Copacul

Biserica, lăcaş pornit de pe pamânt, cu turle ce par că ating cerul, nemărginirea, acolo unde
omul caută cu privirea îngeri. Doar în biserică omul simte că poate comunica cu cel ce a dat viaţă,
bucurie, frumuseţe, împăcare.
Copacul, cu rădăcini înfipte adânc în Pământ, îşi înalţă către cer ramurile pentru a atinge
nemărginirea. El este legătura între Pământ şi cer, între om şi Dumnezeu, este aspiraţia către
perfecţiune. Titlul poeziei ilustrează ideea că imaginea bisericii se întrupează în copac, el însuşi este
biserica naturii ce primeşte astfel semnificaţii sacre.
Textul liric, prin prezenţa eului poetic şi elementele de expresivitate artistică, exprimă
recunoştinţa omului pentru ceea ce Dumnezeu a creat: natura ca element de eternitate, simbolizată de
copacul ce poartă în sine trecutul, prezentul şi viitorul, adâncul, terestrul şi cosmicul.
Modul de expunere prezent în textul „Copacul” este monologul liric, iar eul poetic se recunoaşte
în copacul care, prin personificare, dobândeşte darul de a se adresa oamenilor şi de a-şi mărturisi prin
confesiune lirică, întreaga sa viaţă. El realizează un adevărat autoportret datorită numeroaselor figuri de
stil existente: epitet personificator, metaforă, comparaţie, personificare.
Copacul este legătura Pământului cu cerul, cu nemărginirea, cu înaltul văzut ca limită a
aspiraţiei omului către perfecţiune. Epitetul înalt, prezent în comparaţia Înalt și-ngândurat ca
visătorul,personificarea Stând între cer și-ntre pământ stingher sugerează această legătură.
Aceeaşi idee este ilustrată şi de personificările Adâncul îmi trimite-n foi fiorul şi Și simt că-n
mine năvălește dorul Pământului de-a fi mai lângă cer. Încercările de a ajunge la cer sunt
răsplătite căci cerul peste vârful meu se-ndoaie/Și zvonuri tainice din infinit/ O gură fac din
fiecare foaie.
În acelaşi timp, copacul este simbol al veşniciei. Epitetul veșnicul mister sugerează că
povestea de viaţă a copacului se repetă. Natura este cea prin care veşnicia a prins glas, căci - n
freamătul de foi nelămurit,/Cu șoaptele veciei se-ntretaie/Suspinele pământului trudit.
În textul dat, cuvintele se îmbină armonios, dând muzicalitate versurilor. Din aceste
îmbinări neobişnuite s-au născut figuri de stil şi imagini artistice cu semnificaţii profunde.
Imagini vizuale (Iar cerul peste vârful meu se-ndoaie) şi auditive (Și zvonuri tainice din infinit/
O gură fac din fiecare foaie.) se adaugă epitetelor, metaforelor şi personificării pentru a se
construi un text care preamăreşte veşnicia naturii şi frumuseţea divină a acesteia, un adevărat Rai
pe are Creatorul atotputernic ni l-a dăruit pentru a ne face viaţa mai frumoasă.

Iubiţi arborii! Cu frunza lor putrezită au dospit lutul din care s-a făcut omul. Ei sunt izvorul,
ocrotirea si poezia vieţii.
(Alexandru Vlahuţă)

Pornind de la textul dat, redactează o compunere narativă de 20-30 de rânduri cu titlulPrietenii

mei, copacii, valorificând informaţiile desprinse din textul suport şi din experienţa ta de lectură.

Prietenii mei, copacii

 Sunt într-o plimbare prin pădurea de la marginea oraşului în care locuiesc. Este primăvară
şi vreau să mă bucur de căldura plăcută a Soarelui pe care cineva, de acolo de sus, l-a aşezat
deasupra noastră astăzi. Mă mângâie cu razele sale şi îmi spune: Priveşte în jurul tău! Vezi
copacii? Ce îţi spun? Ascultă-i!
Îmi întorc privirile spre pământ şi văd o întindere de frunze moarte, destul de groasă.
Calc peste ele şi piciorul mi se afundă până la glezne. Privesc şi mă minunez. Totul era verde
vara trecută când am venit să mă plimb. Prin coroanele copacilor vântul dansa, soarele se juca,
iar păsările îşi înălţau trilurile spre cerul de un albastru curat. Iar acum, totul este de un cafeniu
murdar. Tot ce a fost sus, acum este aşternut pe pământ. Nu-mi vine să cred că frunzele de un
verde proaspăt, acum sunt putrezite pe pământul umed. Mă întristez şi îmi spun: Nu îmi mai plac
copacii! Dar îmi dau seama că nu am dreptate. Frunzele lor putrezite sunt izvorul unei vieţi noi.
Aici, sub straturile de frunze moarte se naşte pământul din care vor răsări primii vestitori ai
primăverii. Brânduşe şi ghiocei, albăstrele şi zambile sălbatice vor ridica nişte gingaşe căpşoare
care să ne înveselească. Tot aici vor apărea, din seminţele purtate de vânt, primii copăcei ce vor
împânzi pădurea şi vor lua locul bătrânilor lor înaintaşi ce îşi vor da finaliza drumul pe pământ.
Copacii sunt izvorul şi bucuria vieţii. Tot ei sunt poezia ce îi inspiră pe creatorii de literatură. Îmi
amintesc de câte ori mi-am ridicat ochii spre cer, încercând să zăresc soarele. Şi cât m-au bucurat
cântecele păsărilor adunate pentru concert.
Am înţeles că fără moarte nu există viaţă şi că trebuie să mă bucur de tot ce îmi oferă
natura. Am luat o mână de frunze moarte, le-am dus la buze şi le-am sărutat. Le-am dus la ochi şi
am văzut şiruri de oameni şi păsări, le-am dus la ureche şi am auzit glasul pământului. Era glasul
lui Dumnezeu care îmi spunea să mă bucur de fiecare zi şi de fiecare clipă aşa cum o fac şi
copacii când se îmbracă în hainele primăverii, şi ale verii, şi ale toamnei. Şi chiar când îşi pierd
hainele, căci le vor redobândi curând.
Am plecat acasă fericită. Mai învăţasem ceva. Să mă bucur şi să-i înţeleg pe copaci!

Barem
 Pertinenţa şi originalitatea interpretării ..............................................................................
10 p.
 Utilizarea unor exemple din lecturile personale, în vederea argumentării ideilor ..............
10 p.
 Respectarea convenţiilor de redactare a unei compuneri ......................................................
7 p.
 Respectarea limitei de spațiu
indicate……………………………………………………….3 p