Natura, o sărbătoare a sufletului

Dimineaţa şi-a deschis ochii înecaţi în stele, iar natura plină de frumuseţe a mai căscat o dată a
somn printre izvoare şi a trimis suliţa de sunet a păsărilor să anunţe că inima de foc a cerului a
topit stele albe pe chipul ierbii. Păsările îşi răstignesc cântecul pe lumina înflorită din soare.
Mă ascund în coroana verdelui de iarbă şi ascult poezia păsărilor ce sunt cu mult mai visătoare
decât mine. Ele pot atinge cerul, eu doar încerc să mi-1 imaginez şi să-1 cobor în suflet. Natura
îmi pare o catedrală sfinţită de potirul izvoarelor. Păşesc timidă pe iarba înglodată în vise şi toată
fiinţa mea vibrează la cântecul naturii.
Visez... fluturi şi fiori, lumină şi cer. Deodată, pe mâna mea îşi linişteşte zborul una dintre
cele mai gingaşe vietăţi, un fluture. Un fluture ce avea zugrăvită pe aripile sale toată podoaba
naturii. Privindu-mă cu ochii săi de lumină, ce parcă se înecau în dimineaţa limpede şi lină, mi-a
şoptit cu blândeţe:
- Ce faci în inima naturii, fetiţo? Natura nu lasă pe oricine să intre în inima ei. În seamnă că
ai un suflet frumos.
- Eu, eu... am îngânat uimită că vorbesc cu un fluture, am venit să caut locul unde în floreşte
lumina.
Dar nici n-am terminat de dus gândul până la capăt, că mi-am simţit picioarele ca nişte aripi şi
am pornit alături de călăuza mea spre un loc numai de el ştiut. Mergeam prin pădu rea ce ne privea
ca o fată cu ochii verzi ca frunzele. La un moment dat, în faţa mea apăru un lac încărcat cu
nuferi; Eram într-o poiană străjuită de frunţile verzi ale brazilor, unde un aer cald cu arome dulci
plutea ca un duh al nopţii. Snopul de lumină al lunii scria cu vrajă pe oglinda cu irizări argintii.
Din depărtări se auzeau printre valuri de verdeaţă livezile ce cântau în cor înflorirea.
Fluturele m-a rugat să închid ochii, să-mi pun o dorinţă şi apoi să privesc în oglinda li niştită a
lacului. Am închis ochii, dar în urechi copacii şopteau foşnetul fericirii. Atunci am ştiut ce îmi
doresc. Şi eu aş vrea să fiu copac, să-mi pot prinde soarele de crengi, să fiu mângâiată de aripă şi
liniştită de cântec. Am deschis ochii mângâiată de o boare ca o şoaptă de dor. Fluturele, care mă
privea cu seninătate în ochi, m-a întrebat curios:
- Ce vezi?
- Toată natura oglindindu-se în apă, am răspuns plină de fericire. Văd cum înfloreşte lumina!
- Acela este sufletul tău! Natura este sufletul vieţii, o sărbătoare eternă, o carte veşnic
deschisă sub ochii lumii, mi-a spus fluturele cu înţelepciune.
Clipa mă înfăşură în culoare şi uimire. Eram fericită... atât de fericită încât n-am ob servat că
acum luna mă privea cu un singur ochi, ascunsă după un nor, iar fluturele îşi scutura polenul
aripilor în iarba ninsă de stele. Străfulgerată de un gând 1-am întrebat:
- Prietene, unde te grăbeşti?
Privindu-mă într-un anume fel, ca şi cum ar fi vrut să-mi ofere din bogăţia sa de frumuseţe, mi-
a şoptit:
- Încă mai ai multe de văzut şi învăţat.
Te rog, spune-mi de ce natura îşi schimbă culoarea la trei luni?
Natura poate îmbrăca toate anotimpurile într-o singură zi, răspunse fluturele zâmbind.
- Cum se pot întâlni anotimpurile într-o singură zi? am întrebat eu uimită.
- Totul e posibil în natură dacă ştii s-o priveşti! Dimineaţa, când florile cântă, cerul
zâmbeşte şi livezile înfloresc în cor e primăvară, când soarele îmbracă toată natura în cu loare e
vară, când ochii soarelui zâmbesc depărtării şi amurgul suspină e toamnă, când ninge cu stele
şi cerul îngheaţă e iarnă.
- Ce minunat! am exclamat eu, dar uite acum e noapte şi nu mi-e frig.
Priveam cum ninge cu stele în ceruri. Fiecare fulg e un suflet pierdut în noapte. Aburii nopţii se
împleteau cu snopurile de lumină ale lunii. Voiam să-i mulţumesc călăuzei mele, când o rază de
lumină se juca în ochii mei. Se pare că era dimineaţă. Am adormit în natură lângă lac, vegheată de
lună. Aveam pe haine zăpadă din ceruri şi priveam natura ce este duminica sufletului meu.
Ideal ar fi ca tot ce atingem cu sufletul să se facă poem. Ideal ar fi ca un cor de armonie natura
să-nchege, să n-o poată învinge desfrunzirea. Ideal ar fi să cunoască doar înflorirea, de toamnă să
se poată ascunde. Ideal ar fi ca toată fiinţa naturii să-şi mai adune o dată pu terea de-a fi, s-o
toarne-n lut proaspăt de copil şi-n privirea dintâi a uimirii lui.