Mihai Eminescu – O, rămâi...

Sugestii de interpretare
"O, rămâi, rămâi la mine –
Te iubesc atât de mult!
Ale tale doruri toate
Numai eu știu să le-ascult;
Pădurea personificată se adresează poetului copil.
Apropierea sufletească față de ființa umană pură.
Natura înțelege visurile și dorințele omului.

În al umbrei întuneric Pădurea privește copilul ca un ideal de frumusețe.

Te asamăn unui prinț, Poetul copil contemplă visător oglinda apei.
Ce se uit-adânc în ape Privirea misterioasă sugerează profunzimea sufletului.
Cu ochi negri și cuminți;

Și prin vuietul de valuri, Copilul se lasă învăluit de armonia naturii.

Prin mișcarea naltei ierbi,
Eu te fac s-auzi în taină
Mersul cârdului de cerbi;

Eu te văd răpit de farmec Atingerea apei exprimă dorința contopirii cu frumusețea naturii.
Cum îngâni cu glas domol, Starea de farmec arată o ipostază meditativă, visătoare a omului
În a apei strălucire
Întinzând piciorul gol.

Și privind în luna plină Momentele pline de strălucire par să oprească timpul.

La văpaia de pe lacuri,
Anii tăi se par ca clipe,
Clipe dulci se par ca veacuri."

Astfel zise lin pădurea,

Bolți asupră-mi clătinând - Pădurea este o ființă mitică, ipostază maternă.
Șuieram l-a ei chemare Universul naturii devine un templu viu.
Ș-am ieșit în câmp râzând. Poetul copil trăiește libertatea deplină în natură.

Astăzi chiar de m-aș întoarce Timpul face omul să uite glasul naturii.
A-nțelege n-o mai pot... Adultul regretă nostalgic pierderea fericirii.
Unde ești, copilărie, Suferința omului nu poate fi alinată.
Cu pădurea ta cu tot?
Magda Isanos – Caisul Sugestii de interpretare

Azi-dimineață m-am trezit, Natura renăscută caută să reîntâlnească omul.

căci mi-a bătut nerăbdător în geam, Pomul personificat este o imagine luminoasă.
cu degetele sale fragede de ram, Entuziasmul caisului are o nuanță ludică.
caisul, care peste noapte-a înflorit.

Și nu-l recunoscui de la-nceput... Adultul are impresia trăirii unui miracol.

Atâta alb și roz își răsfăța risipa, Timpul îndepărtează adultul de puritatea naturii.
că m-am gândit un înger c-a trecut Zborul este metafora libertății sufletului de copil
și-n ramura lui și-a frânt aripa.

Dar poate nu-i caisul, m-am gândit,
și-atuncea, supărat că tac astfel,
obrazul mi-a lovit cu ramul înflorit
și-ndată l-am recunoscut că este el,
prietenul copilăriei, mult iubit.
Poetul adult nu regăsește drumul către copilărie.
În joacă, pomul își arată dezamăgirea.
Doar atingerea florii poate trezi sufletul de copil.
Floarea este simbolul regenerării interioare.

Ion Pillat – Piersicul

La cotitura drumului din vie Dorința de a participa la miracol

Ce suie-n limpezimea lui Prier, Timpul pur, ritualic al dimineții
În zori de zi m-opresc să nu mă știe Ascensiunea – drumul spre cer
Un piersic proaspăt înflorit pe cer. Natura și omul tind spre sacru

Cum se desface neted din lumină Iubirea pentru natură devine adorație
Și-i frânge clarul tremur cu nesaț: Pomul este imagine simbolică a ființei umane
Un tânăr zeu pe țărmul de colină Înflorirea contemplată stimulează înălțarea
mi-aduce scoici trandafirii pe braț. spirituală a ființei umane.

Și cum prin vânt, cu ramuri aripate, Motivul zborului – extazul contopirii cu divinul
Se-avântă-n trunchiul zvelt ca-ntr-un picior Piersicul – ipostază semidivină, angelică.
Și azvârlă capul luminos pe spate. Iubirea pentru natură este venerație a puterii
Aerian încremenit în zbor – creatoare universale.

Să fie trup de om îmi e rușine Revelația fragilității ființei umane muritoare.

Și îmi blestem făptura mea de azi… Poetul se luptă să se elibereze de trupul trecător.
Prier, tu frate bun, mă fă ca tine: Se simte parte integrantă a naturii pline de
Un piersic cu dumnezeesc obraz.
sacralitate și frumusețe, dincolo de trup, spiritul caută eliberarea de timp și de
moarte. Piersicul înflorit este imaginea splendorii și măreției divine, dezvăluite omului care
adoră natura și care aspiră să poată răspândi frumusețea în lume (florile metaforizate ca scoici
trandafirii). Piersicul încremenit din zborul său, prins în rădăcinile pământești, este și ipostaza
omului ancorat în lume prin trupul lui efemer. O puternică tensiune a căutării, așteptarea
revelației este exprimată sub forma unui blestem devenit rugăciune.

Mihai Eminescu – Lacul

Lacul codrilor albastru

Nuferi galbeni îl încarcă;
Tresărind în cercuri albe
El cutremură o barcă.

Și eu trec de-a lung de maluri,

Parc-ascult și parc-aștept
Ea din trestii să răsară
Și să-mi cadă lin pe piept;

Să sărim în luntrea mică,

Îngânați de glas de ape,
Și să scap din mână cârma,
Și lopețile să-mi scape;

Să plutim cuprinși de farmec

Sub lumina blândei lune -
Vântu-n trestii lin foșnească,
Unduioasa apă sune!

Dar nu vine... Singuratic

În zadar suspin și sufăr
Lângă lacul cel albastru
Încărcat cu flori de nufăr.
Vasile Alecsandri – Vânătorul

Vânătorul pleacă grabnic la a ziorilor ivire,

Și pe soare, falnic oaspe, îl salută cu iubire.
Lumea veselă tresare, mii de glasuri sunătoare
Celebrează însoțirea naturei cu mândrul soare.

Valuri limpide de aer, ca o mare nevăzută,

Trec alin pe fața lumii și din treacăt o sărută.
Pe câmpia rourată pasul lasă urmă verde,
Ce-n curând sub raza caldă se usucă și se perde.

Vânătorul soarbe-n cale-i răcoreala dimineții,

Admirând jocul luminei pe splendoarele verdeții,
Admirând în umbra caldă florile de prin poiene,
Și pâraie cristaline, și vultani cu mândre pene.

Pe colnic, în zarea luncii, un plop mare se ridică,

Cu-a lui frunză argintie făcând umbră pe vălcică.
Vânătorul la tulpină-i cade-n visuri iubitoare...
Două veveriți pe-o creangă râd de arma-i lucitoare.
Claude Monet (1840-1926) – Water lilies, harmony in green (Nuferi, armonie în verde)
Privitorul se cufundă în armonia naturii, la nivel cromatic verdele auriu al vegetației conferă
o stare de reverie în solitudine, nicio prezență omenească nu tulbură limpezimea tabloului
luminos, oglindirea exprimă trecerea prin visare spre o realitate sufletească, o lume
imaginară. Contemplarea frumuseții naturii este drumul către universul interior. Florile de
nufăr plutesc pe apa limpede a lacului, așa cum privitorul plutește în apa memoriei și a
visului, desprins de timp. Podul pustiu sugerează aceeași idee. Natura se înfățișează ca un
paradis vegetal și acvatic, verde-albastru, pur, etern, limpede, protejând ființa umană.
Perspectiva pare a fi a artistului aflat într-o barcă sau pe un alt pod, tot mai adânc primind în
oglinda privirii sale lumina și puritatea naturii.
Vincent van Gogh (1853-1890) – Starry Night over the Rhone (Noapte înstelată pe Ron)