COMPORTAMENTUL PRODUCATORILOR IN CONDITIILE

PIETEI CU CONCURENTA IMPERFECTA

Obiective:
- analiza deciziei de oferta a firmelor in conditii de concurenta imperfecta
- descrierea mediilor concurentiale de tip monopol, oligopol sau concurenta
monopolistica si a implicatiilor acestora asupra comportamentului firmelor

Problema concentrarii pietelor si geneza structurilor de concurenta

imperfecta

Pe piaţa cu concurenţă perfectă nu există nici o rivalitate între întreprinzători în

încercarea de a câştiga întâietatea. Pe o astfel de piaţă, fiecare firmă vede în fiecare
dintre celelalte firme un concurent mult prea neînsemnat pentru ca acesta să poată
schimba condiţiile jocului pe piaţă.
Există însă şi pieţe intermediare cu structură oligopolistică sau specifică
tipului de concurenţă monopolistică, structuri de piaţă ce fac obiectul de studiu al
prezentului capitol.
În primul rând, este util a analiza câteva concepte cheie ce diferenţiază un tip
de piaţă de altul, în funcţie de gradul de concentrare al fiecăreia.
Prin concentrarea pieţei se înţelege gradul în care o piaţă este dominată de
câteva firme mari, spectrul fiind de la o concentrare totală (în cazul monopolului), la o
concentrare nesemnificativă (în cazul concurenţei perfecte).
Rata de concentrare exprimă măsura în care piaţa este dominată de câteva
firme. Cea mai uzuală rată este aceea a primelor patru firme de pe piaţă, respectiv
procentajul vânzărilor acestora în cadrul vânzărilor total înregistrate, folosindu-se şi
măsura în care îşi împart piaţa primele opt firme.
Din păcate, aceste rate ignoră concurenţa pe care o poate face importul,
pentru că, în realitate sunt relativ puţine pieţele dominate exclusiv de firmele
naţionale. Problema se pune şi invers, căci multe din firmele naţionale acţionează pe
piaţa mondială, caracterizată prin importul şi exportul de bunuri înalt prelucrate, piaţă
mondială pe care şi-au făcut apariţia şi firmele multinaţionale. Se poate afirma de
aceea, că piaţa mondială este mult mai concentrată decât ar sugera-o rata de
concentrare.
Deşi există mai multe teorii ce încearcă să explice procesul concentrării
pieţelor, esenţiale sunt economia de scară şi barierele la intrarea unei noi firme
pe piaţă.
O firmă prezintă economie de scară atunci când costurile sale medii sunt în
scădere iar vânzările în creştere. La una din extreme se află monopo-lul, în cazul
căruia economia de scară este atât de puternică încât costul minimizat al producţiei îi
permite acestei firme să acapareze întreaga piaţă. La cealaltă extremă, este posibil
ca punctul de minimă eficienţă al unei firme, punctul în care curba costului mediu
total încetează să coboare şi începe să urce, are un nivel atât de mare încât numai
câteva firme pot coexista pe piaţă.
Barierele puse noilor firme la intrarea pe o piaţă sunt un alt motiv pentru care o
industrie este mai concentrată decât o arată indicatorii săi economici. Barierele pot fi
definite ca fiind orice factor ce împiedică o nouă firmă să concureze în condiţii egale
cu firmele deja existente pe piaţă. Uneori barierele la intrarea în industriile oligopol
sunt puse în mod deliberat de către autorităţile locale sau guvernamentale. În astfel
de cazuri, guvernul încearcă să împiedice monopolul, dar limitează numărul
întreprinderilor ce ar putea apărea prin intrarea liberă. Un alt mod de a crea bariere la
intrarea într-o ramură (sau industrie) este legat de proprietatea asupra resurselor
neregenerabile (mine, petrol etc.). Patentele şi drepturile de autor sunt o altă
categorie de bariere, putând fi privite ca reglementări restrictive ca orice altă
proprietate asupra resurselor nereproductibile.
De fapt, bariera la intrare este adesea aceea care nu permite noilor firme să
atingă performanţa celor existente în ceea ce priveşte costurile şi calitatea
produselor. Aceasta nu înseamnă, însă, că fiecare efort şi cheltuială pe care o firmă
trebuie să le facă la intrarea pe piaţă ar putea fi interpretat ca o piedică. În scopul
lansării unei noi firme, întreprinzătorul îşi asumă riscuri, caută investitori, angajează
lucrători, practică diverse forme de promovare pentru a-şi atrage clientela etc., toate
aceste activităţi dovedindu-se, pentru unii, suficient de grele pentru a-i descuraja să
le întreprindă. Dar, necesitatea acestor eforturi nu se constituie într-o barieră la
intrarea într-o ramură, în sensul economic al cuvântului.

MONOPOLUL

Decizia de oferta a firmei monopoliste

Concurenta imperfecta de tip monopol apare in conditiile existenţei unei singure firme
ce domină piaţa unui produs, firmă ce nu va accepta sa preia pretul liber format pe
piata, ci va urmari sa-si impuna propriul pret , avand in vedere acelasi obiectiv al
maximizarii profitului.
Formularea problemei de maxim in cazul firmei monopoliste este urmatoarea:

 p( y) − e s tfeu n c it ni av e rascãe r e pr iiie t e i

- dacă  , atunci:
 c( y) − e s tfeu n c ct ioa s t u fl iur im e i
 v ( y) = p( y) ⋅ y este funcţia venitului firmei: max
y
[ v( y) − c( y) ]
Rezolvarea problemei de maxim presupune găsirea nivelului y al ofer-tei
pentru care Vmarg(y) = Cmarg(y), sau ∆ V/∆ y = ∆ C/∆ y.
În cazul firmei ce opera pe o piaţă cu concurenţă perfectă exista, în plus,
egalitatea dintre venitul marginal şi preţul pieţei [Vmarg(y) = p] de unde se deducea
relaţia de optim pentru determinarea nivelului y ce maximizează profitul firmei, de
forma: p = Cmarg(y).
În cazul monopolistului însă, mecanismul formării şi evoluţiei venitului marginal
este ceva mai complicat. Astfel, dacă monopolistul decide să-şi mărească oferta y cu
∆ y, vor apare două tipuri de efecte asupra profitului total al acestuia. În primul rând,
monopolistul va putea vinde mai mult, primind suma p∆ y pentru aceasta. În al
doilea rând, prin creşterea cantitativă a ofertei, preţul produsului va tinde să se
diminueze (cu ∆ p), noul preţ fiind valabil pentru întreaga cantitate y vândută.
Efectul total asupra venitului producătorului va fi:
∆ V = p∆ y + y∆ p
deci venitul marginal se poate deduce astfel:
∆V ∆p
=p + ⋅ p (formulă pe care am menţionat-o şi comentat-o anterior)
∆y ∆y

 1 
cum: Vm arg ( y) = p( y) ⋅ 1 − , iar condiţia de optim impune ca: Vmarg(y) = Cmarg(y),

 ε( y) 
unde  ε (y) reprezintă modulul coeficientul de elasticitate a cererii funcţie de preţ,
 1 
atunci: p( y) ⋅ 1 − ε y  = C m arg ( y) .

 ( ) 

După cum am mai arătat, în cazul concurenţei perfecte, firma percepe o curbă
a cererii plată (cerere infinit elastică), deci  ε  → ∞, 1/ ε  → 0, condiţia de
optim devenind p(y) = Cmarg(y).
În ceea ce-l priveşte pe producătorul aflat în condiţii de monopol, acesta nu va
decide niciodată să opereze în regiunea cu cerere inelastică. Dacă cererea ar fi
inelastică, acesta ar înregistra pierderi, venitul marginal neputând egala costul
marginal:
ε < 1 → 1/ ε  > 1 → Vmarg < 0 → Vmarg ≠ Cmarg

Se poate analiza mai profund ce se întâmplă în condiţiile cererii inelastice.

Astfel, în cazul reducerii ofertei firmei (y), venitul producătorului ar creşte ca urmare a
faptului că, în condiţiile cererii inelastice, venitul marginal este negativ. De
asemenea, o reducere a ofertei (y) ar duce şi la diminuarea costului total al firmei.
Aceste două efecte ar genera, pe ansamblu, o sporire a profitului, deci punctul în
care cererea este inelastică ( ε  < 1) nu poate fi un punct ce corespunde ofertei
ce maximizează profitul, atât timp cât profiturile monopolistului pot creşte producând
mai puţin.
 Pornind de la funcţia cererii unui bun se poate determina şi grafic aria profitului
unei firme în condiţii de monopol (vezi fig.9.1). Se consideră forma liniară a funcţiei
inverse a cererii:
p( y ) = a − by

venitul producătorului: V( y) = p( y ) ⋅ y = ay − by 2 , deci funcţia venitului marginal va fi

de forma:
dV ( y )
Vm arg ( y ) = = a − 2 by
d( y)

a Cu
Cmarg
conditii de monopol
profitul firmei in

Fig. 9.1
yM - producţia optimă a
monopolistului

graficul
cererii
Cauzele aparitiei monopolurilor
punct optim
Una din cauzele apariţiei monopolurilor este legatăVmde
arg relaţia ce există între curba
costul unitar al unei firme şi curba cererii la nivelul pieţei.
y a/2b a/b
Factorul crucial, în acest sens, este aşaMnumitul minim eficient, adică ynivelul
producţiei (y) ce minimizează costul unitar, raportat la mărimea cererii totale a pieţei.
Aşa cum reiese şi din fig.9.3, dacă minimul eficient y este redus în raport cu
dimensiunea cererii pieţei, condiţiile concurenţei perfecte vor prevala. În acest caz,
este loc pe piaţă pentru multe firme, fiecare stabilind un preţ apropiat de nivelul p* şi
operând la scară redusă.(tipic pentru concurenta perfecta)
În cazul prezentat în fig.9.4, deoarece minimul eficient are un nivel ridicat,
numai o firmă poate obţine profituri pozitive (tipic pentru concurenta imperfecta de tip
monopol). Ramura respectivă de activitate va face obiectul intervenţiei regulatoare a
p p
statului (puterii centrale sau locale).

yef - minimul eficient

cererea pieţei
cererea pieţei

Cu Cu

p*

yef y yef y
Fig. FF8.3.FFfigig
 În concluzie, alura curbei costului unitar, care este determinată, de fapt, de
natura tehnologiei utilizate, este un aspect foarte important ce determină dacă pe o
piaţă se operează conform concurenţei perfecte (vezi fig.9.3) sau în condiţii de
monopol (vezi fig.9.4).
Politica economică promovată poate influenţa însă, mărimea pieţei unui produs,
prin practicile comerciale pe care le promovează. Astfel, dacă o ţară elimină barierele
vamale în comerţul său internaţional, atunci firmele autohtone trebuie să facă faţă
concurenţei străine, abilitatea lor în ceea ce priveşte domi-narea preţului reducându-
se. În mod similar, dacă o ţară adoptă politici comerciale restrictive, este de aşteptat ca
firmele să aibă un comportament monopolist.
O a doua cauză a apariţiei monopolurilor o constituie formarea cartelurilor ce
se constituie prin fuziunea mai multor firme ce-şi propun să restricţioneze oferta
pentru a putea creşte preţul şi a-şi mări astfel profiturile.
O altă cauză a dezvoltării monopolurilor o poate constitui existenţa unei firme
dominante, pe considerente istorice, în cadrul unei industrii. Această firmă este, de
regulă. prima intrată în cadrul industriei, având suficient avantaj de cost pentru a
descuraja alte firme să intre în industria respectivă.

Oligopolul
Oligopolul descrie situatia existentei pe o piata a unui numar redus de firme ce se
confrunta cu o mare masa de consumatori (pastreaza atomicitatea cererii, dar nu si a
ofertei).

O ramură sau o industrie este în situaţie de oligopol atunci când acţiunile unui
producător determinat au o influenţă semnificativă asupra concurenţilor săi.
Caracteristica fundamentală a structurilor de tip oligopolist este interdependenţa
acţiunilor diferiţilor vânzători; pe o piaţă de acest tip, preţurile produsului, cantitatea
vândută şi profitul unui producător determinat depind de reacţiile celorlalţi. În cazul
oligopolului, fiecare dintre producători poate să fixeze cantitatea pe care o oferă pe
piaţă, iar preţul de vânzare şi profitul depind de ceea ce fac ceilalţi producători.
Pătrunderea pe o piaţă cu structură oligopolistă este dacă nu imposibilă, cel
puţin dificilă. Oligopolul se protejează prin bariere similare monopolului. Astfel,
avantajele tehnologice combinate cu o producţie de scară mare, asigură firmelor
costuri unitare reduse şi o puternică flexibilitate a preţului. De regulă, firmele mic
cooperează sau fuzionează cu cele mari.
Pe o piaţă de tip oligopolist domină două tendinţe majore: de confruntare
(deschisă sau nu) sau de cooperare.
Prima tendinţă se rezumă la împărţirea pieţei. Atât pe termen scurt, cât şi pe
termen lung, oligopolistul urmăreşte să-şi păstreze partea sa de piaţă şi eventual să
o extindă. Confruntarea se poate desfăşura fie prin preţuri, fie prin diferenţierea
produselor. Războiul preţurilor presupune reduceri alternative şi permanente ale
acestora de către firmele rivale. Se poate ajunge astfel chiar la dispariţia profiturilor
economice, singurele profituri realizate fiind cele normale.
Diferenţierea produselor reprezintă o altă consecinţă a rivalităţii oligopoliste şi,
în acelaşi timp, o alternativă la concurenţa prin preţuri. Ea se dezvoltă cu atât mai
mult cu cât limitarea concurenţei prin preţuri este accentuată, iar preţul în această
situaţie nu constituie un argument puternic.
Atunci când firmele îşi dau seama că profiturile lor depind de acţiunea lor
conjugată, iar confruntarea este defavorabilă fiecăreia, ele apar dispuse la
cooperare. În consecinţă, producătorii vor stabili împreună preţul, producţia, împart
piaţa şi iau decizii de afaceri împreună.
Modelarea comportamentului firmelor în condiţii de duopol face obiectul
jocurilor de decizie, referitoare la interacţiunea deciziilor firmelor. Pentru simplificarea
expunerii modului de operare al firmelor in conditii oligopoliste, se recurge la modele
bidimensionale . Aceste modele au in vedere cazul existentei a doar doua firme pe o
piata, interdependenta deciziilor lor facand obiectul analizei in cadrul modelului
(duopol). Studiul acestuia va permite relevarea caracteristicilor specifice ale firmelor
angajate într-o strategie interactivă, rezultatele fiind valabile si in cazul modelelor ce
presupun existenţa a mai mult de două firme.
În teoria jocurilor sunt descrise modele de decizie secvenţială, de decizie
simultană sau jocuri de decizie cooperative. Există patru concepte ce descriu un
model (joc) de decizie secvenţială:
 - decidentul (sau firma principală) este cel ce fixează primul preţul
produsului oferit;
- firma secundară este cea care preia preţul astfel fixat
sau:
- decidentul (firma principală) fixează cantitatea de producţie finală
oferită;
- firma secundară preia ca predeterminată cantitatea oferită de firma
principală, adaptându-şi apoi propria producţie.
Modelul de decizie simultană descrie situaţia în care o firmă îşi formulează
decizia de ofertă neştiind care este alegerea celeilalte firme (presupunând-o doar).
Jocul de decizie cooperativ descrie comportamentul firmelor ca fuzionează
formând carteluri şi căutând să fixeze preţurile şi cantităţile oferite astfel încât să
maximizeze suma profiturilor lor.

Modelul Stackelberg de decizie secventiala (oligopol secvential)

Modelul Stackelberg este folosit deseori în cazul industriilor (ramurilor) în care

există o firmă dominantă (un lider natural).
Modelul teoretic construit de Stackelberg presupune existenta a doua firme 1
şi 2, care trebuie să decidă asupra cantităţii ce o vor oferi pe piaţă. Firma 1 este
(firma principală, ea stabilind prima cât să ofere pe piaţă: volumul ofertei sale fiind
simbolizat cu y1. Firma 2 este firma secundară şi răspunde stabilind oferta y2.
Fiecare firmă cunoaşte faptul că preţul de echilibru depinde de totalul
producţiei firmelor 1 şi 2, funcţia inversă a cererii pieţei fiind de forma: p(y1 + y2).
În procesul deciziei privind oferta sa cantitativă (pentru maximizarea profitului),
firma 1 trebuie să prevadă şi cum va reacţiona cealaltă firmă (secundară), adică
trebuie să ia în considerare problema maximizării profitului firmei secundare.
Formularea problemei de optim în cazul firmei secundare apare astfel:

max p( y1 + y 2 ) ⋅ y 2 − c 2 ( y 2 )
y2

în care : p(y1 + y2) - cererea totală a pieţei;

y2 - oferta firmei secundare;
y1 - oferta firmei principale;
c2(y2) - costul firmei secundare.

Din punctul de vedere al firmei secundare, producţia firmei principale este

predeterminată, considerând-o ca pe o constantă. Firma secundară, în aceste
condiţii va alege un nivel al producţiei (y2) astfel încât venitul marginal să egaleze
costul marginal în condiţiile respectivului nivel y2. Astfel:
∆p
Vm arg 2 = p( y1 + y 2 ) + ⋅ y 2 = C m arg 2
∆y 2
 Din această condiţie de optim va rezulta funcţia de reacţie a firmei
secundare: y2 = f2(y1), ce măsoară cantitatea ce maximizează profitul firmei
secundare ca o funcţie a producţiei firmei principale.
Să luăm un exemplu:
- considerăm funcţia liniară a cererii totale de piaţă: p(y1 + y2) = a - b(y1
+ y2 )
- din ipoteză presupunem că c(y1 + y2) = 0
- atunci funcţia profitului va fi de forma:
Pr2 ( y1 , y 2 ) =[ a − b( y1 + y 2 ) ] ⋅ y 2
deci profitul firmei secundare va fi dat de ecuaţia:

Pr2 ( y1 , y 2 ) =ay 2 − by 1 y 2 − by 22
Această ecuaţie descrie o întreagă familie de curbe ale izoprofitului da-tă de
combinaţiile diverse de cantităţi y1 şi y2 ce generează un acelaşi nivel al profitului Pr2
(vezi fig.9.5). Profitul firmei secundare (Pr2) creşte cu cât curbele izoprofitului sunt mai
apropiate de ordonată. Aceasta se explică analizând funcţia profitului determinată
anterior. Dacă se fixează y2 la un anumit nivel, se observă că profitul creşte (Pr2↑) pe
măsură ce y1 scade. Profitul este maxim când y1 = 0, deci când firma 2 se află în
poziţie de monopol.
Pentru fiecare nivel al ofertei firmei principale (y1), firma secundară va fixa
oferta sa (y2) acolo unde, grafic, se întâlneşte cea mai apropiată curbă a izoprofitului
faţă de ordonată. Acest punct (de optim) satisface condiţia de tangenţă: tangenta la
curba izoprofitului trebuie să fie verticală în punctul de optim. Unirea tuturor acestor
puncte de optim (corespunzătoare diverselor niveluri ale profitului firmei secundare)
determină dreapta corespunzătoare funcţiei de reacţie a firmei secundare f2(y1).

y2

curbele izoprofit

f2(y1)

Fig. 9.5.

dreapta de reactie a
f2(y1)
firmei secundare

y1 y1

Pornind de la funcţia profitului firmei secundare (Pr2) se poate determina

funcţia venitului marginal:
Vm arg 2 = a − by1 − 2by 2

iar condiţia de optim: Vm arg = C m arg în ipoteza C(y1 + y2) = 0, deci a C m arg = 0 devine:
2 2 2
 a − by1 − 2 by 2 = 0

Rezultă ca ecuaţia curbei de reacţie a firmei secundare pentru exemplul

considerat este de forma:
a − by1
y2 =
2b
In cazul firmei principale, aceasta, când ia decizia de ofertă, prevede reacţia
firmei secundare. De aceea, problema de optim în acest caz este formulată astfel:
max [ p  y 1  y 2  ¿ y 1 −c 1  y 1  ] a . ” . y 2 = f 2  y 1 
y1

sau
{[ ]
max p y1 + f 2 ( y1 ) ⋅ y1 − c1 ( y1 )
y1
}
Continuând exemplul anterior, preluând rezultatul referitor la oferta firmei
secundare:
a − by1
y2 =
2b
cum şi C(y1) = 0
a − by 1
Pr1 ( y1 , y 2 ) =p( y1 + y 2 ) ⋅ y 1 =ay 1 − by 12 − by 1 y 2 =ay 1 − by 12 − by 1f 2 ( y1 )=ay 1 − by 12 − by 1 ⋅
2b
a b
Pr 1 ( y1 , y 2 )= y1 − y12
2 2
a d Pr 1
Vm arg 1 = − by 1 deoarece Vm arg ( y1 )=
2 dy 1

Cma r( yg1 ) = 0
* a
 y1 = 2b
a 
− b 1 y= 0 →  a
2 a
 * 2b a − b
 y2 = =
 2b 4b
3a
y1* + y*2 =
4b

Grafic, soluţia modelului Stackelberg privind decizia secvenţială este

prezentată în fig.9.6.
 Firma principală (lider) alege punctul de pe curba de reacţie a firmei
secundare ce atinge cea mai joasă (apropiată de abscisă) curbă izoprofit a firmei 1.
Punctul de optim, de coordonate (y*1,y*2) este, de fapt, punctul de tangenţă dintre
graficele celor două funcţii.
y2

dreapta de reacţie a
firmei 2
optim
Stackelberg

y*2
f2(y1
Fig. 9.6. )

curbe
izoprofit
firma 1

y*
y1
1

Modelul Cournot de decizie simultana (oligopol simultan)

Modelul Cournot descrie comportamentul simultan a două firme, fiecare trebuind să

prevadă decizia de ofertă a celeilalte. Odată făcută previziunea, firma va alege
propriul nivel al producţiei. Echilibrul (soluţia optimă privind oferta cantitativă) se
realizează în situaţia în care fiecare firmă se comportă exact aşa cum a prevăzut
cealaltă firmă că o va face, într-un cuvânt, când realitatea confirmă previziunile.
Astfel:

- firma 1 prevede că firma 2 va produce o anumită cantitate y a2 ;

- cantitatea totală cerută de piaţă este y1 + y a2 , deci funcţia cererii pieţei
este p( y1 + y a2 ) ;
- problema maximizării profitului firmei 1 are formularea:

[( )
max p y1 + y a2 ⋅ y1 − c( y1 )
y1
]
unde: y1 = f1 ( y 2 ) - este funcţia de reacţie care, în acest caz, pune în relaţie
a

alegerea optimă a unei firme cu previziunile acesteia privind alegerea optimă

a altei firme.

Analog, oferta stabilită simultan de firma a 2-a este y 2 = f 2 ( y1 ) . Când

a

y1* = f1 ( y*2 ) şi y*2 = f 2 ( y1* ) , deci când oferta reală a firmei 1 ( y1* ) corespunde cu
previziunile făcute de firma 2 şi acelaşi lucru se aplică ofertei reale a firmei 2, se
realizează echilibrul în modelul Cournot. Fiecare firmă îşi maximizează profitul în
condiţiile în care produce exact cât a previzionat cealaltă firmă că o va face (vezi
fig.9.7).
 y2

punct optim
echilibru Cournot

izoprofituri
Fig. 9.7.
f2(y1)

f1(y2)

y1