OFERTA

Parcurgând acest capitol trebuie înțeles modul cum reacţionează oferta la

modificarea condiţiilor pieţei şi mecanismul general de formare a preţurilor pieţei.

1. Legea ofertei. Condiţiile ofertei

Oferta reprezintă relaţia dintre cantitatea pe care un producător doreşte şi poate

să o vândă dintr-un anumit bun şi preţul respectivului bun de-a lungul unei perioade de
timp determinate. Prin însumarea ofertelor individuale se obţine oferta pieţei. Rezultă cu
uşurinţă din această definiţie câteva observaţii importante, şi anume:
- Oferta este o relaţie între diferite niveluri ale cantităţii oferite şi diferite niveluri
ale preţului; ea nu este sinonimă cu cantitatea oferită;
- Oferta reflectă cantitatea pe care producătorul poate să o realizeze într-o anumită
perioadă, cantitate care în mod evident va depinde de resursele sale;
- Oferta, ca şi cererea, este o variabilă de flux, în sensul că se exprimă pe o anumită
perioadă.
Modul în care se determină oferta pieţei, pornind de la oferta individuală îl vom
explica cu ajutorul următorului tabel:

Tab. 1. Oferta individuală şi oferta pieţei

P (u.m.) QA QB QC QT
1 100 50 200 350
2 200 150 250 600
3 300 300 300 900
4 400 350 400 1150
5 500 400 450 1350
În acest tabel, am notat prin Q A, QB , QC cantiatea oferită dintr-un bun oarecare, să
spunem X, de către firmele A, B şi C, iar prin QT oferta pieţei.
Din tabel puteţi observa că atunci când preţul creşte, cantitatea oferită creşte şi ea,
iar când preţul scade, cantitatea oferită scade. Relaţia directă, pozitivă, dintre preţ şi
cantitatea oferită poartă numele de legea ofertei.

Grafic, oferta îmbracă forma unei curbe cu pantă pozitivă:

P

Curba ofertei

Graf. 1. Curba ofertei Q

 Forma specifică a curbei ofertei, evidenţiată de graficul 1., îşi găseşte explicaţia
în comportamentul raţional al producătorului îndreptat spre maximizarea profitului. Să
încercăm să răspundem la următoarea întrebare: dacă cererea şi costurile sunt date, cât va
oferi o firmă pe piaţă, astfel încât profitul său să fie maxim? Pentru a răspunde să luăm
cazul unei firme care produce iahturi, pe care le poate vinde pe piaţă cu 6 mil. de lei
fiecare. Structura costurilor acestei firme se prezintă astfel:

Tab. 2. Oferta firmei şi maximizarea profitului

Q (buc.) CT (mil.lei) CM (mil. CTM VT (mil. VM (mil. Profit

lei) (mil. lei) lei) lei) (mil. lei)
0 10 - - 0 - -10
1 15 5 15 6 6 -9
2 17 2 8.5 12 6 -5
3 20 3 6.66 18 6 -2
4 24 4 6 24 6 0
5 30 6 6 30 6 0
6 42 12 7 36 6 -6

În tabelul anterior, să spunem că firma intră pe piaţă cu primul iaht, pentru care
costul este de 15 de milioane de lei, iar venitul de 6 milioane de lei. La această producţie,
ea va înregistra pierderi de 9 de milioane de lei, mai mici decât dacă şi-ar fi încetat
activitatea (la o producţie zero, pierderile erau de 10 de milioane de lei). Reducerea
pierderilor cu 1 de milioane de lei a fost posibilă deoarece la acest nivel al producţiei
costul suplimentar al ultimei unităţi produse este cu 1 mil. de lei mai mic decât venitul
suplimentar adus. Încurajată de succes, firma măreşte producţia la 2 iahturi şi constată că
pierderile sunt şi mai mici, de 5 mil. de lei. Motivul? La două iahturi, venitul ultimului
iaht excede cu 4 mil. de lei costul suplimentar antrenat de producerea lui. În speranţa
creşterii profitului firma decide creşterea producţiei la 5 iahturi. Cum venitul marginal la
acest nivel al producţiei este egal cu costul marginal, firma nu înregistrează pierderi, dar
nici profit. De aceea, decide să mărească producţia cu încă o unitate. Rezultatul? Firma
are din nou pierderi de 6 mil. de lei, adică exact suma cu care costul marginal depăşeşte
venitul marginal. Prin urmare, cel mai mare profit pe care îl poate obţine această firmă
este profitul normal inclus în costuri (mai exact costul implicit). Acest profit corespunde
acelui nivel al producţiei pentru care costul marginal este egal cu venitul marginal, iar
profitul marginal (profitul ultimei unităţi produse) este zero. Acum este foarte uşor să
stabilim cât oferă firma: oferta firmei este acel nivel al producţiei pentru care VM=CM.
Cum venitul marginal pe o piaţă perfect concurenţială este întotdeauna egal cu preţul,
deoarece preţul este fixat în mod liber de către piaţă, înseamnă că relaţia anterioară se mai
poate scrie: VM=CM=P, în care P este preţul liber format pe piaţă. Concluzia se impune
de la sine: curba costului marginal este totodată şi curba ofertei firmei.
Ce se întâmplă când preţul pieţei creşte la 12? La acest preţ, venitul marginal este
de 12, iar profitul maxim al firmei este de 30 de mil. de lei, pentru o producţie de 6
iahturi. La acest nivel al producţiei avem din nou egalitatea VM=CM. Dar când preţul ar
scade la 4 mil. de lei, la acest nivel al preţului firma obţine, pentru orice producţie,
pierderi. Va înceta ea să mai producă? Să ne amintim că dacă renunţă să mai producă ea
trebuie totuşi să suporte costurile fixe, care în exemplul nostru sunt de 10 de milioane de
lei. Există vreun nivel al producţiei pentru care pierderile să fie mai mici? Evident ne
vom uita în tabel la acel nivel al producţiei pentru care noul venit marginal de 4 mil. de
lei este egal cu costul marginal şi acest lucru se întâmplă la o producţie de 4 iahturi. La
acest nivel al producţiei, pierderile sunt de 8 mil. de lei, cu 2 mil. de lei mai mici decât
dacă nu s-ar produce nimic. Explicaţia pierderilor mai mici este legată de situaţia
costurilor variabile medii. Să observă că pentru o producţie de 4 unităţi costul variabil
mediu este de 3.5 mil. lei, cu 0,5 mil. lei mai mic decât costul marginal. Prin urmare la
fiecare din cele 4 iahturi produse se câştigă la costurile variabile medii 0.5 mil. lei, deci în
total: 4x0.5=2 mil. lei, astfel că pierderile scad la 10-2=8 mil. de lei. De această dată
condiţia de CM=VM nu a mai funcţionat ca una de maximizare a profitului, ci ca o regulă
de minimizare a pierderilor.
Acel nivel al preţului egal cu costul variabil mediu al firmei îl vom numi cotă de
avarie şi este nivelul sub care firma este scoasă din funcţiune.
Să ne amintim acum relaţiile dintre costurile medii şi cele marginale pe care le-am
învăţat, observăm că, atunci când costul marginal este mai mare decât costul variabil
mediu, costul marginal creşte. Concluzia este foarte importantă: ori de câte ori o firmă îşi
maximizează profitul sau îşi minimizează pierderile costul marginal este crescător, astfel
că oferta firmei este porţiunea crescătoare a costului marginal. Şi iată că ne-am întors de
unde am plecat, adică la relaţia pozitivă între preţ şi cantitatea oferită, numită legea
ofertei.
Desigură că acţiunea acestei legi are şi o explicaţie intuitivă: este logic să
presupunem că un preţ mai mare tentează producătorii, pentru că la un nivel dat al
costului total mediu, profitul va fi mai mare.
Modificarea ofertei în funcţie de preţ nu deplasează curba ofertei şi o vom numi
extinderea (când preţul creşte), respectiv contracţia ofertei (când preţul scade). Creşterea
şi descreşterea ofertei sunt determinate de modificarea altor factori decât preţul, numiţi
condiţiile ofertei.
Cei mai importanţi factori care influenţează oferta sunt:
a) Costul producţiei. O reducere a preţului factorilor de producţie determină reducerea
costurilor, astfel că firmele pot produce mai mult. Invers, o creştere a preţului acestor
factori reduce oferta de bunuri şi servicii de pe piaţă. De exemplu, şocul petrolului din
1973 a redus oferta şi a mărit presiunile inflaţioniste în toate ţările dependente de
importurile petroliere;
b) Modificările tehnologice. În capitolul trei dedicat relaţiei nevoi-resurse am văzut cum
noile tehnologii deplasează spre dreapta frontiera posibilităţilor de producţie.
Descoperirea şi aplicarea unor tehnologii mai performante conduce la creşterea ofertei cu
acelaşi volum de resurse; de exemplu, descoperirea fertilizantelor a condus la creşterea
ofertei de produse agricole.
c) Preţul altor bunuri. Există două categorii de bunuri: bunuri substituibile în ofertă şi
bunuri complementare în ofertă. Substituibile în ofertă sunt acele bunuri ce se pot realiza
alternativ cu aceleaşi resurse. De exemplu, iaurtul şi brânza. Dacă preţul la brânză creşte,
scade oferta de iaurt, pentru că producătorii întrevăd câştiguri mai mari la brânză.
Complementare în ofertă sunt bunurile ce rezultă împreună din acelaşi proces de
producţie: de exemplu făina şi tărâţele. O creşterea a preţului la făină va atrage automat o
creştere a ofertei de tărâţe.
d) Aşteptările privind evoluţia preţului. Dacă producătorii estimează o creştere a
preţului pentru produsele lor în viitor, oferta prezentă se va reduce. Reciproca este şi ea
adevărată. De exemplu, dacă se estimează creşterea cursului acţiunilor B.R.D. la bursă în
viitor, oferta prezentă de titluri se va reduce.
e) Numărul ofertanţilor. Creşterea numărului de producători antrenează, în general,
creşterea ofertei şi invers. De exemplu, apariţia facultăţilor particulare după 1989 în
România a condus la creşterea ofertei de economişti pe piaţa muncii.
f) Taxele şi subsidiile. O creştere a poverii fiscale creşte costurile firmei şi reduce oferta,
în timp ce reducerea impozitelor stimulează oferta. Subvenţiile sunt un fel de taxe
negative care reduc artificial costurile firmelor şi stimulează producţia.
Sintetizând, oferta creşte când:
- scad costurile pentru că se reduce preţul factorilor de producţie;
- se descoperă tehnologii şi produse mai performante;
- creşte preţul bunurilor complementare în ofertă şi scade preţul celor substituibile;
- se aşteaptă o reducere a preţurilor în viitor;
- creşte numărul ofertanţilor;
- scad taxele şi cresc subvenţiile.
Creşterea ofertei deplasează curba ofertei către dreapta, iar reducerea sa
deplasează curba cătrea stânga, după cum puteţi observa din următorul grafic:

Reducerea
P ofertei Oferta iniţială

Creşterea
ofertei

Graf. 2. Creşterea şi reducerea ofertei

2. Elasticitatea ofertei. Factorii care influenţează elasticitatea ofertei la preţ

Elasticitatea ofertei exprimă modul în care reacţionează oferta la modificarea

factorilor care o influenţează, altfel spus cât de sensibili sunt producătorii la schimbarea
condiţiilor ofertei. Cele mai utilizate elasticităţi sunt elasticitatea la preţ şi elasticitatea
încrucişată.

a) Elasticitatea ofertei în funcţie de preţ

Modificarea cantităţii oferite în funcţie de modificarea preţului este cea mai

utitlizată formă a elasticităţii, fiind numită şi simplu, elasticitatea ofertei. Măsurarea
acesteia se realizează cu ajutorul coeficientului de elasticitate a ofertei în funcţie de preţ,
determinat ca un raport între variaţia procentuală a cantităţii oferite şi variaţia procentuală
a preţului.
Formula uzuală de determinare a elasticităţii este:
Eo/p=%ΔQ/%ΔP,
în care:
- Eo/p= coeficientul de elasticitate a ofertei la preţ;
- %ΔQ = modificarea procentuală a cantităţii oferite (ΔQ/Q0);
- %ΔP = modificarea procentuală a preţului (ΔP/ P0).
Calculat astfel, coeficientul arată cu cât se modifică, procentual, cantitatea oferită,
la o modificare cu un procent a preţului, în condiţiile în care punctul de referinţă pentru
determinarea elasticităţii este P0.
Asfel, în funcţie de valoarea coeficientului de elasticitate a ofertei la preţ, vom
spune că:
- oferta este elastică, dacă Eo/p>1;
- oferta este inelastică, dacă Eo/p<1;
- oferta are elasticitate unitară, dacă Eo/p=1;
- oferta este perfect elastică, dacă Eo/p=∞;
- oferta este perfect inelastică, dacă Eo/p=0.
Curbele cu elasticitate constantă a ofertei la preţ îmbracă o formă grafică
specifică, astfel:
 oferta perfect elastică este o dreaptă paralelă cu abscisa, întrucât sub preţul de referinţă
oferta este zero, iar la acest preţ oferta este infinit:
P

Q
Graf. 3. Ofertă perfect elastică
 oferta perfect inelastică este o dreaptă paralelă cu ordonata; indiferent de preţ cantitatea
oferită nu se modifică:
P

Graf 4 oferta perfect inelastică Q

 Oferta cu elasticitate unitară este o dreaptă care trece prin origine, pentru că
modificarea relativă a cantităţii este egală cu modificarea preţului:
P

Q
Graf. 5. Ofertă cu elasticitate unitară
Elasticitatea ofertei la preţ este influenţată de o serie de factori, dintre care cei
mai importanţi sunt:
i) Costul producţiei. Cu cât costul producţiei este mai mare, cu atât elasticitatea este mai
mică. Explicaţia se află în variaţia preţurilor factorilor de producţie: când preţul unui bun
creşte, producătorii doresc să ofere mai mult din respectivul bun pe piaţă. De aceea ei
solicită o cantitate mai mare de factori de producţie pe piaţa resurselor economice,
determinând o creştere a preţului factorilor. În consecinţă, costul producţiei creşte şi
acţionează ca o frână în calea creşterii ofertei; oferta creşte mai puţin, iar elasticitatea este
mai mică.
ii) Gradul de substituire al bunurilor în ofertă; dacă bunurile sunt uşor substituibile,
elasticitatea ofertei este mare. În exemplul cu brânza şi iaurtul, firma producătoare poate
să-şi orienteze rapid resursele către bunul mai scump, astfel că oferta din cele două
bunuri este elastică. Dacă vom considera însă piaţa lactatelor în general, o reducere a
preţului lactatelor nu va diminua semnificativ oferta deoarece este dificil să schimbe
specializarea factorilor de producţie de la producerea de lactate către alte produse; oferta
este mai puţin elastică.
iii) Complementaritatea în ofertă a bunurilor; o creştere a preţului tărâţelor, fără
modificarea preţului la făină, nu va schimba semnificativ oferta de tărâţe, deoarece ele
rezultă doar din producerea de făină. Oferta este puternic inelastică.
iv) Posibilităţile de stocare şi costul stocării. Cu cât posibilităţile de stocare sunt mai
numeroase, elasticitatea ofertei este mai mare. Cu cât costul stocării este mai mare,
elasticitatea ofertei este mai mică. De exemplu, peştele proaspăt nu este stocabil. O
reducere a preţului la peşte pe piaţă nu va diminua oferta; dealtfel aceasta este una din
explicaţiile pentru care preţul scade către sfârşitul zilei. Un alt exemplu îl constituie
mărfurile cu volum mare, cum ar fi polistirenul expandat, care necesită un spaţiu mare de
stocare şi cheltuieli mari, având o elasticitate mică a ofertei.
v) Perioada de timp de la modificarea preţului. Oferta este mai elastică pe termen lung
decât pe termen scurt. Explicaţia rezidă în faptul că producătorii au nevoie de timp pentru
a reacţiona la modificarea preţului. Pe termen foarte scurt (perioada pieţei) oferta este
perfect inelastică, deoarece ea are nevoie de un timp minim pentru a se modifica. Pe
termen scurt, oferta devine inelastică, pentru că producţia poate creşte doar pe seama
factorilor de producţie variabili. Pe termen lung toţi factorii de producţie sunt variabili şi
oferta este elastică.
 b) Elasticitatea încrucişată a ofertei

Elasticitatea încrucişată a ofertei exprimă modificarea procentuală a cantităţii

oferite dintr-un bun în funcţie de modificarea preţului altor bunuri. Formula generală de
determinare este:
Eox/py=% ΔQx/% ΔPy, în care Qx este cantitatea oferită din bunul x, iar Py este
preţul bunului y. În funcţie de acest coeficient bunurile pot fi:
- substituibile, dacă Ecx/py<0;
- complementare, dacă Ecx/py 0.
Elasticitatea ofertei este un indicator important atât pentru firme, cât şi pentru
economia naţională. A doua parte a lucrării, în capitolul dedicat inflaţiei, demonstrează
importanţa elasticităţii ofertei pentru stabilitatea preţurilor dintr-o economie naţională.

3. Echilibrul pieţei

Vom asambla în continuare cunoştiinţele dobândite cu privire la cerere şi ofertă

pentru a înţelege mecanismul general de formare liberă a preţurilor. Ca şi până acum, ne
vom folosi de un exemplu: vom presupune că pe piaţa merelor, cantităţile cerute şi oferite
la diferite niveluri ale preţului se prezintă astfel:

Tab. 3. Formarea preţului

Preţ/kilogram lei Cantitate cerută Cantitate oferită Surplus (kilograme)
(kilograme) (kilograme)
1 10.000 4.000 - 6000
1.5 9.000 9.000 0
2 6.000 12.000 +6000
2.5 4.000 14.000 +10.000
3 1.000 16.000 +15.000

Puteţi observa în acest tabel că un preţ de 1 leu/kilogram convine cumpărătorilor,

dar nu îi mulţumeşte pe producători. La acest preţ se cere o cantitate de mere mai mare cu
6000 de kilograme decât cea oferită, iar execesul de cerere va exercita presiuni asupra
preţului în sensul creşterii sale. La un preţ de 2 de lei/kilogram, există un surplus de
ofertă de 6000 de kilograme care va exercita presiuni în sensul reducerii preţului. Preţul
la care cantitatea cerută este egală cu cea oferită, iar volumul tranzacţiilor pe piaţă este
maxim, numit preţ de echilibru, este de 1.5 lei/kilogram.
Grafic, echilibrul se stabileşte în punctul de intersecţie a curbei cererii cu curba
ofertei, după cum urmează:
P
Ofertă

Exces de ofertă

Exces de
P* cerere

Cerere

Q* Q
Graf. 6. Echilibrul pieţei
În graficul de mai sus prin P * şi Q* am notat preţul, respectiv cantitatea de
echilibru, cărora în tabel le-ar corespunde valorile 1.5 lei şi 9000 de kilograme. Mai sus
de acest preţ vom avea exces de ofertă, iar sub el există un exces de cerere. Orice
modificare a cererii şi ofertei vor determina o deplasare a punctului de echilibru. De
exemplu, o creştere a cererii în condiţiile aceleiaşi oferte, va determina creşterea preţului
şi a cantităţii de echilibru:

P
Oferta
P1

P0
C1
C0
Q
Q0 Q1

Graf. 7. Efectul creşterii cererii asupra echilibrului

Guvernele pot interveni asupra preţurilor pieţei fie în mod direct, prin controlul
preţurilor, fie indirect, prin măsuri care să afecteze comportamentul producătorilor şi
consumatorilor.
 Intervenţia directă a statului se face prin stabilirea unor niveluri maxime sau
minime de preţ. Dacă statul fixează un nivel maxim al preţului, sub preţul de echilibru,
producătorii nu au voie să-l depăşească şi atunci vor produce mai puţin. Aşa cum puteţi
observa din graficul de mai jos, pe piaţă apare o penurie de bunuri:

P’ Oferta

P*

Pmax Cererea
Q
Q’ Exces de cerere

Graf. 8. Efectul unui preţ maxim asupra echilibrului

În practică această situaţie poate să apară într-o perioadă de război sau de
recesiune economică prelungită şi inflaţie ridicată, intenţia declarată a statului fiind
protecţia populaţiei şi mai ales a săracilor.
Pentru că pe piaţă există mai puţin decât se cere, iar preţul nu mai joacă în mod
real un rol restrictiv în calea accesului la acest bun, apare problema alocării cantităţii
produse între consumatori. O primă posibilitate de alocare este cea a „primului venit -
primul servit”, care va conduce la formarea unor fire de aşteptare („coada” în limbajul
curent) şi la pierderi importante de timp din partea consumatorilor. O altă alternativă este
raţionalizarea consumului, astfel încât puţinul care există să se împartă tuturor.
Alături de raţionalizare, preţurile maxime generează alte două mari probleme:
accentuează inflaţia şi stimulează dezvoltarea pieţei negre. De multe ori, inclusiv în
România, s-a argumentat că este nevoie de aceste preţuri pentru produsele de strictă
necesitate, astfel încât toată lumea să aibă acces la respectivele produse, indiferent de rata
inflaţiei. După cum am văzut, controlul preţurilor reduce producţia şi nu face decât să
accentueze sau să amâne (cu perspectiva unei „explozii”) creşterea preţurilor.
Cât priveşte piaţa neagră, să observăm că pentru cantitatea oferită pe piaţă, Q’,
cumpărătorii ar fi dispuşi să plătească preţul P’, cu mult mai mare decât cel de echilibru,
dar ilegal. De aceea, controlul preţurilor nu este o politică eficientă împotriva inflaţiei pe
termen lung.
Preţurile minime, mai mari decât cel de echilibru, se practică în scopul declarat
al statului de asigura un venit mai mare anumitor producători, cum ar fi fermierii în
Uniunea Europeană. În acest caz, producătorii vor fi tentaţi să producă peste cererea
pieţei, după cum relevă şi graficul următor:
P Exces de ofertă

Pmin Oferta

P*
Cererea

Q
Graf. 9. Efectul unui preţ minim asupra echilibrului pieţei
 În condiţiile creşterii producţiei, pentru ca preţul să fie menţinut la nivelul notat în
grafic cu Pmin, singura posibilitate a guvernului este să cumpere excedentul existent pe
piaţă. Aşa s-a întâmplat în trecut în ţări din Uniunea Europeană care au acumulat în timp
importante cantităţi de produse agricole. Pentru a reduce rezervele excesive aceste state
au decis subvenţionarea preţului produselor agricole, dar această practică a condus la
proteste din partea exportatorilor de produse agricole nesubvenţionate din alte ţări,
proteste exprimate în general în cadrul Organizaţiei Mondiale a Comerţului. O altă
practică a fost restricţionarea cultivării pământului, dar nici ea nu a dat rezultate din
cauza faptului că fermierii au descoperit tehnologii de cultivare mai performante, ca
substituenţi ai pământului. Dar, aceasta poate fi o practică pentru descurajarea
consumului unor produse considerate ca fiind “bunuri de nemerit”.

Intervenţia indirectă a statului îmbracă cel mai adesea forma taxelor. Taxele sunt
cele mai importante venituri ale statului şi îmbracă în general forma unui procent aplicat
asupra preţului unui produs. Consecinţa taxei aplicate asupra unui produs este că preţul
plătit de cumpărător nu mai este egal cu cel primit de vânzător. Cel mai bine vom
înţelege acest lucru tot cu ajutorul metodei grafice:

P
Taxa suportată
de cumpărători
Pc
Mărimea
taxei P*
Pv
O’ Taxa suportată
O de vânzători

QT Q* Q

Graf. 10. Efectul unei taxe asupra echilibrului pieţei

Taxa este percepută de producător ca un cost suplimentar, de aceea oferta sa se va
reduce de la O la O’, ceea ce determină o creştere a preţului pieţei de la P* la P c, în care
prin Pc am notat preţul plătit de cumpărător. Din preţul P c, producătorul primeşte numai
Pv (preţul vânzătorului), diferenţa fiind tocmai valoarea taxei. Desigur că producătorii ar
fi putut opta pentru reducerea cantităţii oferite pe piaţă, astfel încât preţul să crească exact
cu valoarea taxei şi povara taxei să fie suportată exclusiv de cumpărători. Dar în acest
caz, s-ar fi diminuat foarte mult cantitatea vândută (care oricum observaţi din grafic că
scade la QT), iar profitul lor s-ar fi redus mai mult decât dacă ar fi acceptat să suporte o
parte din taxă. Remarcaţi din grafic că povara suportată de consumatori este cu atât mai
mare cu cât oferta este mai elastică (mai plată), iar partea din taxă suportată de
producători este cu atât mai mare cu cât cererea este mai elastică.
 Cea mai importantă critică adusă de economişti practicii taxelor de către guverne
constă în faptul că taxele distorsionează alocarea resurselor în economie. Ele orientează
firmele către produsele mai puţin împovărate în defavoarea celor puternic impozitate şi
împiedică alocarea optimă a resurselor disponibile.
Pornind de la efectele economice ale preţurilor controlate şi taxelor, s-a conturat
concluzia generală că preţurile trebuie lăsate să se formeze liber, pe baza raportului
cerere-ofertă. Numai libere preţurile sunt o sursă corectă de informare asupra situaţiei
pieţei şi, în acelaşi timp, un mecanism de stimulare a creşterii eficienţei în alocarea
resurselor.

Idei în rezumat

1. Oferta exprimă relaţia dintre cantitatea dintr-un bun pe care un producător doreşte şi
poate să o vândă dintr-un bun şi preţul acelui bun pe o perioadă de timp determinată.
2. Legea ofertei exprimă relaţia directă dintre preţ unui bun economic şi cantitatea oferită
din respectivul bun.
3. Curba ofertei la nivelul firmei este porţiunea crescătoare a curbei costului marginal.
4. Oferta creşte când:
- scade costul producţiei;
- se descoperă tehnologii mai performante;
- preţul bunurilor substituibile în ofertă scade;
- preţul bunurilor complementare în ofertă creşte;
- producătorii anticipează reducerea preţului;
- creşte numărul ofertanţilor;
- scad taxele şi/sau cresc subvenţiile.
5. Elasticitatea ofertei la preţ exprimă modificarea cantităţii oferite în funcţie de
modificarea preţului. În funcţie de valoarea coeficientului de elasticitate al ofertei la preţ,
aceasta poate fi: perfect elastică, perfect inelastică, elastică, inelastică şi cu elasticitate
unitară.
6. Elasticitatea ofertei este cu atât mai mare, cu cât:
- costul producţiei este mai mic;
gradul de substituire al bunurilor în ofertă este mai mare;
- posibilităţile de stocare sunt mai numeroase;
- costul stocării este mai mic;
- perioada de timp de la modificarea preţului este mai mare.
7. Elasticitatea încrucişată a ofertei măsoară modificarea procentuală a cantităţii oferite în
funcţie de modificarea preţului altor bunuri.
8. Echilibrul pieţei se realizează când cererea este egală cu oferta, iar volumul valoric al
tranzacţiilor este maxim.
9. Guvernele pot interveni asupra preţului în mod direct, prin fixarea unor preţuri maxime
sau minime, sau indirect, prin politica bugetară.
10. Preţurile administrate creează fie penurie (dacă sunt maxime), fie exces de ofertă pe
piaţă (dacă sunt minime). Taxele distorsionează alocarea resurselor, deoarece orientează
factorii de producţie către produsele mai puţin impozitate, în defavoarea celorlalte.
Dudian, M. (coordonator), Economie, Editura C.H.Beck, 2009 –