )′ = 𝑥 𝑥 ⋅ ln 𝑥 ⋅ 𝑥 ′ + 𝑥 ⋅ 𝑥 𝑥−1 ⋅ 𝑥 ′ = 𝑥 𝑥 ⋅ ln 𝑥 + 𝑥 𝑥 = 𝑥 𝑥 ⋅ (ln 𝑥 + 1)
Fie 𝑓, 𝑔 ∶ 𝐷 → ℝ, 𝐷 ≠ Ø, 𝑓 si 𝑔 derivabile de 𝑛 ori pe 𝐷.

(𝑓 ± 𝑔)(𝑛) = 𝑓 (𝑛) ± 𝑔(𝑛)
(𝛼 ⋅ 𝑓)(𝑛) = 𝛼 ⋅ 𝑓 (𝑛) , 𝛼 ∈ ℝ
𝑛
(𝑛)
(𝑓 ⋅ 𝑔) = ∑ 𝐶𝑛𝑘 ⋅ 𝑓 (𝑛−𝑘) ⋅ 𝑔(𝑘) (Formula lui Leibniz)
𝑘=0
= 𝐶𝑛0 ⋅ 𝑓 (𝑛) ⋅ 𝑔(0) + 𝐶𝑛1 ⋅ 𝑓 (𝑛−1) ⋅ 𝑔(1) + ⋯ + 𝐶𝑛𝑛 ⋅ 𝑓 (0) ⋅ 𝑔(𝑛)
149
7) Puncte de nederivabilitate:
Fie 𝑓 ∶ 𝐷 → ℝ, 𝐷 ≠ Ø, 𝑥0 ∈ 𝐷, 𝑓 continua in punctul 𝑥0 .
I. Puncte unghiulare:
Punctul 𝑥0 este punct unghiular pentru functia 𝑓 (punctul 𝑃(𝑥0,𝑓(𝑥0)) este punct
unghiular pentru graficul functiei 𝑓, 𝐺𝑓 ) daca derivatele laterale in punctul 𝑥0
sunt diferite si cel putin una finita.
𝑦 𝑦
𝑓(𝑥0 ) 𝑓(𝑥0 )
𝑂 𝑥0 𝑥 𝑂 𝑥0 𝑥
II. Puncte de intoarcere:
Punctul 𝑥0 este punct de intoarcere pentru functia 𝑓 (punctul 𝑃(𝑥0,𝑓(𝑥0)) este

punct de intoarcere pentru graficul functiei 𝑓, 𝐺𝑓 ) daca derivatele laterale in
punctul 𝑥0 sunt diferite si infinite.
𝑦 𝑦
𝑓(𝑥0 ) 𝑓(𝑥0 )
III. Puncte de inflexiune:
Punctul 𝑥0 este punct de inflexiune pentru functia 𝑓 (punctul 𝑃(𝑥0,𝑓(𝑥0)) este

punct de inflexiune pentru graficul functiei 𝑓, 𝐺𝑓 ) daca derivatele laterale in
punctul 𝑥0 sunt egale si infinite.
𝑦 𝑦
𝑓(𝑥0 ) 𝑓(𝑥0 )
150
Daca functia 𝑓 are derivata in punctul 𝑥0 si functia 𝑓 este convexa de o parte a lui
𝑥0 si concava de celalta parte a lui 𝑥0 atunci 𝑥0 este punct de inflexiune pentru
functia 𝑓 (punctul 𝑃(𝑥0 ,𝑓(𝑥0)) este punct de inflexiune pentru graficul functiei
𝑓, 𝐺𝑓 ).
𝑦 𝑦
concav convex
𝑓(𝑥0 ) 𝑓(𝑥0 )
convex
concav
8) Puncte de extrem:
Fie 𝑓 ∶ 𝐷 → ℝ, 𝐷 ≠ Ø.
Punctul 𝑥0 / 𝑃(𝑥0,𝑓(𝑥0)) este punct de maxim global (absolut) daca
𝑓(𝑥) ≤ 𝑓(𝑥0 ) (∀)𝑥 ∈ 𝐷. Valoarea 𝑓(𝑥0 ) se numeste valore maxima.
Punctul 𝑥0 / 𝑃(𝑥0,𝑓(𝑥0)) este punct de maxim local (relativ) daca (∃)V ∈ 𝒱(𝑥0 )
astfel incat 𝑓(𝑥) ≤ 𝑓(𝑥0 ) (∀)𝑥 ∈ V ∩ 𝐷.
Punctul 𝑥0 / 𝑃(𝑥0,𝑓(𝑥0)) este punct de minim global (absolut) daca
𝑓(𝑥) ≥ 𝑓(𝑥0 ) (∀)𝑥 ∈ 𝐷. Valoarea 𝑓(𝑥0 ) se numeste valore minima.
Punctul 𝑥0 / 𝑃(𝑥0,𝑓(𝑥0)) este punct de minim local (relativ) daca (∃)V ∈ 𝒱(𝑥0 )
astfel incat 𝑓(𝑥) ≥ 𝑓(𝑥0 ) (∀)𝑥 ∈ V ∩ 𝐷.
Exemplu: 𝑥3
𝑦
Punctul de maxim global: 𝑥3 𝑥1 𝑥7
Punctul de manim global: 𝑥2 𝑥5
Puncte de maxim local: 𝑥1 , 𝑥3 , 𝑥5 , 𝑥7
Puncte de minim local: 𝑥2 , 𝑥4 , 𝑥6
𝑂 𝑥
𝑥6
𝑥4
𝑥2
151
9) Teorema lui Fermat:

Fie 𝑓 ∶ 𝐼 → ℝ, 𝐼 ≠ Ø. Daca 𝑥0 ∈ 𝐼 (din interiorul intervalului / diferit de capetele
intervalului), functia 𝑓 derivabila in 𝑥0 si 𝑥0 punct de extrem pentru functia 𝑓
atunci 𝑓 ′ (𝑥0 ) = 0 (intr-un punct de extrem, derivata de ordin I se anuleaza).
Reciproca Teoremei lui Fermat nu este valabila (daca derivata I se anuleaza in
punctul 𝑥0 atunci 𝑥0 nu este obligatoriu punct de extrem, dar este punct critic).
Observatie: Punctele de extrem se obtin din monotonia functiei (care la randul ei
se obtine din semnul derivatei I).
Radacinile derivatei I se numesc puncte critice pentru functia 𝑓.
Un punct de extrem din interiorul intervalului in care functia 𝑓 este derivabila
este si punct critic pentru functia 𝑓 (punctele de extrem ale unei functii
derivabile se gasesc printre punctele critice).
Exemplu:
Punctele 𝑥2 , 𝑥4 , 𝑥5 sunt puncte de 𝑦 𝑥2 𝑥5
extrem, deci derivata I se anuleaza
in punctele respective (sunt automat
si puncte critice).
𝑥1 𝑥3 𝑥6
Punctele 𝑥1 , 𝑥3 , 𝑥6 sunt puncte
𝑂 𝑥
critice doarece derivate I se anuleaza
in punctele respective, dar nu sunt
si puncte de extrem. 𝑥4
Fie 𝑓 ∶ ℝ → ℝ, 𝑓(𝑥) = 𝑥 2 . In punctul 0, derivata I se anuleaza, deci 0 este punct

critic, dar 0 este si punct de minim global (functia este descrescatoare “la stanga”
lui 0 si crescatoare “la dreapta” lui 0).
Fie 𝑓 ∶ ℝ → ℝ, 𝑓(𝑥) = 𝑥 3 . In punctul 0, derivata I se anuleaza, deci 0 este punct
critic, dar 0 nu este si punct de extrem (functia este crescatoare si “la stanga” si
“la dreapta” lui 0).
10) Teorema lui Rolle:
Fie 𝑓 ∶ [𝑎; 𝑏] → ℝ. Daca 𝑓 continua pe [𝑎; 𝑏], 𝑓 derivabila pe (𝑎; 𝑏) si 𝑓(𝑎) = 𝑓(𝑏)
atunci (∃)𝑐 ∈ (𝑎; 𝑏) astfel incat 𝑓 ′ (𝑐) = 0. 𝑦
𝑓(𝑎) = 𝑓(𝑏)
Daca functia 𝑓 este constanta (𝑓(𝑥) = 𝛼),
atunci 𝑓 ′ (𝑥) = 0 (∀)𝑥 ∈ (𝑎; 𝑏).
Daca functia 𝑓 nu este constanta,
𝑂 𝑎 𝑐 𝑏 𝑥
atunci (∃)𝑐 ∈ (𝑎; 𝑏) astfel incat 𝑓 ′ (𝑐) = 0.
Caz particular:
Fie 𝑓 ∶ [𝑎; 𝑏] → ℝ. Daca 𝑓 continua pe [𝑎; 𝑏], 𝑓 derivabila pe (𝑎; 𝑏) si
𝑓(𝑎) = 𝑓(𝑏) = 0 atunci (∃)𝑐 ∈ (𝑎; 𝑏) astfel incat 𝑓 ′ (𝑐) = 0.
Intre doua radacini ale functiei exista cel putin o radacina a derivatei.
152
Intre doua radacini ale derivatei exista cel mult o radacina a functiei.
11) Teorema lui Lagrange:
Fie 𝑓 ∶ [𝑎; 𝑏] → ℝ. Daca 𝑓 continua pe [𝑎; 𝑏], 𝑓 derivabila pe (𝑎; 𝑏) atunci
𝑓(𝑏) − 𝑓(𝑎)
(∃)𝑐 ∈ (𝑎; 𝑏) astfel incat 𝑓 ′ (𝑐) = ⇔ 𝑓 ′ (𝑐) ⋅ (𝑏 − 𝑎) = 𝑓(𝑏) − 𝑓(𝑎).
𝑏−𝑎
Teorema lui Lagrange este folosita pentru a demonstra / a crea inegalitati.
Interpretarea geometrica a Teoremei lui Lagrange:

O functie care indeplineste conditiile din 𝑦
Teorema lui Lagrange admite un punct
in care tangenta la graficul functiei este
paralela cu coarda care uneste capetele 𝑎
𝑂 𝑏
graficului.
𝑥
Consecinte ale Teoremei lui Lagrange:

Fie 𝑓, 𝑔 ∶ 𝐼 → ℝ, 𝑓 si 𝑔 derivabile pe 𝐼.
I. Daca derivata I a unei functii se anuleaza pe un interval, atunci functia
este constanta pe acel interval.
𝑓 ′ (𝑥) = 0 (∀)𝑥 ∈ 𝐼 ⇒ 𝑓 constanta pe 𝐼
II. Daca 2 functii au derivatele I egale atunci ele difera printr-o constanta.
𝑓 ′ (𝑥) = 𝑔′ (𝑥) (∀)𝑥 ∈ 𝐼 ⇒ (∃)𝑐 ∈ 𝐼 astfel incat 𝑓(𝑥) − 𝑔(𝑥) = 𝑐 ⇔
𝑓(𝑥) = 𝑔(𝑥) + 𝑐
III. Monotonia unei functii se studiaza cu ajutorul semnului derivatei I.
Punctele de extrem se obtin din monotonia functiei.
Daca:
• 𝑓 ′ (𝑥) ≥ 0 (∀)𝑥 ∈ 𝐼 ⇒ 𝑓 crescatoare pe 𝐼
(𝑓 ′ (𝑥) trebuie sa se anuleze pe interval, de obicei la capete)
• 𝑓 ′ (𝑥) > 0 (∀)𝑥 ∈ 𝐼 ⇒ 𝑓 strict crescatoare pe 𝐼
• 𝑓 ′ (𝑥) ≤ 0 (∀)𝑥 ∈ 𝐼 ⇒ 𝑓 descrescatoare pe 𝐼
(𝑓 ′ (𝑥) trebuie sa se anuleze pe interval, de obicei la capete)
• 𝑓 ′ (𝑥) < 0 (∀)𝑥 ∈ 𝐼 ⇒ 𝑓 strict descrescatoare pe 𝐼
IV. Convexitatea/concavitatea unei functii se studiaza cu ajutorul semnul
derivatei II (daca functie este de doua ori derivabila pe interval).
Daca:
• 𝑓 ′′ (𝑥) ≥ 0 (∀)𝑥 ∈ 𝐼 ⇒ 𝑓 convexa(∪) pe 𝐼
• 𝑓 ′′ (𝑥) ≤ 0 (∀)𝑥 ∈ 𝐼 ⇒ 𝑓 concava(∩) pe 𝐼
153
V. Daca o functie este derivabila pe un interval mai putin un punct 𝑥0 din

interval, functia este continua pe acel interval, inclusiv punctul 𝑥0 , iar
̅ , atunci
limita derivatei intai in punctul 𝑥0 exista si este egala cu 𝑙 ∈ ℝ
functia are derivata in punctul 𝑥0 , iar valoarea derivatei in punctul 𝑥0 este
egala cu 𝑙.
𝑓 ∶ 𝐼 → ℝ, 𝑥0 ∈ 𝐼, 𝑓 continua pe 𝐼, 𝑓 derivabila pe 𝐼 ∖ {𝑥0 } si
(∃) lim 𝑓′(𝑥) = 𝑙 ∈ ℝ ̅ , atunci functia 𝑓 are derivata in punctul 𝑥0 , iar
𝑥→𝑥0
′ (𝑥 )
𝑓 0 = 𝑙.
Exemplu:
𝑏 𝑛 − 𝑎𝑛
Demonstrati ca 𝑛 ⋅ 𝑎𝑛−1 < < 𝑛 ⋅ 𝑏 𝑛−1 , 0 < 𝑎 < 𝑏.
𝑏−𝑎
Fie 𝑓 ∶ [𝑎; 𝑏] → ℝ, 𝑓(𝑥) = 𝑥 𝑛 . Functia 𝑓 este continua pe [𝑎; 𝑏] si derivabila pe
𝑓(𝑏) − 𝑓(𝑎) 𝑏 𝑛 − 𝑎𝑛
(𝑎; 𝑏) ⇒ (∃)𝑐 ∈ (𝑎; 𝑏)astfel incat 𝑓 ′ (𝑐) = = .
𝑏−𝑎 𝑏−𝑎
𝑓 ′ (𝑥) = 𝑛 ⋅ 𝑥 𝑛−1
𝑐 ∈ (𝑎; 𝑏) ⇒ 𝑎 < 𝑐 < 𝑏 /𝑛−1
𝑎𝑛−1 < 𝑐 𝑛−1 < 𝑏 𝑛−1 / ⋅ 𝑛
𝑛 ⋅ 𝑎𝑛−1 < 𝑛 ⋅ 𝑐 𝑛−1 < 𝑛 ⋅ 𝑏 𝑛−1
𝑛 ⋅ 𝑎𝑛−1 < 𝑓 ′ (𝑐) < 𝑛 ⋅ 𝑏 𝑛−1
𝑛−1
𝑏 𝑛 − 𝑎𝑛
𝑛⋅𝑎 < < 𝑛 ⋅ 𝑏 𝑛−1
𝑏−𝑎
12) Tabelul de semn a derivatei I si derivatei II:
Fie 𝑓 ∶ 𝐷 → ℝ, 𝐷 ≠ Ø, 𝑓 de doua ori derivabila pe 𝐷.
Tabelul de semn a derivatei I este numit, cateodata, Tabelul de Variatii a functiei
(T.V.).
Tabelul de semn a derivatei I a unei functii este folositor in: stabilirea monotoniei
sau intervalelor de monotonie a functiei (conform consecintelor Teoremei lui
Lagrange), stabilirea punctelor de extrem (minim/maxim) a functiei si stabilirea
imaginei functiei (Im 𝑓).
Tabelul de semn a derivatei II a unei functii este folositor in stabilirea
concavitatii/convexitatii functiei sau a intervalelor de convacavitate/convexitate
a functiei (conform consecintelor Teoremei lui Lagrange) si stabilirea punctelor
de inflexiune a functiei.
Tabelul de semn a derivatei I a functiei 𝑓 (functie oarecare):
i. Se calculeaza derivata I a functiei, 𝑓 ′ (𝑥) si se afla punctele critice ale
functiei 𝑓 (radacinile derivatei I a functiei 𝑓, 𝑓 ′ ), prin rezolvarea ecuatiei
𝑓 ′ (𝑥) = 0 ⇒ abscisele punctelor critice.
ii. Se calculeaza limitele/valorile functiei 𝑓 la capetele domeniului de
definitie.
154
iii. Se tine cont de proprietatea functiilor continue conform careia pe

intervale care nu se anuleaza, o functie continua pastreaza semn constant.
iv. Se calculeaza valoarea functiei 𝑓 in punctele critice.
v. Imaginea functiei 𝑓 (Im 𝑓) este dat de intervalul determinat de minimul
valorilor din tabel si maximul valorilor in tabel.
Tabelul de semn al derivatei I poate fi folosit pentru a trasa graficul orientativ al
functiei (este orientativ deoarece este necesar tabelul de semn al derivatei II
pentru a stabili concavitatea/convexitatea sau intervalele de
concavitate/convexitate a functiei).
Un exemplu de tabel ar fi:
𝑥 𝑎 𝑥1′ 𝑥2′ 𝑥3′ 𝑏 Unde:
𝑓 ′ (𝑥)
−−−0+++ 0−−−0−−− 𝑓 ′ (𝑥) = 0 ⇒ 𝑥1′ , 𝑥2′ , 𝑥3′
𝛼 = lim 𝑓(𝑥) / 𝑓(𝑎)
𝑓(𝑥) 𝛼 𝑓(𝑥1′ ) 𝑓(𝑥2′ ) 𝑓(𝑥3′ ) 𝛽 𝑥→𝑎
𝛽 = lim 𝑓(𝑥) / 𝑓(𝑏)
𝑥→𝑏
Pentru a determina ce semn are derivata I pe un anumit interval, se ia o valoare
convenabila ce apartine acelui interval. 𝑦
Doua dintre
𝑐1 ∈ (𝑎; 𝑥1′ ) ⇒ 𝑓 ′ (𝑐1 ) < 0 𝑥2′
posibilele grafice ale
𝑐2 ∈ (𝑥1′ ; 𝑥2′ ) ⇒ 𝑓 ′ (𝑐2 ) > 0 functiei
𝑐3 ∈ (𝑥2′ ; 𝑥3′ ) ⇒ 𝑓 ′ (𝑐3 ) < 0
𝑐4 ∈ (𝑥3′ ; 𝑏) ⇒ 𝑓 ′ (𝑐4 ) < 0 𝑥1′ 𝑥3′
𝑂 𝑓(𝑥2′ ) 𝑥
Punctele 𝐴(𝑥 ′ ,𝑓(𝑥 ′ )) , 𝐵(𝑥 ′ ,𝑓(𝑥 ′ )) , 𝐶(𝑥 ′ ,𝑓(𝑥 ′ ))
1 1 2 2 3 3
𝑓(𝑥1′ )
sunt puncte critice ale functiei 𝑓.
Punctul 𝐴(𝑥 ′ ,𝑓(𝑥 ′ )) este punct de minim.
1 1
Punctul 𝐵(𝑥 ′ ,𝑓(𝑥 ′ )) este punct de maxim.

2 2
Im 𝑓 = (min(𝑎, 𝑏, 𝑥1′ , 𝑥2′ , 𝑥3′ ); max(𝑎, 𝑏, 𝑥1′ , 𝑥2′ , 𝑥3′ ))

Pe intervalul [𝑎; 𝑥1′ ) (daca 𝑎 ∈ 𝐷) / (𝑎; 𝑥1′ ) (daca 𝑎 ∉ 𝐷) functia 𝑓 este strict
descrescatoare.
Pe intervalul [𝑥1′ ; 𝑥2′ ) functia 𝑓 este descrescatoare (derivata I se anuleaza in 𝑥1′ ).
Pe intervalul [𝑥2′ ; 𝑥3′ ) functia 𝑓 este descrescatoare (derivata I se anuleaza in 𝑥2′ ).
Pe intervalul [𝑥3′ ; 𝑏] (daca 𝑏 ∈ 𝐷) / [𝑥3′ ; 𝑏) (daca 𝑏 ∉ 𝐷) functia 𝑓 este
descrescatoare (derivata I se anuleaza in 𝑥3′ ).
Tabelul de semn a derivatei II a functiei 𝑓 (functie oarecare):
i. Se calculeaza derivata II a functiei, 𝑓 ′′ (𝑥) si se afla radacinile derivatei II
ale functiei 𝑓 prin rezolvarea ecuatiei 𝑓 ′′ (𝑥) = 0.
ii. Se tine cont de proprietatea functiilor continue conform careia pe
intervale care nu se anuleaza, o functie continua pastreaza semn constant.
iii. Se calculeaza valoarea functiei 𝑓 in punctele critice.
155
Impreuna cu tabelul de semn a derivatei I, se poate trasa cu acuratete graficul

functiei.
𝑥 𝑎 𝑥1′′ 𝑥2′′ 𝑏 Unde:
𝑓 ′′ (𝑥)
+++++0−−−−0−−−− 𝑓 ′′ (𝑥) = 0 ⇒ 𝑥1′′ , 𝑥2′′
𝑓(𝑥) 𝑓(𝑥1′′ ) 𝑓(𝑥2′′ )

Pentru a determina ce semn are derivata II pe un anumit interval, se ia o valoare
convenabila ce apartine acelui interval.
𝑐1 ∈ (𝑎; 𝑥1′′ ) ⇒ 𝑓 ′′ (𝑐1) > 0
𝑐2 ∈ (𝑥1′′ ; 𝑥2′′ ) ⇒ 𝑓 ′′ (𝑐2 ) < 0
𝑐3 ∈ (𝑥2′′ ; 𝑏) ⇒ 𝑓 ′′ (𝑐3 ) < 0
Punctul 𝐴(𝑥 ′′ ,𝑓(𝑥 ′′ )) este punct de inflexiune al functiei 𝑓.
1 1
Pe intervalul [𝑎; 𝑥1′′ ) (daca 𝑎 ∈ 𝐷) / (𝑎; 𝑥1′ ) (daca 𝑎 ∉ 𝐷) functia 𝑓 este convexa.
Pe intervalul [𝑥1′′ ; 𝑥2′′ ) functia 𝑓 este concava.
Pe intervalul [𝑥3′′ ; 𝑏] (daca 𝑏 ∈ 𝐷) / [𝑥3′′ ; 𝑏) (daca 𝑏 ∉ 𝐷) functia 𝑓 este concava.
Daca s-ar combina cele doua tabele, s-ar obtine:
𝑥 𝑎 𝑥1′ 𝑥1′′ 𝑥2′ 𝑥2′′ 𝑥3′ 𝑏
𝑓 ′ (𝑥) − − − 0 + + + 0 − − − 0 − − −
𝑓(𝑥) 𝛼 𝑓(𝑥1′ ) 𝑓(𝑥2′ ) 𝑓(𝑥3′ ) 𝛽
𝑓 ′′ (𝑥) + + + + + 0 − − − − 0 − − − −
𝑓(𝑥) 𝑓(𝑥1′′ ) 𝑓(𝑥2′′ )
Exemplu:
𝑓 ∶ ℝ → ℝ, 𝑓(𝑥) = 𝑥 3 − 6 ⋅ 𝑥
𝑓 ′ (𝑥) = 3 ⋅ 𝑥 2 − 6
1
𝑓 ′ (𝑥) = 0 ⇒ 3 ⋅ 𝑥 2 − 6 = 0 / ⋅
3
𝑥2 − 2 = 0
𝑥 2 = 2 ⇒ 𝑥 = ±√2
6
lim 𝑓(𝑥) = lim (𝑥 3 − 6 ⋅ 𝑥) = lim [𝑥 3 ⋅ (1 − )] = +∞
𝑥→∞ 𝑥→∞ 𝑥→∞ 𝑥2
6
lim 𝑓(𝑥) = lim (𝑥 3 − 6 ⋅ 𝑥) = lim [𝑥 3 ⋅ (1 − 2 )] = −∞
𝑥→−∞ 𝑥→−∞ 𝑥→−∞ 𝑥
3
𝑓(√2) = (√2) − 6√2 = 2√2 − 6√2 = −4√2
3
𝑓(−√2) = (−√2) + 6√2 = −2√2 − 6√2 = 4√2
156
𝑓 ′′ (𝑥) = 6 ⋅ 𝑥
𝑓 ′′ (𝑥) = 0 ⇒ 6 ⋅ 𝑥 = 0 ⇒ 𝑥 = 0
𝑓(0) = 03 − 6 ⋅ 0 = 0
𝑥 −∞ − √2 0 √2 +∞ Deoarece derivatele I si II ale functiei 𝑓

𝑓 ′ (𝑥) + + + + + 0 − − − − − 0 + + + + + sunt functii de gradul II, respectiv I, se
pot folosi regurile specifice ale
𝑓(𝑥) − ∞ 4√2 − 4√2 +∞ functiilor de gradul II, respectiv I,
pentru determinare a semnului
𝑓 ′′ (𝑥) − − − − − − − −0 + + + + + + + +
derivatelor.
𝑓(𝑥) 0
Punctele 𝐴(−√2,4√2) , 𝐵(√2,−4√2) sunt puncte critice ale functiei 𝑓.
Punctul 𝐴(−√2,4√2) este punct de maxim. Punctul 𝐵(√2,−4√2) este punct de minim.
Im 𝑓 = (−∞; +∞) = ℝ
Pe intervalul (−∞; −√2) functia 𝑓 este strict crescatoare.

Pe intervalul [−√2; √2) functia 𝑓 este descrescatoare.
Pe intervalul [√2; +∞) functia 𝑓 este crescatoare.
Punctul 𝐶(0;0) este punct de inflexiune al functiei 𝑓.
Pe intervalul (−∞; 0) functia 𝑓 este concava.

Pe intervalul [0; +∞) functia 𝑓 este convexa.
13) Sirul lui Rolle:
Fie o ecuatia oarecare si functia 𝑓 ∶ 𝐷 → ℝ, 𝐷 ≠ Ø, 𝑓 derivabila pe 𝐷, functia
atasata ecuatiei respective.
Sirul lui Rolle este folosit pentru a determina radacinile reale ale unei ecuatii si
incadrarea acestora in intervale din domeniul maxim de definitie.
Sirul lui Rolle al functiei 𝑓 (functie oarecare):
i. “Conditiile de existenta” a Sirului lui Rolle: membrul drept al ecuatiei
trebuie sa fie 0 iar membrului stang al ecuatiei i se ataseaza o functie.
ii. Se calculeaza derivata I a functiei, 𝑓 ′ (𝑥) si se afla punctele critice ale
𝑓 ′ (𝑥) = 0.
iii. Se calculeaza valoarea functiei 𝑓 in radacinile derivatei I
iv. Se calculeaza limitele/valorile la capetele domeniului de definitie.
Observatie: Daca domeniul de definitie este o reuniune de intervale,
atunci se vor calcula limitele/valorile la capetele fiecarui interval
(exemplu: daca 𝐷 = (−∞; −1) ∪ (−1; 1) ∪ (1; +∞), se vor calcula
6 limite; la − ∞, la stanga si la dreapta lui − 1, la stanga si
la dreapta lui 1 si la ∞).
v. Sirul lui Rolle este sirul semnelor numerelor calculate din tabel.
157
vi. Se interpreteaza Sirul lui Rolle.

In intervalele in care exista schimbare de semn, functia 𝑓 are o singura
radacina.
In intervalele in care nu exista schimbare de semn, functia 𝑓 nu are nicio
radacina.
Daca valoarea functiei 𝑓 in punct critic este zero (𝑓(𝑥𝑘′ ) = 0) atunci acel
punct critic (𝑥𝑘′ ) este radacina pentru functia 𝑓 si in intervalele alaturate
punctului critic respectiv functia 𝑓 nu mai are radacina.
Fie ecuatia: 𝑎5 ⋅ 𝑥 5 + 𝑎4 ⋅ 𝑥 4 + 𝑎3 ⋅ 𝑥 3 + 𝑎2 ⋅ 𝑥 2 + 𝑎1 ⋅ 𝑥 + 𝑎0 = 0
Conditiile de existenta sunt indeplinite ⇒ se ataseaza membrului stang o functie
𝑓 ∶ ℝ → ℝ, 𝑓(𝑥) = 𝑎5 ⋅ 𝑥 5 + 𝑎4 ⋅ 𝑥 4 + 𝑎3 ⋅ 𝑥 3 + 𝑎2 ⋅ 𝑥 2 + 𝑎1 ⋅ 𝑥 + 𝑎0 .
𝑥 𝑎 𝑥1′ 𝑥2′ 𝑥3′ 𝑥4′ 𝑏 Unde:
𝑓 ′ (𝑥) 0 0 0 0 𝑓 ′ (𝑥) = 0 ⇒ 𝑥1′ , 𝑥2′ , 𝑥3′ , 𝑥4′ ,
𝛼 = lim 𝑓(𝑥) / 𝑓(𝑎), 𝛼 < 0
𝑓(𝑥) 𝛼 𝑓(𝑥1′ ) 𝑓(𝑥2′ ) 𝑓(𝑥3′ ) 𝑓(𝑥4′ ) 𝛽 𝑥→𝑎
𝛽 = lim 𝑓(𝑥) / 𝑓(𝑏), 𝛽 < 0
𝑥→𝑏
S.R. − + 0 + − −
Ecuatia are:
• 1 solutie reala in intervalul (𝑎; 𝑥1′ ).

𝑥1 ∈ (𝑎; 𝑥1′ )
• 𝑥2′ este solutie reala multipla.
𝑥2 = 𝑥3 = 𝑥4 = 𝑥2′
• 1 solutie reala in intervalul (𝑥3′ ; 𝑥4′ ).
𝑥5 ∈ (𝑥3′ ; 𝑥4′ )
Exemplu:
2 ⋅ 𝑥 3 − 9 ⋅ 𝑥 2 + 12 ⋅ 𝑥 = −1
2 ⋅ 𝑥 3 − 9 ⋅ 𝑥 2 + 12 ⋅ 𝑥 + 1 = 0
𝑓 ∶ ℝ → ℝ, 𝑓(𝑥) = 2 ⋅ 𝑥 3 − 9 ⋅ 𝑥 2 + 12 ⋅ 𝑥 + 1.
𝑓 ′ (𝑥) = 6 ⋅ 𝑥 2 − 18 ⋅ 𝑥 + 12
1
𝑓 ′ (𝑥) = 0 ⇒ 6 ⋅ 𝑥 2 − 18 ⋅ 𝑥 + 12 = 0 / ⋅
6
𝑥2 − 3 ⋅ 𝑥 + 2 = 0
Δ = (−3)2 − 4 ⋅ 2 ⋅ 1 = 9 − 8 = 1
3+1 4
3 ± 1 𝑥1′ = = =2
′
𝑥1,2 = { 2 2
2 3 − 1 2
𝑥2′ = = =1
2 2
𝑓(1) = 2 ⋅ 13 − 9 ⋅ 12 + 12 ⋅ 1 + 1 = 2 − 9 + 12 + 1 = 6
158
𝑓(2) = 2 ⋅ 23 − 9 ⋅ 22 + 12 ⋅ 2 + 1 = 2 ⋅ 8 − 9 ⋅ 4 + 24 + 1 =
= 16 − 32 + 24 + 1 = 9
9 12 1
lim 𝑓(𝑥) = lim (2 ⋅ 𝑥 3 − 9 ⋅ 𝑥 2 + 12 ⋅ 𝑥 + 1) = lim [𝑥 3 ⋅ (2 − + + )] =
𝑥→∞ 𝑥→∞ 𝑥→∞ 𝑥 𝑥2 𝑥3
= +∞
9 12 1
lim 𝑓(𝑥) = lim (2 ⋅ 𝑥 3 − 9 ⋅ 𝑥 2 + 12 ⋅ 𝑥 + 1) = lim [𝑥 3 ⋅ (2 − + + )]
𝑥→−∞ 𝑥→−∞ 𝑥→−∞ 𝑥 𝑥2 𝑥3
= −∞
𝑥 −∞ 1 2 +∞
𝑓 ′ (𝑥) 0 0
𝑓(𝑥) − ∞ 6 9 +∞
S.R. − + + +
Concluzii:
Ecuatia are o solutie reala unica in intervalul (−∞; 1) (𝑥1 ∈ (−∞; 1)).
14) Discutarea numarului de solutii ale unei ecuatii in functie de parametrul

real 𝑚:
Fie o ecuatia oarecare ce depinde de parametrul real 𝑚 si functia 𝑓 ∶ 𝐷 → ℝ,
𝐷 ≠ Ø, 𝑓 derivabila pe 𝐷, functia atasata ecuatiei respective.
I. Metoda I; Sirul lui Rolle cu parametru:
Parametrul real 𝑚 poate aparea si ca coeficient al unui termen din ecuatie, dar si
ca termen liber.
i. “Conditiile de existenta” a Sirului lui Rolle: membrul drept al ecuatiei
trebuie sa fie 0 iar membrului stang al ecuatiei i se ataseaza o functie.
ii. Se calculeaza derivata I a functiei, 𝑓 ′ (𝑥) si se afla punctele critice ale
𝑓 ′ (𝑥) = 0.
iii. Se calculeaza valoarea functiei 𝑓 in radacinile derivatei I. De obicei acestea
vor depinde de parametrul real 𝑚.
iv. Se va realiza “Axa lui 𝑚”. Daca valorile functiei 𝑓 in radacinile derivatei I
depind de parametrul real 𝑚, atunci se vor afla solutiile ecuatiilor
𝑓(𝑥𝑘′ ) = 0 in functie de parametrul real 𝑚, iar “Axa lui 𝑚” va fi o axa a
numerelor in care sunt inscrise valorile lui 𝑚 pentru care ecuatiile se
anuleaza, dar si intervalele adiacente solutiilor.
v. Se calculeaza limitele/valorile la capetele domeniului de definitie. De
obicei acestea nu depind de parametrul real 𝑚 daca se face limita la ±∞.
Daca o limita/valoare depinde de parametrul real 𝑚 se va proceda la fel ca
la pasul anterior, iar valorile obtinute vor fi inscrise in “Axa lui 𝑚”.
Observatie: Daca domeniul de definitie este o reuniune de intervale,
atunci se vor calcula limitele/valorile la capetele fiecarui interval
(exemplu: daca 𝐷 = (−∞; −1) ∪ (−1; 1) ∪ (1; +∞), se vor calcula
159
6 limite; la − ∞, la stanga si la dreapta lui − 1, la stanga si

la dreapta lui 1 si la ∞).
vi. Sirul lui Rolle este sirul semnelor numerelor calculate din tabel.
Observatie: Vor exista mai multe “Siruri lui Rolle”, fiecare depinzand de
parametrul real 𝑚.
vii. Se interpreteaza Sirul lui Rolle.
In intervalele in care exista schimbare de semn, functia 𝑓 are o singura
radacina.
In intervalele in care nu exista schimbare de semn, functia 𝑓 nu are nicio
radacina.
Daca valoarea functiei 𝑓 in punct critic este zero (𝑓(𝑥𝑘′ ) = 0) atunci acel
punct critic (𝑥𝑘′ ) este radacina pentru functia 𝑓 si in intervalele alaturate
punctului critic respectiv functia 𝑓 nu mai are radacina.
Fie 𝐸(𝑥) = 𝑚 o ecuatie ce depinde de parametrul real 𝑚.
𝐸(𝑥) − 𝑚 = 0 ⇒ conditiile de existenta sunt indeplinite ⇒ se ataseaza
membrului stang o functie 𝑓 ∶ ℝ → ℝ, 𝑓(𝑥) = 𝐸(𝑥) − 𝑚.
𝑓 ′ (𝑥) = 𝐸 ′ (𝑥)
𝑓 ′ (𝑥) = 0 ⟹ 𝐸 ′ (𝑥) = 0 ⇒ 𝑥1′
𝑓(𝑥1′ ) = 𝐸(𝑥1′ ) − 𝑚 = 𝛾 − 𝑚, 𝛾 ∈ ℝ
−∞ 𝛾 ∞
𝑓(𝑥1′ ) = 0 ⇒ 𝛾 − 𝑚 = 0 ⇒ −𝑚 = −𝛾 ⇒ 𝑚 = 𝛾
𝛼 = lim 𝑓(𝑥) / 𝑓(𝑎), 𝛼 < 0
𝑥→𝑎
𝛽 = lim 𝑓(𝑥) / 𝑓(𝑏), 𝛽 > 0
𝑥→𝑏
𝑥 𝑎 𝑥1′ 𝑏
𝑓 ′ (𝑥) 0
𝑓(𝑥) 𝛼 𝛾−𝑚 𝛽
𝑚 ∈ (−∞; 𝛾) − + + Ecuatia are o solutie reala
𝑥1 ∈ (𝑎; 𝑥1′ )
𝑚=𝛾 − 0 + Ecuatia are o solutie reala
multipla 𝑥1 = 𝑥2 = ⋯ = 𝑥1′
𝑚 ∈ (𝛾; +∞) − − + Ecuatia are o solutie reala
𝑥1 ∈ (𝑥1′ ; 𝑏)
160
II. Metoda II; Metoda Grafica (interpretarea geometrica a unei ecuatii de

forma 𝑔(𝑥) = 𝑚):
Parametrul real 𝑚 trebuie sa fie termenul liber pentru a-l putea duce in membrul
drept al ecuatiei.
i. “Conditiile de existenta” a Metode Grafice: membrul drept al ecuatiei
trebuie sa fie 𝑚 iar membrului stang al ecuatiei nu contine 𝑚. Ambelor
membre li se ataseaza o functie.
ii. Se realizeaza tabelul de semn a derivatei I (tabelul de variatii a functiei).
iii. Se traseaza un grafic orientativ al functiei 𝑓.
iv. Se traseaza graficul functiei atasatei parametrului real 𝑚, care vor fi
drepte paralele cu axa 𝑂𝑥.
v. Se trage o concluzie; in functie de intervalul din care apartine parametrul
real 𝑚 se vor elabora solutiile reale ale ecuatiei.
Un exemplu de grafic ar fi:
Fie 𝐸(𝑥) = 𝑚 o ecuatie ce depinde de parametrul real 𝑚.
Conditiile de existenta sunt indeplinite ⇒ se ataseaza membrelor cate o functie
𝑓, 𝑔 ∶ ℝ → ℝ, 𝑓(𝑥) = 𝐸(𝑥), 𝑔(𝑥) = 𝑚. 𝐺 𝑓
𝑓′ (𝑥)
=𝐸 ′ (𝑥) 𝑦
𝑓 ′ (𝑥)
= 0 ⟹ 𝐸 ′ (𝑥) = 0 ⇒ 𝑥1′ 𝐺𝑔=𝑚3
𝛼 = lim 𝑓(𝑥) / 𝑓(𝑎) 𝛽 = lim 𝑓(𝑥) / 𝑓(𝑏) 𝑓(𝑥1′ )
𝑥→𝑎 𝑥→𝑏
𝐺𝑔=𝑚2
𝑥 𝑎 𝑥1′ 𝑏
𝑂 𝑥1′ 𝑥
𝑓 ′ (𝑥) + + + + + + + 0 + + + + + + +
𝑓(𝑥) 𝛼 𝑓(𝑥1′ ) 𝛽 𝐺𝑔=𝑚1
Concluzii:
𝑚 ∈ (−∞; 𝑓(𝑥1′ )) ⇒ ecuatia are o solutie reala

𝑚 = 𝑓(𝑥1′ ) ⇒ ecuatia are o solutie reala
𝑚 ∈ (𝑓(𝑥1′ ); +∞ ) ⇒ ecuatia are o solutie real
Exemplu:
𝑥3 + 3 ⋅ 𝑥2 − 2 − 𝑚 = 0
Metoda I; Sirul lui Rolle cu parametru:
𝑓 ∶ ℝ → ℝ, 𝑓(𝑥) = 𝑥 3 + 3 ⋅ 𝑥 2 − 2 − 𝑚.
𝑓 ′ (𝑥) = 3 ⋅ 𝑥 2 + 6 ⋅ 𝑥
1
𝑓 ′ (𝑥) = 0 ⇒ 3 ⋅ 𝑥 2 + 6 ⋅ 𝑥 = 0 / ⋅
3
161
𝑥2 + 2 ⋅ 𝑥 = 0
𝑥1′ = 0
𝑥 ⋅ (𝑥 + 2) = 0 ⇒ {
𝑥2′ + 2 = 0 ⟹ 𝑥2′ = −2
𝑓(0) = 03 + 3 ⋅ 02 − 2 − 𝑚 = −𝑚 − 2
𝑓(−2) = (−2)3 + 3 ⋅ (−2)2 − 2 + 𝑚 = −8 + 6 ⋅ 4 − 2 + 𝑚 = −8 + 16 − 2 + 𝑚 =
= −𝑚 + 2
−𝑚 − 2 = 0 ⇒ −𝑚 = 2 ⇒ 𝑚 = −2
−𝑚 + 2 = 0 ⇒ −𝑚 = −2 ⇒ 𝑚 = 2
−2 2
−∞ +∞
3 2 𝑚
lim 𝑓(𝑥) = lim (𝑥 3 + 3 ⋅ 𝑥 2 − 2 − 𝑚) = lim [𝑥 3 ⋅ (1 + − 3 − 3 )] =
𝑥→∞ 𝑥→∞ 𝑥→∞ 𝑥 𝑥 𝑥
= +∞
3 2 𝑚
lim 𝑓(𝑥) = lim (𝑥 3 + 3 ⋅ 𝑥 2 − 2 − 𝑚) = lim [𝑥 3 ⋅ (1 + − 3 − 3 )]
𝑥→−∞ 𝑥→−∞ 𝑥→−∞ 𝑥 𝑥 𝑥
= −∞
𝑥 −∞ −2 0 +∞
𝑓 ′ (𝑥) 0 0
𝑓(𝑥) −∞ −𝑚+2 −𝑚−2 +∞
𝑚 ∈ (−∞; −2) − + + + Ecuatia are o solutie reala
𝑥1 ∈ (−∞; −2)
𝑚 = −2 − + 0 + Ecuatia are trei solutii reale
𝑥1 ∈ (−∞; −2) 𝑥2 = 𝑥3 = 0
𝑚 ∈ (−2; 2) − + − + Ecuatia are trei solutii reale
𝑥1 ∈ (−∞; −2) 𝑥2 ∈ (−2; 2)
𝑥3 ∈ (0; +∞)
𝑚=2 − 0 − + Ecuatia are trei solutii reale
𝑥1 = 𝑥2 = −2 𝑥3 ∈ (0; +∞)
𝑚 ∈ (2; +∞) − − − + Ecuatia are o solutie reala
𝑥1 ∈ (0; +∞)
162
Metoda II; Metoda Grafica:

𝑥3 + 3 ⋅ 𝑥2 − 2 − 𝑚 = 0
𝑥3 + 3 ⋅ 𝑥2 − 2 = 𝑚
Conditiile de existenta sunt indeplinite ⇒ se ataseaza membrelor cate o functie
𝑓, 𝑔 ∶ ℝ → ℝ, 𝑓(𝑥) = 𝑥 3 + 3 ⋅ 𝑥 2 − 2, 𝑔(𝑥) = 𝑚.
𝑓 ′ (𝑥) = 3 ⋅ 𝑥 2 + 6 ⋅ 𝑥
1
𝑓 ′ (𝑥) = 0 ⇒ 3 ⋅ 𝑥 2 + 6 ⋅ 𝑥 = 0 / ⋅
3
𝑥2 + 2 ⋅ 𝑥 = 0
𝑥′ = 0
𝑥 ⋅ (𝑥 + 2) = 0 ⇒ { 1′
𝑥2 + 2 = 0 ⟹ 𝑥2′ = −2
𝑓(0) = 03 + 3 ⋅ 02 − 2 = −2
𝑓(−2) = (−2)3 + 3 ⋅ (−2)2 − 2 = −8 + 6 ⋅ 4 − 2 = −8 + 16 − 2 = 2
3 2
lim 𝑓(𝑥) = lim (𝑥 3 + 3 ⋅ 𝑥 2 − 2) = lim [𝑥 3 ⋅ (1 + − 3 )] = +∞
𝑥→∞ 𝑥→∞ 𝑥→∞ 𝑥 𝑥
3 2
lim 𝑓(𝑥) = lim (𝑥 3 + 3 ⋅ 𝑥 2 − 2) = lim [𝑥 3 ⋅ (1 + − 3 )] = −∞
𝑥→−∞ 𝑥→−∞ 𝑥→−∞ 𝑥 𝑥
𝑥 −∞ −2 0 +∞
𝑓 ′ (𝑥) + + + + + + 0 − − − − 0 + + + + + + +
𝑓(𝑥) −∞ 2 −2 +∞
𝐺𝑓
𝑦
𝐺𝑔=𝑚5
2 𝐺𝑔=𝑚4
𝐺𝑔=𝑚3
−2 𝑂 𝑥
2 𝐺𝑔=𝑚2
𝐺𝑔=𝑚1
Concluzii:
𝑚 ∈ (−∞; −2) ⇒ ecuatia are o solutie reala
𝑚 = −2 ⇒ ecuatia are doua solutii reale
𝑚 = (−2; 2) ⇒ ecuatia are trei solutii reale
𝑚 = 2 ⇒ ecuatia are doua solutii reale
𝑚 ∈ (2; +∞) ⇒ ecuatia are o solutie reala
163
15) Regula lui L’Hospital:

Fie 𝑓, 𝑔 ∶ 𝐷 → ℝ doua functii cu proprietatile:
• lim 𝑓(𝑥) = lim 𝑔(𝑥) = 0
• Functiile 𝑓 si 𝑔 sunt derivabile pe 𝐷 ∖ {𝑥0 }
• 𝑔′ (𝑥) ≠ 0 (∀)𝑥 ∈ 𝐷
𝑓 ′ (𝑥)
• (∃) lim ′ = 𝑙 ∈ ℝ ̅
𝑥→𝑥0 𝑔 (𝑥)
𝑓(𝑥) 𝑓 ′ (𝑥) 0
Atunci lim = lim ′ = 𝑙 (Cazul de nedeterminare ).
𝑥→𝑥0 𝑔(𝑥) 𝑥→𝑥0 𝑔 (𝑥) 0
• | lim 𝑓(𝑥)| = | lim 𝑔(𝑥)| = +∞

• 𝑔′ (𝑥) ≠ 0 (∀)𝑥 ∈ 𝐷
𝑓 ′ (𝑥)
• (∃) lim ′ = 𝑙 ∈ ℝ ̅
𝑥→𝑥0 𝑔 (𝑥)
𝑓(𝑥) 𝑓 ′ (𝑥) ∞
Atunci lim = lim ′ = 𝑙 (Cazul de nedeterminare ).
𝑥→𝑥0 𝑔(𝑥) 𝑥→𝑥0 𝑔 (𝑥) ∞
Modalitati pentru a transforma cazurile de neterminare ∞ − ∞ ((−∞) + ∞),

0 ∞
∞ ⋅ 0, 00 , ∞0 in cazurile de nedeterminare sau pentru a aplica
0 ∞
Regula lui L’Hospital:
i. Cazul ∞ − ∞ ((−∞) + ∞):
• | lim 𝑓(𝑥)| = | lim 𝑔(𝑥)| = +∞

Atunci:
1 1
−
𝑔(𝑥) 𝑓(𝑥) 0
lim [𝑓(𝑥) − 𝑔(𝑥)] = lim =
𝑥→𝑥0 𝑥→𝑥0 1 0
𝑔(𝑥) ⋅ 𝑓(𝑥)
𝑔(𝑥)
lim [𝑓(𝑥) − 𝑔(𝑥)] = lim [𝑓(𝑥) ⋅ (1 − )]
𝑥→𝑥0 𝑥→𝑥0 𝑓(𝑥)
𝑔(𝑥) ∞
lim =
𝑥→𝑥0 𝑓(𝑥) ∞
164
ii. Cazul ∞ ⋅ 0:
• lim 𝑓(𝑥) = +∞
𝑥→𝑥0
• lim 𝑔(𝑥) = 0
𝑥→𝑥0
Atunci:
𝑔(𝑥) 0
lim [𝑓(𝑥) ⋅ 𝑔(𝑥)] = lim =
𝑥→𝑥0 𝑥→𝑥0 1 0
𝑓(𝑥)
𝑓(𝑥) ∞
lim [𝑓(𝑥) ⋅ 𝑔(𝑥)] = lim =
𝑥→𝑥0 𝑥→𝑥0 1 ∞
𝑔(𝑥)
iii. Cazul 00 :
• lim 𝑓(𝑥) = lim 𝑔(𝑥) = 0
Atunci:
𝑔(𝑥)
1
ln[𝑓(𝑥)]𝑔(𝑥)
lim [𝑓(𝑥)] 𝑔(𝑥) = lim 𝑒 = lim 𝑒 𝑔(𝑥) ⋅ ln[𝑓(𝑥)] = lim 𝑒 ln[𝑓(𝑥)]
𝑥→𝑥0 𝑥→𝑥0 𝑥→𝑥0 𝑥→𝑥0
𝑔(𝑥) 0
lim =
𝑥→𝑥0 1 0
ln[𝑓(𝑥)]
ln[𝑓(𝑥)]
1
𝑔(𝑥)
lim [𝑓(𝑥)] 𝑔(𝑥) = lim 𝑒 ln[𝑓(𝑥)] = lim 𝑒 𝑔(𝑥) ⋅ ln[𝑓(𝑥)] = lim 𝑒 𝑔(𝑥)
𝑥→𝑥0 𝑥→𝑥0 𝑥→𝑥0 𝑥→𝑥0
ln[𝑓(𝑥)] ∞
lim =
𝑥→𝑥0 1 ∞
𝑔(𝑥)
Exemplu:
∞ 1
ln 𝑥 ∞ (ln 𝑥)′ 1
lim 𝑥 = lim 𝑥 ′
= lim 𝑥𝑥 = lim =0
𝑥→∞ 𝑒 R.L.H. 𝑥→∞ (𝑒 ) 𝑥→∞ 𝑒 𝑥→∞ 𝑥 ⋅ 𝑒 𝑥
165
16) Derivate folositoare:

Aceste 3 sunt folositoare pentru integrarea prin parti:
′ 1 1 𝑥
(√𝑥 2 + 1) = ⋅ (𝑥 2 + 1)′ = ⋅2⋅𝑥 =
2⋅ √𝑥 2 +1 2⋅ √𝑥 2 +1 √𝑥 2 +1
′ 1 1 𝑥
(√𝑥 2 − 1) = ⋅ (𝑥 2 − 1)′ = ⋅2⋅𝑥 =
2 ⋅ √𝑥 2 − 1 2 ⋅ √𝑥 2 − 1 √𝑥 2 − 1
′ 1 1 𝑥
(√1 − 𝑥 2 ) = ⋅ (1 − 𝑥 2 )′ = ⋅ (−2) ⋅ 𝑥 = −
2 ⋅ √1 − 𝑥 2 2 ⋅ √1 − 𝑥 2 √1 − 𝑥 2
1 1 cos 𝑥
(ln(sin 𝑥))′ = ⋅ (sin 𝑥)′ = ⋅ cos 𝑥 = = ctg 𝑥
sin 𝑥 sin 𝑥 sin 𝑥
1 1 sin 𝑥
(ln(cos 𝑥))′ = ⋅ (cos 𝑥)′ = ⋅ (− sin 𝑥) = − = − tg 𝑥
cos 𝑥 cos 𝑥 cos 𝑥
′ 1 ′
(ln (𝑥 + √𝑥 2 + 1)) = ⋅ (𝑥 + √𝑥 2 + 1) =
𝑥 + √𝑥 2 + 1
1 𝑥 1 √𝑥 2 + 1 𝑥
= ⋅ (1 + )= ⋅( + )=
𝑥 + √𝑥 2 + 1 √𝑥 2 + 1 𝑥 + √𝑥 2 + 1 √𝑥 2 + 1 √𝑥 2 + 1
1 𝑥 + √𝑥 2 + 1 1
= ⋅ =
𝑥 + √𝑥 2 + 1 √𝑥 2 + 1 √𝑥 2 + 1
′ 1 ′
(ln (𝑥 + √𝑥 2 − 1)) = ⋅ (𝑥 + √𝑥 2 − 1) =
𝑥 + √𝑥 2 − 1
1 𝑥 1 √𝑥 2 − 1 𝑥
= ⋅ (1 + )= ⋅( + )=
𝑥 + √𝑥 2 − 1 √𝑥 2 − 1 𝑥 + √𝑥 2 − 1 √𝑥 2 − 1 √𝑥 2 − 1
1 𝑥 + √𝑥 2 − 1 1
= ⋅ =
𝑥 + √𝑥 2 − 1 √𝑥 2 − 1 √𝑥 2 − 1
1 𝑥−1 ′ 1 1 𝑥−1 ′
( ⋅ ln ( )) = ⋅ ⋅( ) =
2 𝑥+1 2 𝑥−1 𝑥+1
𝑥+1
1 𝑥 + 1 (𝑥 − 1)′ ⋅ (𝑥 + 1) − (𝑥 − 1) ⋅ (𝑥 + 1)′
= ⋅ ⋅[ ]=
2 𝑥−1 (𝑥 + 1)2
1 1 𝑥+1−𝑥+1 1 1 2 1 1
= ⋅ ⋅ = ⋅ ⋅ = = 2
2 𝑥−1 𝑥+1 2 𝑥 − 1 𝑥 + 1 (𝑥 − 1) ⋅ (𝑥 + 1) 𝑥 − 1
166
40. Grafice de functii:

Fie 𝑓 ∶ 𝐷 → ℝ.
Pasii pentru a realiza graficul functiei 𝑓 (𝐺𝑓 ):
I. Se stabileste domeniul maxim de definitie (𝐷).

II. Se calculeaza intersectia cu axele de coordonate:
𝐺𝑓 ∩ 𝑂𝑥 ⇒ 𝑓(𝑥) = 0 (se rezolva ecuatia) ⇒ 𝑥1 , 𝑥2 , … , 𝑥𝑛 ⇒ 𝐴1(𝑥1,𝑓(𝑥1)) ,
𝐴2(𝑥2 ,𝑓(𝑥2)) , … , 𝐴𝑛(𝑥𝑛,𝑓(𝑥𝑛)) .
𝐺𝑓 ∩ 𝑂𝑦 ⇒ 𝑥 = 0 (daca 0 ∈ 𝐷) ⇒ 𝑓(0) ⇒ 𝐵(0,𝑓(0)) .
III. Se stabileste domeniul de continutate (𝐷𝑐 ).
IV. Se stabilesc punctele de discontinuitate:
a. De speta I: limitele laterale si valoare functiei in punctul 𝑥0 nu sunt
egale.
b. De speta II: una din limitele laterale in punctul 𝑥0 este infinita sau
nu exista.
V. Se calculeaza asimptotele functiei daca exista
a. Asimptote verticale: se “cauta” in puncte finite in care functia nu
este continua; lim 𝑓(𝑥) = ±∞ ⇒ 𝑥 = 𝑥0 asimptota verticala.
𝑥→𝑥0
b. Asimptote orizontale: lim 𝑓(𝑥) = 𝑦0 = finit ⇒ 𝑦 = 𝑦0 asimptota
𝑥→±∞
orizontala spre ±∞.
c. Asimptote oblice: 𝑦 = 𝑚 ⋅ 𝑥 + 𝑛 asimptota oblica spre ±∞.
𝑓(𝑥)
i. 𝑚 = lim = finit si nenul
𝑥→±∞ 𝑥
ii. 𝑛 = lim [𝑓(𝑥) − 𝑥] = finit
𝑥→±∞
VI. Limitele (sau valorile) functiei la capetele domeniului de definitie:
a. 𝛼 = lim 𝑓(𝑥) / 𝑓(𝑎)
𝑥→𝑎
b. 𝛽 = lim 𝑓(𝑥) / 𝑓(𝑏)
𝑥→𝑏
VII. Se calculeaza derivata de ordin I a functiei 𝑓, 𝑓 ′ (𝑥).
VIII. Se stabileste domeniul maxim de definitie a derivatei de ordin I (𝐷′ ).
IX. Se stabilesc punctele de nederivabilitate:
a. Punct unghiular: derivatele laterale in punctul 𝑥0 sunt diferite si cel
putin una finita.
b. Punct de intoarcere: derivatele laterale in punctul 𝑥0 sunt diferile
si infinite.
c. Punct de inflexiune: derivatele laterale in punctul 𝑥0 sunt egale si
infinite.
X. Se calculeaza radacinile derivatei I (punctele critice ale functiei 𝑓) ⇒
⇒ 𝑓 ′ (𝑥) = 0 (se rezolva ecuatia) ⇒ 𝑥1′ , 𝑥2′ , … , 𝑥𝑛′ . Aceastea pot fi eventuale
puncte de extrem ale functiei 𝑓.
XI. Se stabileste semnul derivatei de ordin I.
XII. Se calculeaza valorile functiei 𝑓 in punctele critice.
XIII. Se calculeaza derivata de ordin II a functiei 𝑓, 𝑓 ′′ (𝑥).
XIV. Se stabileste domeniul maxim de definitie a derivatei de ordin I (𝐷′′ ).
167
XV. Se calculeaza radacinile derivatei II ⇒ 𝑓 ′′ (𝑥) = 0 (se rezolva ecuatia) ⇒

⇒ 𝑥1′′ , 𝑥2′′ , … , 𝑥𝑛′′ . Aceasta pot fi eventuale puncte de inflexiune ale functiei.
XVI. Se stabileste semnul derivatei de ordin II.
XVII. Se calculeaza valorile functiei 𝑓 in radacinile derivatei de ordin II.
XVIII. Se realizeaza tabelul derivatei I si derivatei II.
a. Se stabileste monotonia (sau intervalele de monotonie) functiei si
punctele de extrem (daca existente).
b. Se stabileste convexitatea / concavitatea (sau intervalele de
convexitate / concavitate) functiei si punctele de inflexiune (daca
existente).
XIX. Se realizeaza (traseaza) graficul functiei 𝑓.
Exemplu:
𝑥2
𝑓 ∶ 𝐷 → ℝ, 𝑓(𝑥) =
𝑥+1
vi. Domeniul maxim de definitie:
Conditii de existenta:
𝑥 + 1 ≠ 0 ⇒ 𝑥 ≠ −1 ⇒ 𝐷 = ℝ ∖ {−1}
𝑥2
𝑓 ∶ ℝ ∖ {−1} → ℝ, 𝑓(𝑥) =
𝑥+1
vii. Intersectia cu axele:
𝑥2
𝐺𝑓 ∩ 𝑂𝑥 ⇒ 𝑓(𝑥) = 0 ⇒ = 0 ⇒ 𝑥 2 = 0 ⇒ 𝑥1 = 𝑥2 = 0 ⇒ 𝐴(0,𝑓(0))
𝑥+1
02
𝐺𝑓 ∩ 𝑂𝑦 ⇒ 𝑥 = 0 ⇒ 𝑓(0) = = 0 ⇒ 𝐴(0,0) = 𝑂(0,0)
0+1
viii. Domeniu de continuitate si puncte de discontinuitate:
𝑥2 (−1)2 1
lim 𝑓(𝑥) = lim = = = −∞
𝑥→−1 𝑥→−1 𝑥 + 1 −1 + 1 0−
𝑥<−1 𝑥<−1
⇒ functia nu este continua in − 1
𝑥2 (−1)2 1
lim 𝑓(𝑥) = lim = = = +∞
𝑥→−1 𝑥→−1 𝑥 + 1 −1 + 1 0+
𝑥>−1 𝑥<−1 }
,acesta fiind punct de discontinutate de speta II.
𝐷𝑐 = ℝ ∖ {−1}
ix. Asimptote:
a. Verticale:
168
𝑥2 (−1)2 1
lim 𝑓(𝑥) = lim = = = −∞
𝑥→−1 𝑥→−1 𝑥 + 1 −1 + 1 0−
𝑥<−1 𝑥<−1
⇒ dreapta de ecuatie 𝑥 = −1
𝑥2 (−1)2 1
lim 𝑓(𝑥) = lim = = = +∞
𝑥→−1 𝑥→−1 𝑥 + 1 −1 + 1 0+
𝑥>−1 𝑥<−1 }
este asimptota verticala bilaterala la 𝐺𝑓 spre ±∞.
b. Orizontale:
𝑥2 𝑥2 𝑥
lim 𝑓(𝑥) = lim = lim = lim =∞
𝑥→∞ 𝑥→∞ 𝑥 + 1 𝑥→∞ 1 𝑥→∞ 1
𝑥 ⋅ (1 + 𝑥) (1 + 𝑥)
⇒ functia
𝑥2 𝑥2 𝑥
lim 𝑓(𝑥) = lim = lim = lim = −∞
𝑥→−∞ 𝑥→−∞ 𝑥 + 1 𝑥→−∞ 1 𝑥→−∞ 1
𝑥 ⋅ (1 + 𝑥) (1 + 𝑥) }
nu are asimptote oriozntale.
c. Oblica:
𝑓(𝑥) 𝑥2 𝑥2 1
𝑚 = lim = lim = lim = lim =1
𝑥→∞ 𝑥 𝑥→∞ 𝑥 ⋅ (𝑥 + 1) 𝑥→∞ 2 1 𝑥→∞ 1
𝑥 ⋅ (1 + 𝑥) (1 + 𝑥 )
𝑥2 𝑥2 𝑥 ⋅ (𝑥 + 1)
𝑛 = lim [𝑓(𝑥) − 𝑥] = lim ( − 𝑥) = lim ( − )=
𝑥→∞ 𝑥→∞ 𝑥 + 1 𝑥→∞ 𝑥 + 1 (𝑥 + 1)
𝑥2 𝑥2 + 𝑥 𝑥2 − 𝑥2 − 𝑥 −𝑥 −𝑥
= lim ( − ) = lim = lim = lim =
𝑥→∞ 𝑥 + 1 (𝑥 + 1) 𝑥→∞ 𝑥+1 𝑥→∞ 𝑥 + 1 𝑥→∞ 1
𝑥 ⋅ (1 + 𝑥)
−1
= lim = −1
𝑥→∞ 1
(1 + 𝑥)
Drepta de ecuatie 𝑦 = 𝑥 − 1 este asimptota oblica la 𝐺𝑓 spre +∞.
𝑓(𝑥) 𝑥2 𝑥2 1
𝑚 = lim = lim = lim = lim =1
𝑥→−∞ 𝑥 𝑥→−∞ 𝑥 ⋅ (𝑥 + 1) 𝑥→−∞ 2 1 𝑥→−∞ 1
𝑥 ⋅ (1 + 𝑥 ) (1 + 𝑥 )
𝑥2 𝑥2 𝑥 ⋅ (𝑥 + 1)
𝑛 = lim [𝑓(𝑥) − 𝑥] = lim ( − 𝑥) = lim ( − )=
𝑥→−∞ 𝑥→−∞ 𝑥 + 1 𝑥→−∞ 𝑥 + 1 (𝑥 + 1)
𝑥2 𝑥2 + 𝑥 𝑥2 − 𝑥2 − 𝑥 −𝑥
= lim ( − ) = lim = lim =
𝑥→−∞ 𝑥 + 1 (𝑥 + 1) 𝑥→−∞ 𝑥+1 𝑥→−∞ 𝑥 + 1
−𝑥 −1
= lim = lim = −1
𝑥→−∞ 1 𝑥→−∞ 1
𝑥 ⋅ (1 + 𝑥) (1 + 𝑥)
Drepta de ecuatie 𝑦 = 𝑥 − 1 este asimptota oblica la 𝐺𝑓 spre −∞.
169
x. Limitele functiei la capetele domeniului de definitie:

𝑥2 𝑥2 𝑥
𝛼 = lim 𝑓(𝑥) = lim = lim = lim =∞
𝑥→∞ 𝑥→∞ 𝑥 + 1 𝑥→∞ 1 𝑥→∞ 1
𝑥 ⋅ (1 + 𝑥) (1 + 𝑥)
𝑥2 𝑥2 𝑥
𝛽 = lim 𝑓(𝑥) = lim = lim = lim = −∞
𝑥→−∞ 𝑥→−∞ 𝑥 + 1 𝑥→−∞ 1 𝑥→−∞ 1
𝑥 ⋅ (1 + 𝑥) (1 + 𝑥)
xi. Derivata de ordin I si domeniul de definitie a derivatei de ordin I:

′
′ (𝑥)
𝑥2 (𝑥 2 )′ ⋅ (𝑥 + 1) − 𝑥 2 ⋅ (𝑥 + 1)′ 2 ⋅ 𝑥 ⋅ (𝑥 + 1) − 𝑥 2
𝑓 =( ) = = =
𝑥+1 (𝑥 + 1)2 (𝑥 + 1)2
2 ⋅ 𝑥 2 + 2 ⋅ 𝑥 − 𝑥 2 𝑥 2 + 2 ⋅ 𝑥 𝑥 ⋅ (𝑥 + 2)
= = =
(𝑥 + 1)2 (𝑥 + 1)2 (𝑥 + 1)2
(𝑥 + 1)2 ≠ 0 ⇒ 𝑥 + 1 ≠ 0 ⇒ 𝑥 ≠ −1 ⇒ 𝐷′ = ℝ ∖ {−1}
xii. Puncte de nederivabilitate:
𝑥 ⋅ (𝑥 + 2) (−1) ⋅ (−1 + 2) −1
lim 𝑓 ′ (𝑥) = lim = = = −∞
𝑥→−1 𝑥→−1 (𝑥 + 1)2 (−1 + 1)2 0+
𝑥<−1 𝑥<−1
⇒ punctul − 1
′ (𝑥)
𝑥 ⋅ (𝑥 + 2) (−1) ⋅ (−1 + 2) −1
lim 𝑓 = lim = = = −∞
𝑥→−1 𝑥→−1 (𝑥 + 1)2 (−1 + 1)2 0+
𝑥>−1 𝑥>−1 }
este punct de influexiune pentru 𝐺𝑓 .
xiii. Radacinile si semnul derivatei de ordin I:

𝑥 ⋅ (𝑥 + 2) 𝑥1′ = 0
𝑓 ′ (𝑥) = 0 ⇒ = 0 ⟹ 𝑥 ⋅ (𝑥 + 2) = 0 ⇒ {
(𝑥 + 1)2 𝑥2′ + 2 = 0 ⟹ 𝑥2′ = −2
𝑥 −∞ −2 −1 0 +∞
𝑥 − − − − − − − − − −0 + + + + +
𝑥+2 −−−−−0++++++++++
(𝑥 + 1)2 + + + + + + + +0 + + + + + + +
𝑥 ⋅ (𝑥 + 2)
+ + + + + 0 − − | − −0 + + + + +
(𝑥 + 1)2
xiv. Valoarile functiei in punctele critice:
𝑓(0) = 0
(−2)2 4
𝑓(−2) = = = −4
−2 + 1 −1
xv. Derivata de ordin II si domeniul de definitie a derivatei de ordin II:
170
′
′′ (𝑥) ′ (𝑥))′
𝑥2 + 2 ⋅ 𝑥
𝑓 = (𝑓 =( ) =
(𝑥 + 1)2
(𝑥 2 + 2 ⋅ 𝑥)′ ⋅ (𝑥 + 1)2 − (𝑥 2 + 2 ⋅ 𝑥) ⋅ ((𝑥 + 1)2 )′
= =
(𝑥 + 1)4
(2 ⋅ 𝑥 + 2) ⋅ (𝑥 + 1)2 − (𝑥 2 + 2 ⋅ 𝑥) ⋅ 2 ⋅ (𝑥 + 1) ⋅ (𝑥 + 1)′
= =
(𝑥 + 1)4
2 ⋅ (𝑥 + 1) ⋅ (𝑥 + 1)2 − (𝑥 2 + 2 ⋅ 𝑥) ⋅ 2 ⋅ (𝑥 + 1)
= =
(𝑥 + 1)4
2 ⋅ (𝑥 + 1) ⋅ [(𝑥 + 1)2 − (𝑥 2 + 2 ⋅ 𝑥)]
= =
(𝑥 + 1)4
2 ⋅ (𝑥 + 1) ⋅ (𝑥 2 + 2 ⋅ 𝑥 + 1 − 𝑥 2 − 2 ⋅ 𝑥) 2 ⋅ (𝑥 + 1) ⋅ 1 2 ⋅ (𝑥 + 1)
= = =
(𝑥 + 1)4 (𝑥 + 1)4 (𝑥 + 1)4
(𝑥 + 1)4 ≠ 0 ⇒ 𝑥 + 1 ≠ 0 ⇒ 𝑥 ≠ −1 ⇒ 𝐷′′ = ℝ ∖ {−1}
xvi. Radacinile si semnul derivatei de ordin II:
2 ⋅ (𝑥 + 1)
𝑓 ′′ (𝑥) = 0 ⇒ = 0 ⟹ 2 ⋅ (𝑥 + 1) = 0 ⇒ 𝑥 + 1 = 0 ⇒ 𝑥1′′ = −1
(𝑥 + 1)4
𝑥 −∞ −1 +∞
𝑥+1 − − − − − − − −0 + + + + + + +
(𝑥 + 1)4 + + + + + + + +0 + + + + + + +
2 ⋅ (𝑥 + 1)
−−−−−−−−|+++++++
(𝑥 + 1)4
xvii. Valorile functiei in radacinile derivatei de ordin II:
𝑓(−1) = nu este definit
xviii. Tabelul derivatei I si derivatei II:
𝑥 −∞ −2 −1 0 +∞
𝑓 ′ (𝑥) + + + + + 0 − − | − − 0 + + + + +
𝑓(𝑥) − ∞ −4 | 0 +∞
𝑓 ′′ (𝑥) − − − − − − − − | + + + + + + + +
𝑓(𝑥) |
Punctul 𝐵(−2,−4) este punct de maxim. Punctul 𝑂(0,0) este punct de minim.
xix. Trasarea graficului functiei 𝑓:
171
𝑦
𝐺𝑓
𝑥 = −1
𝑦 =𝑥−1
−2
𝑂 𝑥
𝐵(−2,−4)
−4
𝐺𝑓
172
41. Primitive (Antiderivate / Integrale nedefinite):

Fie 𝑓 ∶ 𝐼 → ℝ, 𝐼 ⊆ ℝ, 𝐼 ≠ ∅ . Functia 𝑓 admite primitive pe 𝐼 daca (∃)𝐹 ∶ 𝐼 → ℝ,
𝐹derivabila pe 𝐼 si 𝐹 ′ (𝑥) = 𝑓(𝑥), (∀) 𝑥 ∈ 𝐼. 𝐹 se numeste o primitiva a functiei 𝑓
(𝐹 este antiderivata lui 𝑓, iar 𝑓 este antiderivabila).
Fie 𝑓 ∶ 𝐼 → ℝ, 𝐼 ⊆ ℝ, 𝐼 ≠ ∅. Daca functia 𝑓 admite o primitiva 𝐹, atunci functia 𝑓
admite o infinitate de primitive de forma 𝐹 + 𝐶, unde 𝐶 este o constanta.
Doua primitive ale unei functii difera printr-o constanta.
Observatie: 𝛼 ⋅ 𝐶 = 𝐶, 𝛼 ± 𝐶 = 𝐶, 𝛼 ∈ ℝ.
Multimea tuturor primitivelor unei functii 𝑓 ce admite primitive este ∫ 𝑓 / ∫ 𝑓(𝑥)
/ ∫ 𝑓(𝑥) 𝑑𝑥 si se numeste integrala nedefinita a functiei 𝑓.
Fie 𝑓 ∶ 𝐼 → ℝ, 𝐼 ⊆ ℝ, 𝐼 ≠ ∅ o functie ce admite primitive si 𝑥0 ∈ 𝐼.
Daca functia 𝑓 are sens in 𝑥0 si 𝐹 nu are sens in 𝑥0 atunci functia 𝐹 nu este
primitiva pentru functia 𝑓.
Daca functia 𝑓 nu are sens in 𝑥0 si 𝐹 are sens in 𝑥0 atunci functia 𝐹 poate fi
primitiva pentru functia 𝑓 (daca toate celalte conditii sunt indeplinite).
1) Reguli de calcul cu primitive:
Fie 𝑓, 𝑔 ∶ 𝐼 → ℝ, 𝐼 ⊆ ℝ, 𝐼 ≠ ∅ doua functii ce admit primitive pe 𝐼 ((∃)𝐹, 𝐺 ∶ 𝐼 →

ℝ, 𝐹 si 𝐺 derivabile pe 𝐼 si 𝐹 ′ (𝑥) = 𝑓(𝑥), 𝐺 ′ (𝑥) = 𝑔(𝑥), (∀) 𝑥 ∈ 𝐼).
∫(𝑓(𝑥) ± 𝑔(𝑥))𝑑𝑥 = ∫ 𝑓(𝑥)𝑑𝑥 ± ∫ 𝑔(𝑥)𝑑𝑥
∫(𝛼 ⋅ 𝑓(𝑥))𝑑𝑥 = 𝛼 ⋅ ∫ 𝑓(𝑥)𝑑𝑥 , 𝛼 ∈ ℝ
2) Despre existenta primitivelor:

Fie 𝑓 ∶ 𝐼 → ℝ, 𝐼 ⊆ ℝ, 𝐼 ≠ ∅. Daca functia 𝑓 este continua pe 𝐼 atunci 𝑓 admite
primitive pe 𝐼 (orice functie continua admite primitive).
Fie 𝑓 ∶ 𝐼 → ℝ, 𝐼 ⊆ ℝ, 𝐼 ≠ ∅. Daca functia 𝑓 este derivabila pe 𝐼 atunci 𝑓 ′ are
proprietatea lui Darboux. Daca functia 𝐹 ∶ 𝐼 → ℝ este o primitiva a functiei 𝑓
(𝐹 ′ (𝑥) = 𝑓(𝑥), (∀) 𝑥 ∈ 𝐼), atunci 𝑓 are proprietatea lui Darboux.
Daca functia 𝑓 nu are proprietatea lui Darboux, atunci functia nu admite
primitive.
• Daca imaginea functiei 𝑓 (Im𝑓) nu este interval atunci functia nu are

proprietatea lui Darboux, deci nu admite primitive.
• Daca functia 𝑓 are puncte de discontinuitate de speta I atunci functia nu
are proprietatea lui Darboux, deci nu admite primitive.
• Daca functia 𝑓 admite primitive (are proprietatea lui Darboux), iar functia
𝑔 difera de functia 𝑓 intr-un punct atunci functia 𝑔 nu are proprietatea lui
Darboux, deci nu admite primitive (𝑓, 𝑔 ∶ 𝐼 → ℝ, 𝐼 ⊆ ℝ, 𝐼 ≠ ∅).
173
Metoda de abordare:
Fie 𝑓 ∶ 𝐼 → ℝ, 𝐼 ⊆ ℝ, 𝐼 ≠ ∅.
𝐷𝐴
→ 𝑓 admite primitive
𝑓 continua?⟶ [𝑁𝑈
→ Are puncte de discontinuitate de speta I? ⟶
𝐷𝐴
→ Nu are proprietatea lui Darboux → 𝑓 nu admite primitive
𝐷𝐴
⟶ 𝑁𝑈 → Se poate gasi o primitiva 𝐹? ⟶
→ Are proprietatea lui Darboux? ⟶ [𝑁𝑈
[ → 𝑓 nu admite primitive
𝐷𝐴
→ 𝑓 admite primitive
⟶ [𝑁𝑈
→ 𝑓 nu admite primitive
Functii ce au Functii ce
prorietatea lui admit Functii continue
Darboux primitive
3) Primitivele functiilor uzuale (Tabelul Primitivelor):
∫ 0 𝑑𝑥 = 𝐶 ∫ tg 𝑥 𝑑𝑥 = − ln|cos 𝑥| + 𝐶
∫ 1 𝑑𝑥 = 𝑥 + 𝐶 ∫ ctg 𝑥 𝑑𝑥 = ln|sin 𝑥| + 𝐶
𝑥 𝑛+1 1
∫ 𝑥 𝑛 𝑑𝑥 = + 𝐶, 𝑛 ∈ ℕ ∫ 𝑑𝑥 = ln |𝑥 + √𝑥 2 − 𝑎2 | + 𝐶
𝑛+1 √𝑥 2 − 𝑎2
𝑥 𝑥 1
∫ 𝑒 𝑑𝑥 = 𝑒 + 𝐶 ∫ 𝑑𝑥 = ln |𝑥 + √𝑥 2 + 𝑎2 | + 𝐶
√𝑥 2
+ 𝑎2
𝑥
𝑎𝑥 1 1 𝑥−𝑎
∫ 𝑎 𝑑𝑥 = + 𝐶, 𝑎 ∈ ℝ ∫ 2 𝑑𝑥 = ⋅ ln | |+𝐶
ln 𝑎 𝑥 − 𝑎2 2⋅𝑎 𝑥+𝑎
1 1 1
∫ 𝑑𝑥 = ln|𝑥| + 𝐶 ∫ 2 𝑑𝑥 = − ∫ 2 𝑑𝑥 =
𝑥 𝑎 −𝑥 2 𝑥 − 𝑎2
∫ sin 𝑥 𝑑𝑥 = − cos 𝑥 + 𝐶 1 𝑥−𝑎
=− ⋅ ln | |+𝐶
2⋅𝑎 𝑥+𝑎
1 𝑥 − 𝑎 −1
∫ cos 𝑥 𝑑𝑥 = sin 𝑥 + 𝐶 = ⋅ ln (| | )+𝐶
2⋅𝑎 𝑥+𝑎
1 1 𝑥 − 𝑎 −1
∫ 𝑑𝑥 = − ctg 𝑥 + 𝐶 = ⋅ ln |( ) |+𝐶
sin2 𝑥 2⋅𝑎 𝑥+𝑎
1 1 𝑥+𝑎
∫ 𝑑𝑥 = tg 𝑥 + 𝐶 = ⋅ ln | |+𝐶
cos2 𝑥 2⋅𝑎 𝑥−𝑎
1 𝑥
∫ 𝑑𝑥 = arcsin + 𝐶
√𝑎2 − 𝑥 2 𝑎
1 1 𝑥
∫ 2 2
𝑑𝑥 = ⋅ arctg + 𝐶
𝑥 +𝑎 𝑎 𝑎
174
4) Prima metoda de schimbare de variabila:

Fie 𝜑 (fi) ∶ 𝐼 → 𝐽 si 𝑓 ∶ 𝐽 → ℝ, 𝐼, 𝐽 ⊆ ℝ, 𝐼, 𝐽 ≠ ∅ doua functii cu proprietatile:
functia 𝑓 admite primitive (𝐹, 𝐹 ′ = 𝑓) si functia 𝜑 este derivabila, atunci
(𝑓 ∘ 𝜑) ⋅ 𝜑 ′ admite primitive de forma 𝐹 ∘ 𝜑.
(𝐹 ∘ 𝜑)′ = (𝐹 ′ ∘ 𝜑) ⋅ 𝜑 ′ = (𝑓 ∘ 𝜑) ⋅ 𝜑 ′
∫ 𝑓(𝜑(𝑥))
⏟ ⋅ 𝜑 ′ (𝑥) 𝑑𝑥 = ∫ 𝑓(𝑡)
⏟ 𝑑𝑡
𝐼 𝐽
∫ 𝑓 (𝜑(𝑥)
⏟)⋅⏟ 𝜑 ′ (𝑥) 𝑑𝑥 = ∫ 𝑓(𝑡) 𝑑𝑡
𝑡 𝑑𝑡
𝜑(𝑥) = 𝑡 /′
𝜑 ′ (𝑥) 𝑑𝑥 = 𝑑𝑡
Prima metoda de schimbare de variabila se aplica atunci cand sub integrala apare
o functie si cu derivata ei.
Observatie: Daca in locul variabilei simple (𝑥) apare o expresie de gradul I
(𝑎 ⋅ 𝑥 + 𝑏, 𝑎, 𝑏 ∈ ℝ, 𝑎 ≠ 0), integrarea se poate face direct, prin tratarea expresiei
1
𝑑e gradul I ca o variabila simpla si inmultind rezultatul cu .
𝑎
1
∫ 𝑓(𝑎 ⋅ 𝑥 + 𝑏) 𝑑𝑥 = ⋅ 𝐹(𝑎 ⋅ 𝑥 + 𝑏) + 𝐶
𝑎
Exemplu:
cos(ln(3 ⋅ 𝑥)) 1
∫ 𝑑𝑥 = ∫ cos(ln(3 ⋅ 𝑥)) ⋅ 𝑑𝑥 =
𝑥 𝑥
ln(3 ⋅ 𝑥) = 𝑡 /′
1
⋅ (3 ⋅ 𝑥)′ 𝑑𝑥 = 𝑑𝑡
3⋅𝑥
1
⋅ 3𝑑𝑥 = 𝑑𝑡
3⋅𝑥
1
𝑑𝑥 = 𝑑𝑡
𝑥
∫ cos(𝑡) 𝑑𝑡 = sin 𝑡 + 𝐶 = sin(ln(3 ⋅ 𝑥)) + 𝐶
175
5) A doua metoda de schimbare de variabila:

Fie 𝜑 (fi) ∶ 𝐼 → 𝐽 si 𝑓 ∶ 𝐽 → ℝ, 𝐼, 𝐽 ⊆ ℝ, 𝐼, 𝐽 ≠ ∅ doua functii cu proprietatile:
functia 𝜑 este bijectiva (inversabila), functiile 𝜑, 𝜑 −1 sunt derivabile cu derivatele
continue si functia 𝑓 este continua, atunci:
∫ 𝑓(𝜑(𝑥)) 𝑑𝑥 = ∫ 𝑓(𝑡) ⋅ (𝜑 −1 )′ (𝑡) 𝑑𝑡
𝜑(𝑥) = 𝑡 /𝜑 −1
𝜑 −1 (𝜑(𝑥)) = 𝜑 −1 (𝑡)
𝑥 = 𝜑 −1 (𝑡) /′
𝑑𝑥 = (𝜑 −1 )′ (𝑡) 𝑑𝑡
Integrale comune pentru folosirea celei de a doua metoda de schimbare de
variabila:
𝑛 𝑎⋅𝑥+𝑏 𝑛 𝑎⋅𝑥+𝑏
∫ 𝑓 (𝑥, √ ) 𝑑𝑥 , 𝑎, 𝑏, 𝑐, 𝑑 ∈ ℝ, 𝑛 ∈ ℕ, 𝑎, 𝑐 ≠ 0 √ =𝑡
𝑐⋅𝑥+𝑑 𝑐⋅𝑥+𝑑
∫ 𝑓 (𝑥, √𝑎 ⋅ 𝑥 2 + 𝑏 ⋅ 𝑥 + 𝑐) 𝑑𝑥 , 𝑎, 𝑏, 𝑐 ∈ ℝ, 𝑎 ≠ 0
• Pentru 𝑎 ≥ 0, 𝑡 ± 𝑥 ⋅ √𝑎 = √𝑎 ⋅ 𝑥 2 + 𝑏 ⋅ 𝑥 + 𝑐
• Pentru 𝑐 ≥ 0, 𝑡 ± 𝑥 ⋅ √𝑐 = √𝑎 ⋅ 𝑥 2 + 𝑏 ⋅ 𝑥 + 𝑐
• Pentru 𝑏 2 − 4 ⋅ 𝑎 ⋅ 𝑐 ≥ 0, 𝑡 ⋅ (𝑥 − 𝑥1 ) = √𝑎 ⋅ 𝑥 2 + 𝑏 ⋅ 𝑥 + 𝑐, unde 𝑥1
este o radacina a ecuatiei 𝑎 ⋅ 𝑥 2 + 𝑏 ⋅ 𝑥 + 𝑐 = 0.
∫ 𝑓(𝑒 𝑎⋅𝑥 ) 𝑑𝑥 , 𝑎 ∈ ℝ∗ 𝑒 𝑎⋅𝑥 = 𝑡
1
∫ 𝑓(tg 𝑥) 𝑑𝑥 , tg 𝑥 = 𝑡, 𝑥 = arctg 𝑡 , 𝑑𝑥 = 𝑑𝑡
1 + 𝑡2
𝑥 2
∫ 𝑓(sin 𝑥 , cos 𝑥) 𝑑𝑥 , tg= 𝑡, 𝑥 = 2 ⋅ arctg 𝑡 , 𝑑𝑥 = 𝑑𝑡
2 1 + 𝑡2
𝑥
sin 𝑥 si cos 𝑥 se scriu in functie de tg (implicit 𝑡);
2
2⋅𝑡 1 − 𝑡2
sin 𝑥 = , cos 𝑥 =
1 + 𝑡2 1 + 𝑡2
∫ 𝑓 (𝑥, √𝑎2 − 𝑥 2 ) 𝑑𝑥 , 𝑎 ∈ ℝ∗ 𝑥 = 𝑎 ⋅ sin 𝑡 sau 𝑥 = 𝑎 ⋅ cos 𝑡
𝑎 𝑎
∫ 𝑓 (𝑥, √𝑥 2 − 𝑎2 ) 𝑑𝑥 , 𝑎 ∈ ℝ∗ 𝑥 = sau 𝑥 =
sin 𝑡 cos 𝑡
∫ 𝑓 (𝑥, √𝑥 2 + 𝑎2 ) 𝑑𝑥 , 𝑎 ∈ ℝ∗ 𝑥 = 𝑎 ⋅ tg 𝑡 sau 𝑥 = 𝑎 ⋅ ctg 𝑡
𝑀⋅𝑥+𝑁 1
∫ 𝑑𝑥 , 𝑀, 𝑁, 𝛼, 𝑎, 𝑏, 𝑐 ∈ ℝ =𝑡
(𝑥 − 𝛼) ⋅ √𝑎 ⋅ 𝑥 2 + 𝑏 ⋅ 𝑥 + 𝑐 𝑥−𝛼
176
Exemplu:
5
∫(1 + √𝑥) 𝑑𝑥 =
√𝑥 = 𝑡 /2
𝑥 = 𝑡 2 /′
𝑑𝑥 = 2 ⋅ 𝑡 𝑑𝑡
= ∫(1 + 𝑡)5 ⋅ 2 ⋅ 𝑡 𝑑𝑡 = 2 ⋅ ∫(1 + 𝑡)5 ⋅ 𝑡 𝑑𝑡 =
1+𝑡 =𝑦/−1
𝑡 = 𝑦 − 1 /′
𝑑𝑡 = 𝑑𝑦
= 2 ⋅ ∫ 𝑦 5 ⋅ (𝑦 − 1) 𝑑𝑦 = 2 ⋅ ∫ 𝑦 6 − 𝑦 𝑑𝑦 = 2 ⋅ (∫ 𝑦 6 𝑑𝑦 − ∫ 𝑦 𝑑𝑦) =
𝑦7 𝑦2 (1 + 𝑡)7 (1 + 𝑡)2
=2⋅( − )+𝐶 = 2⋅( − )+𝐶 =
7 2 7 2
7 2
(1 + √𝑥) (1 + √𝑥)
=2⋅( − )+𝐶
7 2
6) Integrarea prin parti:

Fie 𝑓, 𝑔 ∶ 𝐼 → ℝ, 𝐼 ⊆ ℝ, 𝐼 ≠ ∅ doua functii derivabile cu derivatele continue,
atunci:
∫ 𝑓(𝑥) ⋅ 𝑔′ (𝑥) 𝑑𝑥 = 𝑓(𝑥) ⋅ 𝑔(𝑥) − ∫ 𝑓 ′ (𝑥) ⋅ 𝑔(𝑥) 𝑑𝑥 (cea mai des folosita)
∫ 𝑓 ′ (𝑥) ⋅ 𝑔(𝑥) 𝑑𝑥 = 𝑓(𝑥) ⋅ 𝑔(𝑥) − ∫ 𝑓(𝑥) ⋅ 𝑔′ (𝑥) 𝑑𝑥

De obicei pentru functia ‘derivata’ se va alege o functie usor de integrat, precum,
dar nu doar acestea, functiile sinus si cosinus, functia 𝑒 𝑥 sau functii putere (𝑥 𝑛 )
(daca aceste functii se gasesc sub integrala).
Functii ce se integreaza cu ajutorul integrarii prin parti:
• 𝑥 𝑛 ⋅ sin 𝑥 , 𝑥 𝑛 ⋅ cos 𝑥 , 𝑥 𝑛 ⋅ ln 𝑥:
∫ 𝑥 ⋅ sin 𝑥 𝑑𝑥 =
𝑓 ′ (𝑥) = 1
𝑓(𝑥) = 𝑥
|
𝑔′ (𝑥) = sin 𝑥 𝑔(𝑥) = ∫ sin 𝑥 𝑑𝑥 = − cos 𝑥
= 𝑥 ⋅ (− cos 𝑥) − ∫(− cos 𝑥) 𝑑𝑥 = (−𝑥) ⋅ cos 𝑥 + ∫ cos 𝑥 𝑑𝑥 =

= (−𝑥) ⋅ cos 𝑥 + sin 𝑥 + 𝐶 = sin 𝑥 − 𝑥 ⋅ cos 𝑥 + 𝐶
177
∫ 𝑥 2 ⋅ cos 𝑥 𝑑𝑥 =
𝑓 ′ (𝑥) = 2𝑥
𝑓(𝑥) = 𝑥 2
|
𝑔′ (𝑥) = cos 𝑥 𝑔(𝑥) = ∫ cos 𝑥 𝑑𝑥 = sin 𝑥
= 𝑥 2 ⋅ sin 𝑥 − ∫ 2𝑥 ⋅ sin 𝑥 𝑑𝑥 = 𝑥 2 ⋅ sin 𝑥 − 2 ⋅ ∫ 𝑥 ⋅ sin 𝑥 𝑑𝑥 =

= 𝑥 2 ⋅ sin 𝑥 − 2 ⋅ (sin 𝑥 − 𝑥 ⋅ cos 𝑥) + 𝐶
∫ 𝑥 ⋅ ln 𝑥 𝑑𝑥 =
1
𝑓 ′ (𝑥) =
𝑓(𝑥) = ln 𝑥 𝑥
|
𝑔′ (𝑥) = 𝑥 𝑥2
𝑔(𝑥) = ∫ 𝑥 𝑑𝑥 =
2
1 2 1 1 1 1
= ⋅ 𝑥 ⋅ ln 𝑥 − ∫ ⋅ ⋅ 𝑥 2 𝑑𝑥 = ⋅ 𝑥 2 ⋅ ln 𝑥 − ⋅ ∫ 𝑥 𝑑𝑥 =
2 𝑥 2 2 2
1 2 1 1 2 1 2 1
= ⋅ 𝑥 ⋅ ln 𝑥 − ⋅ ⋅ 𝑥 + 𝐶 = ⋅ 𝑥 (ln 𝑥 − ) + 𝐶
2 2 2 2 2
• ln 𝑥 , arctg 𝑥 , arcctg 𝑥 , arcsin 𝑥 , arccos 𝑥:
∫ ln 𝑥 𝑑𝑥 = ∫ ln 𝑥 ⋅ 1 𝑑𝑥 =
1
𝑓(𝑥) = ln 𝑥 𝑓 ′ (𝑥) =
| 𝑥
𝑔′ (𝑥) = 1
𝑔(𝑥) = ∫ 1 𝑑𝑥 = 𝑥
1
= 𝑥 ⋅ ln 𝑥 − ∫ ⋅ 𝑥 𝑑𝑥 = 𝑥 ⋅ ln 𝑥 − ∫ 1 𝑑𝑥 = 𝑥 ⋅ ln 𝑥 − 𝑥 + 𝐶
𝑥
∫ arctg 𝑥 𝑑𝑥 = ∫ arctg 𝑥 ⋅ 1 𝑑𝑥 =
1
𝑓(𝑥) = arctg 𝑥 𝑓 ′ (𝑥) =
| 1 + 𝑥2
𝑔′ (𝑥) = 1
𝑔(𝑥) = ∫ 1 𝑑𝑥 = 𝑥
1
= 𝑥 ⋅ arctg 𝑥 − ∫ ⋅ 𝑥 𝑑𝑥
1 + 𝑥2
178
1
∫ ⋅ 𝑥 𝑑𝑥 =
1 + 𝑥2
1 + 𝑥 2 = 𝑡 /′
1
2 ⋅ 𝑥 𝑑𝑥 = 𝑑𝑡 ⇒ 𝑥 𝑑𝑥 = 𝑑𝑡
2
1 1 1 1 1 1
= ∫ ⋅ 𝑑𝑡 = ⋅ ∫ 𝑑𝑡 = ⋅ ln|𝑡| + 𝐶 = ⋅ ln|1 + 𝑥 2 | + 𝐶
𝑡 2 2 𝑡 2 2
1 1
∫ arctg 𝑥 𝑑𝑥 = 𝑥 ⋅ arctg 𝑥 − ∫ 2
⋅ 𝑥 𝑑𝑥 = 𝑥 ⋅ arctg 𝑥 − ⋅ ln|1 + 𝑥 2 | + 𝐶
1+𝑥 2
∫ arcctg 𝑥 𝑑𝑥 = ∫ arcctg 𝑥 ⋅ 1 𝑑𝑥 =
1
𝑓(𝑥) = arcctg 𝑥 𝑓 ′ (𝑥) = −
| 1 + 𝑥2
𝑔′ (𝑥) = 1
𝑔(𝑥) = ∫ 1 𝑑𝑥 = 𝑥
1 1
= 𝑥 ⋅ arcctg 𝑥 − ∫ (− ) ⋅ 𝑥 𝑑𝑥 = 𝑥 ⋅ arcctg 𝑥 + ∫ ⋅ 𝑥 𝑑𝑥
1 + 𝑥2 1 + 𝑥2
1
= 𝑥 ⋅ arcctg 𝑥 + ⋅ ln|1 + 𝑥 2 | + 𝐶
2
∫ arcsin 𝑥 𝑑𝑥 = ∫ arcsin 𝑥 ⋅ 1 𝑑𝑥 =
1
𝑓 ′ (𝑥) =
𝑓(𝑥) = arcsin 𝑥 √1 − 𝑥 2
|
𝑔′ (𝑥) = 1
𝑔(𝑥) = ∫ 1 𝑑𝑥 = 𝑥
1
= 𝑥 ⋅ arcsin 𝑥 − ∫ ⋅ 𝑥 𝑑𝑥
√1 − 𝑥 2
1
∫ ⋅ 𝑥 𝑑𝑥 =
√1 − 𝑥 2
1 − 𝑥 2 = 𝑡 /′
1
(−2) ⋅ 𝑥 𝑑𝑥 = 𝑑𝑡 ⇒ 𝑥 𝑑𝑥 = (− ) 𝑑𝑡
2
1 1
1 1 1 −
1 1 𝑡 −2+1 1 𝑡2
= ∫ ⋅ (− ) 𝑑𝑡 = (− ) ⋅ ∫ 𝑡 𝑑𝑡 = (− ) ⋅
2 + 𝐶 = (− ) ⋅ +𝐶 =
√𝑡 2 2 2 −1 + 1 2 1
2 2
1
= (− ) ⋅ 2 ⋅ √𝑡 + 𝐶 = −√1 − 𝑥 2 + 𝐶
2
1
∫ arcsin 𝑥 𝑑𝑥 = 𝑥 ⋅ arcsin 𝑥 − ∫ ⋅ 𝑥 𝑑𝑥 = 𝑥 ⋅ arcsin 𝑥 − (−√1 − 𝑥 2 ) + 𝐶
√1 − 𝑥 2
= 𝑥 ⋅ arcsin 𝑥 + √1 − 𝑥 2 + 𝐶
179
∫ arccos 𝑥 𝑑𝑥 = ∫ arccos 𝑥 ⋅ 1 𝑑𝑥 =
1
𝑓 ′ (𝑥) = −
𝑓(𝑥) = arccos 𝑥 √1 − 𝑥 2
|
𝑔′ (𝑥) = 1
𝑔(𝑥) = ∫ 1 𝑑𝑥 = 𝑥
1 1
= 𝑥 ⋅ arccos 𝑥 − ∫ (− ) ⋅ 𝑥 𝑑𝑥 = 𝑥 ⋅ arccos 𝑥 + ∫ ⋅ 𝑥 𝑑𝑥 =
√1 − 𝑥 2 √1 − 𝑥 2
= 𝑥 ⋅ arccos 𝑥 + (−√1 − 𝑥 2 ) + 𝐶 = 𝑥 ⋅ arccos 𝑥 − √1 − 𝑥 2 + 𝐶
• 𝑒 𝑥 ⋅ sin 𝑥 , 𝑒 𝑥 ⋅ cos 𝑥:
∫ 𝑒 𝑥 ⋅ sin 𝑥 𝑑𝑥 =
𝑓 ′ (𝑥) = cos 𝑥
𝑓(𝑥) = sin 𝑥
|
𝑔′ (𝑥) = 𝑒 𝑥 𝑔(𝑥) = ∫ 𝑒 𝑥 𝑑𝑥 = 𝑒 𝑥
= 𝑒 𝑥 ⋅ sin 𝑥 − ∫ 𝑒 𝑥 ⋅ cos 𝑥 𝑑𝑥
∫ 𝑒 𝑥 ⋅ cos 𝑥 𝑑𝑥 =
𝑡 ′ (𝑥) = − sin 𝑥
𝑡(𝑥) = cos 𝑥
|
𝑢′ (𝑥) = 𝑒 𝑥 𝑢(𝑥) = ∫ 𝑒 𝑥 𝑑𝑥 = 𝑒 𝑥
= 𝑒 𝑥 ⋅ cos 𝑥 − ∫ 𝑒 𝑥 ⋅ (− sin 𝑥)𝑑𝑥 = 𝑒 𝑥 ⋅ cos 𝑥 + ∫ 𝑒 𝑥 ⋅ sin 𝑥 𝑑𝑥
∫ 𝑒 𝑥 ⋅ sin 𝑥 𝑑𝑥 = 𝑒 𝑥 ⋅ sin 𝑥 − ∫ 𝑒 𝑥 ⋅ cos 𝑥 𝑑𝑥
∫ 𝑒 𝑥 ⋅ sin 𝑥 𝑑𝑥 = 𝑒 𝑥 ⋅ sin 𝑥 − (𝑒 𝑥 ⋅ cos 𝑥 + ∫ 𝑒 𝑥 ⋅ sin 𝑥 𝑑𝑥)
∫ 𝑒 𝑥 ⋅ sin 𝑥 𝑑𝑥 = 𝑒 𝑥 ⋅ sin 𝑥 − 𝑒 𝑥 ⋅ cos 𝑥 − ∫ 𝑒 𝑥 ⋅ sin 𝑥 𝑑𝑥 / + ∫ 𝑒 𝑥 ⋅ sin 𝑥 𝑑𝑥
2 ⋅ ∫ 𝑒 𝑥 ⋅ sin 𝑥 𝑑𝑥 = 𝑒 𝑥 ⋅ (sin 𝑥 − cos 𝑥)

1 𝑥
∫ 𝑒 𝑥 ⋅ sin 𝑥 𝑑𝑥 = ⋅ 𝑒 ⋅ (sin 𝑥 − cos 𝑥) + 𝐶
2
180
∫ 𝑒 𝑥 ⋅ cos 𝑥 𝑑𝑥 =
𝑓 ′ (𝑥) = − sin 𝑥
𝑓(𝑥) = cos 𝑥
|
𝑔′ (𝑥) = 𝑒 𝑥 𝑔(𝑥) = ∫ 𝑒 𝑥 𝑑𝑥 = 𝑒 𝑥
= 𝑒 𝑥 ⋅ cos 𝑥 − ∫ 𝑒 𝑥 ⋅ (− sin 𝑥) 𝑑𝑥 = 𝑒 𝑥 ⋅ cos 𝑥 + ∫ 𝑒 𝑥 ⋅ sin 𝑥 𝑑𝑥
∫ 𝑒 𝑥 ⋅ cos 𝑥 𝑑𝑥 = 𝑒 𝑥 ⋅ cos 𝑥 + 𝑒 𝑥 ⋅ sin 𝑥 − ∫ 𝑒 𝑥 ⋅ cos 𝑥 𝑑𝑥 / + ∫ 𝑒 𝑥 ⋅ cos 𝑥 𝑑𝑥
2 ⋅ ∫ 𝑒 𝑥 ⋅ cos 𝑥 𝑑𝑥 = 𝑒 𝑥 ⋅ (sin 𝑥 + cos 𝑥)

1 𝑥
∫ 𝑒 𝑥 ⋅ cos 𝑥 𝑑𝑥 = ⋅ 𝑒 ⋅ (sin 𝑥 + cos 𝑥) + 𝐶
2
• 𝑥 𝑛 ⋅ √𝑥 2 ± 𝑎2 , 𝑥 𝑛 ⋅ √𝑎2 − 𝑥 2 , 𝑛 ∈ ℕ, 𝑎 ∈ ℝ:
o Daca 𝑛 = 0 atunci se pot folosi doua metode de rezolvare.
o Daca 𝑛 = 1 atunci se poate folosi prima metoda de schimbare de
variabila.
o Daca 𝑛 ≥ 2 atunci se poate folosi o singura metoda.
Observatie:
′ 1 1 𝑥
(√𝑥 2 + 1) = ⋅ (𝑥 2 + 1)′ = ⋅2⋅𝑥 =
2 ⋅ √𝑥 2 + 1 2 ⋅ √𝑥 2 + 1 √𝑥 2 + 1
′ 1 1 𝑥
(√𝑥 2 − 1) = ⋅ (𝑥 2 − 1)′ = ⋅2⋅𝑥 =
2 ⋅ √𝑥 2 − 1 2 ⋅ √𝑥 2 − 1 √𝑥 2 − 1
′ 1 1 𝑥
(√1 − 𝑥 2 ) = ⋅ (1 − 𝑥 2 )′ = ⋅ (−2) ⋅ 𝑥 = −
2 ⋅ √1 − 𝑥 2 2 ⋅ √1 − 𝑥 2 √1 − 𝑥 2
Aceste formule sunt valabile pentru orice constanta de sub radical
(√𝑥 2 ± 𝑎2 , √𝑎2 − 𝑥 2 ).
I. Pentru 𝑛 = 0:
i. Metoda 1:
∫ √𝑥 2 − 4 𝑑𝑥 = ∫ √𝑥 2 − 4 ⋅ 1 𝑑𝑥 =
𝑥
𝑓 ′ (𝑥) =
𝑓(𝑥) = √𝑥 2 − 4 | √𝑥 2 − 4
𝑔′ (𝑥) = 1 𝑔(𝑥) = ∫ 1 𝑑𝑥 = 𝑥
𝑥 𝑥2
=𝑥⋅ √𝑥 2 −4−∫ ⋅ 𝑥 𝑑𝑥 = 𝑥 ⋅ √𝑥 2 −4−∫ 𝑑𝑥
√𝑥 2 − 4 √𝑥 2 − 4
181
𝑥2 𝑥2 − 4 + 4 𝑥2 − 4 4
∫ 𝑑𝑥 = ∫ 𝑑𝑥 = ∫ 𝑑𝑥 =+
√𝑥 2 − 4 √𝑥 2 − 4 √𝑥 2 − 4 √𝑥 2 − 4
1
= ∫ √𝑥 2 − 4 𝑑𝑥 + 4 ⋅ ∫ 𝑑𝑥 = ∫ √𝑥 2 − 4 𝑑𝑥 + 4 ⋅ ln |𝑥 + √𝑥 2 − 4| + 𝐶
2
√𝑥 − 4
𝑥2
∫ √𝑥 2 − 4 𝑑𝑥 = 𝑥 ⋅ √𝑥 2 − 4 − ∫ 𝑑𝑥
√𝑥 2 − 4
∫ √𝑥 2 − 4 𝑑𝑥 = 𝑥 ⋅ √𝑥 2 − 4 − (∫ √𝑥 2 − 4 𝑑𝑥 + 4 ⋅ ln |𝑥 + √𝑥 2 − 4|)
∫ √𝑥 2 − 4 𝑑𝑥 = 𝑥 ⋅ √𝑥 2 − 4 − ∫ √𝑥 2 − 4 𝑑𝑥 − 4 ⋅ ln |𝑥 + √𝑥 2 − 4| /+ ∫ √𝑥 2 − 4 𝑑𝑥
2 ⋅ ∫ √𝑥 2 − 4 𝑑𝑥 = 𝑥 ⋅ √𝑥 2 − 4 − 4 ⋅ ln |𝑥 + √𝑥 2 − 4|
1
∫ √𝑥 2 − 4 𝑑𝑥 = ⋅ (𝑥 ⋅ √𝑥 2 − 4 − 4 ⋅ ln |𝑥 + √𝑥 2 − 4|)
2
∫ √1 − 𝑥 2 𝑑𝑥 = ∫ √1 − 𝑥 2 ⋅ 1 𝑑𝑥 =
𝑥
𝑓 ′ (𝑥) = −
𝑓(𝑥) = √1 − 𝑥 2 | √1 − 𝑥 2
𝑔′ (𝑥) = 1 𝑔(𝑥) = ∫ 1 𝑑𝑥 = 𝑥
𝑥 −𝑥 2
= 𝑥 ⋅ √1 − 𝑥 2 − ∫ (− ) ⋅ 𝑥 𝑑𝑥 = 𝑥 ⋅ √1 − 𝑥 2 − ∫ 𝑑𝑥
√1 − 𝑥 2 √1 − 𝑥 2
−𝑥 2 1 − 𝑥2 − 1 1 − 𝑥2 1
∫ 𝑑𝑥 = ∫ 𝑑𝑥 = ∫ 𝑑𝑥 =−
√1 − 𝑥2 √1 − 𝑥2 √1 − √1 − 𝑥 2𝑥2
1 − 𝑥2 1 1
=∫ 𝑑𝑥 − ∫ 𝑑𝑥 = ∫ √1 − 𝑥 2 𝑑𝑥 − ∫ 𝑑𝑥 =
√1 − 𝑥 2 √1 − 𝑥 2 √1 − 𝑥 2
= ∫ √1 − 𝑥 2 𝑑𝑥 − arcsin 𝑥 + 𝐶
−𝑥 2
∫ √1 − 𝑥 2 𝑑𝑥 = 𝑥 ⋅ √1 − 𝑥 2 − ∫ 𝑑𝑥
√1 − 𝑥 2
∫ √1 − 𝑥 2 𝑑𝑥 = 𝑥 ⋅ √1 − 𝑥 2 − (∫ √1 − 𝑥 2 𝑑𝑥 − arcsin 𝑥)
∫ √1 − 𝑥 2 𝑑𝑥 = 𝑥 ⋅ √1 − 𝑥 2 − ∫ √1 − 𝑥 2 𝑑𝑥 + arcsin 𝑥 / + ∫ √1 − 𝑥 2 𝑑𝑥
2 ⋅ ∫ √1 − 𝑥 2 𝑑𝑥 = 𝑥 ⋅ √1 − 𝑥 2 + arcsin 𝑥
1
∫ √1 − 𝑥 2 𝑑𝑥 = ⋅ (𝑥 ⋅ √1 − 𝑥 2 + arcsin 𝑥)
2
182
ii. Metoda 2:
√𝑥 2 − 4
∫ √𝑥 2 − 4 𝑑𝑥 = ∫ 𝑑𝑥 =
1
√𝑥 2 − 4 ⋅ √𝑥 2 − 4
= (irationalizare, se amplifica cu √𝑥 2 − 4) ∫ 𝑑𝑥 =
√𝑥 2 − 4
𝑥2 − 4 𝑥2 4
=∫ 𝑑𝑥 = ∫ 𝑑𝑥 =−
√𝑥 2 − 4 √𝑥 2 − 4 √𝑥 2 − 4
𝑥2 1 𝑥2
=∫ 𝑑𝑥 − 4 ⋅ ∫ 𝑑𝑥 = ∫ 𝑑𝑥 − 4 ⋅ ln |𝑥 + √𝑥 2 − 4|
√𝑥 2 − 4 √𝑥 2 − 4 √𝑥 2 − 4
𝑥2 𝑥
∫ 𝑑𝑥 = ∫ ⋅ 𝑥 𝑑𝑥
√𝑥 2 − 4 √𝑥 2 − 4
𝑓(𝑥) = 𝑥 𝑓 ′ (𝑥) = 1
𝑥 | 𝑥
𝑔′ (𝑥) = 𝑔(𝑥) = ∫ 𝑑𝑥 = √𝑥 2 − 4
√𝑥 2 − 4 √𝑥 2 −4
= 𝑥 ⋅ √𝑥 2 − 4 − ∫ √𝑥 2 − 4 𝑑𝑥
𝑥2
∫ √𝑥 2 − 4 𝑑𝑥 = ∫ 𝑑𝑥 − 4 ⋅ ln |𝑥 + √𝑥 2 − 4|
√𝑥 2 −4
∫ √𝑥 2 − 4 𝑑𝑥 = 𝑥 ⋅ √𝑥 2 − 4 − ∫ √𝑥 2 − 4 𝑑𝑥 − 4
⋅ ln |𝑥 + √𝑥 2 − 4| /+ ∫ √𝑥 2 − 4 𝑑𝑥
2 ⋅ ∫ √𝑥 2 − 4 𝑑𝑥 = 𝑥 ⋅ √𝑥 2 − 4 − 4 ⋅ ln |𝑥 + √𝑥 2 − 4|
1
∫ √𝑥 2 − 4 𝑑𝑥 = ⋅ (𝑥 ⋅ √𝑥 2 − 4 − 4 ⋅ ln |𝑥 + √𝑥 2 − 4|) + 𝐶
2
II. Pentru 𝑛 = 1:
∫ 𝑥 ⋅ √𝑥 2 − 4 𝑑𝑥 =
𝑥 2 − 4 = 𝑡 /′
1
2 ⋅ 𝑥 𝑑𝑥 = 𝑑𝑡 ⇒ 𝑥 𝑑𝑥 = 𝑑𝑡
2
1 3
1 1 1 1 𝑡 2+1 1 𝑡2 1 2
= ∫ √𝑡 ⋅ 𝑑𝑡 = ⋅ ∫ 𝑡 𝑑𝑡 = ⋅
2 +𝐶 = ⋅ + 𝐶 = ⋅ ⋅ √𝑡 3 + 𝐶
2 2 2 1+1 2 3 2 3
2 2
1 1
= ⋅ √𝑡 3 + 𝐶 = ⋅ √(𝑥 2 − 4)3 + 𝐶
3 3
183
III. Pentru 𝑛 = 2:
√𝑥 2 − 4 √𝑥 2 − 4 ⋅ √𝑥 2 − 4
∫ 𝑥 2 ⋅ √𝑥 2 − 4 𝑑𝑥 = ∫ 𝑥 2 ⋅ 𝑑𝑥 = ∫ 𝑥 2 ⋅ 𝑑𝑥 =
1 √𝑥 2 − 4
𝑥2 − 4 𝑥4 − 4 ⋅ 𝑥2 𝑥4 4 ⋅ 𝑥2
= ∫ 𝑥2 ⋅ 𝑑𝑥 = ∫ 𝑑𝑥 = ∫ − 𝑑𝑥 =
√𝑥 2 − 4 √𝑥 2 − 4 √𝑥 2 − 4 √𝑥 2 − 4
𝑥4 4 ⋅ 𝑥2 𝑥4 4 ⋅ 𝑥2
=∫ − 𝑑𝑥 = ∫ 𝑑𝑥 − ∫ 𝑑𝑥 =
√𝑥 2 − 4 √𝑥 2 − 4 √𝑥 2 − 4 √𝑥 2 − 4
𝑥4 𝑥2
=∫ 𝑑𝑥 − 4 ⋅ ∫ 𝑑𝑥
⏟ √𝑥 2 − 4 ⏟ √𝑥 2 − 4
A B
𝑥4 𝑥
A=∫ 𝑑𝑥 = ∫ 𝑥 3 ⋅ 𝑑𝑥 =
√𝑥 2 − 4 √𝑥 2 − 4
𝑓(𝑥) = 𝑥 3 𝑓 ′ (𝑥) = 3 ⋅ 𝑥 2
𝑥 | 𝑥
𝑔′ (𝑥) = 𝑔(𝑥) = ∫ 𝑑𝑥 = √𝑥 2 − 4
2
√𝑥 − 4 2
√𝑥 − 4
= 𝑥 3 ⋅ √𝑥 2 − 4 − ∫ 3 ⋅ 𝑥 2 ⋅ √𝑥 2 − 4 𝑑𝑥 = 𝑥 3 ⋅ √𝑥 2 − 4 − 3 ⋅ ∫ 𝑥 2 ⋅ √𝑥 2 − 4 𝑑𝑥
𝑥2 𝑥
B=∫ 𝑑𝑥 = ∫ 𝑥 ⋅ 𝑑𝑥 =
√𝑥 2 − 4 √𝑥 2 − 4
𝑓(𝑥) = 𝑥 𝑓 ′ (𝑥) = 1
𝑥 | 𝑥
𝑔′ (𝑥) = 𝑔(𝑥) = ∫ 𝑑𝑥 = √𝑥 2 − 4
√𝑥 2 − 4 √𝑥 2 − 4
= 𝑥 ⋅ √𝑥 2 − 4 − ∫ √𝑥 2 − 4 𝑑𝑥
√𝑥 2 − 4 √𝑥 2 − 4 ⋅ √𝑥 2 − 4 𝑥2 − 4
∫ √𝑥 2 − 4 𝑑𝑥 = ∫ 𝑑𝑥 = ∫ 𝑑𝑥 = ∫ 𝑑𝑥
1 √𝑥 2 − 4 √𝑥 2 − 4
𝑥2 4 𝑥2 1
=∫ − 𝑑𝑥 = ∫ 𝑑𝑥 − 4 ⋅ ∫ 𝑑𝑥
√𝑥 2 − 4 √𝑥 2 − 4 √𝑥 2 − 4 √𝑥 2 − 4
𝑥2
=∫ 𝑑𝑥 − 4 ⋅ ln |𝑥 + √𝑥 2 − 4|
⏟ √𝑥 2 − 4
B
𝑥2 𝑥2
∫ 𝑑𝑥 = 𝑥 ⋅ √𝑥 2 − 4 − (∫ 𝑑𝑥 − 4 ⋅ ln |𝑥 + √𝑥 2 − 4|)
√𝑥 2 − 4 √𝑥 2 − 4
𝑥2 𝑥2 𝑥2
∫ 𝑑𝑥 = 𝑥 ⋅ √𝑥 2 − 4 − ∫ 𝑑𝑥 + 4 ⋅ ln |𝑥 + √𝑥 2 − 4| / + ∫ 𝑑𝑥
√𝑥 2 − 4 √𝑥 2 − 4 √𝑥 2 − 4
𝑥2
2⋅∫ 𝑑𝑥 = 𝑥 ⋅ √𝑥 2 − 4 + 4 ⋅ ln |𝑥 + √𝑥 2 − 4|
√𝑥 2 − 4
𝑥2 1
∫ 𝑑𝑥 = ⋅ (𝑥 ⋅ √𝑥 2 − 4 + 4 ⋅ ln |𝑥 + √𝑥 2 − 4|)
√𝑥 2 − 4 2
184
2
𝑥4 𝑥2
∫ 𝑥 ⋅ √𝑥 2 − 4 𝑑𝑥 = ∫ 𝑑𝑥 − 4 ⋅ ∫ 𝑑𝑥
√𝑥 2 − 4 √𝑥 2 − 4
∫ 𝑥 2 ⋅ √𝑥 2 − 4 𝑑𝑥 = 𝑥 3 ⋅ √𝑥 2 − 4 − 3 ⋅ ∫ 𝑥 2 ⋅ √𝑥 2 − 4 𝑑𝑥 −
1
−4 ⋅ ⋅ (𝑥 ⋅ √𝑥 2 − 4 + 4 ⋅ ln |𝑥 + √𝑥 2 − 4|) / + 3 ⋅ ∫ 𝑥 2 ⋅ √𝑥 2 − 4 𝑑𝑥
2
4 ⋅ ∫ 𝑥 2 ⋅ √𝑥 2 − 4 𝑑𝑥 = 𝑥 3 ⋅ √𝑥 2 − 4 − 2 ⋅ (𝑥 ⋅ √𝑥 2 − 4 + 4 ⋅ ln |𝑥 + √𝑥 2 − 4|)
1 3 1
∫ 𝑥 2 ⋅ √𝑥 2 − 4 𝑑𝑥 = ⋅ 𝑥 ⋅ √𝑥 2 − 4 − ⋅ (𝑥 ⋅ √𝑥 2 − 4 + 4 ⋅ ln |𝑥 + √𝑥 2 − 4|)
4 2
1 1
∫ 𝑥 2 ⋅ √𝑥 2 − 4 𝑑𝑥 = ⋅ 𝑥 3 ⋅ √𝑥 2 − 4 − ⋅ 𝑥 ⋅ √𝑥 2 − 4 − 2 ⋅ ln |𝑥 + √𝑥 2 − 4| + 𝐶
4 2
IV. Pentru orice 𝑛 (se afla relatia de recurenta):
√𝑥 2 − 16 ⋅ √𝑥 2 − 16
I𝑛 = ∫ 𝑥 𝑛 ⋅ √𝑥 2 − 16 𝑑𝑥 = ∫ 𝑥 𝑛 ⋅ 𝑑𝑥 =
√𝑥 2 − 16
𝑛
𝑥 2 − 16 𝑥 𝑛+2 − 16 ⋅ 𝑥 𝑛 𝑥 𝑛+2 16 ⋅ 𝑥 𝑛
= ∫𝑥 ⋅ 𝑑𝑥 = ∫ 𝑑𝑥 = ∫ − 𝑑𝑥 =
√𝑥 2 − 16 √𝑥 2 − 16 √𝑥 2 − 16 √𝑥 2 − 16
𝑥 𝑛+2 16 ⋅ 𝑥 𝑛
=∫ 𝑑𝑥 − ∫ 𝑑𝑥 =
√𝑥 2 − 16 √𝑥 2 − 16
𝑥 𝑥𝑛
= ∫ 𝑥 𝑛+1 ⋅ 𝑑𝑥 − 16 ⋅ ∫ 𝑑𝑥
⏟ √𝑥 2 − 16 ⏟ √𝑥 2 − 16
A B
𝑥
A = ∫ 𝑥 𝑛+1 ⋅ 𝑑𝑥 =
√𝑥 2 − 16
𝑓(𝑥) = 𝑥 𝑛+1 𝑓 ′ (𝑥) = (𝑛 + 1) ⋅ 𝑥 𝑛
𝑥 | 𝑥
𝑔′ (𝑥) = 𝑔(𝑥) = ∫ 𝑑𝑥 = √𝑥 2 − 16
√𝑥 2 − 16 2
√𝑥 − 16
= 𝑥 𝑛+1 ⋅ √𝑥 2 − 16 − ∫(𝑛 + 1) ⋅ 𝑥 𝑛 ⋅ √𝑥 2 − 16 𝑑𝑥 =
= 𝑥 𝑛+1 ⋅ √𝑥 2 − 16 − (𝑛 + 1) ⋅ ∫ 𝑥 𝑛 ⋅ √𝑥 2 − 16 𝑑𝑥 =
⏟
I𝑛
= 𝑥 𝑛+1 ⋅ √𝑥 2 − 16 − (𝑛 + 1) ⋅ I𝑛
185
𝑥𝑛 𝑥
B=∫ 𝑑𝑥 = ∫ 𝑥 𝑛−1 ⋅ 𝑑𝑥 =
√𝑥 2 − 16 √𝑥 2 − 16
𝑓(𝑥) = 𝑥 𝑛−1 𝑓 ′ (𝑥) = (𝑛 − 1) ⋅ 𝑥 𝑛−2
𝑥 | 𝑥
𝑔′ (𝑥) = 𝑔(𝑥) = ∫ 𝑑𝑥 = √𝑥 2 − 16
√𝑥 2 − 16 2
√𝑥 − 16
= 𝑥 𝑛−1 ⋅ √𝑥 2 − 16 − ∫(𝑛 − 1) ⋅ 𝑥 𝑛−2 ⋅ √𝑥 2 − 16 =
= 𝑥 𝑛−1 ⋅ √𝑥 2 − 16 − (𝑛 − 1) ⋅ ∫ 𝑥 𝑛−2 ⋅ √𝑥 2 − 16 =
⏟
I𝑛−2
𝑛−1
=𝑥 ⋅ √𝑥 2 − 16 − (𝑛 − 1) ⋅ I𝑛−2
𝑥 𝑥𝑛
I𝑛 = ∫ 𝑥 𝑛+1 ⋅ 𝑑𝑥 − 16 ⋅ ∫ 𝑑𝑥
√𝑥 2 − 16 √𝑥 2 − 16
I𝑛 = 𝑥 𝑛+1 ⋅ √𝑥 2 − 16 − (𝑛 + 1) ⋅ I𝑛 − 16 ⋅ (𝑥 𝑛−1 ⋅ √𝑥 2 − 16 − (𝑛 − 1) ⋅ I𝑛−2 ) /
/ + (𝑛 + 1) ⋅ I𝑛
𝑛+1 𝑛−1
(𝑛 + 2) ⋅ I𝑛 = 𝑥 ⋅ √𝑥 2 − 16 − 16 ⋅ 𝑥 ⋅ √𝑥 2 − 16 + 16 ⋅ (𝑛 − 1) ⋅ I𝑛−2
1
I𝑛 = ⋅ (𝑥 𝑛+1 ⋅ √𝑥 2 − 16 − 16 ⋅ 𝑥 𝑛−1 ⋅ √𝑥 2 − 16 + 16 ⋅ (𝑛 − 1) ⋅ I𝑛−2 )
𝑛+2
42. Integrale definite:
Fie 𝑓 ∶ [𝑎; 𝑏] → ℝ, 𝑎, 𝑏 ∈ ℝ. Functia 𝑓 este integrabila in sens Reimann (R) pe
[𝑎; 𝑏] daca (∃)I ∈ ℝ astfel incat pentru orice sir de diviziuni (Δ𝑛 )𝑛∈ℕ , ‖Δ‖ → 0 si
orice sisteme de puncte intermediare (ξ𝑛 )𝑛∈ℕ corespunzatoare diviziunilor
(Δ𝑛 )𝑛∈ℕ , 𝜎Δ (𝑓, ξ) → I.
Fie 𝑓 ∶ [𝑎; 𝑏] → ℝ, 𝑎, 𝑏 ∈ ℝ. Functia 𝑓 este integrabila in sens Reimann pe [𝑎; 𝑏]
daca (∃)I ∈ ℝ si (∀)ε (epsilon) > 0 (∃)𝛿𝜀 > 0 astfel incat pentru orice sir de
diviziuni (Δ𝑛 )𝑛∈ℕ , ‖Δ‖ < 𝛿𝜀 si orice sisteme de puncte intermediare (ξ𝑛 )𝑛∈ℕ
corespunzatoare diviziunilor (Δ𝑛 )𝑛∈ℕ , |𝜎Δ (𝑓, ξ) − I| < ε.
𝑏
I se noteaza ∫ 𝑓(𝑥) 𝑑𝑥 si se numeste integrala Reimann / integrala definita a
𝑎
functiei 𝑓 pe intevalul [𝑎; 𝑏].
Fie 𝑓 ∶ [𝑎; 𝑏] → ℝ, 𝑎, 𝑏 ∈ ℝ, o functie continua si pozitiva.
𝐺𝑓(𝑥)
A3 = 𝑓(𝛼3 ) ⋅ (𝑥3 − 𝑥2 ) 𝑦 A5
A5 = 𝑓(𝛼5 ) ⋅ (𝑥5 − 𝑥4 ) A3
A𝑡 = 𝑓(𝛼1 ) ⋅ (𝑥1 − 𝑥0 ) + 𝑓(𝛼2 ) ⋅ (𝑥2 − 𝑥1 ) +
+ 𝑓(𝛼3 ) ⋅ (𝑥3 − 𝑥2 ) + 𝑓(𝛼4 ) ⋅ (𝑥4 − 𝑥3 ) +
+ 𝑓(𝛼5 ) ⋅ (𝑥5 − 𝑥4 ) + 𝑓(𝛼6 ) ⋅ (𝑥6 − 𝑥5 )
𝑂 𝛼3 𝛼5
𝑎 𝑥2 𝑥3 𝑥4 𝑥5 𝑏
𝑥
186
Numarul A𝑡 este aproximarea ariei sub graficul

functiei 𝑓. Daca numarul de diviziuni (“dreptunghiuri”) creste, acuratetea
aproximarii creste. Aceasta se poate generaliza:
A𝑡 = 𝑓(𝜉1 ) ⋅ (𝑥1 − 𝑥0 ) + 𝑓(𝜉2 ) ⋅ (𝑥2 − 𝑥1 ) + ⋯ + 𝑓(𝜉𝑛 ) ⋅ (𝑥𝑛 − 𝑥𝑛−1 )
𝜉1 𝜉2 𝜉3 𝜉𝑛
𝑎 = 𝑥0 < 𝑥1 < 𝑥2 < 𝑥3 < ⋯ ⋯ ⋯ < 𝑥𝑛−1 < 𝑥𝑛 = 𝑏
Δ (delta) = (𝑎 = 𝑥0 < 𝑥1 < 𝑥2 < 𝑥3 < ⋯ < 𝑥𝑛−1 < 𝑥𝑛 = 𝑏) = diviziune a

intervalului [𝑎; 𝑏], Δ = {𝑥0 , 𝑥1 , 𝑥2 , 𝑥3 , … , 𝑥𝑛−1 , 𝑥𝑛 }
‖Δ‖ = maximul (𝑥𝑖 − 𝑥𝑖−1 | 𝑖 = ̅̅̅̅̅ 1, 𝑛) = max {𝑥𝑖 − 𝑥𝑖−1 } = lungimea celui mai
1≤𝑖≤𝑛
mare interval de forma [𝑥𝑖−1 ; 𝑥𝑖 ] (celui mai mare interval al diviziunii Δ).
‖ ‖ = norma.
Pentru 𝛥 o diviziune echidistanta (toate intervalele au lungime egala), norma
𝑏−𝑎
lui 𝛥 (‖𝛥‖) este .
𝑛
𝜉 (csi) = (𝜉1 , 𝜉2 , 𝜉3 , 𝜉4 , … , 𝜉𝑛−1 , 𝜉𝑛 ) = sistem de puncte intermediare
corespunzatoare diviziunii Δ. Nu este multime deoarece elementele se pot repeta.
𝜉𝑖 ∈ [𝑥𝑖−1 ; 𝑥𝑖 ]
𝜎Δ (𝑓, ξ) = 𝑓(𝜉1 ) ⋅ (𝑥1 − 𝑥0 ) + 𝑓(𝜉2 ) ⋅ (𝑥2 − 𝑥1 ) + ⋯ + 𝑓(𝜉𝑛 ) ⋅ (𝑥𝑛 − 𝑥𝑛−1 ) = suma
Riemann corespunzatoare functiei 𝑓, diviziunii Δ si sistemului de puncte
intermediare 𝜉.
Observatie: Integrala definita a unei functii 𝑓 este un numar, este limita sumelor
Riemann. Integrala nedefinita a unei functii 𝑓 este o multime de functii, multimea
primitivelor functiei 𝑓.
Observatie: Tabelul integralelor definite ale functiilor uzuale este acelasi, cu
exceptia aplicarii formulei Newton-Leibniz si disparitia constantei 𝐶.
187
1) Proprietati si reguli de calcul ale integralei definite:

Fie 𝑓, 𝑔 ∶ [𝑎; 𝑏] → ℝ, 𝑎, 𝑏 ∈ ℝ doua functii integrabile pe [𝑎; 𝑏].
Fie ℎ: [−𝑐; 𝑐] → ℝ, 𝑐 ∈ ℝ o functie integrabila pe [−𝑐; 𝑐].
𝑎 𝑏 𝑎
∫ 𝑓(𝑥)𝑑𝑥 = 0 ∫ 𝑓(𝑥)𝑑𝑥 = − ∫ 𝑓(𝑥)𝑑𝑥
𝑎 𝑎 𝑏
𝑏 𝑏
|∫ 𝑓(𝑥) 𝑑𝑥| ≤ ∫ |𝑓(𝑥)| 𝑑𝑥
𝑎 𝑎
I. Linearitatea integralei:
𝑏 𝑏 𝑏
∫ (𝑓(𝑥) ± 𝑔(𝑥))𝑑𝑥 = ∫ 𝑓(𝑥)𝑑𝑥 ± ∫ 𝑔(𝑥)𝑑𝑥
𝑎 𝑎 𝑎
𝑏 𝑏
∫ (𝛼 ⋅ 𝑓(𝑥))𝑑𝑥 = 𝛼 ⋅ ∫ 𝑓(𝑥)𝑑𝑥 , 𝛼 ∈ ℝ
𝑎 𝑎
II. Paritatea functiilor integrabile:

𝑐
∫ ℎ(𝑥)𝑑𝑥 = 0 daca functia ℎ este impara
−𝑐
𝑐 𝑐
∫ ℎ(𝑥)𝑑𝑥 = 2 ⋅ ∫ ℎ(𝑥)𝑑𝑥 daca functia ℎ este para
−𝑐 0
III. Conservarea semnului integralei:

𝑏
Daca 𝑓(𝑥) ≥ 0 (∀)𝑥 ∈ [𝑎; 𝑏] ⇒ ∫ 𝑓(𝑥) 𝑑𝑥 ≥ 0.
𝑎
𝑏
Daca 𝑓(𝑥) ≤ 0 (∀)𝑥 ∈ [𝑎; 𝑏] ⇒ ∫ 𝑓(𝑥) 𝑑𝑥 ≤ 0.
𝑎
𝑏
Daca 𝑓(𝑥) > 0 (∀)𝑥 ∈ [𝑎; 𝑏] ⇒ ∫ 𝑓(𝑥) 𝑑𝑥 > 0.
𝑎
𝑏
Daca 𝑓(𝑥) < 0 (∀)𝑥 ∈ [𝑎; 𝑏] ⇒ ∫ 𝑓(𝑥) 𝑑𝑥 < 0.
𝑎
𝑏
Daca 𝑓 continua pe [𝑎; 𝑏], 𝑓(𝑥) ≥ 0 (∀)𝑥 ∈ [𝑎; 𝑏]
} ⇒ ∫ 𝑓(𝑥) 𝑑𝑥 > 0.
(∃)𝑥0 ∈ [𝑎; 𝑏] astfel incat 𝑓(𝑥0 ) > 0 𝑎
𝑏
Daca 𝑓 continua pe [𝑎; 𝑏], 𝑓(𝑥) ≤ 0 (∀)𝑥 ∈ [𝑎; 𝑏]
} ⇒ ∫ 𝑓(𝑥) 𝑑𝑥 < 0.
(∃)𝑥0 ∈ [𝑎; 𝑏] astfel incat 𝑓(𝑥0 ) < 0 𝑎
IV. Monotonia integralei:

𝑏 𝑏
Daca 𝑓(𝑥) ≥, >, ≤, < 𝑔(𝑥) (∀)𝑥 ∈ [𝑎; 𝑏] ⇒ ∫ 𝑓(𝑥) 𝑑𝑥 ≥, >, ≤, < ∫ 𝑔(𝑥) 𝑑𝑥.
𝑎 𝑎
V. Inmultirea pentru functii integrabile:

Functia 𝑗: [𝑎; 𝑏] → ℝ, 𝑗(𝑥) = 𝑓(𝑥) ⋅ 𝑔(𝑥) este integrabila pe [𝑎; 𝑏].
188
VI. “Marginirea integralei”:

𝑏
Daca 𝑚 ≤ 𝑓(𝑥) ≤ 𝑀 (∀)𝑥 ∈ [𝑎; 𝑏] ⇒ 𝑚 ⋅ (𝑏 − 𝑎) ≤ ∫ 𝑓(𝑥) 𝑑𝑥 ≤ 𝑀 ⋅ (𝑏 − 𝑎)
𝑎
VII. Aditivitatea in raport cu intervalul:

Pentru orice 𝑐 ∈ [𝑎; 𝑏] functia 𝑓 este integrabila pe [𝑎; 𝑐] si [𝑐; 𝑏], iar
𝑏 𝑐 𝑏
∫ 𝑓(𝑥) 𝑑𝑥 = ∫ 𝑓(𝑥) 𝑑𝑥 + ∫ 𝑓(𝑥) 𝑑𝑥 (aditivitatea in raport cu intervalul).
𝑎 𝑎 𝑐
2) Despre integrabilitatea functiilor:

Fie 𝑓, 𝑔 ∶ [𝑎; 𝑏] → ℝ, 𝑎, 𝑏 ∈ ℝ.
Daca functia 𝑓 este continua pe [𝑎; 𝑏] atunci aceasta este integrabila pe [𝑎; 𝑏].
Daca functia 𝑓 este monotona pe [𝑎; 𝑏] atunci aceasta este integrabila pe [𝑎; 𝑏].
Daca functia 𝑓 este marginita pe [𝑎; 𝑏] si are un numar finit de puncte de
discontinuitate atunci aceasta este integrabila pe [𝑎; 𝑏] (Criteriul lui Lebesgue).
Daca functia 𝑓 nu este marginita pe [𝑎; 𝑏] atunci aceasta nu este integrabila pe
[𝑎; 𝑏]. Daca functia 𝑓 este integrabila pe [𝑎; 𝑏] atunci aceasta este marginita pe
[𝑎; 𝑏].
Daca functia 𝑓 este integrabila pe [𝑎; 𝑏] si functia 𝑔 difera de functia 𝑓 intr-un
numar finit de puncte atunci functia 𝑔 este integrabila pe [𝑎; 𝑏] si
𝑏 𝑏
∫ 𝑓(𝑥) 𝑑𝑥 = ∫ 𝑔(𝑥) 𝑑𝑥.
𝑎 𝑎
Functii Functii
Functii ce
continue integrabile
admit
primitive
3) Formula Newton-Leibniz:
Fie 𝑓 ∶ [𝑎; 𝑏] → ℝ, 𝑎, 𝑏 ∈ ℝ, o functie integrabila (R) ce admite primtive (in
particular functia 𝑓 este continua), atunci:
𝑏 𝑏
∫ 𝑓(𝑥) 𝑑𝑥 = 𝐹(𝑥) | (luat de la 𝑎 la 𝑏) = 𝐹(𝑏) − 𝐹(𝑎)
𝑎 𝑎
Exemplu:
2
𝑥3 2 1 2
1 1 1 7
∫ 𝑥 2 𝑑𝑥 = | = ⋅ (𝑥 3 | ) = ⋅ (23 − 13 ) = ⋅ (8 − 1) = ⋅ 7 =
1 3 1 3 1
3 3 3 3
189
4) Teoreme de medie:
Fie 𝑓 ∶ [𝑎; 𝑏] → ℝ, 𝑎, 𝑏 ∈ ℝ, o functie continua pe [𝑎; 𝑏], atunci (∃)𝑐 ∈ [𝑎; 𝑏]
𝑏
astfel incat ∫ 𝑓(𝑥) 𝑑𝑥 = 𝑓(𝑐) ⋅ (𝑏 − 𝑎).
𝑎
Fie 𝑓, 𝑔 ∶ [𝑎; 𝑏] → ℝ, 𝑎, 𝑏 ∈ ℝ, functia 𝑓 continua pe [𝑎; 𝑏], functia 𝑔 integrabila pe

[𝑎; 𝑏] (in particular, functia 𝑔 continua pe [𝑎; 𝑏]) si 𝑔(𝑥) ≥ 0 (∀)𝑥 ∈ [𝑎; 𝑏]
( sau 𝑔(𝑥) ≤ 0 (∀)𝑥 ∈ [𝑎; 𝑏]) atunci (∃)𝑐 ∈ [𝑎; 𝑏] astfel incat
𝑏 𝑏
∫ 𝑓(𝑥) ⋅ 𝑔(𝑥) 𝑑𝑥 = 𝑓(𝑐) ⋅ ∫ 𝑔(𝑥) 𝑑𝑥.
𝑎 𝑎
Fie 𝑓 ∶ [𝑎; 𝑏] → ℝ, 𝑎, 𝑏 ∈ ℝ, o functie continua pe [𝑎; 𝑏], atunci 𝐹 ∶ [𝑎; 𝑏] → ℝ,

𝑥
𝐹(𝑥) = ∫ 𝑓(𝑡) 𝑑𝑡 este derivabila pe [𝑎; 𝑏] si 𝐹 ′ (𝑥) = 𝑓(𝑥) (∀)𝑥 ∈ [𝑎; 𝑏] (functia
𝑎
𝐹 este o primitiva pentru functia 𝑓 care se anuleaza in punctul 𝑎).
𝑥 ′
′ (𝑥)
𝐹 = (∫ 𝑓(𝑡) 𝑑𝑡) = 𝑓(𝑥)
𝑎
𝑎
𝐹(𝑎) = ∫ 𝑓(𝑡) 𝑑𝑡 = 0
𝑎
𝐹 ′ (𝑎) = 𝑓(𝑎)
𝜑(𝑥)
𝐹(𝑥) = ∫ 𝑓(𝑡) 𝑑𝑡
𝑎
𝜑(𝑥) ′
′ (𝑥)
𝐹 = (∫ 𝑓(𝑡) 𝑑𝑡) = 𝑓(𝜑(𝑥)) ⋅ 𝜑 ′ (𝑥)
𝑎
𝜑(𝑥)
𝐹(𝑥) = ∫ 𝑓(𝑡) 𝑑𝑡
Ψ(𝑥)
𝜑(𝑥) ′
′ (𝑥)
𝐹 = (∫ 𝑓(𝑡) 𝑑𝑡) = 𝑓(𝜑(𝑥)) ⋅ 𝜑 ′ (𝑥) − 𝑓(Ψ(𝑥)) ⋅ Ψ′ (𝑥)
Ψ(𝑥)
5) Prima metoda de schimbare de variabila:

Fie 𝜑 (fi) ∶ [𝑎; 𝑏] → 𝐽 si 𝑓 ∶ 𝐽 → ℝ, 𝑎, 𝑏 ∈ ℝ, 𝐽 ⊆ ℝ, 𝐼, 𝐽 ≠ ∅ doua functii cu
proprietatile: functia 𝑓 continua si functia 𝜑 este derivabila cu derivata continua,
atunci:
𝑏 𝜑(𝑏)
∫ 𝑓(𝜑(𝑥)) ⋅ 𝜑 ′ (𝑥) 𝑑𝑥 = ∫ 𝑓(𝑡) 𝑑𝑡
𝑎 𝜑(𝑎)
𝑏 𝜑(𝑏)
∫ 𝑓 (𝜑(𝑥)
⏟)⋅𝜑 ⏟′ (𝑥) 𝑑𝑥 = ∫ 𝑓(𝑡) 𝑑𝑡
𝑎 𝑡 𝑑𝑡 𝜑(𝑎)
𝜑(𝑥) = 𝑡 /′
𝑥 = 𝑏 ⇒ 𝑡 = 𝜑(𝑏)
𝜑 ′ (𝑥) 𝑑𝑥 = 𝑑𝑡 |
𝑥 = 𝑎 ⇒ 𝑡 = 𝜑(𝑎)
190
Prima metoda de schimbare de variabila se aplica atunci cand sub integrala apare
o functie si cu derivata ei.
Observatie: Dupa schimbarea variabilei, nu se revine la variabila initiala, atat
timp cat limitele de integrare se schimba.
Exemplu:
1
∫ 6 ⋅ 𝑥 2 ⋅ (2 ⋅ 𝑥 3 + 1)4 𝑑𝑥 =
0
2 ⋅ 𝑥 3 + 1 = 𝑡 /′ 𝑥 = 1 ⇒ 𝑡 = 2 ⋅ 13 + 1 = 3
|
6 ⋅ 𝑥 2 𝑑𝑥 = 𝑑𝑡 𝑥 = 0 ⇒ 𝑡 = 2 ⋅ 03 + 1 = 1
3
4
𝑡5 3 1 3
1 243 − 1 242
= ∫ 𝑡 𝑑𝑡 = | = ⋅ (𝑡 | ) = ⋅ (35 − 15 ) =
5
=
1 5 1 5 1
5 5 5
𝜋
sin𝑛 𝑥
2
I=∫ 𝑛 𝑛
𝑑𝑥 , 𝑛 ∈ ℕ∗
0 sin 𝑥 + cos 𝑥
𝜋 𝜋 𝜋
𝜋 𝑥=
⇒ −𝑡 = ⇒𝑡 =0
𝑥 = − 𝑡 /′ 2 2 2
2 | 𝜋 𝜋
𝑑𝑥 = −𝑑𝑡 𝑥 =0⇒ −𝑡 =0⇒𝑡 =
2 2
𝜋 𝑛 𝜋
2 sin𝑛 𝑥 0 sin ( 2 − 𝑡)
=∫ 𝑑𝑥 = ∫ ⋅ (−1)𝑑𝑡 =
𝑛
0 sin 𝑥 + cos 𝑥
𝑛 𝜋
sin 𝑛 (𝜋 − 𝑡) + cos 𝑛 (𝜋 − 𝑡)
2 2 2
𝜋 𝜋
sin ( − 𝑥) = cos 𝑥 cos ( − 𝑥) = sin 𝑥
2 2
𝜋 𝜋
0 𝑛
cos 𝑡 2 cos𝑛 𝑡 2 cos 𝑛 𝑧
= −∫ 𝑑𝑡 = ∫ 𝑑𝑡 = ∫ 𝑑𝑧
𝜋 cos 𝑛 𝑡 + sin𝑛 𝑡 𝑛 𝑛 𝑛 𝑛
0 sin 𝑡 + cos 𝑡 0 sin 𝑧 + cos 𝑧
2
𝜋 𝜋
sin𝑛 𝑥
2 2 sin𝑛 𝑧
I=∫ 𝑛 𝑛
𝑑𝑥 = ∫ 𝑛 𝑛
𝑑𝑧
0 sin 𝑥 + cos 𝑥 0 sin 𝑧 + cos 𝑧
𝜋
2 cos 𝑛 𝑧
I=∫ 𝑑𝑧
0 sin𝑛 𝑧 + cos𝑛 𝑧
𝜋 𝜋
sin𝑛 𝑧
2 2 cos 𝑛 𝑧
2⋅I=∫ 𝑛 𝑛
𝑑𝑧 + ∫ 𝑛 𝑛
𝑑𝑧 =
0 sin 𝑧 + cos 𝑧 0 sin 𝑧 + cos 𝑧
𝜋
2 sin𝑛 𝑧 cos 𝑛 𝑧
2⋅I=∫ + 𝑑𝑧
0 sin𝑛 𝑧 + cos𝑛 𝑧 sin𝑛 𝑧 + cos 𝑛 𝑧
𝜋
2⋅I=∫ 𝑑𝑧
𝜋
2
2 ⋅ I = ∫ 1𝑑𝑧
0
191
𝜋
2
2⋅I=𝑧 |
0
𝜋
2⋅I= −0
2
𝜋 𝜋
2⋅I= ⇒I=
2 4
6) A doua metoda de schimbare de variabila:
Fie 𝜑 (fi) ∶ [𝑎; 𝑏] → [𝑐; 𝑑] si 𝑓 ∶ [𝑐; 𝑑] → ℝ, 𝑎, 𝑏, 𝑐, 𝑑 ∈ ℝ, doua functii cu
proprietatile: functia 𝜑 este bijectiva (inversabila), functiile 𝜑, 𝜑 −1 sunt
derivabile cu derivatele continue si functia 𝑓 este continua, atunci:
𝑏 𝜑(𝑏)
∫ 𝑓(𝜑(𝑥)) 𝑑𝑥 = ∫ 𝑓(𝑡) ⋅ (𝜑 −1 )′ (𝑡) 𝑑𝑡
𝑎 𝜑(𝑎)
𝜑(𝑥) = 𝑡 /𝜑 −1
𝜑 −1 (𝜑(𝑥)) = 𝜑 −1 (𝑡) | 𝑥 = 𝑏 ⇒ 𝑡 = 𝜑(𝑏)
𝑥 = 𝜑 −1 (𝑡) /′ | 𝑥 = 𝑎 ⇒ 𝑡 = 𝜑(𝑎)
𝑑𝑥 = (𝜑 −1 )′ (𝑡) 𝑑𝑡
Integrale comune pentru folosirea celei de a doua metoda de schimbare de
variabila sunt aceleasi ca cele de la a doua metoda de schimbare de variabila
pentru primitive.
Exemplu:
1
1
∫ 𝑑𝑥 =
1 𝑥 ⋅ √𝑥 4 + 𝑥 2 + 1
2
1
=𝑡
𝑥 1
1 ′ | 𝑥=1⇒𝑡= =1
𝑥= / 1
𝑡 1 1
−2
𝑑𝑥 = (−1) ⋅ 𝑡 𝑑𝑡 | 𝑥 = ⇒ 𝑡 = =2
2 1
−1 2
𝑑𝑥 = 2 𝑑𝑡
𝑡
1 1
1 −1 1
=∫ 𝑡⋅ ⋅ 2 𝑑𝑡 = − ∫ 𝑑𝑡 =
2 1 4
1 2 𝑡 2 1 1
√( ) + ( ) + 1 𝑡⋅√ 4+ 2+1
𝑡 𝑡 𝑡 𝑡
2 2 2
1 1 1
=∫ 𝑑𝑡 = ∫ 𝑑𝑡 = ∫ 𝑑𝑡 =
1 1 𝑡 2 𝑡 4 1 𝑡 4 + 𝑡2 + 1 1 √𝑡 4 + 𝑡 2 + 1
𝑡⋅√ 4+ 4+ 4 𝑡⋅√ 𝑡⋅
𝑡 𝑡 𝑡 𝑡4 √𝑡 4
2 2 2
1 1 𝑡
=∫ 𝑑𝑡 = ∫ 𝑑𝑡 = ∫ 𝑑𝑡 =
1 √𝑡 4 + 𝑡 2 + 1 4
1 √𝑡 + 𝑡 + 1
2
1 √(𝑡 2 )2 + 𝑡 2 + 1
𝑡⋅
𝑡2 𝑡
192
𝑡 2 = 𝑦 /′
2 ⋅ 𝑡 𝑑𝑡 = 𝑑𝑦 𝑡=2⇒𝑦=4
|
1 𝑡=1⇒𝑦=1
𝑡 𝑑𝑡 = 𝑑𝑦
2
4 4
1 1 1 1
=∫ ⋅ 𝑑𝑦 = ⋅ ∫ 𝑑𝑦 =
1 √𝑦 2 + 𝑦 + 1 2 2 1 1 1 3
√𝑦 2 + 2 ⋅ ⋅ 𝑦 + +
2 4 4
4
1 1
= ⋅∫ 𝑑𝑦 =
2 1 2
√(𝑦 + 1) + 3
2 4
1 8+1 9
1 𝑦=4⇒𝑧 =4+ = =
𝑦 + = 𝑧 /′ 2 2 2
2 |
1 2+1 3
𝑑𝑦 = 𝑑𝑧 𝑦=1⇒𝑧 =1+ = =
2 2 2
9 9
9 2 2
1 2 1 1 3 1 3
= ⋅∫ 𝑑𝑧 = ⋅ ln |𝑧 + √𝑧 2 + | | = ⋅ ln |𝑧 + √𝑧 2 + | | =
2 3 2 4 2 4
2 √𝑧 2 + 3 3 3
4 2 ( 2)
2 2
1 9 9 3 3 3 3
= ⋅ [ln ( + √( ) + ) − ln ( + √( ) + ) ] =
2 2 2 4 2 2 4
1 9 81 3 3 9 3
= ⋅ [ln ( + √ + ) − ln ( + √ + ) ] =
2 2 4 4 2 4 4
1 9 84 3 12 1 9 √84 3 √12
= ⋅ [ln ( + √ ) − ln ( + √ ) ] = ⋅ [ln ( + ) − ln ( + )]=
2 2 4 2 4 2 2 2 2 2
9 + 2√21
1 9 + 2√21 3 + 2√3 1 2
= ⋅ [ln ( ) − ln ( ) ] = ⋅ ln ( )=
2 2 2 2 3 + 2√3
2
1 9 + 2√21 2 1 9 + 2√21
= ⋅ ln ( ⋅ ) = ⋅ ln ( )
2 2 3 + 2√3 2 3 + 2√3
193
7) Integrarea prin parti:

Fie 𝑓, 𝑔 ∶ [𝑎; 𝑏] → ℝ, 𝑎, 𝑏 ∈ ℝ, doua functii derivabile cu derivatele continue,
atunci:
𝑏 𝑏 𝑏
∫ 𝑓(𝑥) ⋅ 𝑔′ (𝑥) 𝑑𝑥 = 𝑓(𝑥) ⋅ 𝑔(𝑥) | − ∫ 𝑓 ′ (𝑥) ⋅ 𝑔(𝑥) 𝑑𝑥 (cea mai des folosita)
𝑎 𝑎 𝑎
𝑏 𝑏 𝑏
∫ 𝑓 ′ (𝑥) ⋅ 𝑔(𝑥) 𝑑𝑥 = 𝑓(𝑥) ⋅ 𝑔(𝑥) | − ∫ 𝑓(𝑥) ⋅ 𝑔′ (𝑥) 𝑑𝑥
𝑎 𝑎 𝑎
Exemplu:
𝑒
∫ 𝑥 ⋅ ln 𝑥 𝑑𝑥 =
1
1
𝑓 ′ (𝑥) =
𝑓(𝑥) = ln 𝑥 𝑥
|
𝑔′ (𝑥) = 𝑥 𝑥2
𝑔(𝑥) = ∫ 𝑥 𝑑𝑥 =
2
𝑒 𝑒 𝑒 𝑒
1 2 1 1 2 1 2
1
= ⋅ 𝑥 ⋅ ln 𝑥 | − ∫ ⋅ ⋅ 𝑥 𝑑𝑥 = ⋅ (𝑥 ⋅ ln 𝑥 | ) − ⋅ ∫ 𝑥 𝑑𝑥 =
2 1 1 2 𝑥 2 1
2 1
2 𝑒 𝑒
1 2 2
1 𝑥 1 2
1 2
= ⋅ (𝑒 ⋅ ln 𝑒 − 1 ⋅ ln 1) − ⋅ | = ⋅ (𝑒 ⋅ 1 − 1 ⋅ 0) − ⋅ (𝑥 | ) =
2 2 2 1 2 4 1
2 2 2 2 2
1 2 1 2 ⋅ 𝑒 −𝑒 + 1 𝑒 + 1
= ⋅ 𝑒 − ⋅ (𝑒 2 − 12 ) = + =
2 4 4 4 4
8) Aplicatii ale integralei definite:
I. Arii si volume:
i. Aria cuprinsa intre graficul functiei si axa 𝑂𝑥:
Fie 𝑓 ∶ [𝑎; 𝑏] → ℝ, 𝑎, 𝑏 ∈ ℝ, o functie continua pe [𝑎; 𝑏], atunci:
𝐺𝑓(𝑥)
𝑏
A = Γ𝑎,𝑏 = Γ𝑓 = ∫ |𝑓(𝑥)| 𝑑𝑥 𝑦
𝑎
Γ = gamma
Daca functia nu este pozitiva (≥ 0),
pe tot intervalul, atunci se foloseste 𝑂 𝑎 𝑐 𝑏 𝑥
aditivitatea in raport cu intevalul:
𝑏 𝑐 𝑏
∫ |𝑓(𝑥)| 𝑑𝑥 = ∫ (−𝑓(𝑥)) 𝑑𝑥 + ∫ 𝑓(𝑥) 𝑑𝑥
𝑎 𝑎 𝑐
194
ii. Aria cuprinsa intre doua grafice de functii:

Fie 𝑓, 𝑔 ∶ [𝑎; 𝑏] → ℝ, 𝑎, 𝑏 ∈ ℝ, doua functii continue pe [𝑎; 𝑏], atunci:
𝑏
Γ𝑓,𝑔 = ∫ |𝑓(𝑥) − 𝑔(𝑥)| 𝑑𝑥 𝑦
𝑎
𝐺𝑔(𝑥)
Se foloseste adititivatea in raport 𝐺𝑓(𝑥)

cu intervalul daca una dintre functii
nu este mai mare decat celalta pe
tot intervalul: 𝑂 𝑎 𝑐 𝑏 𝑥
𝑏 𝑐 𝑏
∫ |𝑓(𝑥) − 𝑔(𝑥)| 𝑑𝑥 = ∫ (𝑓(𝑥) − 𝑔(𝑥)) 𝑑𝑥 + ∫ −(𝑓(𝑥) − 𝑔(𝑥)) 𝑑𝑥 =
𝑎 𝑎 𝑐
𝑐 𝑏
= ∫ (𝑓(𝑥) − 𝑔(𝑥)) 𝑑𝑥 − ∫ (𝑔(𝑥) − 𝑓(𝑥)) 𝑑𝑥
𝑎 𝑐
iii. Volumul corpului de rotatie obtinut prin rotirea graficului functiei in

jurul axei 𝑂𝑥:
Fie 𝑓 ∶ [𝑎; 𝑏] → ℝ, 𝑎, 𝑏 ∈ ℝ, o functie continua pe [𝑎; 𝑏], atunci:
𝑏 𝑏
2
V(𝐶𝑓 ) = 𝜋 ⋅ ∫ 𝑓 2 (𝑥) 𝑑𝑥 = 𝜋 ⋅ ∫ (𝑓(𝑥)) 𝑑𝑥
𝑎 𝑎
𝑦 𝑦
𝐺𝑓(𝑥)
𝐺𝑓(𝑥)
𝑂 𝑂
𝑎 𝑏 𝑎 𝑏
𝑥 𝑥
𝑧 𝑧
Exemplu:
𝑓, 𝑔 ∶ [0; 2] → ℝ, 𝑓(𝑥) = 3 ⋅ 𝑥 − 4, 𝑔(𝑥) = 𝑥 2 + 4 ⋅ 𝑥 − 6
2 2
Γ𝑓 = ∫ |𝑓(𝑥)| 𝑑𝑥 = ∫ |3 ⋅ 𝑥 − 4| 𝑑𝑥
0 0
4
3⋅𝑥−4 =0/+4 𝑥 0 3 2
1
3⋅𝑥 = 4/⋅ 3⋅𝑥−4 −−−−−−−−0+++++++
3
4
𝑥=
3
195
4
2 2
3
Γ𝑓 = ∫ |3 ⋅ 𝑥 − 4| 𝑑𝑥 = ∫ −(3 ⋅ 𝑥 − 4) 𝑑𝑥 + ∫ (3 ⋅ 𝑥 − 4) 𝑑𝑥 =
4
0 0
3
4
2 2
3
= ∫ 3 ⋅ 𝑥 𝑑𝑥 − ∫ 4 𝑑𝑥 + ∫ (4 − 3 ⋅ 𝑥) 𝑑𝑥 =
4 4
0
3 3
4 4
2 2
3 3
= 3 ⋅ ∫ 𝑥 𝑑𝑥 − 4 ⋅ ∫ 1 𝑑𝑥 + ∫ 4 𝑑𝑥 − ∫ 3 ⋅ 𝑥 𝑑𝑥 =
4 4
0 0
3 3
4 4
𝑥2 2 2
3 3
= 3 ⋅ ( | ) − 4 ⋅ (𝑥 | ) + 4 ⋅ ∫ 1 𝑑𝑥 − 3 ⋅ ∫ 𝑥 𝑑𝑥 =
2 4 4 0 0
3 3
4 4
2
3 4 3 𝑥2 3
= ⋅ (𝑥 2 | ) − 4 ⋅ (2 − ) + 4 ⋅ (𝑥 | ) − 3 ⋅ ( | ) =
2 4 3 0
2 0
3
4
3 4 2 4 4 3 3
= ⋅ (2 − ( ) ) − 4 ⋅ (2 − ) + 4 ⋅ ( − 0) − ⋅ (𝑥 2 | ) =
2
2 3 3 3 2 0
3 16 6 4 4 3 4 2
= ⋅ (4 − ) − 4 ⋅ ( − ) + 4 ⋅ − ⋅ (( ) − 02 ) =
2 9 3 3 3 2 3
3 36 16 2 16 3 16 3 20 8 16 8 10
= ⋅( − )−4⋅ + − ⋅ = ⋅ − + − =
2 9 9 3 3 2 9 2 9 3 3 3 3
2 2
Γ𝑓,𝑔 = ∫ |𝑓(𝑥) − 𝑔(𝑥)| 𝑑𝑥 = ∫ |3 ⋅ 𝑥 − 4 − (𝑥 2 + 4 ⋅ 𝑥 − 6)| 𝑑𝑥 =
0 0
2 2
= ∫ |3 ⋅ 𝑥 − 4 − 𝑥 2 − 4 ⋅ 𝑥 + 6| 𝑑𝑥 = ∫ |−𝑥 2 − 𝑥 + 2| 𝑑𝑥 =
0 0
2 2
= ∫ |−(𝑥 2 + 𝑥 − 2)| 𝑑𝑥 = ∫ |−1| ⋅ |(𝑥 2 + 𝑥 − 2)| 𝑑𝑥 =
0 0
2
= ∫ |(𝑥 2 + 𝑥 − 2)| 𝑑𝑥
0
𝑥2 + 𝑥 − 2 = 0
Δ = 12 − 4 ⋅ 1 ⋅ (−2) = 1 + 8 = 9
−1 ± √9 −1 ± 3
𝑥1,2 = =
2⋅1 2
−1 + 3 2 −1 − 3 −4
𝑥1 = = =1 𝑥2 = = = −2
2 2 2 2
𝑥 0 1 2
𝑥2 + 4 ⋅ 𝑥 − 6 − − − − − − − 0 + + + + + + + +
196
2
Γ𝑓,𝑔 = ∫ |(𝑥 2 + 𝑥 − 2)| 𝑑𝑥 =
0
1 2
= ∫ −(𝑥 2 + 𝑥 − 2) 𝑑𝑥 + ∫ (𝑥 2 + 𝑥 − 2) 𝑑𝑥 =
0 1
1 2 2 2
= ∫ (−𝑥 2 − 𝑥 + 2) 𝑑𝑥 + ∫ 𝑥 2 𝑑𝑥 + 4 ⋅ ∫ 𝑥 𝑑𝑥 − 2 ⋅ ∫ 1 𝑑𝑥 =
0 1 1 1
2 2 1 2 1
1
1 1
= ⋅ (𝑥 3 | ) + ⋅ (𝑥 2 | ) − 2 ⋅ (𝑥 | ) − ∫ 𝑥 2 𝑑𝑥 − ∫ 𝑥 𝑑𝑥 + 2 ⋅ ∫ 1 𝑑𝑥 =
3 1
2 1 1 0 0 0
1 1
1 3 3
1 2 2
1 3
1 2
= ⋅ (2 − 1 ) + ⋅ (2 − 1 ) − 2 ⋅ (2 − 1) − ⋅ (𝑥 | ) − ⋅ (𝑥 | ) +
3 2 3 0
2 0
1
+2 ⋅ (𝑥 | ) =
0
1 1 1 1
= ⋅ (8 − 1) + ⋅ (4 − 1) − 2 ⋅ 1 − ⋅ (13 − 03 ) − ⋅ (12 − 02 ) + 2 ⋅ (1 − 0) =
3 2 3 2
1 1 1 1 7 3 1 1
= ⋅7+ ⋅3−2− ⋅1− ⋅1+2⋅1= + −2− − +2=
3 2 3 2 3 2 3 2
7−1 3−1 6 2
= + = + = 2+1 =3
3 2 3 2
2 2
2 (𝑥)
V(𝐶𝑓 ) = 𝜋 ⋅ ∫ 𝑓 𝑑𝑥 = 𝜋 ⋅ ∫ (3 ⋅ 𝑥 − 4)2 𝑑𝑥 =
0 0
2 2
= 𝜋 ⋅ ∫ (3 ⋅ 𝑥) − 2 ⋅ 3 ⋅ 4 ⋅ 𝑥 + 4 𝑑𝑥 = 𝜋 ⋅ ∫ 9 ⋅ 𝑥 2 − 24 ⋅ 𝑥 + 16 𝑑𝑥 =
2 2
0 0
2 2 2
= 𝜋 ⋅ (9 ⋅ ∫ 𝑥 2 𝑑𝑥 − 24 ⋅ ∫ 𝑥 𝑑𝑥 + 16 ⋅ ∫ 1𝑑𝑥) =
0 0 0
2 2 2
1 1
= 𝜋 ⋅ (9 ⋅ ⋅ (𝑥 3 | ) − 24 ⋅ ⋅ (𝑥 2 | ) + 16 ⋅ (𝑥 | )) =
3 0
2 0 0
= 𝜋 ⋅ (3 ⋅ (23 − 03 ) − 12 ⋅ (22 − 02 ) + 16 ⋅ (2 − 0)) =

= 𝜋 ⋅ (3 ⋅ 8 − 12 ⋅ 4 + 16 ⋅ 2) = 𝜋 ⋅ (24 − 48 + 32) = 8𝜋
II. Calculul unor limite de siruri cu ajutorul integralei definite:
Fie 𝑓 ∶ [𝑎; 𝑏] → ℝ, 𝑎, 𝑏 ∈ ℝ, o functie integrabila (R) pe [𝑎; 𝑏] si
𝜎Δ (𝑓, ξ) = 𝑓(𝜉1 ) ⋅ (𝑥1 − 𝑥0 ) + 𝑓(𝜉2 ) ⋅ (𝑥2 − 𝑥1 ) + ⋯ + 𝑓 (𝜉𝑛 ) ⋅ (𝑥𝑛 − 𝑥𝑛−1 ) suma
Riemann corespunzatoare functiei 𝑓, diviziunii Δ si sistemului de puncte
intermediare 𝜉.
‖𝛥‖ → 0 𝑏
𝜎Δ (𝑓, ξ) → ∫ 𝑓(𝑥) 𝑑𝑥 = I
𝑎
197
𝑏−𝑎
Daca 𝛥 este echidistanta, atunci norma diviziunii este egala cu .
𝑛
𝜎Δ (𝑓, ξ) = 𝑓(𝜉1 ) ⋅ (𝑥
⏟ 1 − 𝑥0 ) + 𝑓(𝜉2 ) ⋅ (𝑥
⏟ 2 − 𝑥1 ) + ⋯ + 𝑓(𝜉𝑛 ) ⋅ (𝑥
⏟ 𝑛 − 𝑥𝑛−1 )
𝑏−𝑎 𝑏−𝑎 𝑏−𝑎
𝑛 𝑛 𝑛
𝑏−𝑎
𝜎Δ (𝑓, ξ) = ⋅ (𝑓(𝜉1 ) + 𝑓(𝜉2 ) + ⋯ + 𝑓(𝜉𝑛 ))
𝑛
Pentru 𝑏 = 1 si 𝑎 = 0; 𝑓 ∶ [0; 1] → ℝ.
1
1
𝜎Δ (𝑓, ξ) = ) ) ))
⋅ (𝑓(𝜉1 + 𝑓(𝜉2 + ⋯ + 𝑓(𝜉𝑛 → ∫ 𝑓(𝑥) 𝑑𝑥
𝑛 0
Pentru a calcula limita unui sir cu ajutorul integralei definite, intai, se scrie sirul
dat ca o suma Riemann corespunzatoare unei functii 𝑓 definita pe un interval
[𝑎; 𝑏] (de obicei
𝑏
[0; 1]), iar limita sirului este limita sumelor Riemann; ∫ 𝑓(𝑥) 𝑑𝑥.
𝑎
𝑥𝑛 = 𝜎Δ (𝑓, ξ) / 𝑛 → ∞
𝑏
𝑥𝑛 → ∫ 𝑓(𝑥) 𝑑𝑥
𝑎
Exemplu:
𝑛 ⋅ (𝑛 + 1)
1 2 𝑛 1 + 2 + ⋯+ 𝑛 2 𝑛 ⋅ (𝑛 + 1) 1
𝑎𝑛 = 2 + 2 + ⋯ + 2 = = = ⋅ 2=
𝑛 𝑛 𝑛 𝑛2 𝑛2 2 𝑛
1 1
𝑛2 ⋅ (1 + 𝑛) (1 + 𝑛) 𝑛 → ∞ 1
= = →
2 ⋅ 𝑛2 2 2
1 2 𝑛 1 1 2 𝑛
𝑎𝑛 = + + ⋯ + = ⋅ ( + + ⋯ + )
𝑛2 𝑛2 𝑛2 𝑛 ⏟ 𝑛 𝑛 ⏟
𝑛
0 1
𝑓 ∶ [0; 1] → ℝ, 𝑓(𝑥) = 𝑥
1 1 2 2 𝑛 𝑛
𝑓( ) = ,𝑓( ) = ,… ,𝑓( ) =
𝑛 𝑛 𝑛 𝑛 𝑛 𝑛
1 1 1
1 1 1 1
𝑎𝑛 → ∫ 𝑓(𝑥) 𝑑𝑥 = ∫ 𝑥 𝑑𝑥 = ⋅ (𝑥 | ) = ⋅ (12 − 02 ) = ⋅ 1 =
2
0 0 2 0
2 2 2
198
𝑛 𝑛 𝑛
𝑎𝑛 = + + ⋯ +
𝑛2 + 12 𝑛2 + 22 𝑛2 + 𝑛2
𝑛 𝑛 𝑛
𝑎𝑛 = 2 + 2 +⋯+
1 2 𝑛2
𝑛2 ⋅ (1 + 2 ) 𝑛2 ⋅ (1 + 2 ) 𝑛2 ⋅ (1 + 2 )
𝑛 𝑛 𝑛
1 1 1
𝑎𝑛 = + + ⋯+
1 2
2 2 𝑛 2
𝑛 ⋅ (1 + (𝑛) ) 𝑛 ⋅ (1 + (𝑛) ) 𝑛 ⋅ (1 + (𝑛) )
1 1 1 1
𝑎𝑛 = ⋅ 2+ + ⋯ +
𝑛 1 2 2 𝑛 2
1 + (⏟
1 + (⏟
𝑛) 1 + (𝑛) 𝑛)
( 0 1 )
1
𝑓 ∶ [0; 1] → ℝ, 𝑓(𝑥) =
1 + 𝑥2
1 1 1
1 𝜋 𝜋
𝑎𝑛 → ∫ 𝑓(𝑥) 𝑑𝑥 = ∫ 2
𝑑𝑥 = arctg 𝑥 | = arctg 1 − arctg 0 = − 0 =
0 0 1+𝑥 0
4 4
43. Integrarea functiilor rationale:

1) Integrarea functiilor rationale simple:
Acestea sunt exemplificate pe integrale nedefinite, dar este acelasi proces pentru
integrale definite, cu exceptia schimbarii limitelor de integrare (daca este nevoie)
si aplicarea formulei Newton-Leibniz.
𝑎, 𝑏, 𝑐, A, B ∈ ℝ, 𝑎, A ≠ 0, 𝑛 ∈ ℕ, 𝑛 ≥ 2
1 1
1) ∫ 𝑑𝑥 = (direct) ⋅ ln|𝑎 ⋅ 𝑥 + 𝑏| + 𝐶
𝑎⋅𝑥+𝑏 𝑎
1
∫ 𝑑𝑥 =
𝑎⋅𝑥+𝑏
𝑎 ⋅ 𝑥 + 𝑏 = 𝑡 /′
1
𝑎 𝑑𝑥 = 𝑑𝑡 / ⋅
𝑎
1
𝑑𝑥 = 𝑑𝑡
𝑎
1 1 1 1 1 1
= ∫ ⋅ 𝑑𝑡 = ⋅ ∫ 𝑑𝑡 = ⋅ ln|𝑡| + 𝐶 = ⋅ ln|𝑎 ⋅ 𝑥 + 𝑏| + 𝐶
𝑡 𝑎 𝑎 𝑡 𝑎 𝑎
199
1
2) ∫ 𝑑𝑥 =
(𝑎 ⋅ 𝑥 + 𝑏)𝑛
𝑎 ⋅ 𝑥 + 𝑏 = 𝑡 /′
1
𝑎 𝑑𝑥 = 𝑑𝑡 / ⋅
𝑎
1
𝑑𝑥 = 𝑑𝑡
𝑎
1 1 1 1 𝑡 −𝑛+1 1
= ∫ 𝑛 ⋅ 𝑑𝑡 = ⋅ ∫ 𝑡 −𝑛 𝑑𝑡 = ⋅ = ⋅ 𝑡 −(𝑛−1) =
𝑡 𝑎 𝑎 𝑎 −𝑛 + 1 𝑎 ⋅ (−1) ⋅ (𝑛 − 1)
−1 1 −1
= ⋅ 𝑛−1 = +𝐶
𝑎 ⋅ (𝑛 − 1) 𝑡 𝑎 ⋅ (𝑛 − 1) ⋅ (𝑎 ⋅ 𝑥 + 𝑏)𝑛−1
1 1 𝑥
3) ∫ 𝑑𝑥 = ⋅ arctg + 𝐶
𝑥2 +𝑎 2 𝑎 𝑎
1 1 𝑎2 1 𝑎2 + 𝑥 2 − 𝑥 2
4) I𝑛 = ∫ 2 𝑑𝑥 = 2 ⋅ ∫ 2 𝑑𝑥 = 2 ⋅ ∫ 𝑑𝑥 =
(𝑥 + 𝑎2 )𝑛 𝑎 (𝑥 + 𝑎2 )𝑛 𝑎 (𝑥 2 + 𝑎2 )𝑛
1 𝑎2 + 𝑥 2 𝑥2 1 𝑎2 + 𝑥 2 𝑥2
= 2⋅∫ 2 − 𝑑𝑥 = 2 ⋅ (∫ 2 𝑑𝑥 − ∫ 2 𝑑𝑥)
𝑎 (𝑥 + 𝑎2 )𝑛 (𝑥 2 + 𝑎2 )𝑛 𝑎 (𝑥 + 𝑎2 )𝑛 (𝑥 + 𝑎2 )𝑛
1 1 𝑥2
= 2 ⋅ (∫ 2 𝑑𝑥 − ∫ 𝑑𝑥) =
𝑎 (𝑥 + 𝑎2 )𝑛−1 (𝑥 2 + 𝑎2 )𝑛
1 𝑥
= 2 ⋅ (I𝑛−1 − ∫ 𝑥 ⋅ 2 𝑑𝑥)
𝑎 (𝑥 + 𝑎2 )𝑛
𝑥
∫𝑥 ⋅ 𝑑𝑥 =
(𝑥 2
+ 𝑎 2 )𝑛
𝑓(𝑥) = 𝑥 𝑓 ′ (𝑥) = 1
𝑥 | 𝑥
𝑔′ (𝑥) = 2 𝑔(𝑥) = ∫ 𝑑𝑥
(𝑥 + 𝑎2 )𝑛 (𝑥 2 + 𝑎2 )𝑛
𝑥
∫ 𝑑𝑥 =
(𝑥 2+ 𝑎 2 )𝑛
𝑥 2 + 𝑎2 = 𝑡 /′
1
2 ⋅ 𝑥 𝑑𝑥 = 𝑑𝑡 / ⋅
2
1
𝑥 𝑑𝑥 = 𝑑𝑡
2
1 1 1 −𝑛
1 𝑡 −𝑛+1 1
= ⋅ ∫ 𝑛 𝑑𝑡 = ⋅ ∫ 𝑡 𝑑𝑡 = ⋅ = ⋅ 𝑡 −(𝑛−1) =
2 𝑡 2 2 −𝑛 + 1 2 ⋅ (−1) ⋅ (𝑛 − 1)
−1 1 −1
= ⋅ 𝑛−1 = +𝐶
2 ⋅ (𝑛 − 1) 𝑡 2 ⋅ (𝑛 − 1) ⋅ (𝑥 2 + 𝑎2 )𝑛−1
200
𝑥 −𝑥 −1
∫𝑥 ⋅ 𝑑𝑥 = −∫ 𝑑𝑥
(𝑥 2 2
+𝑎 ) 𝑛 2
2 ⋅ (𝑛 − 1) ⋅ (𝑥 + 𝑎 )2 𝑛−1 2 ⋅ (𝑛 − 1) ⋅ (𝑥 2 + 𝑎2 )𝑛−1
−1 𝑥 1 1
= ⋅ 2 2 𝑛−1
+ ⋅∫ 2 𝑑𝑥 =
2 ⋅ (𝑛 − 1) (𝑥 + 𝑎 ) 2 ⋅ (𝑛 − 1) (𝑥 + 𝑎2 )𝑛−1
−1 𝑥 1
= ⋅ 2 + ⋅I
2 ⋅ 𝑛 − 2 (𝑥 + 𝑎 )2 𝑛−1 2 ⋅ 𝑛 − 2 𝑛−1
1 𝑥
I𝑛 = 2
⋅ (I𝑛−1 − ∫ 𝑥 ⋅ 2 𝑑𝑥) =
𝑎 (𝑥 + 𝑎2 )𝑛
1 −1 𝑥 1
= 2 ⋅ [𝐼𝑛−1 − ( ⋅ 2 + ⋅ 𝐼 )] =
𝑎 2 ⋅ 𝑛 − 2 (𝑥 + 𝑎2 )𝑛−1 2 ⋅ 𝑛 − 2 𝑛−1
1 −1 𝑥 1
= 2 ⋅ (𝐼𝑛−1 + ⋅ 2 − ⋅𝐼 )=
𝑎 2 ⋅ 𝑛 − 2 (𝑥 + 𝑎 ) 2 𝑛−1 2 ⋅ 𝑛 − 2 𝑛−1
1 2⋅𝑛−2 1 −1 𝑥
= 2⋅( ⋅ 𝐼𝑛−1 − ⋅ 𝐼𝑛−1 + ⋅ 2 )=
𝑎 2⋅𝑛−2 2⋅𝑛−2 2 ⋅ 𝑛 − 2 (𝑥 + 𝑎2 )𝑛−1
1 2⋅𝑛−3 −1 𝑥
= 2⋅( ⋅ 𝐼𝑛−1 + ⋅ 2 )
𝑎 2⋅𝑛−2 2 ⋅ 𝑛 − 2 (𝑥 + 𝑎2 )𝑛−1
Observatie: Pentru 𝑛 ≥ 3 este recomandat sa se integreze la puterea 𝑛 (ca mai
sus), si sa se foloseasca relatia de recurenta pentru a ajunge la valorea lui 𝑛
dorita. Pentru 𝑛 = 2 se poate integra folosind pasii de mai sus, deoarece I1 este
‘aflat’ in timpul calculelor (dar poate fi si calculat folosind 3) ).
1
5) ∫ 𝑑𝑥
𝑎 ⋅ 𝑥2 + 𝑏 ⋅ 𝑥 + 𝑐
• Daca Δ > 0:
1 1
∫ 𝑑𝑥 = ∫ 𝑑𝑥 =
𝑥2
𝑎⋅ +𝑏⋅𝑥+𝑐 𝑎 ⋅ (𝑥 − 𝑥1 ) ⋅ (𝑥 − 𝑥2 )
1 1
= ⋅∫ 𝑑𝑥 = despartire in doua integrale de tip 1)
𝑎 (𝑥 − 𝑥1 ) ⋅ (𝑥 − 𝑥2 )
• Daca Δ = 0:
1 1
∫ 𝑑𝑥 = ∫ 𝑑𝑥 =
𝑥2
𝑎⋅ +𝑏⋅𝑥+𝑐 𝑎 ⋅ (𝑥 − 𝑥1 ) ⋅ (𝑥 − 𝑥1 )
1 1
= ⋅∫ 𝑑𝑥 = integrala de tip 2)
𝑎 (𝑥 − 𝑥1 )2
201
• Daca Δ < 0:
1 1
∫ 𝑑𝑥 = ∫ 𝑑𝑥 =
𝑎⋅ 𝑥2 +𝑏⋅𝑥+𝑐 𝑏 2 −Δ
𝑎 ⋅ [(𝑥 + 2 ⋅ 𝑎) + 4 ⋅ 𝑎]
𝑏
𝑥+ = 𝑡 /′
2⋅𝑎
𝑑𝑥 = 𝑑𝑡
1 1
= ⋅∫ 𝑑𝑥 = integrala de tip 3)
𝑎 2 −Δ
𝑡 +4⋅𝑎
1
6) ∫ 𝑑𝑥
(𝑎 ⋅ 𝑥2 + 𝑏 ⋅ 𝑥 + 𝑐)𝑛
• Daca Δ > 0:
1 1
∫ 𝑑𝑥 = ∫ 𝑑𝑥 =
(𝑎 ⋅ 𝑥 2 + 𝑏 ⋅ 𝑥 + 𝑐)𝑛 [𝑎 ⋅ (𝑥 − 𝑥1 ) ⋅ (𝑥 − 𝑥2 )]𝑛
1 1 1
=∫ 𝑛 𝑛 𝑛
𝑑𝑥 = 𝑛 ⋅ ∫ 𝑑𝑥 =
𝑎 ⋅ (𝑥 − 𝑥1 ) ⋅ (𝑥 − 𝑥2 ) 𝑎 (𝑥 − 𝑥1 ) ⋅ (𝑥 − 𝑥2 )𝑛
𝑛
= despartire in integrale de tip 1) si integrale de tip 2)

• Daca Δ = 0:
1 1
∫ 𝑑𝑥 = ∫ 𝑑𝑥 =
(𝑎 ⋅ 𝑥 2 + 𝑏 ⋅ 𝑥 + 𝑐)𝑛 [𝑎 ⋅ (𝑥 − 𝑥1 ) ⋅ (𝑥 − 𝑥1 )]𝑛
1 1 1
=∫ 𝑛 𝑛 𝑛
𝑑𝑥 = 𝑛 ⋅ ∫ 𝑑𝑥 = integrala de tip 2)
𝑎 ⋅ (𝑥 − 𝑥1 ) ⋅ (𝑥 − 𝑥1 ) 𝑎 (𝑥 − 𝑥1 )2⋅𝑛
• Daca Δ < 0:
1 1
∫ 𝑑𝑥 = ∫ 𝑛 𝑑𝑥 =
(𝑎 ⋅ 𝑥2 + 𝑏 ⋅ 𝑥 + 𝑐)𝑛 𝑏 2 −Δ
{𝑎 ⋅ [(𝑥 + 2 ⋅ 𝑎) + 4 ⋅ 𝑎]}
1
=∫ 2 𝑛 𝑑𝑥 =
𝑏 − Δ
𝑎𝑛 ⋅ [(𝑥 + 2 ⋅ 𝑎) + 4 ⋅ 𝑎 ]
𝑏
𝑥+ = 𝑡 /′
2⋅𝑎
𝑑𝑥 = 𝑑𝑡
1 1
= 𝑛⋅∫ 𝑑𝑥 = integrala de tip 4)
𝑎 2 −Δ 𝑛
(𝑡 + 4 ⋅ 𝑎 )
202
A⋅𝑥+B A⋅𝑥 B A⋅𝑥 B

7) ∫2 2
𝑑𝑥 = ∫ 2 2
+ 2 2
𝑑𝑥 = ∫ 2 2
𝑑𝑥 + ∫ 2 𝑑𝑥 =
𝑥 +𝑎 𝑥 +𝑎 𝑥 +𝑎 𝑥 +𝑎 𝑥 + 𝑎2
𝑥 1
=A⋅∫ 2 𝑑𝑥 + B ⋅ ∫ 𝑑𝑥
𝑥 + 𝑎2 𝑥 2 + 𝑎2
𝑥
∫ 𝑑𝑥 =
𝑥2+ 𝑎2
𝑥 2 + 𝑎2 = 𝑡 /′
1
2 ⋅ 𝑥 𝑑𝑥 = 𝑑𝑡 / ⋅
2
1
2
1 1 1 1 1 1
= ∫ ⋅ 𝑑𝑥 = ⋅ ∫ 𝑑𝑥 = ⋅ ln|𝑡| = ⋅ ln|𝑥 2 + 𝑎2 | + 𝐶
𝑡 2 2 𝑡 2 2
1
∫ 𝑑𝑥 = integrala de tip 3)
𝑥 2 + 𝑎2
A⋅𝑥+B 𝑥 1
∫ 2 2
𝑑𝑥 = A ⋅ ∫ 2 2
𝑑𝑥 + B ⋅ ∫ 2 𝑑𝑥 =
𝑥 +𝑎 𝑥 +𝑎 𝑥 + 𝑎2
1 1 𝑥
= A ⋅ ⋅ ln|𝑥 2 + 𝑎2 | + B ⋅ ⋅ arctg + 𝐶
2 𝑎 𝑎
A⋅𝑥+B A⋅𝑥 B
8) ∫ 2 2 𝑛
𝑑𝑥 = ∫ 2 2 𝑛
+ 2 𝑑𝑥 =
(𝑥 + 𝑎 ) (𝑥 + 𝑎 ) (𝑥 + 𝑎2 )𝑛
A⋅𝑥 B
=∫ 2 𝑑𝑥 + ∫ 𝑑𝑥 =
(𝑥 + 𝑎2 )𝑛 (𝑥 2 + 𝑎2 )𝑛
𝑥 1
=A⋅∫ 2 2 𝑛
𝑑𝑥 + B ⋅ ∫ 2 𝑑𝑥
(𝑥 + 𝑎 ) (𝑥 + 𝑎2 )𝑛
𝑥
∫ 𝑑𝑥 =
(𝑥 2 + 𝑎2 )𝑛
𝑥 2 + 𝑎2 = 𝑡 /′
1
2 ⋅ 𝑥 𝑑𝑥 = 𝑑𝑡 / ⋅
2
1
2
1 1 1 1 𝑡 −𝑛+1 1
= ⋅ ∫ 𝑛 𝑑𝑡 = ⋅ ∫ 𝑡 −𝑛 𝑑𝑡 = ⋅ = ⋅ 𝑡 −(𝑛−1) =
2 𝑡 2 2 −𝑛 + 1 2 ⋅ (−1) ⋅ (𝑛 − 1)
−1 1 −1
= ⋅ 𝑛−1 = +𝐶
2 ⋅ (𝑛 − 1) 𝑡 2 ⋅ (𝑛 − 1) ⋅ (𝑥 2 + 𝑎2 )𝑛−1
1
(𝑥 2 + 𝑎2 )𝑛
203
A⋅𝑥+B
9) ∫ 𝑑𝑥
𝑎 ⋅ 𝑥2 + 𝑏 ⋅ 𝑥 + 𝑐
• Daca Δ > 0:
A⋅𝑥+B A⋅𝑥+B
∫ 𝑑𝑥 = ∫ 𝑑𝑥 =
𝑎 ⋅ 𝑥2 + 𝑏 ⋅ 𝑥 + 𝑐 𝑎 ⋅ (𝑥 − 𝑥1 ) ⋅ (𝑥 − 𝑥2 )
1 A⋅𝑥+B
= ⋅∫ 𝑑𝑥 = despartire in doua integrale de tip 1)
𝑎 (𝑥 − 𝑥1 ) ⋅ (𝑥 − 𝑥2 )
• Daca Δ = 0:
∫ 2
𝑑𝑥 = ∫ 𝑑𝑥 =
𝑎⋅𝑥 +𝑏⋅𝑥+𝑐 𝑎 ⋅ (𝑥 − 𝑥1 ) ⋅ (𝑥 − 𝑥1 )
1 A⋅𝑥+B
= ⋅∫ 𝑑𝑥 = despartire intr-o integrala de tip 1) si o integrala de tip 2)
𝑎 (𝑥 − 𝑥1 )2
• Daca Δ < 0:
𝐵 𝐵
A⋅𝑥+B A ⋅ (𝑥 + A ) 𝑥+A
∫ 𝑑𝑥 = ∫ 𝑑𝑥 = A ⋅ ∫ 𝑑𝑥 =
𝑎 ⋅ 𝑥2 + 𝑏 ⋅ 𝑥 + 𝑐 𝑎 ⋅ 𝑥2 + 𝑏 ⋅ 𝑥 + 𝑐 𝑎 ⋅ 𝑥2 + 𝑏 ⋅ 𝑥 + 𝑐
2⋅𝑎 𝐵 2⋅𝑎⋅𝐵
⋅ (𝑥 + A ) 𝐴 2⋅𝑎⋅𝑥+
=A⋅∫ 2 ⋅ 𝑎 𝑑𝑥 = ⋅∫ A 𝑑𝑥 =
𝑎 ⋅ 𝑥2 + 𝑏 ⋅ 𝑥 + 𝑐 2⋅𝑎 𝑎 ⋅ 𝑥2 + 𝑏 ⋅ 𝑥 + 𝑐
2⋅𝑎⋅𝐵
𝐴 2⋅𝑎⋅𝑥+𝑏−𝑏+
= ⋅∫ A 𝑑𝑥 =
2⋅𝑎 𝑎 ⋅ 𝑥2 + 𝑏 ⋅ 𝑥 + 𝑐
2⋅𝑎⋅𝐵
𝐴 2⋅𝑎⋅𝑥+𝑏 −𝑏
= ⋅∫ + A 𝑑𝑥 =
2⋅𝑎 𝑎 ⋅ 𝑥2 + 𝑏 ⋅ 𝑥 + 𝑐 𝑎 ⋅ 𝑥2 + 𝑏 ⋅ 𝑥 + 𝑐
2⋅𝑎⋅𝐵
= ⋅ (∫ 𝑑𝑥 + ∫ A 𝑑𝑥) =
2⋅𝑎 𝑎 ⋅ 𝑥2 + 𝑏 ⋅ 𝑥 + 𝑐 𝑎 ⋅ 𝑥2 + 𝑏 ⋅ 𝑥 + 𝑐
𝐴 2⋅𝑎⋅𝑥+𝑏 2⋅𝑎⋅𝐵 1
= ⋅ [∫ 2
𝑑𝑥 + ( − 𝑏) ⋅ ∫ 2
𝑑𝑥]
2⋅𝑎 𝑎⋅𝑥 +𝑏⋅𝑥+𝑐 A 𝑎⋅𝑥 +𝑏⋅𝑥+𝑐
2⋅𝑎⋅𝑥+𝑏
∫ 𝑑𝑥 =
𝑎 ⋅ 𝑥2 + 𝑏 ⋅ 𝑥 + 𝑐
𝑎 ⋅ 𝑥 2 + 𝑏 ⋅ 𝑥 + 𝑐 = 𝑡 /′
(2 ⋅ 𝑎 ⋅ 𝑥 + 𝑏 )𝑑𝑥 = 𝑑𝑡
1
= ∫ 𝑑𝑡 = ln|𝑡| = ln|𝑎 ⋅ 𝑥 2 + 𝑏 ⋅ 𝑥 + 𝑐| + 𝐶
𝑡
1
𝑎⋅ 𝑥2 +𝑏⋅𝑥+𝑐
204
A⋅𝑥+B
10) ∫ 𝑑𝑥
(𝑎 ⋅ + 𝑏 ⋅ 𝑥 + 𝑐)𝑛
𝑥2
• Daca Δ > 0:
∫ 𝑑𝑥 = ∫ 𝑑𝑥 =
(𝑎 ⋅ 𝑥 2 + 𝑏 ⋅ 𝑥 + 𝑐)𝑛 [𝑎 ⋅ (𝑥 − 𝑥1 ) ⋅ (𝑥 − 𝑥2 )]𝑛
A⋅𝑥+B 1 A⋅𝑥+B
=∫ 𝑛 𝑛 𝑛
𝑑𝑥 = 𝑛 ⋅ ∫ 𝑑𝑥 =
𝑎 ⋅ (𝑥 − 𝑥1 ) ⋅ (𝑥 − 𝑥2 ) 𝑎 (𝑥 − 𝑥1 )𝑛 ⋅ (𝑥 − 𝑥2 )𝑛
= despartire in integrale de tip 1) si integrale de tip 2)
• Daca Δ = 0:
∫ 𝑑𝑥 = ∫ 𝑑𝑥 =
𝑥2
(𝑎 ⋅ + 𝑏 ⋅ 𝑥 + 𝑐) 𝑛 [𝑎 ⋅ (𝑥 − 𝑥1 ) ⋅ (𝑥 − 𝑥1 )]𝑛
A⋅𝑥+B 1 A⋅𝑥+B
=∫ 𝑛 𝑑𝑥 = ⋅ ∫ 𝑑𝑥 = despartire intr-o
𝑎 ⋅ (𝑥 − 𝑥1 )𝑛 ⋅ (𝑥 − 𝑥1 )𝑛 𝑎𝑛 (𝑥 − 𝑥1 )2⋅𝑛
integrala de tip 1) si integrale de tip
• Daca Δ < 0:
𝐵
A⋅𝑥+B A ⋅ (𝑥 + A )
∫ 𝑑𝑥 = ∫ 𝑑𝑥 =
(𝑎 ⋅ 𝑥 2 + 𝑏 ⋅ 𝑥 + 𝑐)𝑛 (𝑎 ⋅ 𝑥 2 + 𝑏 ⋅ 𝑥 + 𝑐)𝑛
𝐵 2⋅𝑎 𝐵
⋅ (𝑥 +
=A⋅∫
𝑥+A
𝑑𝑥 = A ⋅ ∫ 2⋅𝑎 A ) 𝑑𝑥 =
(𝑎 ⋅ 𝑥 2 + 𝑏 ⋅ 𝑥 + 𝑐)𝑛 (𝑎 ⋅ 𝑥 2 + 𝑏 ⋅ 𝑥 + 𝑐)𝑛
2⋅𝑎⋅𝐵 2⋅𝑎⋅𝐵
𝐴 2⋅𝑎⋅𝑥+ 𝐴 2 ⋅ 𝑎 ⋅ 𝑥 + 𝑏 − 𝑏 +
= ⋅∫ A 𝑑𝑥 = ⋅∫ A 𝑑𝑥 =
2⋅𝑎 (𝑎 ⋅ 𝑥 2 + 𝑏 ⋅ 𝑥 + 𝑐)𝑛 2⋅𝑎 (𝑎 ⋅ 𝑥 2 + 𝑏 ⋅ 𝑥 + 𝑐)𝑛
2⋅𝑎⋅𝐵
= ⋅∫ + A 𝑑𝑥 =
2⋅𝑎 (𝑎 ⋅ 𝑥 2 + 𝑏 ⋅ 𝑥 + 𝑐)𝑛 (𝑎 ⋅ 𝑥 2 + 𝑏 ⋅ 𝑥 + 𝑐)𝑛
2⋅𝑎⋅𝐵
= ⋅ (∫ 𝑑𝑥 + ∫ A 𝑑𝑥) =
2⋅𝑎 (𝑎 ⋅ 𝑥 2 + 𝑏 ⋅ 𝑥 + 𝑐)𝑛 (𝑎 ⋅ 𝑥 2 + 𝑏 ⋅ 𝑥 + 𝑐)𝑛
𝐴 2⋅𝑎⋅𝑥+𝑏 2⋅𝑎⋅𝐵 1
= ⋅ [∫ 𝑑𝑥 + ( − 𝑏) ⋅ ∫ 𝑑𝑥]
2⋅𝑎 (𝑎 ⋅ 𝑥 2 + 𝑏 ⋅ 𝑥 + 𝑐)𝑛 A (𝑎 ⋅ 𝑥 2 + 𝑏 ⋅ 𝑥 + 𝑐)𝑛
2⋅𝑎⋅𝑥+𝑏
∫ 𝑑𝑥 =
(𝑎 ⋅ 𝑥 2 + 𝑏 ⋅ 𝑥 + 𝑐)𝑛
𝑎 ⋅ 𝑥 2 + 𝑏 ⋅ 𝑥 + 𝑐 = 𝑡 /′
(2 ⋅ 𝑎 ⋅ 𝑥 + 𝑏 ) 𝑑𝑥 = 𝑑𝑡
1 −𝑛
𝑡 −𝑛+1 1
= ∫ 𝑛 𝑑𝑡 = ∫ 𝑡 𝑑𝑡 = = ⋅ 𝑡 −(𝑛−1) =
𝑡 −𝑛 + 1 (−1) ⋅ (𝑛 − 1)
−1 1 −1
= ⋅ 𝑛−1 = +𝐶
(𝑛 − 1) 𝑡 (𝑛 − 1) ⋅ (𝑎 ⋅ 𝑥 2 + 𝑏 ⋅ 𝑥 + 𝑐)𝑛−1
1
(𝑎 ⋅ 𝑥2 + 𝑏 ⋅ 𝑥 + 𝑐)𝑛
205
2) Integrarea functiilor rationale oarecare:

Acestea sunt exemplificate pe integrale nedefinite, dar este acelasi proces pentru
integrale definite, cu exceptia schimbarii limitelor de integrare (daca este nevoie)
si aplicarea formulei Newton-Leibniz.
O functie rationala oarecare este de forma:
𝑎𝑛 ⋅ 𝑥 𝑛 + 𝑎𝑛−1 ⋅ 𝑥 𝑛−1 + ⋯ + 𝑎1 ⋅ 𝑥 + 𝑎0
𝑓 ∶ 𝐼 → ℝ, 𝐼 ⊆ ℝ, 𝐼 ≠ ∅, 𝑓(𝑥) = ,
𝑏𝑚 ⋅ 𝑥 𝑚 + 𝑏𝑚−1 ⋅ 𝑥 𝑚−1 + ⋯ + 𝑏1 ⋅ 𝑥 + 𝑏0
𝑛, 𝑚 ∈ ℕ∗
Etape:
i. Se imparte numaratorul la numitor daca gradul numaratorului este
mai mare sau egal cu gradul numitorului (𝑛 ≥ 𝑚).
ii. Se descompune numitorul in expresii de gradul I la diferite puteri si
expresii de gradul II cu delta (Δ) negativ la diferite puteri.
iii. Se foloseste metoda coeficientilor nedeterminati pentru
descompunerea functiei de sub integrala in functii rationale simple.
Metoda coeficientilor nedeterminati:
𝑥2 + 5 ⋅ 𝑥 + 3
=
𝑥 2 ⋅ (𝑥 + 1)3 ⋅ (𝑥 2 + 𝑥 + 1)2 ⋅ (𝑥 2 − 𝑥 + 1)
A B C D E F⋅𝑥+G H⋅𝑥+I
= + 2+ + + + + +
𝑥 𝑥 𝑥 + 1 (𝑥 + 1)2 (𝑥 + 1)3 𝑥 2 + 𝑥 + 1 (𝑥 2 + 𝑥 + 1)2
J⋅𝑥+K
+ 2 , A, B, C, D, E, F, G, H, I, J, K ∈ ℝ
𝑥 −𝑥+1
Fractiile de la A la E au ca numarator constante, iar ca numitor expresii de gradul
I la diferite puteri.
Fractiile de la F la K au ca numarator expresii de gradul I, iar ca numitor expresii
de gradul II, cu delta (Δ) negativ, la diferite puteri.
Se aduc toate fractiile la acelasi numitor, se grupeaza termenii in functie de
puterile variabilei si se formeaza un sistem de ecuatii, coloana termenilor liberi
fiind coeficientii expresiei de la numaratorul fractiei initiale.
1 1 1 1
Observatie: = ⋅( − )
𝑘 ⋅ (𝑘 + 𝑛) 𝑛 𝑘 𝑘 + 1
206
Exemplu:
1
∫ 𝑑𝑥
𝑥 ⋅ (𝑥 + 1)
grad numarator = 0
grad numitor = 2
1 A B A ⋅ (𝑥 + 1) B⋅𝑥 A⋅𝑥+A+B⋅𝑥
= + = + = =
𝑥 ⋅ (𝑥 + 1) 𝑥 𝑥 + 1 𝑥 ⋅ (𝑥 + 1) 𝑥 ⋅ (𝑥 + 1) 𝑥 ⋅ (𝑥 + 1)
𝑥 ⋅ (A + B) + A
=
𝑥 ⋅ (𝑥 + 1)
A+B=0
{
A=1
B = −A = −1
1 1 −1 1 1
= + = −
𝑥 ⋅ (𝑥 + 1) 𝑥 𝑥 + 1 𝑥 𝑥 + 1
1 1 1 1 1
∫ 𝑑𝑥 = ∫ − 𝑑𝑥 = ∫ 𝑑𝑥 − ∫ 𝑑𝑥 =
𝑥 ⋅ (𝑥 + 1) 𝑥 𝑥+1 𝑥 𝑥+1
𝑥
= ln|𝑥| − ln|𝑥 + 1| + 𝐶 = ln | |+𝐶
𝑥+1
1
∫ 𝑑𝑥
𝑥2 −5⋅𝑥+4
i. Metoda 1:
1
∫ 𝑑𝑥 =
𝑥2 −5⋅𝑥+4
𝑥2 − 5 ⋅ 𝑥 + 4 = 0
Δ = 52 − 4 ⋅ 1 ⋅ 4 = 25 − 16 = 9 > 0
1 1
=∫ 2 𝑑𝑥 = ∫ 𝑑𝑥 =
−5 −9 5 2 9
(𝑥 + 2 ) + 4 (𝑥 − 2) − 4
5
𝑥 − = 𝑡 /′
2
𝑑𝑥 = 𝑑𝑡
3 2⋅𝑡 3 2⋅𝑡−3
1 1 𝑡−2 1 −2 1
=∫ 2 2
2 𝑑𝑥 = 3
⋅ ln |
3
| = ⋅ ln |
3 2 ⋅ 𝑡 3
| = ⋅ ln |
3 2 ⋅ 𝑡 +3
|=
3 2⋅2 𝑡+2
𝑡 2 − (2 ) 2 +2 2
5
1 2⋅𝑡−3 2 1 2⋅𝑡−3 1 2 ⋅ (𝑥 − 2) − 3
= ⋅ ln | ⋅ | = ⋅ ln | | = ⋅ ln | |=
3 2 2⋅𝑡+3 3 2⋅𝑡+3 3 5
2 ⋅ (𝑥 − 2) + 3
1 2⋅𝑥−5−3 1 2⋅𝑥−8 1 2 ⋅ (𝑥 − 4) 1 𝑥−4
= ⋅ ln | | = ⋅ ln | | = ⋅ ln | | = ⋅ ln | |+𝐶
3 2⋅𝑥−5+3 3 2⋅𝑥−2 3 2 ⋅ (𝑥 − 1) 3 𝑥−1
207
ii. Metoda 2:
1
∫ 𝑑𝑥 =
𝑥2 −5⋅𝑥+4
𝑥2 − 5 ⋅ 𝑥 + 4 = 0
Δ = 52 − 4 ⋅ 1 ⋅ 4 = 25 − 16 = 9 > 0
5 ± √9 5 ± 3
𝑥1,2 = =
2⋅1 2
5+3 8 5−3 2
𝑥1 = = =4 𝑥2 = = =1
2 2 2 2
𝑥 2 − 5 ⋅ 𝑥 + 4 = (𝑥 − 4) ⋅ (𝑥 − 1)
1
=∫ 𝑑𝑥
(𝑥 − 4) ⋅ (𝑥 − 1)
1 A B A ⋅ (𝑥 − 1) B ⋅ (𝑥 − 4)
= + = + =
(𝑥 − 4) ⋅ (𝑥 − 1) 𝑥 − 4 𝑥 − 1 (𝑥 − 4) ⋅ (𝑥 − 1) (𝑥 − 4) ⋅ (𝑥 + 1)
A ⋅ 𝑥 − A + B ⋅ 𝑥 − 4 ⋅ B 𝑥 ⋅ (A + B) − A − 4 ⋅ B
= =
(𝑥 − 4) ⋅ (𝑥 + 1) (𝑥 − 4) ⋅ (𝑥 + 1)
A + B = 0 ⇒ B = −A
{
−A − 4 ⋅ B = 1
−A − 4 ⋅ (−A) = 1
−A + 4 ⋅ A = 1
1
3⋅A=1 ⇒A=
3
1
B = −A = −
3
1 1 1 1
1 −3
= 3 + = 3 − 3
(𝑥 − 4) ⋅ (𝑥 − 1) 𝑥 − 4 𝑥 − 1 𝑥 − 4 𝑥 − 1
1 1 1 1
1
∫ 𝑑𝑥 = ∫ 3 − 3 𝑑𝑥 = ∫ 3 𝑑𝑥 − ∫ 3 𝑑𝑥 =
(𝑥 − 4) ⋅ (𝑥 − 1) 𝑥−4 𝑥−1 𝑥−4 𝑥−1
1 1 1 1 1 1 1
= ⋅∫ 𝑑𝑥 − ⋅ ∫ 𝑑𝑥 = ⋅ (∫ 𝑑𝑥 − ∫ 𝑑𝑥) =
3 𝑥−4 3 𝑥−1 3 𝑥−4 𝑥−1
1 1 𝑥−4
= ⋅ (ln|𝑥 − 4| − ln|𝑥 − 1|) = ⋅ ln | |+𝐶
3 3 𝑥−1
208
44. Legi de compozitie interne:

Fie 𝑀 o multime nevida (𝑀 ≠ ∅). O lege de compozitie interna (operatie
algebrica) pe multimea 𝑀 este o functie " ∗ " definita pe 𝑀 × 𝑀 cu valori in 𝑀;
∗ ∶ 𝑀 × 𝑀 → 𝑀. Se mai poate nota (𝑀,∗).
Pentru ‘simbolul’ functiei se mai poate folosi: ∘(cerculet), △, □, &, ⋀, ⋁.
O lege de compozitie interna pe multimea 𝑀 asociaza la doua elemente din
multimea 𝑀 un alt element tot din multimea 𝑀; (∀)𝑥, 𝑦 ∈ 𝑀 ⇒ 𝑥 ∗ 𝑦 ∈ 𝑀.
Daca exista doua elemente din multimea 𝑀 astfel incat cele doua elemente
compuse sa nu faca parte din multimea 𝑀, atunci acea operatie nu este lege de
compozitie interna; (∃)𝑥, 𝑦 ∈ 𝑀 astfel incat 𝑥 ∗ 𝑦 ∉ 𝑀.
1) Parte stabila a unei multimi in raport cu o lege de compozitie:
Fie 𝑀 o multime nevida (𝑀 ≠ ∅), " ∗ " o lege de compozitie interna pe multimea
𝑀 si multimea 𝐻 o submultime nevida a multimii 𝑀 (𝐻 ⊂ 𝑀, 𝐻 ≠ ∅ ). Multimea
𝐻 este parte stabila a lui 𝑀 in raport cu legea de compozitie " ∗ " daca pentru
oricare doua elemente din multimea 𝐻, rezultatul compunerii acelor elementele
face parte din multimea 𝐻; (∀)𝑥, 𝑦 ∈ 𝐻 ⇒ 𝑥 ∗ 𝑦 ∈ 𝐻.
Pentru a demonstra ca o submultire nu este parte stabila, se i-a un
contraexemplu.
2) Proprietatile unei legi de compozitie:
Fie 𝑀 o multime nevida (𝑀 ≠ ∅) si " ∗ " o lege de compozitie interna pe multimea
𝑀.
Observatie: Daca posibil, se scrie legea de compozitie cu ajutorul unui produs
pentru calcule mai usoare.
Pentru a demonstra ca o lege de compozitie nu are o anumita proprietate, se i-a
un contraexemplu.
i. Comutativitate:
Legea de compozitie " ∗ " este comutativa pe multimea 𝑀 daca
𝑥 ∗ 𝑦 = 𝑦 ∗ 𝑥 (∀)𝑥, 𝑦 ∈ 𝑀.
ii. Asociativitate:
Legea de compozitie " ∗ " este asociativa pe multimea 𝑀 daca
𝑥 ∗ (𝑦 ∗ 𝑧) = (𝑥 ∗ 𝑦) ∗ 𝑧 (∀)𝑥, 𝑦, 𝑧 ∈ 𝑀.
209
iii. Element neutru:

Legea de compozitie " ∗ " admite element neutru (𝑒) pe multimea 𝑀 daca
(∃)! 𝑒 ∈ 𝑀 astfel incat 𝑥 ∗ 𝑒 = 𝑒 ∗ 𝑥 = 𝑥 (∀)𝑥 ∈ 𝑀.
(∃)! = exista si este unic.
Daca legea de compozitie admite element neutru (𝑒) atunci acesta este unic si nu
depinde de 𝑥.
Daca legea nu este comutativa, se va calcula elementul neutru ‘la dreapta’
(𝑥 ∗ 𝑒𝑑 = 𝑥) si ‘la stanga’ (𝑒𝑠 ∗ 𝑥 = 𝑥). Daca cele doua numere nu sunt egale
(𝑒𝑠 ≠ 𝑒𝑑 ) atunci legea de compozitie nu admite element neutru.
Observatie: Desi elementul neutru este deseori notat cu 𝑒, acesta nu este numarul
lui Euler (𝑒 = 2,71. . . ).
iv. Elemente simetrizabile:
Legea de compozitie " ∗ " admite element absorbant (𝜔) pe multimea 𝑀 daca
(∃)𝑥 ′ ∈ 𝑀 astfel incat 𝑥 ∗ 𝑥 ′ = 𝑥 ′ ∗ 𝑥 = 𝑒 (∀)𝑥 ∈ 𝑀.
Elementul 𝑥 ′ se numeste simetricul lui 𝑥, iar 𝑥 se numeste element simetrizabil si
𝑥 ′ este in functie de 𝑥; 𝑥 ′ = 𝑓(𝑥).
1
Cateodata simetricul se mai noteaza 𝑥 −1 . Acesta NU este egal cu .
𝑥
Daca legea nu este comutativa, se va calcula elementul simetrizabil ‘la dreapta’
(𝑥 ∗ 𝑥 ′ 𝑑 = 𝑒) si ‘la stanga’ (𝑥 ′ 𝑠 ∗ 𝑥 = 𝑥). Daca cele doua numere nu sunt egale
(𝑥 ′ 𝑠 ≠ 𝑥 ′ 𝑑 ) atunci legea de compozitie nu admite elemente simetrizabile.
Multimea 𝑈(𝑀) = 𝑈((𝑀,∗)) = multimea elementelor simetrizabile in raport cu

legea de compozitie " ∗ " = multimea elementelor unitate.
Observatie: Daca legea de compozitie nu admite element neutru, aceasta nu
admite elemente simetrizabile.
v. Element absorbant:
Legea de compozitie " ∗ " admite elemente simetrizabile pe multimea 𝑀 daca
(∃)! 𝜔 ∈ 𝑀 astfel incat 𝑥 ∗ 𝜔 = 𝜔 ∗ 𝑥 = 𝜔 (∀)𝑥 ∈ 𝑀.
Daca legea de compozitie " ∗ " admite element absorbant (𝜔) atunci acesta este
unic si nu depinde de 𝑥.
Daca legea nu este comutativa, se va calcula elementul absorbant ‘la dreapta’
(𝑥 ∗ 𝜔𝑑 = 𝑒) si ‘la stanga’ (𝜔𝑠 ∗ 𝑥 = 𝑥). Daca cele doua numere nu sunt egale
(𝑥 ′ 𝑠 ≠ 𝑥 ′ 𝑑 ) atunci legea de compozitie nu admite element absorbant.
Elementul absorbant este folosit pentru “sume” ale legei de compozitiei;
𝑎 ∗ 𝑏 ∗ 𝑐 ∗ … ∗ 𝑑 ∗ 𝜔 ∗ 𝑒⏟∗ … ∗ 𝑓 ∗ 𝑔 ∗ ℎ = 𝛼 ∗ 𝜔 ∗ 𝛽 = 𝜔 ∗ 𝛽 = 𝜔
⏟
𝛼 𝛽
210
Metode generale de a rezolva “sume”: element absorbant, morfisme de grupuri,

inductie, elemente simetrizabile.
3) Tabla operatiei unei legi de compozitie:
Fie 𝑀 o multime finita nevida (𝑀 ≠ ∅) si " ∗ " o lege de compozitie interna pe
multimea 𝑀.
∗ 𝑎 𝑏 𝑐
Table operatiei " ∗ " este de forma unui tabel in care sunt
trecute elementele multimii 𝑀 precum si rezultatele 𝑎 𝑎 𝑏 𝑐
tuturor compunerilor cu acestor elemente.
𝑏 𝑏 𝑎 𝑐
Daca una dintre coloane sau linii este aceeasi ca coloana
𝑐 𝑐 𝑐 𝑐
sau linia elementelor din multimea 𝑀, atunci acel element
corespunzator liniei sau coloanei ce se repeta este element neutru (in exemplu 𝑎
este element neutru).
Daca table operatiei este simetrica fata de diagonala principala atunci operatia
este comutativa (in exemplu, operatia este comutativa).
Daca operatia admite elementele simetrizabile, simetricul unui element este
elementul de pe coloana pe care se afla elementul neutru (in exemplu: 𝑎′ = 𝑎,
𝑏 ′ = 𝑏).
Daca pe o intreaga linie si coloana se repeta acelasi element, atunci acel element
este elementul absorbant al operatiei (in exemplu 𝑐 este elementul absorbant).
Operatia " ∗ " este lege de compozitie interna pe multimea 𝑀 daca toate
elementele din tabel se regasesc in multimea 𝑀 (sau o multime 𝐽 este parte
stabila a lui 𝑀 in raport cu operatia " ∗ " daca toate elemente din tabel se regasesc
in multimea 𝐽).
Exemplu:
𝑀=ℝ 𝑥 ∗ 𝑦 = 2 ⋅ 𝑥 ⋅ 𝑦 + 6 ⋅ 𝑥 + 6 ⋅ 𝑦 + 15
𝑥 ∗ 𝑦 = 2 ⋅ 𝑥 ⋅ 𝑦 + 6 ⋅ 𝑥 + 6 ⋅ 𝑦 + 15 = 2 ⋅ (𝑥 ⋅ 𝑦 + 3 ⋅ 𝑥 + 3 ⋅ 𝑦) + 15 =
= 2 ⋅ [𝑥 ⋅ (𝑦 + 3) + 3 ⋅ 𝑦] + 15 = 2 ⋅ [𝑥 ⋅ (𝑦 + 3) + 3 ⋅ 𝑦 + 9 − 9] + 15 =
= 2 ⋅ [𝑥 ⋅ (𝑦 + 3) + 3 ⋅ (𝑦 + 3)] − 2 ⋅ 9 + 15 = 2 ⋅ (𝑥 + 3) ⋅ (𝑦 + 3) − 18 + 15 =
= 2 ⋅ (𝑥 + 3) ⋅ (𝑦 + 3) − 3
𝑥 ∗ 𝑦 = 2 ⋅ (𝑥 + 3) ⋅ (𝑦 + 3) − 3
i. Comutativitate:
𝑥 ∗ 𝑦 = 𝑦 ∗ 𝑥 (∀)𝑥, 𝑦 ∈ ℝ
𝑥 ∗ 𝑦 = 2 ⋅ (𝑥 + 3) ⋅ (𝑦 + 3) − 3 (1)
𝑦 ∗ 𝑥 = 2 ⋅ (𝑦 + 3) ⋅ (𝑥 + 3) − 3 = 2 ⋅ (𝑥 + 3) ⋅ (𝑦 + 3) − 3 (2)
Din (1) si (2) ⇒ legea de compozitie " ∗ " este comutativa pe ℝ.
211
ii. Asociativitate:
𝑥 ∗ (𝑦 ∗ 𝑧) = (𝑥 ∗ 𝑦) ∗ 𝑧 (∀)𝑥, 𝑦, 𝑧 ∈ ℝ
𝑥 ∗ (𝑦 ∗ 𝑧) = 𝑥 ∗ ⏟
[2 ⋅ (𝑦 + 3) ⋅ (𝑧 + 3) − 3] = 𝑥 ∗ 𝑡 = 2 ⋅ (𝑥 + 3) ⋅ (𝑡 + 3) − 3
𝑡
= 2 ⋅ (𝑥 + 3) ⋅ [2 ⋅ (𝑦 + 3) ⋅ (𝑧 + 3) − 3 + 3] − 3 =
= 2 ⋅ (𝑥 + 3) ⋅ 2 ⋅ (𝑦 + 3) ⋅ (𝑧 + 3) − 3 = 4 ⋅ (𝑥 + 3) ⋅ (𝑦 + 3) ⋅ (𝑧 + 3) − 3 (1)
(𝑥 ∗ 𝑦) ∗ 𝑧 = [2
⏟ ⋅ (𝑥 + 3) ⋅ (𝑦 + 3) − 3] ∗ 𝑧 = ℎ ∗ 𝑧 = 2 ⋅ (ℎ + 3) ⋅ (𝑧 + 3) − 3
ℎ
= 2 ⋅ [2 ⋅ (𝑥 + 3) ⋅ (𝑦 + 3) − 3 + 3] ⋅ (𝑧 + 3) − 3 =
= 2 ⋅ 2 ⋅ (𝑥 + 3) ⋅ (𝑦 + 3) ⋅ (𝑧 + 3) − 3 = 4 ⋅ (𝑥 + 3) ⋅ (𝑦 + 3) ⋅ (𝑧 + 3) − 3 (2)
Din (1) si (2) ⇒ legea de compozitie " ∗ " este asociativa pe ℝ.
(∃)! 𝑒 ∈ ℝ a.i. 𝑥 ∗ 𝑒 = 𝑒 ∗ 𝑥 = 𝑥 (∀)𝑥 ∈ ℝ
𝑥∗𝑒 =𝑥
2 ⋅ (𝑥 + 3) ⋅ (𝑒 + 3) − 3 = 𝑥 / + 3
1
2 ⋅ (𝑥 + 3) ⋅ (𝑒 + 3) = 𝑥 + 3 / ⋅ , 𝑥 ≠ −3
𝑥+3
1
2 ⋅ (𝑒 + 3) = 1 / ⋅
2
1
𝑒+3= /−3
2
1 1 6 5
𝑒 = − 3 = − = − (∀)𝑥 ∈ ℝ ∖ {−3} (1)
2 2 2 2
5 5 5
(−3) ∗ (− ) = 2 ⋅ (−3 + 3) ⋅ (− + 3) − 3 = 2 ⋅ 0 ⋅ (− + 3) − 3 = −3 (2)
2 2 2
Din (1) si (2) ⇒ legea de compozitie " ∗ " admite element neutru pe ℝ.
𝑥 ∗ 𝑥 ′ = 𝑥 ′ ∗ 𝑥 = 𝑒 (∀)𝑥 ∈ ℝ
𝑥 ∗ 𝑥′ = 𝑒
5
2 ⋅ (𝑥 + 3) ⋅ (𝑥 ′ + 3) − 3 = − /+3
2
5
2 ⋅ (𝑥 + 3) ⋅ (𝑥 ′ + 3) = − + 3
2
5 6
2 ⋅ (𝑥 + 3) ⋅ (𝑥 ′ + 3) = − +
2 2
1 1
2 ⋅ (𝑥 + 3) ⋅ (𝑥 ′ + 3) = / ⋅
2 2
1 1
(𝑥 + 3) ⋅ (𝑥 ′ + 3) = / ⋅ , 𝑥 ≠ −3
4 𝑥+3
1 1
𝑥′ + 3 = ⋅ /−3
4 𝑥+3
212
1 1 3 ⋅ 4 ⋅ (𝑥 + 3) 1 − 12 ⋅ (𝑥 + 3)
𝑥′ = −3= − = =
4 ⋅ (𝑥 + 3) 4 ⋅ (𝑥 + 3) 4 ⋅ (𝑥 + 3) 4 ⋅ (𝑥 + 3)
1 − 12 ⋅ 𝑥 − 36 −12 ⋅ 𝑥 − 35
= = (∀)𝑥 ∈ ℝ ∖ {−3} ⇒ legea de compozitie " ∗ "
4 ⋅ 𝑥 + 12 4 ⋅ 𝑥 + 12
admite elemente simetrizable pe ℝ ∖ {−3}.
v. Element absorbant (cateodata calculele sunt mai simple daca se foloseste
compunerea initiala, fara produs):
(∃)! 𝜔 ∈ ℝ a.i. 𝑥 ∗ 𝜔 = 𝜔 ∗ 𝑥 = 𝜔 (∀)𝑥 ∈ ℝ
𝑥∗𝜔 =𝜔
2 ⋅ (𝑥 + 3) ⋅ (𝜔 + 3) − 3 = 𝜔 / − 𝜔
2 ⋅ (𝑥 + 3) ⋅ (𝜔 + 3) − 3 − 𝜔 = 0
2 ⋅ (𝑥 + 3) ⋅ (𝜔 + 3) − (3 + 𝜔) = 0
2 ⋅ (𝑥 + 3) ⋅ (𝜔 + 3) − (𝜔 + 3) = 0
(𝜔 + 3) ⋅ [2 ⋅ (𝑥 + 3) − 1] = 0
(𝜔 + 3) ⋅ (2 ⋅ 𝑥 − 5) = 0
𝜔 + 3 = 0 ⇒ 𝜔 = −3 (∀)𝑥 ∈ ℝ ∖ {−3} (1)
(−3)
⏟ ∗ (−3)
⏟ = 2 ⋅ (−3 + 3) ⋅ (−3 + 3) − 3 = 2 ⋅ 0 ⋅ 0 − 3 = −3 (2)
𝑥 𝜔
Din (1) si (2) ⇒ legea de compozitie " ∗ " admite element absorbant pe ℝ.
𝐻 = [−3; +∞). Este 𝐻 parte stabila a lui ℝ in raport cu legea de compozitie " ∗ "?
2 ⋅ (𝑥 + 3) ⋅ (𝑦 + 3) − 3
𝑥 ≥ −3 / + 3 𝑥+3≥0
{ ⇒{
𝑦 ≥ −3/ + 3 𝑦+3≥0
⋅
(𝑥 + 3) ⋅ (𝑦 + 3) ≥ 0 / ⋅ 2
2 ⋅ (𝑥 + 3) ⋅ (𝑦 + 3) ≥ 0 / − 3
2 ⋅ (𝑥 + 3) ⋅ (𝑦 + 3) − 3 ≥ −3
𝑥 ∗ 𝑦 ≥ −3 ⇒ 𝐻 = [−3; +∞) este parte stabila a lui ℝ in raport cu legea de
compozitie " ∗ ".
√1 ∗ √2 ∗ √3 ∗ √4 ∗ √5 ∗ … ∗ √2023 =?
⏟
√1 ∗ √2 ∗ √3 ∗ 2 ∗ ⏟
√5 ∗ … ∗ √2023 =
𝑎 𝑏
𝑎∗2∗𝑏 =2∗𝑏 = 2
213
𝐽 = {0,1,2,3} 𝑥 ⋀ 𝑦 = |𝑥 − 𝑦|
⋀ 0 1 2 3 Legea de compozitie "⋀" este comutativa, admite

0 0 1 2 3 element neutru (0), iar simetricele sunt:
0′ = 0, 1′ = 1, 2′ = 2, 3′ = 3.
1 1 0 1 2
Legea de compozitie "⋀" nu admite element
2 2 1 0 1 absorbant.
3 3 2 1 0
45. Multimea claselor de resturi modulo 𝒏:

Sunt multimi ce contin reprezentantii resturilor (modulo=rest) impartirii
numerelor naturale la numarul 𝑛 ∈ ℕ∗ . Aceste multimi se noteaza ℤ𝑛 .
ℤ𝑛 = {0̂, 1̂, 2̂, … , 𝑛̂

− 1} ⇒ |ℤ𝑛 | = 𝑛 (elemente in multime).
Operatiile de adunare si inmultire pe multimea ℤ𝑛 se pot reprezenta cu table de

operatii, dar acest lucru este recomandat doar pentru numere 𝑛 suficiente de mici
(𝑛 ≤ 6).
ℤ3 = {0̂, 1̂, 2̂}

0̂ = {0,3,6,9, … ,3 ⋅ 𝑘 | 𝑘 ∈ ℤ}
1̂ = {1,4,7,10, … ,3 ⋅ 𝑘 + 1 | 𝑘 ∈ ℤ}
2̂ = {2,5,8,11, … ,3 ⋅ 𝑘 + 2 | 𝑘 ∈ ℤ}
+ 0̂ 1̂ 2̂ ⋅ 0̂ 1̂ 2̂
0̂ 0̂ 1̂ 2̂ 0̂ 0̂ 0̂ 0̂
1̂ 1̂ 2̂ 0̂ 1̂ 0̂ 1̂ 2̂
2̂ 2̂ 0̂ 1̂ 2̂ 0̂ 2̂ 1̂
1) Proprietatile adunarii in modulo 𝑛 (ℤ𝑛 ):

i. Comutativitate:
Adunarea in ℤ𝑛 este comutativa.
𝑎̂ + 𝑏̂ = 𝑏̂ + 𝑎̂ (∀)𝑎, 𝑏 ∈ ℤ𝑛
ii. Asociativitate:
Adunarea in ℤ𝑛 este asociativa.
𝑎̂ + (𝑏̂ + 𝑐̂ ) = (𝑎̂ + 𝑏̂) + 𝑐̂ (∀)𝑎, 𝑏, 𝑐 ∈ ℤ𝑛
214
Adunarea in ℤ𝑛 admite element neutru, 0̂.
𝑎̂ + 0̂ = 0̂ + 𝑎̂ = 𝑎̂ (∀)𝑎 ∈ ℤ𝑛
Adunarea in ℤ𝑛 admite elemente simetrizabile. Orice element admite un opus ce
se noteaza (−𝑎̂) si are forma: −𝑎̂ = −𝑎
̂ = 𝑛̂ − 𝑎 . Aceasta forma vine datorita
teoremei impartirii cu rest (D = I ⋅ C + R), unde restul (R) trebuie sa fie pozitiv
(0 ≤ R < I).
𝑎̂ + (−𝑎̂) = (−𝑎̂) + 𝑎̂ = 0̂ (∀)𝑎 ∈ ℤ𝑛

𝑎̂ + 𝑛̂− 𝑎 = 𝑛̂− 𝑎 + 𝑎̂ = 0̂ (∀)𝑎 ∈ ℤ𝑛
Adunarea in ℤ𝑛 nu admite element absorbant.
2) Proprietatile inmultirii in modulo 𝑛 (ℤ𝑛 ):
i. Comutativitate:
Inmultirea in ℤ𝑛 este comutativa.
𝑎̂ ⋅ 𝑏̂ = 𝑏̂ ⋅ 𝑎̂ (∀)𝑎, 𝑏 ∈ ℤ𝑛
ii. Asociativitate:
Inmultirea in ℤ𝑛 este asociativa.
𝑎̂ ⋅ (𝑏̂ ⋅ 𝑐̂ ) = (𝑎̂ ⋅ 𝑏̂) ⋅ 𝑐̂ (∀)𝑎, 𝑏, 𝑐 ∈ ℤ𝑛
Inmultirea in ℤ𝑛 admite element neutru, 1̂.
𝑎̂ ⋅ 1̂ = 1̂ ⋅ 𝑎̂ = 𝑎̂ (∀)𝑎 ∈ ℤ𝑛
Inmultirea in ℤ𝑛 admite elemente simetrizabile. Elementele simetrizabile sunt
cele prime cu 𝑛 (daca (𝑎, 𝑛) = 1 ⇒ 𝑎̂ este inversabil in ℤ𝑛 ). Daca 𝑛 este prim
atunci orice element diferit de 0̂ este inversabil.
𝑎̂ ⋅ 𝑎̂−1 = 𝑎̂−1 ⋅ 𝑎̂ = 1̂ (∀)𝑎 ∈ ℤ𝑛

1
𝑎̂−1 ≠
𝑎̂
Inmultirea in ℤ𝑛 admite element absorbant, 0̂.
𝑎̂ ⋅ 0̂ = 0̂ ⋅ 𝑎̂ = 0̂ (∀)𝑎 ∈ ℤ𝑛
215
Observatie: Adunarea si inmultirea in ℤ𝑛 nu depind de reprezentanti.

In ℤ4 :
2̂ + 1̂ = 3̂ 2̂ ⋅ 1̂ = 2̂
̂ + 13
30 ̂ = 43
̂ = 3̂ ̂ ⋅ 9̂ = 90
10 ̂ = 2̂
4 ⋅ 𝑘 + 2 + 4 ⋅ 𝑡 + 1 = 4 ⋅ (𝑘 + 1) + 3 (4 ⋅ 𝑘 + 2) ⋅ (4 ⋅ 𝑡 + 1) =
= 16 ⋅ 𝑘 ⋅ 𝑡 + 4 ⋅ 𝑘 + 8 ⋅ 𝑡 + 2
= 4 ⋅ (4 ⋅ 𝑘 ⋅ 𝑡 + 𝑘 + 2 ⋅ 𝑡) + 2
3) Rezolvarea ecuatiilor in modulo 𝑛 (ℤ𝑛 ):

Se aduce ecuatia la forma cea mai simpla. Nu se efectueaza impartiri. Pentru
gasirea solutiilor se ia fiecare reprezentant al multimii ℤ𝑛 si se introduce in
ecuatie.
Daca este necesar se va face tablele operatiilor de adunare si / sau inmultire in ℤ𝑛 .
Exemplu:
𝑥 2 + 1̂ = 0̂ ℤ5
𝑥 2 = −1̂
𝑥 2 = 5̂ −1
𝑥 = 4̂
2
𝑥 = 1̂ ⇒ 1̂ ⋅ 1̂ = 4̂ ⇒ 1̂ ≠ 4̂
𝑥 = 2̂ ⇒ 2̂ ⋅ 2̂ = 4̂ ⇒ 4̂ = 4̂
𝑥 = 3̂ ⇒ 3̂ ⋅ 3̂ = 4̂ ⇒ 9̂ = 4̂ ⇒ 4̂ = 4̂
𝑥 = 4̂ ⇒ 4̂ ⋅ 4̂ = 4̂ ⇒ 16
̂ = 4̂ ⇒ 1̂ ≠ 4̂
𝑆 = {2̂, 3̂}
46. Semi-Grupuri. Monoid. Grupuri:

Fie 𝐺 o multime nevida (𝐺 ≠ ∅) si " ∗ " lege de compozitie interna pe multimea 𝐺.
I. Semi-grup:
Daca " ∗ " este asociativa ( 𝑥 ∗ (𝑦 ∗ 𝑧) = (𝑥 ∗ 𝑦) ∗ 𝑧 (∀)𝑥, 𝑦, 𝑧 ∈ 𝐺 ) pe 𝐺 atunci
(𝐺,∗) formeaza o structura (algebrica) de semi-grup.
Daca in plus, " ∗ " este comutativa (𝑥 ∗ 𝑦 = 𝑦 ∗ 𝑥 (∀)𝑥, 𝑦 ∈ 𝐺 ), atunci (𝐺,∗)
formeaza o structura de semi-grup comutativ (semi-grup abelian).
216
II. Monoid:
Daca " ∗ " este asociativa ( 𝑥 ∗ (𝑦 ∗ 𝑧) = (𝑥 ∗ 𝑦) ∗ 𝑧 (∀)𝑥, 𝑦, 𝑧 ∈ 𝐺 ) si admite
element neutru ( (∃)! 𝑒 ∈ 𝐺 a.i. 𝑥 ∗ 𝑒 = 𝑒 ∗ 𝑥 = 𝑥 (∀)𝑥 ∈ 𝐺 ) pe 𝐺 atunci (𝐺,∗)
formeaza o structura (algebrica) de monoid.
formeaza o structura de monoid comutativ (monoid abelian).
De multe ori, multimea ce formeaza structura de monoid se noteaza 𝑀(onoid).
III. Grup:
Daca " ∗ " este asociativa ( 𝑥 ∗ (𝑦 ∗ 𝑧) = (𝑥 ∗ 𝑦) ∗ 𝑧 (∀)𝑥, 𝑦, 𝑧 ∈ 𝐺 ), admite
element neutru ( (∃)! 𝑒 ∈ 𝐺 a.i. 𝑥 ∗ 𝑒 = 𝑒 ∗ 𝑥 = 𝑥 (∀)𝑥 ∈ 𝐺 ) si admite element
simetrizabile ( (∃)𝑥 ′ ∈ 𝐺 a. i. 𝑥 ∗ 𝑥 ′ = 𝑥 ′ ∗ 𝑥 = 𝑒 (∀)𝑥 ∈ 𝐺 ) pe 𝐺 atunci (𝐺,∗)
formeaza o structura (algebrica) de grup.
formeaza o structura de grup comutativ (grup abelian).
De multe ori, multimea ce formeaza structura de grup se noteaza 𝐺(rup).
(ℕ, +) formeaza o structura de monoid comutativ (adunarea este asociativa,

comutativa, admite element neutru (0), dar 0 este singurul element simetrizabil).
(ℕ,⋅) formeaza o structura de monoid comutativ (inmultirea este asociativa,
comutativa, admite element neutru (1), dar 1 este singurul element simetrizabil).
(ℤ, +) formeaza o structura de grup comutativ (adunarea este asociativa,
comutativa, admite element neutru (0) si orice element este simetrizabil (−𝑎)).
(ℤ,⋅) formeaza o structura de monoid comutativ (inmultirea este asociativa,
comutativa, admite element neutru (1), dar ±1 sunt singurele elemente
simetrizabile).
(ℚ, +) formeaza o structura de grup comutativ (adunarea este asociativa,
comutativa, admite element neutru (0) si orice element este simetrizabil (−𝑎)).
asdasd
(ℚ,⋅) formeaza o structura de monoid comutativ (inmultirea este asociativa,
comutativa, admite element neutru (1), dar 0 nu este simetrizabil). (ℚ∗ ,⋅)
formeaza o structura de grup comutativ.
(ℤ𝑛 , +) formeaza o structura de grup comutativ (adunarea este asociativa,
comutativa, admite element neutru (0̂) si orice element este simetrizabil).
(ℤ𝑛 ,⋅) formeaza o structura de monoid comutativ (inmultirea este asociativa,
comutativa, admite element neutru (1̂), dar 0̂ nu este simetrizabil, precum si
217
orice element ce nu este prim cu 𝑛). Daca 𝑛 este prim (𝑝) atunci (ℤ𝑝 ∗ ,⋅) formeaza
o structura de grup comutativ.
Adunarea matricelor formeaza o structura de grup comutativ (adunarea
matricelor este asociativa, comutativa, admite element neutru (𝑂𝑛 / 𝑂𝑛,𝑚 ) si orice
element este simetrizabil (−𝐴)).
Inmultirea matricelor formeaza o structura de monoid (necomutativ) (inmultirea

matricelor este asociativa (in general), nu este comutativa, admite element
neutru (𝐼𝑛 ), dar nu toate elementele sunt simetrizabile (cele care au
determinantul nul nu sunt simetrizabile)).
Exemplu:
𝑥 0 𝑥
𝐺 = {𝐴(𝑥) = (0 0 0) | 𝑥 ∈ ℝ∗ } (𝐺,⋅) grup?
𝑥 0 𝑥
𝑥 0 𝑥 𝑦 0 𝑦 𝑥⋅𝑦+𝑥⋅𝑦 0 𝑥⋅𝑦+𝑥⋅𝑦
𝐴(𝑥) ⋅ 𝐴(𝑦) = (0 0 0) ⋅ (0 0 0) = ( 0 0 0 )=
𝑥 0 𝑥 𝑦 0 𝑦 𝑥⋅𝑦+𝑥⋅𝑦 0 𝑥⋅𝑦+𝑥⋅𝑦
2⋅𝑥⋅𝑦 0 2⋅𝑥⋅𝑦
=( 0 0 0 ) = 𝐴(2 ⋅ 𝑥 ⋅ 𝑦)
2⋅𝑥⋅𝑦 0 2⋅𝑥⋅𝑦
i. Comutativitate:
𝐴(𝑥) ⋅ 𝐴(𝑦) = 𝐴(𝑦) ⋅ 𝐴(𝑥) (∀)𝐴(𝑥), 𝐴(𝑦) ∈ 𝐺
𝐴(𝑥) ⋅ 𝐴(𝑦) = 𝐴(2 ⋅ 𝑥 ⋅ 𝑦) (1)
𝐴(𝑦) ⋅ 𝐴(𝑥) = 𝐴(2 ⋅ 𝑦 ⋅ 𝑥) = 𝐴(2 ⋅ 𝑥 ⋅ 𝑦) (2)
Din (1) si (2) ⇒ inmultirea matricelor din multimea 𝐺 este comutativa.
ii. Asociativitate:
Inmultirea tuturor matricelor este asociativa ⇒ inmultirea matricelor din
multimea 𝐺 este asociativa.
𝐴(𝑥) ⋅ (𝐴(𝑦) ⋅ 𝐴(𝑧)) = (𝐴(𝑥) ⋅ 𝐴(𝑦)) ⋅ 𝐴(𝑧) (∀)𝐴(𝑥), 𝐴(𝑦), 𝐴(𝑧) ∈ 𝐺
(2 ⋅ 𝑦 ⋅ 𝑧) = 𝐴(𝑥) ⋅ 𝐴(𝑡) = 𝐴(2 ⋅ 𝑥 ⋅ 𝑡) =

𝐴(𝑥) ⋅ (𝐴(𝑦) ⋅ 𝐴(𝑧)) = 𝐴(𝑥) ⋅ 𝐴 ⏟
(𝑡)
= 𝐴(2 ⋅ 𝑥 ⋅ 2 ⋅ 𝑦 ⋅ 𝑧) = 𝐴(4 ⋅ 𝑥 ⋅ 𝑦 ⋅ 𝑧) (1)
(2 ⋅ 𝑥 ⋅ 𝑦) ⋅ 𝐴(𝑧) = 𝐴(ℎ) ⋅ 𝐴(𝑧) = 𝐴(2 ⋅ ℎ ⋅ 𝑧) =
(𝐴(𝑥) ⋅ 𝐴(𝑦)) ⋅ 𝐴(𝑧) = 𝐴 ⏟
(ℎ)
= 𝐴(2 ⋅ 2 ⋅ 𝑥 ⋅ 𝑦 ⋅ 𝑧) = 𝐴(4 ⋅ 𝑥 ⋅ 𝑦 ⋅ 𝑧) (2)
Din (1) si (2) ⇒ inmultirea matricelor din multimea 𝐺 este asociativa.
218

𝐴(𝑥) ⋅ 𝐴(𝑒) = 𝐴(𝑒) ⋅ 𝐴(𝑥) = 𝐴(𝑥) (∀)𝐴(𝑥) ∈ ℝ
𝐴(𝑥) ⋅ 𝐴(𝑒) = 𝐴(𝑥)
𝐴(2 ⋅ 𝑥 ⋅ 𝑒) = 𝐴(𝑥)
1
2⋅𝑥⋅𝑒 =𝑥/⋅ ,𝑥 ≠ 0
2⋅𝑥
1
𝑒 = ⇒ inmultirea matricelor din multimea 𝐺 este admite element neutru,
2
1
𝐴 ( ).
2
Observatie: 𝐼3 nu este element neutru pe multimea 𝐺 deoarece nu apartine
multimii 𝐺, desi este element neutru la inmultirea matricelor in general.
𝐴(𝑥) ⋅ 𝐴(𝑥 ′ ) = 𝐴(𝑥 ′ ) ⋅ 𝐴(𝑥) = 𝐴(𝑒) (∀)𝑥 ∈ ℝ
𝐴(𝑥) ⋅ 𝐴(𝑥 ′ ) = 𝐴(𝑒)
1
𝐴(2 ⋅ 𝑥 ⋅ 𝑥 ′ ) = 𝐴 ( )
2
1 1
2 ⋅ 𝑥 ⋅ 𝑥′ = / ⋅ ,𝑥 ≠ 0
2 2⋅𝑥
1
𝑥′ = ⇒ inmultirea matricelor pe 𝐺 admite elemente simetrizabile de forma
4⋅𝑥
1
𝐴( ).
4⋅𝑥
Observatie:
Inmultirea matricelor pe multimea 𝐺
Inmultirea matricelor din multimea 𝐺
Din i., ii., iii., iv. ⇒ (𝐺,⋅) formeaza o structura de grup comutativ (sau (𝐺,⋅) este
grup)
1) Reguli de calcul intr-un grup:
Fie (𝐺,∗) un grup si 𝑥 ∈ 𝐺, atunci:
𝑥𝑛 ≝ ⏟
𝑥 ∗ 𝑥 ∗ … ∗ 𝑥, 𝑛 ∈ ℕ.
de 𝑛 ori
Daca operatia este adunare se foloseste 𝑛 ⋅ 𝑥 = ⏟
𝑥 + 𝑥 + ⋯ + 𝑥 , 𝑛 ∈ ℕ.
de 𝑛 ori
𝑥 0 = 𝑒 (elementul neutru) 𝑒 𝑛 = 𝑒, 𝑒 −1 = 𝑒
𝑥 𝑛 ∗ 𝑥 𝑚 = 𝑥 𝑛+𝑚 = 𝑥 𝑚 ∗ 𝑥 𝑛 (puterile unui element comuta intr-un grup)
(𝑥 𝑛 )𝑚 = 𝑥 𝑛⋅𝑚
−1
−𝑛 𝑛
𝑥 = (𝑥⏟ ) = 𝑡 −1 (simetricul lui 𝑥 𝑛 )
𝑡∈𝐺
219
𝑥 𝑛 ∗ 𝑥 −𝑛 = 𝑥 𝑛 ∗ (𝑥 𝑛 )−1 = 𝑥 0 = 𝑒
Reguli de simplificare:
𝑥∗𝑦=𝑥∗𝑧
𝑥 −1 ∗ / 𝑥 ∗ 𝑦 = 𝑥 ∗ 𝑧 (simplificare la stanga)
𝑥 −1 ∗ 𝑥 ∗ 𝑦 = 𝑥 −1 ∗ 𝑥 ∗ 𝑧
𝑒∗𝑦=𝑒∗𝑧 ⇒𝑦 =𝑧
𝑦∗𝑥 = 𝑦∗𝑥
𝑦 ∗ 𝑥 = 𝑧 ∗ 𝑥 / ∗ 𝑥 −1 (simplificare la dreapta)
𝑦 ∗ 𝑥 ∗ 𝑥 −1 = 𝑧 ∗ 𝑥 ∗ 𝑥 −1
𝑦∗𝑒 =𝑧∗𝑒 ⇒𝑦 =𝑧
Urmatoarea egalitate este valabila doar daca: 𝑎 = 𝑏 / 𝑎 = 𝑒 sau 𝑏 = 𝑒 / grupul
este comutativ.
𝑎𝑛 ∗ 𝑏 𝑛 = (𝑎 ∗ 𝑏)𝑛
𝑎 ∗ 𝑎 ∗ … ∗ 𝑎 ∗ 𝑏 ∗ 𝑏 ∗ … ∗ 𝑏 = (𝑎 ∗ 𝑏) ∗ (𝑎 ∗ 𝑏) ∗ … ∗ (𝑎 ∗ 𝑏)
Aceastea se folosesc pentru a demonstra egalitati in grupuri.
Exemplu:
(𝐺,∗) grup astfel incat 𝑎 ∗ 𝑏 = 𝑏 ∗ 𝑎. Aratati ca 𝑎2 ∗ 𝑏 = 𝑏 ∗ 𝑎2 (daca 𝑎 comuta cu
𝑏 atunci orice putere a lui 𝑎 comuta cu 𝑏).
𝑎2 ∗ 𝑏 = 𝑏 ∗ 𝑎2
𝑎∗𝑎∗𝑏 =𝑏∗𝑎∗𝑎
𝑎 ∗ (𝑎 ∗ 𝑏) = (𝑏 ∗ 𝑎) ∗ 𝑎
𝑎 ∗ (𝑎 ∗ 𝑏) = (𝑎 ∗ 𝑏) ∗ 𝑎
𝑎 ∗ (𝑎 ∗ 𝑏) = 𝑎 ∗ (𝑎 ∗ 𝑏)
2) Morfisme de grupuri:
Fie (𝐺,∗) si (𝐻,∘) doua grupuri si 𝑓 ∶ 𝐺 → 𝐻 o functie. Functia 𝑓 este morfism de
grupuri daca 𝑓(𝑥 ∗ 𝑦) = 𝑓(𝑥) ∘ 𝑓(𝑦) (∀)𝑥, 𝑦 ∈ 𝐺. Daca in plus functia 𝑓 este
bijectiva atunci aceasta se numeste izomorfism de grupuri.
Un (izo)morfism de grupuri mai poate fi notat: 𝑓 ∶ (𝐺,∗) → (𝐻,∘).
Fie (𝐺,∗) doua grupuri si 𝑓 ∶ 𝐺 → 𝐺 o functie. Functia 𝑓 este endomorfism de
grupuri daca 𝑓(𝑥 ∗ 𝑦) = 𝑓(𝑥) ∗ 𝑓(𝑦) (∀)𝑥, 𝑦 ∈ 𝐺 (este un morfism pe aceeasi
multime si aceeasi lege de compozitie). Daca in plus functia 𝑓 este bijectiva atunci
aceasta se numeste automorfism de grupuri. (este un izomorfism pe aceeasi
multime si aceeasi lege de compozitie)
Un (endo/auto)morfism de grupuri mai poate fi notat: 𝑓 ∶ (𝐺,∗) → (𝐺,∗).
Doua grupuri, (𝐺,∗) si (𝐻,∘), sunt izomorfe daca exista un izomorfism ‘intre ele’.
Acest lucru se poate nota (𝐺,∗)~(𝐻,∘).
220
Pentru a ‘inventa’ un izomorfism: se face cea mai simpla asociere (𝑓(2𝑘 ) = 𝑘), se
foloseste proprietatea 𝑓(𝑒1 ) = 𝑒2 sau se gaseste o functie similara cu domeniul si
codomeniul grupurilor.
Proprietatile unui morfism de grupuri:
𝑓(𝑒1 ) = 𝑒2 𝑒1 ∈ 𝐺, 𝑒2 ∈ 𝐻
𝑛
𝑓(𝑥 𝑛 ) = (𝑓(𝑥)) 𝑛∈ℕ
−1
𝑓(𝑥 −1 ) = (𝑓(𝑥)) ̅̅̅̅̅̅
= 𝑓(𝑥)
1
Observatie: 𝑥 −1 ≠ , 𝑥 −1 este simetricul lui 𝑥 in raport cu operatia " ∗ ".
𝑥
−1
̅̅̅̅̅̅
(𝑓(𝑥)) / 𝑓(𝑥) este simetricul lui 𝑓(𝑥) in raport cu operatia " ∘ ".
𝐺 ∗ 𝐻 ∘
𝑥′ = 𝑥′ = 𝑥′ 𝑥̅ = 𝑥 ′ = 𝑥 ′
Observatie: Compunerea a doua (izo/endo/auto)morfisme este tot un
(izo/endo/auto)morfism. Inversul unui izomorfism este tot un izomorfism.
Exemplu:
(ℝ ∖ {−3},∗) 𝑥 ∗ 𝑦 = 𝑥 ⋅ 𝑦 + 3 ⋅ 𝑥 + 3 ⋅ 𝑦 + 6
Este functia 𝑓 ∶ (ℝ ∖ {−3},∗) → (ℝ∗ ,⋅), 𝑓(𝑥) = 𝑥 + 3, un izomorfism de grupuri?
𝑓(𝑥 ∗ 𝑦) = 𝑓(𝑥) ⋅ 𝑓(𝑦)
𝑓(𝑥 ⋅ 𝑦 + 3 ⋅ 𝑥 + 3 ⋅ 𝑦 + 6) = (𝑥 + 3) ⋅ (𝑦 + 3)
𝑥 ⋅ 𝑦 + 3 ⋅ 𝑥 + 3 ⋅ 𝑦 + 6 + 3 = (𝑥 + 3) ⋅ (𝑦 + 3)
𝑥 ⋅ (𝑦 + 3) + 3 ⋅ (𝑦 + 3) = (𝑥 + 3) ⋅ (𝑦 + 3)
(𝑥 + 3) ⋅ (𝑦 + 3) = (𝑥 + 3) ⋅ (𝑦 + 3) ⇒ functia 𝑓 este morfism (1)
Fie 𝑥1 , 𝑥2 ∈ ℝ ∖ {−3} astfel incat 𝑓(𝑥1 ) = 𝑓(𝑥2 ).

𝑓(𝑥1 ) = 𝑓(𝑥2 )
𝑥1 + 3 = 𝑥2 + 3 / − 3
𝑥1 = 𝑥2 ⇒ functia 𝑓 este injectiva (2).
Fie 𝑦 ∈ ℝ∗ astfel incat 𝑓(𝑥) = 𝑦.

𝑓(𝑥) = 𝑦
𝑥+3=𝑦/−3
𝑥 =𝑦−3
𝑦 − 3 = −3 / + 3
𝑦=0
} contradictie ⇒ 𝑦 − 3 ≠ −3 ⇒ 𝑦 − 3 ∈ ℝ ∖ {−3} ⇒ 𝑥 ∈ ℝ ∖ {−3} ⇒
𝑦 ∈ ℝ∗
functia 𝑓 este surjectiva (3).
221
Din (2) si (3) ⇒ functia 𝑓 este bijectiva (4).

Din (1) si (4) ⇒ functia 𝑓 este izomorfism.
𝑥 ∗ 𝑦 = 𝑥 ⋅ 𝑦 + 3 ⋅ 𝑥 + 3 ⋅ 𝑦 + 6 = 𝑥 ⋅ (𝑦 + 3) + 3 ⋅ 𝑦 + 6 + 3 − 3 =
= 𝑥 ⋅ (𝑦 + 3) + 3 ⋅ (𝑦 + 3) − 3 = (𝑥 + 3) ⋅ (𝑦 + 3) − 3
𝑥 ∗ 𝑦 = (𝑥 + 3) ⋅ (𝑦 + 3) − 3
} ⇒ operatia " ∗ " este
𝑦 ∗ 𝑥 = (𝑦 + 3) ⋅ (𝑥 + 3) − 3 = (𝑥 + 3) ⋅ (𝑦 + 3) − 3
comutativa ℝ ∖ {−3}.
𝑥 ∗ 𝑒1 = 𝑥
(𝑥 + 3) ⋅ (𝑒1 + 3) − 3 = 𝑥 / + 3
1
(𝑥 + 3) ⋅ (𝑒1 + 3) = 𝑥 + 3 / ⋅ , 𝑥 ≠ −3
𝑥+3
𝑒1 + 3 = 1 / − 3
𝑒1 = −2
Elementul neutru la inmultire este 𝑒2 = 1.
𝑓(𝑒1 ) = 𝑓(−2) = −2 + 3 = 1 = 𝑒2
𝑥 ∗ 𝑥 ′ = 𝑒1
(𝑥 + 3) ⋅ (𝑥 ′ + 3) − 3 = −2 / + 3
1
(𝑥 + 3) ⋅ (𝑥 ′ + 3) = 1 / ⋅ , 𝑥 ≠ −3
𝑥+3
1
𝑥′ + 3 = /−3
𝑥+3
1
𝑥′ = −3
𝑥+3
1 3 ⋅ (𝑥 + 3) 1 − 3 ⋅ (𝑥 + 3) 1 − 3 ⋅ 𝑥 − 9 −3 ⋅ 𝑥 − 8
(𝑥 ′ = − = = = )
𝑥+3 𝑥+3 𝑥+3 𝑥+3 𝑥+3
1
Simetricului unui element la inmultire este inversul elementului, 𝑥̅ = .
𝑥
̅̅̅̅̅̅
𝑓(𝑥 ′ ) = 𝑓(𝑥)
1
𝑓( − 3) = ̅̅̅̅̅̅̅
𝑥+3
𝑥+3
1 1 1 1
−3+3 = ⇒ =
𝑥+3 𝑥+3 𝑥+3 𝑥+3
222
Avand in vedere aceleasi date ale problemei (precum si tot ce sa aflat pana
acum), sa se rezolve (−2023) ∗ (−2022) ∗ … ∗ 2023.
𝑥∗𝜔 =𝜔
(𝑥 + 3) ⋅ (𝜔 + 3) − 3 = 𝜔 / − 𝜔
(𝑥 + 3) ⋅ (𝜔 + 3) − 3 − 𝜔 = 0
(𝑥 + 3) ⋅ (𝜔 + 3) − (3 + 𝜔) = 0
(𝑥 + 3) ⋅ (𝜔 + 3) − (𝜔 + 3) = 0
(𝜔 + 3) ⋅ (𝑥 + 3 − 1) = 0
(𝜔 + 3) ⋅ (𝑥 + 2) = 0
𝜔 + 3 = 0 ⇒ 𝜔 = −3 ∉ ℝ ∖ {−3} ⇒ operatia " ∗ " nu admite element absorbant
pe ℝ ∖ {−3}.
Notam:
(−2023) ∗ (−2022) ∗ … ∗ 2023 = 𝑡 /𝑓
𝑓((−2023) ∗ (−2022) ∗ … ∗ 2023) = 𝑓(𝑡)
𝑓(𝑥 ∗ 𝑦) = 𝑓(𝑥) ⋅ 𝑓(𝑦)
𝑓(−2023) ⋅ 𝑓(−2022) ⋅ … ⋅ 𝑓(−3) ⋅ … ⋅ 𝑓(2023) = 𝑓(𝑡)
𝑓(−3) = −3 + 3 = 0
𝑓(−2023) ⋅ 𝑓(−2022) ⋅ … ⋅ 0 ⋅ … ⋅ 𝑓(2023) = 𝑓(𝑡)
0 = 𝑡 + 3 ⇒ 𝑡 = −3
(−2023) ∗ (−2022) ∗ … ∗ 2023 = −3
Fie 𝐺 = (−2; +∞) si 𝑥 ∗ 𝑦 = 𝑥 ⋅ 𝑦 + 2 ⋅ (𝑥 + 𝑦) + 2.

Aratati ca grupurile (𝐺,∗) si (ℝ∗+ ,⋅) sunt izomorfe.
((−2; +∞),∗) ~ ((0; +∞),⋅)
Cea mai simpla asociere este: 𝑓 ∶ (−2; +∞) → (0; +∞), 𝑓(𝑥) = 𝑥 + 2
𝑓(𝑥 ∗ 𝑦) = 𝑓(𝑥) ⋅ 𝑓(𝑦)
𝑓(𝑥 ⋅ 𝑦 + 2 ⋅ (𝑥 + 𝑦) + 2) = (𝑥 + 2) ⋅ (𝑦 + 2)
𝑥 ⋅ 𝑦 + 2 ⋅ 𝑥 + 2 ⋅ 𝑦 + 2 + 2 = (𝑥 + 2) ⋅ (𝑦 + 2)
𝑥 ⋅ (𝑦 + 2) + 2 ⋅ (𝑦 + 2) = (𝑥 + 2) ⋅ (𝑦 + 2)
(𝑥 + 2) ⋅ (𝑦 + 2) = (𝑥 + 2) ⋅ (𝑦 + 2) ⇒ functia 𝑓 este morfism (1)
Fie 𝑥1 , 𝑥2 ∈ (−2; +∞) astfel incat 𝑓(𝑥1 ) = 𝑓(𝑥2 ).

𝑓(𝑥1 ) = 𝑓(𝑥2 )
𝑥1 + 2 = 𝑥2 + 2 / − 2
223
Fie 𝑦 ∈ (0; +∞) astfel incat 𝑓(𝑥) = 𝑦.

𝑓(𝑥) = 𝑓(𝑦)
𝑥+2=𝑦/−2
𝑥 =𝑦−2
𝑦 >0/−2
𝑦 − 2 > −2
𝑥 > −2 ⇒ 𝑥 ∈ (−2; +∞) ⇒ functia 𝑓 este surjectiva (3).
Din (2) si (3) ⇒ functia 𝑓 este bijectiva (4).

Din (1) si (4) ⇒ functia 𝑓 este izomorfism.
Aratati intre grupurile (ℤ,∗) si (ℤ,∘) exista un morfism, 𝑥 ∗ 𝑦 = 𝑥 + 𝑦 − 3,

𝑥 ∘ 𝑦 = 𝑥 + 𝑦 + 2.
Daca ambele multimii sunt ℕ sau ℤ atunci, legea functiei o sa aiba, de multe ori,
forma: 𝑥 + 𝑏 (pentru ℕ) si ±𝑥 + 𝑏 (pentru ℤ)
𝑥 ∗ 𝑒1 = 𝑥
𝑥 + 𝑒1 − 3 = 𝑥 / − 𝑥 + 3
𝑒1 = 3
𝑥 ∗ 𝑒2 = 𝑥
𝑥 + 𝑒2 + 2 = 𝑥 / − 𝑥 − 2
𝑒2 = −2
𝑓(𝑒1 ) = 𝑒2
𝑒1 + 𝑏 = 𝑒2
3 + 𝑏 = −2 ⇒ 𝑏 = −5
𝑓 ∶ ℤ → ℤ, 𝑓(𝑥) = 𝑥 − 5
𝑓(𝑥 ∗ 𝑦) = 𝑓(𝑥) ∘ 𝑓(𝑦)
𝑓(𝑥 + 𝑦 − 3) = (𝑥 − 5) ∘ (𝑦 − 5)
𝑥+𝑦−3−5=𝑥−5+𝑦−5+2
𝑥 + 𝑦 − 8 = 𝑥 + 𝑦 − 8 ⇒ functia 𝑓 este morfism
224
3) Subgrupuri:
Fie (𝐺,∗) un grup si 𝐻 ⊆ 𝐺 (multimea 𝐻 este o submultime a multimii 𝐺), 𝐻 ≠ ∅.
Multimea 𝐻 este subgrup a multimii 𝐺 daca (𝐻,∗) formeaza o structura de grup.
Observatie: Grupurile ({𝑒},∗) si (𝐺,∗) sunt subgrupurii improprii a lui 𝐺. Celalte
subgrupuri se numesc subgrupuri proprii.
Δ
Un subgrup a lui 𝐺 se poate nota: (𝐻,∗) ≤ (𝐺,∗) sau (𝐻,∗)−(𝐺,∗).
Daca (𝐺,∗) admite element neutru, atunci acel element este element neutru
pentru toate subgrupurile.
Teoreme:
Fie (𝐺,∗) un grup si 𝐻 ⊆ 𝐺, 𝐻 ≠ ∅.
I. (𝐻,∗) este subgrup a lui 𝐺 ⟺
(∀)𝑥, 𝑦 ∈ 𝐻 ⇒ 𝑥 ∗ 𝑦 ∈ 𝐻 (𝐻 este parte stabila a lui 𝐺 in raport cu legea " ∗ ")
(∀)𝑥 ∈ 𝐻 ⇒ 𝑥 ′ ∈ 𝐻
II. (𝐻,∗) este subgrup a lui 𝐺 ⟺
(∀)𝑥, 𝑦 ∈ 𝐻 ⇒ 𝑥 ∗ 𝑦 ′ ∈ 𝐻 𝑦′ ∈ 𝐺
III. (𝐻,∗) este subgrup a lui 𝐺 ⟺
(∀)𝑥, 𝑦 ∈ 𝐻 ⇒ 𝑥 ∗ 𝑦 ∈ 𝐻 (𝐻 este parte stabila a lui 𝐺 in raport cu legea " ∗ ")
Multimea 𝐻 este finita.
Exemple:
(ℤ, +) grup si 𝑃 = 2ℤ = {2 ⋅ 𝑘 | 𝑘 ∈ ℤ} = multiplii lui 2. Este 𝑃 = 2ℤ subgrup a lui
ℤ?
(𝑃, +) = (2ℤ, +):
Adunarea este asociativa in generala, deci adunarea pe 2ℤ este asociativa.
Admite element neutru, 0 ∈ 2ℤ }⇒
Admite elemente simetrizabile, − 𝑥 = (−2) ⋅ 𝑘 ∈ 2ℤ, (∀)𝑥 = 2 ⋅ 𝑘 ∈ 2ℤ
⇒ (2ℤ, +) subgrup
Observatie: Orice subgrup a lui (ℤ, +) este de forma (𝑛ℤ, +), unde 𝑛 ∈ ℤ si 𝑛ℤ
este multimea multiplilor intregi lui 𝑛.
Fie (ℝ∗ ,⋅) un grup abelian, " ⋅ " este inmultire, cu 1 elementul neutru si
𝐻 = {𝑥 ∈ 𝐺 | (∃)𝑘 ∈ ℤ∗ a.i. 𝑥 𝑘 = 1}. Cate elemente are multimea 𝐻?
Se observa ca doar pentru −1 si 1 (∃)𝑘1 , 𝑘2 ∈ ℤ∗ a.i. 1𝑘1 = 1 si (−1)𝑘2 = 1;
𝑘1 = 1, 𝑘2 = 2, deci 𝐻 = {−1,1}, adica 2 elemente.
225
Fie (𝐺,∗) un grup abelian cu 𝑒 elementul neutru si 𝐻 = {𝑥 ∈ 𝐺 | (∃)𝑘 ∈ ℤ∗ a.i.

𝑥 𝑘 = 𝑒}. Este (𝐻,∗) subgrup a lui (𝐺,∗) / (𝐻,∗) ≤ (𝐺,∗) ?
Metoda 1 (folosind teorema I.):
Fie 𝑥, 𝑦 ∈ 𝐻 ⇒ (∃)𝑘1 , 𝑘2 ∈ ℤ∗ a.i. 𝑥 𝑘1 = 𝑒 si 𝑦 𝑘2 = 𝑒
(𝑥 ∗ 𝑦)𝑡 = ⏟
(𝑥 ∗ 𝑦) ∗ (𝑥 ∗ 𝑦) ∗ … ∗ (𝑥 ∗ 𝑦) = 𝑥 𝑡 ∗ 𝑦 𝑡 (doar in grupuri comutative)
de 𝑡 ori
(𝑥 ∗ 𝑦)𝑘1 ⋅ 𝑘2 = 𝑥 𝑘1 ⋅ 𝑘2 ∗ 𝑦 𝑘1 ⋅ 𝑘2 = (𝑥 𝑘1 )𝑘2 ∗ (𝑦 𝑘2 )𝑘1 = 𝑒 𝑘2 ∗ 𝑒 𝑘1 = 𝑒 ∗ 𝑒 =

= 𝑒 ∈ 𝐻 ⇒ 𝑥 ∗ 𝑦 ∈ 𝐻 (1)
Fie 𝑥 ∈ 𝐻 ⇒ (∃)𝑘 ∈ ℤ∗ a.i. 𝑥 𝑘 = 𝑒

𝑥 ∈ 𝐻 ⊆ 𝐺 ⇒ 𝑥 simetrizabile in 𝐺 ⇒ (∃)𝑥 ′ ∈ 𝐺 astfel incat 𝑥 ∗ 𝑥 ′ = 𝑒.
(∃)𝑡 ∈ ℤ∗ a.i. (𝑥 ′ )𝑡 = 𝑒
Daca 𝑡 = −𝑘, atunci:
(𝑥 ′ )−𝑘 = ((𝑥 ′ )−1 )𝑘 = (𝑥)𝑘 = 𝑒 ∈ 𝐻 (2)
Din (1) si (2) ⇒ (𝐻,∗) este subgrup.
Metoda 2 (folosind teorema II.):

Fie 𝑥, 𝑦 ∈ 𝐻 ⇒ (∃)𝑘1 , 𝑘2 ∈ ℤ∗ a.i. 𝑥 𝑘1 = 𝑒 si 𝑦 𝑘2 = 𝑒
(∃)𝑡 ∈ ℤ∗ a.i. (𝑥 ∗ 𝑦 ′ )𝑡 = 𝑒
Daca 𝑡 = 𝑘1 ⋅ (−𝑘2 ), atunci:
(𝑥 ∗ 𝑦 ′ )𝑘1⋅(−𝑘2) = 𝑥 𝑘1⋅(−𝑘2) ∗ (𝑦 ′ )𝑘1⋅(−𝑘2) = (𝑥 𝑘1 )(−𝑘2) ∗ ((𝑦 ′ )−1 )𝑘1⋅𝑘2 =
= 𝑒 (−𝑘2) ∗ (𝑦)𝑘1⋅𝑘2 = 𝑒 ∗ (𝑦 𝑘2 )𝑘1 = 𝑒 ∗ 𝑒 𝑘1 = 𝑒 ∗ 𝑒 = 𝑒 ∈ 𝐻 ⇒ 𝑥 ∗ 𝑦 ′ ∈ 𝐻 ⇒
⇒ (𝐻,∗) este subgrup.
Observatie: Calculele sunt mai usoare daca este data legea de compozitie (se
poate inlocui, in legea de compozitie, variabilele cu forma lor din submultime, si
se poate afla forma simetricelor, unde se poate substitui variabila simpla pentru
forma din submultime).
226
(ℤ6 , +) grup si 𝐻 = {0̂, 2̂, 4̂}. Este (𝐻, +) subgrup a lui ℤ6 ?
Se observa ca toate elemente din tabla operatiei + 0̂ 2̂ 4̂

se regasesc in multimea 𝐻, deci multimea 𝐻 este
0̂ 0̂ 2̂ 4̂
parte stabila a lui ℤ6 in raport cu adunarea (1).
2̂ 2̂ 4̂ 0̂
Multimea 𝐻 este finita (2).
4̂ 4̂ 0̂ 2̂
Din (1) si (2) ⇒ (𝐻, +) este subgrup.
4) Grupuri finite. Teorema lui Lagrange:
Un grup (𝐺,∗) este finit daca multimea 𝐺 este finita.
Ordinul unui grup finit este numarul de elemente din acel grup.
ord 𝐺 = numarul de elemente a lui 𝐺 = card 𝐺 = |𝐺|.
Fie (𝐺,∗) un grup si 𝑥 ∈ 𝐺. Ordinul lui 𝑥 este cel mai mic numar natural nenul 𝑘 cu
proprietatea ca 𝑥 𝑘 = 𝑒. Daca 𝑥 𝑘 ≠ 𝑒 (∀)𝑘 ∈ ℕ∗ atunci ord 𝑥 = ∞.
Ordinul elementului neutru este 1, ord 𝑒 = 1.
i. Subgrupul generat de un element:
Fie (𝐺,∗) un grup si 𝑥 ∈ 𝐺, atunci:
〈𝑥〉 = {𝑥 𝑘 | 𝑘 ∈ ℤ} = {… , 𝑥 −3 , 𝑥 −2 , 𝑥 −1 = 𝑥 ′ , 𝑥 0 = 𝑒, 𝑥1 , 𝑥 2 , 𝑥 3 , … } = subgrupul
generat de 𝑥 = puterile intregi a lui 𝑥.
〈𝑒〉 = {𝑒} = subgrup impropriu a lui 𝐺
𝑥2 = 𝑥 ∗ 𝑥
𝑥 −2 = (𝑥 −1 )2 = (𝑥 ′ )2 = 𝑥 ′ ∗ 𝑥 ′
′
𝑥 −2 = (𝑥 2 )−1 = (𝑥 ∗ 𝑥)−1 = (𝑥 ⏟ ∗ 𝑥) = 𝑦 ′
𝑦
Demonstratie ca orice multime generata de un element al unui grup este

subgrup:
Fie 𝑎, 𝑏 ∈ 〈𝑥〉 ⇒ 𝑎 = 𝑥 𝑘1 si 𝑏 = 𝑥 𝑘2 , 𝑘1 , 𝑘2 ∈ ℤ.
𝑎 ∗ 𝑏 = 𝑥 𝑘1 ∗ 𝑥 𝑘 2 = 𝑥 𝑘1 + 𝑘2
𝑘1 , 𝑘2 ∈ ℤ ⇒ 𝑘1 + 𝑘2 ∈ ℤ ⇒ 𝑥 𝑘1 + 𝑘2 ∈ 〈𝑥〉 ⇒ 𝑎 ∗ 𝑏 ∈ 〈𝑥〉 (1)
Fie 𝑐 ∈ 〈𝑥〉 ⇒ 𝑐 = 𝑥 𝑘 , 𝑘 ∈ ℤ.
𝑐 ′ = 𝑐 −1 = (𝑥 𝑘 )−1 = 𝑥 −𝑘
𝑘 ∈ ℤ ⇒ −𝑘 ∈ ℤ ⇒ 𝑐 ′ = 𝑥 −𝑘 ∈ 〈𝑥〉 (2)
Din (1) si (2) ⇒ (〈𝑥〉,∗) este subgrup a lui (𝐺,∗).
227
ii. Relatia dintre ordinul unui element si subgrupul generat de acelasi

element:
Fie (𝐺,∗) un grup si 𝑥 ∈ 𝐺, ord 𝑥 = 𝑛, atunci:
𝑥𝑛 = 𝑒
〈𝑥〉 = {𝑥 0 = 𝑒, 𝑥 1 , 𝑥 2 , 𝑥 3 , … , 𝑥 𝑛−1 } 𝑥 𝑛 = 𝑒
𝑥 𝑛 = 𝑒 ⇒ 𝑥 𝑛+1 = 𝑥 𝑛 ∗ 𝑥 = 𝑒 ∗ 𝑥 = 𝑥
𝑥 −𝑘 = 𝑥 𝑛−𝑘 (ord 𝑥 = 𝑛 ⇔ 𝑥 𝑛 = 𝑒)
𝑥 −𝑘 ∗ 𝑥 𝑘 = 𝑥 0 = 𝑒
𝑥 𝑛−𝑘 ∗ 𝑥 𝑘 = 𝑥 𝑛−𝑘+𝑘 = 𝑥 𝑛 = 𝑒
𝑥 −𝑘 ∗ 𝑥 𝑘 = 𝑥 𝑛−𝑘 ∗ 𝑥 𝑘 / ∗ (𝑥 𝑘 )′
𝑥 −𝑘 ∗ 𝑥 𝑘 ∗ (𝑥 𝑘 )′ = 𝑥 𝑛−𝑘 ∗ 𝑥 𝑘 ∗ (𝑥 𝑘 )′
𝑥 −𝑘 ∗ 𝑒 = 𝑥 𝑛−𝑘 ∗ 𝑒 ⇒ 𝑥 −𝑘 = 𝑥 𝑛−𝑘
〈𝑥〉 = {𝑥 0 = 𝑒, 𝑥1 , 𝑥 2 , 𝑥 3 , … , 𝑥 𝑛−1 }
Daca ord 𝑥 = 𝑛 ⇒ {
ord 〈𝑥〉 = 𝑛
iii. Teorema lui Lagrange:
Fie (𝐺,∗) un grup finit. Ordinul oricarui subgrup a lui 𝐺 divide ordinul grupului 𝐺
(ordinul oricarui subgrup divide ordinul grupului).
Consecinte:
Fie (𝐺,∗) un grup finit, ord 𝐺 = 𝑛 si 𝑥 ∈ 𝐺, ord 𝑥 = 𝑘, atunci 𝑘 | 𝑛 (𝑘 divide 𝑛)
𝑛 = 𝑘 ⋅ 𝑔 ⇒ 𝑥 𝑛 = 𝑥 𝑘⋅𝑔 = (𝑥 𝑘 ) 𝑔 = 𝑒 𝑔 = 𝑒
Fie (𝐺,∗) un grup finit, ord 𝐺 = 𝑛 si 𝑥 ∈ 𝐺, atunci 𝑥 𝑛 = 𝑒
Fie (𝐺,∗) un grup si 𝑥 ∈ 𝐺, ord 𝑥 = 𝑘 (𝑥 𝑘 = 𝑒). Daca 𝑥 𝑝 = 𝑒 atunci 𝑘 | 𝑝 (𝑝 este

multiplu a lui 𝑘)
iv. Grupuri ciclice:
Un grup (𝐺,∗) este ciclic daca (∃)𝑥 ∈ 𝐺 astfel incat 〈𝑥〉 = 𝐺.
Daca (𝐺,∗) este un grup finit cu ord 𝐺 numar prim de elemente, grupul este ciclic
generat de orice elemente al sau diferit de elementul neutru.
Exemple:
(ℤ, +) grup comutativ, 𝑒 = 0 ord 2 = ?
2+2=4
2+2+2= 6
2 + 2 + ⋯ + 2 = 2 ⋅ 𝑛 ≠ 0 (∀)𝑛 ∈ ℕ∗ ⇒ ord 2 = ∞
⏟
de 𝑛 ori
228
(ℝ∗ ,⋅) grup comutativ, 𝑒 = 1 ord (−1) = ?

(−1) ⋅ (−1) = 1 ⇒ ord (−1) = 2
(ℤ5 , +) grup comutativ, 𝑒 = 0̂

ord 1̂ = 5 ⇒ 〈1̂〉 = {0̂, 1̂, 2̂, 3̂, 4̂} = ℤ5
ord 2̂ = 5 ⇒ 〈2̂〉 = {0̂, 2̂, 4̂, 1̂, 3̂} = ℤ5
ord 3̂ = 5 ⇒ 〈3̂〉 = {0̂, 3̂, 1̂, 4̂, 2̂} = ℤ5
ord 4̂ = 5 ⇒ 〈4̂〉 = {0̂, 4̂, 3̂, 2̂, 1̂} = ℤ5
ord 0̂ = 1 ⇒ 〈0̂〉 = {0̂}
𝑎 𝑏
Fie 𝐺 = {( ) | 𝑎, 𝑐 ∈ ℝ∗ , 𝑏 ∈ ℝ}. Cate elemente din grupul (𝐺,⋅) (inmultire) au
0 𝑐
ordinul 2?
1 0
𝐼2 = ( )∈𝐺
0 1
𝑎 𝑏 𝑎 𝑏 1 0
( )⋅( )=( )
0 𝑐 0 𝑐 0 1
𝑎⋅𝑎 𝑎⋅𝑏+𝑏⋅𝑐 1 0
( )=( )
0 𝑐⋅𝑐 0 1
2 1 0
(𝑎 𝑎 ⋅ 𝑏 +2 𝑏 ⋅ 𝑐) = ( )
0 𝑐 0 1
𝑎2 = 1 ⇒ 𝑎 = ±1
𝑐 2 = 1 ⇒ 𝑐 = ±1
𝑎⋅𝑏+𝑏⋅𝑐 =0
𝑏 ⋅ (𝑎 + 𝑐) = 0
±1 0
𝑏=0⇒( )
0 ±1
±1 𝑏
𝑎 + 𝑐 = 0 ⟹ 𝑎 = −𝑐, 𝑏 ∈ ℝ ⇒ ( )
0 ∓1
±1 0 1 0 −1 0 1 0 −1 0
( )=( ),( ),( ),( )
0 ±1 ⏟0 1 0 −1 0 −1 0 1
𝐼2
±1 𝑏 1 𝑏 −1 𝑏
( )=( ),( )
0 ∓1 0 −1 0 1
1 𝑏 −1 𝑏 −1 0
Elementele de ordin 2 din 𝐺 sunt: ( ),( ),( ).
0 −1 0 1 0 −1
229
5) Grupul lui Klein:

Fie 𝐾 = {𝑒, 𝑎, 𝑏, 𝑐} si operatia " ⋅ " (nu inmultire) cu proprietatea
𝑎2 = 𝑏 2 = 𝑐 2 = 𝑒 (elementul neutru) si oricare doua elemente compuse diferite
de elementul neutru rezulta al treilea element, diferit de elementul neutru;
𝑎 ⋅ 𝑏 = 𝑐, 𝑎 ⋅ 𝑐 = 𝑏, 𝑐 ⋅ 𝑏 = 𝑎.
Grupul (𝐾,⋅) se numeste grupul lui Klein si este ⋅ 𝑒 𝑎 𝑏 𝑐
un grup abelian. 𝑒 𝑒 𝑎 𝑏 𝑐
〈𝑒〉 = {𝑒} 𝑎 𝑎 𝑒 𝑐 𝑏
〈𝑎〉 = {𝑎, 𝑒}
〈𝑏〉 = {𝑏, 𝑒} 𝑏 𝑏 𝑐 𝑒 𝑎
〈𝑐〉 = {𝑐, 𝑒} 𝑐 𝑐 𝑏 𝑎 𝑒
Alte forme a grupului lui Klein:
(𝑈4 = {𝑖, −1, −𝑖, 1},⋅); 𝑈4 = multimea elementelor unitate, "⋅" = inmultire
(𝐾 = {1𝒫 , 𝑠𝑥 , 𝑠𝑦 , 𝑠𝑂 },∘), 𝑠𝑥 = simetricul fata de axa 𝑂𝑥, 𝑠𝑦 = simetricul fata de axa
𝑂𝑦, 𝑠0 = simetricul fata de origine 𝑂, 1𝒫 = punctul curent (nu se face nimic,
asemenea unui element neutru), "∘" = compunerea functiilor
Fie (𝐺1 ,∗) si (𝐺1 ,∘) doua grupuri. Daca (∃)𝑥 ∈ 𝐺1 astfel incat ord 𝑥 = 𝑛, dar
(∀)𝑡 ∈ 𝐺2 cu ord 𝑡 ≠ 𝑛, atunci cele doua grupuri nu sunt izomorfe.
Exemplu:
(ℤ4 , +) si (𝐾,⋅) grupuri comutative.
ord 1̂ = 4 } ⇒ cele doua grupuri (ℤ4 , +) si (𝐾,⋅) nu

ord 𝑎 = ord 𝑏 = ord 𝑐 = 2, ord 𝑒 = 1
sunt izomorfe.
Demonstratie:
Prin reducere la absurd, presupunem ca cele doua grupuri (ℤ4 , +) si (𝐾,⋅) sunt
izomorfe, atunci (∃)𝑓 ∶ 𝐾 → ℤ4 / 𝑓 ∶ {𝑒, 𝑎, 𝑏, 𝑐} → {0̂, 1̂, 2̂, 3̂}, functia 𝑓 izomorf;
𝑓(𝑎 ⋅ 𝑏) = 𝑓(𝑎) + 𝑓(𝑏).
Oricum s-ar lua legea functiei (exemplu 𝑓(𝑎) = 3̂, 𝑓(𝑏) = 1̂, 𝑓(𝑐) = 2̂ , 𝑓(𝑒) = 0̂),
s-ar ajunge la cel putin o contradictie.
Pentru 𝑓(𝑎) = 2̂, 𝑓(𝑏) = 1̂, 𝑓(𝑐) = 3̂ si 𝑓(𝑒) = 0̂ calculam 𝑓(𝑎2 ), 𝑓(𝑏 2 ) si 𝑓(𝑐 2 ).
𝑓(𝑎2 ) = 𝑓(𝑒) = 0̂
𝑓(𝑎 ⋅ 𝑎) = 𝑓(𝑎) + 𝑓(𝑎) = 2̂ + 2̂ = 0̂
𝑓(𝑏 2 ) = 𝑓(𝑒) = 0̂
} contradictie, grupurile nu sunt izomorfe.
𝑓(𝑏 ⋅ 𝑏) = 𝑓(𝑏) + 𝑓(𝑏) = 1̂ + 1̂ = 2̂
𝑓(𝑐 2 ) = 𝑓(𝑒) = 0̂
} contradictie, grupurile nu sunt izomorfe.
𝑓(𝑐 ⋅ 𝑐) = 𝑓(𝑐) + 𝑓(𝑐) = 3̂ + 3̂ = 2̂
230
47. Inele. Corpuri (☡):

Fie 𝐼 o multime nevida (𝐼 ≠ ∅) cu cel putin 2 elemente si " ∗ ", " ∘ " doua legi de
compozitie interna (operatii) pe multimea 𝐼.
I. Inel:
Daca " ∗ " este comutativa, asociativa, admite element neutru (𝑒1 ), orice element
este simetrizabil in raport cu " ∗ " si " ∘ " este asociativa, admite element neutru
(𝑒2 ), si este distributiva fata de " ∗ " atunci (𝐼,∗,∘) formeaza o structura algebrica
de inel.
Daca operatia “ ∘ ” este distributiva fata de “ ∗ ” atunci:
𝑎 ∘ (𝑏 ∗ 𝑐) = (𝑎 ∘ 𝑏) ∗ (𝑎 ∘ 𝑐) (∀)𝑎, 𝑏, 𝑐 ∈ 𝐼
(𝑏 ∗ 𝑐) ∘ 𝑎 = (𝑏 ∘ 𝑎) ∗ (𝑐 ∘ 𝑎) (∀)𝑎, 𝑏, 𝑐 ∈ 𝐼
Daca in plus operatia " ∘ " este comutativa atunci, atunci inelul (𝐼,∗,∘) este inel
comutativ (nu se mai numeste abelian).
(𝐼,∗) grup comutativ
(𝐼,∘) monoid (necomutativ) } ⇒ (𝐼,∗,∘) inel
“ ∘ ” distributiva fata de “ ∗ ”
Litere consacrate pentru inele: 𝐼(nel), 𝐴(nneau – franceza), 𝑅(ing – engleza)
factor comun
Observatie: 𝑎 ⋅ (𝑏 + 𝑐) = 𝑎 ⋅ 𝑏 + 𝑎 ⋅ 𝑐
distributie
II. Corp:
Daca " ∗ " este comutativa, asociativa, admite element neutru (𝑒1 ), orice element
este simetrizabil in raport cu " ∗ " si " ∘ " este asociativa, admite element neutru
(𝑒2 ), orice element diferit de 𝑒1 este simetrizabil in raport cu " ∘ " si este
distributiva fata de " ∗ " atunci (𝐼,∗,∘) formeaza o structura algebrica de corp.
Daca in plus operatia " ∘ " este comutativa atunci, atunci corpul (𝐼,∗,∘) este corp
comutativ (nu se mai numeste abelian).
Daca (𝐼,∘) este monoid atunci (𝐼 ∖ {𝑒1 },∘) = (𝐼 ∗ ,∘) este grup (atat timp cat orice alt
element este simetrizabil in raport cu " ∘ ")
(𝐼,∗) grup comutativ
(𝐼 ∗ ,∘) grup (necomutativ) } ⇒ (𝐼,∗,∘) corp
“ ∘ ” distributiva fata de “ ∗ ”
(𝐼,∗,∘) inel
Orice element diferit de 𝑒1 este simetrizabil} ⇒ (𝐼,∗,∘) corp (orice corp este si
in raport cu operatia " ∘ " (inversabil)
inel)
Litere consacrate pentru corpuri: 𝐾.
231
Observatie: 𝑒1 este elementul neutru de la prima operatie (" ∗ "), 𝑒1 = 0 (se

noteaza cu 0, dar nu este zero; vine de la adunare). 𝑒2 este elementul neutru de la
a doua operatie (" ∘ "), 𝑒2 = 1 (se noteaza cu 1, dar nu este unu; vine de la
inmultire). In acest capitol vor exista multe parelele intre operatiile dintr-un inel
(care de multe ori nu vor fi adunarea si inmultirea) si adunarea si inmultirea.
Multimea elementelor unitate unui inel (𝐼,∗,∘):
𝑈(𝐼) = 𝑈((𝐼,∗,∘)) = {𝑥 ∈ 𝐼 | (∃)𝑥 ′ ∈ 𝐼 a.i. 𝑥 ∘ 𝑥 ′ = 𝑥 ′ ∘ 𝑥 = 𝑒2 }

𝑒2 ∈ 𝑈(𝐼) ⇒ 𝑈(𝐼) ≠ ∅
𝑈(𝐼) = multimea elementelor simetrizabile in raport cu a doua operatie (" ∘ ") =
multimea elementelor inversabile.
Daca 𝑈(𝐼) = 𝐼 ∖ {𝑒1 } atunci (𝐼,∗,∘) este corp.
(ℕ, +,⋅) nu este inel.
(ℤ, +,⋅) este inel comutativ, nu este corp.
(ℚ, +,⋅) (este inel comutativ), este corp comutativ.
(ℝ, +,⋅), (ℂ, +,⋅) sunt corpuri comutative.
(ℤ𝑛 , +,⋅) este inel comutativ (∀)𝑛 ∈ ℕ, 𝑛 ≥ 2. Daca 𝑛 este prim, atunci (ℤ𝑝 , +,⋅)
este corp comutativ.
(𝑀𝑛 (ℝ), +,⋅) este inel necomutativ (∀)𝑛 ∈ ℕ, 𝑛 ≥ 2.
(𝐾 = {𝐴 ∈ 𝑀𝑛 (ℝ) | det 𝐴 ≠ 0}, +,⋅) este corp necomutativ.
1) Inele integre. Reguli de calcul intr-un inel:
Fie (𝐼,∗,∘) un inel.
Elementul 𝑥 ∈ 𝐼, 𝑥 ≠ 𝑒1 este divizor a lui zero (𝑒1 ) daca (∃)𝑦 ∈ 𝐼, 𝑦 ≠ 𝑒1 astfel
incat 𝑥 ∘ 𝑦 = 𝑒1 , unde 𝑒1 este elementul neutru operatiei " ∗ ".
Elementul 𝑦 este de asemenea divizor a lui zero daca 𝑥 ∘ 𝑦 = 𝑒1 .
Un inel comuntativ si fara divizori a lui zero se numeste inel integru sau domeniu
de integritate. Un inel integru este corp comutativ.
Un corp nu continue divizori a lui zero.
i. Reguli de calcul intr-un inel integru:
Fie (𝐼,∗,∘) un inel integru si 𝑥, 𝑦, 𝑧 ∈ 𝐼.
Daca 𝑥 ≠ 𝑒1 si 𝑦 ≠ 𝑒1, atunci 𝑥 ∘ 𝑦 ≠ 𝑒1 .
Daca 𝑥 ∘ 𝑦 = 𝑒1 , atunci 𝑥 = 𝑒1 sau 𝑦 = 𝑒1 .
Daca 𝑥 ∘ 𝑦 = 𝑥 ∘ 𝑦, atunci 𝑦 = 𝑧. Daca 𝑦 ∘ 𝑥 = 𝑧 ∘ 𝑥, atunci 𝑦 = 𝑧. Intr-un inel
integru are loc simplificarea la stanga si la dreapta.
232
ii. Ecuatii si sisteme Cramer intr-un inel:

Daca avem ecuatia 𝑎 ∘ 𝑥 = 𝑏, 𝑎, 𝑏, 𝑥 ∈ 𝐼 si 𝑎 este simetrizabil in raport cu operatia
" ∘ " (inversabil), atunci ecuatia are o solutie unica.
Pentru a rezolva ecuatia, se simplifica la stanga sau la dreapta cu simetricul
elemetului 𝑎, 𝑎 −1.
Daca avem sistemul:
𝑎11 ⋅ 𝑥 + 𝑎12 ⋅ 𝑦 = 𝑏1
{
𝑎21 ⋅ 𝑥 + 𝑎22 ⋅ 𝑦 = 𝑏2
𝑎11 𝑎12
cu matricea sistemului 𝐴 = (𝑎 𝑎22 ).
21
Sistemul dat este sistem Cramer daca determinantul matricei sistemului este
inversabil (simetrizabil in raport cu operatia " ∘ ")
iii. Proprietati intr-un inel:
I. Daca 𝑥 ∈ 𝐼 este simetrizabil in raport cu operatia " ∘ " (inversabil), atunci 𝑥 nu
este divizor a lui zero.
II. Daca 𝑥 ∈ 𝐼 este divizor a lui zero, atunci 𝑥 nu este inversabil.
III. Intr-un inel are loc urmatoarea relatie: 𝑥 ∘ 𝑒1 = 𝑒1 ∘ 𝑥 = 𝑒1 (∀)𝑥 ∈ 𝐼 (𝑒1 este
element absorbant pentru a doua operatie, " ∘ ")
Demonstratii:
(III. ) 𝑥 ∘ 𝑒1 = 𝑥 ∘ (𝑒1 ∗ 𝑒1 ) = (𝑥 ∘ 𝑒1 ) ∗ (𝑥 ∘ 𝑒1 )
𝑥 ∘ 𝑒1 = 𝑡 ⇒ 𝑡 = 𝑡 ∗ 𝑡 / ∗ 𝑡 ′
𝑡 ∗ 𝑡′ = 𝑡 ∗ 𝑡 ∗ 𝑡′
𝑒1 = 𝑡 ∗ (𝑡 ∗ 𝑡 ′ ) ⇒ 𝑒1 = 𝑡 ∗ 𝑒1 ⇒ 𝑒1 = 𝑡 ⇒ 𝑥 ∘ 𝑒1 = 𝑒1 ⇒ 𝑒1 element absorbant a
lui " ∘ "
(II. ) 𝑥 este divizor a lui zero ⇒ 𝑥 ≠ 𝑒1 si (∃)𝑦 ≠ 𝑒1 astfel incat 𝑥 ∘ 𝑦 = 𝑒1 .
Prin reducere la absurd, presupunem ca 𝑥 este inversabil in raport cu “ ∘ ” ⇒
⇒ (∃)𝑥 ′ ∈ 𝐼 astfel incat 𝑥 ∘ 𝑥 ′ = 𝑥 ′ ∘ 𝑥 = 𝑒2 .
𝑥 ′ ∘ / 𝑥 ∘ 𝑦 = 𝑒1
𝑥 ′ ∘ 𝑥 ∘ 𝑦 = 𝑥 ′ ∘ 𝑒1
(𝑥 ′ ∘ 𝑥) ∘ 𝑦 = 𝑒1
𝑒2 ∘ 𝑦 = 𝑒1
𝑦 = 𝑒1
𝑦 ≠ 𝑒1 } contradictie, 𝑥 nu este inversabil.
233
(I. ) 𝑥 ≠ 𝑒1 este inversabil in raport cu “ ∘ ” ⇒ (∃)𝑥 ′ ∈ 𝐼 astfel incat

𝑥 ∘ 𝑥 ′ = 𝑥 ′ ∘ 𝑥 = 𝑒2 .
Prin reducere la absurd, presupunem ca 𝑥 este divizor a lui zero ⇒ (∃)𝑦 ≠ 𝑒1
astfel incat 𝑥 ∘ 𝑦 = 𝑒1 .
𝑥 ′ ∘ / 𝑥 ∘ 𝑦 = 𝑒1
𝑥 ′ ∘ 𝑥 ∘ 𝑦 = 𝑥 ′ ∘ 𝑒1
(𝑥 ′ ∘ 𝑥) ∘ 𝑦 = 𝑒1
𝑒2 ∘ 𝑦 = 𝑒1
𝑦 = 𝑒1
𝑦 ≠ 𝑒1 } contradictie, 𝑥 nu este divizor a lui zero.
Exemple:
(ℚ, ⊥, ⊤) 𝑥 ⊥ 𝑦 = 𝑥 + 𝑦 + 1 𝑥 ⊤ y = 𝑥 ⋅ 𝑦
Sa se studieze distributivitatea operatiei " ⊤ " fata de operatia " ⊥ ".
𝑥 ⊤ (𝑦 ⊥ 𝑧) = (𝑥 ⊤ 𝑦) ⊥ (𝑥 ⊤ 𝑧) = (𝑥 ⋅ 𝑦) ⊥ (𝑥 ⋅ 𝑧) = 𝑥 ⋅ 𝑦 + 𝑥 ⋅ 𝑧 + 1 (1)
𝑥 ⊤ (𝑦 ⊥ 𝑧) = 𝑥 ⊤ (𝑦 + 𝑧 + 1) = 𝑥 ⋅ (𝑦 + 𝑧 + 1) = 𝑥 ⋅ 𝑦 + 𝑥 ⋅ 𝑧 + 𝑥 (2)
Din (1) si (2) ⇒ " ⊤ " nu este distributiva fata de " ⊥ ".
1
(ℚ, ⊥, ⊤) 𝑥 ⊥ 𝑦 = 2 ⋅ 𝑥 + 2 ⋅ 𝑦 𝑥 ⊤ y = ⋅𝑥⋅𝑦
2
Sa se studieze distributivitatea operatiei " ⊤ " fata de operatia " ⊥ ".
1 1
𝑥 ⊤ (𝑦 ⊥ 𝑧) = (𝑥 ⊤ 𝑦) ⊥ (𝑥 ⊤ 𝑧) = ( ⋅ 𝑥 ⋅ 𝑦) ⊥ ( ⋅ 𝑥 ⋅ 𝑧) =
2 2
1 1
= 2 ⋅ ⋅ 𝑥 ⋅ 𝑦 + 2 ⋅ ⋅ 𝑥 ⋅ 𝑧 = 𝑥 ⋅ 𝑦 + 𝑥 ⋅ 𝑧 (1)
2 2
1
𝑥 ⊤ (𝑦 ⊥ 𝑧) = 𝑥 ⊤ (2 ⋅ 𝑦 + 2 ⋅ 𝑧) = ⋅ 𝑥 ⋅ (2 ⋅ 𝑦 + 2 ⋅ 𝑧) =
2
1 1
= ⋅ 𝑥 ⋅ 2 ⋅ 𝑦 + ⋅ 𝑥 ⋅ 2 ⋅ 𝑧 = 𝑥 ⋅ 𝑦 + 𝑥 ⋅ 𝑧(2)
2 2
Din (1) si (2) ⇒ " ⊤ " este distributiva fata de " ⊥ ".
(𝑀2 (ℝ), +,⋅). Sa se studieze daca inelul este integru si sa se verifice daca
elementul neutru al primei operatii este element absorbant pentru a doua
operatie, unde 𝑒1 = 𝑂2.
1 0 0 0
𝐴=( ) ≠ 𝑂2 𝐵=( ) ≠ 𝑂2
0 0 0 1
1 0 0 0 0 0
𝐴⋅𝐵 =( )⋅( )=( ) = 𝑂2 ⇒ 𝐴 si 𝐵 sunt divizori a lui zero ⇒ inelul
0 0 0 1 0 0
(𝑀2 (ℝ), +,⋅) nu este integru.
234
𝑎 𝑏
𝐶=( ) ∈ 𝑀2 (ℝ), 𝑎, 𝑏, 𝑐, 𝑑 ∈ ℝ
𝑐 𝑑
𝑎 𝑏 0 0 0 0
𝐶 ⋅ 𝑂2 = ( )⋅( )=( ) = 𝑂2 ⇒ 𝑂2 este elementul absorbant la
𝑐 𝑑 0 0 0 0
inmultirea matricelor.
(ℤ, ⊥, ⊤) 𝑥 ⊥ 𝑦 = 𝑥 + 𝑦 + 2 𝑥 ⊤ y = 𝑥 ⋅ 𝑦 + 2 ⋅ 𝑥 + 2 ⋅ 𝑦 + 2
Determinati multimea elementelor unitate (inversabile).
𝑥 ⊤ y = 𝑥 ⋅ 𝑦 + 2 ⋅ 𝑥 + 2 ⋅ 𝑦 + 2 = 𝑥 ⋅ (𝑦 + 2) + 2 ⋅ 𝑦 + 2 + 2 − 2 =
= 𝑥 ⋅ (𝑦 + 2) + 2 ⋅ (𝑦 + 2) − 2 = (𝑥 + 2) ⋅ (𝑦 + 2) − 2
𝑥 ⊤ y = (𝑥 + 2) ⋅ (𝑦 + 2) − 2
} ⇒ operatia " ⊤ " este
𝑦 ⊤ 𝑥 = (𝑦 + 2) ⋅ (𝑥 + 2) − 2 = (𝑥 + 2) ⋅ (𝑦 + 2) − 2
comutativa pe ℤ.
𝑥 ⊤ 𝑒2 = 𝑥
(𝑥 + 2) ⋅ (𝑒2 + 2) − 2 = 𝑥 / + 2
1
(𝑥 + 2) ⋅ (𝑒2 + 2) = 𝑥 + 2 / ⋅ , 𝑥 ≠ −2
𝑥+2
𝑒2 + 2 = 1 / − 2
𝑒2 = −1 (∀)𝑥 ∈ ℤ ∖ {−2} (1)
(−2) ∗ (−1) = (−2 + 2) ⋅ (−1 + 2) − 2 = 0 ⋅ 1 − 2 = −2 (2)
Din (1) si (2) ⇒ legea de compozitie " ∗ " admite element neutru pe ℤ.
𝑥 ⊥ 𝑒1 = 𝑥
𝑥 + 𝑒1 + 2 = 𝑥 / − 𝑥 − 2
𝑒1 = −2
𝑥 ⊤ 𝑥̅ = 𝑒2
(𝑥 + 2) ⋅ (𝑥̅ + 2) − 2 = −1 / + 2
1
(𝑥 + 2) ⋅ (𝑥̅ + 2) = 1 / ⋅ , 𝑥 ≠ −2
𝑥+2
1
𝑥̅ + 2 = /−2
𝑥+2
1 1 2 ⋅ (𝑥 + 2) 1 − 2 ⋅ (𝑥 + 2) 1 − 2 ⋅ 𝑥 − 4
𝑥̅ = −2 = − = =
𝑥+2 𝑥+2 𝑥+2 𝑥+2 𝑥+2
−2 ⋅ 𝑥 − 3
𝑥̅ = (∀)𝑥 ∈ ℤ ∖ {−2}
𝑥+2
235
Observatie:
−2 ⋅ 𝑥 − 3
𝑥̅ = ∈ℤ? 𝑎|𝑎
𝑥+2 𝑎|𝑏 ⇒𝑎|𝑏⋅𝑘
𝑎 𝑎|𝑏−𝑐
∈ ℤ ⇔ 𝑏 | 𝑎 (𝑎 ⋮ b) 𝑎|𝑏
𝑏 } ⇒ {𝑎 | 𝑏 + 𝑐
𝑎|𝑐
𝑥+2|𝑥+2 𝑎|𝑏⋅𝑐
𝑥 + 2 | 2 ⋅ (𝑥 + 2)
𝑥+2|2⋅𝑥+4
𝑥+2|2⋅𝑥+4
} ⇒ 𝑥 + 2 | 2 ⋅ 𝑥 + 4 + (−2 ⋅ 𝑥 − 3)
𝑥+2|−2⋅𝑥−3
𝑥+2|2⋅𝑥+4−2⋅𝑥−3
𝑥+2=1 𝑥 = −1
𝑥+2|1⇒{ ⟹{
𝑥 + 2 = −1 𝑥 = −3
𝑈(ℤ) = {−3, −1}
(ℤ12 , +,⋅)
5̂ ⋅ 𝑥 + 2̂ ⋅ 𝑦 = 1̂
{
4̂ ⋅ 𝑥 + 9̂ ⋅ 𝑦 = 2̂
̂ ̂
𝐴 = (5 2) ⇒ det 𝐴 = 5̂ ⋅ 9̂ − 2̂ ⋅ 4̂ = 45
̂ − 8̂ = 9̂ + 12
̂ − 8 = 9̂ + 4̂ = 13
̂ = 1̂ ⇒
4̂ 9̂
determinantul matricei sistemului este inversabil in raport cu inmultirea ⇒
sistem Cramer.
5̂ ⋅ 𝑥 + 2̂ ⋅ 𝑦 = 1̂ / ⋅ 9̂ 5̂ ⋅ 𝑥 ⋅ 9̂ + 2̂ ⋅ 𝑦 ⋅ 9̂ = 1̂ ⋅ 9̂
{ ⇒{ ⇒
4̂ ⋅ 𝑥 + 9̂ ⋅ 𝑦 = 2̂ / ⋅ −2
̂ = 10
̂ 4̂ ⋅ 𝑥 ⋅ 10
̂ + 9̂ ⋅ 𝑦 ⋅ 10 ̂ = 2̂ ⋅ 10̂
̂ ⋅ 𝑥 + 18
45 ̂ ⋅ 𝑦 = 9̂
⇒{
̂ ⋅ 𝑥 + 90
40 ̂ ⋅ 𝑦 = 20 ̂
9̂ ⋅ 𝑥 + 6̂ ⋅ 𝑦 = 9̂
{
4̂ ⋅ 𝑥 + 6̂ ⋅ 𝑦 = 8̂
⨁
9̂ ⋅ 𝑥 + 6̂ ⋅ 𝑦 + 4̂ ⋅ 𝑥 + 6̂ ⋅ 𝑦 = 9̂ + 8̂
̂ ⋅ 𝑥 + 12
13 ̂ ⋅ 𝑦 = 17̂
1̂ ⋅ 𝑥 + 0̂ ⋅ 𝑦 = 5̂
𝑥 = 5̂
5̂ ⋅ 5̂ + 2̂ ⋅ 𝑦 = 1̂ ̂ + 2̂ ⋅ 𝑦 = 1̂
25 1̂ + 2̂ ⋅ 𝑦 = 1̂ / + −1̂ = 11 ̂
{ ⇒{ ⇒{ ⇒
4̂ ⋅ 5̂ + 9̂ ⋅ 𝑦 = 2̂ ̂ + 9̂ ⋅ 𝑦 = 2̂
20 8̂ + 9̂ ⋅ 𝑦 = 2̂ / + −8
̂ = 4̂
1̂ + 2̂ ⋅ 𝑦 + 11
̂ = 1̂ + 11 ̂ ̂ + 2̂ ⋅ 𝑦 = 12
12 ̂ 0̂ + 2̂ ⋅ 𝑦 = 0̂
⇒{ ⇒{ ⇒{ ⇒
8̂ + 9̂ ⋅ 𝑦 + 4̂ = 2̂ + 4̂ ̂ + 9̂ ⋅ 𝑦 = 6̂
12 0̂ + 9̂ ⋅ 𝑦 = 6̂
2̂ ⋅ 𝑦 = 0̂ ⇒ 𝑦 ∈ {0̂, 6̂}
⇒{ } ⇒ 𝑦 = 6̂
9̂ ⋅ 𝑦 = 6̂ ⇒ 𝑦 ∈ {2̂, 6̂, 10
̂}
𝑆 = {(5̂, 6̂)}
236
Daca pentru 𝑥 ar fi fost mai multe valori, se va calcula 𝑦 pentru fiecare dintre
valorile lui 𝑥.
5̂ ⋅ 𝑥 + 2̂ ⋅ 𝑦 = 1̂
{
3̂ ⋅ 𝑥 + 3̂ ⋅ 𝑦 = 1̂
̂ ̂
𝐴 = (5 2) ⇒ det 𝐴 = 5̂ ⋅ 9̂ − 3̂ ⋅ 3̂ = 45
̂ − 9̂ = 9̂ + 12
̂ − 9 = 9̂ + 3̂ = 12
̂ = 0̂ ⇒
3̂ 3̂
⇒ determinantul nu este simetrizabil, sistemul nu este sistem Cramer.
5̂ ⋅ 𝑥 + 2̂ ⋅ 𝑦 = 1̂ / ⋅ 3̂
{
3̂ ⋅ 𝑥 + 3̂ ⋅ 𝑦 = 1̂ / ⋅ −2
̂ = 10
̂
3̂ ⋅ 𝑥 + 6̂ ⋅ 𝑦 = 3̂
{
6̂ ⋅ 𝑥 + 6̂ ⋅ 𝑦 = 10
̂
⨁
9̂ ⋅ 𝑥 = 1̂
(∀)𝑥 ∈ ℤ12 , 9̂ ⋅ 𝑥 ≠ 1̂ ⇒ sistem incompatibil
2) Morfisme de inele / corpuri:

Fie (𝐼,∗,∘) si (𝐴, ⊥, ⊤) doua inele / corpuri cu urmatoarele proprietatii:
𝑒1 este element neutru operatiei " ∗ ",
𝑒2 este element neutru operatiei " ∘ ",
𝑒1 ′ este element neutru operatiei " ⊥ ",
𝑒2 ′ este element neutru operatiei " ⊤ ".
Functia 𝑓 ∶ 𝐼 → 𝐴 este morfism de inele / corpuri daca:
𝑓(𝑥 ∗ 𝑦) = 𝑓(𝑥) ⊥ 𝑓(𝑦) (∀)𝑥, 𝑦 ∈ 𝐼,
𝑓(𝑥 ∘ 𝑦) = 𝑓(𝑥) ⊤ 𝑓(𝑦) (∀)𝑥, 𝑦 ∈ 𝐼,
𝑓(𝑒2 ) = 𝑒2 ′ .
Daca in plus functia 𝑓 este bijectiva, atunci aceasta este izomorfism de inele /
corpuri.
Daca functia 𝑓 este morfism de corpuri atunci functia 𝑓 este injectiva (orice
morfism de corpuri este o functie injective).
Daca se compune doua (izo)morfisme de inele / corpuri se obtine tot un
(izo)morfism de inele / corpuri.
Daca functia 𝑓 ∶ (𝐼,∗,∘) → (𝐼,∗,∘) atunci functia 𝑓 se numeste endomorfism de
inele / corpuri. Daca in plus functia 𝑓 este bijectiva, atunci aceasta se numeste
automorfism de inele / corpuri.
237
Proprietati:
′
̅̅̅̅̅̅
𝑓(𝑥 ′ ) = (𝑓(𝑥)) = 𝑓(𝑥)
𝑥 ′ este simetricul lui 𝑥 in raport cu operatia " ∗ "
′
̅̅̅̅̅̅ este simetricului lui 𝑓(𝑥) in raport cu operatia " ⊥ "
(𝑓(𝑥)) = 𝑓(𝑥)
𝑓(𝑒1 ) = 𝑒1 ′
𝑓(𝑛𝑥) = 𝑛𝑓(𝑥) 𝑛 ∈ ℕ (𝑓(𝑥 ∗ 𝑥 ∗ … ∗ 𝑥) = 𝑓(𝑥) ⊥ 𝑓(𝑥) ⊥ ⋯ ⊥ 𝑓(𝑥))
Exemplu:
(ℤ, ⊥, ⊤) 𝑥 ⊥ 𝑦 = 𝑥 + 𝑦 + 6 𝑥 ⊤ y = 𝑥 ⋅ 𝑦 + 6 ⋅ 𝑥 + 6 ⋅ 𝑦 + 30
Este functia 𝑓 ∶ (ℤ, +,⋅) → (ℤ, ⊥, ⊤), 𝑓(𝑥) = 𝑥 − 6, un izomorfism de inele?
𝑥 ⊤ y = 𝑥 ⋅ 𝑦 + 6 ⋅ 𝑥 + 6 ⋅ 𝑦 + 30 = 𝑥 ⋅ (𝑦 + 6) + 6 ⋅ 𝑦 + 30 + 6 − 6 =
= 𝑥 ⋅ (𝑦 + 6) + 6 ⋅ (𝑦 + 6) − 6 = (𝑥 + 6) ⋅ (𝑦 + 6) − 6
𝑓(𝑥 + 𝑦) = 𝑓(𝑥) ⊥ 𝑓(𝑦)
𝑥 + 𝑦 − 6 = (𝑥 − 6) ⊥ (𝑦 − 6)
𝑥+𝑦−6= 𝑥−6+𝑦−6+6
𝑥 + 𝑦 − 6 = 𝑥 + 𝑦 − 6 (1)
𝑓(𝑥 ⋅ 𝑦) = 𝑓(𝑥) ⊤ 𝑓(𝑦)
𝑥 ⋅ 𝑦 − 6 = (𝑥 − 6) ⊤ (𝑦 − 6)
𝑥 ⋅ 𝑦 − 6 = (𝑥 − 6 + 6) ⋅ (𝑦 − 6 + 6) − 6
𝑥 ⋅ 𝑦 − 6 = 𝑥 ⋅ 𝑦 − 6 (2)
Din (1) si (2) ⇒ functia 𝑓 este morfism (3)
Fie 𝑥1 , 𝑥2 ∈ ℤ astfel incat 𝑓(𝑥1 ) = 𝑓(𝑥2 ).

𝑓(𝑥1 ) = 𝑓(𝑥2 )
𝑥1 − 6 = 𝑥2 − 6 / + 6
Fie 𝑦 ∈ ℤ astfel incat 𝑓(𝑥) = 𝑦.

𝑓(𝑥) = 𝑦
𝑥−6=𝑦/+6
𝑥 =𝑦+6
𝑦 ∈ ℤ ⇒ 𝑦 + 6 ∈ ℤ ⇒ 𝑥 ∈ ℤ ⇒ functia 𝑓 este surjectiva (5).
Din (4) si (5) ⇒ functia 𝑓 este bijectiva. (6)

Din (3) si (6) ⇒ functia 𝑓 este izomorfism de inele.
238
48. Polinoame:
Fie polinomul 𝑓 ∈ 𝐾[X], 𝐾 = corp, cu forma algebrica:
𝑓 = 𝑓(X) = 𝑎𝑛 ⋅ X 𝑛 + 𝑎𝑛−1 ⋅ X 𝑛−1 + ⋯ + 𝑎1 ⋅ X + 𝑎0 , unde:
𝑎𝑛 ⋅ X 𝑛 , 𝑎𝑛−1 ⋅ X 𝑛−1 , … , 𝑎1 ⋅ X = monom,
𝑛 = gradul lui 𝑓 = grad 𝑓,
𝑎𝑛 , 𝑎𝑛−1 , … , 𝑎1 = coeficientii polinomului,
𝑎0 = termenul liber,
𝑎𝑛 ⋅ X 𝑛 = termenul dominant,
𝑎𝑛 = coeficientul termenului dominant.
Multimea 𝐾 este ,de obicei, una dintre multimile consacrate, dar poate fi orice
multime. 𝐾[X] se citeste „multimea polinoamelor in / cu nedeterminata X cu
coeficienti elementele din multimea K”.
ℂ[X] se citeste „multimea polinoamelor in / cu nedeterminata X cu coeficienti
numere complexe”.
ℝ[X] se citeste „multimea polinoamelor in / cu nedeterminata X cu coeficienti
numere reale”.
ℚ[X] se citeste „multimea polinoamelor in / cu nedeterminata X cu coeficienti
numere rationale”.
ℤ[X] se citeste „multimea polinoamelor in / cu nedeterminata X cu coeficienti
numere intregi”.
ℤ[X] ⊆ ℚ[X] ⊆ ℝ[X] ⊆ ℂ[X]
Fie 𝑓 ∶ 𝐾 → 𝐾, 𝑓(𝑥) = 𝑎𝑛 ⋅ X 𝑛 + 𝑎𝑛−1 ⋅ X 𝑛−1 + ⋯ + 𝑎1 ⋅ X + 𝑎0 = functia
polinomiala atasata polinomului 𝑓.
Valoarea in punctul 𝛼 ∈ 𝐾 se noteaza: 𝑓(𝛼) = 𝑎𝑛 ⋅ 𝛼 𝑛 + 𝑎𝑛−1 ⋅ 𝛼 𝑛−1 + ⋯ +
+𝑎1 ⋅ 𝛼 + 𝑎0 . Daca 𝑓(𝛼) = 0, atunci 𝛼 se numeste radacina polinomului 𝑓.
Daca polinomul 𝑓 este constant (𝑓 = 𝑎0 , 𝑎0 ≠ 0), atunci grad 𝑓 = 0.
Daca polinomul 𝑓 este nul (𝑓 = 0), atunci grad 𝑓 = −∞.
Observatie:
𝑎2 ⋅ x 2 + 𝑎1 ⋅ 𝑥 + 𝑎0 = 0 = ecuatia de gradul II.
𝑓(𝑥) = 𝑎2 ⋅ x 2 + 𝑎1 ⋅ 𝑥 + 𝑎0 = functie de gradul II.
𝑓 = 𝑎2 ⋅ X 2 + 𝑎1 ⋅ X + 𝑎0 = polinom de gradul II.
239
1) Operatii cu polinoame:
Fie polinomele 𝑓, 𝑔 ∈ 𝐾[X].
Orice polimon admite un opus, 𝑓 → (−𝑓). Doar polinoamele constante sunt
1
inversabile (ℎ = 3 → ℎ′ = ).
3
Doua polinoame sunt egale cand au acelasi grad si aceeasi coeficienti.
i. Adunarea si scaderea polinoamelor:
Se procedeaza asemenea adunarii / scaderii expresiilor, se adun (scad) termenii
care sunt la aceeasi putere.
Elementul neutru la adunare este polinomul nul (𝑒 = 0).
Adunarea polinoamelor este comutativa si asociativa.
grad (𝑓 ± 𝑔) ≤ max{grad 𝑓, grad 𝑔}
ii. Inmultirea polinoamelor:
Se procedeaza asemenea inmutirea expresiilor, se inmulteste fiecare termen din
prima paranteza cu fiecare termen din a doua paranteza. care sunt la aceeasi
putere.
Elementul neutru la inmultire este polinomul 𝑒 = 1.
Inmultirea polinoamelor este comutativa, asociativa si distributiva fata de
adunarea polinoamelor.
grad (𝑓 ⋅ 𝑔) ≤ grad 𝑓 + grad 𝑔 (este egalitate doar daca coeficientii termenilor
dominanti celor doua polinoame nu sunt divizori a lui zero).
iii. Impartirea polinoamelor:
Se imparte direct, sau daca se imparte la X − 𝑎 sau X − (−𝑎) (X + 𝑎) se poate
folosi Schema lui Horner.
Pentru impartirea directa, se imulteste impartitorul cu 𝑘 ⋅ X 𝑛 astfel incat
polinomul rezultata, cu semn schimbat, sa simplifice termenul dominant al
deimpartitului (prin adunarea cu polinomul obtinut prin inmultire). Aceast
algoritm se repeta pana cand polinomul deimpartitului este de grad strict mai
mic dacat gradul impartitorului, iar ultimul polinom este restul impartirii. Daca la
deimpartit, unii coeficientii sunt 0, este recomandat sa se scrie monomul 0 ⋅ X 𝑖 .
Catul sunt toti monomii cu care sa inmultit impartitorul, adunati.
Pentru schema lui Horner, se trec toate puterile deimpartitului, chiar si cele care
nu apar, precum si coefiecientul fiecarii puteri, scrisa sub puterea respectiva.
Se coboara primul coeficient, se inmulteste cu 𝑎 / (−𝑎) si se aduna la urmatorul
coefiecient, si se coboara rezultatul. Se repeta algoritmul pana toti coeficientii au
fost coborati. Ultimul element coborat este restul impartirii, iar catul se afla prin
240
inmultirea elementelor coborate cu puterea la dreapta elementului sub care se

afla.
grad (𝑓 ∶ 𝑔) = grad 𝑓 − grad 𝑔
Teoreme referitoare la impartirea polinoamelor:
• Teorema impartirii cu rest:
Fie polinomele 𝑓, 𝑔 ∈ 𝐾[X], atunci (∃)! 𝑞, 𝑟 ∈ 𝐾[X] doua polinoame astfel incat
𝑓 = 𝑔 ⋅ 𝑞 + 𝑟, grad 𝑟 < grad 𝑔.
• Teorema restului:
Fie polinomul 𝑓 ∈ 𝐾[X]. Restul impartirii polinomului 𝑓 la X − 𝑎 sau
X − (−𝑎) (X + 𝑎) este 𝑓(𝑎) (in cazul X − 𝑎) / 𝑓(−𝑎) (in cazul X − (−𝑎)).
Conform teorememi impartirii cu rest, grad 𝑟 < grad X − 𝑎 / X + 𝑎 ⇒ grad 𝑟 = 0

⇒ 𝑟 este constanta.
𝑓 = (X − 𝑎) ⋅ 𝑞 + 𝑟 𝑓 = (X + 𝑎) ⋅ 𝑞 + 𝑟
Valoarea ecuatiei in punctul 𝑎: Valoarea ecuatiei in punctul −𝑎:
𝑓(𝑎) = (𝑎 − 𝑎) ⋅ 𝑞(𝑎) + 𝑟 𝑓(−𝑎) = (−𝑎 + 𝑎) ⋅ 𝑞(−𝑎) + 𝑟
𝑓(𝑎) = 0 ⋅ 𝑞(𝑎) + 𝑟 𝑓(−𝑎) = 0 ⋅ 𝑞(−𝑎) + 𝑟
𝑓(𝑎) = 𝑟 𝑓(−𝑎) = 𝑟
Pentru a determina restul impartirii unui polinom la alt polinom de grad mai
mare de 1, se foloseste “metoda” anularii impartitorului.
Exemple:
𝑓 = X 3 + X 2 − 2 ⋅ X + 5 ⇒ grad 𝑓 = 3
𝑔 = X 2 + X + 1 ⇒ grad 𝑔 = 2
ℎ = X + 2 ⇒ grad ℎ = 1
𝑓, 𝑔, ℎ ∈ ℝ[X]
𝑓 + 𝑔 = X3 + X2 − 2 ⋅ X + 5 + X2 + X + 1 = X3 + 2 ⋅ X2 − X + 6 ⇒
⇒ grad (𝑓 + 𝑔) = 3
grad (𝑓 + 𝑔) ≤ max{grad 𝑓, grad 𝑔}
3 ≤ max{3, 2} ⇒ 3 ≤ 3
𝑓 − 𝑔 = X 3 + X 2 − 2 ⋅ X + 5 − (X 2 + X + 1) = X 3 + X 2 − 2 ⋅ X + 5 − X 2 − X − 1 =
= X 3 − 3 ⋅ X + 4 ⇒ grad (𝑓 − 𝑔) = 3
grad (𝑓 + 𝑔) ≤ max{grad 𝑓, grad 𝑔}
3 ≤ max{3, 2} ⇒ 3 ≤ 3
𝑓 ⋅ 𝑔 = (X 3 + X 2 − 2 ⋅ X + 5) ⋅ (X 2 + X + 1) = X 3 ⋅ X 2 + X 3 ⋅ X + X 3 ⋅ 1 + X 2 ⋅ X 2 +
+ X 2 ⋅ X + X 2 ⋅ 1 + (−2) ⋅ X ⋅ X 2 + (−2) ⋅ X ⋅ X + (−2) ⋅ X ⋅ 1 + 5 ⋅ X 2 + 5 ⋅ X +
+5 ⋅ 1 = X 5 + X 4 + X 3 + X 4 + X 3 + X 2 − 2 ⋅ X 3 − 2 ⋅ X 2 − 2 ⋅ X + 5 ⋅ X 2 + 5 ⋅ X +
+ 5 = X 5 + 2 ⋅ X 4 + 4 ⋅ X 2 + 3 ⋅ X + 5 ⇒ grad (𝑓 ⋅ 𝑔) = 5
grad (𝑓 ⋅ 𝑔) = grad 𝑓 + grad 𝑔 (2 si 3 nu sunt diviziori a lui zero)
5= 3+2⇒ 5=5
241
𝑓∶𝑔=
X3 + X2 − 2 ⋅ X + 5 X2 + X + 1
−X 3 − X 2 − X X
/ / −3⋅X+5
𝑞 = X ⇒ grad 𝑞 = 1
𝑟 = −3 ⋅ X + 5
grad 𝑞 = grad 𝑓 − grad 𝑔
1= 3−2⇒ 1=1
𝑓 = 𝑞 ⋅ 𝑔 + 𝑟 = X ⋅ (X 2 + X + 1) + (−3 ⋅ X + 5) = X 2 ⋅ X + X ⋅ X + 1 ⋅ X − 3 ⋅ X + 5
= X3 + X2 + X − 3 ⋅ X + 5 = X3 + X2 − 2 ⋅ X + 5
𝑓∶ℎ=
X3 + X2 − 2 ⋅ X + 5 X + 1
−X 3 − X 2 X2 − 2
/ / −2⋅X+5
+2⋅X+2
/ 7
𝑞 = X2 − 2
𝑟=7
𝑓(−1) = (−1)3 + (−1)2 − 2 ⋅ (−1) + 5 = −1 + 1 + 2 + 5 = 7 = 𝑟
X 3 X 2 X1 X 0
1 1 −2 5
𝑎 = −1 1 0 −2 7
𝑟
𝑞 = X2 + 0 ⋅ X − 2 = X2 − 2
𝑟=7
𝑓 = X 3 + 5 ⋅ X + 10
𝑔 =X−4
X 3 + 0 ⋅ X 2 + 5 ⋅ X + 10 X − 4
−X 3 + 4 ⋅ X 2 X 2 + 4 ⋅ X + 21
2
/ +4⋅X +5⋅X
−4 ⋅ X 2 + 16 ⋅ X
/ + 21 ⋅ X + 10
−21 ⋅ X + 84
/ 94
𝑞 = X 2 + 4 ⋅ X + 21
𝑟 = 94
242
X 3 X 2 X1 X 0
1 0 5 10
𝑎 =41 4 21 94
2
𝑞 = X + 4 ⋅ X + 21
𝑟 = 94
𝑓 = (X − 2)2⋅𝑛 + (X − 1)𝑛 − 1
𝑔 = X2 − 3 ⋅ X + 2
Calculati restul impartirii lui 𝑓 la 𝑔.
𝑔 = X 2 − 3 ⋅ X + 2 = X 2 − X − 2 ⋅ X + 2 = X ⋅ (X − 1) − 2 ⋅ (X − 1) =
X =2
= (X − 2) ⋅ (X − 1) ⇒ { 1
X2 = 1
grad 𝑔 = 2 ⇒ grad 𝑟 ≤ 1 ⇒ 𝑟 = 𝑎 ⋅ X + 𝑏 ⇒ “metoda anularii impartitorului”
𝑓 =𝑔⋅𝑞+𝑟
𝑓(1) = 𝑔(1) ⋅ 𝑞(1) + 𝑟(1)
(1 − 2)2⋅𝑛 + (1 − 1)𝑛 − 1 = 0 ⋅ 𝑞(1) + 𝑎 ⋅ 1 + 𝑏
12⋅𝑛 + 0𝑛 − 1 = 𝑎 + 𝑏
𝑎+𝑏 = 1−1= 0
𝑓(2) = 𝑔(2) ⋅ 𝑞(2) + 𝑟(2)
(2 − 2)2⋅𝑛 + (2 − 1)𝑛 − 1 = 0 ⋅ 𝑞(2) + 𝑎 ⋅ 2 + 𝑏
02⋅𝑛 + 1𝑛 − 1 = 2 ⋅ 𝑎 + 𝑏
2⋅𝑎+𝑏 = 1−1= 0
2⋅𝑎+𝑏 =𝑎+𝑏/−𝑏
2⋅𝑎 =𝑎 ⇒ 𝑎 =0
𝑎+𝑏 =0
0+𝑏 =0⇒𝑏 =0
Restul impartirii lui 𝑓 la 𝑔 este 𝑟 = 0.
243
2) Divizibilitatea polinoamelor:
Fie polinomele 𝑓, 𝑔 ∈ 𝐾[X]. Polinomul 𝑓 este divizibil cu polinomul 𝑔
(in 𝐾[X] / peste corpul 𝐾) daca (∃)𝑞 ∈ 𝐾[X] astfel incat 𝑓 = 𝑔 ⋅ 𝑞.
Observatie: 𝑓 ⋮ 𝑔 (𝑓 divizibil cu 𝑔) / 𝑔 | 𝑓 (𝑔 divide 𝑓). Polinomul 𝑓 este multiplu
pentru polinomul 𝑔 sau polinomul 𝑔 este divizor a polinomului 𝑓.
Daca polinomul 𝑓 este divizibil cu polinomul 𝑔 atunci restul impartirii lui 𝑓 la 𝑔
este 0.
}𝑓 = 𝑔 ⋅ 𝑞 + 0 = 𝑔 ⋅ 𝑞
𝑓⋮𝑔
i. Teorema lui Bezout:
Fie polinomul 𝑓 ∈ 𝐾[X]. Polinomul 𝑓 este divizibil cu X − 𝑎 / X − (−𝑎) (X + 𝑎) ⇔
⇔ 𝑎 (respectiv (−𝑎)) este radacina pentru polinomul 𝑓.
„⇐” Daca 𝑎 (respectiv (−𝑎)) este radacina pentru polinomul 𝑓, atunci 𝑓 este
divizibil cu X − 𝑎, respectiv X − (−𝑎) (X + 𝑎).
𝑓(𝑎) = (𝑎 − 𝑎) ⋅ 𝑞(𝑎) + 𝑟
0=𝑟
„⇒” Daca X − 𝑎, respectiv X − (−𝑎) (X + 𝑎) divide polinomul 𝑓 atunci
𝑎 (respectiv (−𝑎)) este radacina pentru polinomul 𝑓.
𝑓 = (X − 𝑎) ⋅ 𝑞
} ⇒ 𝑓(𝑎) = (a − 𝑎) ⋅ 𝑞(𝑎) = 𝑓(𝑎) = 0
X=𝑎
Observatie: Bezout se pronunta „Bezu”.
ii. Proprietatile relatiei de divizibilitate:
Fie polinomele 𝑓, 𝑔, ℎ ∈ 𝐾[X].
• Divizibilitatea este reflexiva; 𝑓 | 𝑓.
• Divizibilitatea este tranzitiva; 𝑓 | 𝑔 si 𝑔 | ℎ, atunci 𝑓 | ℎ.
• Daca 𝑓 | 𝑔 si 𝑔 | 𝑓 atunci (∃)𝛼 ∈ 𝐾, grad 𝛼 = 0 astfel incat 𝑔 = 𝛼 ⋅ 𝑓 sau
1
𝑓 = . In situatia aceasta polinoamele 𝑓 si 𝑔 se numesc asociate in divizibilitate
𝛼
(𝑓 ~ 𝑔).
• Orice polinom divide polinomul nul; 𝑓 | 0 sau 0 ⋮ 𝑓 (∀)𝑓 ∈ 𝐾[X], 0 = 𝑓 ⋅ 0.
Observatie: 0 nu se imparte la 0 dar 0 este divizibil cu 0.
• Orice constanta nenula divide orice polinom; 𝛼 | 𝑓 (∀)𝛼 ∈ 𝐾, 𝛼 ≠ 0
• Fie o constanta nenula 𝛼 ∈ 𝐾 (𝛼 ≠ 0) si polinomul 𝑓, atunci 𝛼, 𝑓 si 𝛼 ⋅ 𝑓 se
numesc divizorii improprii a polinomului 𝑓. Toti ceilalti divizori a lui 𝑓 se numesc
divizori proprii.
244
iii. Operatii cu polinoame si divizibilitate:

Fie polinomele 𝑓, 𝑔, ℎ ∈ 𝐾[X].
Daca 𝑓 | 𝑔 atunci 𝑓 | 𝛼 ⋅ 𝑔, 𝛼 ∈ 𝐾, 𝛼 este o constanta nenula.
Daca 𝑓 | ℎ atunci 𝑓 | 𝛼 ⋅ ℎ, 𝛼 ∈ 𝐾, 𝛼 este o constanta nenula.
𝑓|𝑔+ℎ
𝑓|𝑔−ℎ
Daca 𝑓 | 𝑔 si 𝑓 | ℎ atunci: { , (∀)𝑢, 𝑣 ∈ 𝐾[X].
𝑓|𝑔⋅ℎ
𝑓|𝑢⋅𝑔+𝑣⋅ℎ
iv. Cel mai mic divizor comun a doua polinoame:
Fie polinomele 𝑓, 𝑔 ∈ 𝐾[X]. Polinomul 𝑑 ∈ 𝐾[X] este cel mai mare divizor comun
a polinoamelor 𝑓 si 𝑔; notat 𝑑 = c.m.m.d.c. (𝑓, 𝑔) sau 𝑑 = (𝑓, 𝑔), daca: 𝑑 | 𝑓, 𝑑 | 𝑔
si (∀)𝑑′ ∈ 𝐾[X] cu proprietatea ca 𝑑 ′ | 𝑓 si 𝑑 ′ | 𝑔, 𝑑 ′ | 𝑑.
Doua polinoame sunt prime intre ele daca c.m.m.d.c. (𝑓, 𝑔) = 1. Doua polinoame
nu sunt prime intre ele daca c.m.m.d.c. (𝑓, 𝑔) = 𝛼 ≠ 1.
Cel mai mare divizor comun a doua polinoame se obtine prin algoritmul lui
Euclid, care consta in impartiri repetate ale impartitorului la rest. Ultimul rest
diferit de 0 este c.m.m.d.c. al celor doua polinoame.
𝑓 ∶ 𝑔 ⇒ 𝑓 = 𝑞1 ⋅ 𝑔 + 𝑟1
𝑔 ∶ 𝑟1 ⇒ 𝑔 = 𝑞2 ⋅ 𝑟1 + 𝑟2
𝑟1 ∶ 𝑟2 ⇒ 𝑟1 = 𝑞3 ⋅ 𝑟2 + 𝑟3
𝑟2 ∶ 𝑟3 ⇒ 𝑟2 = 𝑞4 ⋅ 𝑟3 + 0 ⇒ (𝑓, 𝑔) = 𝑟3
v. Cel mai mic multiplu comun a doua polinoame:
Fie polinomele 𝑓, 𝑔 ∈ 𝐾[X]. Polinomul 𝑚 ∈ 𝐾[X] este cel mai mic multiplu comun
a polinoamelor 𝑓 si 𝑔; notat 𝑚 = c.m.m.m.c. (𝑓, 𝑔) sau 𝑚 = [𝑓, 𝑔], daca: 𝑓 | 𝑚,
𝑔 | 𝑚 si (∀)𝑚′ ∈ 𝐾[X] cu proprietatea ca 𝑓 | 𝑚′ si 𝑔 | 𝑚′ , 𝑚 | 𝑚′ .
Observatie:
𝑓⋅𝑔
(𝑓, 𝑔) ⋅ [𝑓, 𝑔] = 𝑓 ⋅ 𝑔 ⇒ [𝑓, 𝑔] =
(𝑓, 𝑔)
𝑓⋅𝑔
c.m.m.m.c =
c.m.m.d.c
vi. Teorema:
Fie polinomele 𝑓, 𝑔, 𝑑 ∈ 𝐾[X], unde 𝑑 = c.m.m.d.c. (𝑓, 𝑔), atunci (∃)𝑢, 𝑣 ∈ 𝐾[X]
astfel incat 𝑑 = 𝑓 ⋅ 𝑢 + 𝑔 ⋅ 𝑣.
Fie polinomele 𝑓, 𝑔 ∈ 𝐾[X], daca (𝑓, 𝑔) = 1 (sunt prime intre ele), atunci
(∃)𝑢, 𝑣 ∈ 𝐾[X] astfel incat 𝑓 ⋅ 𝑢 + 𝑔 ⋅ 𝑣 = 1.
245
Exemple:
𝑓 =3⋅X+2 𝑔 =6⋅X+4
𝑓 | 𝑔 ⇒ 𝑔 = 2 ⋅ (3 ⋅ X + 2) = 2 ⋅ 𝑓
1 1
𝑓 | 𝑔 ⇒ 𝑓 = ⋅ (6 ⋅ X + 4) = ⋅ 𝑔
2 2
Polinoamele 𝑓 si 𝑔 sunt asociate in divizibilitate.
𝑓 = X4 + X3 − 2 ⋅ X2 − 4 ⋅ X + 4
𝑔 = X3 + X2 + X − 3
(𝑓, 𝑔) = ?
X4 + X3 − 2 ⋅ X2 − 4 ⋅ X + 4 X3 + X2 + X − 3
−X 4 − X 3 − X2 + 3 ⋅ X X
2
/ / −3⋅X − X+4
2
𝑟1 = −3 ⋅ X − X + 4
Pentru a evita coefiecienti fractionari:
(−1) ⋅ 𝑟1 = (−1) ⋅ (−3 ⋅ X 2 − X + 4) = 3 ⋅ X 2 + X − 4 = 𝑟1 ′
3 ⋅ 𝑔 = 3 ⋅ (X 3 + X 2 + X − 3) = 3 ⋅ X 3 + 3 ⋅ X 2 + 3 ⋅ X − 9
3 ⋅ X3 + 3 ⋅ X2 + 3 ⋅ X − 9 3 ⋅ X2 + X − 4
−3 ⋅ X 3 − X2 + 4 ⋅ X X
2
/ 2⋅X +7⋅X−9
2
𝑟2 = 2 ⋅ X + 7 ⋅ X − 9
2 ⋅ 𝑟1 ′ = 2 ⋅ (3 ⋅ X 2 + X − 4) = 6 ⋅ X 2 + 2 ⋅ X − 8
6 ⋅ X2 + 2 ⋅ X − 8 2 ⋅ X2 + 7 ⋅ X − 9
2
−6 ⋅ X − 21 ⋅ X + 27 3
/ − 19 ⋅ X + 19
𝑟3 = −19 ⋅ X + 19
1 1
(− ) ⋅ 𝑟3 = (− ) ⋅ (−19 ⋅ X + 19) = X − 1
19 19
2 ⋅ X2 + 7 ⋅ X − 9 X−1
−2 ⋅ X 2 + 2 ⋅ X 2⋅X+9
/ 9⋅X−9
−9 ⋅ X + 9
/ /
𝑟4 = 0 ⇒ ultimul rest nenul este 𝑟3 ⇒ (𝑓, 𝑔) = X − 1
246
3) Polinoame reductibile. Polinoame ireductibile:

Fie polinomul 𝑓 ∈ 𝐾[X]. Polinomul 𝑓 este reductibil in 𝐾[X] (peste 𝐾) daca
(∃)𝑔, ℎ ∈ 𝐾[X] doua polinoame cu proprietatile: grad 𝑔 ≥ 1, grad ℎ ≥ 1, astfel
incat 𝑓 = 𝑔 ⋅ ℎ.
Un polimon care nu este reductibil in 𝐾[X] se numeste polinom ireductibil.
Polinom reductibil = se poate descompune in produs de doua polinoame.
Polinom ireductibil = nu se poate descompune in produs de doua polinoame.
Observatie: Polinoamele de gradul I sunt ireductibile in orice multime.
Polinoamele constante sunt ireductibile in orice multime.
Fie polinomul 𝑓 ∈ 𝐾[X]. Daca polinomul 𝑓 are o radacina 𝛼 ∈ 𝐾 atunci 𝑓 este
reductibil in 𝐾[X].
Demonstratie:
T. Bezout
𝛼 radacina pentru polinomul 𝑓 ⇒ 𝑓 | (X − 𝛼) ⇒ 𝑓 = (X − 𝛼) ⋅ 𝑞 ⇒ 𝑓
reductibil.
Observatie: Contrara (daca 𝑓 nu are radacini in 𝐾, atunci 𝑓 este ireductibila in
𝐾[X]) si reciproca (daca 𝑓 este reductibila in 𝐾[X], atunci 𝑓 are radacini in 𝐾) nu
sunt valabile.
Fie polinomul 𝑓 ∈ 𝐾[X], grad 𝑓 = 2 sau grad 𝑓 = 3 si 𝑓 nu are radacini in 𝐾 atunci
𝑓 este ireductibil in 𝐾[X].
i. Teorema fundamentala a algebrei (teorema lui D’Alembert-Gauss):
Fie polinomul 𝑓 ∈ ℂ[X], grad 𝑓 ≥ 1, atunci 𝑓 are cel putin o radacina in ℂ.
Daca 𝑓 ∈ ℂ[X] si grad 𝑓 = 𝑛, atunci 𝑓 are 𝑛 radacini complexe (𝑧1 , 𝑧2 , … , 𝑧𝑛 ).
𝑓 = 𝑎𝑛 ⋅ X 𝑛 + 𝑎𝑛−1 ⋅ X 𝑛−1 + ⋯ + 𝑎1 ⋅ X + 𝑎0
𝑓 = 𝑎𝑛 ⋅ (X − 𝑧1 ) ⋅ (X − 𝑧2 ) ⋅ … ⋅ (X − 𝑧𝑛 ) (Aceasta formula este valabila in ℝ[X]
doar pentru radacini reale)
Observatie: (ℂ, +,⋅) este un corp algebric inchis (orice polinom din ℂ[X], diferit de
polinoamele constante, au o radacina in ℂ[X])
ii. Teorema lui Abel-Ruffini:
Ecuatiile algebrice de forma:
𝑎𝑛 ⋅ 𝑥 𝑛 + 𝑎𝑛−1 ⋅ 𝑥 𝑛−1 + ⋯ + 𝑎1 ⋅ 𝑥 + 𝑎0 = 0, de grad ≥ 5 nu sunt rezolvabile prin
radicali (folosind Δ = … , 𝑥1 = … , 𝑥2 = … , …).
247
iii. Polinoame ireductibile in multimi consacrate:

In ℂ[X] singurele polinoame ireductibile sunt cele de gradul I
In ℝ[X] singurele polinoame ireductibile sunt cele de gradul I si cele de gradul II
cu delta (Δ) negativ (Δ < 0)
In ℚ[X] polinoamele de gradul I si cele de gradul II cu delta negativ sunt
ireductibile.
In ℚ[X] polinoamele de gradul II si III care nu au radacini rationale sunt
ireductibile.
Exemple:
𝑓 = 4 ⋅ X + 6 = 2 ⋅ (2 ⋅ X + 3) = ireductibil, grad 2 = 0.
𝑔 = X 2 + 1 este ireductibil in ℝ[X], dar este reductibil in ℂ[X];
𝑔 = (X + 𝑖) ⋅ (X − 𝑖)
ℎ = X 2 − 1 = (X + 1) ⋅ (X − 1), ℎ reductibil in ℝ[X]
𝑓 = X4 + X2 + 1
𝑓 ≥ 1 (∀)X ∈ ℝ ⇒ 𝑓 nu are radacini in ℝ, dar este reductibil.
𝑓 = X 4 + X 2 + 1 = X 4 + 2 ⋅ X 2 + 1 − X 2 = (X 2 + 1)2 − X 2 =
= (X 2 + 1 + X) ⋅ (X 2 + 1 − X) = (X 2 + X + 1) ⋅ (X 2 − X + 1).
𝑓 = X 4 − 9 = (X 2 )2 − 32 = (X 2 − 3) ⋅ (X 2 + 3);
X 2 − 3 = 0 ⇒ X 2 = 3 ⇒ X = ±√3
X 2 + 3 = 0 ⇒ Δ = 02 − 4 ⋅ 1 ⋅ 3 = 0 − 12 = −12 < 0
In ℚ[X]; (X 2 − 3) este de gradul II dar nu are radacini in ℚ (±√3 ∉ ℚ), iar
(X 2 + 3) este de gradul II cu delta negativ, deci nu sunt reductibile in ℚ[X].
In ℝ[X]; (X 2 − 3) este de gradul II si are radacini in ℝ , deci este reductibila in In
ℝ[X], dar (X 2 + 3) este de gradul II cu delta negativ, deci nu este reductibila in
ℝ[X].
𝑓 = (X 2 − 3) ⋅ (X 2 + 3) = (X − √3) ⋅ (X + √3) ⋅ (X 2 + 3)
In ℂ[X]; (X ± √3) sunt de gradul I; ireductibile, dar (X 2 + 3) este de gradul II, este
reductibila pe ℂ[X].
X 2 + 3 = 0 ⇒ X 2 = −3 ⇒ X = ±√−3 = ±√𝑖 2 ⋅ 3 = ±𝑖√3
𝑓 = (X − √3) ⋅ (X + √3) ⋅ (X 2 + 3) =
= (X − √3) ⋅ (X + √3) ⋅ (X + 𝑖√3) ⋅ (X − 𝑖√3)
248
𝑓 = 2̂ ⋅ X 3 + (𝑎 + 2̂) ⋅ X + 1̂ ∈ ℤ3 [X]. Determinati 𝑎 ∈ ℤ3 astfel incat polinomul 𝑓

sa fie ireductibil.
𝑓(0̂) = 1̂
𝑓(1̂) = 2̂ + 𝑎 + 2̂ + 1̂ = 𝑎 + 2̂
Pentru 𝑎 = 1̂ ⇒ 𝑎 + 2̂ = 1̂ + 2̂ = 0̂ ⇒ 𝑓 are radacina ⇒ 𝑓 reductibil
𝑓(2̂) = 1̂ + 2̂ ⋅ 𝑎 + 1̂ + 1̂ = 2̂ ⋅ 𝑎
Pentru 𝑎 = 0̂ ⇒ 2̂ ⋅ 𝑎 = 2̂ ⋅ 0̂ = 0̂ ⇒ 𝑓 are radacina ⇒ 𝑓 reductibil
Pentru 𝑎 = 2̂ polinomul 𝑓 este ireductibil.

4) Radacinile polinoamelor cu coeficienti intregi / rationali / reali:
Fie polinomul 𝑓 ∈ 𝐾[X] cu forma algebrica 𝑓 = 𝑎𝑛 ⋅ X 𝑛 + 𝑎𝑛−1 ⋅ X 𝑛−1 + ⋯
⋯ + 𝑎1 ⋅ X + 𝑎0 .
Observatie: Aceste proprozitii se pot aplica la orice polinom ce apartine unui corp
𝐾, atat timp cat coeficientii sunt integri, rationali, respectiv reali.
i. Polinomul 𝑓 are coeficienti intregi:
Daca 𝛼 este radacina intreaga pentru polinomul 𝑓, atunci 𝛼 | 𝑎0 (𝛼 este divizor a
lui 𝑎0 )
Radacinile intregi ale unui polinom cu coeficienti intregi se ‘cauta’ printre
divizorii termenului liber; 𝛼 ∈ 𝐷𝑎0 = {±1, … , ±𝑎0 }.
𝑝
Daca este o radacina rationala a lui 𝑓 (𝑓 are coeficienti intregi), atunci
𝑞
𝑝 | 𝑎0 si 𝑞 | 𝑎𝑛 .
𝑝 ∈ 𝐷𝑎0 = {±1, … , ±𝑎0 } 𝑝
}⇒
𝑞 ∈ 𝐷𝑎𝑛 = {±1, … , ±𝑎𝑛 } 𝑞
Numar total de fractii: |𝐷𝑎0 | ⋅ |𝐷𝑎𝑛 |.
ii. Polinomul 𝑓 are coeficienti rationali:
Daca 𝑎 + √𝑏 este radacina pentru 𝑓, atunci si 𝑎 − √𝑏 este radacina pentru 𝑓, iar

𝑎 + √𝑏 si 𝑎 − √𝑏 au acelasi ordin de multiplicitate.
Daca 𝛼 = 𝑝 ± √𝑞 atunci 𝑓(𝛼) = M ± N√𝑞 (𝑓 are coeficienti rationali).
iii. Polinomul 𝑓 are coeficienti reali:

Daca 𝑧 = 𝑎 + 𝑏 ⋅ 𝑖 ∈ ℂ este radacina pentru 𝑓, atunci si 𝑧̅ = 𝑎 − 𝑏 ⋅ 𝑖 ∈ ℂ este
radacina pentru 𝑓, iar 𝑧 si 𝑧̅ au acelasi ordin de multiplicitate.
Observatie: Un polinom cu coeficienti reali are un numar par de radacini „strict”
(ce contin unitatea imaginara, 𝑖) complexe (ce sunt conjugate).
Observatie: Daca 𝛼 ∈ ℝ, atunci 𝛼 ∈ ℂ, dar 𝑧 = 𝑎 + 𝑏 ⋅ 𝑖 ∉ ℝ.
249
Un polinom cu coeficienti reali de grad impar are cel putin o radacina reala.
Numarul de radacini reale, notate cu ℝ, si radacini “strict” complexe, notate cu
ℂ ∖ ℝ, a polinoamelor pana la gradul V:
𝑓 = 𝑎1 ⋅ X + 𝑎0 ∈ ℝ[X]
𝑎0
• X1 = − ∈ ℝ (polinomul 𝑓 are 1 ℝ si 0 ℂ ∖ ℝ; o radacina reala si 0 radacini
𝑎1
“strict” complexe)
𝑓 = 𝑎2 ⋅ X 2 + 𝑎1 ⋅ X + 𝑎0 ∈ ℝ[X]
• Δ ≥ 0 ⇒ 2 ℝ, 0 ℂ ∖ ℝ
• Δ < 0 ⇒ 0 ℝ, 2 ℂ ∖ ℝ
𝑓 = 𝑎3 ⋅ X 3 + 𝑎2 ⋅ X 2 + 𝑎1 ⋅ X + 𝑎0 ∈ ℝ[X]
• 3 ℝ, 0 ℂ ∖ ℝ
• 1 ℝ, 2 ℂ ∖ ℝ
𝑓 = 𝑎4 ⋅ X 4 + 𝑎3 ⋅ X 3 + 𝑎2 ⋅ X 2 + 𝑎1 ⋅ X + 𝑎0 ∈ ℝ[X]
• 4 ℝ, 0 ℂ ∖ ℝ
• 2 ℝ, 2 ℂ ∖ ℝ
• 0 ℝ, 4 ℂ ∖ ℝ
𝑓 = 𝑎5 ⋅ X 5 + 𝑎4 ⋅ X 4 + 𝑎3 ⋅ X 3 + 𝑎2 ⋅ X 2 + 𝑎1 ⋅ X + 𝑎0 ∈ ℝ[X]
• 5 ℝ, 0 ℂ ∖ ℝ
• 3 ℝ, 2 ℂ ∖ ℝ
• 1 ℝ, 4 ℂ ∖ ℝ
iv. Legatura dintre numarul de radacini ale unui polinom si polinomul nul:
Fie polinomul 𝑓 ∈ 𝐾[X]. Daca polinomul 𝑓 are gradul 𝑛 si se anuleaza in 𝑛 + 1
radacini distincte (are 𝑛 + 1 radacini distincte), atunci polinomul 𝑓 este
polinomul nul.
Exemplificare: Daca un polinom de gradul 3 are 4 radacini, atunci polinomul
respectiv este polinomul nul.
v. Radacini multiple ale unui polinom:
Fie polinomul 𝑓 ∈ 𝐴[X]. 𝛼 este radacina multipla de ordin 𝑘 (cu ordin de
multiplicitate 𝑘) pentru polinomul 𝑓 daca (X − 𝛼)𝑘 | 𝑓 si (X − 𝛼)𝑘+1 ∤ 𝑓 (nu il
divide pe 𝑓)
𝛼 este radacina multipla de ordin 𝑘 (cu ordin de multiplicitate 𝑘) pentru
polinomul 𝑓 daca 𝑓(𝛼) = 0, 𝑓 ′ (𝛼) = 0, 𝑓 ′′ (𝛼) = 0, … , 𝑓 (𝑘−1) (𝛼) = 0,
, 𝑓 (𝑘) (𝛼) ≠ 0
Numarul 𝑘 se numeste ordin de multiplicitate.
Observatie: 𝑓 (𝑘) = 𝑓 derivat de 𝑘 ori.

3
𝑓 3 (𝑥) = (𝑓(𝑥)) = 𝑓(𝑥) ⋅ 𝑓(𝑥) ⋅ 𝑓(𝑥)
𝑓 (3) (𝑥) = 𝑓 ′′′ (𝑥)
250
O radacina cu ordin de multiplicitate 2 se numeste radacina dubla. O radacina cu

ordin de multiplicitate se numeste radacina tripla.
Exemplu:
𝑓 = 2 ⋅ X 5 − 5 ⋅ X 4 − 2 ⋅ X 3 + 6 ⋅ X 2 − 1. Gasiti toate radacinile polinomului 𝑓
stiind ca 1 + √2 este radacina.
Polinomul 𝑓 are gradul 5, deci are 5 radacini. Polinomul 𝑓 are coeficienti reali,
deci toate “formulele” legate de radacinile polinoamelor.
1 + √2 este radacina ⇒ 1 − √2 este radacina pentru 𝑓

𝐷1 = {±1}
𝑓(1) = 2 ⋅ 15 − 5 ⋅ 14 − 2 ⋅ 13 + 6 ⋅ 12 − 1 = 2 − 5 − 2 + 6 − 1 = 0 ⇒ 1 este
radacina pentru 𝑓
𝑓(−1) = 2 ⋅ (−1)5 − 5 ⋅ (−1)4 − 2 ⋅ (−1)3 + 6 ⋅ (−1)2 − 1 =
= 2 ⋅ (−1) − 5 ⋅ 1 − 2(−1) + 6 ⋅ 1 − 1 = −2 − 5 + 2 − 6 − 1 = 0 ⇒ −1 este
radacina pentru 𝑓
1 1 1 1 1 1
𝐷1 = {±1} , , , 1, −1, ,−
} ⇒ { 1 −1 2 −2 ⇒{ 2 2
𝐷2 = {±1, ±2} −1 −1 −1 −1 1 1
, , , −1,1, − ,
1 −1 2 −2 2 2
Deja am calculat valoarea polinomul 𝑓 in 1 si − 1, deci ramane valoarea
1 1
polinomul 𝑓 in si − .
2 2
1 1 5 1 4 1 3 1 2
𝑓( ) = 2⋅( ) −5⋅( ) −2⋅( ) +6⋅( ) −1 =
2 2 2 2 2
1 1 1 1 1 5 2 ⋅ 2 6 ⋅ 4 16
=2⋅ −5⋅ −2⋅ +6⋅ −1 = − − + − =
32 16 8 4 16 16 16 16 16
1 − 5 − 4 + 24 − 16 0 1
= = = 0 ⇒ este radacina pentru polinomul 𝑓
16 16 2
1 1 5 1 4 1 3 1 2
𝑓 (− ) = 2 ⋅ (− ) − 5 ⋅ (− ) − 2 ⋅ (− ) + 6 ⋅ (− ) − 1 =
2 2 2 2 2
1 1 1 1 1 5 2 ⋅ 2 6 ⋅ 4 16
= 2 ⋅ (− ) − 5 ⋅ − 2 ⋅ (− ) + 6 ⋅ − 1 = − − + + − =
32 16 8 4 16 16 16 16 16
−1 − 5 + 4 + 24 − 16 6 3 1
= = = ≠ 0 ⇒ − nu este radacina pentru
16 16 8 2
polinomul 𝑓
1
Radacinile polinomului 𝑓 sunt: 𝑆 = {1 ± √2, ±1, }.
2
251
𝑓 = X 5 − 2 ⋅ X 4 + X 3 . Determinati numarul si ordinul radacinilor multiple a

polinomului 𝑓.
𝑓 = X 5 − 2 ⋅ X 4 + X 3 = X 3 ⋅ (X 2 − 2 ⋅ X + 1) = X 3 ⋅ (X − 1)2
X = 0 este radacina cu ordin de multiplicitate 3 (tripla)
X = 1 este radacina cu ordin de multiplicitate 2 (dubla)
Fie 𝑓 ∶ ℝ →: ℝ, 𝑓(𝑥) = 𝑥 3 ⋅ (𝑥 − 1)2 , functia polinomiala atasata polinomului 𝑓.
𝑓(0) = 03 ⋅ (0 − 1)2 = 0 𝑓(1) = 13 ⋅ (1 − 1)2 = 13 ⋅ 02 = 0
𝑓 ′ (𝑥) = [𝑥 3 ⋅ (𝑥 − 1)2 ]′ = 3 ⋅ 𝑥 2 ⋅ (𝑥 − 1)2 + 𝑥 3 ⋅ 2 ⋅ (𝑥 − 1) ⋅ (𝑥 − 1)′ =
= 3 ⋅ 𝑥 2 ⋅ (𝑥 − 1)2 + 2 ⋅ 𝑥 3 ⋅ (𝑥 − 1)
𝑓 ′ (0) = 3 ⋅ 02 ⋅ (0 − 1)2 + 2 ⋅ 03 ⋅ (0 − 1) = 0 + 0 = 0
𝑓 ′ (1) = 3 ⋅ 12 ⋅ (1 − 1)2 + 2 ⋅ 13 ⋅ (1 − 1) = 3 ⋅ 1 ⋅ 02 + 2 ⋅ 1 ⋅ 0 = 0 + 0 = 0
𝑓 ′′ (𝑥) = [3 ⋅ 𝑥 2 ⋅ (𝑥 − 1)2 + 2 ⋅ 𝑥 3 ⋅ (𝑥 − 1)]′ =
= [3 ⋅ 𝑥 2 ⋅ (𝑥 − 1)2 ]′ + [2 ⋅ 𝑥 3 ⋅ (𝑥 − 1)]′ =
= 3 ⋅ 2 ⋅ 𝑥 ⋅ (𝑥 − 1)2 + 3 ⋅ 𝑥 2 ⋅ 2 ⋅ (𝑥 − 1) ⋅ (𝑥 − 1)′ +
+ 2 ⋅ 3 ⋅ 𝑥 2 ⋅ (𝑥 − 1) + 2 ⋅ 𝑥 3 ⋅ (𝑥 − 1)′ =
= 6 ⋅ 𝑥 ⋅ (𝑥 − 1)2 + 6 ⋅ 𝑥 2 ⋅ (𝑥 − 1) + 6 ⋅ 𝑥 2 ⋅ (𝑥 − 1) + 2 ⋅ 𝑥 3
= 2 ⋅ 𝑥 3 + 6 ⋅ 𝑥 ⋅ (𝑥 − 1)2 + 12 ⋅ 𝑥 2 ⋅ (𝑥 − 1)
𝑓 ′′ (0) = 2 ⋅ 03 + 6 ⋅ 0 ⋅ (0 − 1)2 + 12 ⋅ 02 ⋅ (0 − 1) = 0 + 0 + 0 = 0
𝑓 ′′ (1) = 2 ⋅ 13 + 6 ⋅ 1 ⋅ (1 − 1)2 + 12 ⋅ 12 ⋅ (1 − 1) =
= 2 ⋅ 1 + 6 ⋅ 1 ⋅ 02 + 12 ⋅ 1 ⋅ 0 = 2 + 0 + 0 = 2 ≠ 0
𝑓 ′′′ (𝑥) = [2 ⋅ 𝑥 3 + 6 ⋅ 𝑥 ⋅ (𝑥 − 1)2 + 12 ⋅ 𝑥 2 ⋅ (𝑥 − 1)]′ =
= (2 ⋅ 𝑥 3 )′ + [6 ⋅ 𝑥 ⋅ (𝑥 − 1)2 ]′ + [12 ⋅ 𝑥 2 ⋅ (𝑥 − 1)]′ =
= 2 ⋅ 3 ⋅ 𝑥 2 + 6 ⋅ (𝑥 − 1)2 + 6 ⋅ 𝑥 ⋅ 2 ⋅ (𝑥 − 1) ⋅ (𝑥 − 1)′ +
+ 12 ⋅ 2 ⋅ 𝑥 ⋅ (𝑥 − 1) + 12 ⋅ 𝑥 2 ⋅ (𝑥 − 1)′ =
= 6 ⋅ 𝑥 2 + 6 ⋅ (𝑥 − 1)2 + 12 ⋅ 𝑥 ⋅ (𝑥 − 1) + 24 ⋅ 𝑥 ⋅ (𝑥 − 1) + 12 ⋅ 𝑥 2 =
= 18 ⋅ 𝑥 2 + 6 ⋅ (𝑥 − 1)2 + 36 ⋅ 𝑥 ⋅ (𝑥 − 1)
𝑓 ′′′ (0) = 18 ⋅ 02 + 6 ⋅ (0 − 1)2 + 36 ⋅ 0 ⋅ (0 − 1) = 0 + 6 ⋅ (−1)2 + 0 = 6 ⋅ 1 =
=6≠0
252
5) Relatiile lui Viete:

Fie polinomul 𝑓 ∈ 𝐾[X] cu forma algebrica 𝑓 = 𝑎𝑛 ⋅ X 𝑛 + 𝑎𝑛−1 ⋅ X 𝑛−1 + ⋯
⋯ + 𝑎1 ⋅ X + 𝑎0 si radacinile X1 , X2 , … , X 𝑛 .
i. Relatiile lui Viete:
Relatiile lui Viete pentru polinomul 𝑓 , de grad 𝑛, sunt:
𝑎𝑛−1
X1 + X 2 + X 3 + ⋯ + X 𝑛 = −
𝑎𝑛
𝑎𝑛−2
X1 ⋅ X2 + X1 ⋅ X3 + ⋯ + X1 ⋅ X𝑛 + ⋯ + X𝑛−1 ⋅ X𝑛 =
𝑎𝑛
𝑎𝑛−3
X1 ⋅ X2 ⋅ X3 + X1 ⋅ X2 ⋅ X4 + ⋯ + X𝑛−2 ⋅ X𝑛−1 ⋅ X𝑛 = −
𝑎𝑛
𝑎𝑛−4
X1 ⋅ X2 ⋅ X3 ⋅ X 4 + X1 ⋅ X2 ⋅ X3 ⋅ X5 … + X 𝑛−3 ⋅ X𝑛−2 ⋅ X𝑛−1 ⋅ X𝑛 =
𝑎
… … … … … … … … … … … … … … … … … … … … … … … … … … … … … … 𝑛…
𝑎0
X1 ⋅ X2 ⋅ X3 ⋅ … ⋅ X𝑛 = (−1)𝑛 ⋅
{ 𝑎𝑛
Se observa ca semnele alterneaza (incepand cu −) si coeficientul termenului
dominant este mereu la numitor.
• Pentru un polinom de gradul II, 𝑓 = 𝑎2 ⋅ X 2 + 𝑎1 ⋅ X + 𝑎0 , relatiile lui Viete sunt:
𝑎1
𝑆 = 𝑠1 = X1 + X2 = −
𝑎2
{ 𝑎0
P = 𝑠2 = X1 ⋅ X2 =
𝑎2
• Pentru un polinom de gradul III, 𝑓 = 𝑎3 ⋅ X 3 + 𝑎2 ⋅ X 2 + 𝑎1 ⋅ X + 𝑎0 , relatiile lui
Viete sunt:
𝑎2
𝑠1 = X1 + X2 + X3 = −
𝑎3
𝑎1
𝑠2 = X1 ⋅ X 2 + X1 ⋅ X 3 + X 2 ⋅ X 3 =
𝑎3
𝑎0
𝑠3 = X1 ⋅ X 2 ⋅ X 3 = −
{ 𝑎3
• Pentru un polinom de gradul IV, 𝑓 = 𝑎4 ⋅ X 4 + 𝑎3 ⋅ X 3 + 𝑎2 ⋅ X 2 + 𝑎1 ⋅ X + 𝑎0 ,
relatiile lui Viete sunt:
𝑎3
𝑠1 = X1 + X 2 + X 3 + X 4 = −
𝑎4
𝑎2
𝑠2 = X1 ⋅ X 2 + X1 ⋅ X 3 + X1 ⋅ X 4 + X 2 ⋅ X 3 + X 2 ⋅ X 4 + X 3 ⋅ X 4 =
𝑎4
𝑎
𝑠3 = X1 ⋅ X2 ⋅ X3 + X1 ⋅ X2 ⋅ X4 + X1 ⋅ X3 ⋅ X4 + X2 ⋅ X3 ⋅ X4 = − 1
𝑎4
𝑎0
𝑠4 = X1 ⋅ X2 ⋅ X3 ⋅ X4 = −
{ 𝑎4
253
ii. Forma polinomului cand se cunosc relatiile lui Viete:

Fie polinomul 𝑓 ∈ 𝐾[X].
Forma polinomului 𝑓, de grad 𝑛, cand se cunosc relatiile lui Viete polinomului
este:
𝑓 = X 𝑛 − 𝑠1 ⋅ X 𝑛−1 + 𝑠2 ⋅ X 𝑛−2 + ⋯ + (−1)𝑛−1 ⋅ 𝑠𝑛−1 ⋅ X + (−1)𝑛 ⋅ 𝑠𝑛
Se observa ca semnele alterneaza (incepand cu −).
• Pentru un polinom 𝑓, de gradul II, forma polinomului este:
𝑓 = X 2 − 𝑠1 ⋅ X + 𝑠2 = X 2 − S ⋅ X + P
• Pentru un polinom 𝑓, de gradul III, forma polinomului este:
𝑓 = X 3 − 𝑠1 ⋅ X 2 + 𝑠2 ⋅ X − 𝑠3
• Pentru un polinom 𝑓, de gradul IV, forma polinomului este:
𝑓 = X 4 − 𝑠1 ⋅ X 3 + 𝑠2 ⋅ X 2 − 𝑠3 ⋅ X + 𝑠4
iii. Calculul sumelor puterilor de ordin 𝑛 ale radacinilor:
Fie polinomul 𝑓 ∈ 𝐾[X], cu forma algebrica 𝑓 = 𝑎𝑚 ⋅ X 𝑚 + 𝑎𝑚−1 ⋅ X 𝑚−1 + ⋯
⋯ + 𝑎1 ⋅ X + 𝑎0 si radacinile X1 , X2 , … , X 𝑚 .
Se noteaza S𝑛 suma puterilor de ordin 𝑛 ale radacinilor, unde:
S𝑛 = X 1 𝑛 + X 2 𝑛 + ⋯ + X 𝑚 𝑛
S0 = X 1 0 + X 2 0 + ⋯ + X 𝑚 0 = ⏟
1 + 1 + ⋯+ 1 = 𝑚
de 𝑚 ori
1 1 1 𝑎𝑚−1
S1 = X1 + X2 + ⋯ + X𝑚 = X1 + X2 + X3 + ⋯ + X𝑛 = −
𝑎𝑚
S2 = X 1 2 + X 2 2 + ⋯ + X 𝑚 2
S3 = X 1 3 + X 2 3 + ⋯ + X 𝑚 3
………………………………
Pentru a arata ca un polinom are cel putin o radacina din ℂ ∖ ℝ, se arata ca S2⋅𝑛
(suma de indici pari) este negativa, sau egala cu 0, atat timp cat 0 nu este
radacina pentru polinomul dat.
S2 = X1 2 + X2 2 + ⋯ + X𝑚 2 < 0 ⇒ polinom dat are cel putin o radacina din ℂ ∖ ℝ.
S4 = X1 4 + X2 4 + ⋯ + X𝑚 4 < 0 ⇒ polinom dat are cel putin o radacina din ℂ ∖ ℝ.
……………………………………
𝑆2 = X1 2 + X2 2 + ⋯ + X𝑚 2 = 0
} ⇒ polinom dat are cel putin o radacina
0 nu este radacina pentru polinomul dat
din ℂ ∖ ℝ.
254
Metoda de a calcula suma puterilor de ordin 𝑛 ale radacinilor:

Pentru a calcula S𝑛 se pot folosi mai multe metode:
• Ridicarea la putere a S1:
Este cel mai folositor pentru polinoame de gradul II si III.
𝑎𝑚−1 𝑛
S1 = X1 + X2 + X3 + ⋯ + X𝑚 = − /
𝑎𝑚
𝑎𝑚−1 𝑛
(S1 )𝑛 = (X1 + X 2 + X3 + ⋯ + X𝑚 )𝑛 = (− )
𝑎𝑚
De obicei, se folosesc si celalte relatii a lui Viete, in calcule, prin aceasta metoda.
Pentru puteri 𝑛 ≥ 4 este necesara, de multe ori, sa se calculeze celalte relatii a lui
Viete la o putere intermediara (2,3, … ); acesta metoda nu este recomandata
pentru 𝑛 ≥ 4.
Daca se calculeaza S2 , atunci se poate folosi formula S2 = (𝑠1 )2 − 2 ⋅ 𝑠2 .
• Pentru 𝑛 impar, se poate folosi formule de calcul prescurtat:
Se pot folosi doar la polinoame de gradul II.
Observatie: 𝑎𝑛 + 𝑏 𝑛 = (a + b)(𝑎𝑛−1 − 𝑎𝑛−2 𝑏 + 𝑎𝑛−3 𝑏 2 − ⋯ − 𝑎𝑏 𝑛−2 + 𝑏 𝑛−1 ),
𝑛 ∈ ℕ∗ , 𝑛 impar
S𝑛 = X1 𝑛 + X2 𝑛 , 𝑛 impar
S𝑛 = (X1 + X2 ) ⋅ (X1 𝑛−1 − X1 𝑛−2 ⋅ X2 + X1 𝑛−3 ⋅ X2 2 − ⋯ − X1 ⋅ X2 𝑛−2 + X2 𝑛−1 )
𝑎1
S𝑛 = (− ) ⋅ (X1 𝑛−1 − X1 𝑛−2 ⋅ X2 + X1 𝑛−3 ⋅ X2 2 − ⋯ − X1 ⋅ X2 𝑛−2 + X2 𝑛−1 )
𝑎2
De obicei, se folosesc si celalte relatii a lui Viete, in calcule, prin aceasta metoda,
dar pentru puteri 𝑛 ≥ 5 este necesara sa se calculeze celalte relatii a lui Viete la o
putere intermediara; aceasta metoda nu este recomandata pentru 𝑛 ≥ 5.
• Folosind definitia radacinilor.
Se poate folosi pentru calcularea S𝑛 cand 𝑛 ≥ gradul polinomului dat.
X𝑖 este radacina pentru polinomul 𝑓 daca 𝑓(X𝑖 ) = 0.
𝑎𝑚 ⋅ X1 𝑚 + 𝑎𝑚−1 ⋅ X1 𝑚−1 + ⋯ + 𝑎1 ⋅ X1 + 𝑎0 = 0
{ 𝑎𝑚 ⋅ X2 𝑚 + 𝑎𝑚−1 ⋅ X2 𝑚−1 + ⋯ + 𝑎1 ⋅ X2 + 𝑎0 = 0
……… …………………………………………………
𝑎𝑚 ⋅ X𝑚 + 𝑎𝑚−1 ⋅ X𝑚 𝑚−1 + ⋯ + 𝑎1 ⋅ X 𝑚 + 𝑎0 = 0
𝑚
⨁
𝑎𝑚 ⋅ (X1 𝑚 + X2 𝑚 + ⋯ + X𝑚 𝑚 ) + 𝑎𝑚−1 ⋅ (X1 𝑚−1 + X2 𝑚−1 + ⋯ + X 𝑚 𝑚−1 ) + ⋯ +
+ 𝑎1 ⋅ (X1 + X2 + ⋯ + X𝑚 ) + 𝑎0 ⋅ 𝑚 = 0
𝑎𝑚−1
𝑎𝑚 ⋅ S𝑚 + 𝑎𝑚−1 ⋅ S𝑚−1 + ⋯ + 𝑎1 ⋅ (− ) + 𝑎0 ⋅ 𝑚 = 0
𝑎𝑚
Pentru aceasta metoda, toate celalte sume pana la suma ce se doreste a fi
calculata, trebuie sa fie deja calculate.
255
Daca se doreste calcularea unei sume mai mari decat gradul functiei, fiecare
ecuatie se inmulteste cu radacina respectiva.
𝑎𝑚 ⋅ X1 𝑚 + 𝑎𝑚−1 ⋅ X1 𝑚−1 + ⋯ + 𝑎1 ⋅ X1 + 𝑎0 = 0 / ⋅ X1
X2 𝑚 + 𝑎𝑚−1 ⋅ X2 𝑚−1 + ⋯ + 𝑎1 ⋅ X2 + 𝑎0 = 0 / ⋅ X2
{ 𝑎…𝑚…⋅ … ……………………………………………………………
𝑎𝑚 ⋅ X𝑚 𝑚 + 𝑎𝑚−1 ⋅ X𝑚 𝑚−1 + ⋯ + 𝑎1 ⋅ X 𝑚 + 𝑎0 = 0 / ⋅ X𝑚
𝑎𝑚 ⋅ X1 𝑚+1 + 𝑎𝑚−1 ⋅ X1 𝑚 + ⋯ + 𝑎1 ⋅ X1 2 + 𝑎0 ⋅ X1 = 0
X2 𝑚+1 + 𝑎𝑚−1 ⋅ X2 𝑚 + ⋯ + 𝑎1 ⋅ X2 2 + 𝑎0 ⋅ X2 = 0
{ 𝑎…𝑚…⋅ … ……………………………………………………………
𝑎𝑚 ⋅ X𝑚 𝑚+1 + 𝑎𝑚−1 ⋅ X𝑚 𝑚 + ⋯ + 𝑎1 ⋅ X 𝑚 2 + 𝑎0 ⋅ X𝑚 = 0
⨁
𝑎𝑚 ⋅ (X1 𝑚+1 + X 2 𝑚+1 + ⋯ + X𝑚 𝑚+1 ) + 𝑎𝑚−1 ⋅ (X1 𝑚 + X2 𝑚 + ⋯ + X𝑚 𝑚 ) + ⋯ +
+ 𝑎1 ⋅ (X1 2 + X2 2 + ⋯ + X𝑚 2 ) + 𝑎0 ⋅ (X1 + X2 + ⋯ + X𝑚 ) = 0
𝑎𝑚−1
𝑎𝑚 ⋅ S𝑚+1 + 𝑎𝑚−1 ⋅ S𝑚 + ⋯ + 𝑎1 ⋅ S2 + 𝑎0 ⋅ (− )=0
𝑎𝑚
Exemple:
𝑓 = X 2 + X + 1. Scrieti relatiile lui Viete pentru polinomul 𝑓 si calculati S2 , S3 si
S4 .
1
𝑠1 = X1 + X2 = − = −1
{ 1
1
𝑠2 = X ⋅ X = = 1
1 2
1
• S2 :
S2 = (𝑠1 )2 − 2 ⋅ 𝑠2 = (−1)2 − 2 ⋅ 1 = 1 − 2 = −1 ⇒ polinomul 𝑓 are radacinii din
ℂ ∖ ℝ.
X1 + X2 = −1 /2
(X1 + X2 )2 = (−1)2
X1 2 + 2 ⋅ X1 ⋅ X 2 + X 2 2 = 1
X1 2 + X 2 2 + 2 ⋅ 1 = 1
S2 + 2 = 1 ⇒ S2 = −1 ⇒ polinomul 𝑓 are radacinii din ℂ ∖ ℝ.
X1 2 + X1 + 1 = 0
{
X2 2 + X2 + 1 = 0
⨁
2 2
X1 + X 2 + X1 + X 2 + 2 = 0
S2 − 1 + 2 = 0
256
• S3 :
X1 + X2 = −1 /3
(X1 + X2 )3 = (−1)3
X1 3 + 3 ⋅ X1 2 ⋅ X 2 + 3 ⋅ X1 ⋅ X2 2 + X3 2 = −1
X1 3 + X2 3 + 3 ⋅ X1 ⋅ X2 ⋅ (X1 + X2 ) = −1
S3 + 3 ⋅ 1 ⋅ (−1) = −1
S3 − 3 = −1 ⇒ S3 = 2
X1 3 + X2 3 = (X1 + X2 ) ⋅ (X1 2 − X1 ⋅ X2 + X2 2 ) = (−1) ⋅ (X1 2 + X2 2 − 1) =

= (−1) ⋅ (−1 − 1) = (−1) ⋅ (−2) = 2
X1 2 + X1 + 1 = 0 / ⋅ X1
{
X2 2 + X2 + 1 = 0 / ⋅ X2
X 3 + X1 2 + X1 = 0
{ 13
X2 + X2 2 + X2 = 0
⨁
X1 + X 2 + X1 + X 2 2 + X1 + X 2 = 0
3 3 2
S3 − 1 − 1 = 0
S3 − 2 = 0 ⇒ S 3 = 2
• S4 :
X1 2 + X1 + 1 = 0 / ⋅ X1 2
{
X2 2 + X2 + 1 = 0 / ⋅ X2 2
X 4 + X1 3 + X1 2 = 0
{ 14
X2 + X2 3 + X2 2 = 0
⨁
X1 + X 2 + X1 + X 2 3 + X1 2 + X 2 2 = 0
4 4 3
S4 + 2 − 1 = 0
6) Polinoame reciproce:
Fie polinomul 𝑓 ∈ 𝐾[X]. Polinomul 𝑓 este polinom reciproc daca coeficientii egal
departati de extremi sunt egali (𝑎𝑛 = 𝑎𝑛−𝑘 , 𝑘 = ̅̅̅̅̅
1, 𝑛).
Daca polinomul 𝑓 este polinom reciproc atunci acesta are forma algebrica:
𝑓 = 𝑎𝑛 ⋅ X 𝑛 + 𝑎𝑛−1 ⋅ X 𝑛−1 + 𝑎𝑛−2 ⋅ X 𝑛−2 + ⋯ + 𝑎𝑛−2 ⋅ X 2 + 𝑎𝑛−1 ⋅ X + 𝑎𝑛 , sau
𝑓 = 𝑎 ⋅ X 𝑛 + 𝑏 ⋅ X 𝑛−1 + 𝑐 ⋅ X 𝑛−2 + ⋯ + 𝑐 ⋅ X 2 + 𝑏 ⋅ X + 𝑎.
Orice polinom reciproc de grad impar are ca radacina −1.
Pentru polinoamele reciproce de grad par, grad 𝑓 = 2 ⋅ 𝑛, se poate imparti cu X 𝑛
ecuatia reciproca atasata polinomul reciproc.
1
Daca 𝛼 este radacina pentru un polinom reciproc atunci si este radacina
𝛼
pentru acel polinom.
257
Exemple:
𝑓 = X 3 − 5 ⋅ X 2 − 5 ⋅ X + 1. Sa se gaseasca toate radacinile polinomului 𝑓.
Se poate observa ca polinomul 𝑓 este un polinom reciproc de grad impar, deci
X1 = −1 este radacina pentru polinomul 𝑓.
𝑓(−1) = (−1)3 − 5 ⋅ (−1)2 − 5 ⋅ (−1) + 1 = −1 − 5 ⋅ 1 + 5 + 1 = 0
T. Bezout
−1 este radacina pentru polinomul 𝑓 ⇒ (X + 1) | 𝑓
X 3 X 2 X1 X 0
1 −5 −5 1
−1 1 −6 1 0
𝑓 = (X + 1) ⋅ (X 2 − 6 ⋅ X + 1)
X2 − 6 ⋅ X + 1 = 0
Δ = (−6)2 − 4 ⋅ 1 ⋅ 1 = 36 − 4 = 32
6 ± √32 6 ± 4√2 X = 3 − 2√2
X2,3 = = = 3 ± 2√2 ⇒ { 2
2⋅1 2 X3 = 3 + 2√2
Radacinile polinomului 𝑓 sunt: 𝑆 = {−1, 3 ± 2√2}.
𝑓 = 6 ⋅ X 4 + X 3 − 14 ⋅ X 2 + X + 6. Sa se gaseasca toate radacinile polinomului 𝑓.

Ecuatia atasata polinomului 𝑓 este:
6 ⋅ X 4 + X 3 − 14 ⋅ X 2 + X + 6 = 0
Cum grad 𝑓 = 4 = 2 ⋅ 2, impartim ecuatia prin X 2
1
6 ⋅ X 4 + X 3 − 14 ⋅ X 2 + X + 6 = 0 / ⋅ 2
X
X4 X3 X2 X 6
6 ⋅ 2 + 2 − 14 ⋅ 2 + 2 + 2 = 0
X X X X X
2
1 6
6 ⋅ X + X − 14 + + 2 = 0
X X
2
6 1
6 ⋅ X + 2 + X + − 14 = 0
X X
2
1 1
6 ⋅ (X + 2 ) + (X + ) − 14 = 0
X X
1
X + = 𝑡 /2
X
1 2
(X + ) = 𝑡 2
X
1 1 2
X2 + 2 ⋅ X ⋅ + ( ) = 𝑡2
X X
1
X2 + 2 + 2 = 𝑡2 / − 2
X
258
1
X2 + = 𝑡2 − 2
X2
Ecuatia devine:
6 ⋅ (𝑡 2 − 2) + t − 14 = 0
6 ⋅ 𝑡 2 − 12 + t − 14 = 0
6 ⋅ 𝑡 2 + t − 26 = 0
Δ = 12 − 4 ⋅ 6 ⋅ (−26) = 1 + 24 ⋅ 26 = 1 + 624 = 625
−1 + 25 24
−1 ± √625 −1 ± 25 𝑡1 = = =2
𝑡1,2 = = ⇒{ 12 12
2⋅6 12 −1 − 25 −26 13
𝑡2 = = =−
12 12 6
1
X+ = 𝑡1
X
X2 1
+ =2
X X
X2 + 1
=2
X
X2 + 1 = 2 ⋅ X / − 2 ⋅ X
X2 − 2 ⋅ X + 1 = 0
(X − 1)2 = 0 ⇔ X − 1 = 0 ⇒ X1 = X2 = 1 (este radacina dubla)
1
X+ = 𝑡2
X
X2 1 13
+ =−
X X 6
X2 + 1 13
=−
X 6
6 ⋅ (X 2 + 1) = (−13) ⋅ X / + 13 ⋅ X
6 ⋅ X 2 + 13 ⋅ X + 6 = 0
Δ = 132 − 4 ⋅ 6 ⋅ 6 = 169 + 4 ⋅ 36 = 169 + 144 = 25
−13 + 5 −8 2
−13 ± √25 −13 ± 5 X3 = = =−
X3,4 = = ⇒{ 12 12 3
2⋅6 12 −13 − 5 −18 3
X4 = = =−
12 12 2
7) Sisteme de ecuatii neliniare:

Un sistem de ecuatii este neliniar daca apar termeni la puteri mai mari de 1,
inmultiri, fractii, radicali, etc.
Aceastea se pot rezolva prin construirea unui polinom (implicit ecuatii), sistemul
de ecuatii fiind relatiile lui Viete polinomului respectiv, sau folosind ecuatii
binome, trinome sau bipatrate.
259
Exemple:
𝑥+𝑦 =3
{
𝑥2 + 𝑦2 = 7
𝑥 2 + 𝑦 2 = 𝑥 2 + 2 ⋅ 𝑥 ⋅ 𝑦 + 𝑦 2 − 2 ⋅ 𝑥 ⋅ 𝑦 = (𝑥 + 𝑦)2 − 2 ⋅ 𝑥 ⋅ 𝑦 = 32 − 2 ⋅ 𝑥 ⋅ 𝑦 =
=9−2⋅𝑥⋅𝑦
9−2⋅𝑥⋅𝑦 =7/−9
1
−2 ⋅ 𝑥 ⋅ 𝑦 = −2 / ⋅ (− )
2
𝑥⋅𝑦=1
𝑥+𝑦 =3
{
𝑥⋅𝑦=1
Se scrie polinomul corespunzator relatiilor lui Viete date, 𝑓 = X 2 − 3 ⋅ X + 1, si se
rezolva ecuatia atasata polinomului 𝑓.
X2 − 3 ⋅ X + 1 = 0
Δ = (−3)2 − 4 ⋅ 1 ⋅ 1 = 9 − 4 = 5
3 + √5
3 ± √5 3 ± √5 X1 =
X1,2 = = ⇒ 2
2⋅1 2 3 − √5
X2 =
{ 2
3 + √5 3 − √5 3 − √5 3 + √5
Deci solutiile sistemului sunt: 𝑆 = {( , ),( , )}.
2 2 2 2
𝑥+𝑦+𝑧 =5
{𝑥 2 + 𝑦 2 + 𝑧 2 = 13
𝑥 3 + 𝑦 3 + 𝑧 3 = 41
𝑥 + 𝑦 + 𝑧 = 5 = 𝑠1
𝑥2 + 𝑦2 + 𝑧2 =
= 𝑥2 + 𝑦2 + 𝑧2 + 2 ⋅ 𝑥 ⋅ 𝑦 + 2 ⋅ 𝑥 ⋅ 𝑧 + 2 ⋅ 𝑦 ⋅ 𝑧 − 2 ⋅ 𝑥 ⋅ 𝑦 − 2 ⋅ 𝑥 ⋅ 𝑧 − 2 ⋅ 𝑦 ⋅ 𝑧 =
= (𝑥 + 𝑦 + 𝑧)2 − 2(𝑥 ⋅ 𝑦 + 𝑥 ⋅ 𝑧 + 𝑦 ⋅ 𝑧) = 25 − 2 ⋅ 𝑠2
25 − 2 ⋅ 𝑠2 = 13 / − 25
−2 ⋅ 𝑠2 = −12 / ∙ (−1)
1
2 ⋅ 𝑠2 = 12 / ⋅
2
𝑠2 = 6
260
𝑥3 + 𝑦3 + 𝑧3 =
= 𝑥3 + 𝑦3 + 𝑧3 + 3 ⋅ 𝑥2 ⋅ 𝑦 + 3 ⋅ 𝑥2 ⋅ 𝑧 + 3 ⋅ 𝑦2 ⋅ 𝑥 + 3 ⋅ 𝑦2 ⋅ 𝑧 + 3 ⋅ 𝑧2 ⋅ 𝑥 +
+ 3 ⋅ 𝑧2 ⋅ 𝑦 + 6 ⋅ 𝑥 ⋅ 𝑦 ⋅ 𝑧 − 3 ⋅ 𝑥2 ⋅ 𝑦 − 3 ⋅ 𝑥2 ⋅ 𝑧 − 3 ⋅ 𝑦2 ⋅ 𝑥 − 3 ⋅ 𝑦2 ⋅ 𝑧 − 3 ⋅ 𝑧2 ⋅ 𝑥
− 3 ⋅ 𝑧2 ⋅ 𝑦 − 6 ⋅ 𝑥 ⋅ 𝑦 ⋅ 𝑧 =
= (5)3 − 3 ⋅ (𝑥 2 ⋅ 𝑦 + 𝑥 2 ⋅ 𝑧 + 𝑦 2 ⋅ 𝑥 + 𝑦 2 ⋅ 𝑧 + 𝑧 2 ⋅ 𝑥 + 𝑧 2 ⋅ 𝑦 + 3 ⋅ 𝑥 ⋅ 𝑦 ⋅ 𝑧
−3 ⋅ 𝑥 ⋅ 𝑦 ⋅ 𝑧) − 6 ⋅ 𝑥 ⋅ 𝑦 ⋅ 𝑧 =
= 125 − 3 ⋅ (𝑥 2 ⋅ 𝑦 + 𝑥 ⋅ 𝑦 ⋅ 𝑧 + 𝑥 2 ⋅ 𝑧 + 𝑦 2 ⋅ 𝑥 + +𝑥 ⋅ 𝑦 ⋅ 𝑧 + 𝑦 2 ⋅ 𝑧 +
𝑧 2 ⋅ 𝑥 + 𝑥 ⋅ 𝑦 ⋅ 𝑧 + 𝑧 2 ⋅ 𝑦) + 9 ⋅ 𝑥 ⋅ 𝑦 ⋅ 𝑧 − 6 ⋅ 𝑥 ⋅ 𝑦 ⋅ 𝑧 =
= 125 − 3 ⋅ [𝑥 ⋅ (𝑥 ⋅ 𝑦 + 𝑦 ⋅ 𝑧 + 𝑥 ⋅ 𝑧) + 𝑦 ⋅ (𝑦 ⋅ 𝑥 + 𝑥 ⋅ 𝑧 + 𝑦 ⋅ 𝑧) +
+ 𝑧 ⋅ (𝑧 ⋅ 𝑥 + 𝑥 ⋅ 𝑦 + 𝑧 ⋅ 𝑦)] + 3 ⋅ 𝑥 ⋅ 𝑦 ⋅ 𝑧 =
= 125 − 3 ⋅ (𝑥 ⋅ 𝑦 + 𝑦 ⋅ 𝑧 + 𝑥 ⋅ 𝑧) ⋅ (𝑥 + 𝑦 + 𝑧) + 3 ⋅ 𝑥 ⋅ 𝑦 ⋅ 𝑧 =
= 125 − 3 ⋅ 6 ⋅ 5 + 3 ⋅ 𝑠3 = 125 − 90 + 3 ⋅ 𝑠3 = 35 + 3 ⋅ 𝑠3
35 + 3 ⋅ 𝑠3 = 41 / − 35
1
3 ⋅ 𝑠3 = 6 / ⋅
3
𝑠3 = 2
𝑥+𝑦+𝑧=5
{𝑥 ⋅ 𝑦 + 𝑥 ⋅ 𝑧 + 𝑦 ⋅ 𝑧 = 6
𝑥⋅𝑦⋅𝑧 =2
Se scrie polinomul de gradul III corespunzator relatiilor lui Viete:
𝑓 = X3 − 5 ⋅ X2 + 6 ⋅ X − 2
Cum polinomul 𝑓 are coeficienti intregi, se verifica daca unul dintre divizorii lui 2
este radacina pentru polinomul 𝑓.
𝐷2 = {±1, ±2}
𝑓(1) = 13 − 5 ⋅ 12 + 6 ⋅ 1 − 2 = 1 − 5 + 6 − 2 = 0
T. Bezout
1 este radacina pentru polinomul 𝑓 ⇒ (X − 1) | 𝑓
X 3 X 2 X1 X 0
1 −5 6 −2
1 1 −4 2 0
𝑓 = (X − 1) ⋅ (X 2 − 4 ⋅ X + 2)
Se rezolva ecuatia atasata polinomului 𝑓:
(X − 1) ⋅ (X 2 − 4 ⋅ X + 2) = 0
X − 1 = 0 ⇒ X1 = 1
X2 − 4 ⋅ X + 2 = 0
Δ = (−4)2 − 4 ⋅ 2 ⋅ 1 = 16 − 8 = 8
4 ± √8 4 ± 2√2 X = 2 + √2
X2,3 = = = 2 ± √2 ⇒ { 2
2⋅1 2 X3 = 2 − √2
261
Solutiile sistemului sunt: 𝑆 = {(1,2 + √2, 2 − √2), (1,2 − √2, 2 + √2),

, (2 + √2, 1,2 − √2), (2 − √2, 1,2 + √2), (2 + √2, 2 − √2, 1), (2 − √2, 2 + √2, 1)}
262
Bibliografie
Profesor Adrian Miron

Profesor Cosmin Miron
Multumesc pentru citire.

Notiuni Teoretice Matematica 2022-2023

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Notiuni Teoretice Matematica 2022-2023

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Notiuni Teoretice

Autor: Rarinca Robert Mario.

Acest document a fost facut deoarece am dorit sa am totul legat de

1. Formule de calcul prescurtat................................................................1

1. Formule de calcul prescurtat:

• Vectorul nul este vectorul format dintr-un singur punct(varful

• Adunarea cu opusul celui de al doilea vector:

4) Teorema de caracterizare a vectorilor coliniari:

• Descompunerea unui vector in versori:

Coordonatele unui vector ne dau : „inclinatia”(modul, directie, sens),

7) Vectori de pozitie a unui punct: 𝑦

Coordonatele vectorului de pozitie a unui

⃗⃗⃗⃗⃗ ⃗⃗⃗⃗⃗ − ⃗⃗⃗⃗⃗ 𝑂

9) Vectorul de pozitie al unui punct ce imparte un segment intr-un raport

Relatia lui Leibniz:

4) Teorema lui Menelau:

• Inaltimea corespunzatoare unghiului drep este egal cu raportul dintre

𝑝(𝑥) /𝑝(𝑥) − unar 𝑝(𝑥,𝑦) /𝑝(𝑥, 𝑦) − binar 𝑝(𝑥,𝑦,𝑧) /𝑝(𝑥, 𝑦, 𝑧) − ternar

¬((∀)𝑥 𝑝(𝑥)) = (∃)𝑥 𝑎. î. ¬𝑝(𝑥) ∀= quantificator universal= „oricare”

14. Siruri recurente(☡):

𝑥𝑛 = √𝑥𝑛−1 ⋅ 𝑥𝑛+1 (∀)n ∈ ℕ∗ , 𝑛 ≥ 2

Intr-o progresie geometrica produsul termenilor egali departati de extreme este

𝐴𝐶 2 𝐴𝐵 2 𝐴𝐶 2 + 𝐴𝐵 2 𝐵𝐶 2 𝑐𝑎𝑙 = cateta alaturata

Radian: masura unghiului la centru corespunzatoare

2) Semnul functiilor trigonometrice in cele 4 cadrane:

5) Periodicitatea functiilor trigonometrice:

lim ctg 𝑥 = 𝑥→𝜋

sin 𝑥 = ±√1 − cos2 𝑥 cos 𝑥 = ±√1 − sin2 𝑥 sin2 𝑥 = (sin 𝑥)2

cos (𝑎 + 𝑏) cos 𝑎 ⋅ cos 𝑏 − sin 𝑎 ⋅ sin 𝑏

𝑥 1 − cos 𝑥 𝑥 1 + cos 𝑥 𝑥 1 + cos 𝑥

𝑥 1 − cos 𝑥 √1 − cos 𝑥 √1 − cos 𝑥 √(1 − cos 𝑥) ⋅ (1 − cos 𝑥)

√(1 − cos 𝑥)2 (1 − cos 𝑥)2 1 − cos 𝑥

𝑥 1 − cos 𝑥 √1 − cos 𝑥 √1 + cos 𝑥 √(1 − cos 𝑥) ⋅ (1 + cos 𝑥)

• Tranformarea produselor in sume:

sin(𝑎 + 𝑏) + sin(𝑎 − 𝑏) = 2 ⋅ sin 𝑎 ⋅ cos 𝑏 ⟹

sin(𝑎 + 𝑏) = sin 𝑎 ⋅ cos 𝑏 + cos 𝑎 ⋅ sin 𝑏

sin(𝑎 + 𝑏) − sin(𝑎 − 𝑏) = 2 ⋅ cos 𝑎 ⋅ sin 𝑏 ⟹

cos(𝑎 + 𝑏) = cos 𝑎 ⋅ cos 𝑏 − sin 𝑎 ⋅ sin 𝑏

cos(𝑎 + 𝑏) + cos(𝑎 − 𝑏) = 2 ⋅ cos 𝑎 ⋅ cos 𝑏 ⟹

cos(𝑎 + 𝑏) = cos 𝑎 ⋅ cos 𝑏 − sin 𝑎 ⋅ sin 𝑏

cos(𝑎 + 𝑏) − cos(𝑎 − 𝑏) = (−2) ⋅ sin 𝑎 ⋅ sin 𝑏 ⟹

−(cos(𝑎 + 𝑏) − cos(𝑎 − 𝑏)) cos(𝑎 − 𝑏) − cos(𝑎 + 𝑏)

• Tranformarea sumelor in produs:

sin(𝑎 + 𝑏) − sin(𝑎 − 𝑏) = 2 ⋅ cos 𝑎 ⋅ sin 𝑏

cos(𝑎 + 𝑏) + cos(𝑎 − 𝑏) = 2 ⋅ cos 𝑎 ⋅ cos 𝑏

cos(𝑎 + 𝑏) − cos(𝑎 − 𝑏) = (−2) ⋅ sin 𝑎 ⋅ sin 𝑏

• Cu ajutorul unei expresii/formule matematica

𝑓(𝑥) = 3 ⋅ 𝑥 + 1 𝑔(𝑥) = √𝑥 ℎ(𝑥) = 𝑥 − 2

Fie 𝑓 ∶ 𝐴 ⟶ 𝐵, 𝐴, 𝐵 ⊆ ℝ, 𝐴, 𝐵 ≠ Ø , atunci 𝐼𝑚 𝑓(𝑓(𝐴)) = {𝑓(𝑥) | 𝑥 ∈ 𝐴} =

3) Graficul unei functii:

Fie 𝑓 ∶ 𝐴 ⟶ 𝐵, 𝐴, 𝐵 ⊆ ℝ, 𝐴, 𝐵 ≠ Ø. Multimea 𝐺𝑓 = {𝑀(𝑥,𝑓(𝑥)) | 𝑥 ∈ 𝐴} se numeste

Un punct de pe graficul functiei 𝑓 are coordonatele de forma (𝑥, 𝑓(𝑥)).

Intersectia graficului functiei cu axele de coordonate:

Fie 𝑓 ∶ 𝐴 ⟶ 𝐵, 𝑔 ∶ 𝐶 ⟶ 𝐵, 𝐴, 𝐵 ⊆ ℝ, 𝐶 ⊂ 𝐴, 𝐴, 𝐵, 𝐶 ≠ Ø 𝑓(𝑥) = 𝑔(𝑥) atunci

4) Restrictia unei functii:

• (∀)𝑥1 , 𝑥2 ∈ 𝐴 si (∀)𝑡1 , 𝑡2 ∈ [0,1], 𝑡1 + 𝑡2 = 1,

• (∀)𝑥1 , 𝑥2 ∈ 𝐴 si (∀)𝑡 ∈ [0,1]

8) Functii pare si impare:

Graficul functiilor impare este simetric fata de originea reperului cartezian,

Exista functii fara paritate( nici pare, nici impare);

𝑠𝑔𝑛 ∶ ℝ ⟶ ℝ, 𝑠𝑔𝑛 = 𝑖𝑚𝑝𝑎𝑟𝑎 𝑓 ∶ ℝ ⟶ ℝ, 𝑓 = 𝑝𝑎𝑟𝑎

9) Simetrii ale graficului unei functii:

Drepta 𝑥 = 𝑎 , 𝑎 ∈ 𝑅, este axa de simetrie pentru 𝐺𝑓 daca si numai daca

10) Monotonia unei functii: