Necredința Nazaretului | Matei 13:53-58

Capitolul a început cu Mântuitorul pe malul unui lac, a Mării Tiberiadei, cum i se mai spunea, sau Lacul
Ghenezaret. Domnul nostru s-a dus acolo din Capernaum, noua sa reședință unde stătea, și a început să
predice și să vorbească adevăruri cu privire la Împărăția lui Dumnezeu, dar adevăruri criptate sau în pilde.
Pentru că pildele...

sunt o nouă modalitate în discursul mântuitorului de comunicare adevărului. Aveau dublu rol să ascundă
adevărul pentru cei neinteresați și să descopere adevărul pentru cei interesați. Și a rostit, așa după cum
stim, șapte pilde. Acum, cu ingaduinta lui Dumnezeu, ne aflăm la finalul acestui capitol și îl vedem pe
mântuitorul plecând de acolo. Tocmai așa începe versetul 53.

“Si după ce a îi sprăvit Isus pildele acestia, a plecat de acolo.” Și citind săptămâna aceasta, versetul
acesta, m-am gândit la toate locurile pe care Domnul nostru le-a străbătut, din Galilea, din Iudeia și prin
Samaria sau Decapole. Locuri neînsemnate pentru elita politică, militară, intelectuală, culturală a vremii.
Nimeni nu dăde doi bani pe Galileia. Cu începere de la Roma și până la marginile Pământului, Galileia
era cel mult un loc de tranziție-un loc de trecere, sigur un loc fertil pentru locuitorii vremurilor și regiunii
respective, dar un loc neînsemnat. Domnul nostru a călătorit, a poposit probabil de multe ori la umbra
vreunui măslin sau smochin, la umbra vreunei stânci, pentru că nu prea sunt copaci în zona respectivă și
lemn,

S-o fi asezat poate pe vreo piatră sau pe vreo stâncă, cine știe poate stânca respectivă este până astăzi în
zona și în locul respectiv. Dar nimeni nu s-ar fi gândit că peste veacuri milioane și milioane de oameni vor
străbate Judea și Galilea pe urmele mântuitorului în pelerinaj, în vizite și așa mai departe. Unii au fost,
unii și cei mai mulți dintre noi încă nu, dar nădăjduiesc și eu să ajung pe acolo.

Pur și simplu să vezi locurile pe unde a călcat Iisus. Cine s-ar fi gândit? Nimeni n-ar fi spus în vremea
respectivă, singurul care știa că zeci și probabil chiar sute de milioane de oameni au vizitat un petec de
pământ din estul Mediteranei, era Domnul Iisus Hristos. Doar El știa ca pe unde a călcat El, pe unde a
umplat El, urmărau să vină și să vadă și să viziteze zeci și sute de milioane de oameni.

A isprăvit pildele despre care citim cu cateva versete inapoi și a plecat de acolo. A venit în patria sa, ne
spune versetul 54, și a început să învețe pe oameni în sinagogă. S-a întors în Nazaret, un sătuc, un cătun, o
cetate neînsemnată și mică, mai ales prin comparație cu Capernaum. Dar știm că acolo a copilărit
mântuitorul. S-a născut în Bethlehem, au petrecut o vreme în Egipt, s-au întors în Galilea și s-au așezat în
Nazaret. Ei, acolo se întoarce Domnul Iisus Hristos acum.

S-a întors în patria sa, adică în Nazaret, în aceeași sinagogă în care a mers zeci de ani cu părinții, sabat
după sabat, săptămână după săptămână, în locul respectiv împreună cu frații și surorile lui mai mici.
Oamenii îl cunoșteau. Era de-al casei, acolo a crescut. Printre ei, un sat mic, acum 2000 de ani, mobilitate
redusă,

oamenii nu prea plecau în alte locuri. Te nășteai într-un sat, acolo mureai. Cu mici excepții, acolo îți
petreceai 99% din viață. Mai călătoreai, mai mergeai, nu foarte departe, că trebuia să te întorci, dar în
general, în vremea respectivă, unde te nășteai, acolo și mureai. Un sat, precum Nazaretul, era de asemenea
manieră, încât fiecare cunoștea pe fiecare. Îl știau cu toții. Pe pruncul, care a fost cândva
în brațele Mariei și apoi a crescut și l-au văzut pe ulițele Nazaretului și sabat după sabat în sinagogă.
Gândiți-vă că Mântuitorul, nu știm exact când și-a început lucrarea. Teologii sunt un pic împărțiți, 30 de
ani, 32 de ani, unul spun 34 de ani, dar cam pe acolo, în orice caz, după 30 de ani, însă 30 de ani
Mântuitorul a petrecut aproximativ în Nazaret și a mers în sinagoga respectivă fără să predice, fără să
intervină,fără să vorbească în pilde, fără să facă minuni. A fost un om printre oameni, un necunoscut
printre toți necunoscuții din zona respectivă.

Și gândiți-vă că de la 12 ani, Domnul nostru a fost conștient de identitatea sa, de misiunea sa și de

puterea sa. El era Fiul lui Dumnezeu, îl vedem în Luca, în capitolele de început ale Evangheliei, fiind
foarte conștient de cine este. Avea putere și totuși nu a făcut nicio minune până când nu i-a sosit ceasul,
după cum îi va spune Mariei la nunta din Cana Ioan, capitolul 2.

Deci, zeci de ani a stat și a ascultat, și nu pot decât să-mi imaginez cum s-o fi întristat de multe ori, când
din Sinagogă, în ziua sabatului, se mai spuneau și lucruri care nu erau tocmai conforme cu intenția
Creatorului, căci mai târziu, în Predica de Păi Munte, va corecta. Ați auzit că s-a zis? Dar eu vă spun….
Domnul nostru a stat și a ascultat. N-a spus nimic. Și-a așteptat vremea când avea să înceapă în forță, și a
început în forță, și sigur celor mai mulți nu le-au convenit. Oamenii îl știau de mic. Ăsta-i Ieșua,

un nume foarte comun, apropo printre evrei, nu era un nume ieșit din comun, fiul lui Iosif și al Mariei. Il
știm, ii de-al nostru. Pe aici a crescut, pe ulitele astea umblat, și cu frații și surorile lui s-a jucat și de ei a
avut grijă.

S-a întors în Nazaret. După ce deja si-a început misiunea și era cunoscut. Avea o oarecare notorietate și
popularitate. Vorbea lucruri nemaiauzite, cu o forță incredibilă, și înfăptuia minuni peste minuni, zi după
zi, zeci sau sute, chiar într-o singură zi.

Era deja o celebritate și te-ai fi așteptat ca satul natal să îl primească cu brațele deschise. Se întoarce
olimpicul nostru, se întoarce cel care ne-a făcut de cunoscut, cel care a pus Nazaretul pe hartă, se întoarce
în Nazaret. Și te-ai fi așteptat să spună, e de al nostru, îl primim, bine ai venit, Sărbătoarea satului. Cum
se întâmplă și astăzi, în toate țările și chiar și în țara noastră, când vreun campion sportiv/elev olimpic
ieșit dintr-un sat necunoscut, se întoarce în satul lui. Toată lumea îl felicită, toată lumea îl
îmbratiseaza.Bine ai revenit acasă!

Dar cu Mântuitorul nu se întâmplă așa ceva. Pentru că Mântuitorul spunea lucruri incomode. Chiar foarte
incomode. Țineți minte? Cu câteva luni mai devreme de evenimentul acesta, probabil chiar cu un an în
urmă, s-a întors Domnul tot în Nazaret. Și acolo a avut o predică tot în sinagoga aceasta. Matei nu ne
relatează, dar Luca ne spune în capitolul 4 că le-a dat pe față ipocrizia inimii și le-a vorbit aspru și
dureros, făcând o paralelă cu vremurile lui Ilie, când Ilie, deși erau mulți bolnavi în Israel, n-a făcut nicio
vindecare în Israel pentru că erau necredincioși - și Domnul Isus i-a acuzat de necredință și s-au
manifestat față de el foarte agresiv. Știți ce i-au făcut cei din Nazaret? L-au scos afară într-un mod brutal
din sinagogă și l-au dus pe buza prăpastiei, nu ca să-i arate cât de mare distanța până jos, ci ca să-l arunce.
Era o practică întâlnită în Antichitate în care mulțimea...

făcea dreptate într-un mod violent când prindeau câte un criminal. Nu mai așteptau decizia tribunalului,
judecătorului, dacă l-ai prins pe criminalul respectiv de o crimă foarte evidentă, îl luau cu toții, îl linșau, l-
aruncau de pe buza propastiei și acolo își găsea sfârșitul - dreptate, dreptatea poporului, cum mai spunem
noi astăzi. Nu l-au primit cu brațele deschise, nici nu l-au felicitat. Din contră cu același scepticism și
necredință.

Ba, mai mult a început să vocifereze de unde are el înțelepciunea și minunile acestea, oare nu este el fiul
tâmplarului? Pentru că știm că Iosif, cel care era socotit tatăl biologic al mântuitorului, măcar că nu era,
mântuitorul a fost conceput într-un mod supranatural de la Duhul Sfânt prin Fecioara Maria, dar prin
prisma căsătoriei dintre Iosif și Maria, oamenii toți erau de acord că Iosif este tatăl său, și Iosif era
tâmplar. Iar in vremea respectivă, slujba aceasta se ducea din tată în fiul.

Era fiul tâmplarului. Domnul nostru la rândul sau a practicat aceasta meserie. Gândiți-vă că a avut o
copilărie și o tinerețe normală.

Mă gândesc că mulți din Nazaret aveau pe acasă vreo ușă făcută de Iisus și împreună cu tatăl său Iosif.
Acuma noi știm că tâmplarii lucrează doar în lemn, dar în vremurile respective, în zona respectivă,
tâmplarii prelucrau și piatra din cauza faptului că lemnul era foarte rar, cum este și astăzi în Galilea. Nu
prea găseai copaci, cum vezi, în Transilvania și în zona noastră, motiv pentru care tâmplarii prelucrau nu
doar lemnul, ci și piatra. Și sigur, atunci altfel se făceau și geamurile mai mici, fără sticlă, din piatra. Nu
stiu exact toată tehnologia, dar Domnul nostru a muncit împreună cu Tatăl Său. Umar la umar, zeci de ani,
multe case din Nazaret aveau uși și fărestre făcute de Iisus, Fiul Tâmplarului.

și nu aveau să știe din nefericire din cauza necredinței, ce onoare să ai o ușă făcută de Iisus Hristos, o ușă
pe care o trânteau și o mișcau fără nicio problemă. Era o onoare, dar ei nu înțelegeau lucrul acesta pentru
că nu îl acceptau pe Iisus acesta ca fiind cine spunea că este. Și nu îl acceptau din cauza faptului că erau
prea familiarizați cu el și cu familia lui. Nu este el fiul tâmplarului? Nu este Maria, mama lui, și Iacov,
Iosif, Simon și Iuda nu sunt ei frații lui?

Sunt aceiași care au venit, dacă țineți minte, în capitolul 12 la final, și l-au spus că îl cheamă până afară.
Mama ta și frații tăi au venit să te cheme afară și acolo mântuitorul nu se supără, ci schimbă subiectul
foarte intelept și spune cine este mama mea, cine sunt frații mei, cei ce mă ascultă, fac voia tatălui meu și
mă urmează. Ei, aceiași oameni, acum sunt văzuți de către locuitorii din Nazaret, ca fiind un prilej de
poticnire. Iți stim familia!

Îți știm părinții, îți știm surorile!

Îți știm frații, am căzut de acord, pentru că așa spune Biblia, că Maria a mai avut și alți copii, căsătorită
fiind cu Iosif și formând o familie normală, evrească, iar in orice familie normală, evrească, era o
binecuvântare să ai copii prin prisma căsătoriei și a vieții normale de familie. Insă vreau să remarcați
faptul că ei găseau un prilej de potignire și în descendența trupeasca a mântuitorului. Și la mântuitorul, cu
siguranță, n-au găsit niciun cusur, niciun defect – stim ca Domnul nostru a fost fara de pacat.

Nu puteau să spună, lasă că te știu eu de când erai mic, cum am putea sa spunem poate despre unii dintre
noi că am fost destul de neascultatori/indaratnici o bună bucată de timp.

Dar, cu privire la Iisus, nu puteau să spună așa ceva. Dar aveau posibilitatea să spună despre frații lui. Și
știau cu siguranță - îl știu eu pe Iuda. Îl știu eu pe Iacov, cum m-a mințit, cum m-a tâlhări mai demult.
Lasă că îl știu eu pe taicătul și câte nu puteau să spună despre familia lui. Și vreau să vă atrag atenția, nu îi
intelept,aproape niciodata sa judeci pe cineva doar prin prisma familiei din care se trage sau face parte.
Sigur, noi avem vorba respectiva, așchia nu sare departe de trunchi și cu siguranța e adevărată în multe
cazuri, dar există posibilitatea ca dintr-o familie, nu tocmai bună, să iasă un copil bun și Dumnezeu să-l
schimbe, să-l transforme și să-l folosească. De aceea, să fim atenti când judecăm pe cineva. E mai bine să
stăm de vorbă, să analizăm și să fim bine informați în loc să ne pripim la judecăți neînțelepte doar în baza
descendenței fizice, etnice, trupești, spuneți-i cum vreti dumneavoastra.

Deci, gaseau o pricina de poticnire din cauza familiei Domnului nostru, Iisus Hristos. Apoi, mai stim din
alte parti in Evanghelii, gaseau o pricina de poticnire si din cauza faptului ca mantuitorul n-a avut un
parcurs profesional, standard, clasic. N-a facut scoala, n-a fost la Facultatea de Teologie, Domnule. N-a
mers asa cum se mergea. Rabinii, in vremea respectiva, trebuiau sa treaca printr-un proces de formare,
spuneti-i profesionala sau vocaționala, cum doriti sa ii spuneti,si stim din Evangelia după Ioan, spre
exemplu, că iudeii de data aceasta, capitolul 7 cu versetul 15, se mirau și ziceau cum are omul acesta
învățătură, căci n-a învățat niciodată.

Păi cum poate să predea că n-are pedagogicul? Nu a fost la facultate, nu a trecut, n-are diplomă, cum e
posibil așa ceva? Domnul nostru n-a trecut prin sistemul lor, probabil tocmai din cauza faptului că
sistemul era profund corupt, a venit să-l corecteze și să-l scuture din temelii, căci au ajuns să
răstălmăcească cuvântul și el a fost oricum aparte fiind fiul lui Dumnezeu.

“Și surorile lui sunt toate printre noi. Atunci de unde are el toate lucrurile acestea?”

Si gaseau astfel în el o pricină de poticnire. Ce afirmație tristă! Isus, Fiu Lui Dumnezeu, vine la tine, îți
vorbește, ai onoarea să-L ai în cetatea ta zeci de ani, ai onoarea să-L fi văzând crescând, fără nicio...

problemă fără niciun cusur, fără nicio greșală, și tu să găsești o pricină de poticnire. Observați, de la
uimire, prima dată au fost uimiți, ei trec la scepticism și apoi la opoziție, la împotrivire. Adică noi folosim
cuvântul scandal, se scandalizau de la afirmațiile mântuitorului și chiar de la lucrările pe care le făcea.

Motiv pentru care Domnul nostru rosteste acea afirmație celebră NICĂIERI NU ESTE PREŢUIT UN
PROROC MAI PUŢIN DECAT ÎN PATREA ŞI ÎN CASA SA.

Și aici proroc este cu referire la toți cei care vorbesc din partea Domnului, nu doar cu referire strânsă la
descoperirea tainelor sau descoperirea viitorului. Domnul nostru a intrat în sinagogă să predice, nu să
vorbească despre viitor sau să descopere tainele inimii. Știți că prorocia este un termen mai larg care
cuprinde uneori inclusiv propovăduirea sau predicarea. Ei, Domnul nostru spune nimeni, niciun proroc,
cel care vine să aducă cuvântul lui Dumnezeu,nu este mai puțin prețuit decat în patria și în casa lui,
nicaieri în altă parte. Și rostea acest verdict, această afirmație, bazându-se și pe istoria poporului evreu.
Toți știau cum a sfârșit-o Isaia. Cum a sfârșit-o Isaia, dumneavoastră, știți? Cum a murit Isaia? Tăiat în
două cu fierăstrăul. Nu de catre Asirieni.

nici de către babilonieni, de către patria lui, poporul lui. Cum a sfârșit-o Ieremia, mai țineți minte cum a
sfârșit-o Ieremia? După ce a vorbit zeci de ani din tinerețe, era copil când l-a chemat Dumnezeu și spune
Doamne, sunt numai un copil - zeci de ani, a propovăduit de pe vremia lui Iosia până pe vremea lui
Zedechia, ultimul dintre împărați, a propovăduit și a spus, vine sfârșitul, pocăiți-vă, nu te credem, nu ne
pocăim și sfârșitul o venit. Exact cum o zis Ieremia, sfârșitul o venit.

și-au rămas doar câțiva, o minoritate, norocoșii care au scăpat, restul omoriti și dusi în Babilon și au zis:
Ieremia, te credem în sfârșit. Spune-ne acum ce zice Domnul. Ce spune Domnul aia facem! Și Domnul le
spune, rămâneți aici. Și ei spun, nici vorbă. Egiptul este destinația noastră. Ieremia vii cu noi? Nu, vii cu
forța. L-au legat în lanțuri și l-au târât până în Egipt. Și a sfârșit săracul Ieremia, omul lui Dumnezeu în
Egipt, într-un popor străin.

Toți prorocii din vechime au sfârșit-o rău, de mâna fraților lor. Țineți minte că Iona ajunge în Ninive, într-
un popor păgân, într-o cetate păgână, și acolo foarte interesant, Iona e prețuit atât de mult încât se
pocăiesc toți, în sac și cenușă. De la mic la mare, de la împărat până la animale, toți se smeresc. La
cuvântul Iona, o predică banală, fără prea multă pasiune să fim cinstiți, că Iona dorea să-i vadă, omorâți.

Si s-au pocait, l-au pretuit si au ascultat mesajul lui.

Poporul lui Dumnezeu, poporul evreu, când mergeau proroci după proroci, aveau sute și sute de predici,
le vorbeau în toate imaginile posibile, uneori chiar cu minuni și cu supranatural din partea lui Dumnezeu,
totuși nu au vrut să creadă. De aceea Iisus spune, eu nu fac excepție din nefericire, știți că a mai spus
Mântuitorul și va spune și pilda fiului de Vier, când Vierul trimite mai mulți slujitori și în final îl trimite
pe fiul său. Și spune sigur pe fiul meu îl vor primi bine. Si in loc sa-l primeasca bine,

măcar să-i oferi același tratament ca și la ceilalți - nu, ei l-au omorât- mântuitorul anticipa răstignirea și
moartea sa. Sigur, această afirmație, Nicaieri nu este prețuit un proroc mai puțin decât în patria și în casa
lui, nu cred că este o regulă generală astăzi pentru toate bisericile dar în vremea respectivă și în trecut, era
un adevăr incontestabil și evreii erau siguri de el. Și n-a făcut multe minuni în locul acela din pricina
necredinței lor.

Vreau să remarcați, textul nu spune că Domnul n-a putut să facă, sau că necredința nazaritenilor,
necredința locuitorilor din Nazaret, l-au incapacitat pe Mântuitorul să poată face minuni. Nici vorbă!
Domnul nostru, vă readuc aminte, a făcut minuni în primul și în primul rând pentru ca să genereze și să
stârnească credință în ascultători. Adică minunile atrăgeau atenția asupra mesajului și a persoanei.

El a venit să facă minuni pentru ca să confirme că ceea ce spunea este adevărat, că este într-adevăr fiul lui
Dumnezeu venit din Cer. Nu mă credeți, spune la un moment dat, credeți măcar pentru minunile acestea,
dacă nu mă credeți pentru cuvintele mele. Ei, pe când locuitorii din Nazaret au spus, nu te credem din
start că știm cine ești. De aceea Domnul spune, nu mai are rost.

Să fac minuni între voi. N-are sens. Vreau să remarcați mântuitorul totuși face câteva minuni, probabil
tocmai pentru ca noi să nu rămânem cu impresia că el a fost incapabil din cauza necredinței. Nici vorbă!
Domnul nostru a vindecat și oameni care nu au crezut în el. Țineți minte cei 10 loproși. I-a vindecat pe
toti 10. Dintre 10 doar unul s-a întors și Domnul îi spune, credința ta te-a mântuit, du-te în pace. Ceilalti
nouă...

au fost necredincioși. Dovadă că nu s-au întors și nu i-au mulțumit. Deci Domnul nu este incapacitat de
necredința acestor oameni, dar Domnul știe că minunile nu mai aveau rost în cetatea respectivă pentru că
ei și-au propus din start să-l respingă pe el. Nu-l credem din start. De aceea, nu avea niciun sens să mai
insiste în dreptul lor din nefericire. Ei!

Pasajul se încheie dar vreau să remarcați Iisus, prin pildele pe care le-a rostit, I-a pregătit pe ucenici,
tocmai pentru scena aceasta. Le-a vorbit despre modul în care vor reacționa oamenii la mesaj. Și acum,
aveau în fața lor o aplicație practică.

Dacă ar fi să-i includem într-o categorie de pământ, știți, prima pildă pe care a spus -o mânduitorul, pilda
semănătorului, în ce categorie i-am înclude pe cei din Nazaret? Ce ziceti dumneavoastra? Care categorie
de pământ? Păi n- avem decât în prima!

În pământul bătătorit. Ei l- au respins din start. Sământa n-avea unde să pătrundă, că erau foarte, foarte
împietriți. Îl respingeau din start. Nici măcar un interes minim. Nu vrem să auzim și să cunoaștem nimic
despre tine, pentru că găsim o pricină de poticnire în tine. Și era un pretext pentru necredință. Și aș vrea să
ajungem doar la câteva aplicații, pentru că vor urma mai multe pasaje din capitolul 14 până în capitolul
16, in care vedem cum pildele pe care le-a spus Mântuitorul au aplicație practică. Domnul nostru va
începe din nou să propovăduească și va crește împotrivirea față de propovăduirea Mântuitorului. Vreau să
vedem cea mai mare opoziție întotdeauna vine din partea celor care te cunosc cel mai bine, mai exact,
familia. Când un om se întoarce la Dumnezeu, dintr-un mediu unde Dumnezeu nu-i prezent, de regulă cea
mai mare opoziție vine din partea familiei.

Mântuitorul n-a făcut excepție. Și le va spune, înainte de a se duce la cruce în Ioan 15, de la 18 la 20, dacă
vă urăște lumea, știți că pe mine m-a urât înaintea voastră.

Dacă ați fi din lume, lumea ar iubi ce este al ei. Dar pentru că nu sunteți din lume și pentru că eu v-am
ales din mijlocul lumii, de aceea vă urăște lumea. Aduceți-vă minte de vorba pe care v-am spus-o. Robul
nu este mai mare decât stăpânul său. Dacă m-au prigonit pe mine și pe voi vă vor prigoni. Dacă au păzit
cuvântul meu și pe al vostru îl vor păzi. Cine au fost prigonitorii cei mai aprigi ai mântuitorului? Cei care
îl știau de mic. Anturajul lui imediat.

Nici cei din casa lui nu l-au crezut decat dupa inviere, stim ca fratii Domnului s-au intors dupa inviere.
Dar pana la cruce, toti au fost impotrivitori. Cei din preajma lui, si Domnul spune asta mi se intampla
mie- sa nu cumva sa aveti impresia ca voi veti fi excepție de la regula. Nu, eu va spun acum, asta va fi
regula. Cand un om se întoarce la Dumnezeu, primii impotrivitori sunt cei din casa lui, dar Domnul deja a
spus - chemarea este radicala.

Cine nu lasă pe tată, pe mama, pe fiul, pe fiică, pe sot, pe soție, cine nu mă iubește pe mine mai mult
decât pe toți ceilalți, nu este vrenic de mine.

Apoi, vreau să vedem ceea ce observăm în pasajul acesta, și mă apropii de încheiere, este o necredință cât
se poate de flagrantă și de frontală. Oamenii, de atunci și până astăzi, caută tot felul de scuze în exemplele
din jurul lor ca să nu se pocăiască, sau ca să nu credă.

I-au gasit pricini de poticnire mântuitorului, dragii mei. S-au uitat la el - singurul om desavârșit din istoria
Universului. De la început până la final, fără de păcat, Fiului Dumnezeu, au găsit pricini de potignire în
Fiului Dumnezeu. Credeți că nu vor găsi în ceilalți oameni? Oh!

Cum nu caută și mulți astăzi nod în papură, cum spunem noi, lasă-mă că toți sunteți niște ipocriți. Lasă-
mă că îl știu eu pe cutare. L-am văzut pe celălalt. Și de multe ori, din nefericire au dreptate. Dumnezeu va
judeca pe fiecare după faptele lui. Dar, atenție, niciun om nu se va putea justifica înaintea lui Dumnezeu
pentru necredința lui cu exemplul celor din jur. Asta este o mare capcană și minciună. Să crezi că înaintea
lui Dumnezeu vei putea să-i spui: Stii de ce nu am crezut eu? Știu de ce nu m-am pocăit. Ala de lângă
mine e de vină.

Dumnezeu va spune, fii serios, asa ceva in fata mea nu tine.

Intre noi, probabil ca merge, ne pacalesti, dar inaintea lui Dumnezeu nici vorba. Mare atentie la oamenii
acestia, la voi se striga prea mult, la voi se vorbeste prea incet, se canta prea tare, se canta prea lent, e prea
mare dezorganizare, e prea multa dezorganizare si tot felul de scuze ca sa nu vina sa nu se pocaiasca. Si
sigur sunt scuze puerile care nu tin in fata lui Dumnezeu, genul de oameni care intotdeauna au ceva de
obiectat, trebuie sa umbli cu ei ca

și cu ouăle, spunem noi -nu cumva să se spargă. Oameni aceștia, de fapt, dați-mi voie să vă spun, cu toată
sinceritatea, sunt niște ipocriți care caută pretexte.

Domnul să se îndure de ei, Dumnezeu îi poate mântui, dar nu stau în picioare aceste pretexte înaintea lui
Dumnezeu. Încerci să le răspunzi la toate obiectile, să le faci pe plac, să îi dai dreptate, acolo unde are
dreptate, dar nimic nu funcționează. Oricâte i-ai spune și oricât i-ai explica, el are un alt motiv pentru care
să nu vină, să nu credă, să nu se pocăiască. Dragii mei, un om sincer interesat de mântuire nu va căuta tot
timpul scuze pentru a nu se pocăi.

Un om sincer interesat de mântuire va spune: problema e intre mine și Dumnezeu. Pe ceilalți, îi judecă
Dumnezeu, eu vreau să mă împac cu tata. Nu mă interesează de ceilalți, eu vreau să mă împac cu tata. Și
apoi sigur, fiecare madular in Hristos e integrat într-o biserică unde vei avea de-a face cu oameni și ne
ajutăm, ne ridicăm, ne mustrăm în dragoste unii pe alții că suntem imperfeți, dar suntem într-un proces de
sfințire.

Vreau să vă spun, necredința este o alegere voită.

-este o respingere voluntară a adevărului. Nimeni nu e necredincios din greșeală. Nimeni nu cade în
păcatul acesta al necredinței involuntar. S-a impiedicat - din greșeala, am ajuns necredincios. Nici vorbă!
Necredința este o alegere voită. Dumnezeu să ne feriască pe toți de așa ceva. Amin.